Cărți romantice și de dragoste pdf

Supliciul unei adolescente urmat de surâsul pietrelor de  Akira Yoshimura   Din clipa în care mi-am dat ultima suflare, m-a învăluit deodată un aer proaspăt, ca şi cum ceaţa deasă din jurul meu s-ar fi risipit pentru o vreme.           Mă simţeam înviorată, de parcă întreg trupul mi-ar fi fost scăldat în apă limpede şi rece de izvor, îmi dădeam seama că simţurile mele erau neobişnuit de treze şi vigilente.           Între streaşină noastră şi cea a casei din spate atârna ca un hamac o pânză de păianjen presărată cu rouă care strălucea prin fereastră, orbin-du-mă. Acolo, în umbra streşinii casei vecine, am putut distinge clar un păianjen mic care se odihnea în taină, la adăpost de ploaie. Am putut chiar să văd picăturile fine de apă strălucind albe în vârful nenumăratelor firişoare de păr de pe pântecele lui umflat ca un mugure.           Şi auzul meu era extrem de ascuţit.           Auzeam sunetul picăturilor de ploaie care cădeau de pe marginile acoperişului şi realizam chiar şi diferenţele de timbru în funcţie de locul de care se loveau.           Sunetul monoton şi sec, semănând cu cel al unui obiect care se sparge, era cel al picăturilor care cădeau pe pragul de piatră de la intrarea în bucătărie. Celălalt sunet, vesel şi zglobiu, era al picăturilor care cădeau pe cărăruia pietruită de sub fereastră. Distingeam chiar şi sunetul pietricelelor lovindu-se una de alta în băltoacele mici formate la căderea fiecărei picături de ploaie. Deodată reveria simţurilor mele a fost curmată. Un sunet de claxon slab, dar ascuţit, venind dinspre uliţa din faţa casei, înghiţi muzica limpede şi veselă a picăturilor de ploaie. Sosise maşina care urma să mă ia. Mi-am încordat auzul.           Portiera maşinii se deschise cu zgomot şi apoi se auziră paşi care se apropiau de casă, evitând băltoacele. Am privit cu atenţie geamul uşii de la intrare. In acel geam mat se reflecta vag o siluetă albă, şi apoi nişte degete rozalii apucară strâns marginea uşii care se deschise scârţâind.           — Familia Mizuse, nu-i aşa? Suntem de la spital, îşi arătă faţa un bărbat slab care purta un halat alb, scurt şi nu prea curat.           În acea clipă, tata şi mama îşi întoarseră privirile rătăcite către intrare, şi apoi, realizând ce se întâmpla, se ridicară brusc şi, grăbiţi, începură să strângă lucrurile din încăpere. In mijlocul camerei strâmte zăcea trupul meu întins pe spate, iar măştile albe pe care mama le picta pentru a mai câştiga un ban în plus erau îngrămădite dezordonat într-un colţ.           Mama de-abia se întorsese de zece minute de la primărie, unde fusese pentru formalităţi, şi nici ea, nici tata nu îşi închipuiseră că maşina avea să vină atât de curând.           — Ne scuzaţi, este foarte dezordine… Îngăimă mama politicos, invitându-1 înăuntru pe băr bat şi netezindu-şi obsesiv cu vârful degetelor marginea chimonoului.           Acesta îşi scoase imediat pantofii şi intră fără ezitare pe tatami*-uhle înnegrite. Era un bărbat <^u o faţă osoasă, roşu în obraji.           — Când a decedat? Întrebă el ca din obişnuin ţă, de îndată ce se aşeză lângă trupul meu întins pe tatami.           — Puţin după ora nouă. Mama îl ţintui cu ochi cocheţi.           Bărbatul păru deodată că ezită să-i vorbească politicos acestei femei cu părul răvăşit şi haine ponosite.           — Pare încă tânără, spuse el încurcat, privind spre chipul meu acoperit cu o pânză.           — Da, avea şaisprezece ani.           — Ce nenorocire! Spuse bărbatul, compunân-du-şi o mină tristă.           Halatul pe care îl purta era uzat şi jumătate dintre nasturi atârnau gata să cadă.           — Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, dar mi-aţi putea arăta aprobarea pentru incinerare?           Mama, părând să nu înţeleagă pentru un moment, îl privi întrebător.           * Rogojini din pai de orez. (N. t.)           — Hârtia pe care cu siguranţă v-au dat-o de la primărie…           Înţelegând de data asta, clătină din cap, se întoarse puţin şi scoase din mâneca chimonoului o hârtie împăturită de mai multe ori, întinzând-o cu grijă bărbatului.           Tata, cu ochii roşii şi tulburi, stătea nemişcat într-un colţ al camerei.           — Vă rog, de asemenea, să puneţi aici ştam pila dumneavoastră*… Dacă nu aveţi ştampilă, puteţi să puneţi şi amprenta digitală, spuse băr batul, cu un aer vădit grăbit, întinzând pe tatami o hârtie prin care părinţii mei consimţeau ca tru pul meu să fie folosit pentru disecţie.           — Da, imediat, răspunse mama binevoitoare. Se ridică şi se aşeză îndată în faţa dulăpiorului încastrat în dulapul mare din perete, apoi scoase dintr-un raft o ştampilă mică, învechită, legată cu o sfoară.           O aduse şi, pentru că nu mai avea tuş, suflă de câteva ori peste sigiliu.           — Vreau să vă asigur încă o dată că, după ce trupul fiicei dumneavoastră va fi investigat cu grijă la spital, îl vom incinera şi vă vom aduce apoi osemintele. Toate cheltuielile necesare în acest timp vor fi suportate bineînţeles de către noi.           Glasul bărbatului avea o solemnitate care părea să vină din faptul că spusese aceste vorbe de nenumărate ori.           În Japonia, fiecare persoană are un sigiliu personal care este folosit în loc de semnătură. (N. t.)           Mama, clipind din ochi cu o expresie misterioasă, încuviinţă.           — A, mai e ceva…           Bărbatul duse mâna la buzunarul interior al halatului şi scoase un pachet învelit în hârtie albă.           Pe el era scris cu cerneală „pentru îmbălsămare”.           — Din partea spitalului, spuse bărbatul cu o figură ceremonioasă, punând pachetul în faţa mamei.           — Vă mulţumim foarte mult, zise mama, şi, puţin jenată, îşi plecă adânc capul.           Tata, care stătea umil în colţ, o imită.           — De asemenea… Începu bărbatul cu o voce şi mai oficială.           Mama îl privi, înclinându-şi capul cu o expresie de o nemărginită umilinţă.           — Conform regulamentului spitalului, corpul fiicei dumneavoastră va fi ţinut acolo cel puţin o lună… Ar fi bine să hotărâm acum când să vi-1 aducem.           Bărbatul căuta să citească reacţia mamei.           — Mulţumim, îngăimă mama cu un surâs încurcat, neştiind parcă ce să răspundă.           — Peste două luni e bine? Propuse bărbatul, nerăbdător să termine cât mai repede.           Părând că tot nu ştie ce să răspundă, mama se întoarse cu o privire rugătoare către tata, care stătea în colţul camerei. Privirile li se întâlniră, dar el nu făcea decât să clipească timid. Pentru prima dată o vedeam pe mama aruncându-i tatei o astfel de privire. Tata păru şi el descumpănit de privirea ei.           — E bine aşa?           Presată de vocea nerăbdătoare a bărbatului, mama îşi mtoarse mecanic faţa spre el şi încuviinţă.           — Atunci totul e în regulă, zise bărbatul, notând cu stiloul pe faţa plicului „două luni”. Mă duc să aduc coşciugul, adăugă şi ieşi.           Pe chipul mamei reveni îndată expresia aspră şi obosită pe care o avea de obicei. Luă repede pachetul cu bani şi-1 puse pe cutia cu mandarine aşezată lângă căpătâiul meu. Privea pachetul ca şi cum i-ar fi cântărit conţinutul, iar pe faţă i se citea îngrijorarea. Nici tata nu-şi desprindea ochii de la pachet.           La uşă se auziră voci ciudat de vesele, şi bărbatul în halat alb intră cu spatele, cărând un sicriu de lemn, plin de vine. De cealaltă parte sicriul era purtat de un bărbat îmbrăcat tot în halat alb, tânăr, cu un păr bogat.           Pentru că odaia era foarte strâmtă, sicriul fu pus alături de trupul meu. În cameră nu mai era loc nici să te mişti.           Fu deschis capacul şi pătura subţire care îmi acoperea trupul fu dată la o parte.           Purtând doar o cămaşă, zăceam întinsă pe spate, iar degetele cu unghii lăcuite îmi erau împreunate, cum mi le aşezase mama.           Mâinile osoase ale slăbănogului cu obraji roşii se strecurară sub şalele mele, şi mâinile cărnoase ale bărbatului tânăr m-au apucat de pulpe. Poate pentru că trupul meu era îngheţat, am simţit că mâinile celor doi mă ardeau.           Bărbaţii îmi ridicară trupul şi-1 aşezară în sicriu. Scândurile erau aspre şi la un moment dat umărul meu ieşit din cămaşă se lovi puternic de un nod al lemnului. Lemnul era însă nou, căci în sicriu plutea o aromă plăcută.           Capacul fu pus şi cei doi ridicară sicriul din faţă şi din spate.           — Ajută-i şi tu, îl îndemnă mama pe tata, care se ridică grăbit din colţul camerei şi sprijini ne îndemânatic una din părţile sicriului.           Astfel susţinut, sicriul trecu prin uşă înclinat într-o parte.           Deodată ploaia începu să răpăie pe capac, împrăştiind urmele de rumeguş albicios. Acel zgomot al ploii umplu sicriul.           Maşina oprită în faţa casei era o maşină luxoasă, neagră care, spălată de ploaie, lucea încântător, reflectând cu claritate şirul de case cu streşinile îngrămădite unele în altele.           Portierele din spate fură deschise şi sicriul meu fu împins în maşină de către cei doi bărbaţi. In mod ciudat, deşi privirea îmi era împiedicată de pereţii sicriului şi de caroseria maşinii, vedeam limpede uliţa inundată de ploaie, ca şi cum aş fi privit prin pereţii străvezii ai unui acvariu cu apa proaspăt schimbată.           La porţile caselor îngrămădite de-a lungul uliţei se iviseră feţe care priveau lacome, unele curioase, altele dispreţuitoare. Pe acea uliţă nu trecuse niciodată până atunci o maşină atât de luxoasă.           Cei doi bărbaţi în alb urcară în maşină, înghe-suindu-se lângă sicriul meu.           — Putem merge, îi spuseră şoferului.           — E îngrozitoare ploaia asta îşi scoaseră batistele şi-şi şterseră fruntea şi mâinile.           Maşina porni încet.           Faţa prelungă a mamei privindu-mă din poarta casei… Tata arătându-şi numai pe jumătate chipul speriat prin uşă… Amândoi se depărtau, pierind în ploaie.           Adio, am murmurat.           Maşina înainta cu greu pe uliţa îngustă.           Femei şi copii adăpostiţi sub streşini se aplecau să vadă mai bine prin parbrizul maşinii care trecea pe lângă ei, sau atingeau cu degetul caroseria, lăsând o dâră subţire.           — Ce loc mizerabil! Murmură şoferul, conducând cu grijă.           Ştergătoarele se mişcau rapid. Parbrizul era plin de apă.           Ieşind de pe uliţă, maşina luă viteză. Dar pentru că drumul era îngust, trebuia din când în când să încetinească.           La un moment dat, se văzu o căruţă chiar în mijlocul drumului. Apropiindu-se, şoferul claxona. Un bătrân cu o pelerină de ploaie peticită se ivi cu mişcări lente dintr-o baracă veche şi eliberă drumul.           Deodată, pe o parte a drumului am zărit un tânăr cu o faţă palidă, adăpostindu-se sub o umbrelă de hârtie cerată. Îmi aminteam chipul lui. Era un fost coleg de gimnaziu, Tomio Fujiwara. Purta o salopetă albastră de muncă şi ţinea cu grijă la piept un buchet de flori învelit în celofan.           Faţă de şirurile de case decolorate de pe ambele părţi ale drumului culoarea vie a florilor reflectată în celofan părea de o extremă frumuseţe şi puritate.           Maşina înainta lent.           Tomio se lipi şi mai strâns de peretele de scândură al casei prin faţa căreia trecea.           Umbrela se lovi uşor de maşina noastră.           Am privit în urmă. L-am văzut pe Tomio cum se depărtează pe drumul ud de ploaie, purtân-du-şi umbrela pe umăr.           Adio, i-am spus şi lui.

  Sarutul lui Liszt de Susanne Dunlap Prolog     Iulie 1830   Anne și mama ei își petrecuseră acea frumoasă după-amiază de iulie în sala de bal, încăpere destinata muzicii și râsului, cântând la pian și din voce. Interpretaseră Mozart, Schubert și Clementi[1], iar marchiza chiar dansase o mazurcă, în timp ce Anne studia o nouă partitură de-a domnului Chopin. — Cânți mai frumos ca niciodată, spuse marchiza. Lauda o învălui pe Anne asemenea căldurii unei după-amiezi de vară. Își privi mâinile subțiri, dar puternice mânată de dorința de a cânta până i-ar fi căzut degetele. — Nu voi fi niciodată o pianistă la fel de desăvârșită ca tine. — Prostii, spuse marchiza ridicându-se de pe sofaua acoperită cu mătase și așezându-se la pian pe un scaun aurit lângă Anne. Mă vei depăși cu mult, ai asta în sânge. Poate că nu peste mult timp tatăl tău îmi va permite să… începu ea, dar vocea i se pierdu încet. Anne luă mâinile mamei sale într-ale ei și termină în gând propoziția cu acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori înainte: „Poate că tatăl tău îmi va permite să te duc la un concert, la o piesă de teatru, la un salon, la operă… în loc să te duc la biserică, la cizmar sau la croitor.” Era educată acasă, fie de mama ei, fie de profesori aleși cu grijă, și nu avea voie să se împrietenească cu alte fete de vârsta ei. Cu toate acestea lumea creată de marchiză pentru ea era o închisoare confortabilă, plină de muzică și poezie, iar aflată sub copleșitoarea dragoste a mamei, Anne nu prea se gândea la cât de îngrădit îi era traiul. Marchiza începu un acompaniament, iar Anne i se alătură cântând cealaltă parte a duetului pe care o învățase încă de pe când avea mâinile prea mici pentru a putea cuprinde o cvintă. Împărtășeau acest secret, cum că o simplă melodie putea însemna mai mult decât și-ar putea da cineva seama. — Chiar trebuie să ne oprim? întrebă Anne după ce duetul luă sfârșit. — Tatăl tău se va întoarce în curând, spuse marchiza dându-i cu gingășie o buclă pe după ureche. Ca și cum ar fi vrut să-i dea dreptate, scârțâitul unor roți de trăsură pe pietrișul din curte le atrase atenția spre ușa sălii de bal. Julien, lacheul, se ridicase deja de pe taburetul lui de pe hol și deschisese ușa de la intrare a vechiului conac, când Anne își auzi tatăl apropiindu-se pas cu pas, urcând cele trei trepte de la intrare una câte una, ca să se poată sprijini în baston. După ce ajunsese în hol, trânti ușa de la intrare cu atâta putere, închizând-o, încât făcu să vibreze podeaua sălii de bal. — Bună ziua, domnule marchiz, spuse Julien. Marchizul nu răspunse și continuă să se îndrepte bocănind spre sala de bal. De când îl știa Anne folosea un baston ca să îl ajute la mers. I se spusese că își rănise piciorul în timpul evadării sale în vremea regimului Terorii. — Trebuie să-ți vorbesc, Sandrine, spuse marchizul deschizând cu zgomot ușa sălii de bal. — Du-te și îmbracă-te pentru cină. Anne ascultă porunca șoptită a marchizei, fără tragere de inimă, făcându-i o reverență marchizului în timp ce trecea pe lângă el. Acesta însă intră în cameră fără să o privească și închise ușa imediat după ea. În clipa următoare Anne îl auzi ridicând vocea și plimbându-se agitat de colo-colo, lovind parchetul cu bastonul. Făcea asta doar când era nervos. În loc să o ia în sus pe scări spre dormitorul ei și să se schimbe într-o rochie de seară, Anne se uită în jur, asigurându-se că nu o spiona nimeni, și își lipi urechea de ușă. Aflase o grămadă de lucruri făcând asta, lucruri pe care părinții ei voiau să i le ascundă, iar conștiința acestui fapt o făcea să se întrebe oare ce se întâmpla în restul timpului și ce provoca suspinele înăbușite ale mamei ei și dispoziția morocănoasă a tatălui. — Dar, dragă, cu siguranță că nu te vor lăsa pe dinafară, nu? spuse marchiza și Anne putu distinge un tremur nervos în vocea ei. — S-a terminat, am tăiat orice legătură cu casa de Orléans chiar dinainte să te naști tu. — Nu poți apela la Talleyrand[2]? — Ha! spuse marchizul izbucnind într-un râs sardonic atât de puternic încât făcu ușa să vibreze. M-a lăsat baltă deja. A fost primul care chiar a făcut-o. Omul ăla se duce unde e mai bine pentru el, indiferent că datorează cuiva vreo favoare sau nu. Apoi tatăl ei se apropie de ușă și Anne o zbughi pe scări spre camera ei. Se întrebă dacă mama ei avea să îi spună mai târziu ce se întâmplase, pentru că știa că marchizul cu siguranță nu o va face. În seara aceea luară cina în tăcere, ceea ce era un lucru cam ciudat. Marchiza încercă să zâmbească și să înceapă o conversație cu soțul ei, dar acesta preferă să își bea încruntat vinul fără a scoate o vorbă. Anne descoperi ce se întâmplase doar când Thérèse, camerista mamei ei, o ajută să se pregătească de culcare. — Regele și familia lui au fugit. Oamenii săraci se baricadează pe străzi și cer să se facă revoluție. — De ce? întrebă Anne. — Spun că regele Carol s-a îmbogățit prea mult ținând o curte foarte costisitoare, că ne-a luat drepturile pentru care am luptat, dobândite deja printr-o revoluție. Marchizul făcea parte din curtea regelui, fiind păstrătorul sigiliului. Anne nu știa exact ce făcea el în aceasta calitate, dar, în mod evident, de-acum încolo nu avea să o mai facă. Or asta însemna că avea să petreacă mai mult timp acasă. — Săraca mama, murmură Anne în timp ce Thérèse îi pieptăna părul.   [1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană. [2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.     [1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană.   [2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.                  

Zori intunecati de Sara Craven CAPITOLUL I Era atât de obosită încât abia reuși să introducă cheia în broască. Fusese un zbor lung și agitat, iar aterizarea fusese amânată din cauza ceții. Una dintre fete devenise aproape isterică în timpul zborului și Lisa fusese aceea care stătuse alături de ea ca s-o liniștească atunci când avionul făcuse ultima tentativă, de această dată reușită, de a ateriza. Închise mulțumită ușa în urma ei și rămase o clipă pe loc, uitându-se prin camera de zi. Era deosebit de curată și ordonată – doamna Hargreaves avusese grijă de asta – dar aerul era stătut. Lisa deschise fereastra și lăsă aerul proaspăt al nopții de ianuarie să pătrundă în cameră. Se înfioră puțin, încă nostalgică după căldura soarelui din Caraibe pe care tocmai le părăsise, dar mintea ei obosită se bucură de confortul și de curentul de aer rece care o înviora. O mulțime de plicuri sosite prin poștă o așteptau pe măsuța de lângă fereastră, plicuri la care se adăugau și cele găsite în cutia de scrisori, dar toate aceastea puteau să mai aștepte până dimineață, gândi ea, descălțându-se. Simțea nevoia imperioasă de a face o baie. Era murdară și transpirată după orele lungi petrecute în avion, urmate de drumul cu taxiul, înghesuită între celelalte fete. Dar și baia putea să mai aștepte. Intră în dormitor, dezbrăcându-se din mers. Patul o aștepta, cu cuvertura dată la o parte, iar cămașa ei de noapte era aranjată frumos de către doamna Hargreaves care în tinerețe fusese cameristă la un hotel. Dar Lisa nu se mai obosi să se îmbrace. Totuși se demachie – obicei de care n-ar fi putut scăpa nici pe patul de moarte – și apoi se întinse goală în pat și căzu pradă unui somn profund. Se foi de câteva ori și chiar deschise ochii, deranjată de zgomotele de pe stradă și de un aspirator din apartamentul de deasupra. Totuși nu se trezi. Când în cele din urmă o făcu, se întinse și se ridică din pat, constată că dormise aproape douăsprezece ore. „Probabil am început să îmbătrânesc”, gândi ea amărâtă. Da, se simțise bătrână în timpul călătoriei. Toate celelalte fotomodele erau mai tinere decât ea, Lisa fiind singura care avea douăzeci de ani. Jos râsese de ea. „Ai cumva părul cărunt?” o ironizase el. „Nu i te plânge Myrei în legătură cu vârsta ta, pentru că ea are cu doi ani mai mult decât tine.” Lisa nu se obosise să-i mai spună lui Jos ceea ce era atât de evident și anume faptul că Myra nu era și nu avea să fie vreodată fotomodel. Când Jos o întâlnise și se însurase cu ea, Myra nu era decât o studentă drăguță și dolofană, iar căsnicia și copilul n-o schimbaseră absolut deloc. Chipul și silueta ei n-o avantajaseră niciodată prea mult. Asta este valabil și pentru mine, gândi Lisa coborând din pat, dar oricum, reușesc să-mi câștig existența. Se privi toată în oglindă în timp ce intra în baie și dădu drumul la duș. Nu era nimic narcisist în această acțiune, dar probabil că nici absolut necesar nu era. Fusese în Indiile de Vest ca fotomodel pentru o revistă foarte cunoscută care prezentase costume de baie și cu siguranță că Jos i-ar fi spus dacă ar fi luat măcar un gram în greutate. O cunoștea de doi ani, de când Lisa venise prima oară la Londra căutând de lucru și tot el fusese acela care o învățase tot ceea ce trebuie să știe despre ceea ce se face în fața unui aparat de fotografiat. De fapt, Lisa nu se gândise foarte serios să devină model. Niciodată nu-și considerase aspectul fizic prea impresionant. Jos îi sugerase însă această idee încă de pe vremea când era la școală. El venise la școală ca s-o viziteze pe verișoara lui Dinah, care era cea mai bună prietenă a Lisei. Le invitase pe amândouă la masă. El era deja un nume în lumea fotografiei, iar Lisa n-ar fi fost om dacă nu s-ar fi simțit flatată de interesul lui. Totuși, în același timp, ea își vedea cu totul altfel viitorul. Datorită lui Jos obținuse primul contact că fotomodel în lansarea unei noi linii de cosmetice. Cu părul auriu și cu ochii căprui care puteau lua nuanțe de verde și galben în funcție de culoarea pe care o purta, Lisa fusese cea mai bună alegere pe care să se centreze campania de publicitate. Fusese o experiență fantastică pentru ea. Costume exotice în tonuri de galben și auriu fuseseră anume lucrate pentru ea, iar efectul lor pe pielea ei de culoarea mierii fusese inpresionant. Fusese îmbrăcată în voal semi-transparent, în mătase și rochii făcute în întregime dintr-o plasă de mărgele. Chipul ei apăruse pe coperta revistei pe care ochii ei păreau să se mărească la nesfârșit, în timp ce gura schița un zâmbet vag, inocent și senzual în același timp. Casa de modă franceză care lansase colecția de cosmetice fusese pur și simplu încântată, iar vânzările crescuseră considerabil. Totuși Jos o sfătuise să nu mai participe la următoarea campanie organizată de aceeași casă. „Dacă vei continua, vei intra într-un tipar. Toată lumea te va asocia cu respectiva colecție și cu nimic altceva", o avertizase el. „O vreme merg, dar ce te faci când te plictisești, sau când se plictisesc ei?” Lisa îi urmase sfatul și nu regretase niciodată, mai ales că ofertele de lucru apăruseră imediat și în număr foarte mare. Dar cel mai mult îi plăcea să lucreze cu Jos. El fusese primul care-i cunoscuse potențialul iar ea avea să-i fie toată viața recunoscătoare pentru asta. Fusese foarte norocoasă. După cum auzise de la celelalte fete, lansarea în profesiunea de fotomodel putea fi o afacere foarte murdară. Faptul că-și găsise acest apartament fusese al doilea noroc, gândi ea intrând sub duș și lăsând apa caldă să i se prelingă prin păr și pe corp. Nu era prea ieftin, dar împărțindu-l cu Dinah, reușeau amândouă să se descurce din punct de vedere financiar. Dinah juca într-o comedie în West End și reușise să obțină acest rol imediat ce terminase Academia de Teatru și Film. Își limpezi părul și închise apa. Se șterse și se îmbrăcă într-un halat de baie alb, mai vechi. Nu era prea elegant dar era destul de potrivit pentru seara pe care avea de gând s-o petreacă relaxându-se lângă foc și poate, ceva mai târziu, ascultând o piesă de teatru la radio. Somnul lung îi făcuse bine, iar acum Lisei îi era foame. Hotărî să-și pregătească ceva de mâncare și să citească scrisorile în timp ce mânca și își usca părul. Asta nu pentru că s-ar fi așteptat la ceva interesant în privința corespondenței primite. Probabil primise mai ales reclame și note de plată. Totuși avea și alți prieteni, în afară de Dinah, prieteni cu care purta o corespondență neregulată dar permanentă. Lisa se gândi că poate Claire născuse deja, iar Frances se hotărâse să accepte sau să refuze slujba pentru Statele Unite ale Americii. Doamna Hargreaves umplea frigiderul cu toate cele necesare, așa că Lisa, cu un prosop înfășurat pe cap, își pregăti o friptură și o salată drept garnitură. Nu avea un apetit prea mare – fapt care-l alarmase pe tatăl ei vitreg atunci când ea se dusese prima oară să locuiască la Stoniscliffe. „Nu mănâncă nici măcar cât o muscă”, mormăia el la fiecare masă. Dar ei îi plăceau mâncărurile simple, bine gătite și era bucuroasă că nu avea probleme cu greutatea. După ce mâncă spălă vasele, își duse cafeaua în camera de zi și își luă scrisorile. Așa cum bănuia, majoritatea plicurilor cuprindeau numai lucruri neinteresante, așa că le puse deoparte. Ultima scrisoare însă era de la Julie. Lisa privi încruntându-se plicul alb, acoperit cu un scris lăbărțat pe care îl cunoștea atât de bine. Instinctul îi spunea că Julie îi putea scrie numai din cauza vreunei crize iar asta o făcuse să creadă că ea vorbea despre ceva ce ar prefera să nu știe. Numai dacă nu cumva era ceva legat de Chas, gândi ea, intrând brusc în panică. El nu prea se simțea bine în ultima vreme, aflase ea din rarele scrisori și de la un timp nu mai primise nimic de la el în afară de obișnuitele felicitări de Crăciun. Continuă să privească plicul încă nedeschis în timp ce în sufletul ei se ducea o luptă între grija pentru Chas și dorința de a face bucățele scrisoarea lui Julie. Nu-i datora nimic surorii ei vitrege, gândi ea cu vehemență. De fapt, lucrurile stăteau tocmai pe dos. Dar cu Chas era cu totul altceva. Din partea lui nu primise până atunci decât bunătate și respect și din cauza asta Lisa considera că îi datora multe. Oh, nu era vorba de banii pe care-i depunea o dată pe trimestru în contul ei, gândi ea, mai ales că pe aceștia i-ar fi putut da înapoi oricând, pentru simplul motiv că nu se atinsese niciodată de ei. După ce plecase de la Stoniscliffe, jurase că niciodată nu va mai accepta nici măcar un penny din banii familiei Riderwood. Voia să nu mai fie dependentă, mai ales față de… Mintea i se blocă brusc, pentru că gândurile ei amenințau să intre pe un teren interzis. Se străduia din răsputeri să nu se mai gândească la Stoniscliffe. Se hotărâse să nu se mai întoarcă acolo niciodată, cu toate că propria ei conștiință nu-i permitea să rupă contactul cu Chas, care fusese rănit profund de hotărârea ei de a pleca. Iar crudul adevăr era că îi fusese imposibil să-i spună de ce fusese nevoită să plece. Încet și fără tragere de inimă, deschise plicul și scoase din el foaia de hârtie. „Dragă Lisa”. Scrisul exuberant al Juliei ocupa toată pagina. „Ghici despre ce-i vorba? Mă mărit! De fapt am de gând să uluiesc pe toată lumea, făcând pentru prima oară în viața mea lucrul cel mai potrivit. Mirele esre Tony Bainbridge, desigur, iar tata este în al nouălea cer. Căsătoria are loc luna viitoare și eu aș vrea ca tu să fii domnișoara mea de onoare! Te rog, te rog mult de tot să spui da, draga mea. Pregătirile de nuntă mă depășesc deja iar mama Bainbridge amenință să preia conducerea. Te rog, vino acasă, Lisa. Am mare nevoie de tine. Sunt sigură că poți să-ți iei un concediu. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău. Cu dragoste, Julie.” Bomba se afla într-un post-scriptum, care probabil fusese scris mai târziu: „Desigur, cel care mă va duce la altar va fi Dane”. Lisa rămase pe loc, privind fix la bucata de hârtie. Apoi mâna i se strânse convulsiv peste scrisoare, transformând-o într-un ghemotoc de hârtie. Spuse cu voce tare și cu un ton disperat: — Nu! Doamne, nu! Se înfioră deodată și își strânse halatul pe ea, după care înteți focul în cămin, de parcă răceala care-o învăluise ar fi fost de natură fizică și ar fi putut fi spulberată cu ajutorul unor mijloace casnice. Își umezi buzele și încercă să se gândească la Julie, care urma să se mărite cu bărbatul pe care Chas și‑l dorise dintotdeauna ca ginere. Poate că decizia lui Julie nu avea să uimească pe toată lumea așa cum glumise fata, dar oricum era destul de greu de acceptat. De doi ani n-o mai văzuse pe Julie, iar Lisa presupunea că sora ei vitregă se mai maturizase între timp. Dar când se gândea la tânăra și sălbatica Julie pe care o văzuse ultima oară, cu greu își putea imagina cum va arăta mireasă. Încercă să‑și amintească pe Tony Bainbridge. Fusese întotdeauna prin preajmă în timpul copilăriei lor, pentru că tatăl lui era proprietarul reședinței vecine cu a lor. Lisei, însă, băiatul nu-i făcuse niciodată vreo impresie prea puternică. Era blond, plăcut și categoric destul de bogat. Dar Juliei, fiica răsfățată și voluntară a unui om de afaceri foarte bogat, oare cum i se părea? Lisa ridică din umeri. Ei bine, uneori dragostea este mai ciudată. Și cu siguranță că Julie era tânără, frumoasă și plină de viață. Trebuia să se mărite din dragoste și nu numai pentru că știa că această căsătorie era dorința fierbinte a celor două familii. Nici măcar Julie nu ar da curs unui asemenea impuls nebunesc, gândi Lisa fără a fi convinsă de acest fapt. Netezi foaia de hârtie și o citi din nou, încercând să ignore post-scriptumul. Era stilul obișnuit al Juliei, plin de sublinieri și semne de exclamare, dar oare așa arăta scrisoarea unei viitoare tinere mirese? Lisa închise ochii. De la vârsta de zece ani, de când ajunsese prima oară la Stoniscliffe, o protejase mereu pe Julie. În prima noapte, când Lisa era încă zăpăcită de viteza cu care se petrecuseră toate și neobișnuită încă cu patul și camera străină, fusese teribil de surprinsă când se deschisese ușa. Julie spusese: „Doamna Arkwright zice că sunt prea mare ca să mai dorm cu lumina aprinsă, dar mie îmi este groază de întuneric. Pot să vin lângă tine? Te rog, Lisa, te rog!” Lisa petrecu o noapte foarte puțin confortabilă. A doua zi, Chas se tăvălise de râs, neluând deloc în considerare dezaprobarea menajerei și dădu dispoziție ca patul Juliei să fie mutat în camera Lisei. „Ți-am spus eu, nu-i așa?” se adresase el mamei Lisei. „Ți-am spus eu că vor fi surori?" Jennifer Riderwood aprobase din cap, vag îngrijorată, știind foarte bine că obligația de a împărți camera cu cineva pentru prima oară în viață era numai una din schimbările pe care Lisa avea să le trăiască în noua ei viață. Când primise premiul Bond, Jennifer era deja văduvă de cinci ani, iar fericitul eveniment nici nu și-ar fi putut găsi un moment mai potrivit ca să apară. Nu prea știa să facă mare lucru. Nu avea nici vreo carieră spre care să se întoarcă atunci când rămăsese singură și cu un copil mic de crescut. Fusese nevoită să accepte cu recunoștință orice slujbă i s-ar fi oferit. Tot recunoscătoare trebuia să fie și pentru faptul că aveau un acoperiș deasupra capului, chiar dacă acesta aparținea de fapt cumnatei și soțului acesteia. Clive și Enid Farrel fuseseră conștienți că era în avantajul lor să le primească pe Jennifer și pe fetița acesteia în casa lor. În definitiv, nu aveau nici un fel de obligație față de ele, fapt pe care nu pierdeau niciodată ocazia să-l sublinieze. Totul părea să fie un gest de mare bunătate din partea lor, când de fapt Jennifer plătea o chirie destul de mare, numai ca să fie tratată ca un fel de rudă săracă. Totuși, nimic nu era destul sau prea mult. Primele amintiri ale Lisei erau legate de mătușa Enid, care se plângea tot timpul de inflație și creșterea prețurilor. Lisa era obligată să nu uite niciodată să stingă lumina după ea și să știe exact câți metri cubi de apă avea voie să folosească atunci când făcea baie, pentru că „N-ai voie să faci risipă de energie electrică și pentru apa caldă se plătesc bani buni, draga mea”. Lisa observa că de la o zi la alta mama ei arăta din ce în ce mai obosită și înfrântă. În cele din urmă, Jennifer fusese nevoită să-și mai ia pe lângă slujba de funcționară încă o slujbă, de chelneriță. Rareori ajungea acasă înainte de miezul nopții. De fapt ea nu era decât o femeie fragilă și, inevitabil, până la urmă se prăbușise și fusese adusă acasă, iar Lisa își mai amintea și acum cât de tare se supărase mătușa Enid din această cauză. Perdelele de la casele alăturate fuseseră date fără pic de discreție la o parte atunci când Jennifer fusese purtată în brațe spre casă. Deși pe atunci nu era decât un copil, Lisa observase cu acea ocazie că unchiul și mătușa ei nu erau prea iubiți de către vecinii lor. Mătușa Enid fusese totuși obligată să cheme un medic. Doctorul Chalmers i se adresase cu sinceritate lui Jennifer: — Ai nevoie de o pauză, draga mea. Odihnă absolută, departe de toate acestea, chiar și de fiica ta. Nici ei n-o să-i strice să stea fără tine o perioadă de timp. Sunt sigur că asta ar fi și alegerea ei, mai degrabă decât să te vadă bolnavă pentru totdeauna. Totuși ele nu aveau bani, pentru nici un fel de vacanță. După pierderea slujbei, pentru Jennifer premiul Bond fusese un adevărat miracol. Nu fusese el chiar o avere, dar fusese suficient pentru niște haine noi și o croazieră în Mediterană la sugestia doctorului Chalmers. După câtva timp, Lisa realiză cât de recunoscătoare ar fi trebuit să-i fie doctorului Chalmers pentru că acesta o condusese aproape cu forța la agenția de turism. Omul îi cunoștea de mulți ani pe soții Farrell și înțelesese foarte bine ce viață ar fi trebuit să ducă Jennifer mai departe dacă nu folosea premiul pentru a-și lua o vacanță. Mătușa Enid se lansase într-o serie de remarci legate de „egoism și lăcomie” și observase că acoperișul avea nevoie de reparații, la care Jennifer ar fi putut să ajute cu bani, întrucât era și acoperișul ei. Dar de această dată Jennifer nu se mai lăsase terorizată. Plătise croaziera și profitase de ea. Când se întorsese, nimic nu mai fusese la fel. Nu era vorba numai despre faptul că se relaxase, se îngrășase puțin și se bronzase. Erau și alte diferențe, mai subtile. În zâmbetul ei, în ochii ei, care deveneau mai visători, atunci când credea că n-o privește nimeni. După un timp apăruse Charles Riderwood; înalt, bine legat și cu un chip deschis care datorită șuvițelor cărunte de la tâmple avea o anume distincție. Îi zâmbise Lisei și-i spusese: „Salut, scumpo, am și eu o fetiță, cu câțiva ani mai mică decât tine.” Lisa îi răspunsese la zâmbet puțin nesigură. Recunoscuse totuși bunătatea, din ochii lui și înțelesese că și el dorea mult ca ea să-l placă, chiar dacă micuța Lisa nu prea pricepuse de ce. Aflase după ce plecase el cu mașina lui superbă, marca Jaguar. — Ce obrăznicie! izbucni Enid Farrell. Ideea aceasta nebună de a-ți aduce aici… amantul. Cum îndrăznești?! Jennifer se înroșise, dar vocea ei răsună calmă. — Înainte de a mai spune ceva, Enid, cred că ar trebui să știi că Charles și cu mine intenționăm să ne căsătorim. — Să vă căsătoriți?! țipase Enid. Te măriți cu un bărbat pe care l-ai cunoscut într‑o croazieră? Dar nu știi absolut nimic despre el. Ar putea să fie chiar deja însurat. Pe chipul lui Jennifer înflorise un zâmbet. — Știu destule, spuse ea. Este văduv. Soția lui a murit cu câțiva ani în urmă. Are un fiu de douăzeci și patru de ani și o fiică de opt ani. Lucrează în domeniul electronicii și locuiește în Yorkshire. Mai dorești să afli ceva? Enid Farrell își luase un aer jignit. — De ce fiul este cu atâția ani mai mare decât fata? întrebase ea acuzatoare. — Nu știu. Poate că așa s-a întâmplat să fie. Chipul lui Enid devenise mai dezaprobator ca niciodată. Era evident că era de părere că după șaisprezece ani oamenii ar trebui să se gândească la alte lucruri și nu să facă copii. Își păstrase aerul dezaprobator până în ziua nunții, în afară de Lisa, Enid și soțul ei fuseseră singurii invitați din partea lui Jennifer. Totuși, mulți prieteni ai lui Charles Riderwood sosiseră la recepția oferită de el la hotelul Londra unde dealtfel, avea și un apartament închiriat. Acolo îi așteptase cineva, un tânăr înalt și brunet care la apariția lor se ridicase repede de pe canapea. Charles se arătase foarte încântat de prezența lui. — Dane, până la urmă ai reușit să ajungi! Apoi se întoarse spre Jennifer. Hai să-ți cunoști noul fiu. Dacă n-ar fi fost plecat în America la un curs postuniversitar, l-ai fi întâlnit mai de mult. Dane Riderwood spusese atunci în glumă: — Totul pare să arate că este mai bine să nu mi se întoarcă spatele nici o secundă. Făcuse un pas înainte ca să dea mâna cu Jennifer, după care toată lumea izbucnise în râs, dar Lisa, care rămăsese ezitând undeva în spate, realizase instinctiv că acel străin care era fratele ei vitreg nu era deloc amuzat. Zâmbise, dar zâmbetul lui nu se reflectase și în ochi. Iar când Charles o împinsese pe Lisa mai în față cu mâna lui caldă și puternică, Dane o privise cu o indiferență care friza ostilitatea. Apoi îi întorsese spatele imediat, făcând-o pe Lisa să gândească: „Nu-mi place de el – iar lui nu-i place deloc de noi”. O auzise pe mama ei adresându-i-se proaspătului ei soț: „Seamănă foarte bine cu tine” și atunci Lisa vrusese din tot sufletul să strige că nu este așa, pentru că Jennifer cu siguranță știa că cei doi nu semănau absolut deloc. Oh, amândoi erau înalți și foarte bruneți, dar Dane era o versiune mai suplă a masivului său tată. Și chipul lui era mai subțire, cu trăsături arogante, spre deosebire de cel al tatălui său care era blând și simpatic. Nici ochii lui Dane nu erau albaștri ca ai tatălui său, ci goi și foarte reci, în timp ce gura exprima aversiune și duritate. Lisa abia așteptase să vadă Stoniscliffe, casa cea mare din piatră gri despre care îi povestise tatăl ei vitreg. Fusese nerăbdătoare s-o cunoască și pe Julie. „Nici ea nu prea are cu cine să se joace” îi spusese Chas. „Și îndrăznesc să spun că și tu ai fost destul de singură în ultima vreme.” Dar toată emoția, toată nerăbdarea pe care le simțea Lisa fuseseră întunecate de prezența acestui tânăr străin, rece și ostil. Nu mai fusese nici măcar sigură că mai dorea să locuiască în casa cea nouă dacă și el avea să fie acolo. Încercase să uite de Dane Riderwood și să se bucure de petrecere. Oamenii vorbeau foarte frumos cu ea și îi admirau părul lung și bogat. Chas îi dăduse chiar și o picătură de șampanie, în ciuda protestelor amuzate ale mamei ei. Tocmai începuse să se simtă mai bine când mătușa Enid se apropiase de ele. Lisa și Jennifer rămăseseră o clipă singure și era evident că femeia își alesese cu grijă momentul. „Ei bine, te-ai aranjat cum nu se putea mai grozav”, șuierase ea spre Jennifer. „Într‑adevăr, lucrează în domeniul electronicii! N-ai uitat să menționezi faptul că are propria lui fabrică. Presupun că acum vei pleca în nord cu el, fără să te mai gândești deloc la oamenii care ți-au dat să mănânci și ți-au oferit un acoperiș atunci când tu nu aveai nimic.” Lisa văzuse cum mama ei pălește și cum îi dispare de pe chipul luminos culoarea, emoția și bucuria. Jennifer reușise totuși să-și mențină calmul și să spună încet: „Enid, te rog să nu ridici tonul. Nu mă aștept să mă crezi, dar nici eu n-am știut nimic despre fabrică până azi. Oh, știam că Chas nu este un muritor de foame, dar toate astea… toate astea au fost un șoc pentru mine, așa cum au fost și pentru tine”. „Oh, desigur, mârâise Enid Farrell. Întotdeauna am știut că nu suntem destul de buni pentru tine, nici eu, nici bietul meu frate. Tot timpul ți-ai dat aere – abia puteai să muncești. Ei bine, acum nu vei mai fi nevoită să o faci!” Lisa se cutremurase. Vocea mătusii Enid fusese plină de venin. Nu mai fusese numai pisălogeala cu care ea și mama ei se obișnuiseră deja. Mai observase și altceva: Dane Riderwood se afla la foarte mică distanță și după expresia disprețuitoare de pe chipul lui se putea deduce că auzise cel puțin sfârșitul acestui episod sordid inițiat de Enid. Lisa gândise atunci: „Aș fi vrut să nu audă asta. Oricum lui nu-i place de noi, iar acum o să creadă că și noi suntem la fel de îngrozitoare ca mătușa Enid”. Îl văzuse pe tatăl ei vitreg apropiindu-se zâmbind, iar Enid se îndepărtase atunci. Nu mult după aceea, Lisa fusese ușurată să observe că atât ea cât și unchiul Clive părăsiseră petrecerea. Dintr-odată începuse să se bucure că pleacă la Stoniscliffe pentru că astfel, spera ea, nu va mai fi fi nevoită să-i vadă pe nici unul din ei. Recepția păruse să se întindă la nesfârșit, iar pe Lisa o obosiseră vocile și chipurile care se învârteau în jurul ei. După o vreme, ea se retrăsese în dormitorul alăturat. Acolo se afla și o canapea pe care se ghemuise, departe de murmurul vocilor și râsetele din camera vecină. Adormise destul de rapid. Nu-și dăduse seama ce o trezise, dar deschise ochii, clipind ușor. Realizase imediat că nu se afla singură în cameră. De undeva de foarte aproape se auzea vocea unui bărbat: — De fapt, a fost o surpriză pentru toată lumea. Nu ți-a spus? — Nici un cuvânt, până nu a fost prea târziu ca să mai pot interveni. Vocea furioasă a lui Dane Riderwood. — Dumnezeule, este o nebunie curată! A plecat în vacanță și s-a întors cu o amărâtă de dactilografă ahtiată după bani și cu odrasla ei. Dumnezeu știe că nimeni n-a spus că trebuie să trăiască ca un sfânt, dar cu siguranță că n-ar fi trebuit să plătească pentru mica lui distracție, cu căsătoria. Ghemuită pe canapea, Lisa simțise că i se face rău. Nu înțelesese chiar tot, dar recunoscuse disprețul exprimat la adresa „dactilografei și odraslei sale”. Vrusese să sară în sus și să se ducă la Dane Riderwood, să-l lovească și să-l facă să-i pară rău, dar imediat ce această idee îi trecuse prin cap, se gândise că este mai bine să fie prudentă. Dacă ar fi dat curs primului impuls, atunci ar fi apărut imediat și alți oameni, care ar fi întrebat-o de ce se poartă așa, iar ea ar fi fost nevoită să le explice și atunci ziua atât de fericită a mamei ei ar fi fost distrusă. Mătușa Enid fusese destul de rea, dar toată această poveste era pur și simplu îngrozitoare. Aceasta avea să fie noua ei familie, din care Dane urma să fie o parte importantă, iar el nu le plăcea nici pe ea, nici pe mama ei. Nu le voia. Lisa își îngropase fața în pernă și-și astupase urechile cu palmele. Nu mai suporta să audă. Ceva mai târziu, Chas și Jennifer veniseră s-o ia ca să plece spre nord, la Stoniscliffe. Aveau să plece în luna de miere ceva mai târziu, pentru că Chas dorise să-i arate mai întâi lui Jennifer casa lui, unde Lisa avea să se stabilească imediat. Cei doi îi priviseră obrajii și oboseala din ochi și hotărâseră să toate erau din cauza nervozității și emoțiilor prea mari. Nu insistaseră să obțină de la ea și alte explicații. Pentru Lisa fusese o adevărată ușurare să afle din discuțiile lor că Dane nu urma să vină cu ei la Stoniscliffe, ci avea să se întoarcă imediat în America. Poate chiar avea să rămână definitiv acolo, gândise Lisa. Poate că nu se va mai întoarce niciodată. Acum, matură fiind, Lisa zâmbi trist, gândindu-se la naivitatea copilărească de care dăduse dovadă. Bineînțeles că Dane se întorsese și treptat, atmosfera se mai destinsese, cu toate că Lisa continua să-și spună că niciodată nu-l va putea place și nicidecum nu va putea avea încredere în el cu adevărat. Ori de câte ori Dane se afla în apropiere, Lisa parcă se punea în gardă. Deși nu-i convenea, Lisa trebuia să recunoască și unele calități ale lui Dane. Era sigură că niciodată el n-o necăjise pe mama ei. Niciodată nu făcuse nici cea mai mică aluzie la adevăratele lui sentimente legate de a doua căsătorie a tatălui lui. Dar în definitiv, nici n-ar fi avut motiv s-o facă, își reaminti ea. Chas și Jennifer fuseseră foarte fericiți împreună. Chiar și cineva plin de prejudecăți ca Dane trebuia să recunoască asta. Fusese întotdeauna foarte civilizat, cu toate că destul de distant și rece, față de Jennifer. Pe Lisa aproape că n-o băga în seamă. Dar, pe de altă parte, trebuia să admită că nici lui Julie nu-i dădea prea multă atenție, chiar dacă fetița avea o tendință evidentă de a-l idolatriza. Devoțiunea frățească nu fusese niciodată stilul lui Dane, gândi Lisa, făcând o grimasă. Avea desigur multe prietene. Unele dintre ele veneau adesea la Stoniscliffe și făceau curse nebunești cu mașina, sub privirile indulgente ale lui Chas. Dar era evident că Dane le păstra în preajma lui numai ca să se amuze. Nu dădea nici un semn că ar putea să se lege în mod serios de vreuna dintre ele – adevărate potențiale soții pentru un bărbat care era pe cale să moștenească o prosperă firmă și care va avea nevoie de o gazdă plăcută și experimentată, în casa lui. Julie și Lisa discutaseră adesea despre toate aceste fete, criticându-le fără milă manierele, vestimentația și aspectul fizic. Ceva mai târziu, surorile începuseră să se întrebe, pline de curiozitate adolescentină, despre diverse probleme legate de sex. Julie fusese aceea care ridicase cel mai des acest subiect, mai ales în privința fetelor pe care le frecventa Dane. Pe Lisa însă, n-o interesau partenerele pe care fratele ei vitreg le alegea pentru a-și satisface necesitățile sexuale, cu toate că era convinsă că Dane era un expert și în acest domeniu, ca dealtfel în oricare altul de care se ocupa. El era băiatul de aur care devenise deja directorul firmei Riderwood, care se extindea rapid și sigur. Chas era mândru de el și spunea adesea că așchia nu sare prea departe de trunchi, dar Lisa considera că asta putea fi adevărat numai dacă trunchiul ar fi fost din granit, pentru că observase la Dane o lipsă de milă și îndurare care o înfiora. De aceea, chiar făcând abstracție de neîncrederea ei de la început, Lisa nu fusese niciodată în stare să-l admire așa cum făcea Julie și încă cu multă generozitate. Dane nu corespundea deloc cu imaginea ei despre un erou. Nu găsea nici un fel de căldură sau tandrețe la el. Nici măcar după ce Lisa împlinise șaisprezece ani și Jennifer care, o vreme, nu se simțise bine, murise pe neașteptate în somn, Dane nu se îmblânzise deloc. Deși fusese plecat într-o călătorie de afaceri, venise totuși la înmormântare. Dar atunci când își exprimase condoleanțele, Lisa avusese impresia că gândurile lui erau în cu totul altă parte. Își dorise atunci să strige: „Nu-ți pare absolut deloc rău! Niciodată nu ne-ai vrut aici, nici pe ea, nici pe mine”. Toată ostilitatea și suferința din trecut crescuseră în ea. Spusese numai câteva cuvinte reci și îi întorsese spatele. Lisa gândise chiar, că niciodată nu avea să-i fie mai antipatic ca în clipa aceea. Acum însă știa că se înșelase. Se ghemuise mai bine pe canapea, înfiorându-se ca întotdeauna când se gândea la evenimentele care avuseseră loc cu doi ani în urmă. Asta nu pentru că s-ar fi gândit foarte des la el. Își impusese o anumită cenzură în această privință. Nici acum nu s-ar fi gândit la el – numai Dumnezeu știe că n-ar mai fi vrut s-o facă niciodată – dacă n-ar fi fost scrisoarea lui Julie. „Desigur, Dane mă va conduce la altar.” Trebuia să-i scrie Juliei și să găsească o scuză oarecare, foarte curând. Pentru că nu mai avea de gând să se întoarcă la Stoniscliffe atâta timp cât Dane se afla acolo, iar acum el era în permanență acolo. Asta o durea. Îi era dor de Chas și de casa mare și gri din Dales, dar trebuia să rămână departe de toate acestea pentru că nu voia să-l mai vadă sau să-i mai vorbească vreodată lui Dane Riderwood. Țârâitul soneriei de la intrare o făcu să tresară pentru că nu aștepta pe nimeni, cu toate că existau destule persoane care știau că se întorsese din Indiile de Vest și puteau să treacă pe la ea. Făcu o grimasă la gândul că nu este fardată și că are un turban dintr-un prosop pe cap și fu tentată să nu răspundă, dar soneria țârâi din nou. Lisa realiză că oricum nu avea nici un rost să pretindă că nu este acasă pentru că cel care o căuta observase deja că înăuntru este lumină. Lăsă pe canapea scrisorile și strigă: — Da, da, vin imediat! Când deschise ușa, Lisa zâmbea ușor pentru că bănuia că vizitatorul era Simon care dăduse semne serioase că ar putea să se îndrăgostească de ea, chiar puțin înainte de plecarea ei în Indiile de Vest. Îl plăcea pe Simon, dar era foarte departe de a se îndrăgosti de el. — M-ai prins într-un moment destul de prost. Sunt… începu ea, dar deodată cuvintele îi înghețară pe buze când văzu cine se afla în fața ei, așteptând să fie primit înăuntru. — Bună, Lisa, spuse Dane Riderwood.

Whiteney, dragostea mea de Judith McNaught    ANGLIA 1816     Capitolul 1   În timp ce trăsura elegantă se hurducăia pe drumul de ţară, Lady Anne Gilbert îşi lipi obrazul de umărul soţului ei şi oftă adânc. — Mai e o oră până ajungem şi deja sunt tensionată. Mă tot întreb cum o fi Whitney acum, că a crescut. După aceea tăcu şi privi absentă pe fereastra trăsurii, la câmpurile pline de plante precum degeţelul-roşu şi pintenul-cocoşului, încercând să şi-o închipuie pe nepoata pe care nu o mai văzuse de aproape 11 ani. — Trebuie să fie drăguţă, ca mama ei. Şi trebuie să aibă zâmbetul, bunătatea şi dulceaţa mamei ei… Lord Edward Gilbert îşi privi sceptic soţia. — Blândeţea ei? repetă el neîncrezător. Nu asta a scris tatăl ei în scrisoare. Ca diplomat ataşat la Consulatul Britanic de la Paris, Lord Gilbert era un maestru al aluziilor şi intrigilor. Dar în viaţa personală, prefera adevărul gol-goluţ. — Dă-mi voie să-ţi împrospătez memoria, spuse el scoţând din buzunar scrisoarea de la tatăl lui Whitney. Îşi puse ochelarii pe nas şi ignorând grimasa soţiei sale, începu să citească: „Manierele lui Whitney sunt şocante, iar purtarea ei e reprobabilă. Este o fată băieţoasă, încăpăţânată, care îi aduce la disperare pe toţi cei pe care îi cunoaşte şi e o ruşine pentru mine. Vă implor să o luaţi înapoi la Paris cu voi, în speranţa că veţi avea mai mult succes cu ea decât mine”. Edward râse uşor. — Arată-mi unde scrie că e „blândă”. Soţia sa îi aruncă o privire arţăgoasă. Martin Stone e un bărbat rece şi lipsit de sentimente, care n-ar recunoaşte blândeţea şi bunătatea nici dacă Whitney ar fi numai aşa. Gândeşte-te numai cum a strigat la ea şi a trimis-o în camera ei imediat după înmormântarea surorii mele. Edward recunoscu aerul de răzvrătire al soţiei sale şi o luă pe după umeri împăciuitor. — Nu-l agreez mai mult decât tine, dar trebuie să recunoşti că faptul că şi-a îngropat soţia înainte de vreme şi că fiica sa l-a acuzat în faţa a 50 de oameni că i-a închis mama într-o cutie ca să nu mai poată ieşi, e cam tulburător. — Dar Whitney nu avea nici cinci ani! protestă Anne cu înflăcărare. — De acord. Dar Martin era îndurerat. În plus, din câte îmi amintesc, nu pentru asta a fost trimisă în camera ei. Ci pentru ca, mai târziu, când toata lumea era în salon, ea a bătut din picior şi a ameninţat că ne reclamă pe toţi lui Dumnezeu dacă nu-i eliberam mama imediat. Anne zâmbi. — Ce fire avea! O clipă am avut impresia că pistruii aveau să-i sară de pe nas. Recunoaşte că a fost minunată. Şi tu ai fost de aceeaşi părere. — Ei bine, da. Recunoscu Edward timid. Aşa mi s-a părut. În timp ce trăsura soţilor Gilbert înainta spre moşia Stone, un mic grup de tineri aştepta pe peluza dinspre sud, privind nerăbdători spre grajduri, cam la o sută de metri distanţă. O blondă scundă îşi netezi volanaşele fustei roz şi oftă într-un fel care îi scoase în evidenţa o gropiţa foarte atrăgătoare. — Ce crezi că are de gând Whitney? îl întrebă ea pe tânărul chipeş şi blond de alături. Privind în ochii albaştri ai lui Elizabeth Ashton, Paul Sevarin schiţă un zâmbet care i-ar fi înmuiat picioarele lui Whitney în caz că i-ar fi fost adresat ei. — Ai răbdare, Elizabeth, spuse el. — Sunt sigură că niciunul dintre noi n-are nici cea mai vagă idee cu privire la ce are de gând, Elizabeth, spuse Margaret Merryton cu asprime. Dar poţi fi sigura că va fi ceva prostesc şi şocant. — Margaret, toţi suntem oaspeţii lui Whitney astăzi, o mustră Paul. — Nu ştiu de ce îi iei apărarea, Paul, spuse Margaret înciudată. Whitney iscă un scandal teribil alergând după tine, ştii asta foarte bine. — Margaret! izbucni Paul. Am spus că ajunge. Oftând prelung şi nervos. Paul Sevarin îşi privi încruntat cizmele sclipitoare. Într-adevăr, Whitney se dăduse în spectacol ţinându-se după el şi toată lumea pe o rază de 20 km vorbea despre acest lucru. La început îl amuzase faptul că era obiectul privirilor languroase şi pline de iubire ale unei fete de 15 ani, dar în ultima vreme, Whitney începuse sa se ţină după el cu hotărârea unui Napoleon Bonaparte de sex feminin. Daca se plimba călare pe întinsul moşiei, putea fi sigur că se va întâlni cu ea. Parcă avea un loc de unde îi urmărea fiecare mişcare, iar Paul nu mai considera acea infatuare nici inofensivă, nici amuzantă. Cu trei săptămâni în urma, îl urmărise până la un han din apropiere, în timp ce el se gândea cu plăcere dacă să accepte invitaţia şoptită a fiicei hangiului de a se întâlni mai târziu în şură, ridică privirea şi văzu nişte ochi verzi familiari privindu-l de afară. Atunci, el trântise cana de bere pe masa şi, ducându-se afară, o apucase pe Whitney de cot şi, fără prea multă ceremonie, o urcase pe calul ei, amintindu-i că tatăl avea să o caute dacă nu era acasă până la lăsarea serii. Apoi se întorsese înăuntru şi comandase încă o cană de bere, dar când fata hangiului îşi atinsese sânii de braţul său, în mod sugestiv, în timp ce turna berea, şi Paul se văzuse întins lângă trupul ei gol şi voluptuos, zări nişte ochi verzi privindu-l pe altă fereastră. Atunci, aruncă destui bani pe masa de lemn pentru a alina sentimentele rănite ale fetei şi plecă. Doar pentru a o întâlni din nou pe domnişoara Stone în drum spre casă. Începea să se simtă asemeni unui bărbat urmărit, căruia i se supraveghea fiecare mişcare, iar răbdarea sa ajunsese la limită. Totuşi, se gândi Paul enervat, iată-l în acea zi de aprilie, încercând dintr-un motiv neştiut să o apere pe Whitney de criticile pe care le merita din plin. O fată drăguţă, cu câţiva ani mai mică decât ceilalţi din grup, se uită la Paul. — Mă duc să văd de ce întârzie Whitney, spuse Emily Williams şi traversă curtea, luând-o pe lângă gardul alb de lângă grajduri. Deschizând uşa grajdului, Emily aruncă o privire pe culoarul dintre boxe. — Unde e domnişoara Whitney? îl întreba ea pe un băiat care ţesăla un cal roib. — E acolo. Chiar şi în lumina aceea slabă, Emily văzu că era roşu la faţă când făcu semn din cap spre încăperea cu harnaşamente. Aruncându-i o privire uluită băiatului fâstâcit, Emily bătu uşor în uşa respectivă şi intră, dar încremeni când văzu imaginea din faţa ochilor: Whitney Allison Stone era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni de călărie prinşi în jurul taliei subţiri cu o frânghie. Deasupra purta o camăşuţă subţire. — Doar n-ai de gând să ieşi îmbrăcată aşa, zise Emily stupefiată. Whitney îi aruncă prietenei ei scandalizate o privire amuzată peste umăr. — Sigur că nu. O sa-mi pun şi o cămaşă. — D-dar de ce? insistă Emily. — Fiindcă nu cred că s-ar cădea să apar numai în cămăşuţă, prostuţo, îi răspunse Whitney veselă, smulgând cămaşa băiatului de la grajduri dintr-un cui şi vârându-şi mâinile pe mâneci. — Să se cadă? bâigui Emily. Nu se cade deloc să porţi pantaloni de călărie bărbăteşti şi ştii asta foarte bine! — Aşa e. Dar nu pot să călăresc fără şa şi să risc să mi se ridice fusta, nu? zise Whitney răsucindu-şi părul lung într-un coc şi prinzându-l la ceafă. — Să călăreşti fără şa? Doar nu vrei să spui c-o să călăreşti bărbăteste. Tatăl tău te va dezmoşteni dacă faci asta iar. — N-o să călăresc ca bărbaţii. Deşi, chicoti Whitney, nu înţeleg de ce bărbaţii au voie să încalece pe cal, în timp ce noi, femeile, care se presupune că suntem sexul slab, trebuie să atârnăm într-o parte, rugându-ne pentru vieţile noastre. Emily refuză să schimbe subiectul. — Atunci, ce ai de gând să faci? — Nu mi-am dat seama niciodată ce curioasă eşti, domnişoară Williams, o tachina Whitney. Dar ca să-ţi răspund la întrebare, o să călăresc stând în picioare pe cal. Am văzut asta la bâlci şi, de atunci, tot exersez. Când Paul o să vada că pot să fac asta, o să… — O să creadă că ti-ai pierdut minţile, Whitney Stone! O să creadă că n-ai nici pic de decenţă şi că încerci din nou să-i atragi atenţia. Văzând încăpăţânarea de pe chipul prietenei ei, Emily schimba tactica. — Whitney, te rog. Gândeşte-te la tatăl tău. Ce-o să spună daca va afla? Whitney ezită, simţind forţa privirii reci şi neşovăitoare a tatălui ei de parcă ar fi fost aţintită asupra ei chiar în clipa aceea. Trase aer în piept şi îi dădu drumul încet uitându-se pe geam la grupul care aştepta pe pajişte. Apoi spuse plictisită: — Tata va spune că, la fel ca întotdeauna, l-am dezamăgit, că sunt o ruşine pentru el şi pentru memoria mamei şi că se bucură că ea nu mai trăieşte, ca să vadă în ce hal am ajuns. Apoi îmi va spune timp de jumătate de oră ce doamnă perfectă e Elizabeth Ashton şi că ar trebui să fiu ca ea. — Dacă, într-adevăr, vrei să-l impresionezi pe Paul, ai putea încerca… Whitney strânse pumnii furioasă. — Am încercat să fiu ca Elizabeth. Port rochiile alea dezgustătoare cu volănaşe, care mă fac să arăt caraghios, am încercat să stau ore întregi fără să scot o vorbă şi mi-am fluturat genele până mi-au amorţit pleoapele. Emily îşi muşcă buzele ca să-şi ascundă zâmbetul când auzi modul deloc măgulitor în care Whitney o descria pe Elizabeth Ashton şi apoi oftă. — Mă duc să le spun celorlalţi că ieşi imediat. Exclamaţii de uimire şi râsete înfundate o întâmpinară pe Whitney când apăru pe pajişte, conducându-şi calul spre spectatori. — O să cadă, prezise una din fete, dacă Dumnezeu n-o trăsneşte înainte pentru că poartă pantaloni. Abţinându-se să-i dea o replică, Whitney înălţă capul într-un gest de dispreţ şi îi aruncă o privire lui Paul.. Chipul lui frumos era dezaprobator când se uită la picioarele ei goale, la pantaloni şi la faţa ei. În sufletul ei, Whitney ezită când văzu nemulţumirea lui, dar urcă hotărâtă pe cal. Acesta începu să meargă la galop, aşa cum fusese învăţat, iar Whitney se ridică, întâi în poziţie ghemuit, cu braţele întinse pentru echilibru şi, încetul cu încetul, în picioare. Mergeau în cerc şi, deşi se temea în permanenţă că va cădea şi că va părea o caraghioasă, Whitney reuşi să pară competentă şi graţioasă. După ce încheie al patrulea tur, privi chipurile celor din jur, observându-le expresiile şocate şi ironice, în timp ce căuta singurul chip care conta. Paul stătea în umbra unui copac şi Elizabeth Ashton era agăţată de braţul lui. Dar când trecu pe lângă el, Whitney văzu un zâmbet slab pe buzele lui şi se simţi triumfătoare. Când trecu din nou pe lângă el, Paul îi zâmbi de-a dreptul. Whitney era fericită şi deodată, toate săptămânile de pregătire, durerile de muşchi şi vânătăile, păreau să merite. Stând la fereastra salonului de la etaj ce dădea spre pajiştea dinspre sud, Martin Stone se uita la fiica sa. În spatele său, majordomul anunţă că Lordul şi Lady Gilbert sosiseră. Prea furios pe fiica sa ca să vorbească, Martin îşi salută cumnata şi pe soţul acesteia cu maxilarul încleştat şi o mişcare scurtă din cap. — Mă bucur să te revăd după atâţia ani, Martin, minţi Lady Anne cu graţie. Când el nu spuse nimic, însă, ea continuă: — Unde e Whitney? Abia aşteptăm să o vedem. Martin îşi regăsi glasul, în sfârşit. — Să o vezi? spuse el furios. Nu trebuie decât să priveşti pe fereastră. Anne se conformă uimită. Pe pajişte se vedea un grup de oameni care se uitau la un băiat subţirel cum se balansa frumos pe un cal în galop. — Ce tânăr deştept, spuse ea zâmbind. Remarca ei păru să-l facă pe Martin Stone să treacă de la o furie îngheţată la o agitaţie frenetică şi porni spre uşă. — Dacă vreţi să vă vedeţi nepoata, veniţi cu mine. Sau pot să vă scutesc de umilinţă şi să o aduc pe ea aici. Privind exasperată în urma lui Martin, Anne îşi luă soţul de braţ şi, împreună, îl urmară pe Martin jos şi afară. Când se apropiară de grupul de tineri. Anne îi auzi murmurând şi râzând şi simţi vag că era ceva răutăcios în acel ton, însa era prea preocupată să se uite după nepoata ei ca să dea atenţie acelei impresii trecătoare. Trecu pe lângă două blonde şi o roşcată, studie câteva clipe o brunetă cu ochi albaştri micuţă de statură şi se uită descumpănită la tânărul de lângă ea. — Scuzaţi-mă, sunt Lady Gilbert, mătuşa lui Whitney. Aţi putea să-mi spuneţi unde este? Paul Sevarin îi zâmbi, pe jumătate cu compătimire, pe jumătate amuzat. — Nepoata dv este pe cal, Lady Gilbert, spuse el. — Pe… îngăimă Lord Gilbert. Din poziţia ei precară, Whitney îl văzu pe tatăl ei apropiindu-se cu paşi mari. — Te rog să nu faci o scenă, tată, îl imploră ea când el putu să o audă. — Eu să fac o scenă? urlă el furios şi, apucând hăţurile, trase de ele atât de brusc, încât ea căzu. Whitney căzu în picioare, dar se dezechilibra şi se întinse pe jos. Se ridică repede, dar tatăl ei o apucă de braţ şi o trase spre grupul de spectatori. — Acest… acest lucru, spuse el împingând-o spre mătuşa şi unchiul ei, vă spun îngrozit că e nepoata voastră. Whitney auzi chicotelile celor din grup pe măsură ce se răsfirau şi simţi că îi lua foc fata de ruşine. — Bună ziua, mătuşă Gilbert. Unchiule Gilbert. Cu un ochi la Paul, care se îndepărta, Whitney duse mâna automat la fusta pe care nu o avea şi execută o plecăciune comică. Văzând chipul încruntat al matuşii ei, înălţa bărbia defensiv. — Poţi fi sigură că, în această săptămână cât veţi sta aici, mă voi strădui să nu mă mai fac de râs, mătuşă. — În această săptămână cât vom sta aici? bâigui mătuşa ei. Dar Whitney era preocupată să-l privească pe Paul cum o ajuta pe Elizabeth să urce în cabrioleta ei şi nu remarcă uimirea din glasul său. — La revedere, Paul, strigă ea, făcându-i cu mâna. El se întoarse şi ridică braţul într-un semn tăcut. Hohote de râs se auziră în timp ce cabrioletele se îndepărtau pe alee, ducându-şi ocupanţii la vreun picnic sau altă activitate veselă şi  minunată, la care Whitney nu era niciodată invitată, deoarece era prea mică. Urmând-o pe Whitney spre casă, Anne era stăpânită de multe emoţii contradictorii. Era stânjenită pentru Whitney, furioasă pe Martin Stone, pentru că o umilise pe fată în faţa celorlalţi tineri, oarecum uluită să îşi vadă nepoata în picioare pe un cal, purtând pantaloni bărbăteşti… şi complet stupefiată să descopere că Whitney, a cărei mamă fusese doar acceptabil de drăguţă, promitea să devină o adevărată frumuseţe. Era prea slabă acum, dar chiar şi acoperită de ruşine, Whitney mergea cu umerii drepţi, graţioasă şi uşor provocatoare. Annie zâmbi în sinea ei când văzu şoldurile uşor rotunjite, scoase în evidenţă de pantaloni, mijlocul subţire care nu avea nevoie de nici un subterfugiu ca să-l facă să pară mai mic, ochii care păreau să-şi schimbe culoarea de la verde ca marea la verde închis sub genele lungi şi negre. Şi părul acela… valuri, valuri de şaten închis! Nu trebuia decât puţin aranjat şi periat până strălucea; Annie ardea de nerăbdare să o facă. În mintea ei, îl aranja deja în diverse feluri pentru a scoate în evidenţă ochii lui Whitney şi pomeţii înalţi. Ridicat în creştet şi cu câţiva cârlionţi pe lângă urechi, hotărî Anne, sau pieptănat în aşa fel încât să cadă în valuri pe spate. Imediat cum intrară în casă, Whitney mormăi o scuză şi fugi în camera ei, unde se trânti furioasă într-un fotoliu, gândindu-se la scena umilitoare la care Paul tocmai asistase, când tatăl ei o trăsese de pe cal şi ţipase la ea. Fără îndoială că mătuşa şi unchiul ei erau la fel de îngroziţi şi de revoltaţi de purtarea ei ca şi tatăl ei, iar obrajii îi ardeau de ruşine gândindu-se cum trebuiau s-o dispreţuiască deja. — Whitney? şopti Emily strecurându-se în dormitor şi închizând uşa în urma ei. Am urcat prin spate. Tatăl tău e furios? — Extrem de furios, spuse Whitney privindu-şi picioarele. Bănuiesc ca am stricat totul azi, nu-i aşa? Toţi râdeau de mine şi Paul i-a auzit. Acum, că Elizabeth are 17 ani, el va putea să o ceară în căsătorie înainte să-si dea seama că mă iubeşte pe mine. — Pe tine? repetă Emily uluită. Whitney Stone, Paul te evită ca pe ciumă şi ştii asta foarte bine! Şi cine ar putea să-l condamne, după câte i-ai făcut în ultimul an? — N-au fost chiar aşa multe, protestă Whitney, mişcându-se în fotoliu. — Nu? Dar farsa pe care i-ai făcut-o de Ziua Tuturor Sfinţilor, când ai ţâşnit în fata trăsurii lui ţipând ca o nebună şi costumată în fantomă, de i-ai speriat caii? Whitney roşi. — Nu s-a supărat prea tare. Şi trăsura nu s-a stricat complet. I s-a rupt doar o osie când s-a răsturnat. — Şi Paul şi-a rupt piciorul, adăugă Emily. — Dar s-a vindecat perfect, insistă Whitney, gândindu-se deja la alte posibile farse. Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. — Trebuie să existe o cale, dar în afară de a-l răpi… Un zâmbet neastâmpărat îi lumină chipul murdar de praf şi se întoarse atât de repede, încât Emily se afundă în scaun. — Emily, un lucru e foarte limpede. Paul încă nu ştie că mă iubeşte. Corect? — Că nu-i pasă deloc de tine, mai degrabă, spuse Emily prudentă. — Aşa că putem spune că e puţin probabil că mă va cere de soţie fără un imbold. Corect? — N-ai putea să-l faci să te ceară nici sub ameninţarea armei, ştii asta. În plus, nu eşti destul de mare pentru a fi logodită, chiar dacă… — În ce împrejurări, o întrerupse Whitney triumfătoare, este obligat un domn să ceară în căsătorie o doamnă? — Nu-mi vine în cap niciuna. Doar dacă nu a compromis-o. Categoric, nu! Whitney, orice ai avea de gând, eu n-o să te ajut. Oftând, Whitney se trânti din nou în fotoliu, întinzându-şi picioarele. Un chicotit obraznic îi scăpă, gândindu-se la îndrăzneala ultimei ei idei. — Dacă aş putea s-o fac… să slăbesc roata trăsurii lui Paul ca să cadă mai târziu şi apoi să-l rog să mă ducă undeva. După aceea, până am ajunge înapoi pe jos sau ar veni cineva să ne ajute, ar fi noaptea târziu şi el ar fi nevoit să mă ceară. Ignorând expresia scandalizată de pe chipul lui Emily, continuă: — Gândeşte-te ce minunat ar fi să se schimbe vechea Iernă: o tânără răpeşte un domn şi îi strică reputaţia, astfel că este nevoită să se mărite cu el pentru a repara lucrurile! Ce roman s-ar putea scrie, adăugă ea, impresionată de propria-i ingeniozitate. — Eu plec, zise Emily, ducându-se spre uşă, dar acolo ezită şi se întoarse spre Whitney. Mătuşa şi unchiul tău au văzut tot. Ce le vei spune despre cal şi pantaloni? Chipul lui Whitney se întunecă. — Nu voi spune nimic, n-ar ajuta cu nimic. Dar în restul timpului cât vor sta aici, voi fi cea mai delicată, rafinată şi sfioasă fată pe care au văzut-o vreodată. Văzând privirea îndoielnică a lui Emily, adăugă: — Am de gând să nici nu mă arăt decât la mese. Cred că voi reuşi să mă port ca Elizabeth trei ore pe zi.   Whitney îşi ţinu promisiunea. La cină în seara aceea, după ce unchiul ei povesti despre viaţa lor în Beirut, unde era ataşat la Consulatul Britanic, ea murmură doar: — Cât de informativ, unchiule. Deşi ar fi vrut să-i pună o groază de întrebări. După ce mătuşa ei termină de descris Parisul şi viaţa socială din acel oraş vesel, Whitney murmură: — Cât de informativ, mătuşă. Imediat după ce terminară de mâncat, ea se scuză şi dispăru. După trei zile, eforturile lui Whitney de a fi ori sfioasă, ori absentă au fost atât de reuşite, încât Anne începea să se întrebe dacă îşi imaginase doar focul pe care îl zărise în ziua sosirii lor sau dacă fata avea o aversiune faţă de Edward sau faţă de ea. În a patra zi, când Whitney luă micul dejun înainte ca toţi ceilalţi să se trezească şi apoi dispăru, Anne se hotără să afle adevărul. O căută prin toată casa, dar Whitney nu era înăuntru. Nu era nici în grădină şi nu luase niciun cal din grajd, îi spuse un băiat de la grajduri lui Anne. Făcând ochii mici, privi în jur, încercând să-şi închipuie unde şi-ar fi putut petrece toată ziua o fată de 15 ani. În vârful unei coline ce domina proprietatea, zări ceva de un galben aprins. — Acolo erai! oftă ea şi, deschizându-şi umbrela de soare, porni peste pajişte. Whitney nu o văzu pe mătuşa ei venind decât când era prea târziu ca să mai fugă. Dorindu-şi să fi găsit o ascunzătoare mai bună, încercă să se gândească la un subiect de conversaţie inofensiv despre care să vorbească fără să pară ignorantă. Îmbrăcăminte? Nu ştia nimic despre modă şi nici nu o interesa. Cum ar fi putut hainele să îmbunătăţească felul în care arăta o fată cu ochi de pisică, părul de culoarea noroiului şi pistrui pe nas? În plus, era prea înaltă, prea slabă şi, dacă bunul Dumnezeu avea de gând să-i dea un piept, era prea târziu ca acesta să îşi mai facă apariţia. Respirând anevoios, Anne ajunse în vârful colinei şi se prăbuşi pe pătură lângă Whitney. — M-am gândit… să mă plimb puţin, minţi Anne. Când îşi mai reveni, observă cartea legată în piele pusă cu faţa în jos pe pătură şi, alegând cărţile ca subiect de discuţie, întrebă: — E un roman de dragoste? — Nu, mătuşă, murmură Whitney, acoperind cu mâna titlul cărţii ca să nu-l vadă mătuşa ei. — Am auzit că majoritatea fetelor adoră romanele de dragoste, încercă Anne din nou. — Da, mătuşă, aprobă Whitney politicoasă. — Eu am citit unul odată, dar nu mi-a plăcut, spuse Anne, căutând în minte alt subiect de discuţie care să o atragă pe Whitney. Nu pot să sufăr eroinele care sunt prea perfecte sau cele care leşină mereu. Whitney era atât de uluită să descopere că nu era singura fată din Anglia căreia nu-i plăceau lucrurile insipide, încât uită pe loc că hotărâse să răspundă numai monosilabic. — Şi atunci când nu leşină, adăugă ea râzând, stau cu sticluţele de săruri la nas, oftând după un domn care nu are curaj să le ceară în căsătorie sau care a cerut-o pe alta care nu merită. N-aş putea să stau cu mâinile în sân, ştiind că bărbatul pe care-l iubesc se îndrăgosteşte de o persoană îngrozitoare. Whitney îi aruncă o privire mătuşii ei ca să vadă dacă era şocată, dar aceasta o privea cu ochii plini de un zâmbet inexplicabil. — Mătuşă Anne, tu ai putea iubi un bărbat care ar cădea în genunchi şi ţi-ar spune „Oh, Clarabel, buzele tale sunt ca petalele unui trandafir roşu, iar ochii tăi sunt asemeni unor stele de pe cer!”? Pufnind ironică, Whitney încheie:. — Aici mi-aş fi luat repede sărurile! — Şi eu la fel, râse Anne. Atunci, ce citeşti, dacă nu romane de dragoste proaste? adăugă ea şi trase cartea de sub mâna lui Whitney, citind titlul scris cu litere aurii. „Iliada”? întrebă ea nevenindu-i să creadă. Vântul dădu paginile şi Anne se uită uluită de la ele la chipul tensionat al fetei. — Dar e în greacă! Doar nu citeşti în greacă? Whitney încuviinţă şi roşi îngrozită. Acum, mătuşa ei avea să creadă că era şi o snoabă intelectuală, încă un lucru în defavoarea ei. — Şi în latină, italiană, franceză şi puţin în germană, mărturisi ea. — Dumnezeule! exclamă Anne uluită. Cum ai învăţat toate astea? — În ciuda părerii tatălui meu, că fac doar lucruri prosteşti, nu sunt proastă, şi l-am bătut atâta la cap până când mi-a dat voie să am profesori de limbi şi istorie, zise Whitney, după care tăcu, amintindu-şi cum, odată, crezuse că, dacă se dedica studiului şi semăna mai mult cu un băiat, tatăl ei ar fi putut să o iubească. — Parcă ţi-ar fi ruşine cu realizările tale, când ar trebui să fii mândră. Whitney privi spre casa ei, care se zărea în vale. — Sigur ştii că toată lumea crede că e inutil ca o femeie să înveţe astfel de lucruri. Nu ştiu să fac nimic feminin. Nu ştiu să cos ceva care să nu pară făcut cu ochii legaţi, iar atunci când cânt, câinii de la grajduri încep să urle. Domnul Twittsworthy, profesorul de muzică, i-a spus tatei că atunci când cânt la pian, face urticarie. Nu ştiu să fac nimic din ce ar trebui să facă o fată. Ba mai mult, detest să fac aşa ceva. Whitney ştia că, acum, mătuşa ei nu avea să o mai placă deloc, aşa cum făcea toată lumea mereu, dar era mai bine aşa, pentru că, cel puţin, nu avea să se mai teamă de inevitabil. Se uită la Lady Anne cu ochii mari şi vulnerabili. — Sunt sigură că tata ţi-a spus totul despre mine. Sunt o mare dezamăgire pentru el. Vrea să fiu delicată, sfioasă şi tăcută, ca Elizabeth Ashton. Încerc să fiu, dar nu reuşesc. Inima lui Anne se înmuie pentru frumoasa, curajoasa şi tulburata fiică a surorii ei. Mângâindu-i obrazul uşor, îi spuse cu blândeţe: — Tatăl tău vrea o fiică asemeni unei camee, delicată, palidă şi uşor de modelat. În schimb, are una ca un diamant, plină de viaţă, şi nu ştie cum să procedeze cu ea. În loc să aprecieze valoarea şi raritatea acestei nestemate, în loc să o lustruiască puţin şi să o lase să strălucească, el tot vrea să o transforme într-o camee obişnuită. Whitney înclina să se compare cu o bucată de cărbune, dar ca să nu îşi dezamăgească mătuşa, preferă să tacă. După ce mătuşa ei plecă, Whitney luă cartea, dar în curând, mintea ei zbură de la conţinutul paginilor la vise legate de Paul. În seara aceea când coborî la masă, atmosfera era ciudat de tensionată şi nimeni nu o văzu apropiindu-se. — Când ai de gând să-i spui că va veni cu noi în Franţa, Martin? întrebă unchiul ei supărat. Sau ai de gând să aştepţi până în ziua plecării şi atunci să împingi fata în trăsură, cu noi? Lumea se înclină nebuneşte deodată şi, pentru o clipă oribilă, Whitney avu impresia că avea să verse. Se opri, încercând să-şi potolească tremurul picioarelor şi înghiţi nodul dureros din gât. — Plec undeva, tată? întrebă ea încercând să pară calmă şi indiferentă. Toţi se întoarseră spre ea şi chipul tatălui ei se încorda. — În Franţa, spuse el scurt.Ca să stai cu mătuşa ta şi unchiul tău, care vor încerca să facă o domnişoară din tine. Având grijă să evite privirile tuturor, ca să nu izbucnească în plâns pe loc, Whitney se aşeză pe scaunul ei. — I-ai informat pe mătuşa mea şi unchiul meu ce riscuri îşi asumă? întrebă ea încercând din răsputeri să-şi împiedice tatăl să vadă ce făcuse cu inima ei. Se uită cu răceală la chipurile vinovate şi stânjenite ale mătuşii şi unchiului ei. — Poate că tata a omis să vă spună că riscaţi să vă faceţi de ruşine dacă mă primiţi în casa voastră. Probabil că v-a spus că am un caracter oribil, că nu am niciun fel de maniere şi că nu ştiu să port o conversaţie politicoasă. Mătuşa ei o privea cu milă, dar chipul tatălui ei era de piatră. — Oh. Tată. Şopti ea cu tristeţe în glas, mă dispreţuiesti chiar atât de mult? Mă urăşti chiar aşa mult, încât trebuie să mă trimiţi departe de tine? Cu ochii în lacrimi, Whitney se ridică de la masă. — Vă rog… să mă scuzaţi… nu mi-e foame în seara asta. — Cum ai putut? exclama Anne uitându-se furioasă la Martin Stone şi ridicându-se de pe scaun. Eşti complet lipsit de inimă. Va fi o plăcere să scot biata copilă din ghearele tale. Faptul că a supravieţuit atâta timp e o dovada a faptului că e puternică. Sunt sigură că eu n-aş fi reuşit atât de bine. — Îi înnobilezi prea mult cuvintele, doamnă, spuse Martin cu răceala în glas. Te asigur că ceea ce o făcea să sufere atât nu era faptul că se desparte de mine. Doar am pus capăt planurilor ei de a continua să se facă de râs din pricina lui Paul Sevarin.

Vremea tamaduirii de Lucilla Andrews Capitolul 1 Era lună plină, iar râul aducea cu o panglică de argint, exact cum îmi aminteam. Aceleaşi semafoare, controlând traficul intens de noapte pe digul din depărtare; o şalupă a poliţiei trecea pe sub pod, lăsând o urmă înspumată în apa îngheţată; apoi, şirul lung de barje pline cu cărbune, acoperite de zăpadă, care pluteau la ancoră, puţin mai în amonte faţă de spital, continuând să-mi sugereze un tort de biscuiţi îngheţat. Aşa s-a întâmplat, mi-am spus, exact aşa, deşi toate par mult mai neînsemnate. Mai mici, de la înălţimea balconului de la etajul nouă, unde mă aflu acum. Pe când îmi făceam stagiatura la spital, niciuna dintre clădiri nu depăşea cinci etaje, iar aripa de douăsprezece nivele exista doar în mintea proiectanţilor. Fusese terminată şi dată în folosinţă abia anul precedent. Acum, avea capacitatea de patru sute zece paturi şi era dotată cu echipament chirurgical de ultimă oră, cel mai modern din spital. — Dacă nu cumva din întreaga ţară, adăugase asistenta şefă, pe când luam ceaiul de după-amiază. Pe scurt, doamnă Holtsmoor, dacă s-a inventat o noutate în domeniu, noi o folosim deja. Ceea ce produce unele neajunsuri, deoarece „copilaşul” nostru şi-a depăşit deja părintele. Având în vedere distanţele, a trebuit să desemnăm personal rezident separat pentru noua aripă. Încă nişte ceai, draga mea? — Vă mulţumesc. Ceainicul era de argint, ceşcuţele din porţelan chinezesc foarte fin, aproape transparent. Câte paturi sunt în total? — În clipa asta, cam o mie o sută. Distinşii noştri proiectanţi îmi spun că trebuie să ajungem la două mii. Dar nu-mi explică şi de unde voi obţine asistentele necesare. Sunt sigură că o vor face, în cele din urmă. Ai auzit că mi-au schimbat titulatura? — Nu. Nu mai sunteţi asistenta şefă? — Draga mea, nu mai eşti la zi cu noutăţile. „Asistentă şefă” e o titulatură perimată! Aşa că, acum sunt „Director pentru personalul sanitar mediu”. Sper că eşti impresionată. — Foarte. Am zâmbit amândouă, apoi am privit la ceaşca elegantă. Eram nu atât impresionată cât uşor mişcată de tratamentul de la egal la egal pe care mi-l aplica asistenta şefă din spitalul în care îmi făcusem stagiul. Desigur, cei de la Sf. Martha păstrau tradiţia grijii faţă de oamenii lor, dar, ca la oricare alt spital din ţară şi aici se resimţea lipsa de cadre sanitare atestate. Terminasem stagiul ca „sora Dexter” şi era prima oară când mă prezentam sub numele de doamna Holtsmoor. Sperasem să primesc o slujbă ca urmare a calificării mele, dar întrucât nu mai trecusem pe acolo de atâta timp, nu mă aşteptam ca cererea mea de angajare să se transforme într-o vizită protocolară care să solicite utilizarea serviciului de ceai cel mai bun al asistentei şefe şi o şuetă în fotolii. Trecuse un ceas bun, când am ajuns şi la motivul prezenţei mele. Asistenta şefă spuse: — Cred că am exact ce ţi se potriveşte. Priveşte schiţa asta. „William şi Mary”, secţia de tranzit, noua aripă, etajul al nouălea. Îmi înmână planul. „William” pe stânga, „Mary” pe dreapta. Două rezerve principale de şase paturi, patru de un singur pat pe fiecare parte a coridorului şi, marcate cu roşu, cele special dotate pentru a putea prelua cazuri dificile. În mod normal, însă, secţia se ocupă doar de subacuţi sau convalescenţi în aşteptarea transferului în altă parte. O perindare continuă şi rapidă, care, desigur, înseamnă o mare varietate de pacienţi, veniţi din toate secţiile aripii. Sper că eşti de acord, un loc ideal pentru o soră ce revine în activitate. Desigur, după ce vei ajunge în formă din nou, asimilând toate noutăţile tehnice şi de tratament, putem discuta despre mutarea la o secţie de urgenţe. Dar deocamdată... Se opri. Eşti sigură că vrei numai tură de noapte? — Foarte sigură, dacă vă convine. — Dragă, oricând am nevoie de surori cu şcoală pentru tura de noapte. Şi îmi dau seama că, lucrând noaptea, fetiţa ta îţi va simţi lipsa mult mai puţin. Dar vei reuşi să te odihneşti suficient? — Cred că da. Cât timp va fi la şcoală. — Hm. Mă cântări din nou cu o privire pătrunzătoare. Vei lucra patru nopţi şi vei fi liberă trei, pe săptămână. Da. Ar trebui să te descurci – dar ce ne facem cu weekendurile? Sperasem că nu va pune această întrebare. — Verişorii, pe care i-am menţionat în scrisoare, sunt foarte săritori. Sunt convinsă că vom rezolva cumva problema. — Deci, spuse ea încetişor, ai prefera liber în weekend. Să vedem. Consultă agenda groasă cu programarea turelor. Da. Cred că voi reuşi să aranjez lucrurile. Doresc să ajut, pe cât posibil, asistentele căsătorite şi mai ales pe cele cu copii. Cinstit vorbind, dacă nu încerci, sfârşeşti prin a le pierde. Foarte bine! Atunci rămâne William şi Mary cu vinerea, sâmbăta şi duminica libere. De acord? — Mulţumesc foarte mult. — Bine. Închise agenda cu programări. Trebuie să te avertizez că, uneori, secţia poate fi foarte solicitantă. Când Urgenţa are prea multe cazuri, o parte dintre acestea ajung acolo. Sper ca efortul fizic să nu te sperie. Având în vedere că fiica ta este acum suficient de mare să meargă la şcoală... dar, iartă-mi vorbele, m-aş fi aşteptat să ai destul de lucru ca părinte şi soţie şi fără o slujbă cu program integral. Fiindcă tocmai îmi oferise genul de muncă pe care orice femeie, care îşi creşte singură copilul, l-ar considera un vis irealizabil, m-am simţit datoare să-i spun adevărul. Pe moment, a rămas fără replică. Şi-a revenit însă rapid. — Vai de mine! Nu ştiusem nimic despre situaţia ta financiară. Ce noroc, să ai pregătirea necesară! Şi, de asemenea, verişori amabili. Şi ca doamna Clinton să fi moştenit de curând casa din Anchor Lane. Ai locuit mereu cu familia Clinton? — Am stat împreună, cu excepţia ultimelor câteva luni şi a perioadei de după decesul soţului meu, petrecute la reşedinţa Holtsmoor. Dădu din cap. — Intendenta mi-a spus că soacra s-a remăritat. Cu un australian, parcă? — Din Queensland. Pe nume, Victor Simmonds. Îmi aruncă altă privire ageră. — Îţi place? — Foarte mult. S-a purtat bine cu Marcy şi cu mine şi a fost mai mult decât generos cu soacra mea. — Ce noroc pe capul doamnei Simmonds, zise ea sec. Şi locuiesc la conacul Holtsmoor? — Da. I-a fost lăsat explicit prin testament de fostul meu socru. — Într-adevăr? Minunată casă! Atâţi Holtsmoori au locuit-o, iar acum Marcy este ultimul vlăstar. Păcat, mare păcat. Dar să lăsăm trecutul. Abia aştept să-ţi cunosc micuţa şi sunt, cu adevărat, încântată că te-ai întors. Îmi face mereu mare plăcere să reprimesc vechile surori – deşi sună absurd dacă este vorba de o fată ca tine. Ce vârstă ai acum? Am zâmbit subţire. — Nu mai sunt fetiţă. Douăzeci şi şapte. — Faptul că te consideri bătrână, dovedeşte cât de tânără eşti! Dragă, dragă! Deci, ai rămas văduvă la douăzeci şi doi. Ce să mai zici, meseria de pilot de curse este o ocupaţie riscantă. — Da, am aprobat, foarte periculoasă. Asistenta şefă spuse cu blândeţe: — Fiindcă a scăpat cu bine atâta vreme, a crezut că-i va merge la infinit? — Da. Marcus avea patruzeci şi unu de ani. Murise în timpul unui antrenament, cu două săptămâni înainte ca Marcy să se nască şi la un an după ce ne căsătoriserăm. Obişnuia să zică: „Voi şti că a venit timpul să mă retrag când voi începe să le distrug”. Nu apucase să facă praf decât o singură maşină. Asistenta şefă aduse discuţia înapoi, în prezent. — Trebuie să-ţi mărturisesc că intendenta, ca şi mine, este încântată de perspectiva de a avea iar un Holtsmoor printre angajaţii de la Sf. Martha! Marcus fusese singurul bărbat, în şase generaţii, care nu urmaşe o carieră medicală. Studiase istoria la Oxford, însă nu terminase. Acolo condusese pentru prima oară o maşină de curse şi, fiind pe atunci fiu unic al unei văduve bogate şi tinere, problema existenţei nu se pusese. Câştigase şi cheltuise o groază de bani. Nu aflasem cât, decât după moartea sa. Şi cât o costase pe mamă cariera de pilot de curse a fiului. Soacră-mea insistase mereu să-şi conducă singură afacerile, convinsă că avea har pentru aşa ceva. Din păcate, ca şi Marcus, nu avea. Thomas Holtsmoor fusese cel mai bun cardiolog de la Sf. Martha. Secţia de specialitate îi purta încă numele. Cel mai mare laborator pentru pacienţi internaţi era de asemenea Laboratorul Holtsmoor, după Claud, tatăl lui Thomas, ilustru patolog. Mai înainte fusese Augustus, tatăl lui Claud. Acesta lucrase pe vremuri cu Lister la Edinburgh, iar mai apoi fusese chirurgul căruia i se datora introducerea sprayului carbolic în sălile de operaţie şi un model de forceps cu mânere lungi, cunoscut drept cleştele Holtsmoor. Era încă utilizat, pe vremea stagiaturii mele. Augustus fusese fiul lui Septimus, medic generalist. Acesta nu avea nicio secţie care să-i poarte numele, dar memoria sa era păstrată cu sfinţenie. Se spunea că bea o sticlă de whisky în loc de mic dejun. Niciodată nu greşise vreun diagnostic, băut fiind, şi niciodată nu nimerise vreunul, treaz. Până în zilele noastre, barul cel mai apropiat de spital era cunoscut drept „La Sep”. Primul Holtsmoor în branşă se numise tot Marcus şi fusese chirurg. Opera îmbrăcat cu redingotă, purtând ciorapi de mătase şi cizme de călărie. Se mândrea cu faptul că haina sa era atât de impregnată cu sânge uscat şi puroi încât stătea singură „în picioare”. Portretul său, astfel îmbrăcat, străjuia biroul decanului Facultăţii de Medicină. Acest prim Marcus adunase avere. Septimus o băuse. Fiul lui, Augustus, fusese muncitor, prosper şi strâns la pungă. Îi lăsase urmaşului atât talentul cât şi o situaţie materială prosperă. Claud construise conacul uriaş şi rece, în stil victorian târziu, Holtsmoor House, situat în Hampshire. Thomas, Marcus şi apoi Marcy se născuseră acolo. La moarte, Claud fusese foarte bogat. Thomas, din cât se ştia, fusese la fel de îndrăgostit de medicină pe cât fusese Septimus de whisky. Se dovedise o raritate, un medic cu adevărat talentat, dar total dezinteresat de latura materială. În timpul vieţii, îşi pusese averea în mâinile soţiei, iar după moarte i-o lăsase moştenire. Deoarece murise la doar treizeci şi şapte de ani, în urma unui atac de cord, după numai şase ani de căsătorie, pe când Marcus avea patru, este posibil să nu fi avut vreme să descopere că soţia sa cea frumoasă, cam toantă şi complet lipsită de imaginaţie, era aşa extravagantă. Holtsmoor House constituise întotdeauna principalul ei motiv de mândrie şi bucurie. Adora rolul de gazdă, îi plăcea să călătorească şi să refacă decorţiunile interioare şi toate cu cheltuială maximă. Îşi crescuse copilul insuflându-i credinţa că stilul ăsta de viaţă i se cuvenea. Încă se consola cu gândul că, pe parcursul vieţii, fiul ei nu fusese niciodată în postura de a i se refuza ceva. Apoi, consecinţele finale ale acestei atitudini îmi fuseseră aduse la cunoştinţă de avocatul familiei, fost coleg de şcoală cu Marcus. Era scund, îngrijit, cu figură inteligentă şi ochi albaştri, reci. — Aş putea încerca să vă amăgesc, doamnă, dar presupun că preferaţi să aflaţi adevărul. — Vă rog. Un ceas mai târziu, mă întrebă: — Cum vă veţi descurca, fără soţ şi cu un copil mic? I-am arătat scrisoarea, primită de la unica mea verişoară, cu unsprezece ani mai mare, Ann Clinton. Un zâmbet îi apăru pe figură. — Speram să aveţi rude care să vă ajute, dar, din spusele lui Marcus, ştiam că ambii părinţi sunt morţi, aşa că nu-mi puneam prea mari speranţe în posibilitatea asta. Bine. Mă simt mai împăcat cu închirierea conacului. Este singura noastră şansă, având în vedere că medicul lui Helen i-a recomandat să plece imediat, iar ea manifestă o dorinţă vie de a vizita Australia. Asta, plus ipoteca, ar trebui să-i fie suficiente pentru călătorie şi pentru renta viageră pe care am reuşit să i-o încropim. Aş fi vrut să pot face ceva şi pentru dumneavoastră. — Mulţumesc, i-am spus. A tras de gulerul cămăşii, de parcă l-ar fi strâns. — Majoritatea banilor din ipotecă se vor duce pe impozite. Datoriile trebuie plătite. — Înţeleg. — Într-adevăr? Se foi, stânjenit. După cum v-am spus, nu s-a ajuns aici din lipsă de avertismente. De câţiva ani, i-am atenţionat pe Marcus şi pe Helen. Dar cum să-i faci să asculte pe cei care nu vor să audă? — Nu ştiu, am răspuns. Cineva a adus ceai. Oriunde m-aş fi dus, apărea şi ceaiul. Mă întrebam, pe atunci, care fusese oare reacţia automată, englezească, la deces, înainte de apariţia ceaiului. — Oricând veţi avea nevoie de ajutor, apelaţi la noi. Vă rog, doamnă, a adăugat la plecare. Au treut cinci ani înainte de a profita de acea invitaţie. L-am căutat, în decembrie trecut. Se îngrăşase, faţa îi era mai ridată, iar aspectul evident de bărbat între două vârste m-a şocat. Cu toată diferenţa dintre noi, Marcus păruse să aparţină generaţiei mele. Şi totuşi, dacă ar fi trăit, ar fi avut acelaşi număr de ani cu insul din faţa mea. Am schimbat câteva amabilităţi, am căzut de acord că, una peste alta, căsătoria Helenei fusese un noroc neaşteptat şi că, acum, Holtsmoor House ar fi fost mult mai corect să se numească Simmonds House. Auzise, mi-a spus, că locuiam cu familia Simmonds de câteva luni. — Cum merge treaba? — Nu merge. Tocmai din cauza asta v-aş fi recunoscătoare pentru un sfat. Aş vrea să fac cum este mai bine pentru Marcy, dar sunt prea implicată ca să pot lua decizia corectă. Se lăsă pe spătarul scaunului, jucându-se cu lanţul de la ceas. — N-aş fi considerat casa aceea, cu aspect de muzeu victorian, ca mediu ideal pentru creşterea unei fetiţe normale şi sănătoase, adică gălăgioase. De ce v-aţi întors? — Helen ne-a chemat. Ne-a tot scris şi, întrucât Marcy este singura ei nepoată, mi-am spus că ar trebui să încercăm. — Teoretic, sună bine. Practic, trei generaţii laolaltă se puteau împăca atunci când existau servitori care să-i despartă, sau dacă sărăcia extremă le obliga să trăiască împreună. Experienţa mea spune că aşa ceva nu mai e posibil. Şi, deşi Helen trebuie să aibă acum peste şaptezeci de ani, nu mi-o pot imagina în rol de bunică grijulie. Mă înşel? Nicicând nu-mi plăcuse Helen, după cum nici ea nu mă prea îndrăgise, dar doream să fiu corectă. — E topită după Marcy, dar nu-i convine să fie strigată „bunicuţo”. Zice că asta o face să se simtă bătrână. Aşa că îi spunem pe nume, Helen. — Aşa, deci. Şi Marcy nu prea s-a adaptat, nu-i aşa? — Nu. Îi este dor de verişorii mei, de fermă, de spaţiul neîngrădit. — Atunci, ai face mai bine s-o duci înapoi, în Sussex, spuse el. — Nu se poate. Au vândut şi s-au mutat la Londra. — Un fermier în oraş? Ridică o sprânceană. Din ce trăieşte? — Deocamdată, din speranţe şi din ce i-a rămas de la vânzarea proprietăţii. David Clinton nu era un adevărat fermier. Întotdeauna a preferat scrisul şi, cum soţia a moştenit acea casă din Anchor Lane, iar el a reuşit să vândă două scenarii de televiziune şi o nuvelă, s-au hotărât să-şi încerce norocul. Nu au copii şi nici alte obligaţii. Ann speră să câştige ceva închiriind camere studenţilor, iar dacă nu va reuşi se poate angaja din nou ca secretară. — Le doresc succes. După ton, era convins de contrariu. Unde este Anchor Lane? I-am dat adresa exactă. — Cunoaşteţi Londra, doamnă? — Doar partea aceea, fiincă este foarte aproape de fostul meu spital, Sf. Martha. Asta s-ar putea dovedi foarte convenabil, în caz că ne mutăm la ei, fiindcă la Londra voi fi obligată să lucrez ca să pot plăti chirie. Mâncarea va fi mult mai costisitoare. Dacă mă angajez cu program normal, în tura de noapte, pot acoperi cheltuielile, iar Marcy nu-mi va resimţi lipsa. Pe deasupra, la Londra vom găsi o şcoală aproape de casă. — S-ar părea că te-ai gândit la toate. Cred că nu mai ai nevoie de sfaturi. — Nu-i chiar aşa. Iată problema: e corect să smulg copilul de la Holtsmoor pentru a-l duce în estul Londrei? — Puneţi altfel întrebarea, doamnă. Ar fi corect s-o lăsaţi acolo unde se află acum? Mi-au venit în minte plângerile permanente ale Helenei: „Marcy, nu, cu ghetele acelea pline de noroi! Marcy, ai grijă de masa lustruită! Marcy, fustiţa ta este murdară! Nu – nu mă atinge, copilă! Mâinile tale! Nu-mi dau seama, Phillippa, cum de o laşi să se murdărească în halul ăsta; dădaca avea mereu grijă să-l ţină imaculat pe dragul de Marcus!” Când rămâneau singure, Marcy mă chestiona întotdeauna: „Cât mai trebuie să rămânem aici, mami? Când ne întoarcem la mătuşa Ann, unchiul David şi Dusty?” Dusty era dalmaţianul familiei. Îi vorbisem Helenei, între patru ochi, despre un căţel. Aproape făcuse apoplexie. „În casa mea minunată? N-ai niciun pic de consideraţie?” Avocatul aştepta răbdător. În cele din urmă am spus: — N-o înţeleg pe Helen. Nu-i face plăcere prezenţa noastră şi totuşi pare s-o dorească. — S-ar putea să creadă că plecarea voastră i-ar afecta prestigiul. Helen este o persoană de modă veche. Prestigiul conta şi este important, încă, pentru astfel de oameni. Desigur, dacă Marcy ar fi fost băiat, situaţia ta ar fi devenit de două ori mai dificilă, dintr-un anumit punct de vedere, dar mult mai uşoară, din celelalte. Era foarte adevărat, iar puterea lui de pătrundere m-a surprins. Obişnuisem să-l consider rece şi lipsit de imaginaţie. L-am întrebat cum credea că ar trebui să mă port cu Helen. — Nu încape discuţie că-ţi va face greutăţi. Mă privi ca şi cum aş fi fost condamnată. De obicei a reuşit să-şi impună voinţa şi asta i-a plăcut întotdeauna. Sper să nu reuşească şi acum. Cred că trebuie să pleci de dragul Marcyei, dar, la fel de mult, şi pentru binele tău. Motivul principal este foarte simplu. Supravieţuirea. Se opri o vreme. Ai înţeles probabil până acum că Marcus pierduse bătălia. — Da, am răspuns pe gânduri, da. În seara aceea i-am scris Annei. La rândul ei, mi-a răspuns oferindu-mi o jumătate, decomandată, din apartamentul lor de la parter. Apoi, am vorbit cu Helen. — Refuz să discut pe tema asta, Phillippa. Ca văduvă a singurului meu fiu, locul tău este aici. Am nevoie de tine. Iar, în ce o priveşte pe Marcy, nepoata mea să meargă la o şcoală publică! Să se amestece – chiar aşa a spus – cu copiii de rând! Niciodată! Am găsit deja un mic pension pentru domnişoare, iar de la anul se poate. — Helen, anul viitor, Marcy abia va împlini şase ani! — Şi va avea exact vârsta necesră pentru a se integra printre copiii de rangul ei. Gata cu prostia asta, Phillippa – şi să nu-ţi închipui că Victor te va sprijini! Are propriii copii şi nepoţi de care să aibă grijă – în afara responsabilităţilor faţă de mine! Vom uita absurditatea asta. Sunt hotărâtă. Şi eu eram. Marcy n-avea să ajungă într-un internat decât peste cadavrul meu. Şi eu încercasem experienţa aceea de la cinci la şapte ani şi amintirea acelor vremuri îmi provoca teroare încă. A mai durat o vreme. Am rămas de Crăciun. Helen alterna proasta dispoziţie cu accese de furie. Victor Simmonds nu şi-a exprimat părerea până în după-amiaza când ne-a condus la gară. — O să-mi lipsiţi, şi tu şi micuţa, dar procedaţi bine. Nu te mai gândi la Helen. M-oi descurca, cumva. — Mulţumesc, Victor! Iartă-mă, am adăugat, că ţi-am îngreunat traiul în ultima vreme. Avea o figură rotundă şi zbârcită şi o coamă de păr alb. Se căsătorise cu Helen la cincisprezece luni după decesul primei soţii, după patruzeci şi trei de ani de convieţuire. Zâmbi melancolic. — Pentru unele femei, o scărmăneală ar fi cel mai bun leac. Aşa este Helen. Mary a mea făcea parte din aceeaşi tagmă. Mi-a fost o soţie minunată, dar avea o limbă tare ascuţită, odihnească-se în pace! — Şi asta nu te deranja? — Să-ţi spun ceva, Phil. Degeaba îmbătrâneşti, dacă nu înveţi să te prefaci. De multă vreme n-o mai ascultam. Atâta doar că-mi place să am o femeie prin preajmă. Pe când plecam din Hampshire, a început să ningă. La Londra, neaua se transformase în lapoviţă. Taxiul ne-a lăsat în faţa unei case victoriene, înalte şi cenuşii, asemănătoare cu celelalte. Majoritatea aveau, în ferestrele de la parter, anunţuri de demipensiune. Marcy privea împrejur, pe gânduri, adăpostită sub umbrela mea. — Asta este noua casă, mami? Nu seamănă deloc cu ferma. O, Doamne, mi-am zis. Oare am procedat bine? Ann a deschis uşa de la intrare, apoi a tras de zgarda lui Dusty care fusese cuprins, dintr-odată, de o bucurie isterică. Marcy îşi aruncă braţele în jurul gâtului dalmaţianului în timp ce David deschidea o uşă şi-şi ridica ochelarii pe frunte. — Ce se întâmplă aici? Dacă nu faceţi linişte, voi fi obligat să vă omor pe toţi! O ridică pe Marcy, o sărută şi mi-o înmână ca pe un colet, sărutându-mă şi pe mine în acelaşi timp, înainte de a se face nevăzut, în spatele uşii trântite. Am lăsat jos copila încântată. — Mami! Nu-i aşa că este bine acasă! Am oftat de uşurare. Mai apoi, noaptea, pe când ea dormea, Ann puse la îndoială decizia mea de a mă întoarce la Sf. Martha. — Nu-ţi va fi dificil să te întorci acolo după căsătoria asta, rămasă în folclorul local? Londra este plină de spitale şi toate au nevoie de personal calificat. De ce să tulburi vechi amintiri? — Fiindcă Sf. Martha este chiar după colţ, răspunse David în locul meu. Şi dacă nu zgândări fantomele trecutului, cum să speri că vei scăpa de ele? Oricum, Marcus nu era din branşă. — Şase ani, am spus, reprezintă o groază de vreme pentru viaţa oricărui spital. Mai multe generaţii au absolvit stagiul şi au plecat. Cu excepţia câtorva asistente foarte vechi, nu cred că voi întâlni mai mult de o duzină de feţe cunoscute. Oricum, deşi cred că asistenta şefă mă va reprimi, nu-s deloc sigură. — Există doar o singură metodă de a afla. David umplu paharele cu vinul pe care-l deschisese special. Scrie-i şi cere-i un interviu, Pippa. Trei săptămâni mai târziu, am început lucrul într-o noapte de luni, în care frigul muşcător al iernii se înstăpânea asupra Londrei.

CAPITOLUL I O căldură înăbușitoare se abătuse asupra orașului Saint-Louis și nori întunecoși se îngrămădeau pe cer cu o viteză înspăimântătoare. O rafală de vânt mătură brusc străzile animate din centru. Aflat pe marginea trotuarului, un bărbat voinic își reținu pălăria cu mâna înainte de a traversa în grabă până la mașină. Strecură cheia în broască și își ridică ochii spre cer, înainte de a se repezi în automobilul de un model recent. — O să plouă cu clăbuci! mormăi el, folosind o expresie a copilăriei lui petrecută în Oklahoma. Hotărât să aștepte terminarea furtunii înainte de a pleca la drum, își aruncă pălăria pe bancheta din spate, lângă valiza din piele, și‑și desfăcu nodul cravatei de mătase, Se așeză mai comod pe scaun și‑și trecu mâna prin buclele negre. Apoi degetele lui mângâiară barba care‑i împodobea de câtva timp obrajii, cu scopul de a‑i camufla chipul. Un chip ușor de recunoscut de la un capăt la celălalt al Statelor Unite și chiar dincolo de frontiere. Primele picături căzură pe parbriz și bărbatul urmări cu privirea trecătorii care fugeau din calea furtunii spre un adăpost. O femeie blondă și suplă îi atrase atenția, își scosese hotărâtă încălțămintea în plină stradă și o băgă în servieta de piele. Apoi își acoperi capul cu vesta taiorului și își reluă cursa evitând, de bine de rău, băltoacele care‑i ieșeau în cale. — Ia te uită, făcu bărbatul văzând‑o că se îndreaptă țintă spre mașina lui, cu capul mascat de vestă. Cu un gest iute, întinse mâna și deschise portiera o fracțiune de secundă înainte ca femeia să încerce să introducă cheia ei în broască. Se repezi în mașină și se așeză pe scaun, fără să‑și descopere încă fața. — Oh, la, la! exclamă ea. Mi s‑au făcut praf ciorapii. Un surâs apăru pe buzele frumos desenate ale bărbatului care aruncă o privire admirativă picioarelor ispititoare ale vecinei sale. Degetele fine ale necunoscutei deschiseră cu nervozitate servieta din piele. Ușurată, privi prețioasa încălțăminte pe care o pusese la adăpost, își îndreptă spatele și își scoase capul din vesta leoarcă de apă. Un profil agreabil și o cascadă de bucle blond roșcate se iviră pe neașteptate. Abia atunci tânăra își întoarse capul și descoperi frumosul chip al bărbatului cu privirea întunecată și întrebătoare. Ochii mari și albaștri nu părură speriați, dar își trase cu o mână nervoasă fusta peste genunchi și exclamă: — Aș dori să știu ce căutați în mașina mea! Vorbise cu o voce melodioasă care nu‑l lăsă indiferent pe vecinul ei. Acesta surâse. — Dumneavoastră vă aflați la mine, dacă nu vă supărați. Mașina dumneavoastră este parcată puțin mai sus pe această stradă și dacă nu abuzez… Avu un surâs amuzat care‑i descoperi dinții albi și sclipitori, în timp ce ea îi răspundea confuză. — Vai, m‑am înșelat! Regret… — Nu e cazul să regretați, spuse el pe un ton liniștit. Poate e șansa vieții mele… Fără îndoială obișnuită cu acest gen de declarații din partea bărbaților, tânăra îl cântări din priviri. Ceva i se părea cunoscut, familiar. Expresia ochilor… Surâsul cuceritor… Da, îl mai întâlnise. Dar unde? Ridică ușor din umeri. Nici nu putea fi vorba să părăsească acest adăpost înainte de sfârșitul furtunii – o adevărată dezlănțuire a naturii… Dacă nu cumva o obligă el… Îi adresă un surâs care‑i lumină chipul agreabil în formă de inimă. El își reținu respirația când ea se aplecă și‑l întrebă pe o voce melodioasă, examinându‑i trăsăturile bronzate: — Am impresia că ne‑am mai întâlnit undeva. El râse, într‑un fel care o încălzi, și îi făcu șmecherește cu ochiul. — N‑ar fi trebuit ca eu să fiu cel care pune o asemenea întrebare? Ea se îndepărtă și‑și așeză mai bine servieta în brațe. — Trăim într‑o epocă în care femeile și‑au câștigat libertatea, răspunse ea cu vioiciune. Și sincer am impresia că v‑am mai văzut undeva. Da. Îmi amintesc ochii… și părul ondulat. Își încruntă sprâncenele. — …Dar nu‑mi aduc aminte deloc de barbă… N‑ați vrea să‑mi reamintiți numele dumneavoastră ? — Cu plăcere. Dar cu condiția să mi‑l spuneți pe al dumneavoastră. În fond, aflându‑i numele, această tânără nu va fi în stare să spulbere misterul activității lui trecute. Barba îi modificase în mod radical înfățișarea. Iar această încântătoare necunoscută părea foarte interesantă. Politicoasă… dar tenace. Și foarte atrăgătoare, chiar dacă era udă leoarcă. Îi studie sânii provocatori pe care bluza udă din mătase îi punea în evidență. Ea îi urmărise privirea și se grăbi să‑și strângă vesta la piept Apoi scotoci într‑un buzunar. — Poftim, făcu ea întinzându‑i o carte de vizită îndoită și udă. ,,Juliet McLane. Profesoară de pian și consultant de specialitate.” Fără să scoată vreun cuvânt, el își strecură mâna în buzunarul interior al vestonului bej, impecabil croit, și scoase un portofel subțire din piele roșcată. Cu degetele lui lungi luă o carte de vizită și i‑o întinse vecinei sale. Ea îi observă unghiile perfect manechiurate. Un asemenea rafinament nu stătea în obiceiul bărbaților din Saint-Louis și studiindu‑i plină de curiozitate cartea de vizită ajunse la concluzia că venea probabil din New York. ,,Hans Jablonski – Scriitor și cineast – Filme documentare.” Ea îi aruncă o privire întrebătoare: — Ei? făcu el ridicând dintr‑o sprânceană. Vă așteptați poate să‑l vedeți pe Errol Flynn? Ea râse nervos și plecă ochii spre cartea de vizită. — Pe legea mea, mărturisi ea, puțin jenată de alura lui de seducător, îi semănați foarte mult… Un deget îi ridică bărbia. Avu impresia că‑i stă inima în loc sub privirea intensă a ochiloi negri. — Da, domnișoară McLane. Și vă asigur că mă simt la înălțimea reputației lui… Răsuflarea lui caldă îi atinse fruntea și se simți fremătând la ideea vieții tumultuoase a celebrului actor de cinema: petreceri fastuoase, baruri de noapte, femei fatale în blănuri scumpe… — Mi‑am jucat rolul perfect în echipa de baschet din Tulsa, spuse el cu o voce catifelată, pe un ton confidențial. Ea râse ușor. — Scuzați‑mă, răspunse, tulburată de imaginile apărute ca rod al imaginației ei bogate. Mâna mare a necunoscutului îi mângâie obrazul. Juliet simți că roșește iar Hans Jablonski rămase fascinat de pielea ei catifelată și. de transparența tenului. — Nici o problemă. Nu e prima oară când sunt comparat cu Errol Flynn și găsesc asta destul de măgulitor. Degetele lui mângâietoare erau într‑un mod ciudat liniștitoare și Juliet continua să se întrebe: cine o fi bărbatul ăsta? Numele lui nu‑i spunea nimic. El o contempla cu un surâs atât de promițător încât dori să știe mai multe despre persoana lui. — Și despre ce scrieți, domnule Hans Jablonski? se interesă cu vocea ei melodioasă. Un surâs apăru pe buzele lui frumoase. Un surâs pe care Juliet îl consideră drept cel mai sexy din lume. — Asta numai cei apropiați o știu: soția mea, părinții mei, cel mai bun prieten. Ar fi vrut să n‑o mai privească atât de insistent. — Soția dumneavoastră? îngăimă ea, simțind o împunsătură în inimă. Ah, ar fi trebuit să bănuiască; cu excepția celor care erau celibatari înrăiți, toți bărbații cu adevărat seducători erau ocupați! Și își imagină frumusețea de femeie pe care Hans Jablonski o alesese drept soție. Adunându‑și toate forțele, Juliet căută să se smulgă din fascinația privirii sale, având certitudinea că trebuia să‑l părăsească fără întârziere pe acest bărbat, indiferent dacă mai ploua sau nu, ca să scape de sub influența farmecului său. Dar el o ținea… cu degetele lui de catifea. Cu degetul mic îi mângâie buzele pline. — Niciodată n‑am avut o soție, murmură el. Focul care‑o cuprinsese pe Juliet de când o atinsese, se intensifică la aceste cuvinte, în timp ce furtuna se dezlănțuia în rafale, rupând‑o de lume. Simți cum atenția lui Hans se îndreptă asupra buzelor ei senzuale și se tulbură. O s‑o îmbrățișeze dacă nu punea repede capăt acestor manevre… Juliet primise o educație severă de la mama ei, foarte rigidă în principii și reuși, printr‑un mare efort de voință, să‑și întoarcă capul. Cu o voce neutră, reluă: — Scrieți de mult timp? „Această fată nu este numai bine crescută, dar este totodată rezervată și… prudentă” își spuse el. Se îndepărtă de ea și îi surâse. — Dintotdeauna… dar numai de curând m‑am lansat ca profesionist. — Și înainte ce făceați? Îi privi din nou cu multă atenție frumosul lui chip în căutarea unui indiciu oarecare. Ochii. Da, cunoștea această privire. Și înainte ca el să‑i poată răspunde la întrebare, strigă nerăbdătoare: — Sunt sigură că v‑am mai văzut undeva. Îmi amintesc totdeauna ochii oamenilor, și ai dumneavoastră sunt atât de expresivi! El se mulțumi să surâdă, iar ea scoase un suspin exasperat. — Îmi veți răspunde, da sau nu? insistă ea. Hans Jablonski avea un simț ascuțit al umorului și adora glumele. Savura pentru o clipă situația, detectându‑se la vederea ochilor mari și albaștri care luaseră o expresie rugătoare; știind totodată că n‑o va mai putea duce cu vorba mult timp. Și lucru ciudat, dorea ca ea să‑i cunoască adevărata identitate. Era contrar obiceiurilor lui, dar simțea în mod confuz că secretul său va fi în siguranță în mâinile Julietei. — Atunci? reluă ea. El se înclină și se făcu că vrea s‑o i‑a în brațe. — O să vă furnizez un indiciu, anunță el cu o voce insinuantă. Alarmată, ea se crispă. — Nu… Așteptați un minut. Încruntându‑se, el îi aruncă o privire ofensată. — Doar nu vroiam să vă violez, Juliet. Trebui să se rețină ca să nu adauge „cel puțin nu încă” și îi fu greu să facă pe seriosul în timp ce o întreba, cu o luminiță malițioasă în priviri : — Ce fel de bărbat mă credeți? — Cum aș putea ști? Abia v‑am întâlnit. — Dar aveți impresia că mă cunoașteți, nu‑i așa? Ea ezită. Fără voia ei, simți că‑i vine să surâdă când el o cuprinse în brațe și‑i șopti: — Destindeți‑vă și lăsați să vorbească doar simțurile. Indiciul pe care mi l‑ați cerut, îl aveți la îndemână. Chiar în acest moment. Ea rămase nemișcată în brațele lui, cu fața la două degete de barba bogată. Își spărgea capul, nu alta. Un indiciu? Care? La ce‑o fi făcut aluzie atât de misterios ? El se înclină ușor. Nu rămase insensibilă la atingerea mătăsoasă și caldă a bărbii negre; o trecu un fior. El surâse, cu fața ascunsă în părul ei, încântat de a constata că ea tremura de emoție în brațele lui. Îi asculta respirația precipitată, în timp ce ea încerca să‑și păstreze calmul și sângele rece. Pe nesimțite el o atrase, mai aproape de trupul lui cald și adăugă imedict un element în plus portretului psihologic pe care și‑l făcuse în minte despre Juliet: o tânără fată cu curiozitatea veșnic trează, căreia îi plăcea să meargă până la capăt. Surâsul său se accentua, gândindu‑se că ea își păstrase farmecul misterios al adolescentelor. — Dulce Juliet, murmură el, ghiciți cine sunt? Spuneți‑mi, la ce vă gândiți în acest moment? Ea își încleșta dinții și încercă să se concentreze. Acest bărbat n‑o mai strânsese niciodată în brațe, ar fi ținut minte. Dar o mai privise. De asta era sigură. O privise și ea avusese senzația tulburătoare că se topește sub privirea lui neagră și cuceritoare. La această constatare, inima începu să‑i bată în galop și încercă cu disperare să se stăpânească. Hans Jablonski respira însă cu un calm neobișnuit. Ea și ridică ochii spre el; o privea cu un aer liniștit. Ca și cum aștepta de la ea răspunsul cel bun. Fără să scoată vreun cuvânt… Vocea lui. Îl auzise deja vorbind. Da, cunoștea inflexiunile grave și melodioase, pline de senzualitate. Avea o voce cultivată, de profesionist. O fi cântăreț? Era obișnuit cu microfoanele? Prezenta emisiuni la televizor? Descumpănită, inspiră profund și nările ei delicate fremătară, dintr‑odată în alertă. Strângându‑se la pieptul lui, îi simți mirosul pielii. Surâsul Iui Hans Jablonski se lărgi, dezvelindu‑i dinții sclipitor de albi. Imposibil să se înșele asupra parfumului scump care o învăluia. — „Parfumul depărtărilor” murmură ea visătoare. — Parfumul învingătorilor, continuă el. Proaspăt, îmbătător, senzual. Femeia care îl simte, nu‑l va uita niciodată pe bărbatul care folosește ,.Parfumul depărtărilor”. Recita integral textul publicitar, bine cunoscut. Ochii întunecați se opriră asupfa ei, strălucind malițioși, și ea simți un fior străbătând‑o din cap până în picioare. Hans Jablonski era un manechin vedetă, bărbatul spoturilor publicitare pentru faimoasele produse de cosmeticii masculină. — Oh… Sunteți acel bărbat! El râse vesel și cu un gest ștrengăresc îi ciufuli părul. — Bravo, scumpă Juliet cu ochii cei mai albaștri din lume! Sub privirea lui ea încercă aceeași senzație tulburătoare pe care o resimțea de câte ori urmărea publicitatea făcută de el pentru gama acestor produse. Surprinsă, păstră tăcerea, abia îndrăznind să respire. — În prezent, continuă cu vocea lui caldă și învăluitoare, înțelegeți de ce port barbă. Mi‑am găsit un domeniu nou de activitate, în care visam de mult să lucrez… Se apropie de ea și pe un ton confidențial, încheie: — Promite‑mi că nu îmi veți dezvălui nimănui secretul. Juliet se redresă, nedezlipindu‑și ochii de pe el. — Pot să vă promit dacă doriți… Dar dacă continuați să folosiți acest parfum, aveți mari șanse să fiți recunoscut. Amintiți‑vă: Femeia care îl simte, nu‑l va uita niciodată pe bărbatul care folosește „Parfumul depărtărilor”! Chiar dumneavoastră ați spus‑o. El îi dădu drumul din îmbrățișare, surâzând. Privind brațele care o cuprinseseră, ea adăugă : — Oricare femeie pe care o veți îmbrățișa va ghici secretul dumneavoastră… Și categoric, mult mai repede decât mine! — Nu mă gândisem la asta, făcu el perplex, înainte de a izbucni în râs. Știți, în mod cu totul natural am adoptat „Parfumul depărtărilor” de la început când am filmat pentru acest spot publicitar. De altfel era indispensabil în relațiile publice pe care le întrețineam ca reprezentant al acestei firme… Dar aveți dreptate. Trebuie să‑mi schimb parfumul. Ah! Juliet, mă puteți ajuta să‑mi aleg un altul. „Ce voce irezistibilă” își spuse ea, subjugată de inflexiunile mângâietoare. Scutură din cap si buclele ei mătăsoase părură că dansează în penumbră. Hans adăugă calificativele „încăpățânată dar sinceră” la portretul psihologic deja bine creionat. — Nu, nu eu, declară ea solemn. Este imposibil. În ochii mei veți fi întotdeauna bărbatul care simbolizează „Parfumul depărtărilor”. — Adevărat? exclamă el, fără a‑și putea stăpâni în întregime râsul. „Cât este de serioasă” își zise el, atins de evidenta ei sinceritate. Juliet își dădu seama dintr‑odată de subînțelesurile pe care le cuprindea răspunsul ei și roși până la rădăcina părului. Hans adăugă „timidă și adorabilă” pe lista calităților… sau defectelor? O luă din nou pe Juliet în brațe și își îngropa fața în părul bogat cu miros de flori. — Ce vă neliniștește, dulce Juliet? Tocmai mi‑ați făcut un compliment minunat. Vă cred… și‑mi voi aminti întotdeauna aceste cuvinte. Cu vârful degetelor începu să‑i mângâie ceafa și ea simți un fior cald și delicios parcurgându‑i trupul. — Aș vrea să vă revăd, murmură vocea de catifea. Aș dori să fac cunoștință mai îndeaproape cu dumneavoastră, Juliet. Ea își ridică capul și fixă incredulă frumosul chip care îi părea acum atât de familiar, de când îl recunoscuse pe bărbatul „Parfumului depărtărilor”. — Cu mine? Dumneavoastră? Imposibil. Glumiți! O privi lung și clătină din cap. Juliet rămăsese în brațele lui și el nu avea nici un chef să-i dea drumul. Citi uimirea în ochii mari albaștri. Sigur, nu avea nici o pretenție și nici nu se credea irezistibil, dar experiența îl învățase că multor femei le venea greu să vadă în el un bărbat obișnuit. Ele îl luau drept un erou. O creatură de basm. În trecut știuse să profite de asta. Îi plăcuse să se joace cu sentimentele femeilor. Dar azi nu mai era cazul. Dorea cu adevărat s‑o cunoască mai bine pe Juliet. — Vorbesc serios, Juliet. Vă asigur. Pierdută, ea își lăsă ochii în jos și‑și privi ciorapii cu firele duse. Cu pantofii puși pe servietă, se simți nedorită ca Cenușăreasa după miezul nopții; căută cu febrilitate motive plauzibile ca să nu‑l mai revadă pe acest bărbat atrăgător. — Tocmai mi‑ați spus că sunteți gata să vă lansați într‑o nouă carieră. Eu muncesc nebunește cu lecțiile mele de muzică și cu școlile din apropiere care îmi cer sfatul asupra conținutului cursurilor. Programul meu este atât de încărcat încât practic nu ies nicăieri. De fapt, n‑am ieșit niciodată cu… Nu se vede? El se mulțumi să surâdă, fixându‑i chipul. — Este… nici nu poate fi vorba, murmură ea, cu senzația că o să se piardă în privirea lui. Juliet vru să închidă ochii ca să‑și ascundă tulburarea pe care o trezise în ea și pe care, probabil, el o observase. Dar constată că‑i este de‑a dreptul imposibil să nu mai privească acest chip seducător, încadrat de barba neagră. Dintr‑o clipă în alta se va trezi din visul acesta ciudat și dorea să savureze toate detaliile, cât mai avea timp, pentru a și le fixa mai bine în minte printre cele mai nebunești născociri ale imaginației ei. Hans o observa, încercând să descifreze mesajul trăsăturilor ei expresive. Oare dorea ea cu adevărat să‑l respingă sau era mai experimentată decât părea și perfect capabilă să‑și mascheze un ,,da” sub o falsă modestie? Oricum el nu era bărbatul care să ia un ,,nu” drept un răspuns acceptabil. O să descopere fără întârziere adevărul, folosindu‑și tot farmecul. Juliet își plecă în sfârșit ochii. Un surâs resemnat apăru pe buzele lui Hans. Era însă o manevră. Tuși ușor, iar ea își ridică capul și‑și încrucișară privirile. — Dacă nu mai vreți să mă vedeți, dulce Juliet, n‑o să‑mi refuzați desigur o mică sărutare de adio? Fascinată, ea nu protestă cârțd el o luă din nou în brațe. Se aplecă spre ea, îi surâse tandru și îi atinse cu un sărut ușor nu gura, după cum se aștepta ea, ci obrazul stâng, pe care‑l simți foarte rece. Buzele lui întârziară pe obraz, înainte de a coborî lent spre bărbie și apoi pe gât. O simți fremătând de emoție; atunci gura lui atotștiutoare urcă ușor spre celălalt obraz, pe care‑l găsi fierbinte. Cuprins de pasiune îi sărută lobul minuscul al urechii. Juliet scoase un geamăt pe care el îl înăbuși lipindu‑și buzele de ale ei. Juliet clipi și își închise apoi ochii, gustând căldura buzelor sale. Sărutul arzător îi înteți bătăile inimii în timp ce un fior îi străbătu tot trupul. Într‑o sclipire de luciditate creierul ei înregistră un mesaj: niciodată în viața ei nu mai fusese sărutată atât de bine. Hans Jablonski tocmai recurgea la una din tehnicile cele mai subtile ale repertoriului său variat. Gura lui își accentua presiunea și cu vârful limbii o făcu pe Juliet să‑și întredeschidă buzele. Era hotărât să o sărute până când fata nu va mai ști pe ce lume e. Făcând asta se simți pe neașteptate cuprins de, un ciudat fior, iar bătăile inimii i se accelerară. De data asta nu mai rămăsese rece în fața noii sale cuceriri. Dintr‑odată, degetele tremurătoare ale Julietei se ridicară spre umerii lui. Apoi îi cuprinseră ceafa începând să‑l mângâie senzual. El fremăta sub această mângâiere neașteptată. Cu răsuflarea tăiată, sfârșiră prin a schimba sărutări pasionate, în timp ce afară furtuna scădea în intensitate și ploaia înceta puțin câte puțin. Gâfâind tulburați, strânși unul în celălalt, se simțeau incapabili să vorbească și încercau în van să‑și stăpânească bătăile inimilor și să‑și controleze respirația. Parcă fuseseră amândoi dintr‑odată fulgerați de patimă. Fără a rosti vreun cuvânt, Juliet se aplecă și‑și luă servieta așezată la picioare. Când deschise portiera ca să iasă, o atingere ușoară a mâinii lui Hans pe brațul ei o opri din gest. Își întoarse capul spre el, ca fermecată, și citi in ochii lui aceeași încântare. — O să vă telefonez mâine, Juliet, îi spuse el cu o voce răgușită de emoție. Ca să nu rupă vraja, ea se mulțumi să aprobe din cap. Dar odată ieșită din mașină, murmură: — Da. Telefonați‑mi, Hans. El o urmări din ochi în timp ce ea se îndrepta cu pași lenți spre mașina ei, parcată puțin mai încolo și o văzu demarând pentru a se pierde în aglomerația circulației. Nici el, nici ea, nu remarcaseră că uitase să‑și pună pantofii.

CUPRINS:           Cine va vorbi cel dintâi… 5           Lacrimi de femeie… 2           Helene ia iniţiativa…           În atelier, la gura sobei… 19           Copilaşul din Praga… 28           Un prieten la nevoie… 50           Paradisul pierdut… 58           Turnul templului… 63           Ronnie soseşte pe ceaţa… 68           Mirajul… 73           Un prieten care acţionează… 80           Ronnie poposea sub coroana arborelui lui Upas… 89           Ca într-o oglindă… 92           Ceaţa se împrăştie… 96           Trebuie ca el să-şi amintească… 102           El nu ştia nimic „…,. 113           Chipul din oglindă… 119           Ne-a venit un băieţel… 125           Noapte bună „Copilaşului din Praga”… 131                 CINE VA VORBI CEL DINTÂI?           Stând în picioare, înaintea ferestrei din salonaşul soţiei sale, Ronald West părea absorbit în contemplarea grădinii vesele şi a parcului imens care se întindeau în faţa ochilor săi. Însă, în adevăr, mintea îi era preocupată numai de găsirea celui mai bun mijloc pentru a putea discuta cu Helene subiectul care îl tortura încă din timpul plimbării de dimineaţă. Adineauri, după ce descălecase vioi de pe cal şi aruncase groom-ului frâul, se grăbise s-o ajute şi pe Helene să descalece, apoi mângâind coama frumoasă a iepei „Picioruş de Argint”, cu ochii aţintiţi asupra fermecătoarei sale soţii, o întrebase:           — Helene, aş putea urca până la tine? Aş vrea să-ţi comunic ceva foarte important.           Helene zâmbi şi îi răspunse pe un ton şăgalnic:           — Am băgat de seamă că însoţitorul meu la călăria de azi dimineaţă era cu gândul la o mie de leghe distanţă de soţie şi cal: dacă acum are intenţia să mă ducă şi pe mine cu el, pe acolo pe unde rătăcea adineauri, va fi iertat. De altfel şi eu, dragă Ronnie, am ceva să-ţi spun. Uitându-mă întâmplător la ceasul din turn, văd că mai avem încă o oră bună până la masă. Am să scriu, cu voia ta, repede o scrisoare, pe care trebuie s-o trimit în sat, şi pe urmă sunt la dispoziţia ta. Bineînţeles, după ce am să-mi schimb şi rochia.           Sprijinindu-se uşor de umărul soţului ei, Helene West alunecă din şa. Pe urmă, după ce puse în vedere groom-ului să aştepte ordine, trecu în hol.           Ronald o lăsă să-şi scrie scrisoarea şi intră singur în salon. După ce meditase în tăcere, o săptămână întreagă, asupra aceleiaşi idei, îşi dădu imediat seama că este foarte greu să-şi deschidă inima în faţa unei alte persoane, chiar când aceasta ar fi, aşa cum era în cazul de faţă, cea mai bună, cea mai îngăduitoare şi cea mai perfectă dintre soţii.           Preocupat, Ronald uitase să-şi lase pălăria şi mănuşile în hol. Le aruncă pe fotoliul Helenei, păstrându-şi însă în mână cravaşa cu care izbea – privind pe fereastră – în cizmele de bizon.           Dimineaţa de primăvară era o minune. Soarele luminos pătrundea prin gemuleţele de modă veche, umplând încăperea de veselie. Pe unul din gemuleţe, un om mai simplu, din timpuri apuse, zgâriase cu diamantul o cruce şi scrisese deasupra cuvintele: In hoc signo vinces.           Ronald protestase de mai multe ori contra oportunităţii acestei inscripţii, declarând că, dacă strămoşul Helenei găsise nevoia de a scrie pe undeva o deviză latină, ar fi fost mai nimerit să se fi servit de portofelul său decât să mâzgălească frumoasele geamuri din „La Grange”. Dar ori de câte ori venise vorba despre acest lucru, Helene luase partea strămoşuluiei.           — Fără îndoială, spunea ea, că în ziua aceea soarele făcuse să scânteieze geamurile mai puternic ca de obicei. Ah! Ronnie, dacă ne-am putea aminti mai des cuvintele In hoc signo vinces, am putea probabil să ne dăm seama mai uşor că drumul spre victorie este vecin cu calea sacrificiului.           În general, Helene trecea metodic de partea strămoşului, ceea ce era oarecum jignitor pentru un bărbat modern, care neavând la rândul lui strămoşi venerabili, îi considera demodaţi şi inutili.           În dimineaţa aceasta însă, înţelesul devizei încriminate îl izbi pe Ronald mai mult decât ceva de prost augur. El voia să învingă întotdeauna, fără să ţină seama de simboluri şi, gândindu-se mai bine, găsi, totuşi, o coincidenţă cu adevărat ciudată între ceea ce-i trecuse lui prin cap şi vorbele Helenei care evocaseră simbolul unei călătorii îndepărtate: In hoc signo vinces!           Paşii soţiei sale îl scoaseră din visare.           Clipa temută venise. Cum să înceapă? Era, mai ales vorba de tact şi trebuia s-o pregătească încetişor pe Helene, dacă voia să primească hotărârea surprinzătoare pe care el urma să i-o anunţe Helene, închizând uşa în urma ei, înainta în încăperea plină de soare.           Talia, graţios naturală, era subliniată de costumul ei de amazoană şi de părul bogat, auriu, care îi dispărea sub pălărie. Nimic nu putea să-i altereze blândeţea senină a feţei şi bunătatea întipărită pe figură. Ochii Helenei erau mereu îndreptaţi spre viaţă, ca şi cum ar fi aşteptat ca să primească de acolo viziunea fericirii.           Apropiindu-se de fereastră, se întreba, în mintea ei, ce era preferabil să facă. Să vorbească ea cea dintâi sau să asculte ce avea să-i spună Ronald? Se hotărâse în sfârşit, să-i anunţe că clipa, mult aşteptată, când trebuia să afle vestea cea mare, vestea care îi umplea de bucurie inima ei de soţie tânără, venise, aşa că orice amânare era complet imposibilă. Şi totuşi, îşi dădu seama că, dacă ar fi vorbit ea întâi, confidenţa lui Ronald ar fi căzut pe plan secund; asta era însă de neconceput, pentru că tot ce era în legătură cu soţul ei primea din partea Helenei un tratament de favoare. Tânăra femeie judecă, deci că e preferabil să-l lase mai întâi pe Ronie să vorbească. De altfel, responsabilitatea hotărârii sale fu, de la început, complet înlăturată.           Ronald se întoarse brusc şi, la vederea soţiei sale, orice şovăială i se păru de prisos. In hoc signo vinces!           — Helene, spuse el, vreau să plec în Africa centrală. Cuprinsă de mirare, Helene se uită lung la soţul ei, pe urmă, cu multă chibzuinţă, luă pălăria şi mănuşile pe care Ronald le aruncase pe fotoliu, le puse încet pe o masă şi veni să se aşeze pe locul ei obişnuit.           — Este mult prea departe, darling, spuse ea foarte natural. Îmi închipui însă că te cheamă acolo ceva imperativ. Stai jos şi povesteşte-mi şi mie geneza acestei călătorii. Africa! E colosal de departe. Se poate, crezi tu, ca o astfel de prăpastie să despartă o căsnicie atât de fericită ca a noastră? Aş vrea să-mi povesteşti totul, să mă lămureşti definitiv, conducându-mă încet, pe drumul pe care l-ai parcurs până la faptul care te-a determinat să iei această hotărâre.           Cu un suspin de uşurare, Ronald se prăbuşi în fotoliul din faţa ei. Figura lui plină de tinereţe respira entuziasmul, îşi întinse picioarele, împreună mâinile deasupra capului şi se uită cu admiraţie la soţia lui.           — Helene, eşti minunată cu felul tău de a înţelege anumite lucruri. Da, mi-este foarte uşor să-ţi povestesc totul. Ai o manieră admirabilă în a te lega de subiect şi de a lăsa la o parte amănuntele. Cea mai mare parte dintre femei…           — Să nu ne pierdem vremea cu ceea ce ar face cea mai mare parte dintre femei. Să-mi spui însă care e lucrul esenţial, aşa cum îl vezi tu, dacă vrei ca să-l îmbrăţişez şi eu în aceeaşi măsură. De ce vrei să pleci în Africa centrală?           Ronald sări drept în picioare şi se duse să se rezeme de cămin.           — Helene, am în minte o nouă schiţă de roman,. O istorie minunată de dragoste, cu totul superioară la tot ceea ce s-a scris până acum. Acţiunea se desfăşoară în Africa centrală şi, deci, trebuie să plec acolo dacă vreau ca ambianţa mea să fie vie. Cred că n-ai uitat emoţia cauzată în ultima vreme de povestea misionarului acela care, dispărut mai bine de 20 de ani în ierburile înalte ale junglei unde a trăit laolaltă cu indigenii, despărţit de orice civilizaţie, s-a întors apoi în Anglia ca să-şi povestească aventurile; îţi aminteşti – din povestirea misionarului – că, după câţiva ani de singurătate, începuse să dorească la nebunie afecţiunea unei soţii şi, amintindu-şi de o fată pe care o cunoscuse în vremea tinereţii sale, îi scrisese che-mând-o. Ea răspunse, plină de curaj, acestui apel şi, venind la locul de întâlnire din marginea junglei, aşteptă acolo mai multe luni până când misionarul veni s-o găsească. Se căsătoriră, în sfârşit, acolo, la margine de junglă sălbatică şi devenind soţ şi soţie, se cufundară iarăşi în ierburile înalte ale codrului african. Nu au fost revăzuţi decât după mulţi ani. Ei bine, povestea aceasta adevărată mi-a dat ideea unei lucrări originale şi palpitante; va fi o lucrare sortită să facă senzaţie, o lucrare de o mie de ori superioară poveştilor misionarilor.           Privirea liniştită a Helenei contempla ochii strălucitori în exaltare ai soţului ei.           — Dragă prietene, spune-mi te rog, ce te face să crezi că povestea de dragoste a unui misionar ar putea fi mai palpitantă decât a altuia? Nu văd deloc cum ai să reuşeşti să faci mai interesantă povestea pe care vrei s-o scrii.           — Ah! Nu vezi? Strigă Ronald West. Asta fiindcă nu eşti romancieră. Scumpa mea, află că doi bărbaţi au ieşit din ierburile acelea uriaşe, ierburi înalte de treisprezece picioare, doi bărbaţi au apărut, acolo, la margine de junglă, unde aştepta femeia! Doi, pricepi tu? Şi cel care se năpusti primul, nu era omul care o chemase; acesta veni un moment mai târziu! Ei, acum ai înţeles?           — Înţeles, spuse Helene: în general, 13 este o cifră cu ghinion.           — Oh! Nu glumi, protestă Ronald. Nu mai am timp să-ţi explic cum se desfăşoară acţiunea. Dar, ţin să-ţi spun că nu am mai avut niciodată o astfel de inspiraţie; încearcă să pricepi ce înseamnă acest lucru pentru mine. Închipuieşte-ţi, pentru un moment, atmosfera aceea misterioasă şi cu totul îmbâcsită de vrăjitorie a Africii centrale, servind drept cadru unei pasionante poveşti de dragoste, închipuieşte-ţi trei fiinţe, sosite din mijlocul civilizaţiei noastre, civilizaţie cu care sunt îmbibate, învăţând să cunoască.           — În mediul acesta, unde domină sălbăticia popoarelor în stare primitivă.           — Inima şi propriul lor suflet şi luptând pentru a-şi menţine, în ei însăşi, idealul civilizaţiei secolului al 20-lea. Apoi extraordinarele păduri virgine, junglele neexplorate unde plantele sunt asemănătoare animalelor, unde animalele imită pe om, unde nu domneşte nici legea nici ordinea şi unde, din contră, toţi le dispreţuiesc. Mie unul, îmi era suficient, la Kewi, să trec prin serele cu plante tropicale pentru a-mi scutura jugul civilizaţiei. Dacă mi se întâmpla să rămân mai mult timp printre aceste plante fantastice, acoperite cu ghimpi şi cu vegetaţii străine, ciudate, unele târându-se pe pă-mânt, altele ridicând nişte braţe extraordinare şi cărnoase spre culmi inaccesibile, întoarcerea bruscă la atmosfera de convenţionalism îmi dădea sentimentul că nu-mi mai aparţin şi îmi trebuia oarecare timp până ce să revin omul banal şi civilizat.           Helene zâmbi.           — Darling, cred că ai frecventat prea mult la Kew, serele cu vegetaţii tropicale. Mă văd nevoită să-ţi interzic – de-aci înainte accesul acolo, mai ales că trebuie să te ocupi de interesele comitatului.           1 grădină botanică celebră în jurul Londrei.           — Nu mă mai interesează afacerile comitatului, răspunse Ronnie. Dar, serios, Helene, nu pricepi deloc ce reprezintă toate acestea pentru mine? Ultimele mele două romane au drept cadru viaţa banală engleză. Nu pot să-i plimb, la nesfârşit, pe îndrăgostiţii mei prin grădini publice.           — Dragul meu Ronnie, ai totuşi, la îndemână, un bun precedent: cea dintâi pereche de îndrăgostiţi pe lume, Adam şi Eva, a căror poveste o cunoaştem atât de bine, s-a plimbat – iubindu-se – într-o grădină.           — Eroare completă, darling; grădina Eden era o junglă plină de neprevăzut, unde animalele sălbatice discutau în mod obişnuit, ca şi oamenii. Îmi închipui că nu poţi să crezi că Eva a stat liniştită să-l asculte pe şarpe vorbindu-i despre teologie, dacă această conversaţie – între animale ar fi fost numai un incident al zilei. Dar să revenim de unde am pornit. Am un plan original, pentru care îmi trebuie o ambianţă nouă.           — De ce nu te mulţumeşti, Ronnie, cum ai făcut şi până acum, să scrii simplu şi sincer despre viaţa pe care o cunoşti?           — Pentru că, scumpa mea, contemporanii noştri, întocmai atenienilor de altădată, au mereu poftă de ceva nou. Ori, venindu-mi ideea de ceva nou, vreau s-o exploatez.           Helene tăcu şi păru că reflectează. Ronald se ridică şi apropiindu-se de fereastră, îi arătă inscripţia de pe geam: In hoc signo vinces.           — Mai ştii ce este scris aici? Întrebă el.           — Da, spuse Helene: ţi-am priceput gândul. Şi eu văd o primejdie aici. Doresc mult însă ca, în activitatea ta, să te gândeşti mai mult la scopul înalt al misiunii pe care o ai decât la condiţiile de succes. Succesul să fie numai răsplata sforţărilor săvârşite în mod aproape eroic; popularitatea dobândită prin scris să nu decurgă decât numai din faptul că ţi-ai fost credincios ţie însuţi şi inspiraţiei tale de scriitor. Plecarea ta în Africa centrală, pentru a descoperi acolo un mediu extraordinar, este ogoană după originalitate care nu va asigura niciodată-superioritatea unei opere. Oh! Ronnie, asta e părerea sinceră a mea: mulţumeşte-te să rămâi în Anglia şi fă-ţi personajele să trăiască în mediul lor familiar.           Ronald reveni la fotoliul pe care îl părăsise, se aşeză cu coatele pe genunchi, cu bărbia în mâini, privind tulburat la soţia lui.           Dar, Helene, nu este vorba de aşa ceva. Nu bagi de seamă că am în vedere cu totul alte proiecte şi că numai Africa centrală este mediul nimerit, de care am nevoie?           — Bine, Ronnie, dar crezi că este numaidecât nevoie să pleci? De ce nu-ţi procuri ultimele cărţi apărute asupra Africii ca să le studiezi pentru cunoaşterea perfectă a atmosferii?           — Asta niciodată, strigă Ronald, sărind în picioare şi începând să străbată încăperea cu paşi mari. Înainte de a putea lucra la cartea mea, trebuie să fiu pătruns, până în măduva oaselor de atmosfera minunată a tropicelor. Mai mult chiar: fără să cercetez totul la faţa locului ar fi posibil să comit unele greşeli de amănunt şi, într-o bună zi, vreun cititor oarecare, incapabil să scrie o pagină, dar cunoscând bine locurile descrise de mine, va semnala eroarea. Alte mediocrităţi se vor sesiza iar sfârşitul va fi.           Helene, cu ochii umezi dar veselă în glas, începu să râdă.           — Ronnie, admit câte puţin din ceea ce spui, dar ar trebui să fii recunoscător acelora care ar semnala o cât de mică greşeală în vreuna din lucrările tale. Cine deci. Până acum, fără ştiinţa mea, ţi-a atins, câtuşi de puţin, susceptibilitatea?           — Oh! Nimeni, Dumnezeu fie lăudat! N-am scris încă nici un singur rând fără să verific cel mai mic amănunt al valorii locale. Astfel de lucruri s-au întâmplat însă, de sute de ori, altora. În ce mă priveşte pe mine, eu socotesc acestea ca pe ceva tragic. Aşa precum îţi spun, n-am să scriu nici o lucrare fără ca mediul să nu-mi fie familiar. Helene, trebuie să plec în Africa centrală!

Vechile seifuri de Dominique Arly Capitolul 1   Un puternic tunet urmă luminii strălucitoare a fulgerului care brăzdă cerul. Bubuitura se auzi foarte aproape de locul unde ne aflam. — Ia te uită, toate luminile s-au stins în oraş. — Pe cine interesează asta? îmi răspunse Georgette, încercând să-şi pună mănuşile de cauciuc. Coborî prima din maşină, dar se întoarse către mine, văzând că mă mişc mai încet: — Hai odată! Pune-ţi mănuşile alea şi dă-i drumul! Adăugă, ca un amănunt important: — Le-am dat cu tâlc. Îmi trag mănuşile şi încerc să le mi le potrivesc bine pe degete. Apoi cobor din maşină, mă duc să caut cufărul pe care-l adusesem cu noi şi încep să scot dinăuntru sculele. Ploaia îmi bate în faţă, întunericul din jur e profund. — Vom traversa de-a dreptul, spun eu. Georgette mă prinde de braţ şi pornim. Paşii noştri răsună puternic pe asfalt, dar se înfundă încet în iarbă când trecem dincolo de stradă. Întind mâna către zidul ce şiroieşte de ploaie. — Nu e prea înalt, îi spun ca s-o liniştesc. Îi dau mâna, ea mă prinde de braţ şi o trag sus. Reuşeşte să încalece zidul şi-mi şopteşte: — Ia geanta! Apoi sare de partea cealaltă şi o prind tocmai la timp. Un fulger luminează faţada casei. Ferestrele au obloanele trase. Dar nu asta ne interesează. Vom intra oricum pe uşa principală. Tunetul loveşte şi el, dar cu mai puţină putere. Merg înainte pe aleea pietruită, cu mâinile întinse în faţă, ca un orb. Ajung la scările de intrare şi Georgette mă urmează îndeaproape. Pipăi cu o mână ca să descopăr broasca uşii. Scot din geantă sculele, o aleg pe cea care mi se pare potrivită şi încerc să deschid. Nimic mai simplu! Aud un scârţâit încurajator. — Merge? şopteşte Georgette. — De minune! Un pocnet uşor îmi dă de ştire că operaţiunea a reuşit. Apăs pe clanţă şi deschid. Mă strecor înăuntru şi o chem: — Haide, poţi intra! Prietena mea mă ascultă. Ajunsă în casă, scoate lanterna şi luminează în jur: — E mult mai bine aici! Ne aflăm într-un hol pătrat care se continuă cu un coridor ce conduce către o altă uşă. Aceasta trebuie să dea înspre grădină. La dreapta – o scară. Îi atrag atenţia să stingă lumina. Mă ascultă. Mi s-a părut că aud un zgomot pe scară. Dar nu era decât lemnul treptelor care pocnise. Sau nu? îmi ţin respiraţia. Se aude din nou zgomotul. Îmi par paşi care coboară. Unul... al doilea... al treilea... Cineva coboară? Probabil că bătrâna aia şi-a râs de mine! „Proprietarul nu-i niciodată acasă”. Trebuie să fugim. La lumina unui nou fulger zăresc pe scară un om ce se îndreaptă spre mine cu un pistol în mână. Trage. Zgomotul pistolului şi cel al tunetului se aud deodată. Simt o puternică arsură în braţ. Georgette începe să urle ca scoas a din minţi. Vreau să mă retrag, dar mă împiedic şi cad în genunchi. Geanta îmi cade. Încercând să mă ridic, ating cu mâna capătul unei scule care iese din geantă. Omul va trage din nou. Îl aştept să coboare. Mă ridic, scot scula, o ridic deasupra capului şi lovesc cu toată puterea. Se aude o lovitură surdă, apoi un zgomot de corp care cade. Georgette începe din nou să ţipe. Simt o adiere de vânt. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere. Prietena mea a deschis geamul. Sare pe fereastră, o aud alergând prin curte. Îmi recuperez geanta şi pornesc imediat pe urmele ei. Ajungem la zidul pe care-l escaladaserăm mai devreme. Ne oprim puţin să răsuflăm. — Ce nenorocire! Am crezut că te-a ucis! — Doar m-a rănit. La braţul stâng. Eu l-am lovit pe urmă destul de tare... — Cu ce? — Cu o sculă. — L-ai lovit în cap? — De unde să ştiu? Braţul mă doare. Sar peste zid cu mare greutate. Dacă rana de glonţ îmi provoacă o aşa puternică ameţeală, ce trebuie să simtă omul pe care l-am lovit? Mai ales dacă l-am nimerit în cap. Înseamnă că a murit! Mă sprijin de Georgette pentru a ajunge la maşină. — Te doare? Nu răspund, dar ea înţelege. — Am să conduc eu, adaugă. Mă ajută să intru şi să aşază uşor pe scaun. Simt că voi leşina. Sunt un asasin! mai întâi hoţ, şi acum criminal! Eu, un băiat bun, muncitor! Şi când te gândeşti că nu mai departe de acum câteva luni nu aveam nimic să-mi reproşez! Mă aflam în atelierul de lăcătuşerie unde lucram, când apăru fiul cel mare al patronului, Jean-Louis. Veni lângă mine şi mă privi o vreme lucrând. Apoi tuşi, vrând să-mi dea de înţeles că avea să-mi vorbească. — Ce vrei? îl întrebai. — Vreau să discut ceva cu tine, Eric. — Da? — Păi. Îl privii şi-mi văzui în continuare de treabă. Dacă avea ceva de zis, putea să-mi spună şi lucrând, nu? Îşi drese glasul. — Ei bine, iată. Se opri, se frecă la falcă. Nu înţelegeam nimic. În primă fază îmi înşiră nişte cuvinte dezlânate din care se putea înţelege că era o treabă delicată. Nimic care să mă intereseze. Noi doi n-am fost niciodată prieteni, dar nici n-am avut vreodată vreo ceartă. Acum zece ani, când am fost angajat aici, el nu terminase încă liceul tehnic. Era un băiat timid şi sperios, fără îndoială şi din pricina severităţii tatălui său, maistrul Marcelin. Pe vremea aceea bătrânul era încă în plină formă, era respectat şi temut de angajaţi şi de familie. Şi mie mi-era frică de el. Eram timid la rândul meu şi destul de naiv pe deasupra. Abia terminasem armata, eram încă un tânăr neştiutor şi mă trezisem singur pe lume. Tata murise în urmă cu câţiva ani, pe când aveam cincisprezece, într-un accident de muncă. Pe atunci, eram elevul unuia dintre cele mai bune colegii din Franţa. Trebuia să termin liceul şi aveam de gând să urmez apoi facultatea de litere. Dar mama, sărmană văduvă, m-a mutat la un liceu tehnic, pentru că aşa aveam mai rapid şansa să-mi câştig singur existenţa. M-am angajat cu jumătate de normă undeva, dar înainte de armată nu eram încă lăcătuş plin. Când am terminat serviciul militar, a murit şi mama. Cancer. Un vecin mi-a spus că se caută un lăcătuş. Unul dintre muncitorii lui Marcelin se pensionase, aşa că am venit în locul lui. Era o meserie care-mi plăcea, deşi salariul nu era prea mare. În schimb, oamenii dădeau bacşişuri bune pentru treburi mai urgente şi nu refuzam niciodată să lucrez peste program. — Cred că ştii că tata nu se simte prea bine. Ştiam prea bine: avea ulcer şi în ultima vreme şi crizele de astm erau din ce în ce mai dese. — Şi că fratele meu va termina colegiul în curând. — Da. Şi? Încă nu pricepeam. — Va trebui să schimbăm puţin profilul afacerilor noastre. Înţelegi? Lăcătuşeria este o treabă ieftină şi nici nu ai mare lucru de făcut. Marile lucrări pe şantiere le iau tâmplarii. Noi nu intervenim decât când casa este gata. În rest, reparaţiile, cheile, toate astea sunt mai mult aşa, ca să fie, să zicem şi noi că avem ceva de făcut. Nu mai merită investiţia. Ne gândim să ne ocupăm de feronerie. Tăcui, pentru că nu înţelegeam unde bate. — Abia dacă afacerea mai este rentabilă. Fratele meu va fi singurul care se va mai ocupa de asta. Tresării. — Şi asta ce înseamnă? — Că nu te mai putem păstra aici. — Mă daţi afară? — Restrângere de personal. Ţi se va plăti tot ce-ţi datorăm. Încercai să lupt. — Poţi să-mi spui ce vrei, dar tatăl tău m-a angajat. — El mi-a spus să te avertizez. Eu voi fi noul preşedinte-director general. Vom începe treaba de luna viitoare. — Când trebuie să plec? — La sfârşitul lunii. Mai ai zece zile ca să te pregăteşti. Încercă să îndulcească pe cât posibil vestea: — Trebuie să înţelegi că şi noi regretăm, dar nu avem ce face. Pentru a putea reuşi, trebuie să plătim preţul ăsta. Avem nevoie de utilaj performant. Nu ne mai permitem deocamdată cheltuieli suplimentare. Dar, după ce trece perioada asta grea, dacă vrei să te întorci. Eram mut de uimire. — Tatăl meu îţi va da referinţe excelente. El crede că nu-ţi va fi prea greu să te angajezi în altă parte, eşti un muncitor de nădejde. Ai putea să încerci la concurenţă, la Bruyet, de exemplu, cel mai important din domeniu. Îl oprii cu un gest obosit. — Nu te mai deranja, am înţeles! Jean-Louis mă lăsă singur şi se îndreptă către uşă. Din uşă se întoarse din nou către mine şi adăugă: — Ce să facem? Trebuie să evităm falimentul! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, când se făceau aici broaşte pentru tot oraşul şi când lucrau în atelier şase oameni. Nici pe vremea bunicului, care era singurul fabricant de seifuri din oraş! Era adevărat. În atelierele de pe strada Courlason, una dintre cele mai vechi din oraş, familia Marcelin întemeiase o dinastie de lăcătuşi. Dar cererea nu mai era aşa de mare. Cu fiecare an, comenzile erau din ce în ce mai slabe. Când am fost angajat eu, eram trei colegi. Cinci ani mai târziu, cel mai bătrân dintre ei a murit, fără să fie adus un înlocuitor. În martie anul trecut, celălalt băiat, din ce în ce mai leneş şi mai dezinteresat, a fost pus pe liber. O reorientare a afacerilor se impunea, din nefericire pentru mine. Ce ironie! Mă credeam la adăpost. Credeam că am un loc de muncă sigur, de unde aveam să ies la pensie. Nu aveam ambiţii prea mari, aşa că atelierul îmi convenea de minune. Nu aveam nevoi deosebite, aşa că banii pe care-i câştigam erau suficienţi pentru a trăi bine. Chiar reuşisem să fac ceva economii. Nu m-aş fi imaginat vreodată şomer. Din păcate, nici cel mai binevoitor angajator nu m-ar fi putut primi, nici pentru cele mai bune referinţe din lume. Nu pentru că eram un prost profesionist, dimpotrivă. Ci pentru că toate afacerile de acest gen mergeau din ce în ce mai rău. Majoritatea atelierelor se mulţumeau să supravieţuiască. Profitul era tot mai mic. Mă întorsei la munca mea, din care mă întrerupsese băiatul cu vestea lui cea proastă. Avea dreptate, lucrările noastre erau simple mărunţişuri. Şi foarte puţin rentabile, de altfel. Materia primă şi manopera costau destul de mult. Dar clienţii erau oameni săraci şi patronul nu putea să ridice prea mult preţul. Tehnologia noastră era învechită. Lucram cu diamantul, iar acesta era scump. Pe de altă parte, începuseră să fie din ce în ce mai răspândite maşinile ce făceau copii de chei în timp record şi cu un preţ mai mult decât rezonabil. Ieşeam de la muncă pe la şase, dar azi mai întârziai în aşteptarea patronului, care fusese chemat de urgenţă la un client şi era plecat încă de la prânz. După un timp, realizai că se oprise probabil la vreun bistro din drumul lui, pentru a nu risca să mă întâlnească la atelier când se întoarce. De vreme ce încredinţase această corvoadă fiului său, însemna că nu avea chef de o discuţie sentimentală cu mine. Îmi lăsa la dispoziţie o zi ca să pot digera pe îndelete vestea. Mă dezbrăcai de salopetă, o pusei în dulap şi-mi luai hainele de stradă. De obicei, după lucru mă opream puţin la barul din colţ, să schimb câteva cuvinte cu clienţii şi cu ospărătiţa, o fată brunetă şi veselă. Afară era foarte cald. Aerul era sufocant, mai ales prin comparaţie cu adăpostul răcoros al atelierului. Cafeneaua mă atrăgea, dar trecui prin faţa vitrinei fără să mă opresc. Trebuia să discut cu Georgette. Grăbii pasul. Ajunsei în parcare şi intrai în maşină. Locuiam pe strada Jean-Jacques Rousseau, într-un bloc modest. Stăteam aici de zece ani, de când tatăl Marcelin mă dusese acolo prima dată, după semnarea contractului de muncă. Omul îl cunoştea pe administrator, care-i spusese că locuinţa cu pricina era liberă, gata de închiriat. Mi-a plăcut imediat, pentru că era ideală pentru un bărbat singur: o cameră, o mică bucătărie şi baia. De atunci, nu căutasem niciodată să mă mut. În primul rând pentru că era convenabilă – chiria era destul de mică – şi apoi pentru că mă împrietenisem cu vecina de palier. Fata se arătase ospitalieră, chiar foarte. Pe vremea aceea nu eram prea descurcăreţ cu femeile. De altfel, nici acum nu sunt. Din pricina asta, nici nu i-am dat mare atenţie. Dar ea a fost prima care m-a salutat, foarte amabilă. Acesta a fost primul pas. Câteva zile mai târziu, într-o seară, ne-am întâlnit amândoi pe scări. Ea mi-a întins mâna şi s-a prezentat: — Bună seara. Eu sunt doamna Bollard. Prietenii îmi spun Georgette. Înaltă, bine proporţionată, cu părul vopsit blond, faţa rotundă, plăcută, ochii căprui, gura mică şi roşie, gropiţe în obraji. Portretul unei femei frumoase şi proaspete, chiar dacă nu era vreo prinţesă din poveşti. Îmi surâdea foarte amabil, aşa că-i întinsei mâna, bucuros de cunoştinţă: — Eric Janicaut. — Sunteţi lăcătuş, nu-i aşa? — Da, doamnă, dar de unde ştiţi? — Îl cunoaştem pe patronul dumneavoastră, adică cu şi soţul meu vreau să spun. Eu sunt vânzătoare la o alimentară, el lucrează într-o fabrică de confecţii, în schimbul de noapte, de la nouă seara la şase dimineaţa. În felul ăsta nu ajungem să ne vedem toată săptămâna, adăugă ea râzând. Când el vine acasă, eu plec la muncă. Şi mă culc când el trebuie să plece. Ajunserăm la etajul trei. Foarte amabilă, mă invită să-i fac o vizită. — Nu vreţi să intraţi să ciocnim un pahar? Nu refuzai, dar nici nu ştiui ce să zic. Femeia adăugă: — Doar o gură de Martini. — Cu plăcere. Intrai. Casa lor era mult mai bine aranjată decât a mea. Şi, în primul rând, mai mare. Aveau trei camere. Mă invită în sufragerie. Încăperea era mobilată modern, cu o canapea şi fotolii, măsuţă de cafea, televizor. — Dar luaţi loc. Rămăsei în picioare. — Nu vreau să vă deranjez. Fu uimită şi încântată de atitudinea mea. Chicoti: — Vai, ce timizi suntem! De cine vă e teamă? Charles nu se întoarce decât peste o oră. Voi spăla paharele, le voi pune la loc. Şi nici măcar nu va şti că aţi venit aici. Râse ironic: — Vecinii de palier? Nici în privinţa lor nu trebuie să vă faceţi griji. Sunt bătrâni. Abia văd, iar unii nici nu aud măcar. Oare ce trebuia să înţeleg din toate amănuntele astea? Mă înroşii. — Câţi ani aveţi? Optsprezece? — Douăzeci şi ceva. — Nu s-ar zice! Eu am douăzeci şi opt. — V-aş fi dat mai puţin! — Mincinosule! Am făcut prostia să mă mărit la şaptesprezece ani. La ţară, eram deja prea bătrână. În fine, sper că nu sunteţi logodit său. — Nu. — Vreo prietenă? — Nu. — Mai bine. Îmi povesti apoi că soţul său, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, deja chelise şi făcuse burtă. Era din ce în ce mai puţin pus pe „treabă”. Simţeam că obrajii îmi ard. Dar ea nu era deloc jenată. Vorbea lejer, în timp ce aşeza paharele pe tăviţă şi turna băutura. Veni lângă mine şi se aşeză destul de aproape. Eu nu ştiam ce să spun, iar ea părea când amuzată, când înduioşată de atitudinea mea. Când fu timpul să plec, mă însoţi până la uşă şi mă mângâie uşor pe obraz cu vârful degetelor. Ajuns acasă, mâncai puţin, cam fără chef. La prânz luam masa într-un restaurant pe care mi-l recomandase Marcelin, iar seara mă mulţumeam cu câteva sandvişuri. Odată terminată masa mea frugală şi solitară, mă scufundai într-o tristă visare. Îmi reproşam faptul că mă comportasem ca un imbecil. Femeia îmi făcea avansuri clare, iar eu stăteam fără să răspund nimic. Măcar din politeţe şi tot ar fi trebuit să fac puţină conversaţie. Mă hotărâi să trec pe la ea puţin mai târziu, aşa că pândii cu atenţie întoarcerea soţului şi plecarea acestuia. Dar când bărbatul părăsi casă, mă simţii absolut incapabil să mă duc să bat la uşa ei. Dar nu avui prea mult timp de regrete. A doua zi, pe la ora zece seara, când mă pregăteam să mă îmbrac în pijama, cineva sună la uşă. Deschisei uşa şi o zării în prag. — Am văzut lumină, şopti ea. Scuze, dar, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să vă rog ceva. Nu pot deschise uşa dulapului, e puţin stricată. Poate îi daţi de cap. — Trebuie să mă îmbrac., bolborosii eu. Ea împinse uşa şi intră în casă. Purta doar un capot. — De ce să vă mai schimbaţi? Arătaţi destul de bine. Haideţi, insistă ea în şoaptă. Inima-mi bătea nebuneşte, dar am urmat-o imediat. Mă conduse în dormitor. Încăperea era abia luminată de o mică lampă. Am dat ocol patului. În oglinda dulapului o zării pe tânăra mea vecină. Se afla chiar în spatele meu, foarte aproape. Am învârtit cheia, am întâlnit o uşoară rezistenţă, da uşa s-a deschis destul de repede. — Aţi reuşit? — Da. Broasca trebuie unsă. Voi trece mâine pe aici să rezolv asta. — Ah! Mulţumesc! Ieşind din cameră, agăţă cu piciorul firul lampei şi-l scoase din priză. Lumina se stinse şi rămăserăm pe întuneric. — Ah! Cât sunt de neîndemânatică! Unde sunteţi? Tocmai voiam să răspund, că mă trezii direct în braţele sale. Gura ei îmi căuta buzele. — Dragul meu... Pentru o clipă mă lăsă. Auzii un foşnet de haine, apoi vecina mă prinse iarăşi în braţe. De data asta era goală. Degetele sale agile descheiau nasturii bluzei de pijama şi mă dezbrăcau. Căzurăm pe pat. — Ai pielea fină, şopti ea, şi miroşi frumos. Mă sărută cu foc. Eu încă ezitam. Mi-era parcă frică s-o ating. Pielea ei era pufoasă. — Spune-mi. Ai mai fost cu vreo fată? — Da. — Dar nu prea des, nu? — Nu prea. — Pariez că nu-ai fost decât la fete. Pentru care plăteşti. Ruşinat, i-am răspuns că avea dreptate. — Ei bine, nu va mai fi necesar să faci asta! Niciodată. Mai dai şi bani şi. Cine ştie ce se mai întâmplă. Nu-i prea isteţ din partea ta! Promite-mi că nu te mai duci acolo. — Vă jur. Ea râse amuzată. — Cred că acuma ai putea să-mi vorbeşti cu „tu”. În noaptea aceea, Georgette se strădui să-mi perfecţionize educaţia sentimentală. De atunci înainte, ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. Cu anii, legătura noastră căpătă o alură aproape conjugală. Cu Charles mă aflam în relaţii foarte cordiale, şi trebuie spun că bărbatul nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială. De altfel, îmi păstrasem aceeaşi mască de băiat bun şi liniştit, împăcat cu soarta sa şi cu statutul de celibatar. *** În seara aceea deci, mă dusei direct acasă. Nu aveam decât o singură persoană pe lume cu care să-mi împărtăşesc problemele. Georgette curăţa legume pentru masa de seară. — Ce-i cu faţa asta? se miră ea. Ce ţi s-a întâmplat? — Am să-mi pierd locul de muncă, oftai eu, aşezându-mă lângă ea. — De ce? Îi povestit tot. Georgette se încruntă: — Dar au dreptul să te dea afară? Ar trebui să vorbeşti cu un avocat sau să te duci la sindicat. Dar eu nu voiam să risc niciun conflict cu angajatorul meu. — N-ai dreptate. Omul e un nemernic dacă vrea să te lase pe drumuri după atâta timp. I-a convenit cât ai lucrat pentru el, nu? — Dar e bolnav. Cred că are şi el destule necazuri. — Dragul meu pisoiaş. S-ar spune că în sufletul tău nu se află pic de răutate. Puse cuţitul pe masă şi veni lângă mine, pentru a-mi da un sărut tandru de consolare. Se aşeză pe genunchii mei şi începu să-şi desfacă nasturii bluzei. Dar starea mea de spirit nu era prea propice dragostei. Georgette observă lipsa mea de entuziasm. — Nu acum? mă întrebă ea zâmbind. Eşti prea deprimat? Ai să-ţi revii. Sări de pe genunchii mei şi se încheie la bluză. — Dar trebuie să-ţi revii repede, adăugă. Haide, sus! mai ai o oră la dispoziţie pentru a merge pe la celelalte ateliere, să vezi dacă-ţi găseşti de lucru. — Mă duc mâine. — Nu, mâine ai să continui ce-ai început azi. Doar dacă nu-ţi vei găsi din prima, ceea ce e puţin probabil. Cei din branşă trebuie să ştie că eşti un muncitor bun şi vrednic. N-ai fost dat afară pentru că ai greşit cu ceva, ci pentru că nu-şi mai permit să te ţină. Mă împunse uşor în şold pentru a mă convinge să mă ridic. — Ştiu şi ce salariu ar trebui să ceri. Cam de câţi ani nu ţi-a crescut salariul? Bătrânul Marcelin a cam profitat de bunătatea ta. Vorbele ei îmi făceau bine, pentru că aveam nevoie de o încurajare. — Haide! Rade-te, pune-ţi o cămaşă curată şi costumul gri. Schimbă-ţi pantofii. Ai să arăţi perfect. O ascultai. De altfel, o ascultam de obicei. Era spre binele meu. Plecai de acasă foarte sigur pe mine. Dar efectul ăsta nu avea să dureze. Ajunsei pe strada Marmagne, la atelierul lui Bruyet. Trei muncitori îşi făceau de lucru. Patronul mă primi foarte cordial. — Salut, Janicaut. Merge? — Se poate şi mai bine. — S-a întâmplat ceva? — Sunt în şomaj. Chipul său căpătă o expresie de milă. Dar îmi putui da seama că înduioşarea lui nu era decât o mască. — Aha, deci nu-i merge prea bine lui Marcelin, a? Ştiu de multă vreme că omul are probleme de sănătate. Trebuia să pună punct odată şi odată şi să-şi îngrijească sănătatea. Nu lasă afacerea fiului lui? Îi explicai totul. Bruyet mă ascultă cu atenţie, clătind din cap şi încercând să-şi ascundă satisfacţia. În fond, era vorba despre dispariţia unui concurent de pe piaţă. — Păcat, îmi pare rău pentru Marcelin. Şi pentru tine îmi pare rău. Pentru că, oricât aş vrea, nu te pot angaja. Nu-i posibil, bătrâne. Deja încep să mă întreb dacă mai pot păstra trei muncitori. Costă foarte mult, mai sunt şi taxele. După ce plătesc totul, nu-mi mai rămâne decât ceva mărunţiş. Sunt sigur că m-aş descurca mai bine de unul singur. Refrenul ăsta îl auzisem de mai multe ori. Patroni copleşiţi de taxe, muncitori care mai mult îngreunează traiul angajatorilor decât îl uşurează. Cu toate astea, Bruyet îşi construise o vilă foarte frumoasă la Saint-Doulchard. — Mi-ar plăcea să te iau la mine, crede-mă. Eşti un tip bun şi de încredere. Dar în momentul ăsta sunt nevoit să dau afară pe unul dintre ai mei. În final, omul m-a sfătuit să mă duc la Parelli. A doua mea încercare fu la fel de puţin fructuoasă. Parelli nu voia să angajeze un muncitor calificat. Un ucenic îi ajungea. Descurajat, mă întorsei acasă. Ascultai la uşa Georgettei şi auzii vocea lui Charles şi zgomotele familiare de pregătire a mesei. Familia Bollard lua cina. În aparenţă, era un menaj bun şi fericit, fără necazuri. Un soţ fericit şi liniştit. Până în momentul acela nu fusesem niciodată gelos pe Charles. Georgette îmi spunea că eu eram preferatul ei, cel care se bucura de adevărata ei tandreţe. Şi aveam de ce s-o cred, pentru că-mi demonstra deplin dragostea ei. Aşa că fui surprins când îmi dădui seama că-l invidiez. Nu pentru că petrecea alături de prietena mea două zile pe săptămână – de dimineaţă până seara, – ceea ce eu nu puteam, ci pentru că bărbatul ăsta avea viaţa lui, unde era bine „instalat”, pentru că avea un loc de muncă stabil, unde era bine văzut. Fără să-mi fie foame, încercai să mănânc ceva, apoi mă pregătii de culcare. În starea în care mă aflam, mă crezui îndreptăţit să mă răfăţ puţin, aşa că încercai pentru prima dată parfumul dăruit de Georgette. Îi cumpărase unul asemănător şi lui Charles, pentru ca soţul să nu simtă o aromă străină în propriul pat. Aveam de gând să mă odihnesc puţin, în aşteptarea orei la care bărbatul se ducea la muncă. Când îl auzii plecând, ieşii pe palier. Cobora scara. O dată ajuns jos, intrai în apartamentul lor, fără să mai bat la uşă. — Ia zi, dragule! Cum a fost? Georgette ieşi din baie. Era goală. — Nimic interesant. Ea continua foarte liniştită să se şteargă cu un prosop. Când o vedeam astfel, foarte calm impudică, eram la fel de emoţionat ca în primele clipe ale relaţiei noastre. Era la fel de frumoasă ca în urmă cu zece ani: gâtul perfect, sânii tari, şoldurile rotunde, pulpele albe şi fine. — Te-ai dus la mai mulţi? — Doi. — Dar mai sunt şi alţii. — Da. — Ce ţi-au zis ăştia? — Palavre. — Dar mâine vei reuşi! Haide, vino-ncoace! Cu prosopul în mână încă, intră în dormitor şi mă îndemnă s-o urmez. Se îndreptă spre pat, dădu la o parte cuvertura şi se întinse. — Haide, pisoiaş! Mă dezbrăcai de pijama şi venii lângă ea. Braţele ei se înnodară în jurul trupului meu. Mă săruta întruna, şoptind: — Nu mai vreau să te văd aşa. Sunt sigură că te vei descurca. Cu meseria ta, e simplu să-ţi găseşti altceva. Atunci a fost momentul în care a pronunţat pentru prima dată fraza fatală. Dar nu i-am înţeles imediat sensul. — Şi apoi există şi alte posibilităţi. Oftai şi-i răspunsei: — Da, dar aş prefera lăcătuşeria. Alte slujbe nu-mi spun mare lucru. Ea reluă, cu un ton indulgent: — Sigur că da, pisoiaş! Mă strânse puternic în braţe: — Nu eşti decât un copil. — Dar am trecut de treizeci deja. — Nu vorbesc de vârstă. Mă sărută pe gât, adăugând: — Din fericire, sunt eu aici. O să am grijă de tine. Tăcu şi mă sărută şi mai aprig. Era singurul tratament de care aveam nevoie. Dragostea ei. Începea o noapte de uitare, de pasiune, de fericire. *** A doua zi îl întâlnii pe bătrânul Marcelin. Era în atelier când ajunsei acolo. Veni către mine, cu o expresie de suferinţă pe chip. Îmi întinse mâna, ca şi cum mi-ar fi prezentat condoleanţe: — Ce vrei, dragul meu? Nu am cum să procedez altfel. Coborî vocea: — Eu nu mai am autoritate, sunt bolnav, nu mai pot munci. Ceilalţi. Era neputincios. — Nu vă necăjiţi, spusei eu jenat; am să mă descurc. — Ginerele meu a avut ideea asta. Ştii că băiatul are un atelier de feronerie. L-a îndemnat şi pe Jean-Louis să facă acelaşi lucru, cică s-ar câştiga mult mai bine. Mă privi în ochi: — Ştii, eu le-am zis să te păstreze, dar ei au gândurile lor. Nu vor să mai aibă niciun angajat, vor să fie numai ei şi să-şi pună pe cartea de muncă salariul minim, ca să nu plătească prea mult la impozite. Dacă te-ar fi luat, ar fi însemnat să te plătească la banii pe care-i meriţi, şi un lucru ca ăsta ar fi dat de bănuit. Înţelegi? Tu să ai mai mulţi bani decât angajatorul. Nu mergea! — Înţeleg, înţeleg. Ei, asta e. — Ai fost pe la alte ateliere? — Da. — La Bruyet te-ai dus? — Da. Absolut nimic. Nu poate să-şi permită să angajeze în momentul ăsta. Asta e ceea ce mi-a zis, cel puţin. — Deci n-a vrut? E un nemernic! — M-am dus şi la Parelli. — Şi? — Nici el nu face angajări. — A, da, ştiu. Ăsta-i exploatează pe ăia mici, îmi tăie vorba bătrânul. Zice că-i învaţă meserie. Pe naiba! La Lister ai fost? — Nu încă! — Ăsta e chiar un tip bun. Dacă poate, sigur te ajută. Am să-ţi pregătesc nişte referinţe care nu se pot refuza, pur şi simplu. Am să spun acolo că eşti un celebru specialist. Şi dacă nu găseşti de lucru pe aici, pe la noi, n-ai decât să te duci la Paris. În fond, nu există nimic care să te reţină la Bourges, nu? Ce să-i faci? Aveam reputaţia de burlac convins. Îl ascultai impasibil, evocând totodată în minte anumite amănunte din anatomia Georgettei şi căldura dragostei sale. — Ce contează pentru tine că e aici sau în altă parte, nu? — Aşa e, răspunsei eu prudent.

Valea Raintree de Violet Winspear CAPITOLUL I Cursa trecuse prin ținutul cu climă aproape tropicală și pe lângă lungile liziera de trestie de zahăr foșnitoare. Acum aerul mirosea a mare pentru că depășiseră granița și călătoreau de-a lungul coastei, la sud de Brisbane. Joanna privea pe geamul autobuzului și spera ca slujba pe care o găsise să fie cel puțin la fel de interesantă ca și numele localității. Valea Raintree (a copacilor de ploaie) sunase romantic, dar s-ar putea să fie din nou dezamăgită la sfârșitul călătoriei. Ea suspină și atrase privirea persoanei care stătea lângă ea, privire ce cuprinse părul ei blond cenușiu, costumul bleu și mâinile subțiri fără inele. Cu toată aparența de rezervă, liniște și răceală, Joanna Dowling era cu nervii întinși la maximum. Venise în țara aceasta îndepărtată ca să fie cu sora ei Viviana și nici nu visase că sora ei geamănă era la fel de impulsivă și iresponsabilă cum fusese la șaisprezece ani când își făcuse valiza și fugise la Londra ca să devină actriță. Frumoasă și egoistă, Viviana era numai cu o oră mai mică decât Joanna, dar era diferită de ea din toate punctele de vedere. Nu-i plăcuse nimic la școală, cu excepția orelor de dans și să locuiască la o fermă cu bunica ei, mai degrabă severă, nu fusese niciodată visul vieții ei. Părăsise școala și muncise din greu să intre într-o trupă și când ansamblul a plecat în Australia, ea rămăsese acolo și își găsise un rol la Sidney. Și apoi, veselă, îi scrise lui Joanna să vină la ea. „Nu este nici un neajuns, Jo” scrisese ea în felul ei convingător. Ți-ai făcut datoria față de bunica și acum că ea renunță la fermă și se mută la sora ei, tu ești liberă să-ți trăiești viața. Vino în Australia. Vom fi din nou împreună, așa cum trebuie să fie gemenii, și nu despărțiți de kilometri”. Bunica fusese împotrivă când Joanna abordase problema. — Ia aminte la cuvintele mele, copilă, spusese ea. Vei ajunge acolo, și, invariabil, Viv te va părăsi ca să plece în altă parte. Este o pasăre călătoare la fel ca și taică-tu. Este doar farmece și egoism. Ține minte ce-ți spun, Jo. Te-a ademenit ca să te duci la ea și apoi te va abandona. Ei bine, se întâmplase așa cum prezisese bunica. Călătoria Joannei se terminase și gemenele nu se întâlniseră, iar directorul teatrului fusese însărcinat să-i spună că Viviana plecase în Noua Zee-landă ca stea într-un nou spectacol. Era primul ei mare angajament. O șansă pe care nu o putuse rata. Își ceruse o grămadă de scuze, dar era sigură că Joanna se va descurca de minune în Australia. Nu avea nici un rost să plângă după Viviana, dar o săptămână sau două Joanna se simțise pierdută. Trăsese la un hotel mic și nu prea scump și era în holul hotelului când văduva Ontbach îi sugerase să încerce să-și găsească o slujbă la una din fermele de oi sau vaci, unde întotdeauna era cerere de fete obișnuite cu muncile de la fermă. Joanna a parcurs coloanele de oferte de muncă din diferite ziare și privirea i-a fost atrasă de o ofertă mai deosebită. Era la o fermă de creșterea vitelor, unde era nevoie de o femeie tânără și activă pentru ajutor în casă și să țină companie unei persoane tinere. Ferma era situată într-un ținut, Valea Raintree, în partea de nord a districtului Queensland. Părea felul de slujbă potrivit pentru ea, așa că a răspuns imediat la numărul de căsuță poștală indicat de anunț. Trecuseră mai multe zile când spre bucuria ei a primit un răspuns. Era un scris de mână frumos pe o hârtie de calitate bună și era semnat Charlotte Corraine. Mrs. Corraine a fost mulțumită de calificarea lui Misa Dow ling și faptul că era englezoaică era mulțumitor. Ea va trebui să ia autobuzul de la Sidney spre Brisbane și va coborî la țărmul golfului, unde va fi întâmpinată de un membru al familiei Corraine care o va însoți restul drumului până la Valea Raintree. Era un hotel mic acolo, numit „Peștele spadă” și acolo Miss Dowling îl va întâlni pe Mr. Vance Corraine. Joanna era încântată de scrisoare și de asemenea dornică să se supună instrucțiunilor. Hotelul – numit „Peștele spadă” era modern, luminos și plin de culoare. Joanna a întrebat la recepție de Vance Corraine și a fost informată că Mr. Corraine se dusese să facă surf și o va întâlni la bar la ora șase. Ea putea să folosească apartamentul lui dacă dorea să facă un duș după lunga călătorie. — Oh, mulțumesc. Joanna a luat cheia cu un ușor sentiment de nervozitate. Era ceva legat de numele Vance și, în plus, faptul că omului îi plăcea surful invoca o figură subțire, iute și sigură pe sine. — Aș putea închiria o cameră, începu ea. Funcționarul clătină din cap. — Nu avem camere libere, domnișoară. În afară de asta, am înțeles că Mr. Corraine va pleca imediat după ce ia masa de seară aici. Veți pleca cu dânsul, nu-i așa? A venit aici cu avionul său și va pleca înapoi spre casă. — Avionul lui? murmură ea simțind mai mult ca niciodată că a intrat într-o familie care nu era o familie de simpli fermieri. În apartamentul lui Vance Corraine, Joanna a făcut un duș rece, simțindu-se încă nervoasă la gândul că un uriaș ar putea apărea brusc. S-a schimbat într-o rochie ușoară fără mâneci, cu fusta largă și moale. Apoi și-a luat valiza și a ieșit. A coborât cu liftul în hol și l-a rugat pe funcționar să-i păstreze valiza în timp ce ea făcea o mică plimbare prin Golful Șoimului. De cum a trecut de ușile duble ale hotelului, ea arăta complet diferită de fetele bronzate, cu picioarele lungi care intrau și ieșeau din hotel. Joanna avusese întotdeauna ca trăsătură caracteristică un aer retras. Ochii ei erau cenușii și niciodată încă nu lăsase un bărbat să fie destul de aproape de ea ca să remarce nuanța de albastru din ochii ei. Lumina soarelui era puternică peste golf. Trecu strada și se plimbă de-a lungul plajei urmărind surfiștii și întrebându-se care era Vance Corraine, care își pilota propriul avion și care va zbura împreună cu ea restul drumului până la Vale. Un râs de fată răsună în apropiere: o fată care arăta fără griji, semănând cu Viviana, își flutura mâna spre o figură bronzată care trecea peste vârful înspumat al unui val. Joanna îl urmări cu privirea. Era ca un zeu din Delfi turnat în bronz, pielea lui strălucind de apă în soare. Picioarele lui erau fixate pe planșă și dinții lui erau fulgerări de alb strălucitor în timp ce un val uriaș încerca să-l răstoarne și nereușind, l-a umplut de spumă. — Vance… Numele trecu peste apă și fata blondă râse din nou. Nimic nu te va răsturna? — O legănare este nimic pe lângă un taur și eu am călărit o mulțime dintre aceștia, râse el. Sunt un Corraine. Joanna prinse o notă de aroganță în vocea lui și se întoarse îndreptându-și pașii spre hotel, unde s-a așezat în hol și așteptă, puțin încordată, apusul soarelui. Căldura fierbinte a soarelui făcuse loc răcorii amurgului când Vance Corraine intră în hotel în căutarea Joannei. Lumina făcu să strălucească părul ei blond în timp ce ea se ridica, întâlnind pentru prima oară privirea zeflemitoare a ochilor lui, ochi albastru închis, cu pleoapele grele, cu o claie de păr castaniu deasupra lor. Avea un aer degajat. O haină de seară albă cădea ușor pe umerii largi. — Tu trebuie să fii Joanna Dowling, spuse el și ea își aminti vocea lui de pe plajă, adâncă și arogantă. Făcea ca numele ei să sune mai degrabă Darling și obrajii ei se colorară ușor în roz. — Tu trebuie să fii Mr. Corraine. — Bem ceva înainte de a lua masa? întrebă el. Cred că vrei să-mi pui câteva întrebări despre Raintree și la bar nu este așa zgomot ca aici, unde oamenii încep să se întoarcă de la plajă. — Da, sunt curioasă să aflu despre Valea Raintree, aprobă ea cu un zâmbet. — Ai scris în scrisoarea către mătușa mea că ești obișnuită cu treburile casnice și cele de la fermă. Sper, Mrs. Dowling, că ai spus adevărul. — Adevărul? exclamă ea supărată și amuzată în același timp că el s-ar putea îndoi de veridicitatea celor spuse de o fată crescută de o bunică severă de la țară. — Pot să frământ pâine, să curăț în grajd, să hrănesc porcii și să recoltez napi. Mă întreb dacă și tu poți să faci atâtea? El a ridicat din sprâncene la răspunsul ei și apoi a râs. — Mă declar vinovat pentru că niciodată nu am recoltat napi, dar vezi, Mrs. Dowling – din nou făcu să sune Darling – pari prea fragedă și albă pentru a rezista mai mult soarelui puternic de la noi. Noi locuim aproape de tropice, știai asta? — Bănuiam, spuse ea sec. Copacii-ploaie cresc unde este foarte cald, nu-i așa? — Florile de câmp englezești nu, spuse el cu o licărire în ochi. Puterea căldurii tropicale și clanul Corraine s-ar putea să facă să te ofilești. — Clanul Corraine este atât de formidabil? — Mai bine ai bea ceva înainte de a-ți răspunde la asta. El chemă chelnerul. Joanna și-a netezit rochia pe care o cumpărase de la Londra. Picioarele ei erau mici în sandalele de piele moale și l-a simțit pe Corraine că o privea din cap până în picioare. — Nu cred că ar trebui să te duc la Raintree, spuse el tărăgănat. Ochii ei scăpărară uitându-se la fața lui bronzată. — Mătușa ta m-a angajat să ajut în jurul casei, nu la ocolul de vite, la Corraine. — Vorbești pentru tine, nu-i așa? Se așeză lângă ea și-și puse un cot pe spătarul scaunului în așa fel încât să o privească în față. Mătușii Charly îi plac oamenii cu replică. Joanna stătea încordată, dreaptă, fără să se sprijine de spătar. Dacă ar fi făcut-o, umerii ei ar fi atins brațul lui și era și așa destul de aproape de acest australian plin de vitalitate. — Crezi că mătușa ta m-ar place și totuși crezi că nu sunt potrivită pentru slujba pe care mi-o oferă. Sunt puțin încurcată, Mr. Corraine. El râse din nou. — Șeful este cel care angajază și concediază. — Șeful? murmură ea. Dar… — Adam Corraine, vărul meu, care conduce întreaga fermă și alte două din jurul nostru. Once-Loneiy și Wandaday nu sunt așa de mari, dar luăm și vitele de la una sau alta dintre ele când sunt „grase” și gata de transportat la oraș în camioanele mari pe care le folosim acum, în loc să le mânăm tot drumul. Vitele sunt păscute luni întregi pe dealurile din jurul lui Raintree, unde pământul este foarte fertil și plin de iarbă și apoi le mânăm la Once-Lonely sau Wandaday. Denumirile erau fascinante, dar Joannei îi reținuse atenția numele vărului lui Vance Corraine. — Credeam… Gâtul aproape i se uscase și era bucuroasă să accepte băutura. — Credeai că eu conduc treburile la Raintree? Vance se uită la ea zeflemitor. Eu sunt mâna dreaptă a lui Adam. Ca să spun așa, împărțim conducerea fermelor, dar el e șeful. Am crescut împreună la Raintree, dar bunicul nostru, Kingsley Corraine, l-a format pe Adam ca să-i urmeze la conducere după moartea lui. Vezi, Joanna, tatăl meu a fost fiul risipitor care luându-și partea a cheltuit-o la oraș. Tatăl lui Adam a muncit zi și noapte pentru bătrân, apoi a venit războiul. A murit în Burma și bătrânul s-a întors către Adam și nu l-a slăbit nici o clipă, transmițându-i dorința de a face din Raintree și fermele ce depind de ea cele mai invidiate din Queensland. Când King, cum îl numeau toți pe bătrân, a murit, eu am devenit al doilea om la conducerea fermelor după Adam. King întotdeauna spunea că eu sunt farmecul și Adam brațul. Vance s-a uitat la băutura din mâna sa și un zâmbet mic i-a răsucit colțul gurii. — Cred că pot să spun că Adam îi seamănă bătrânului, că are mândria lui Raintree în oase.   Joanna a avut un sentiment contradictoriu față de omul pe care nu-l întâlnise și care avea puterea să o lase să stea la Raintree sau să o trimită înapoi în oraș și între oamenii unde cineva ca ea s-ar simți chiar și mai singură ca la țară. — Nu te-am speriat cu ceea ce ți-am spus despre vărul meu Adam, nu-i așa? Vance își ridică privirea încet. — Pare un dictator, dar eu sunt sigură de posibilitățile mele și vreau să le dovedesc. Nu-mi vei refuza această șansă, Mr. Corraine, nu-i așa? — Nu ți-aș refuza nimic, Miss Dowling. Iar numele ei suna ciudat. — Se scrie DOW, răspunse ea. — Bănuiesc că da. O privi direct în ochi și zâmbetul lui era fermecător. — Dacă accentul meu schimbă numele tău, atunci mai bine mi-ai da voie să-ți spun Joanna. Aici toți folosim numele mic. Este foarte mult pământ, o mulțime de vaci, dar nu foarte mulți oameni. Suntem prietenoși, spre deosebire de orășeni, deoarece suntem la mare depărtare unii de alții. Uneori îi știu numai după nume, deoarece singurul nostru contact este prin radio. Zâmbetul îi era zeflemitor. — Nu știi ce înseamnă singurătatea unui astfel de ținut ca Raintree. Nu știi că înseamnă să fii la mile depărtare de oraș, să consulți un doctor prin radio, să dorești să auzi sunetul vocii unei femei. — Pot învăța, spuse ea. Nu sunt o fată de oraș. I-am explicat mătușii tale în scrisoarea mea că îmi trebuie puțin timp să mă adaptez obiceiurilor unei ferme din Australia. Nu a avut nici o obiecție la asta în răspunsul ei și părea doritoare de o englezoaică care să o ajute la treburile casei. — Mătușa Charly este ea însăși englezoaică și a rămas cu nostalgia țării de baștină. Problema este – Vance se opri când chelnerul le umplea paharele – că dacă Adam nu ar fi fost plecat la Once-Lonely pentru instalarea noului acoperiș, s-ar fi opus să răspundă cererii tale de serviciu. — Și tu crezi că nu prea am șanse, îl întrerupse Joanna. Pentru că sunt prea tânără și străină, aș putea să stric rosturile și să-l supăr pe șef. Ai vorbit de singurătate, Mr. Corraine. Poate mătușa ta este singură și simte nevoia unei englezoaice care să-i amintească de țara ei. Cu siguranță că Adam Corraine permite oamenilor să fie uneori și vulnerabili? Vance Corraine zâmbi la izbucnirea ei. — Cu mult timp în urmă, King s-a supărat pe Adam și l-a plesnit cu biciul peste umeri. Adam a înhățat biciul și 1-a făcut bucăți și de atunci nimeni nu l-a mai văzut vreodată atât de furios și atât de puternic rănit. Nimeni nu s-a mai apropiat de Adam de atunci. El este brațul, care este puternic și lung și toți sunt ținuți la distanță. — Pare mai degrabă distant, murmură Joanna și se simți uimită de felul cum se crispase, aproape auzind șuierul biciului căzând pe umerii lui Adam Corraine. Îi apăru cu claritate în fața ochilor asprimea acestor oameni, diferența profundă dintre înfățișarea lor și viața lor în acele ferme mari din acest pământ sălbatic. — Poate că nu realizează că mătușa ta e singură, adăugă ea. — Ăsta este pericolul pentru femei aici, admise Vance. Dar mătușa Charly este destul de activă pentru vârsta ei și are o grădină formidabilă – Bonney este cea singură. — Bonney este persoana tânără menționată în anunțul mătușii tale? întrebă Joanna. — Bonney are aproape optsprezece ani, spuse Vance. Șeful i-a oferit un cămin când părinții ei au venit în timpul inundațiilor de acum patru ani. Bonney a fost la internat la Melbourne și Adam a adoptat-o într-un fel, fiind un prieten al tatălui ei. Am impresia că mătușa Charly a început să o găsească puțin cam obositoare. După cină au ieșit puțin în grădină, plimbându-se pe o alee străjuită de copaci înfloriți. — Ai zburat vreodată cu avionul în zori? întrebă Vance. — Nu. Inima Joannei începu să bată mai repede la acest gând. Văzu buzele lui Vance curbându-se într-un zâmbet și deodată păru uimită că-l cunoaște pe acest om atât de puțin. Era ceva în el care o făcuse să se simtă ca și cum l-ar fi cunoscut dintotdeauna. — Joanna, în noaptea asta vom zbura printre; stele și vei vedea Valea Raintree la ivirea zorilor, când dealurile cenușii devin aurii. Poate că sunt puțin rău să te las să privești valea Raintree pentru prima oară în felul ăsta, deoarece ești tipul de persoană care se va îndrăgosti de acest loc la prima vedere. — Rău, pentru că s-ar putea ca Adam Corraine să nu mă vrea la Raintree? — Ai spus că ești pregătită pentru o astfel de posibilitate, dar Adam, așa cum îl știu eu, este omul care alege ce-i place pentru Raintree și exclude fără ezitare ce nu-i place. Dintr-odată, Joanna deveni nesigură… dacă văzând Raintree o să-l îndrăgească, atunci ar fi mai bine să nu mai zboare cu Vance până acolo. El se mișcă și ea-i simți atingerea pe braț. O apucă de bărbie cu o mână și-i ridică fața spre el. — Nu te pierde cu firea, Joanna Dowling. Dacă vărul meu nu te va lăsa să stai la Raintree, atunci pur și simplu mă voi însura cu tine. Ea simți nota de umor din vocea sa, dar în același timp se îndepărtă de el cu un râs ușor. — Nu trebuie să faci astfel de propuneri așa de ușor, spuse ea fără emoție, într-o zi, o fata va mușca din momeala și te vei trezi cu o nevastă, fără să o dorești cu adevărat. — Joanna, nu acționezi niciodată din impuls? — Sunt prea cu picioarele pe pământ. — Tu? râse el. Joanna, tu ești periculos de romantică.   Lumina zilei se revărsa și o trezi pe Joanna din somnul în care căzuse. — Este cafea în termosul din spatele tău, zâmbi Vance la ea în timp ce ea se mișca și întoarse spre el o față adormită cu părul ciufulit. Toarnă două căni, în curând vom fi deasupra văii. — Am adormit, spuse ea somnoroasă. — Da, spuse el uitându-se în ochii ei, pe umărul meu. — Oh. Puțin încurcată, găsi termosul în sacul pe care el îl adusese la bord seara trecută împreună cu senvișuri cu carne pe care le mâncaseră în timpul zborului printre stele. Fusese o experiență unică și magică și Joanna simți inima bătându-i mai repede când realiză că zborul se apropia de sfârșit și în curând trebuiau să aterizeze la Raintree. Cafeaua fusese fierbinte și Joanna se trezi complet și începu să privească peisajul peste care zburau. A văzut pădurea tropicală care acoperea versantul muntelui, bogată, de un verde dens, unde râurile străluceau ca panglicile de argint, străjuite de mangrove negre și în care pluteau crocodili uriași. — Este jungla adevărată, spuse Vance, plină de liane, copaci biciuitori și lilieci mari. Copacii biciuitori sunt la fel de răi ca și numele și se ascund pe sub ferigi uriașe și nevinovate și plante târâtoare. Ce loc grozav pentru vânătoare! Râse când o văzu pe Joanna că-l privește cu ochii măriți. — Te-am prevenit că Raintree este un loc neîmblânzit. Suntem la sute de mile depărtare de orice loc civilizat și viața merge înainte, cu excepția câtorva înbunătățiri tehnice – totul este la fel ca atunci când primul Corraine venit din Anglia a traversat ținutul în căruță. Era împreună cu tânăra sa soție și primul lor fiu s-a născut în colibă. — Este o mândrie să fii puternic și încrezător în tine, nu-i așa Vance? — O am în sânge, Joanna. Nu putem trăi altfel. Când eu și Adam eram mici, mergeam la vânătoare cu King. Am învățat de mici cum se călărește noaptea, să mânăm vacile și să le cântăm vechi balade ca să le calmăm. Dormeam lângă focul de tabără. — Păreai la fel de obișnuit cu apa Golfului Șoimului. Privi profilul lui și-și aminti de corpul lui perfect, bronzat, stropit cu spuma argintie a valurilor. — M-ai văzut, exclamă el. — Da, te-am văzut făcând surfing. Ești cu mult mai sofisticat decât mi-am imaginat. — Oamenii sunt rar așa cum ni i-am închipuit. El zâmbi. O să-l apuce tremuratul pe șef când o să te vadă – uită-te jos, Joanna, zburăm peste cirezi. Ea scrută cu privirea prin geamul carlingii și acolo jos, departe, era o masă imensă de coloane maro care se mișcau spre vârful însorit și plin de iarbă al dealului, atât de multe că rămăsese fără respirație. Printre ele erau călăreți care văzuți de sus aveau mărimea unor jucării. — Niciodată nu am văzut așa ceva, suspină ea. Este înfricoșător să călărești în masa aceasta mișcătoare de vaci? — Te obișnuiești cu asta, chicoti el. Mânarea vacilor este cea mai grea slujbă când este cald și secetă și turma este în mișcare și s-ar putea ca următoarea adăpătoare să fie secată. Lucrurile au devenit mai ușoare, de când Adam a hotărât să le expedieze de la o fermă la alta în camioane mari. — Oamenii încep munca foarte devreme, remarcă Joanna, deoarece soarele nu se ridicase cu mult peste vârful muntelui. — Și se duc la culcare târziu, după ce se întunecă, deoarece la prânz, când soarele este sus, se odihnesc. Acum zburăm chiar peste vale, Joanna. Vezi stâncile acelea gri și cheile – este un pod peste ele care te duce direct la casă, iar în spatele casei, ca o grădină mare și sălbatică, se întinde pădurea copacilor de ploaie. Valea, pădurea și tot pământul din împrejurimi aparțin familiei Corraine. Asta este lumea noastră. Nimeni nu poate pătrunde în ea, decât dacă-i permitem noi. — La fel ca familia Dowling spuse ea cu uimire, gândindu-se la fată, la Bonney care se simțea singură aici. Cum putea să se simtă singură când trăia în mijlocul acestei frumuseți sălbatice? Orașul și luminile lui? Magazinele, restaurantele și distracțiile atât de iubite și de sora Joannei? — Am ajuns. Vance opri motorul și ridică sprâncenele când o văzu pe Joanna netezindu-și părul și având din nou privirea calmă. — Știi, îmi placi mai mult cu părul ciufulit, spuse el tărăgănat. — Vărului tău trebuie să-i fac impresie bună. Ei bine, sunt gata. Își netezi părul, puse rujul și peria în poșetă și îi zâmbi lui Vance înainte de a-și pleca ochii în fața privirii lui intense. Purta o jachetă de pânză groasă pe care i-o dăduse Vance în timpul zborului, care era mult prea mare pentru ea, așa că arăta oarecum neajutorată în ea. Soarele lumina carlinga făcând părul și pielea ei să pară foarte albe. Ea era atât de emoționată încât Vance se aplecă spre ea ca și cum l-ar fi atras un magnet. — Nu este treaba lui Adam, dacă eu vreau să fraternizez cu fata din casă, spuse el cu răutate. — Nu am fost angajată, încă. Se îndepărtă de el, speriată, deoarece carlinga era mică și el atât de lat în umeri și ochii îi erau albaștri ca adâncul mării. — Nu ar fi mai bine dacă am coborî? întreba ea nervoasă. — Ești așa de nerăbdătoare să te întâlnești cu Adam? — Este bine ca doctoria amară să fie luată dint-o înghițitură, obișnuia să. spună bunica mea. — Doctoria în cazul ăsta s-ar putea să nu aibă un efect benefic. El strânse fularul de lână în jurul gâtului ei. — Îți amintești ce ți-am spus seara trecută, dacă Adam vrea să te trimită înapoi? El veni și mai aproape. — Asta ar fi o prostie, îl înfruntă ea, ținându-l la distanță cu o mână pe umărul lui. — Vai, o fată cu idealuri. Zâmbetul lui era răutăcios și atrăgător în același timp. Ne pregătim singuri iadul, nu? Altcineva se îngrijește să ne facă raiul? — Este vorba de dragoste, nu-i așa? spuse ea simplu. — Sună grozav, dacă ar fi să o găsești. El deschise carlinga și deodată căldura soarelui și atmosfera de la Raintree o înconjurară pe Joanna în timp ce coborâră din avion. Oamenii care veniseră să descarce lăzile de provizii și piese de mașină se holbară la ea, o siluetă subțire într-o jachetă de pânză groasă peste o rochie ușoară. Nu era nici o îndoială în ochii care o priveau că de mulți ani nu mai fusese văzut așa ceva la Raintree. Părul ei blond, privirea rezervată, extrem de englezească și ochii ei mari, întrebători și totuși timizi uimeau. Oamenii se uitau uluiți și când tăcerea a fost spartă de zgomotul puternic de copite, capetele s-au întors să privească la călărețul care se apropia cu repeziciune. Joanna clipi când lumina puternică a soarelui o orbi și apoi auzi pe cineva spunând: — Este șeful, mai bine am începe să descărcăm avionul. Vance stătea cu un deget băgat în cingătoare, în timp ce calul castaniu galopând ca la curse se apropie și opri la mică distanță de avion, fată și grămada de oameni. Călărețul rămăsese călare, sprijinindu-și brațul de șa. — Bună, Vance spuse el și în tot acest timp o privea pe Joanna cu niște ochi atenți și scormonitori ce păreau că aruncă fulgere. El purta o pălărie pe ochi, o cămașă în carouri și pantaloni de bumbac. Apoi, cu ușurință surprinzătoare, sări din șa și ținând frâul agățat de brațul stâng își împinse pălăria în sus astfel că soarele lumină trăsăturile feței lui bronzate. Era foarte înalt și aspru ca o piele netăbăcită. — Ți-a trebuit ceva timp ca să te întorci la Raintree. I-a aruncat o privire vărului său și Joanna a fost uimită de asemănarea dintre ei. Vance ridică din umeri. — Adam, ea este Joanna Dowling, spuse el. Fata care a venit ca ajutor în casă. Joanna stătea foarte dreaptă, cu nervii întinși la maxim, încercând să nu o arate. Asta era un bărbat care nu ar fi avut răbdare cu slăbiciunile femeiești: nici nu-i păsa că o speria de moarte. — Bănuiesc că această tânără te-a reținut la Golful Șoimului, îi spuse el lui Vance, așa că ai uitat că aveam nevoie de dinam pentru sonda de la Once-Lonely. — Nu am uitat și Joanna a venit cu autobuzul tocmai ieri. A trebuit să aștept livrarea dinamului… Adam Corraine ridică din sprâncene. — Ei bine, Miss Darling, puteai să te scutești de o călătorie așa de lungă. Eu nu angajez tinere neajutorate aici la Raintree, neavând importantă cât de mult dorește vărul meu acest lucru… — Nu sunt neajutorată, îi tăie ea vorba, găsindu-și vocea și având în mod absolut confirmarea că era arogant și odios. Nu sunt neputincioasă și numele meu este DOWLING. — Oh, iartă-mă. El zâmbi fără grabă arătându-și dinții puternici și albi. Despre nume, vreau să zic. A sunat ca și cum vărul meu te-ar fi mumit „dragă”. Ea îl găsi antipatic și degetele ei se încleștară pe cureaua poșetei care-i atârna pe umăr. — Așa cum i-am explicat și vărului dumneavoastră, Mr. Corraine, am crescut și am muncit într-o fermă de când eram copil și ar fi cel puțin cinstit să-mi acordați o perioadă de încercare înainte de a mă judeca. Așa cum stau lucrurile, știu pe unde se mulge vaca și pot să mă descurc bine la bucătărie. — Am o mulțime de oameni care trebuie hrăniți de mai multe ori pe zi, Mrs. Dowling și nu pot vedea cum îți strici mâinile acelea albe curățind legume sau jumulind găini sau frământând aluatul pentru pâine. Nu putem chema brutarul în fiecare zi în pustietatea asta, și adesea trebuie fripte pentru masa de dimineață câte două duzini de ouă cu carne pentru lucrătorii mei care sunt burlaci. Desigur, cei care sunt însurați mănâncă la ei acasă. Și asta este slujba. Să ajuți la bucătărie și în casă și probabil să călărești câte o oră în fiecare zi cu pupila mea și să joci tenis cu ea. Părea, după strălucirea din ochii lui gri-albăstrui, că găsește o imensă satisfacție în însușirea îndatoririlor slujbei ei. Joanna a simțit un început de ură pentru acest dictator care probabil condusese lucrurile așa cum dorise el, după ce Kingsley Corraine murise și-l lăsase conducător la Raintree și fermele înconjurătoare. Ea voia să-i spună să-și păstreze slujba și totuși, pe de altă parte, voia să-i dovedească că se poate descurca. Și-a ridicat bărbia și a întâlnit ochii lui care o priveau provocator dar cinstit. — Ești un jucător, Mr. Corraine? întrebă ea. — Sunt australian, răspunse el tărăgănat. — Atunci pariază cu mine, îl provocă ea. Și dacă poți, lasă-mă să-ți dovedesc că ai greșit – măcar o dată. — Tânără domnișoară! Gura lui se strânsese periculos pentru o clipă și apoi el râse batjocoritor. — Ai ceva sânge rece, nu-i așa, care să rivalizeze cu înfățișarea ta. Ce fel de fermă a fost aceea unde ai crescut – curte de găini, câteva vaci, ceva varză și fructe? — Da. Ea simți străbătând o notă de amuzament din vocea lui, dar amintindu-și de oceanul de vite peste care trecuse zburând cu avionul, ea presupuse că vreo câteva vaci și o curte de găini părea amuzant. — O.K. Un rictus sardonic strâmbă gura lui Adam Corraine. — Poți să stai pentru două săptămâni, dar dacă nu ești potrivită și nu poți să te adaptezi, atunci Vance te va duce înapoi la Golful Șoimului. Sincer, Miss Dowling, aș prefera o fată de la noi din ținut. Băieții se vor învârti pe aici, deoarece tu ești ceva nou și nu vreau necazuri sau bătăi între ei pentru o femeie. — Te asigur că… — Nu mă asigura de nimic, i-a tăiat-o el, cu o voce dură. În treizeci și trei de ani am învățat că dacă o lași moale cu ceva, atunci dai de necaz într-un fel sau altul. Bunul simț îmi spune să te trimit înapoi în Golful Șoimului, dar scrisoarea mătușii mele te-a făcut să te gândești că ești potrivită pentru slujbă și atunci este cinstit să-ți dau posibilitatea să încerci. — Nu vreau să te supăr, Mr. Corraine, spuse ea cu răceală. Vance, care evident încerca să fie serios, pufni în râs, ceea ce a făcut pe oameni să se uite la șef și la fată și apoi unul la altul. Treaba nu se va opri aici, un catalizator sosise la Raintree sub forma unei englezoaice subțiri și blonde. Vance o conduse spre casă cu jeepul, prin căldura dulce a soarelui care acum se ridicase pe cer. Ea se simțea încă zdruncinată după prima ei întâlnire cu șeful și sta tăcută lângă Vance, uitându-se la arborii de cauciuc care umbreau drumul deluros spre casă, zborul păsărilor cu aripi în culori strălucitoare. — Colibri – murmură el. — Ea se trezi din visare și se uită la el. — Oh, te referi la păsări? — Da, cele zgomotoase sunt papagali. Privirea Joannei străbătu valea adâncă și bogată pe care o străbăteau, plină de verdeață și păsări și de scânteierea strălucitoare a râurilor. Știa că ar fi putut fi fericită aici – numai dacă Adam Corraine ar avea destulă răbdare să o lase să se obișnuiască cu toate. El a fost nepotul favorit al omului care a fost regele neîncoronat al întregului teritoriu. Favorit deoarece era mai rezistent, mai ambițios, mai potrivit să aibă grijă de oamenii de pe proprietate. Se uită la Vance și simți din nou copleșind-o preferința pentru el. S-ar putea să semene fizic cu vărul său, dar el era de departe cel mai plăcut dintre cei doi. Pe când se apropiau de porți, un băiețel aborigen trase un zăvor și le deschise larg. Se holbă la Joanna, își trase pantalonii și se cocoță înapoi pe bară. — Ar trebui să fii la școală, îi strigă Vance în timp ce treceau poarta. Adoniah o să-ți rupă urechile. Băiețelul ridică din umeri. — Nu trebuie să știu să fac adunări ca să fiu văcar, răspunse el. — Nu fi așa sigur, Un zâmbet răsuci colțul gurii lui Vance. Hai vino, urcă pe scară și te las la școală. Băiețelul se uită din nou la Joanna și când ea-i zâmbi el veni în fugă și sări pe scara din partea ei. Ea află că cei mai buni văcari ai lui Adam Corraine erau aborigenii care locuiau la fermă cu familiile lor și aveau propriile locuințe, răspândite printre mangotieri. Clădirea școlii, din lemn, era împrejmuită cu un gard din țăruși și un clopot de bronz atârna la poartă. — Adoniah Smitle este un alt personaj celebru, zâmbi Vance. El nu conduce numai școala, dar potcovește și caii, cântă la vioară și crește și trandafiri. Trandafiri, Joanna, în această parte a lumii – de un roșu aprins. — Încep să cred că acest loc este cu adevărat Sbangri-la. Joanna se uită la căsuțele răspândite printre copacii umbroși, la peluzele îngrijite, la scaunele și masa de trestie unde jucării de copil zăceau în soare, la rufele albe proaspăt spălate întinse la uscat. Gâște domestice se plimbau țanțoșe prin iarba grasă și o femeie subțire și bronzată le făcu cu mâna în timp ce treceau pe lângă ea. — Asta este Lenita, soția de origine italiană a unuia dintre văcarii noștri. Nu de mult ea a născut un băiețel și Boye este foarte mândru de fiul său. — Un pictor ar face avere dacă ar picta peisajul de aici, exclamă ea. Vance chicoti. — Mătușa Charly este un pictor amator inspirat. Două dintre picturile ei sunt atârnate pe pereții din casa mea. — Nu stai împreună cu restul familiei? se minună Joanna de deosebirea dintre el și vărul său. — Prefer o căsuță de burlac, spuse el. Va trebui să mă vizitezi, Joanna. Te vei simți foarte bine. Ea-l auzi și-i zâmbi absentă, deoarece toată atenția ei era îndreptată spre casa pe care tocmai o zărise, casă construită de King Corraine cu mult timp în urmă, încoronând vârful plat al dealului. Era odihnitoare și, ca orice casă bună, avea pereții acoperiți cu un nor de bugainvillaea mov. Fațada era ornată cu balustrade grațioase de fier forjat în stil victorian și de stâlpi subțiri care susțineau o verandă mare și umbroasă care înconjura casa și cu scări acoperite care coborau spre grădină și curte. Avea un aer maiestuos așa cum era construită pe vârful dealului, având vedere spre vale. Era o reședință făcută din lemn de cedru, fier și pietre de culoare aurie, cu geamurile camerelor de la etaj deschizându-se deasupra verandei largi și acoperite. Plantele agățătoare pline de flori se încolăceau pe stâlpii verandei și acopereau ca niște perdele moi zidul de piatră, iar de-a lungul verandei erau răspândite scaune mari de trestie și măsuțe mici. Ea-l urmă pe Vance, urcară scările și traversară veranda până la ușile duble ale casei. Căldura de afară fu înlocuită de răcoarea pe care o răspândea un ventilator în holul lung și spațios. Era o cameră odihnitoare, cu un tablou reprezentând o barcă sidefie cu pânza întinsă larg în vânt, spre cer. Vance s-a aplecat și luând clopoțelul de pe masă a sunat. — Mătușa Charly este probabil în bucătărie, unde ajută la prepararea mesei. Bucătăria este în spatele casei, dar va auzi clopoțelul. S-ar putea să-i ia câteva minute ca să vină aici, adăugă Vance. Și-a rupt piciorul și este încă în ghips – auzi sunetul bastonului ei? Era liniște în casă și încă o dată inima Joannei bătu neliniștită gândindu-se dacă va fi găsită acceptabilă de noul membru a familiei Corraine. Persoana cu bastonul se opri puțin în fața ușii și apoi împinse ușa și Charlotte Corraine apăru în ușă. Se uită la Joanna cu ochii pătrunzători ai familiei Corraine. Privi pielea albă și ochii mari ai fetei, care nu văzuseră decât soarele blând al Angliei și încuviință bătrânește din cap. — Da, ești englezoaică până în măduva oaselor, nu-i așa? Charlotte zâmbi și o urmă de frumusețe apăru pe fața ei. Ea o invită pe Joanna să ia loc. — Călătoria a fost lungă, Miss Dow-ling, dar plăcută, sper. Bănuiesc că o ceașcă de ceai ți-ar prinde bine? Vance, vrei să te duci la bucătărie să faci un ceai? Vance zâmbi și o salută galant pe mătușa lui. — La ordinul tău, Ducesă. El ieși din cameră lăsând-o pe Joanna singură cu mătușa lui, care se lungi în scaun sprijinindu-și piciorul în ghips pe un scăunel. — Păreai neliniștită când am intrat în cameră. — Mi-era teamă că nu o să mă placi, Mrs. Corraine. — Oh, și de ce nu? — Nepotul tău, Adam, Crede că nu o să fac față muncii aspre de aici. — Ah, Adam! Charlotte Corraine se uită zeflemitor. Ce ți-a spus de fapt? Joanna rezumă întâlnirea cu Adam și deși încerca să vorbească cât mai calm posibil, nu putu să-și stăpânească indignarea din voce — Bănuiesc că el crede că am venit aici pentru vacanță. — Oamenii aspri, care trăiesc în aer liber, au adesea impresia că dacă femeia nu este negresă, este potrivita pentru trândăvie nu pentru muncă. Charlotte vorbi sec. Am nevoie de cineva de nădejde să mă ajute la Raintree, în special de când cu accidentul ăsta nenorocit și am simțit că tu ești persoana potrivita, din scrisoarea ta. Îmi place de asemenea spiritul de aventură care te-a dus în Australia. Nu, copilă, Charlotte clătină din cap la Joanna, să nu-mi spui că ai venit până aici numai de dragul surorii tale. Ai venit sperând că vei găsi o viață nouă, așa cum am făcut și eu cu mulți ani în urmă. Deși Adam și Vance mă numesc mătușa lor, eu eram numai vara lui Kingsley Corraine și prin el am început să-i scriu celui mai bun prieten al lui de aici din Queensland. Am primit o cerere în căsătorie prin poștă și deși s-ar putea să nu găsești asta romantic, m-am îndrăgostit de Logan. El a fost omorât de niște vite cuprinse de panică, chiar în ziua când am ajuns la Wandaday, unde el era administratorul lui Kingsley. Am rămas aici și apoi, după mortea soției lui King, am început să am grijă de casă. Liniștea din cameră contrastă pentru un moment cu gălăgia papagalilor din copacii din curte. Apoi Charlotte chicoti scurt. — Nu am vorbit despre asta de ani. Presupun și pentru că nu avea cine să mă asculte cu adevărat. Băieții erau cu treaba lor și Bonney ar fi râs de amintirile mele de bătrână. — Am înțeles de la Mr. Corraine că o să trebuiască să țin companie pupilei lui. — Da, ei bine, Adam este de părere că simte nevoia unei companii feminine. Charlotte încruntă puțin din sprâncene. Bonney este schimbătoare. Încă nu știe ce vrea și într-o zi vorbește o grămadă de prostii despre dorința de a deveni dansatoare și a doua zi infirmieră. Infirmieră pe dracu! Aproape că a leșinat când am – căzut și mi-am rupt piciorul. Adam a dat un anunț în care spunea că se caută o tânără zdravănă, trăită la țară, la mile depărtare de oraș. Că nu exista televizor, discotecă sau cinema. Charlotte zâmbi în felul ei zeflemitor la Joanna. Cât timp a apreciat Adam că vei rezista la toate aceste inconveniente? — Mi-a dat două săptămâni. În acest timp, Mrs. Corraine, trebuie să dovedesc că sunt utilă aici. Dacă nu reușesc, atunci mă face pachet și mă expediază înapoi la Golful Șoimului. Nu face promisiuni în van, nu-i așa? — Niciodată, nici când era mic. Dar Vance are destul farmec pentru amândoi – așa cum sunt sigură că ai descoperit singură, Joanna. — A fost foarte drăguț cu mine la Golful Șoimului și am făcut un zbor foarte interesant. Am văzut câteva stele! Joanna zâmbi. — Cine altcineva decât unul cu farmec înnăscut ar oferi unei fete o călătorie printre stele? Charlotte râse. Nu cred ca Adam s-ar fi gândit să ofere ceva așa de romantic unei fete. — Sunt sigură de asta! Joanna își mușcă buzele. El ar putea cel mult să-i ceară să se plimbe printre copacii biciuitori. — Dar, draga mea, printre copacii biciuitori cresc câteodată orhidee. Joanna se uită cu ochii mari la Miss Corraine și a fost o ușurare când ușa se deschise și Vance intră aducând tava cu serviciul de ceai. Charlotte Corraine sta și se uita la ei cum mănâncă. Era o privire plină de viață. — Vezi, Vance zâmbi la Joanna, nu ai de ce să fii înfricoșată de mătușa Charly. Are o inimă de aur pur. — Vance, murmură mătușa lui, chiar crezi jumătate din minciunile pe care le spui? El zâmbi la Charlotte peste masă. — Ți-am adus de la Golf un homar viu și parfum pentru puștoaică, ceea ce a îndepărtat expresia morocănoasă de pe fața ei pentru o jumătate de oră, cel puțin. — Încă nu știe ce vrea, Vance. Este la vârsta când nu este nici copil, dar nici femeie. — Face atâtea mofturi câteodată, că i-aș arăta eu dacă as fi Adam. Vance vorbi cu o neașteptata duritate în voce. Mă uimește, mătușă Charly. Cu această Bonney este răbdător și se poartă de parcă ea ar fi un ou moale. Crezi că suferă de complexul tatălui față de ea? — A fost bun prieten cu Ryans și a fost un șoc teribil pentru Bonney să-și piardă ambii părinți odată… Apoi Charlotte se opri și, sprijinindu-se de scaun, se sculă în picioare. — Mai bine mă duc să văd ce este pe la bucătărie și apoi o să-ți arăt camera ta, Joanna. — Sunteți foarte bună, Mrs. Corraine. Joanna vorbi sincer pentru că-i plăcuse foarte mulț de această femeie care toată viața ei avusese grijă de copiii altora. — Trebuie să-mi spui mătușa Charly, ca toată lumea, îi spuse Joannei. Aici la Raintree suntem o mare familie.

Vacanta prelungita de Jane Ashton   Capitolul 1 — Vrei să spui că i‑ai dat lui Kevin Jamieson acceptul să se însoare cu mine? se înfurie Tisha Caldwell, întorcându‑se brusc spre tatăl ei. — I‑am dat voie să te ceară de nevastă, asta‑i tot, spuse bărbatul printre dinţi. Rămaseră cu privirile încleştate, fiecare încer­când să‑l facă pe celălalt să cedeze primul. Richard Caldwell era un bărbat înalt, prezentabil, a cărui statură atletică nu se schimbase prea mult de la terminarea colegiului. Anii care trecuseră mai adăugaseră nişte ghiocei tâmplelor lui. Tisha nu moştenise acel fizic formidabil al tatălui ei, dar avea o figură plăcută care devenea chiar atrăgătoare când zâmbea. Moştenise independenţa tatălui ei, caracterul lui puternic. — Da, i‑am dat acceptul meu lui Kevin, repetă Richard Caldwell, la fel de furios ca fiica lui. Este un tânăr respectabil, nu se poate compara cu nici unul dintre indivizii cu care te‑ai obişnuit să ieşi. — Cu siguranţă nu este ca nici unul dintre ei, admise Tisha. Am impresia că după ce mă sărută să‑mi spună noapte bună, fuge acasă să se spele: — Te asigur că este un tânăr normal şi sănătos, care ştie să‑şi controleze emoţiile. Degetul lui arătător era îndreptat acuzator spre ea. Cel puţin când te întorci de la o întâlnire cu el nu arăţi de parcă ai fi scăpat din mâinile unei bestii obsedate sexual. Tisha strânse disperată din pumni. — Nu exagera, tată, nici unul dintre cei cu care ies n‑a făcut vreun gest deplasat, aşa cum insinuezi. — Da, poate, exclamă Richard Caldwell, s‑au abţinut ştiind că trebuie să te conducă acasă, unde vor avea de a face cu mine. — Am deja douăzeci de ani, tată, oftă Tisha exasperată. Vrei să încetezi să mă mai tratezi ca pe un copil? Sunt destul de matură pentru a putea decide să mă căsătoresc, şi mai ales cu cine s‑o fac. Pot alege cu cine este bine să continuu să mă văd, şi mă pot apăra singură dacă este cazul! Şi dacă mă voi căsători vreodată o voi face fără a te consulta! — Nici o femeie nu are forţa necesară pentru a se împotrivi unui bărbat, o sfidă el. Tatăl şi apoi soţul ei sunt cei care trebuie s‑o protejeze. — Parcă am fi în Evul Mediu! bombăni Tisha. Richard Caldwell vru să mai adauge ceva dar nu mai avu ocazia s‑o facă, pentru că discuţia lor se întrerupse din cauza sunetului strident al soneriei. Tisha îl privi întrebător. — Bănuiesc că l‑ai invitat pe Kevin, zise ea. Nu pot decât să sper că acest bărbat nu şi‑a cheltuit banii pe vreun inel pentru mine, căci îl voi refuza, ba chiar mai mult, voi avea satisfacţia de a i‑l arunca în faţă! — Te rog să te comporţi ca o fată bine crescută, aşa cum şi eşti, Tisha! Un deget se flutură ameninţător pe sub nasul ei, în timp ce ea se îndrepta cu un aer batjocoritor spre uşă. Îşi aruncă părul lung pe spate şi deschise uşa, pregătită să‑i arunce câteva cuvinte usturătoare oricărui bărbat s‑ar fi aflat dincolo de aceasta. Dar rămase descumpănită în prag căci în faţa ei nu se afla nici un bărbat, ci o femeie care o privea uşor amuzată. — Cred că nu mi‑am ales bine momentul, spuse aceasta, fără nici o introducere. Tisha făcu un pas înapoi, permiţându‑i femeii să intre. Văzând‑o de aproape, judecând după ridurile fine de expresie şi cele de pe gât, oricine realiza că femeia era mai în vârstă decât părea la prima vedere. Părul îi era desigur vopsit, căci era de o nuanţă foarte intensă şi Tisha se gândi că rădăcinile îi erau cu siguranţă albe. Ea nu mai aşteptă ca femeia cea zveltă s‑o urmeze ci porni înapoi, spre încăperea în care se afla tatăl ei. — Este Blanche, răspunse ea la întrebarea neros­tită de tatăl ei, care o privea cu o sprânceană ridi­cată. Tisha nu ştia dacă tatăl ei, care se lăsă înapoi în scaun, era bucuros sau nu să‑şi vadă sora, căci probabil îl aştepta pe Kevin. Dar după felul în care acesta se încruntă, ea înţelese că avea un motiv în plus să fie furios pe ea. — Ar trebui să arăţi mai mult respect celor în vârstă, mătuşa ta nu este o simplă cunoştinţă. — Ştii bine că prefer să mi se spună pe nume, Richard, n‑aş suporta ca nepoata mea să mi se adreseze cu „mătuşa Blanche“, zise femeia zâm­bind. Blanche Caldwell era îmbrăcată cam colorat pentru vârsta ei, într‑o pereche de pantaloni roşii, la care asortase o bluză înflorată şi nu arăta nicide­cum ca o fată bătrână, cu toate că acesta îi era statu­tul. Ea nu se sinchisi prea mult de privirile curioase pe care i le arunca fratele ei şi‑i depuse acestuia un sărut pe obraz. — Şi eu mă bucur să te văd, Richard, îi spuse ea. — Deşi nu se vede, mă bucur că ai venit, spuse el foindu‑se stânjenit în scaun, aşezându‑se în aşa fel încât să le poată privi pe cele două femei. Sunt destul de nervos, pentru că încerc s‑o aduc pe fata asta cu picioarele pe pământ, lucru cam greu, ce‑i drept. Tisha izbucni în râs. Apoi, ridicând mâinile în sus, în semn de exasperare, se întoarse spre tatăl ei. — Tata încearcă să mă convingă că ar trebui să mă mărit cu un bărbat pe care nu‑l suport, la vederea căruia mi se face pielea de găină, căci este un tip prea cuminte şi prea decent pentru gusturile mele, mătuşă. — Nu te‑am forţat să‑l iei pe Kevin Jamieson! exclamă tatăl ei. — Şi atunci, cum se numeşte ceea ce faci? pretinse Tisha. — Vezi ce se întâmplă aici, Blanche? zise Richard Caldwell implorând înţelegere de la sora lui. Fata asta îmi denaturează vorbele. Am spus cândva că acest Kevin este un băiat drăguţ, iar ea... — Indiferent cu cine m‑aş mărita, tată, tu tot o să‑i găseşti fiecăruia câte un defect, poate că vor fi situaţii în care nu te va satisface ceva foarte puţin important, cum ar fi culoarea ochilor alesului meu. Tisha se întoarse spre Blanche. Tata nu crede că o femeie este capabilă să aprecieze ce este bun pentru ea. Simte permanent nevoia să se amestece în viaţa mea! — Dacă ar vedea Blanche cu ce bărbaţi obişnuieşti să ieşi, şi‑ar da seama că trebuie să intervin. Toţi aceştia n‑au decât un singur lucru în minte, iar dacă n‑ar fi conştienţi că există un tată care te apără cu preţul vieţii, probabil că şi‑ar atinge scopul. — Dacă ar fi după tine, n‑ar trebui să ies cu nici unul, ci să mă mărit cu primul bărbat care‑mi iese în cale, spuse Tisha. Te amesteci prea mult în viaţa mea, tată. Simţi nevoia să‑mi spui cu ce haine să mă îmbrac, cum să mă machiez, ce pri­eteni să‑mi fac. Nu poţi accepta faptul că sunt un adult? — Poate, dar asta pentru că nu te comporţi ca atare! — Vrei să mă laşi să decid singură ce am de făcut? Mai rămâne să‑mi spui să mă spăl pe mâini când mă aşez la masă! Blanche Caldwell îşi muta privirea de la tată la fiică, ca un spectator la un meci de tenis. — Richard, sper că ceea ce se spune despre tine este doar o exagerare! interveni Blanche, amuzată de discuţia la care asista. Fratele ei mormăi ceva de genul: — Da, poate că aşa este, poate că am devenit pisălog, dar de cele mai multe ori Tisha nu se spală bine pe mâini de vopselele ei şi miroase urât la masă. — De câte ori am făcut asta, tată? De două,trei ori? — Văd că ne îndepărtăm de subiectul acestei discuţii. Tisha, sunt tatăl tău şi am dreptul să mă amestec în viaţa ta. — Nu ne depărtăm de la adevăratul motiv al discuţiei, tată, afirmă Tisha vădit furioasă. Discutăm despre felul în care încerci să‑mi strici viaţa! Sunt o persoană care are dreptul la intimitate şi la propriile‑i greşeli, spuse fata ai cărei ochi verzi aruncau flăcări. — Atâta timp cât stai în casa mea, lucrurile nu se vor schimba, voi avea întotdeauna câte ceva de obiectat.         — În acest caz, singura soluţie ar fi să mă mut, spuse fata. — Ar trebui să te gândeşti de două ori înainte de a o face, domnişoară, nu câştigi suficient pentru a te întreţine singură, iar eu voi controla moştenirea pe care ţi‑a lăsat‑o mama ta, până va până vei împlini douăzeci şi unu de ani. Cât despre veni­turile tale, mă cam îndoiesc că te‑ar ajuta la ceva. — Acum încep să înţeleg ce înseamnă asuprirea. Voi face orice, voi muri de foame chiar, decât să mai stau o zi cu tine sub acelaşi acoperiş. — Dacă continui pe acelaşi ton impertinent ar fi mai bine să te duci în camera ta, spuse Richard Caldwell care începuse să‑şi piardă răbdarea. — Nu sunt copil să mi se spună când să merg în camera mea. — Patricia Jo Caldwell, chiar şi la vârsta pe care o ai, te mai pot lua de ciuf! Blanche pufni în râs. — Ai întârziat vreo zece ani cu pedepsele, Richard! interveni ea privindu‑şi fratele cu înţelegere, chiar şi cu oarecare simpatie, după care privirea ei se mută asupra fetei din faţa ei pe care o privi cu dragoste. — Ce altceva aş putea face cu o fată atât de rebelă ca a mea? întrebă el. Dacă ar fi trăit mama ei poate lucrurile ar fi fost altfel. Nu fac decât ceea ce simt eu că ar fi bine. — Dar nu te interesează ce simt eu, tată? Amintirea mamei ei o făcu să se mai tempereze. — Dacă ai avea bunul simţ să mă asculţi măcar o dată ar fi foarte bine pentru tine, şi te‑ar scuti să simţi durerile vieţii pe propria‑ţi piele. Dar întot­deauna ai fost o încăpăţânată. — Tisha îţi seamănă perfect, Richard, interveni Blanche. Asta este singura explicaţie, dragul meu. — Doamne fereşte! zise Tisha, ridicându‑se în picioare.      — Unde pleci? întrebă Richard Caldwell. — În camera mea, sublinie ea, pentru că eu am decis să mă duc acolo. Iar dacă sună Kevin, spune‑i că nu mă mărit cu el şi nici nu vreau să‑l mai văd. — Nici n‑am spus vreodată că ar trebui s‑o faci! Tisha se opri în faţa lui. — Nu, tată, niciodată nu mi‑ai cerut s‑o fac, dar m‑ai şantajat sau ţi‑ai folosit influenţa pe care o ai asupra mea pentru a mă face să mă mărit cu un bărbat de care ştii bine că nu‑mi pasă! Şi asta sub pretext că‑mi vrei binele! — Şi ce este rău în asta, Tisha? spuse Richard Caldwell cu un zâmbet conciliant. Nu i‑ai dat o şansă lui Kevin. Poate, cu timpul, ai ajunge să‑l iubeşti. Fata îi aruncă o privire ciudată în care tristeţea şi frustrarea se îmbinau. — Nu renunţi, tată? Nu pot, nu vreau şi n‑o să mă mărit cu Kevin. Iar dacă mă voi mărita vreodată, căci încep să cred că din cauza ta o să rămân fată bătrână, o voi face cu un bărbat pe care mi‑l voi alege singură, iar tu nu vei avea nici un cuvânt de spus! — Nu fi absurdă, Tisha! Richard Caldwell o privi încruntat. Sigur c‑o să te măriţi! Ce alt viitor poate avea o femeie? Familia, soţul, copiii, sunt menirea ei. — Chiar aşa? zise Tisha pe un ton batjocoritor. Cred că nici Blanche nu te aprobă. N‑am văzut nici o femeie măritată care să fie mulţumită de viaţa ei. O invidiez pe Blanche pentru libertatea de care se bucură, nici măcar tu nu încerci să‑i spui ce are de făcut. Şi cu aceste vorbe, Tisha porni spre camera ei, simţind că era momentul să încheie discuţia cu tatăl ei; atâta timp cât se considera în avantaj, fără a‑i mai da acestuia ocazia să aducă noi argumente. Mânia tatălui ei o urmări. Nici nu apucă bine să intre în cameră că şi auzi o bătaie în uşă. — Intră, mătuşă, spuse ea. Figura mătuşii Blanche exprima înţelegere şi bunăvoinţă. Îmi cer scuze pentru scena neplăcută la care a trebuit să asişti, mătuşă, dar sper că‑ţi cunoşti mai bine fratele decât mine. Mânia pierise din ochii fetei, dar sem­nele disputei recente cu tatăl ei rămăseseră, poate în încruntarea cu care privea în jur. — Richard este de‑a dreptul un tiran, încuviinţă Blanche. Aşa ajung toţi bărbaţii cărora le plac prea mult femeile. — Probabil, oftă Tisha, luând o jachetă care zăcea pe pat. Întotdeauna i‑a plăcut să pozeze în Domnul Face Tot, în bărbatul puternic, iubitor, amabil, frumos, iar eu ajunsesem să consider chiar, că viitorul meu soţ va trebui să‑i semene mult tatei pentru ca să‑l pot accepta. Slavă Domnului că acum nu mai gândesc la fel! Figura ei frumoasă fu întunecată de o grimasă. Abia acum înţeleg de ce între el şi mama erau discuţii interminabile. Camera fetei era decorată în tonuri de verde, era foarte luminoasă şi însorită. — Din câte‑mi amintesc, toate discuţiile dintre Lenore şi tatăl tău sfârşeau cu sărutări şi îmbrăţişări. Cred că o femeie cu o personalitate mai puţin conturată nu i‑ar fi putut aduce bucuria pe care a cunoscut‑o alături de mama ta. Richard n‑o putea domina pe Lenore şi tocmai de aceea o iubea. — Sper să n‑o mai facă nici cu mine. Blanche zâmbi. — Tu ai moştenit atât forţa lui cât şi a Lenorei, nu poţi fi dominată. — Dar de ce nu poate accepta că sunt adult, să mă lase să‑mi croiesc viaţa aşa cum consider? — Din două motive, Tisha. Primul este că foştii afemeiaţi devin cei mai exageraţi taţi; fratele meu a cunoscut destule femei până a ales‑o pe mama ta. Blanche făcu o pauză, pentru a urmări trăsăturile frumoase ale nepoatei sale, şi a vedea dacă este aprobată. Iar pierderea mamei tale, pe când tu aveai doar paisprezece ani, l‑a făcut să devină mai vigilent, mai responsabil, să se implice mai mult în viaţa şi educaţia ta. Este conştient că nu poate suplini lipsa Lenorei, dar simte că trebuie să inter­vină mai activ în viaţa ta, mai mult decât dacă ar fi trăit mama ta, poate şi pentru a rezolva problemele care i‑ar reveni de drept mătuşii tale, care în loc să se implice apare pe aici doar când consideră ea că este cazul s‑o facă. — O, Blanche! spuse fata, întinzând braţele spre mătuşa ei. Eşti mătuşa pe care mi‑am dorit‑o! Eşti întotdeauna aici când am nevoie de tine şi dai problemelor mele perspectiva şi rezolvarea care le lipseşte. —  Mă bucur că pot fi de ajutor uneori. — M‑ai scos de multe ori din încurcătură dar acum,spune‑mi,ce te aduce pe aici, tocmai de la Ozark Mountains? Sunt sigură că n‑ai venit numai pentru a arbitra diferendul dintre mine şi tatăl meu. — Am venit, de fapt, să‑mi mai cumpăr nişte pen­sule şi culori, dar sincer îţi spun că m‑am simţit puţin vinovată că mi‑am neglijat prea mult familia. Am pierdut şirul zilelor. — Iar noi, uite ce primire ţi‑am făcut! — Sper că n‑am lipsit atât de mult încât să am nevoie de o primire cu covor roşu şi sunete de fanfară, glumi Blanche. Apoi, parcă pentru a schimba subiectul discuţiei care devenise plictisi­tor, ea se întoarse spre tabloul care se afla dea­supra patului Tishei şi‑i spuse: tatăl tău pretinde că n‑ai avut prea mult succes financiar în munca ta. — Din păcate, este adevărat, oftă Tisha, apropiindu‑se de mătuşa ei. Sau cel puţin nu în dome­niul picturii, cu excepţia câtorva tablouri pe care le‑am făcut pentru mine... Am ajuns la concluzia că sunt doar un pictor comercial, nu sunt un artist adevărat. Pensulei mele îi lipseşte acea atingere de geniu care conferă unicitate. — Nu este rău să fii artist comercial, Tisha, ce‑ai vândut în ultimul timp? — Am făcut multe reclame, am vândut nişte feli­citări şi calendare, dar în această privinţă tata are dreptate, nu câştig destul pentru a mă întreţine. Nici nu‑ţi imaginezi ce mult mi‑ar plăcea să am un loc numai al meu, să scap de cicălelile tarei! Tisha îşi înlătură o şuviţă care‑i căzuse pe faţă. Mi‑ar fi plăcut să mă fi născut bărbat, declară ea. O femeie este controlată de părinţi până se mărită, apoi devine sclava bărbatului pentru restul vieţii. Cred că detest toţi bărbaţii. Mă dezgustă felul în care încearcă toţi să ne convingă că avem nevoie de protecţia lor,că suntem sexul slab, că ne lipseşte puterea şi judecata. Dar femeia poate fi mult mai inteligentă decât bărbatul. Ochii negri ai Blanchei străluciră cu şiretenie. — Cine te‑a dezamăgit aşa? Kevin,tatăl tău, sau amândoi? — Cred că toţi bărbaţii pe care i‑am cunoscut, admise Tisha, cu tristeţe. Cineva mi‑a spus, cândva, că,pentru a face un bărbat să te placă este de ajuns să asculţi liniştită ce‑ţi spune şi să pui întrebări numai despre realizările lui. Bărbaţilor le plac femeile frumoase şi tăcute. Nu‑i interesează ce virtuţi are o femeie. Se comportă de parcă le‑ar face o mare favoare cerându‑le o întâlnire. — Cred că te‑ai lăsat prea mult influenţată de pamfletele feministe, o admonestă Blanche cu blândeţe. Bărbaţii şi femeile sunt fiinţe omeneşti în primul rând, fiecare cu defectele sale. Vrei să spui că n‑ai întâlnit nici un bărbat care să‑ţi placă? Figura fetei se lumină. — Ba, au fost destui, poate prea mulţi, dar nu m‑am lăsat păcălită să cred că aş fi îndrăgostită de vreunul. Poate tocmai de asta mă deranjează că tata se amestecă prea mult în viaţa mea şi‑mi spune pe cine ar trebui să iau. — O face pentru că este preocupat de fericirea ta, Tisha, iar acum, dacă a văzut că nu‑l agreezi pe Kevin, n‑o sa insiste. — O să găsească altul. Tisha ridică mâinile în sus, disperată. Îl iubesc pe tata, Blanche, dar nu mai pot locui aici, cu el. Cred că ar trebui să renunţ la pic­tură şi să‑mi iau o slujbă. — Am o idee mai bună, n‑ai vrea să vii cu mine la  Hot Springs? — Serios! exclamă Tisha, nevenindu‑i să creadă. — Dacă vrei să faci carieră în artă, nu trebuie să te sacrifici din cauza banilor sau a unui tată încăpăţânat. — Dar tata? Ce crezi că va spune? — Crezi că mi se va putea opune? Nu poate s‑o facă atâta timp cât eu voi avea grijă de tine! — Dar nu te voi deranja în munca ta? — Este adevărat că‑mi place să fiu singură. Dar pot picta oriunde şi în orice condiţii. Mi‑ar face plăcere să am alături un artist mai tânăr, mai ales dacă este vorba despre nepoata mea, dar sunt conştientă că viaţa ta socială va avea de suferit până când te vei adapta la noile condiţii de viaţă, alături de o femeie mai retrasă, ca mine. — Ce pot spune? zise Tisha uluită de întorsătura evenimentelor. Poate că în lipsa lor, imaginea mea despre bărbaţi se va îmbunătăţi. Spune‑mi, Blanche, de ce mi se par toţi bărbaţii egoişti, lipsiţi de maturitate? Blanche îşi aşeză o palmă peste mâna nepoatei sale. — Crede‑mă, draga mea, ceea ce‑ţi trebuie ţie este un bărbat matur, o să vezi că alături de bărba­tul potrivit lucrurile vor sta altfel. M‑am şi gândit să te prezint unuia dintre vecinii mei. — Să nu‑i spui tatei despre el! Va face tot posi­bilul să nu mă lase să stau la tine! — N‑avea teamă, ştiu eu cum să pun problema, dar acum lasă‑mă să‑l conving pe încăpăţânatul tău tată că‑ţi va fi mai bine cu mine! Ştii mi se pare nedrept ca un tată care şi‑a pierdut soţia şi care n‑a avut nici o reţinere în ceea ce priveşte femeile să‑şi ţină fiica din scurt, declară Blanche. Nu vreau să susţin acum că ar trebui să ai o aventură. Ştii, Tisha, şi mătuşile au prejudecăţi, dar nu sunt atât de autoritare ca părinţii. —   Ce înseamnă asta? Că lumina de pe verandă se va stinge la douăzeci de minte de când mă aduce iubitul acasă, şi nu după cinci aşa cum face tata? —        Cam aşa ceva, râse Blanche, strângând uşor mâna nepoatei ei. Acum, mă duc să‑l conving pe tatăl tău că trebuie să te lase cu mine. Ştiu eu cum o voi face!       

Un seducator versat de Susanne McCarty – Te voiam goală. De-asta te-am angajat.   – Pentru campanie, sau în interes personal? îl provocă Alysha. Ross chicoti, cu amuzament răutăcios. – Tu ce crezi? Îl privi crunt, cu ochi scăpărători de furie. – Cred că anume ai plănuit-o aşa. Cred că ai ales locul ăsta fiindcă... vrei să... – Cum ştiai foarte bine, o întrerupse el, necruţător, completându-i fraza într-un mod atât de direct încât o făcu să se înece. Şi, mai mult, o doreşti la fel de mult ca mine. Nu te osteni să negi – te trădează limbajul trupului.       Capitolul 1   – Nu-l vrei? Cum vine treaba asta, nu-l vrei? În momentele de stres maxim, vocea armonios modulată a Barbarei Lange tindea să revină la accentul ei brooklynez de baştină. – Ascultă, scumpo, toată lumea aleargă după contractul ăsta. Nu-ţi dai seama ce-nseamnă? Nu numai că valorează o avere, dar îţi va mai şi lansa cariera pe orbită, garantat! N-a lipsit mult să fac hernie, numai ca să te-nscriu pe listuţa aia – nu se poate să nu-l vrei! – Îmi... pare rău, Bobbie. Alysha îşi mută receptorul în mâna stângă, întinzând-o pe dreapta pentru ca manichiurista să-i aştearnă pe unghiile prelungi lacul de culoarea prunei. – Habar n-aveam prin ce-ai trecut ca să mă înscrii. Oricum, adăugă ea, cu tipica ei lipsă de înfumurare, cred că nu contează – mă îndoiesc că-l voi primi. – Îţi arde de glumă? întrebă tranşant agenta. Iubito, în clipa când ai intrat pe uşa mea am ştiut că vei fi o vedetă! Ce te-a apucat? Nu-ţi stă în fire să încurci borcanele, refuzând o lovitură ca asta. Îţi spun eu, acolo trebuie că-s ca la vreo două sute de fete care i-ar da lui Ross Elliot braţul drept ca să fie Lozier Girl – plus oricare altă parte a anatomiei lor care s-ar întâmpla să-i cadă cu tronc! adăugă ea, cu un chicotit aluziv. Gura cu buze gingaşe a Alyshei se arcui într-un zâmbet răutăcios. Nu avea nici cea mai mică îndoială că existau destule fete mai mult decât dornice să-i ofere lui Ross Elliot tot ce voia – şi nu numai în speranţa de a-şi consolida carierele. Iar ea avea toate motivele să ştie că Ross n-ar fi ezitat nici un moment ca să profite de nechibzuinţa lor. Îl întâlnise doar o dată, cu cinci ani în urmă, dar acea unică întâlnire fusese de-ajuns; Ross reuşise ca, într-o singură după-amiază, să-i scoată complet din minte ideea unei cariere în modeling. Numai împrejurările din viaţa personală o aduseseră înapoi – dar avusese grijă să evite orice nou contact cu el. Până acum, acest lucru nu fusese dificil. Deşi încă mai era cunoscut de public ca un maestru al fotografiei, în anii trecuţi de-atunci îşi înfiinţase propria agenţie de publicitate – şi nu era genul care să se folosească de începătoare. Poate că Alysha ar fi trebuit să se aştepte, pe măsură ce cariera îi progresa, că era inevitabil să-l întâlnească din nou – dar încă nu avea convingerea că era pregătită pentru asta. – Îţi... mulţumesc pentru tot ce-ai făcut, Bobbie, răspunse ea cu prudenţă; Barbara nu ştia că-l cunoscuse pe Ross – nimeni nu ştia; îi era prea ruşine de acest secret. Dar... Sinceră să fiu, gândul de a lucra cu el mă demoralizează. Are... are o reputaţie... – În ce sens, personal, sau profesional? se interesă Barbara, cu o undă de compasiune. – În ambele sensuri! – Lasă, iubito, că-i faci tu faţă! Sigur, se cam poartă el ca un stăpân de sclavi, dar tu n-ai avut niciodată probleme cu munca pe brânci – eşti una dintre cele mai serioase fete din registrele mele. Cât despre restul – dacă vrei să ştii, multe nu-s decât visurile prosteşti ale unor fete cu capu-n nori. N-au ele norocul ăsta! – Alysha? Suntem gata! anunţă asistentul fotografului, vârând capul în rulotă. Alysha îi răspunse cu un gest afirmativ. – Îmi pare rău, Bobbie, acum trebuie să plec... – Ne-a invitat la masă, miercuri! se repezi Barbara, insistent. }i-a văzut portofoliul şi clipul ăla cu şamponul, şi cred că vrea să te supună personal probei finale. Ascultă, probabil că oricum n-o să prea ai de-a face cu el – stă mai mult la birou, în ultima vreme, nu în spatele aparatului. Vino doar să-l cunoşti, să staţi de vorbă, mm? Pe văzute – îţi jur că nu te-aş sili să faci nimic ce te nemulţumeşte. Alysha oftă, apoi râse acru; nu putea susţine că era ocupată miercuri – Barbara trebuia să se fi interesat deja, la fata care-i ţinea evidenţele. Pentru agenţie ar fi fost un impuls teribil, să încheie un contract atât de prestigios cu una dintre fetele sale. Şi-i datora enorm Barbarei – aceasta o luase sub aripa ei la douăzeci de ani, când Alysha, deşi totalmente începătoare, avea deja cu trei sau patru ani mai mult decât majoritatea debutantelor, şi-i dăduse şansa să câştige banii de care avea nevoie. Acum avea ocazia de a se achita întrucâtva. – Bine, consimţi ea, încercând să nu pară prea amărâtă. Miercuri, la prânz. – Bravo, fetiţo! chicoti Barbara. Ştiam eu că n-ai să mă dezamăgeşti. – Alysha...? – Vin acum! Pe curând, Bobbie. Închise telefonul, atentă să nu se încrunte – şi-ar fi distrus machiajul perfect cu care se chinuise atâta Sharon, machieuza de platou. Ridicându-se graţios în picioare, cu grijă să nu deranjeze cascada de bucle negre ca pana corbului care i se revărsau, într-o dezordine studiată, până la jumătatea spatelui, coborî din rulotă. Mătasea vaporoasă, de culoarea prunei, a rochiei mulate pe curbele ei suple contrasta luminos cu auriul pielii imaculate. Ochii migdalaţi, spuziţi cu chihlimbar, îi datora bunicii sale din Malayezia, dar disciplina care o ajuta să-şi menţină ţinuta şi zâmbetul pe tot parcursul orelor nesfârşite şi obositoare în faţa aparatului foto singură şi-o formase. O şedinţă fotografică în plin Trafalgar Square, lunea după-amiaza, atrăgea inevitabil o mulţime de gură-cască. Tinere funcţionare invidioase holbau ochii la panoplia de rivalte, spoturi şi alte surse de iluminat, sub care atrăgătorul cuplu în haine de seară valsa pe ghizdurile uneia dintre fântânile Luytens, pe fundalul elegantei faţade de piatră a Galeriei Naţionale. Văzut din afară, părea neîndoielnic un adevărat vis de glorie. La fel i se păruse şi ei cândva, medită abătută Alysha, în timp ce păşea cu o graţie îndelung exersată, astfel încât fabuloasa rochie să se vadă cât mai avantajos. La şaptesprezece ani, venită la Londra fără ştirea părinţilor sau a directoarei exclusivistei şcoli cu internat din Sussex, fusese cea mai naivă fiinţă din lume. Iar Ross Elliot profitase de ea fără nici un scrupul; era un şobolan clasa-ntâi...   * * *   Studioul se afla în centrul cartierului londonez al teatrelor şi al caselor de modă din apropiere de Covent Garden. Durase un timp până să-l găsească, în labirintul străduţelor vechi şi înguste; trecuse de două ori prin faţa uşii, înainte de a zări plăcuţa discretă cu numele: "Ross Elliot – Studio foto". Ross Elliot nu avea nevoie de reclame ostentative. Trăgând adânc aer în piept ca să se calmeze, apăsă pe butonul soneriei – şi tresări, când un glas repezit, aproape de ureche ei, răspunse: – Mda? Clipind din ochi surprinsă spre interfon, izbuti să îngaime: – Ăă... bună ziua... Sunt... Alysha Fordham-Jones. Am o audienţă la domnul Elliot. – Etaju-ntâi, o instrui glasul, apoi uşa se deschise, cu un bâzâit. Cu inima bătându-i, Alysha intră şi închise uşa după ea. Se afla într-un antreu mic şi îngust, luminat cu un şir de proiectoare model industrial, suspendate sub plafonul înalt; podelele constau din scânduri goale, geluite şi lucioase, iar pereţii erau de un alb orbitor, afişând câteva imagini alb-negru enorme, înrămate, cu maşini sport lucitoare, fotografiate de aproape şi de jos în sus, dând un efect frapant, dramatic. Un moment, Alysha ezită, cam descurajată de revelaţia că se afla efectiv acolo, în studioul lui Ross Elliot, gata să-l înâlnească personal. Dintr-o dată, ideea începea să nu mai pară chiar atât de inspirată ca atunci când o plănuise cu atâta grijă, citind cu nesaţ toate articolele pe care le găsea prin reviste despre vieţile luxoase ale super-modelelor ce cutreierau lumea de la o rampă la alta, pozând pentru cei mai mari fotografi de pe glob. Dar dacă putea cineva să-i împlinească visurile, s-o elibereze din plictiseala sufocantă a respectabilei sale familii din clasa de mijloc şi ucigătorul chin al şcolii, aducând-o într-o lume interesantă şi aventuroasă, acesta era Ross Elliot; era cel mai bun, la fel ce celebru ca fiecare dintre modelele fotografiate de el. Şi, la urma urmei, făcuse atâta drum, riscând să fie prinsă că trăgea chiulul de la şcoală, încât n-avea să se eschiveze tocmai acum. Adunându-şi curajul, urcă scara în spirală care ducea la etajul întâi. Se pomeni într-o zonă de recepţie spaţioasă, decorată în acelaşi stil cu holul de jos; o fereastră mare, drapată cu o fâşie de muselină albită aruncată parcă la întâmplare, dădea spre piaţa plină de viaţă de lângă Covent Garden, cu artiştii ei pestriţi şi decorul oriental al prăvălioarelor şi tarabelor. Într-un colţ se afla un birou şi, când îl recunoscu pe bărbatul care stătea în picioare alături, pe Alysha o străbătu un fior mic şi ciudat; tot ceea ce citise despre el o avertizase că Ross Elliot nu era omul care să suporte bucuros proştii în preajma lui, iar această impresie i se confirmă când îl privi, aproape orbită de emoţie. Era înalt de peste un metru optzeci şi purta o cămaşă de doc decolorată, bine întinsă peste umerii de o lăţime impresionantă. Părul negru îi era legat la spate într-o coadă-de-cal, iar în ureche avea un cercel de aur, însă nu arăta deloc efeminat – chiar deloc. Purta pecetea vieţii aspre trăite pe străzile din Glasgow, unde crescuse. Şi emana o aură magnetică aproape perceptibilă, care-o făcu pe Alysha să simtă că i se usca brusc gura. Nici măcar nu se osteni să ridice privirea, în timp ce fata înainta în cameră cu paşi nesiguri; stătea aplecat peste birou, studiind o coală cu ştraifuri, pe care făcea semne cu o carioca roşie. Fără să ridice capul, strigă: – Tina?! Pe o uşă din spatele biroului năvăli o zvârlugă nu mai înaltă de-un metru, cu un tricou stacojiu şi streci din imitaţie de leopard. – Aaa, bunăăă, o salută ea pe Alysha, cu un zâmbet la fel de lătăreţ ca accentul ei australian. Eşti aia de la două, da? Îşi plimbă o unghie lăcuită purpuriu peste pagina registrului de pe birou. – Alysha Fordham-Jones. Scuză-mă, n-am notat, ce agenţie te-a trimis? – Nu m-a... trimis nici o agenţie, mărturisi Alysha pe un ton de scuză. Singură mi-am fixat audienţa. – A... Cealaltă fată ezită, nesigură. – Ross? Ross Elliot se îndreptă, fără a se osteni să-şi ascundă iritarea că trebuia să se întrerupă din ceea ce făcea, iar Alysha se pomeni supusă unui examen rece şi detaşat, din partea unor ochi adânciţi în cap, cenuşii ca oţelul. – Nu lucrez decât cu fete trimise de agenţii acreditate, o informă el, dispreţuitor. Alysha simţi că i se înroşeau obrajii. – Ăă... scuzaţi-mă... n-am... n-am ştiut... se bâlbâi ea, descumpănită atât de stilul lui, cât şi de altceva, un lucru pe care nu prea putea să-l definească; poate pentru că, în ultimul an cel puţin, se obişnuise să provoace admiraţia năucă a mai tuturor flăcăiandrilor cu care avea voie să se întâlnească, iar confruntarea cu un metru optzeci de masculinitate matură şi aspră, trădând o indiferenţă totală faţă de farmecele ei, o cam şoca. – Ei bine, acum ştii, replică el, revenind cu atenţia spre birou. Această aroganţă nepăsătoare o duru atât de tare, încât Alysha ripostă, aproape cu dispreţ. – Pot plăti, îl informă, pe un ton plin de condescendenţă înfumurată; scoase din geantă portmoneul. Bani peşin. Îşi economisise alocaţia săptămâni de zile – dacă voia să devină model, oricum trebuia să renunţe la dulciuri şi gustărele – şi, neştiind cât avea să coste proba, luase la ea o sută de lire sterline, în bancnote de câte zece, noi şi foşnitoare, pe care le scosese de la poştă în aceeaşi dimineaţă. Ross Elliot ridică încet ochii, pentru a privi spre bani, apoi spre faţa ei – iar lucirea de furie îngheţată pe care Alysha o văzu acolo îi făcu măruntaiele să se cutremure. Cumva, îl jignise mult mai tare decât ar fi vrut... Tocmai se pregătea să-şi prezinte scuzele, când Ross zâmbi – un zâmbet ce nu se regăsea şi în ochii aceia de gheaţă. – Deci, vrei să fii model, domnişoară Fordham-Jones? întrebă el, cu un glas în care se simţea atât accentul aspru din Glasgow, calm deocamdată, dar şi o inconfundabilă undă de ameninţare. Bine... Întinse mâna, iar Alysha îi puse banii în palmă, cu un gest amorţit. Fără a se osteni să-i numere, Ross îi aruncă într-un sertar al biroului. – Du-o la cabină, Tina. Cealaltă fată îl privi cu uimire vădită, dar nu primi decât un răspuns mut, inexpresiv, aşa că ridică scurt din umeri şi se întoarse spre Alysha. – Pe-aici, o invită ea, deschizând o uşă, pentru a o conduce într-un coridor lung şi îngust. }i-ai adus mai multe costume diferite? Alysha dădu din cap. – Ăă... da... Un costum cu pantaloni şi o rochie de seară, şi un costum de baie. E bine aşa? – Perfect. Vom începe cu pantalonii. Şi-am să-ţi dau o mână de ajutor la machiaj şi păr – de obicei, agenţia trimite şi o echipă pentru munca de platou, dar... – Dar eu nu vin de la nici o agenţie, încheie Alysha în locul ei, cu un zâmbet răutăcios. Îmi pare foarte rău – sper... adică, n-aş vrea să ai necazuri din cauza asta, sau aşa ceva... Tina râse. – A, nu, nu-ţi face griji, o asigură ea, veselă. Ascultă, nu te speria de Ross, ştii – e un tip ca lumea, pe bune, după ce ajungi să-l cunoşti. Mai mult latră decât muşcă. Prudentă, Alysha se hotărî să aştepte până se convingea singură. Tina deschise o uşă din capătul culoarului şi apăsă pe un comutator. Alysha văzu că intraseră într-o cabină mică, viu luminată. Exista o masă de toaletă vopsită în alb, cu o oglindă enormă înconjurată de becuri, şi încă o oglindă, înaltă, pe perete. Pe un stativ din colţ se afla o colecţie eclectică de pălării, baticuri, curele şi mărgele, iar deasupra micului lavabou, pe o poliţă, se înşirau rânduri-rânduri de sticluţe, sprayuri şi rujuri în toate nuanţele pe care le-ar fi putut visa imaginaţia creatoare a firmelor de cosmetice din Europa şi America. – Asta e, anunţă Tina. Te las să te schimbi şi-n zece minute vin, ca să-ncepem cu faţa. A, şi-am să-ţi aduc şi acordul din partea modelului, ca să-l semnezi. Ross insistă întotdeauna – ca să poată folosi fotografiile, dacă vrea. Alysha nu-şi imagina că Ross ar fi vrut aşa ceva, dar dădu din cap. – A... da. Îţi mulţumesc foarte mult. Îşi lăsă jos geanta şi se aşeză pe taburetul din faţa mesei de toaletă, privind în jur cu uimire. Numai când se gândea la toate top-modelele fabuloase care stătuseră acolo înaintea ei...! Oare avea să facă parte şi ea dintre ele, într-o bună zi – cu solicitări de la toţi marii creatori de modă, pentru parăzile lor, şi cu faţa pe coperţile revistelor ei favorite? În acel moment, la drept vorbind, ar fi preferat s-o ia la fugă, să sară în tren şi să nu se mai oprească până la şcoală. Dar n-avea de gând să se lase intimidată de Ross Elliot. Şi, în fond, îi luase suta de lire sterline – iar ideea de a-i cere banii înapoi nu-i prea surâdea. Dar, peste o jumătate de oră, Alysha uitase de orice reţineri. Crezuse că se pricepea la machiaj, însă efectul obţinut de Tina era uluitor. Cu o îndemânare subtilă, îi accentuase pomeţii delicaţi, scosese în evidenţă curba gingaşă a gurii şi îi imprimase în ochi un mister straniu, ca un strat de fum. Apoi, îi răsucise părul într-un stil simplu şi elegant, făcând-o să arate cu cel puţin cinci ani mai matură. – Gata – arăţi nemaipomenit! conchise Tina, cu satisfacţie. Nu găseşti? Alysha îşi privi imaginea reflectată în oglinda enormă, uluită de transformare. – D... da... murmură ea. Îţi mulţumesc foarte mult. – Mă duc să-i spun lui Ross că eşti gata, adăugă Tina, cu un licăr jucăuş în ochi. O să cadă pe spate, când te-o vedea! Alysha se cam îndoia de asta – Ross studiase prea multe femei cu adevărat frumoase, prin obiectivul aparatului de fotografiat, ca să fie măcar pe departe impresionat de ea. Însă chiar şi aşa, persoana aceea nefamiliară pe care o vedea privind-o din oglindă cu propriii ei ochi spuziţi cu chihlimbar părea destul de potrivită pentru un asemenea rol. Simţindu-şi gura cam uscată, reveni în studio. Ross era deja acolo, punând lumina în jurul unui decor simplu care consta dintr-un taburet înalt de lemn cu trei picioare, în faţa unui fundal de pânză albită drapată pe o ştangă agăţată sub tavan. Când Alysha intră, nici nu ridică privirea, arătându-i doar locul unde să se aşeze, cu un gest neglijent. Alysha nu era sigură ce să facă, aşa că se cocoţă pe taburet, cu un picior pe podea şi mâinile încleştate în poală. Ross se aplecă să privească prin obiectiv. – Încearcă să nu faci mutra asta de parcă te-ar aştepta o extracţie dentară, îi ceru el, pe un ton sardonic. În spatele lui, Tina îşi propti mâinile în şolduri, întorcându-se puţin într-o parte. Cu un zâmbet recunoscător, Alysha îi imită poziţia. – E mai bine, aprobă Ross, fără să ştie de indicaţiile asistentei lui. Bărbia sus. Împinge piciorul stâng puţin mai în faţă. Potrivi o sursă de lumină. – Tina, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, du-te şi pune muzica. Tina zâmbi răutăcios şi se supuse, făcând să se reverse prin platou acordurile formaţiei Genesis, după care, cu un mic gest de salut spre Alysha, ieşi din încăpere. Au urmat cele mai grele două ore de muncă din viaţa Alyshei – visase la modeling ca la o carieră glorioasă şi descoperea cu repeziciune că, stând absolut neclintită la nesfârşit sau repetând iar şi iar aceeaşi mişcare măruntă până când Ross era complet mulţumit, ajungea să aibă nişte dureri musculare de-i venea să urle. Pe măsură ce după-amiaza trecea, se convingea tot mai mult că Ross acceptase să ţină şedinţa foto numai pentru a-i da o lecţie. Avea pretenţii necruţătoare, lătra instrucţiuni şi îşi pierdea răbdarea când Alysha era ţeapănă sau stângace. Dar, deşi epuizată şi în pragul lacrimilor, refuza să se dea bătută. Senzaţionala rochie neagră de seară, fără spate, pe care tocase atâţia bani, nu-i smulse lui Ross nici un comentariu; Tina îi schimbase machiajul, folosind un ruj mai închis şi mai mult fard de pleoape, spre a obţine o înfăţişare sofisticat-senzuală, însă la fel de bine ar fi putut purta şi o pungă de hârtie trasă-n cap. Se făcuse târziu când ajunseră la seria în costum de baie, iar Ross o trimisese pe Tina să ia ceva de la curăţătoria chimică. Fata părea să lucreze ca o sclavă pentru el, fără a aştepta nici măcar un cuvânt de mulţumire; probabil era îndrăgostită de el, reflectă Alysha, în timp ce se pieptăna, aranjându-şi părul despletit în jurul umerilor. Faptul de a poza în faţa lui, îmbrăcată numai într-un costum de baie roz, pe care nu îndrăznise să-l mai arate nimănui, o cam neliniştea. Cu slipul arcuit sus pe şolduri şi sutienul foarte decoltat între sânii mici şi tari, costumul se mula pe trupul ei ca o a doua piele. Dar Ross Elliot nu dădea nici cel mai mic semn că s-ar fi simţit măcar vag atras de curbele ei împlinite; indiferenţa ui o umilea – Alysha nefiind obşinuită cu tratamente atât de nepăsătoare. Toţi ceilalţi o găseau superbă, mereu spuneau că ar trebui să se facă model – însă el nu părea să fie de aceeaşi părere. Şi era cazul să ştie, era profesionist. Oare totul fusese degeaba, la urma urmei? Lucrau de douăzeci de minute, când Ross îi spuse să ia o pauză, până schimba el filmul din aparat. Cu un oftat de uşurare, Alysha coborî de pe platou, bucuroasă să-şi dezmorţească puţin membrele încordate. În timpul celorlalte pauze se plimbase prin studio, privind cu invidie la fotografiile etalate pe toţi pereţii; recunoştea multe dintre modele – femei frumoase, cele ale căror feţe apăreau cu regularitate pe coperţile revistelor Vogue şi Harper's. Poate că, într-o bună zi...? În fundul studioului se aflau o masă joasă şi câteva fotolii, pentru discuţii, iar pe masă era o mapă groasă cu fotografii. Alysha o deschise într-o doară; toate fotografiile reprezentau aceleaşi top-modele – care pozaseră pentru Ross în diverse stadii de dezbrăcare elegantă, unele chiar goale! Şi totuşi, nu aveau nimic pornografic; erau artă pură – imagini impresionante ale unor femei sigure pe sexualitatea lor, fotografiate de un bărbat care le plăcea şi le respecta sincer... – Îţi plac? Glasul lui Ross, în spatele ei, o făcu să tresară – tenişii lui vechi şi scâlciaţi nu făcuseră nici un zgomot pe podelele studioului. – A... da... se bâlbâi ea, cu inima bătându-i atât de tare încât se temea să nu i-o audă. Sunt... fabuloase. În adâncurile acelor ochi cenuşii, electrizanţi, licărea o luminiţă stranie. – Cum ţi-ar plăcea să încerci aşa ceva? întrebă Ross, arătând spre fotografii. Obrajii Alyshei se împurpurară; gândul îi trecuse deja prin minte – poate că asta avea să fie calea de a-i smulge o reacţie pozitivă! Dar îşi spusese imediat să nu fie atât de proastă; niciodată n-ar fi putut concura cu uluitoarele făpturi din acele imagini. Şi-n plus, gândul de a-şi scoate hainele în faţa lui Ross Elliot... – O... Nu, n-aş putea... protestă ea, cu răsuflarea tăiată. N-am... Îi simţi furia rece, repede stăpânită. – Cum preferi, răspunse el, ridicând nepăsător din umeri. Dacă nu vrei, treaba ta – nu-i nevoie să te porţi ca o şcolăriţă pudibondă. Ce naiba, am eu mutră de porc libidinos? Alysha înghiţi un nod, clătinând din cap. – Îmi pare rău... N-am vrut să.. Ross păru să se mai înduplece puţin, îngăduindu-şi un zâmbet posomorât. – Uită-te, o îmbie el, pe un ton mai blând, în timp ce întorcea paginile albumului. Uită-te la femeile astea. Ştii cine sunt. Crezi că m-ar fi lăsat să le fotografiez dacă n-ar fi avut încredere în mine? N-am nici un motiv ascuns – dacă doresc o femeie, nu e nevoie să recurg la trucuri murdare, crede-mă. Vreau să te fotografiez pentru că eşti frumoasă – nimic mai mult. Alysha ridică privirea spre el, atrasă de vraja acelor ochi cenuşii ca oţelul, atât de straniu schimbători. Chiar o găsea frumoasă? Dintr-o dată, ştiu că acesta era singurul lucru din lume care conta. Uită pe dată felul repezit cum se purtase Ross cu ea – nu voia decât să-l mulţumească... – În... în regulă... şopti ea, cu sfială. O fac. Ross zâmbi încet; nu împăunându-se fudul, ci doar în semn de recunoaştere deschisă a acordului ei. – În cabină e un şal, îi spuse el. Pune-ţi-l pe şolduri şi vino aici – vom începe aşa. Alysha dădu din cap, cu gura uscată. Sigur că avea să fie în ordine, îşi spuse ea, încurajator; doar nu se afla într-o dugheană răpănoasă de mahala – Ross Elliot era unul dintre cei mai respectaţi profesionişti. Şi, aşa cum îi amintise atât de caustic, dacă voia ca o femeie să se... culce cu el, se găseau destule candidate dornice, nu încăpea nici o îndoială. Ar fi fost chiar un semn de înfumurare din partea ei să-şi închipuie că urmărea s-o... seducă. Însă chiar şi aşa, gândul de a sta în faţa lui, pe jumătate goală... Şalul era un pătrat mare de bumbac, cu imprimeuri vii în nuanţe de roşu, portocaliu, galben şi verde. Alysha îl despături şi îl scutură, după care, strângând din fălci cu hotărâre, îşi scoase costumul de baie şi-şi înfăşură şalul pe şolduri – materialul era destul de întins ca s-o cuprindă ca un sarong, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât îi era dificil să înnoade colţurile. – Gata? strigă Ross, din nou cu nerăbdarea de-acum familiară – ceea ce Alysha găsi destul de încurajator. – Da-a-a... Vin acum. Acoperindu-şi protector cu braţele pieptul gol, trecu în studio. Luminile îi înfierbântau pielea, iar genunchii-i tremurau atât de tare încât fu nevoită să se aşeze pe taburet, de teamă că altfel ar fi căzut. Ross, care regla un obiectiv, ridică privirea, cu o undă de iritare pe chipul cu osatură proeminentă. – Aşa n-am făcut nimic, comentă el, sec. Lasă braţele jos. Ezitând, Alysha se supuse. Sânii ei erau mici şi tari, cu sfârcurile fragede ca doi boboci de trandafir; acum însă, în timp ce trăgea întretăiat aer în piept, păreau s-o doară şi să se umfle sub privirea lui, erotic-seducător, desfrânat-ispititor. Alysha îi observă o uşoară încordare a fălcilor strânse şi-şi dădu seama, cu un fior de teamă, că nu era chiar atât de detaşat profesional pe cât se declarase. Simţea roşeaţa inundându-i obrajii; dar acceptase s-o facă, iar Ross ar fi crezut-o o idioată bătută-n cap dacă acum refuza să meargă până la capăt. Sângele îi gonea atât de repede prin vene încât o lua cu ameţeli, aşa că-şi duse mâinile la spate, pentru a se ţine de tăblia taburetului, arcuindu-şi involuntar trupul spre el, provocator. – E bine – stai aşa! Auzi ţăcănitul şi bâzâitul aparatului. – Acum, ridică o mână şi aruncă-ţi părul peste umăr. Uită-te-n obiectiv – aşa, da' nu zâmbi. Trupul ei se mişcă după comenzi, aproape fără participarea conştientă a minţii. Parcă ar fi luat-o complet în stăpânire, iar acum putea face cu ea tot ce voia. Buzele ei fine stăteau întredeschise, pielea mătăsoasă îi lucea cald; curând, Ross avea să-i ceară să-şi scoată sarongul, pozând complet goală – iar Alysha avea să se supună. În intimitatea studioului gol, toate inhibiţiile i se topeau într-un dulce val de docilitate feminină... – Fi-ţi-ar! înjură scurt Ross, ridicându-se din spatele aparatului. Căldura spoturilor îţi înmoaie sfârcurile – aşa nu dau bine deloc în fotografii. Trebuie să facem ceva... Alysha îl privi lung, cu ochi mari şi uimiţi, cum se ducea spre un mic frigider din colţ, de unde reveni cu un cub de gheaţă în mână. – Un mic truc al meseriei, îi explică el, pe un ton melodios-tachinător. Când începu să-i plimbe cubul de gheaţă peste sâni, Alysha scoase un mic ţipăt şocat; vârfurile delicate reacţionară prompt, strângându-se ca doi muguri tari. Ross râse încet, ironic. – Ce dulce şi pudică suntem... murmură el. Pariez că nici untul nu ţi s-ar topi în gură – sau chiar un cub de gheaţă! Înainte ca Alysha să-şi dea seama ce avea de gând, i-l vârî între buzele despărţite – iar în clipa următoare, o luase în braţe, cu gura apăsată peste a ei, caldă şi poruncitoare, învârtindu-şi senzual limba pentru a trage cubul de gheaţă în gura lui şi a-l împinge imediat înapoi într-a ei. Nici nu-i trecea prin minte să i se împotrivească. Niciodată nu mai trecuse prin aşa ceva – parcă toate visurile ei s-ar fi contopit într-un singur moment paradisiac. Sânii goi îi erau striviţi pe zidul dur al pieptului lui, docul aspru al cămăşii i se freca delicios de sfârcurile sensibilizate, iar Alysha avea senzaţia că lua foc...   Ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau întrerupţi, Alysha nici măcar nu se întrebase; noroc că senzaţia aceea de firebinţeală nu fusese o iluzie – unul dintre proiectoare se înclinase peste un paravan de hârtie, făcându-l să se aprindă. Când Ross rezolvă problema, Alysha îşi venise în fire şi fugise în cabină, unde se îmbrăcă la loc cu toată viteza, îşi îndesă lucrurile în geantă şi o tuli din studio înainte ca el să vină după ea. Se răzgândise – de fapt, nu voia să fie model. Nu spusese nimănui ce se întâmplase în după-amiaza aceea. Se întorsese grăbită la şcoală, unde, din fericire, nu se descoperise că scuza folosită pentru a-şi motiva absenţa era o minciună, şi se adâncise în învăţătură – cu rezultate atât de bune încât primise note excelente la examene şi fusese primită la una dintre cele mai prestigioase universitaţi, pentru a studia medicina veterinară. Şi s-ar fi putut ca totul să se sfârşească aici; dar, tocmai când se pregătea să-şi dea examenele din anul doi, viaţa privilegiată pe care o cunoscuse dintotdeauna se întrerupsese brusc. Tatăl ei fusese implicat într-o fraudă gravă cu acţiuni şi, în loc de a accepta umilinţa unui proces public, se sinucisese – lăsându-şi familia nepregătită să facă faţă vântului îngheţat al sărăciei. În timp ce mama ei încă mai era în stare de şoc, Alysha îi telefonase celui mai mare frate al tatălui ei, cerându-i ajutorul – numai pentru a i se reaminti brutal cât de categoric dezaprobase familia scandaloasa căsătorie a doua a răposatului colonel Fordham-Jones şi a lua cunoştinţă de refuzul lor absolut de a avea de-a face cu progenitura acelei legături dezaprobate. Ştia că nu putea aştepta mare lucru de la familia mamei sale – oameni scorţoşi şi de modă veche, adepţi ai principiului ca fiecare să se descurce singur. După ce un unchi îi trântise telefonul în nas, a dracului să fi fost dacă se ducea târâş la alte rude. Aveau să se descurce şi fără ajutor – cumva, urma să găsească ea o soluţie. Şi astfel, la vârsta de nouăsprezece ani, pe umerii firavi ai Alyshei căzuse sarcina de a încerca să câştige destui bani pentru a rămâne cu un acoperiş deasupra capului şi a plăti taxele şcolare ale fratelui ei mai mic. Nevoită să renunţe la propriile sale ambiţii, abandonase universitatea, oferindu-şi singura zestre care-i mai rămăsese – înfăţişarea. De astă dată, fusese mai înţeleaptă – se adresase unei agenţii de modele. Şi avusese noroc – pe Barbara Lange o impresionaseră fotografiile de vacanţă pe care le adusese cu ea, astfel că-i organizase nişte probe foto. Şi cu toate că la înaintata vârstă de douăzeci de ani fusese considerată cam bătrână pentru debutul în meserie, progresase rapid, trecând prin truda grea a muncii la cataloage până pe ameţitoarele culmi ale paradelor modei şi ale revistelor luxoase la care râvnise cândva cu atâta disperare. Iar acum, printr-un capriciu al sorţii care părea aproape inevitabil, drumul i se încrucişa din nou cu al lui Ross Elliot. De ce îi trecuse numele pe listă? Credea că, fiind mai matură şi – va fi presupus el – mai cu experienţă, ar fi fost mai receptivă la numărul lui de seducţie? Că, de data asta, n-avea să mai fugă, în panică? Ei bine, dacă aşa era, Ross Elliot urma să-şi descopere curând greşeala, reflectă Alysha, cu înverşunare. O, n-avea să mai intre în panică, nici să fugă – învăţase destule mijloace mai eficiente de a rezista avansurilor nedorite. Pe Ross îl aştepta o surpriză foarte neplăcută.     Capitolul 2   Taxiul se opri în faţa elegantului restaurant, iar Alysha coborî. O salută un cor de fluierături dinspre o clădire de vizavi, iar un bărbat între două vârste, care se uita la ea din mers, peste umăr, intră într-un stâlp. Stăpânindu-şi un uşor surâs amuzat, Alysha intră în restaurant. Se îmbrăcase cu multă grijă pentru acea întâlnire, într-un costum de in ivoriu, croit cu o uluitoare simplitate a liniei, urmărindu-i curbele suple. Binecunoscutul păr îi era strâns din jurul feţei, pentru a-i scoate în evidenţă structura delicată a oaselor, unduindu-se într-o coamă lucioasă pe spate, iar tocurile înalte ale pantofilor bej îi ridicau făptura mlădioasă până la statura de un metru optzeci şi doi. Erau pantofii cu cele mai înalte tocuri pe care-i putuse găsi – dar tot trebuia să se uite în sus pentru a-l privi pe Ross Elliot în ochi, îşi reaminti ea, cu un mic fior de teamă. Îşi dăduse toată silinţa să se pregătească sufleteşte pentru acea întâlnire, însă inima continua să-i bată mult prea repede, făcând-o să se simtă cam ameţită. Restaurantul era plin, însă Alysha îl văzu imediat: stătea aşezat în capătul opus al salonului şi, când ridică privirea, ochii aceia pătrunzători, cenuşii ca oţelul, se îndreptară spre ea ca două lasere fixându-şi ţinta. O privea lung, aşteptând-o să vină la el; şi, preţ de-un incomod moment, amintirile ultimei lor întâlniri i se învolburară în creier, dându-i senzaţia că din nou purta acel sarong înfăşurat pe şolduri, care-i lăsa sânii goi şi înfriguraţi, cu sfârcurile trandafirii, delicate, parcă ademenind obraznice privirea lui insolentă... – Bună ziua, domnişoară Jones. Îmi permiteţi să vă conduc la masă? Cu un efort de voinţă, Alysha se reculese, mulţumindu-i şefului de sală printr-o înclinare amabilă a capului. Păstrându-şi ţinuta dreaptă, cu demnitate graţioasă, îl urmă printre mesele distanţate, o practică îndelungată ajutând-o să pară că nu observa privirile lascive sau invidioase care o urmăreau. Ross se ridică în picioare, întinzându-i mâna cu un formalism rece care o cam descumpăni; părea să se poarte ca şi cum nu s-ar fi cunoscut niciodată. – Domnişoară Fordham-Jones, vă mulţumesc că aţi venit. – Bună... ziua, domnule Elliot, îngăimă ea, lăsându-şi mâna într-a lui o fracţiune de secundă şi retrăgându-şi-o înainte de a se ivi vreun risc ca Ross să-i observe uşorul tremur nervos pe care nu prea şi-l putea controla. Bobbie se aşezase deja la masă, ajunsese la jumătatea paharului de şpriţ, iar Alysha o salută cu un zâmbet care-i ascundea uşurarea de a nu fi singură cu Ross. – Bună, Bobbie. Sper că n-am întârziat? – În nici un caz – am ajuns noi mai devreme, o asigură Bobbie cu căldură. Ia loc. Şeful de sală o aştepta cu scaunul tras, iar un picolo se învârtea pe-alături cu o listă; Alysha mulţumi scurt şi alese rapid melon Charentais, urmat de un biban în sos de lămâie şi chitră, care se anunţa delicios. În faţa ei, Ross discuta cu Bobbie, lăsându-i astfel ocazia de a-l studia pe furiş. Nu se schimbase mult în cinci ani, medită ea: cercelul dispăruse, precum şi coada-de-cal – acum avea părul tuns scurt, doar cu câteva şuviţe rebele căzându-i pe frunte. Însă purta aceleaşi haine sport de doc, fără a face nici o concesie faţă de eleganţa restaurantului, iar sub ele trupul îi era la fel de musculos şi robust pe cât şi-l amintea ea. Şi avea aceeaşi aroganţă pe chipul cizelat aspru, cu pomeţi ascuţiţi şi bărbie autoritară, aceeaşi undă de cruzime în jurul gurii dure. Nu-şi pierduse nici puternicul magnetism fizic, greu de neluat în seamă. – I-am explicat lui Bobbie detaliile campaniei, o informă el, pe neaşteptate. Se rezemase de spătar, privind-o peste masă cu acea expresie rece şi dezinteresată pe care Alysha şi-o amintea atât de bine de la prima întâlnire. Şi, spre tristeţea ei, constată că încă mai avea puterea s-o descumpănească. – Pare extraordinară! interveni Bobbie, cu ochii strălucindu-i de entuiasm. O victorie sigură! – Conceptul-cheie e "pericolul", continuă Ross. Alysha aproape uitase glasul acela – uşor răguşit, ca şi cum coardele vocale i-ar fi fost şmirgheluite de aerul aspru din Clydeside, unde-şi petrecuse adolescenţa. – Vom accentua pericolul pe care-l prezintă pentru piele expunerea excesivă la soare. Laboranţii de la Loziers au creat o nouă loţiune UBA/UBV, care va fi lansată pe toată piaţa. – Iar ingredientele sunt toate din surse naturale, desigur, o încredinţă Bobbie. Nu s-au făcut teste pe animale. Alysha are opinii foarte categorice în sensul ăsta, îi explică ea lui Ross. A refuzat adesea chiar şi contracte foarte bine plătite, fiindcă nu poartă blănuri naturale şi nu foloseşte cosmetice care au avut la origine acte de cruzime la adresa animalelor. În ochii cenuşii se zări o licărire de cinism inconfundabil. – Are noroc că-şi poate permite să-şi respecte principiile, remarcă el, pe un ton sardonic. Alysha îi susţinu privirea, cu răceală. Credea oare că era doar un capriciu de ochii lumii, din partea unei persoane care abia dacă era conştientă de sacrificii? Ei bine, cu siguranţă, n-avea să-i schimbe părerea; dificultăţile ei financiare erau un secret bine păzit în spatele iluziei atent construite din aparenţele de bogăţie şi hainele de la casele de modă – cumpărate angro sau de la second-hand. Foarte puţini oameni ştiau despre scandalul în care fusese implicat tatăl ei – noroc că acesta atrăsese puţină publicitate în afara cercurilor financiare ale capitalei. Iar Alysha nici nu dorea altceva; ruşinea de a se descoperi fapta lui fusese cumplit de dureroasă şi nici acum nu reuşise s-o lase complet în urmă. – N-am putea trece la discuţia despre campanie? ceru ea, cu o demnitate îngheţată în voce. Un zâmbet vag batjocoritor tresări în colţurile acelei guri aspre, dar Ross consimţi dezinvolt. – Va fi foarte prezentă în reviste, precum şi la televiziune şi prin apariţii personale. Lozier Girl întruchipează imaginea concepţiei Lozier – o indulgenţă hedonistă pentru femeia care-şi poate permite acel mic supliment. De-asta insistăm asupra unui contract în exclusivitate; orice alte activităţi desfăşori în acel timp trebuie să aibă aprobarea mea personală – nu vrem ca Fata Lozier să apară prin cine ştie ce cataloage amărâte de comenzi la domiciliu. Şi, desigur, vom plăti foarte generos acest privilegiu, adăugă el, cu o ironie seacă. Instinctiv, Alysha trecu în defensivă, atentă la orice indiciu că Ross i-ar fi ghicit adevărata situaţie. – Nu banii sunt principalul meu considerent, îl informă ea, cu dispreţ trufaş. Mă interesează numai să-mi avantajez cariera. O lucire amuzată lumină cei doi ochi de oţel. – Îmi însuşesc critica. Alysha acceptă scuza cu o uşoară înclinare a capului. – Aţi... spus că vor avea loc şi apariţii personale? se interesă ea, pe un ton cam rigid. Ross se rezemă de spătar, luând o sorbitură din paharul cu apă minerală Perrier – avea reputaţia de a nu se atinge niciodată de alcool. – Va fi o campanie globală, implicând multe deplasări. Vom face vizite promoţionale în toate marile oraşe din Europa şi America de Nord, Japonia, Australia – sper că aveţi destulă energie? Alysha îi reproduse atitudinea rece-sarcastică, înălţându-şi cu o fracţiune una dintre sprâncenele arcuite fin. – Fac faţă, replică ea, pe un ton plat. – Mă bucur să aud. Ar fi extrem de incomod dacă v-aţi îmbolnăvi. – Nu sunt niciodată bolnavă, domnule Elliot, îl asigură ea, cu o sclipire în ochii verzi. N-am lipsit de la nici o întâlnire, nici n-am întârziat vreodată, după cum poate Barbara oricând să confirme. – Cu siguranţă, aveţi o reputaţie profesională excelentă, confirmă el, pe acelaşi ton sardonic. Altfel, nici nu m-aş fi gândit să vă solicit. De ce o solicitase? se întrebă Alysha, cu o undă de nelinişte. Nu-şi făcea iluzii – existau zeci de alte fete cu aceleaşi calităţi, care puteau întruni criteriile exigente stabilite de Ross Elliot. Dar moara bârfelor, de obicei atât de eficientă, nu scosese la iveală nici un alt nume care să candideze pentru acel contract. De ce tocmai ea? – Care e programul campaniei? se interesă, cu o nepăsare lăudabilă în voce. – Faza întâi va consta în spoturile de televiziune, coordonate cu apariţiile până la saturaţie în toate revistele lunare de modă importante, explică el succint. Lansarea principală va avea loc la începutul lunii aprilie şi vom publica masiv până în august-septembrie. Vom filma clipurile video simultan cu realizarea fotografiilor, cele mai multe în decor real, în Thailanda. – Cu începere de când? – Din decembrie, răspunse Ross, ridicând întrebător o sprânceană, când pe faţa ei trecu o undă de ezitare. E vreo problemă? – Numai dacă ar însemna să fiu plecată de Crăciun, răspunse ea, pe un ton măsurat cu grijă. De obicei, îl petrec în familie. Şi-ar fi putut imagina reacţia mamei sale dacă o anunţa că avea să fie plecată de sărbători! Ross ridică din umerii săi laţi, într-o atitudine de indiferenţă aproape dispreţuitoare. – Va trebui să vă conformaţi climei de-acolo – decembrie e o lună când sunt toate şansele ca vremea să fie uscată şi relativ răcoroasă, spuse el simplu. Dacă vă veţi întoarce acasă de Crăciun sau nu va depinde de programul de filmare şi productivitatea muncii. – Înţeleg... Şi-ar fi răcit gura de pomană contrazicându-l; îl vedea în stare să contramandeze sărbătorile – era exact genul de maniac al muncii ambiţios, căruia puţin îi păsa de sentimentele celorlalţi. – Până atunci, agenda Alyshei va fi clarificată, îl asigură Bobbie, cu o eficienţă vioaie. Sunt programate câteva lucruri, dar le putem re-atribui destul de uşor – nu va fi nici o problemă. Se întoarse spre Alysha, cu ochii scânteindu-i. – Tare te mai invidiez că pleci în Thailanda – e una dintre ţările mele favorite. Sper că-i vei lăsa puţin timp să admire peisajele, Ross, adăugă ea, aruncându-i o privire piezişă, tachinătoare. Trebuie neapărat să vezi Marele Templu din Bangkok – e pur şi simplu fascinant! Alysha se strădui să-l privească pe Ross drept în ochi, fără să tresară. – Domnul Elliot încă nu mi-a confirmat dacă încheiem sau nu contractul, aminti ea, rece. Din nou se pomeni măsurată cu acea privire profesională şi detaşată, şi făcu un efort să i-o susţină fără şovăire. Deşi lăsase de mult în urmă vanitatea adolescentină care fusese atât de ofensată de indiferenţa lui cu ocazia primei întâlniri, recunoscând că înfăţişarea ei nu era nimic mai mult decât o combinaţie fericită de gene pe care o putea exploata ca să-şi câştige existenţa constatase că până şi în lumea strălucitoare a modei, unde frumuseţea era moneda curentă, calităţile ei fizice îi confereau un anumit avantaj, un surplus de putere, în cele mai multe situaţii. Pentru Ross Elliot însă, după câte se părea, nu era decât un echipament neînsufleţit, alături de recuzită, lumini şi – cea mai importantă, probabil – aparatura foto. Dacă ar fi putut-o înlocui cu o păpuşă de porţelan, care să i se supună neabătut şi fără a cere un moment de pauză, ar fi făcut-o bucuros. – Să nu te tunzi! îi ordonă el. În ochii ei scăpără un fulger de indignare îngheţată; nici un moment nu avusese intenţia să-şi taie părul, însă o clipă se pomeni cochetând cu ideea, numai ca să-l sfideze. Dar aşa ceva ar fi fost o prostie – era profesionistă şi avea de-a face cu o sarcină profesională. Nu-şi putea permite intervenţii ale sentimentelor personale. – S-o iau ca pe un "da"? întrebă ea. – Vrei contractul sau nu?

Un moment de nebunie de Jane Ashton                             Capitolul 1   Trenul plecă şi Alandra Todd rămase în aşteptare în faţa gării mici din Ferny Druffield unde fusese singura călătoare care coborâse. Un singur funcţionar era vizibil. Era un bărbat nu prea înalt, foarte corpolent, îmbrăcat în uniforma căilor ferate britanice. Îndeplinea concomitent rolul de şef de gară, impiegat de mişcare şi de casier. „Probabil că dă şi informaţii” îşi spuse Alandra apropiindu-se de el. — Vă rog, aţi putea să-mi indicaţi cel mai apropiat hotel? i se adresă ea. Bărbatul o privi uluit. — Un hotel? repetă el holbându-şi ochii. — Probabil că există unul în Ferny Druffield, nu-i aşa? Sau un han, un pub... sau ceva asemănător? — Avem două localuri, o anunţă el cu mândrie. Dar nu oferă şi pensiune. Apoi îşi îndreptă atenţia spre lăzile pe care însoţitorul le lăsase pe peron înainte de a da semnalul de plecare. Alandra îşi legănă pe braţ sacul uşor de voiaj. O briză uşoară de septembrie i se juca prin părul blond deschis. „Şi acum ce mă fac?” se întrebă ea. Dacă, chiar înainte de-a muri, mama ei nu i-ar mai fi cerut să se ducă la Ferny Druffield, niciodată n-ar fi întreprins această călătorie! Şi pe urmă, mai fusese şi scrisoarea aia îngrozitoare... „Ar fi trebuit să mă interesez înainte de a părăsi Londra, se gândi ea. Şi ar fi trebuit să-mi închipui că nu există niciun hotel aici...” Se gândise să-şi petreacă noaptea în sat, pentru a descoperi locul unde trăiseră părinţii ei. Apoi, în cursul zilei de mâine, s-ar fi dus la La Roseraie. Având în vedere că nu exista nicio posibilitate de cazare la Ferny Druffield, trebuia să-şi reconsidere proiectele. — Unde aş putea să găsesc un taxi? îl întrebă ea pe lucrătorul căilor ferate. — Asta depinde de locul unde vreţi să mergeţi. — La La Roseraie. De data asta, el manifestă un oarecare interes. — La Roseraie, vreţi să ziceţi la familiile Carstair şi Todd? — Exact. E departe de aici? — La circa cinci kilometri. Pot să-i telefonez lui Jim Lasky, vă va conduce el până acolo, dacă nu e prea prins cu grădinăritul... Alandra îl urmă în interiorul gării şi aşteptă în spatele unui ghişeu. De fapt, nu avea niciun chef să se ducă chiar astăzi la La Roseraie, dar era obligată s-o facă dacă nu exista niciun hotel în sat. Perspectiva de a se găsi în faţa bunicului ei – acest bărbat pe care nu-l văzuse niciodată – o înfuria de pe acum. Ar fi preferat să lase să treacă o noapte înainte de a da ochii cu el. Slavă Domnului că avusese ideea de a călători în rochia verde, cea mai elegantă dintre toaletele ei. Fusese gata să plece în blugi. Dar, în ultimul moment, îşi pusese blugii în geanta de călătorie. „Bine că mă prezint în rochie la La Roseraie, gândi ea. Nu că aş vrea să fac impresie, dar...” Funcţionarul apăru brusc lângă ea, întrerupându-i şirul gândurilor. — Aveţi noroc, domnişoară! Jim Lasky acceptă să vă conducă. Va fi aici în zece minute. — Mulţumesc! — Mergeţi să lucraţi la Carstair & Todd? se interesă el cu ochii sclipind de curiozitate. Ea se mulţumi să nege dând din cap. Nu avea niciun chef să-i povestească primului-venit motivele vizitei sale la La Roseraie. — O să aştept afară, îi comunică ea. Ajungând pe peron, strânse din pumni. Ura o cuprinsese din nou... îşi detesta bunicul, Alan Todd. Şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl va întâlni. La gândul acesta ura ei nu mai cunoscu margini. O revăzu pe mama sa zăcând pe patul de moarte. Cu mare efort, întorsese capul spre ea şi, cu o voce aproape de neauzit, şoptise: — Alandra, trebuie să... să te duci la... La Roseraie. Promite-mi... promite-mi asta. Şi îi promisese. În acel moment, ar fi promis orice. Şi din cauza acestei promisiuni, se găsea astăzi la Ferny Druffield, satul pe care părinţii ei nu-l mai văzuseră după fuga lor de acum douăzeci şi trei de ani. Tatăl ei părăsise La Roseraie luând-o cu el şi pe Lucy, orfana plăpândă pe care o iubea, orfana rămasă dintr-odată singură pe lume după moartea bătrânei mătuşi care o crescuse. De ce, o dată ce părinţii ei nu se mai întorseseră niciodată acolo, de ce mama ei insistase ca ea să vină aici? După înmormântare, zdrobită de durere, Alandra aproape că uitase ce promisese. Cu lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji, începuse să aranjeze lucrurile personale ale mamei sale. Plângea şi când deschisese poşeta veche pe care mama ei nu se putuse hotărî s-o arunce. Înăuntru era o scrisoare pe care ezitase la început s-o citească. În cele din urmă se hotărâse să scoată foaia de hârtie velină din plic. Antetul era gravat: La Roseraie, Ferny Druffield. În acel moment îşi amintise de promisiunea făcută mamei sale. Citise cele câteva rânduri scrise cu o mână fermă şi semnată cu numele bunicului ei, Alan Todd: „Doamnă. Vă mulţumesc că mi-aţi anunţat moartea fiului meu. Daţi-mi voie totuşi să vă amintesc că pentru mine, Edward Todd a încetat să existe din ziua când şi-a părăsit casa pentru a fugi cu o femeie bolnavă, în sărăcie. El nu era în stare să aibă grijă nici de sine. Atunci cum de şi-a putut închipui că se poate ocupa de o invalidă? O să-l urăsc întotdeauna fiindcă şi-a părăsit familia şi responsabilităţile profesionale. Să nu vă aşteptaţi la niciun ajutor material din partea mea. N-o să primiţi niciun cent! Vă voi fi recunoscător dacă nu îmi veţi mai scrie”. Furia o cuprinsese pe Alandra. Cum de îndrăznea omul ăsta s-o acuze pe mama ei că e o cerşetoare, când ea era atât de mândră? Dacă ar fi ascultat de primul impuls, Alandra s-ar fi dus direct la La Roseraie pentru a-i arunca în faţă bunicului ei tot ce gândea despre el. Apoi se gândise să-i scrie o scrisoare plină de dispreţ şi sarcasm. Dar nu-i promisese ea mamei, pe patul de moarte, că se va duce la La Roseraie? O maşină veche opri în faţa ei. — Dumneavoastră aţi cerut un taxi? se interesă şoferul, un bărbat în vârstă, cu o faţă ascuţită. — Da, eu. Vreţi să mă aşteptaţi, vă rog, o clipă? Vreau să văd la ce oră pleacă primul tren spre Londra. — La ora optsprezece, îi răspunse bărbatul. — Mulţumesc, spuse ea aşezându-se pe locul cu tapiţerie roasă. Părinţii ei nu vorbeau prea des despre Ferny Druffield, şi ea nu avea nici cea mai mică idee despre ce o să găsească acolo. Din timp în timp, le mai scăpa totuşi câte un cuvânt sau o frază. Alandra îşi amintea că îl auzise pe tatăl ei menţionând numele surorii lui, Eunice. Acum douăzeci şi trei de ani era măritată şi avea un bebeluş. Cum îl chema? Alandra îşi scotoci prin memorie. Parcă Robert... Oricum, bebelulşul de atunci era acum un adult. Alan Todd şi Granville Carstair fondaseră cu mulţi ani în urmă Societatea Carstair & Todd. Soţiile lor se hotărâseră atunci să caute împreună o casă mare, nu departe de sediul societăţii care se găsea în provincie. O casă destul de mare pentru două familii... Societatea Carstair & Todd era acum cunoscută în întreaga lume, dar Alandra nu era mândră că se numeşte Todd. Cum să aibă ea vreo legătură cu un bărbat capabil să scrie o scrisoare atât de crudă unei femei care tocmai îşi pierduse soţul? Taxiul părăsi şoseaua pentru a o lua pe o alee lată, care părea că are o lungime de câţiva kilometri. În curând, Alandra zări o reşedinţă mare construită din piatră. „Un adevărat castel”, gândi ea cu dispreţ. Apoi se adresă şoferului: — Mă aşteptaţi? Nu întârzii mult. El dădu din cap. Nu părea grăbit, şi tufele mari de flori care împodobeau peluzele păreau să-l captiveze. Alandra urcă peronul şi sună. O femeie îmbrăcată în rochie neagră nu întârzie să-i deschidă uşa. — Aş dori să-l văd pe domnul Alan Todd, îi spuse Alandra pe un ton hotărât. Stătea dreaptă, aproape ţeapănă, fără să zâmbească. Dorea ca această întrevedere penibilă să se desfăşoare cu maximum de demnitate. — Domnul Todd este plecat. Alandra ezită. Ce trebuia să facă? Să se întoarcă imediat la Londra? Dar asta însemna că va trebui să revină altă dată aici. Prefera să scape astăzi de această corvoadă, fără să fie nevoită să mai facă o a doua călătorie. — Toţi sunt plecaţi, adăugă femeia în negru, probabil menajera. — Cine sunteţi? se interesă Alandra cu o trufie neobişnuită la ea. — Menajera, doamna Pinder, îi răspunse interlocutoarea ei încruntându-se. O examină cu atenţie pe Alandra. S-ar fi zis că o cunoştea dar nu reauşea să-şi amintească unde şi când o mai văzuse... „Probabil că am aerul familiei” îşi spuse tânăra fără pic de entuziasm. — La ce oră se va întoarce domnul Todd? o mai întrebă ea. — Spre ora şaisprezece, domnişoară. Alandra îşi consultă ceasul şi constată că nu mai avea decât o jumătate de oră de aşteptat. Şi va avea destul timp să ia trenul de ora optsprezece. Va putea chiar să se întoarcă pe jos la Ferny Druffield, fiindcă nu avea intenţia să-i ceară şoferului de taxi s-o aştepte atât de mult. Se duse să-l plătească, apoi reveni la doamna Pinder, cu sacul de voiaj în mână. — Sunt o rudă a domnului Todd, rosti ea fără entuziasm. Trebuia să dea o explicaţie plauzibilă prezenţei sale aici. — Şi trebuie să-l văd astăzi, adăugă ea. Se căzni să zâmbească. — Şi eu mă numesc Todd. Alandra Todd... Doamna Pinder, fără a-i mai cere amănunte suplimentare, o conduse în salon. Era o încăpere mare, decorată cu mobilă stil. Tablouri de maeştri împodobeau pereţii. Alandra înghiţi în sec. În viaţa ei nu mai pătrunsese într-o asemenea casă luxoasă... Casa lui Alan Todd... La gândul ăsta, ura îi reveni cu şi mai multă intensitate. — Vreţi o ceaşcă de ceai, domnişoară Todd? o întrebă doamna Pinder. Alandra n-ar fi vrut să accepte nimic de la bunicul ei, dar murea de sete. — Cu plăcere, se auzi ea răspunzând. — Vă aduc imediat. Menajera dispăru şi Alandra putu admira în voie salonul imens. Cât de diferită era această casă de micul apartament modest pe care îl ocupa ea! Se ghicea de la prima vedere că familiile Carstair şi Todd nu duceau grija banilor! Părinţii ei avuseseră întotdeauna dificultăţi financiare. Mama ei era foarte des bolnavă şi tatăl ei ţinea s-o îngrijească el însuşi. Asta însemna frecvente absenţe de la slujbă, pe care patronii lui le priveau destul de prost, ceea ce făcea ca Edward Todd să nu reuşească să rămână mult timp în acelaşi loc. Iar când nu găsea nimic, era în şomaj. Dar asta nu părea să-l îngrijoreze. Părea atât de fericit să trăiască, chiar dacă bugetul era destul de dificil de reglat la sfârşitul fiecărei luni. Iar el fusese obişnuit cu o existenţă fără griji... Doamna Pinder reveni cu o tavă pe care erau aşezate un ceainic, o ceaşcă de porţelan şi o farfurie de argint, plină cu nişte fursecuri apetisante. În timp ce îşi bea ceaiul, Alandra începu să se gândească la tatăl ei. Acesta i se părea mai apropiat ca niciodată, acum că se găsea în locuinţa în care crescuse. Alandra avea paisprezece ani când el murise în urma unei pneumonii prost tratate. Simţi că îi dau lacrimile. Dar în acel moment auzi o uşă trântindu-se. Apoi se făcură auzite nişte voci înăbuşite. Nu, nu era momentul să plângă! Ura o cuprinse din nou la gândul că va trebui să-l înfrunte în curând pe bunicul ei, autorul acelei scrisori oribile al cărei fiecare rând îi rămăsese gravat în memorie. Clanţa uşii se mişcă. Alandra îşi îndreptă spatele şi îşi ridică bărbia cu mândrie. Dar bărbatul care intră în salon nu putea fi bunicul ei. Se aştepta să vadă apărând un bătrân. Nu un bărbat de treizeci de ani! „Cine o fi?” se gândi ea. Era prea în vârstă pentru a fi vărul ei Robert. Fără să scoată niciun cuvânt, se mulţumi să-l privească. Părea să se simtă la el acasă aici... O examina, cu braţele încrucişate, şi ea avu brusc impresia că se găseşte în faţa unui judecător. Se apropie încet de ea. Era înalt şi zvelt, cu umerii laţi, pieptul musculos şi şoldurile înguste. Privirea Alandrei se opri pe chipul lui cu trăsături puternice, pe bărbia voluntară, buzele senzuale. Avea un păr des de culoare închisă, puţin ciufulit de vânt. Dar cât de duri erau ochii lui negri... — Cine sunteţi? o întrebă el în cele din urmă. Vocea lui era autoritară. Se vedea că era obişnuit să dea ordine şi să fie ascultat. Dar Alandra nu avea deloc intenţia să se lase astfel dominată. — Aş putea să vă pun aceeaşi întrebare, replică ea impertinent. El ridică din sprâncene. — Doamna Pinder mi-a spus că pretindeţi că vă numiţi Todd. — Acesta este numele meu. El o privi printre pleoapele strânse. — Vreţi să mă faceţi să cred că sunteţi înrudită cu familia Todd de la La Roseraie? Din păcate, era. Chiar dacă nu ţinea deloc să fie... oricum, nu era obligată să-i dea explicaţii tipului ăstuia. Ea voia să vorbească doar cu Alan Todd. Îl privi pe interlocutorul ei, fără să clipească. — Probabil că sunteţi un Carstair! declară ea. — O deducţie uluitoare! o ironiză el. Apoi, ridicând din umeri, adăugă: — Au trecut mai mult de patruzeci de ani de când La Roseraie a devenit căminul familiilor Carstair şi Todd. Dacă nu eşti un Todd, eşti un Carstair. Sau invers. — V-aţi născut aici? îl întrebă ea. Apoi se încruntă şi exclamă: — Sunteţi în mod sigur Matt Carstair! Şi cum el rămăsese tăcut, adăugă: — Îmi amintesc că tatăl meu spunea că aveţi un caracter la fel de independent ca şi al lui! Avea zece ani mai mult decât dumneavoastră şi... — Tatăl dumneavoastră?! O privea acum cu o deosebită atenţie. — Sunteţi... începu el. Ea termină în locul lui: — ...fiica lui Edward Todd. El dădu din cap, rostind dispreţuitor: — Nu vă cred! Soţia lui Edward era prea bolnăvicioasă ca să aducă un copil pe lume! — Şi totuşi mă aflu aici, în faţa dumneavoastră! îi lansă ea pe un ton sarcastic. Apoi trase adânc aer în piept. — Bineînţeles că pot dovedi cine sunt. Şi foarte uşor chiar! Bărbatul râse fără veselie. — V-aţi adus şi actele de identitate? Vă gândiţi la toate! — E mai bine să nu laşi nimic la voia întâmplării, replică ea pe acelaşi ton ironic. El strânse din maxilare. — Şi de ce aţi venit până aici? Ochii lui se îndreptară spre geanta de voiaj a Alandrei, pe care tânăra o pusese la picioarele ei. — Asta e treaba mea, replică ea. Timp de o clipă, crezu că o să se repeadă la ea. Dar el reuşi să se stăpânească. — Dacă aşa vă închipuiţi... mormăi el. Se pregătea să închidă uşa, pentru ca nimeni să nu le audă discuţia, dar în aceeaşi clipă un bărbat cu părul alb intră în salon. Alandra, care se aştepta să vadă un bătrân, fu foarte mirată să constate că Alan Todd, în ciuda părului alb ca zăpada, părea în floarea vârstei. I-ai fi dat cu uşurinţă zece sau chiar cincisprezece ani mai puţin decât cei şaptezeci pe care îi avea. — Matt, ştii că... Remarcând prezenţa Alandrei, se întrerupse. Tânăra se ridică, deşi se jurase că n-o să facă niciun efort de politeţe faţă de acest om. Se lăsă tăcerea. O tăcere incredibil de grea, pe care Matt Carstair fu primul care o rupse: — Această tânără persoană pretinde că e fiica lui Edward. Ce părere ai, Alan?

Ultimul tango in Brooklyn de Kirk Douglas Capitolul 1   Ochii ei încleştaţi de bătrâneţe se deschiseră larg, cu groază, când privi de pe ţărmul stâncos la apa învolburată de jos. — Dar, Ben, ştii că nu pot înota, se rugă ea, strângându-l de braţ cu mâna ei osoasă, venele albastre reliefându-se sub pielea transparentă şi pătată. — Trebuie să încerci, Betty, zise el, eliberându-şi braţul din strânsoare. Nu putea fi vorba de o luptă între trupul ei fragil, stăpânit de boală, şi al lui, musculos, bine întreţinut, nici chiar dacă ar fi fost de aceeaşi vârstă. — Nu pot, protestă ea, scuturând capul atât de puternic, încât părul cărunt îi căzu pe ochi. — Trebuie, insistă el. Ea începu să plângă încet, supunându-se comenzii lui. — Cum spui tu, Ben. O sărută pe obraz şi apoi, cu o mişcare puternică, o împinse în apă. Ea se zbătu neajutorată, în timp ce curentul neînduplecat culese corpul ei vlăguit şi-l trase la fundul apei. Pentru câteva secunde, creştetul capului atinse suprafaţa apei, după care dispăru din nou. Ar fi putut să o salveze – era un bun înotător – însă nu făcu nici o, mişcare, privind absent locul unde apăruse. În sfârşit, o văzu. De data asta, îi apăru întreg capul. Încerca să respire, dar curentul era aşa de puternic, încât nu reuşi să se menţină la suprafaţă. Apa o acoperi din nou, trăgând-o în jos pentru ultima oară, cărând-o spre cascadele ucigătoare. — Betty! ţipă, dându-şi deodată seama de ce se întâmpla, însă ştia că ea nu-l mai putea auzi. Soţia lui, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, dispăruse pentru totdeauna. Se trezi acoperit de o transpiraţie rece, fără aer, ca şi când el s-ar fi înecat. În anul ce trecuse de la moartea lui Betty, era a treia oară când avea acelaşi coşmar. Marion spunea că acesta este un proces normal, datorat durerii, iar apele învolburate reprezentau o spălare a conştiinţei supravieţuitorului. Exagerase, gândi Ben. El ştia foarte bine ce reprezintă coşmarul, dar cum ar putea vreodată să-i explice? Cum ar putea să-i descrie lui Marion teribilul sfârşit al mamei sale? Chiar îi părea rău că-i pomenise de acele coşmaruri. Ura privirea grijulie de pe faţa ei, când îl cerceta atent, prin ochelarii cu ramă metalică, exprimându-şi părerea profesională cu acel ton protector, de la medic la pacient. Putea fi un bun psiholog, dar era fiica lui, şi nu avea de gând s-o lase să-l plictisească cu pălăvrăgeala ei. Ultima oară când au stat de vorbă, i-a ţinut o întreagă conferinţă despre „pericolele grave” ce pot surveni în încercarea de a scăpa de durere. Nu era prost, ştia ce se ascunde, de fapt, în spatele acestor discuţii – Marion încerca să-l facă se simtă vinovat de vânzarea casei. Oricum, nu putea să-i poarte pică. Îi făcea chiar plăcere să o ştie venind din când în când pe la el, mai cu seamă acum, în urma divorţului. Pentru ea, tihnita casă în stil victorian, ascunsă în spatele grădiniţei Flatbush, reprezenta perioada fericită a copilăriei. Pentru el, acum, fără Betty, era doar un spaţiu gol. Dorea să o considere de domeniul trecutului şi să păstreze numai amintirile frumoase. Problema era că nu se gândise unde va locui, după ce casa va fi vândută. Agentul de vânzări imobiliare îl asigurase că vânzarea va fi o chestiune de durată, dar se înşelase, iar acum el avea mai puţin de o lună la dispoziţie ca să împacheteze şi să se mute. Oh, Dumnezeule, ce o să se facă cu toate aceste vechituri? Privi de jur împrejur camera pe care Betty o zugrăvise în urmă cu zece ani. Alb şi roz-extravagant, pur feminin. Habar nu avea ce să facă cu toate acele lucruri cu flori şi volănaşe. Dacă Marion ar fi dorit, ar fi donat Armatei Salvării canapeaua uzată, scaunele incomode, cu spătar drept, şi toate acele bibelouri inutile. Ar fi avut nevoie de un camion, ca să încarce toate nimicurile pe care Betty le cumpărase în ultimii săi ani de viaţă. Poate că aceasta avea legătură cu boala ei. Ei bine, el se va debarasa de toate şi va cumpăra ceva nou, ceva al lui, pentru noua locuinţă, ceva îmbrăcat în piele fină, de genul celei pe care a ales-o pentru echipamentul sălii de gimnastică. Dar găsirea unei locuinţe nu va fi uşoară, având în vedere că toţi părăseau Manhattan-ul, năpustindu-se în Brooklyn. O să aibă azi ceva timp pentru a căuta un apartament? Îşi consultă ceasul. În nici un caz în dimineaţa aceasta. Primul client avea să sosească la ora opt. Era Milt, agentul de film, vechiul său prieten. Avea o jumătate de oră la dispoziţie ca să se pregătească. Făcu rapid un duş, apoi, îmbrăcat în halatul de casă, se îndreptă spre bucătărie, să-şi pregătească micul dejun: o omletă cu albuşurile a patru ouă şi un singur gălbenuş, o felie de pâine prăjită, fără unt şi un pahar cu lapte degresat. Ciudată mai e şi viaţa asta; chiar şi în mijlocul celor mai rele traume şi celor mai mari schimbări, rămâi credincios vechilor obiceiuri. Dintr-o dată te trezeşti trecut de şaizeci şi nouă de ani, soţia ta a murit, casa ta este vândută, viitorul tău este sumbru şi, cu toate acestea, faci duş, îţi speli dinţii şi Îţi piepteni părul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Odată micul dejun terminat, vasele spălate – mizeria era un lucru supărător pentru el – şi îndesate în coşul de vase, Ben îşi îmbrăcă hainele de zi: o pereche de pantaloni kaki, călcaţi cu grijă şi croiţi astfel încât să-i scoată în evidenţă talia zveltă şi abdomenul plat, o cămaşă cu dungi albe şi verzi, ce se mula pe pieptul şi braţele musculoase, şi o pereche de şosete verzi, asortate. Elegant. În vreme ce se îmbrăca, îşi aruncă privirea în oglindă. Văzu o faţă bine conservată, încadrată de o coamă de păr încărunţit, care se potrivea bine cu mustaţa tăiată îngrijit. Faţa aparţinea unui om în vârstă, dar corpul nicidecum. Avea o duzină de clienţi la sala de gimnastică – agenţi de bursă suficient de tineri pentru a-i fi copii – care îl priveau cu invidie. Ei bine, corpul tău trebuie ajutat, le spunea el, de fiecare dată. Dacă nu faci exerciţii în mod regulat, dacă nu ai grijă ce mănânci, dacă nu te odihneşti suficient şi nu renunţi la vicii – ţigări, cafea, alcool – la vârsta de treizeci şi cinci de ani, totul va lăsa urme. Termină rapid cu îmbrăcatul, luând peste cămaşă un sacou bleumarin, şi se grăbi spre ieşire. În drum spre garaj, observă că tufa de liliac era gata să înflorească. Iubea liliacul şi mărgăritarul, acele flori fragile ce înfloresc o perioadă atât de scurtă, în fiecare primăvară, pentru ca să moară îndată ce trece luna mai. Îşi aminti de perioada când plantase cireşul şi mărul, ale căror fructe nu le va mai culege el, anul acesta. Nelăsându-se cuprins de melancolie, ambală motorul maşinii Camaro, model sport, şi demară înconjurând Prospect Park pe latura de vest, pentru a ajunge la sala de gimnastică din Park Slope, la intersecţia dintre Union şi Seventh. Era o cursă de zece minute, pe care oricând putea s-o transforme într-o plimbare prin parc de o jumătate de oră, dar astăzi încerca să câştige ceva timp, pentru a căuta un apartament, aşa încât era mai bine să se grăbească. Bens Body Builders – etajul 3, informa anunţul de la intrare. Pluralul se referea la echipament, pentru că Ben era singurul instructor. Credea în antrenamentul pe care îl coordona personal, fără asistenţi. Chiar de la deschiderea sălii, Ben a avut clienţi în permanenţă, culturişti, sau actori care aveau nevoie să se păstreze în formă. Dar în ultimii zece ani, ca urmare a teoriei pe care o enunţase cu mult timp în urmă şi care găsise în sfârşit adepţi în rândul tinerei generaţii, în programul său apăruse un nou exerciţiu: eliminarea stressului. În momentul de faţă, avea o mulţime de clienţi ce îşi aşteptau rândul. Aceştia erau atraşi de programul său moderat – nu mai existau oameni care să creadă că rezultatele se obţin numai prin eforturi uriaşe, fapt susţinut întotdeauna de Ben – şi încântaţi de faptul că cincisprezece minute erau suficiente. Fericiţi, scoteau din buzunar cincizeci de dolari pentru fiecare şedinţă, considerând că au scăpat ieftin. Ben urcă scările, sărind câte trei deodată şi deschise uşa camerei de aşteptare, care dinadins nu fusese echipată cu scaune, dar care avea o mulţime de materiale de citit agăţate de pereţi. Erau articole tăiate din ziare şi reviste, despre dietă, boală, totul în concordanţă cu principiile lui, plus o întreagă secţiune pe care el o numea „hrană spirituală pentru minte”. Ben credea cu tărie că sufletul şi trupul lucrează împreună. Zâmbi, în vreme ce agăţa de perete sloganul: „Dacă ai un picior în ziua de ieri şi unul în ziua de mâine, te pişi pe ziua de azi”. În sfârşit, deschise uşa sălii de gimnastică, o încăpere de zece pe treisprezece metri, având un perete acoperit cu oglinzi şi podeaua carpetată şi echipată cu diverse aparate pentru exerciţii fizice. Deschise casetofonul stereo şi introduse o casetă. Avea o gamă variată de muzică, pentru a satisface gusturile tuturor clienţilor: orchestrală, clasică, country şi ceva rock. Un ritm tremurător umplu încăperea, apoi se auzi vocea lui Phil Collins. Oh, oh think twice, It’s another day for you and me in paradise… — Dacă ăsta e paradisul, atunci eu voi încerca iadul spuse Milt intrând, răsuflând din greu. Liftul tău e din nou defect. — Eu nu i-am dat drumul. Am crezut că vrei să urci pe scări. Milt îşi scoase jacheta, dând la iveală un trup mic, dolofan, care întotdeauna îi amintea lui Ben de un coş cu fructe – trunchiul său era ca o pară, iar capul chel semăna cu un măr rumen. Ben nu putea înţelege de ce îşi irosea Milt banii pe şedinţele de gimnastică, când era clar un caz fără speranţă. Oricum, era bucuros că venise, deoarece era nostim să începi dimineaţa pălăvrăgind cu cel mai bun prieten. Ceea ce-i lipsea trupului, Milt completa cu spiritul. Era totdeauna cu bună dispoziţie având o glumă sau o anecdotă amuzantă de spus. În spatele ochelarilor mari, cu ramă de baga, ochii lui întotdeauna scânteiau veseli, ca şi cum ar fi ascuns o ghiduşie. — Uită-te la tine, Milt – o anvelopă de rezervă, bună numai pentru a face o plută din ea. — Ce glumă usturătoare, se strâmbă faţa durdulie a lui Milt, într-o suferinţă prefăcută. Tu trebuie să mă aduci într-o formă bună. — Cincisprezece minute de exerciţiu zilnic o să te aducă în formă numai dacă vei înceta să mănânci acel hazzerei, cu care te hrăneşte Sarah. — Ei bine, am văzut că te îndopi de fiecare dată, când vii la noi la cină. — Milt, îi zâmbi răutăcios Ben, asta numai pentru ca Sarah să nu capete un complex în privinţa gătitului. Râseră amândoi. Gătitul teribil al lui Sarah era ţinta preferată a glumelor lor. Era ciudată reluarea prieteniei lor din copilărie, după ce Milt, care petrecuse treizeci şi cinci de ani la Hollywood ca un foarte cunoscut agent de film, se mutase înapoi în Brooklyn. Sarah, împingându-l pe Milt să-şi caute câţiva dintre vechii prieteni a insistat să-i invite pe Ben şi pe Betty la faimoasa ei friptură înăbuşită, urmată de o partidă amicală de bridge. Sarah era originară din Bronx şi dorise să revină aici când Milt decisese să se retragă şi să se întoarcă „acasă”, în New York. Dar nici chiar voinţa ei evreiască, nu a putut-o întoarce în Bronx, aşa încât „s-a aşezat” în Brooklyn, dacă mutarea într-o casă la oraş , cu grădină la promenadă şi vedere a Manhattan-ului poate fi numită „aşezare”. Dar Milt nu s-a retras, pentru că agenţia lui, Famous Artists, i-a oferit un post la filiala ei din New York. Friptura înăbuşită şi jocul de cărţi au devenit o obişnuinţă săptămânală, suficient de plăcută pentru cele două cupluri. Le făcea plăcere să-şi amintească de zilele bune din trecut, când Ben şi Milt erau puşti, şi băteau drumurile în Coney Island, sau se furişau în Ebbets Field, să privească la jucători. Uneori Ben devenea trist, gândindu-se la cât de naturale şi simple erau prieteniile în copilărie, când puteai spune prietenului cel mai bun cele mai intime secrete. Odată ce ai crescut, e atât de dificil să fii deschis, să ai încredere în oameni. Momentul în care Milt a redevenit cel mai bun prieten al său s-a consumat acum doi ani. Era într-o seară, după cină, când soţiile strângeau masa şi făceau pregătirile pentru un joc de cărţi, iar Milt şi Ben luau o gură de aer curat, pe balcon. Milt s-a întors spre Ben, ochii săi arătând suferinţă, şi i-a şoptit: — Cred că voi vomita, a spus, frecându-şi pântecul mare. — Ce este? a întrebat Ben alarmat că Milt ar fi putut vomita chiar în acel moment, jos, pe promenadă. Dar Milt a inspirat adânc, recăpătându-şi calmul, apoi a aruncat o privire spre sufragerie, unde soţiile lor discutau. — O să-ţi spun ceva ce n-am mai spus niciodată nimănui, în viaţa mea, a anunţat solemn, cu o voce joasă. — Ce? Ben nu era sigur dacă Milt vorbea serios, sau spunea una din gumele lui. — Urăsc friptura înăbuşită, făcută de Sarah. — O urăşti? s-a uitat Ben mirat la prietenul său. Nu fusese el martor, când Milt devorase o a doua porţie, cu mare încântare? — Într-o zi o să mă omoare friptura asta, se prăbuşi el în şezlong, dar să nu sufli o vorbă despre asta, căci o prepară cel puţin o dată pe săptămână, şi dacă descoperă că o urăsc, o să fie distrusă. Ben s-a aşezat lângă Milt, zâmbindu-i conspirativ şi i-a şoptit: — O să-ţi mărturisesc ceva, Milt. — Urăşti şi tu friptura înăbuşită? — Mai rău. — Mai rău? Ce poate fi mai rău? — Urăsc jocul de cărţi. — Dar tu şi Betty jucaţi de câteva ori pe săptămână. — Ştiu, e o tortură pentru mine. S-au privit unul pe altul şi au izbucnit în râs, şi cu cât râdeau mai mult cu atât deveneau mai isterici, până ce lacrimile au început să curgă pe obrajii lor. Sarah a scos capul pe balcon. — Trebuie să fie una din glumele porcoase ale lui Milt, a mormăit ea către Betty, căci numai asta i-ar fi putut face să râdă cu atâta poftă. Din acel moment, prietenia lor a devenit specială, ca în zilele bune de demult, când erau copii. — De ce zâmbeşti? întrebă Milt cu o voce uşor iritată, picături de transpiraţie formându-se pe fruntea sa, în vreme ce exersa la spalier. — A, numai îmi aminteam… — Da, vremurile bune de altădată, când erai tânăr şi nu asudai nici când făceai dragoste? Milt îşi încetini ritmul şi-şi şterse sudoarea cu prosopul. — Pariez că-ţi lipseşte Hollywood-ul, cu toate femeile şi romantismul lui, zise Ben schimbând caseta în aparat. — Nu exista mult romantism la Hollywood, râse Milt, în vreme ce ridica cele două haltere, de patru kilograme şi jumătate fiecare. Toate acela staruri făcând dragoste, înseamnă numai publicitate. — Cum, nu se face dragoste? — Ooo, din plin. Dar nu între vedete. — Şi cine o face? — Agenţii, îi făcu Milt cu ochiul lui Ben. — Fii serios. Tipi ca tine? — Da. Vedetele concurează între ele pentru cele mai bune roluri, prim-planuri, şi se urăsc reciproc. — Adevărat? — Sigur. Acele „minunate femei” vin acasă după o zi de lucru şi ultimul lucru pe care doresc să-l vadă e unul din acei „minunaţi băieţi”. Sunt prea supărate, aşa că fac o baie, îşi pun cămăşile de noapte, dar nu pot să doarmă, şi atunci îşi cheamă agenţii. — Nu glumeşti? — Nu. Agentul vine, o ţine de mână, o dezmiardă, o linişteşte, o iubeşte, şi ea îi e recunoscătoare pentru asta. Ben clătină din cap, dând muzica mai tare. — Voi, agenţii, luaţi zece la sută din orice? — Orice poate ajuta un client. Ben râse. — Ştii, mi-ar place să poţi depune la bancă câteva din iubirile de demult, astfel încât să le poţi scoate acum, ca o pensie, zise Milt aruncând greutăţile pe podea şi făcându-l pe Ben să tresară. — Milt, ai numai sex în cap, zise Ben. — Ei bine, când nu poţi s-o mai faci, îţi face plăcere să discuţi despre asta. Ben nu răspunse. — Hei, băieţel, încă mai lucrează toţi muşchii tăi? Ben îi zâmbi răutăcios. — Încă nu au inventat o maşină Nautilus, pentru asta. Imediat ce o vor face, voi comanda trei bucăţi, una pentru mine şi două pentru tine, Milt. — Mi se pare corect. Terminându-şi exerciţiul, Milt îşi scoase echipamentul transpirat şi se întinse după hainele de stradă. — Ei bine, plec. Michaelson e în oraş. — Michaelson? — Tipul care conduce agenţia. Milt scoase o cămaşă curată, pe care o adusese în servietă şi se îmbrăcă în faţa oglinzii. Îl putu vedea în spate pe Ben, legănându-se în ritmul unui tango. Îşi învârtea partenera imaginară, absorbit de ritmul muzicii. — Îmi aminteşti de ziua când tu şi Betty aţi luat premiul întâi, la acea competiţie pe Coney Island, oftă Milt. Când a fost asta… ’45? — Cu mult timp în urmă. Păcat că nu se mai dansează tango, zise Ben cu o voce nostalgică. — Presupun că ultimul tango a fost la Paris. — Ce? — N-ai văzut niciodată acel film, cu Marlon Brando? Nu, lui Betty nu i-a plăcut niciodată se meargă la cinema. — Păcat. Rulează la Plaza, unde se prezintă filme vechi. — Ştiu locul. — Trebuie să mergi. — Poate voi merge. Mă gândisem să caut un apartament în seara asta, dar la dracu’…! — Ultimul tango la Paris o să-ţi placă. Ben nu era sigur. Niciodată nu i-a plăcut Marlon Brando. Dar cât de rău putea fi filmul, dacă era vorba despre un tango?

Tentatie arzatoare de Barbara Boswell Zîmbelul lui răutăcios, ironic, o înnebunea, o facea sa ardă de dorinţa, o obliga sa se întrebe ce secrete ascundea el. Cînd gura lui o cuprinse cu lăcomie pe a ei, Cheyenne se lasa prada unei plăceri intense, ameţitoare - şi fu şocata sa se descopere a fi precum o pisica salbatica in braţele lui, o femeie de spirit care riscase sa recunoasca faptul ca-l iubeşte. Oare ii va dovedi Cheyenne ca dragostea ei este destul de puternica pentru a supravieţui îndoielilor asupra lui şi asupra oraşului fara de milă? CAPITOLUL 1 După ce a suportat cu greu viaţa la orfelinat, ea a devenit mai tîrziu profesoara unei fetiţe care lo­cuia cu un bărbat, pe nume Rochester, şi cu soţia lui nebună, care era închisă în pod. De fapt, copilul nu era al lor. La un moment dat, casa a ars pînă la temelii, iar nebuna a murit. Deşi Rochester era orb, el s-a căsătorit cu Jane. Cheyenne lăsă hîrtia deoparte şi îşi frecă tîm- plele cu vîrfurile degetelor. Reglă lampa de birou şi aruncă o privire de jur împrejurul dormitorului, căutînd parcă o cale de scăpare. Nu găsi nici una, desigur. Asta era viaţa ei: se mar terminase încă un se­mestru cu elevii din anul doi. Se uită, dezamăgită, la vraful de l.ucrări de pe masă. Ce o uimea, cu adevărat, era faptul că Hea­ther Lane, autoarea acestei critici denaturate, era una dintre cele mai bune eleve ale ei. Chiar şi mai rău, lucrarea lui Heather era cea mai bună din cele zece citite pînă acum; propoziţiile erau complete şi punctuaţia era corect pusă. Cheyenne se gîndi la eseul pe care îl citise îna­inte, scris în zeflemea. . Un altul avea atîtea greşeli, încît cuvintele pă­reau disparate. Era evident că elevii din anul doi de la liceul din Whitneyville aveau nevoie de exerciţii la dictare şi aceasta era sarcina profesoarei lor, Cheyenne Whitney Merrit. Cheyenne? O tînără cu ochii negri şi cu un mănunchi de bucle roşcate, prinse într-o coadă la spate, stătea în pragul uşii, uitîndu-se înăuntru cu coada ochiului. Intră, Joni Lynn, zise Cheyenne, zîmbindu-i fetei. - Sper că nu te întrerup, spuse Joni Lynn şi intră în cameră, ţinînd o foaie în mînă. Mă întrebam dacă te poţi uita peste... Se opri, înghiţi în sec, apoi ter­mină fraza ...eseul meu. Cu plăcere. Cheyenne luă lucrarea şi începu să citească. Buzele i se curbară într-un zîmbet plin de mîndrie. Ca tot ce scria Joni Lynn, acest eseu întrunea aproape perfecţiunea cerută de un profe­sor de engleză sau de o comisie de admitere. Ideile ei erau originale şi fluent exprimate, îşi alesese cu­vintele, superb, şi avea o gramatică impecabilă. Era o plăcere să-i citeşti eseul. E minunat, Joni Lynn, aprecie Cheyenne, zîmbindu-i fetei. O profesoară se poate considera binecuvîntată cu un singur elev înzestrat, precum Joni Lynn, se gîndi. Destul de mult într-o viaţă, dacă avea noroc. Cum în septem­brie se împlineau patru ani, de cînd preda engleza la Liceul Whitneyville, Cheyenne se considera privi­legiată de a o fi întîlnit pe Joni Lynn atît de devreme în cariera ei. Recunoscuse talentul fetei imediat, de la prima lucrare scrisă, dată de Joni Lynn cu doi ani în urmă. Eforturile lui Joni Lynn străluciră ca nişte bijuterii printre vrafurile pline cu greşeli gramaticale. Cheyenne roşi de jenă, amintindu-şi cum verifi­case numele lui Joni Lynn, de cel puţin trei ori, ca să fie sigură că l-a citit corect. Strong. Joni Lynn era o Strong! Cheyenne fusese şo­cată la această revelaţie. Nu te puteai aştepta la asemenea talent din partea Strong-ilor.              . De fapt, toată lumea din Whitneyville se aştepta numai la necazuri din partea familiei Strong. Crescînd în Whitneyville, Georgia, Cheyenne cunoştea foarte bine familia Strong. îi auzise numin- du-se „bieţi nenorociţi albi", chiar şi „odraslele lui Satan“. Se zvonea că primii din familia Strong, din oraş, fuseseră yankei, sosirealor fiind oarecum legată de politica generalului William Tecumseh Sherman. Fuseseră trimişi în mod deliberat, aşa spunea povestea, ca să mai aducă necazuri unui oraş deja oropsit de război. Un punct de vedere istoric, mai puţin combativ, spunea că fuseseră mînaţi de o ră­fuială sîngeroasă, de undeva dintr-un bîrlog din mun­ţii Apalaşi.    . Oricare le-ar fi fost originea, clanul Strong încă trăia, după legile lui, într-un şir de case dărăpănate care se zguduiau cînd treceau trenurile. Nici Cheyenne şi nici altă fată drăguţă, dintr-o familie respectabilă, nu se aventuraseră vreodată să se uite. Fuseseră crescute cu toatele în spaima de ceea ce puteau face Strong-ii şi luaseră ameninţarea în serios. Legendele persistau, alimentate de povestirile exagerate ale ultimelor escapade ale clanului. Che­yenne îşi considerase întotdeauna povestitorii drept nişte artişti în arta ficţiunii şi nu se mai gîndfse la clanul Strong. Alţi buni cetăţeni din Whitneyville încă se mai fereau de degenerata familie Strong, care se în­mulţea mereu. Cu un an înainte, Cheyenne o invitase pe Joni Lynn să locuiască în casa ei, în calitate de babysit­ter, comisionară şi tot ce putea fi cineva. O să iei o Strong? întrebase, neîncrezătoare, Tricia Vance Harper, prietena lui Cheyenne de la grădiniţă. Modul în care pronunţase numele nu lăsa" nici o îndoială asupra faptului că i se părea pericu­loasă manevra. Să laşi o Strong să-ţi intre în casă, o averti­zase Willie, patronul băcăniei din Whitneyville, şi te trezeşti cu tot clanul după tine. Nu o să scapi nicio­dată de ei. El vorbise cam la fel cum vorbea despre gîndaci. O Strong? să locuiască aici, în bloc? uriaşe familia Mayfield, vecinii lui Cheyenne. Dar Cheyenne avusese întotdeauna o fire în­căpăţînată. Văzînd potenţialul lui Joni Lynn, cunos- cînd-o pe fată din primul an de studiu, nu fu întoarsă din ţelul său.  Care era triplu: să o salveze pe Joni Lynn de Strong-i, să-i dăruiască atmosfera potrivită pentru un copil şi să o vadă într-o universitate de vîrf, unde talentul ei să fie şlefuit şi utilizat cu folos. Joni Lynn voia, cu disperare, să facă ceva din ea şi din viaţa ei, şi Cheyenne era hotărîtă să o ajute. Deci istoria s-a petrecut în septembrie trecut, cînd o Strong s-a mutat pe Silver Creek Road', cea mai veche şi mai distinsă stradă din Whitneyville. Contrar celor prevăzute, valorile proprietăţilor ve­cine rămaseră stabile şi nici un alt Strong, în afară de Joni Lynn, nu mai fu văzut prin zonă. ; Viaţa continua să fie caimă în gospodăria lui Cheyenne, vecinii se obişnuiseră să o vadă pe Joni Lynn plimbîndu-l pe Peppy, cîinele familiei, şi du- cîndu-i pe Brittany şi pe Jeffrey Merrit la concursul de triciclete.              . Tu eşti singura din oraş care puteai să reuşeşti aşa ceva, spunea Tricia, adesea, pe un ton admira­tiv. Fiind o Whitney, ai calitatea de a face nişte lucruri în care alţii ar eşua imediat. Doar o Whitney putea lua la ea o Strong, fără să fie complet ostraci­zată şi catalogată drept una de-a lor. Poziţia ta so- ciaiă este invulnerabilă. Cheyenne protesta mai mereu, dar ştia că prie­tena ei putea avea dreptate. Numele ei de fată im­punea un anume respect în oraş. Deşi acum folosea numele fostului ei soţ, Evan Merrit, fusese mereu cunoscută drept o Whitney, o descendentă directă a lui Edward Whitney, care fondase oraşul în 1830. Crezi că e destul de bine, Cheyenne? Vocea precipitată a lui Joni Lynn întrerupse re verja lui Cheyenne. Se ridică şi o îmbrăţişă pe fată. E foarte bine, nu destul de bine, Joni Lynn. Cu recordul tău şcolar şi cu rezultatele SAT ai intra în orice colegiu din ţară. Joni Lynn roşi de plăcere. Familia mea este aşa de emoţionată că voi merge la colegiu, zise ea, încet. Remarca ei o sur­prinse pe Cheyenne. Joni Lynn nu-şi menţionase niciodată familia, deşi profesoara ştia că o vizita cu regularitate. Vreau ca ei să fie mîndri de mine, adăugă Joni Lynn, cu sinceritate şi cu ochii scli- pindu-i de fericire. în sinea ei, Cheyenne se gîndi că nu era aşa de greu să-i facă fericiţi pe Strong-i. Ei erau fericiţi dacă nu stăteau în închisoare. Dar nu-şi împărtăşi gîndurile lui Joni Lynn - înţelegea loialitatea faţă de familie. în acel moment, Peppy, un collie corcit cu co­cker spaniol, ţîşni în cameră cu lesa în gură. Se uită de la Cheyenne la Joni Lynn, plin de speranţă. Ele rîseră, văzîndu-i nerăbdarea. ÎL duc la plimbare, zise Cheyenne. Vreau să iau puţin aer că să-mi limpezesc creierul de la efec­tul nociv al ălora, adăugă ea, arătînd cu capul spre vraful de lucrări şi strîmbîndu-se exagerat. Biata Jane Eyre a fost batjocorită din nou! zise Joni Lynn. De parcă viaţa ei nu ar fi fost destul de grea! Cheyenne puse zgarda cîinelui la gît şi ieşi din casă. Vin repede, îi strigă ea lui Joni Lynn. Era o seară caldă şi senină de septembrie, mii de stele argintii străluceau pe cerul albastru. Peppy, nerăbdător, întindea cît putea de lesă, în încercarea de a alerga pe trotuar. Ştia el unde se ducea - către un părculeţ ne­amenajat, la două blocuri depărtare, care era frec­ventat des de cîinii din cartier. Cum mergea, grăbită, după cîine, Cheyenne auzi zgomotul unui motor de motocicletă. O motoci­cletă pe Silver Creek Road? se întrebă ea, per­plexă. imposibil! îşi spuse că zgomotul trebuia să vină de pe Diloh Drive, la ceva mai multe blocuri depărtare. Auzise ea că unul dintre băieţii Wilson îşi cumpă­rase o mică Honda. Silver Creek Road era aşa de liniştită, încît rareori răzbătea vreun sunet, în spe­cial noaptea. Zgomotul motorului se auzi mai tare şi ea ajunse la concluzia că, într-adevăr, motocicleta se afla pe Silver Creek Road. Se încruntă. Dacă zgomotul ăsta, care îţi spăr­gea urechile, îi va scula pe Brittany şi pe Jeffrey ai ei, va discuta mîine la şcoală cu Tom Wilson şi îi va da să facă un eseu despre decibeli şi poluarea so­noră. Zgomotul se auzi mai aproape, dar, în mod pa­radoxal, mai încet. Lui Cheyenne îi luă cîteva clipe să-şi dea seama de ce. Cînd se dumeri, inima îi bătu cu putere în piept. Motocicleta încetinise, mo­torul doar torcînd. Era aproape în spatele ei, mer- gînd încet, în josul străzii. O urmărea? Peppy părea indiferent la toate. Trăgea mai de­parte de lesă, dînd din coadă, încîntat că este afară. Motocicleta trase lîngă ei acum, ţinîndu-le rit­mul. Cheyenne continuă să meargă, uitîndu-se în zare, fără să privească nici în dreapta, nici în stînga, părînd la fel de indiferentă ca şi Peppy. Ei, ia te uită, pe cine văd! Vocea masculină, răguşită şi joasă, părea batjocoritoare. Domnişoara Cheyenne Whitney, prinţesa oraşului, a ieşit la plimbare. Picioarele lui Cheyenne părură să se-împleticea­scă şi ea se opri imediat. Rămase nemişcată, prea speriată ca să vorbească sau să respire. Peppy trăgea de lesă, protestînd că se opriseră. -îţi place aerul nopţii, domnişoară Cheyenne? întrebă profunda voce masculină. întrebarea era o parodie la adresa bunelor maniere ale aristocraţiei din oraş. Contrar voinţei ei, Cheyenne răsuci capul ca să privească; la cine să privească? Nu-I putea numi agresor. Nu încă. Genunchii începură să-i tremure şi înghiţi în sec. îşi abătu privirea nervoasă asupra monstrului negru, pe care omul ăla îl călărea, un enorm Har- ley-Davidson, care arăta de parcă ar fi putut trece peste Honda lui Tommy Wilson, fără să lase vreo fărîmă din ea. Văzu coapsele musculoase în blugii negri, care o încălecau, şi ciocatele care se odihneau pe pe­dale. încet, îşi ridică privirea de la abdomenul plat şi cureaua lată, pînă la pieptul larg şi musculos şi umerii lati. Purta un tricou negru şi braţele goale îi erau la fel de musculoase ca şi restul trupului. Ea clipi rapid din ochi cînd zări un tatuaj repre- zentînd o cobră, pe partea superioară a braţului lui. Deşi era parţial ascuns de marginea mînecii, ar fi recunoscut acest tatuaj oriunde. - Caleb Strong! exclamă ea, înainte de a-i ve­dea faţa. Era singura persoană tatuată pe care o cunoş­tea şi avea un tatuaj pe cinste. Cobra de pe braţul lui era tatuată la rîndul ei, înfăţişînd imaginea mai mică a şarpelui. Ambele co­bre afişau un zîmbet de reptilă. îţi aminteşti de mine? întrebă Caleb, zîmbind la feî de ameninţător ca şi cobrele de pe braţul lui. Mă simt onorat, domnişoară Whitney. Eâ îl privi în ochi, holbată. Părea mai matur decît ultima dată cînd îl văzuse. Desigur, asta fusese în urmă cu paisprezece ani, cînd ea era o proaspătă absolventă a Liceului Whitneyville, iar el un tînăr de optsprezece ani. Doar cîţiva Strong-i îşi continuaseră studiile pînă la terminarea liceului, iar Caleb n-o făcuse. Renunţase la această realizare, părăsind şcoala şi oraşul doar cu cîteva luni înainte de absolvire. Se zvonea că... Ea îşi luă privirea de la el. Existaseră mereu zvonuri cu privire la Strong-i, care nu fuseseră nici­odată negate sau verificate, şi apărea cîte un altul nou, în locul celui de dinainte. Ea îşi drese glasul. Acum sînt Cheyenne Merrit, spuse, dorind ca vocea să nu-i fi tremurat. O, da, am auzit că te-ai căsătorit. Merrit, hîm? El păru amuzat de alegerea ei - un băiat din oraş - şi adăugă: Foarte potrivit ca o Whitney să se căsă­torească cu un Merrit. Se păstrează aristocraţia pură. E| a murit, zise ea, ca pentru a se apăra. Se uită fix spre asfalt, admonestîndu-se pentru a fi iz­bucnit aşa. Ce se întîmplase cu diplomaţia ei? Adînca mea compasiune văduvei îndurerate, spuse Caleb, destul de politicos, dar ea sesiză alu­zia ironică şi subtilă din tonul lui. De parcă ştia... Nu, asta era imposibil, se consolă ea. Nimeni nu ştia, nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai ei. Cu atît mai puţin, Caleb Strong, care părăsise oraşul cu ani în urmă. . N-am ştiut că te-ai întors în Whitneyville, zise ea, nervoasă, ocolind subiectul Evan Merrit, al că­sătoriei lor şi al morţii lui timpurii. îşi concentra aten­ţia asupra lui Peppy, care se culcase pe trotuar cu o expresie suferindă. Caleb ridică din umeri. Ei, iată-mă. Da, te văd. Ea bîjbîi după o conversaţie politi­coasă şi-l întrebă: Te-ai căsătorit? Se îmbujoră şi începu să se mute nervoasă de pe un picior pe altul. A fost o întrebare perfect normală, .se gîndi ea. Atunci de ce roşise? Şi de ce nu putea opri această foială ridicolă? în viaţa ei nu se mai fîstîcise astfel. Nu, nu m-am căsătorit. Gura lui senzuală afişă un zîmbet provocator. Taina sfîntă a căsătoriei nu mi s-a părut potrivită pentru mine. E un fel de în­chisoare, poate mai rău. Cel puţin, închisorile de stat te eliberează pentru bună purtare. Da, zise ea şi se forţă să zîmbească, între- bîndu-se de ce se referea la închisoare. Fusese el însuşi închis? Ei, bine ai venit la Whitneyville, adăugă. se păru ei că aceasta a fost cea mai lungă conversaţie pe care a avut-o cu Caleb Strong. Cît fuseseră la Liceul Whitneyville, se întîlniseră de foarte puţine ori. Dar întîlnirile fuseseră memorabile. înghiţi în sec, amintindu-şi. Mă întorc în fiecare an să-mi vizitez familia. El zîmbi şmechereşte şi adăugă: Desigur, venirile şi plecările mele nu sînt "anunţate în Gazeta de Whit­neyville. Ea se gîndi la rubrica privind plecările şi sosirile, din Gazeta de Whitneyville, unde se înre­gistrau vacanţele rezidenţilor, vizitele rudelor lor. Nici un Strong nu fusese menţionat în acea co­loană. De fapt, adăugă el, am venit vara trecută în  Whitneyville, într-o vacanţă scurtă. Cu puţin înainte să o iei pe fata surorii mele Crystal, ca să stea cu tine. Cheyenne se încordă. Crystal Strong era mama lui Joni Lynn, şi era cu un an mai mare decît Căleb. Părăsise şcoala la şaisprezece ani, ca să nască copilul. Joni Lynn nu vorbise niciodată despre ade­văratul ei tată, deşi făcea deseori comentarii ne­plăcute la adresa tatălui vitreg. Anul trecut am întîlnit-o de multe ori pe sora ta la şcoală, zise Cheyenne, precaută. Cu acele prile­juri, vorbiseră despre talentul lui Joni Lynn şi de­spre posibilitatea ca aceasta să se mute la Cheyenne. Cu ochii minţii, Cheyenne şi-o imagină pe Crys­tal Strong. în ciuda faptului că aceasta părea obo­sită şi deprimată, încă semăna cu drăguţa ei fiică. Femeia îi menţionase ceva despre un divorţ şi de­spre trei copii mici, dintre care unul era certat cu autorităţile şcolii, pentru chful repetat. Crystal fu­sese surprinsă, chiar suspicioasă la început, de do­rinţa lui Cheyenne-de a o ajuta pe Joni Lynn, dar, în cele din urmă, fusese de acord. Ai venit să o vezi pe Joni Lynn? întrebă Chey­enne, străbătută de un val de nervozitate. Pentru prima dată, unul dintre Strong-i venea în vizită şi o îngrijora faptul că aceasta putea prevesti ceva rău. Voia să ia fata înapoi către un viitor nefericit? Mi se permite să-mi vizitez nepoata, nu? Sau trebuie să-mi asigur securitatea, înainte să păşesc pe acel pămînt sfînt? Vocea lui era plăcută - o tachina - dar ea îi simţi sarcasmul.    ' Desigur, zise ea. Adică, bineînţeles că nu! Doamne, la ce întrebare îi răspundea oare? La prima sau la a doua? Se mai foi o dată, nervoasă, şi încă o dată roşi, jenată. Elevii ei nu ar recu­noaşte-o niciodată în această postură pe hotărîta lor doamnă Merrit. Nimeni din oraş nu ar crede că Cheyenne Whitney Merrit era capabilă să se piardă cu firea. Ce vrei să spui, doamnă Merrit? întrebă, tă­răgănat, Caleb.    ' Ea îl privi fugitiv. Spre marea ei nelinişte, el o privea lung şi gura i se strîmba batjocoritor. Şi aro­gant. Poate încrezător. Nu, pirateresc se potrivea mai bine. Şi sexy. Foarte sexy. — Gura lui Cheyenne se-uscă, brusc. Se putea ca Strong-ii să fie antisociali, dar fuseseră înzestraţi din plin cu frumuseţe şi sex appeal, ceea ce accen­tua ranchiuna celor din oraş. Dacă ei ar fi fost urîţi, fizic, pericolul asupra tineretului din comunitatea lor ar fi fost mai mic. De aceea Caleb Strong era con­siderat o ameninţare, o mare ameninţare. Felinarul de pe o stradă alăturată ilumina tră­săturile ascuţite ale feţei sale. Părul lui blond-închis, tăiat mai scurt ca în zilele de şcoală, era decolorat de soare, iar gura îi era frumos conturată, buza de jos senzuală, ispititoare. Bronzul îi făcea ochii mai albaştri şi mai strălucitori. Păreau să lucească cu o intensitate vibrantă, care constrîngea, o intriga... Cheyenne simţi o ameninţare dureroasă. îşi aminti cum se uitase în acei ochi, cu mult timp în urmă, într-o zi de octombrie, cînd venise acasă de la liceu. încă mai vedea scena: era îmbrăcată într-o fustă bleu cu alb, în jacheta lungă de la uniformă, avea părul strîns în codiţe şi legat cu funde albe şi bleu. O luase pe scurtătură, pe o alee din apropierea liceului, grăbindu-se să ajungă acasă înainte de apusul soarelui. Caleb, care mergea pe o motoci­cletă neagră - oare aceeaşi pe care era azi? - apăruse ca din senin şi se oprise lîngă ea. Să nu-ţi vină să-ţi crezi ochilor şi urechilor, zisese el, caustic. Este micuţa domnişoară Whit­ney, călătorind prin partea săracă a oraşului.  Cheyenne îşi aminti cum pulsul i se accelerase în timp ce rămăsese cu gura căscată la el, la părul lui lung, la gura lui senzuală şi supărată şi la ţigara care îi tremura între buze. Purta blugi şi un tricou alb, iar tatuajul cu cobre dispăruse sub mînecă, atunci cînd îşi mutase mîna pe ghidon. Ea murmurase o scuză despre faptul că pier­duse maşina şi că se grăbea să ajungă acasă, îna­inte să se lase întunericul. Chiar cînd vorbise, îşi imaginase cam cum o vedea el, ca pe o fetiţă cu­minte, una pe care nu ar fi lipit-o strîns de el, într-o îmbrăţişare pasională, ca cea în care fusese prins şi pentru care Penny Sherwood fusese suspendată trei zile din şcoală. Cheyenne observase această scenă toridă, în drum spre sala de gimnastică, iar scena îi zăbovise mult timp în minte. Şi-o putea aminti chiar azi. Penny Sherwood se agăţase de Caleb, cu braţele în jurul gîtului lui şi cu o coapsă ridicată peste şol­dul lui, în timp ce el o mîngîia cu mîinile peste tot şi o săruta cu foc. Fusese şocată şi trezise cele mai ciudate şi mai ridicole stări în Cheyenne. Ştia că erau enervante, dar şi plăcute, totodată. Vrei să te sui? o întrebase tînărul Caleb, ui­mind-o cu invitaţia lui. Timp de cîteva secunde fu­sese tentată să se suie în spatele lui, pe acea motocicletă neagră şi diavolească. N-o făcuse, bineînţeles. Îndepărtînd atracţia, dă­duse din cap şi refuzase cu un politicos „Nu, mulţu­mesc". La urma urmei, ea era o fată de calitate, o Whit­ney, şi nu-şi putea păta reputaţia mergînd pe moto­cicletă, în spatele lui Caleb Strong, cu braţele înfăşurate în jurul taliei lui. Speriată? o încercase el. Ea îşi ridicase capul sus şi negase, şi-i spusese că prefera să meargă pe jos. El rîsese şi continuase să o escorteze pînă în şoseaua principală, Data viitoare, mergi pe drumul cel lung spre casă şi fereşte-te de alei, altfel, ai putea da de un lup fioros pe motocicletă, care te va răpi din lumea ta sigură. Apoi dispăruse, rîsul lui amestecîndu-se cu vuietul motocicletei. Şi iată-i din nou, paisprezece ani mai tîrziu. Un rîs şăgalnic o năpădi pe Cheyenne cînd îi întîlni privirea intensă. Simţea că el se uita undeva, în sufletul ei, venerînd-o pe făptura sensibilă care nu a lăsat niciodată pe cineva să o tragă din lumea ei sigură. O să mă inviţi înăuntru să-mi văd nepoata? Sau să aranjez să o văd acasă, la Ctystal? La urma urmei, trebuie să te gîndeşti şi la vecinii tăi. Ştiu că ideea de a avea un Strong în preajmă trebuie să-i sperie ca naiba. Dacă o să apărem mai mulţi dintre noi pe acolo, or să înnebunească. Cuvintele lui şoptite conţineau atîta adevăr, încît Cheyenne roşi. Eşti foarte direct, zise ea, pe un ton strangulat. Adevărat. Las limbajul ales pe seama femeilor de genul tău, doamnă Cheyenne. Ea era aşa de moale, încît scăpă lesa cîinelui. Toţi se gîndesc la lumea lui Joni Lynn, zise ea, încercînd să aducă discuţia pe un făgaş normal şi neutru.     El rîse. Atunci, probabil se gîndesc că a fost schim­bată la naştere, sau ceva de acest fel. Că, probabil, într-o casă respectabilă şi fără pată, din Whitney­ville, unii sînt terorizaţi de copilul Strong, care a fost o povară încă de cînd l-au adus acasă de la spital. Faptul că nu este o Strong din născare va confirma talentul lui Joni Lynn. Cheyenne tresări. Destul de incredibil, acum două săptămîni, Martha Mayfield îi expusese o teo­rie, similară. Familia Mayfield înghiţea mai uşor aceasta decît faptul că o Strong putea fi atît de talentată, de morală şi de sociabilă. Peppy îşi alese chiar acel moment să tragă de lesă, nerăbdător în încercarea de a se mişca din nou. Nu întîlni nici o rezistenţă, din moment ce Che­yenne nu apucase celălalt capăt. Peppy lătră, tri­umfător, şi o şterse, profitînd de libertatea lui ne­aşteptată. Peppy, întoarce-te! ţipă Cheyenne. Privi cum vîrful cozii cîinelui dispăru după btoc. Peppy! Vocea ei se ridică într-o comandă, o comandă căreia cîin- ele nu i se supuse. Peppy o luă la sănătoasa, fără să se uite înapoi. Peppy a şters-o, remarcă Caleb. Nu a mai ieşit singur noaptea, zise Cheyenne, nervoasă. A scăpat o dată, în timpul zilei, şi nu l-am găsit ore întregi. în cele din urmă, ne-a sunat un vecin şi ne-a spus că l-a văzut pe Ruta Şase, să­rind în susul şi în josul drumului. A fost lovit aproape de trei ori! Se pare că i s-a suit libertatea la cap. Acelaşi lucru i s-a întîmplat vărului meu Bo, chiar după ce a- ieşit prima dată din puşcărie. A fost atît de sălbatic, încît a fost închis la loc, după o zi. Oh! Un sentiment de ceva ireal o năpădi pe Cheyenne. Nu mai auzise pe nimeni vorbind de vreo rudă închisă, pentru că nu cunoscuse pe ni­meni care să fi păţit aşa ceva. Apoi văzu strălucirea din ochii imposibil de al­baştri ai lui Caleb. Nu aruncase remarca asta la întîmplare, ci o calculase intenţionart, ca să o şo­cheze. De parcă ar fi ales, în mod deliberat, ca un bărbat ca el să spună aceste lucruri unei femei cum era ea. Ea îl fixă cu privirea, uimită de ceea ce simţea. Poate mă duc să-l vînez pe Peppy, continuă el, zîmbind. îl prind şi îl duc acasă. Friptura de cîine este o minunăţie. Este o delicatesă pentru noi, Strong-ii. Ea ştia că el.o batjocorea, pe ea şi întregul oraş, pentru opinia nefondată pe care o avea despre ei. O, termină! zise ea, dur. Nu cred o clipă că Strong-ii mănîncă cîini! ' - A, doamna este un cetăţean luminat, cu vederi liberale. Dar spune-mi, madam, ţi-ai lăsa fiul sau fiica Să se întîlnească cu un Strong? De vreme ce fiica mea are şase ani şi fiul meu doar cinci, cred că întrebarea este nepotrivită. O scăpare foarte frumoasă, domnişoară Che­yenne. Eşti o femeie manierată, cînd şi cînd. Şi, cu siguranţă, prea bine crescută ca să rişti să te sui pe şaua motocicletei mele, ca să căutăm cîinele. Zîmbetul lui încrezător şi răutăcios o aţîţă, de parcă el ştia că nu-i va accepta provocarea. O năpădi un acces de sălbăticie total neaşteptat. Era uimită că recunoştea aceste sentimente, din moment ce niciodată nu fusese furioasă. Aşa cum ştia Caleb Strong. Respiră adînc. Inima îi bubuia în piept şi simţi cum mintea i şe luminează. El era al naibii de sigur că ea nu va evada din mica ei lume sigură. Ei, ce ştia el? întrebă o voce din subconştientul ei. îţi accept invitaţia amabilă de a-l căuta pe Peppy, spuse ea, şi făcu un pas mare spre motoci­cleta monstruoasă

DE MÂINE NE VOM ÎNTÂLNI DIRECT ÎN COPAC    Am trăit puţin  N-am avut timp să aduc binele promis omenirii  Să ridic picioarele pe masa din faţă – da  Să ridic şi să-mi trântesc picioarele pe masa din faţă – da  Să jignesc să m-agit şi s-o iau de la capăt – da da da  Am ratat totul  Cum am găsit un prilej bun de ratat l-am ratat  Cum am dat peste o ocazie din care să mă fi salvat am pierdut-o  Am ajuns cu nebunia mea aproape de tâmpla lui Dumnezeu –  Mi-aş fi construit o muzicuţă  Din sexele tuturor femeilor pe care le-am cunoscut  Însă nu sunt scârbos „O dacă aş avea o muzicuţă  O dacă ar fi plouat suficient şi aş avea muzicuţa mea  Aş sta în şezut şi aş cânta la muzicuţă  M-aş aşeza pe bordură şi aş cânta la muzicuţa mea”  Totul e frumos când cineva strânge mesele şi pentru tine  Totul e încântător şi dulce şi ca o pudră pe nas  Când nasul ei nu străluceşte sub pudră  Portmoneul meu nu este şi portmoneul tău  Dar ne-am mai putea bucura împreună  Iar piciorul meu când te va atinge sub masă  Va fi ca şi când limba mea ţi-ar mângâia creierii  Şi-ar scoate laolaltă un sunet ciudat  Am fost nefericit şi mi-ai dat cu bicarbonat  Am fost pilit şi nenorocit şi pilit  Şi ţineam cu tot dinadinsul să mă sinucid  Şi mi-ai făcut purgaţie  Nimic nu se câştigă cu sânge  Totul se câştigă trezindu-te la 5 dimineaţa şi ducându-te la serviciu  Totul se câştigă luându-te la trântă cu mine într-o cămăruţă  Deasupra restaurantului fraţilor Kivu şi fredonându-ţi: „O dacă aş avea o muzicuţă  Dacă tu ai face parte dintr-o muzicuţă şi ai fi muzicuţa mea  M-aş pune serios pe cântat la muzicuţă  M-aş retrage-ntr-un loc şi aş cânta la muzicuţa mea”  Şi acum tu vii la mine să-mi mărturiseşti că nu mai ai bani  Păi de ce nu mai ai bani?  Pentru ce să încetezi să-mi mai porţi sentimente frumoase?  Ai văzut tu pe cineva să trăiască numai din dragostea sa?  Numai pe mine m-ai văzut  Numai eu te-am aşteptat  Temeinic şi nebărbierit şi furios  Şi puternic vascularizat  Cândva am să ajung până la restaurantul vecin  Am să mă ridic în şezut am să mă potrivesc pe genunchi şi am să ajung la restaurantul vecin.  Buzele tale ţicnite au să scoată tot conţinutul din mine  Am să-ţi dansez în ficat am să-ţi pătrund până-n bilă  Am să fac din tine o mare horă a păcii  Apăsându-te pe dinăuntru îmbrăţişându-te şi cântând: „O dacă aş avea o muzicuţă  Dacă tu ai fi o biată muzicuţă şi ai fi muzicuţa mea  M-aş înnebuni după cântat la muzicuţă  Aş fi turbat după cântat la muzicuţa mea”.  SEARA ÎN CARE COAPSELE TALE  DEBUTEAZĂ SUB DEGETELE  LUI DANIEL BĂNULESCU    Toată sfânta impotenţă – oho – degenerând cu vremea cu timpul  Într-o nemaipomenită comportare morală  Toţi aceşti îngălaţi ofuscaţi  Şi femeile lor cu care mă simt ca-n copac  Îmi iau degetele şi mi le sărută  Până când mă plictisesc ca un episcop  Mori şi frumuseţea ta ne arată fundul  Moare şi lasă despre el cinci cuvinte care continuă să zgândăre lumea  Tu n-ai aruncat niciodată la gunoi o ladă cu gunoi?  De ce te-ai mai întors de acolo?  Comportându-mă tandru  Şoptindu-ţi frumos: „ah da fericirea universală!  Dezbracă-te!”  Dezbrăcându-te şi înţelegând până la urmă  Fesele tale pline de o mare frumuseţe îngândurată  Admirându-ţi genele la care ai ajuns  Picioarele de care ai dat dovadă  Sânii pe care –ai udat şi crescut  Pântecele pe care le-ai suportat doar pentru mine  Accentuându-te  Şi constatând după douăzeci de minute  Că rămân totuşi prietenul meu cel mai bun  Că rămân o bestie o dihanie un preot  Cineva care să aibă grijă de tine şi de micile tale organe sexuale  Ce crezi tu că dragostea nu are ea metodele ei să învingă?  Crezi tu că ea este o tâmpită şi care nu-nţelege ce vrea?  Încă din clasa întâi mă-ndrăgostisem de-o fată despre care aflasem  Că are probleme cu trupul că are duşmani şi că pentru pământ sângele ei e-o caramea  Şi tot am iubit-o şi tot n-am urât-o şi tot mă întrista soarta ei  După ore am aşteptat-o la uşă şi când am zărit-o sărind şi zbătându-se –  Am pocnit-o şi eu în cap cu o legătură de chei  N-a murit este bine acum muzeografă pe lângă vreun paznic de far  Domnul acela îmi dă din când în când telefon şi conversăm despre ce mai face Yahdar „Face bine” – îmi spune târtanul  – „e isteaţă” – consimte doctorul ei „Este dulce” – îmi şopteşte pământul dar eu nu simt pentru ea decât aceeaşi legătură de chei  Cine a cântat la tine la masă a cântat şi alături  Cine a fost împuşcat s-a-ntărit  Iar cine trăieşte  A fost luat înainte şi dus într-un loc să trădeze  Prietena ta a fost şi prietena mea  Iar prietenul tău m-a îngreţoşat şi pe mine  Lumea e un loc minunat unde ne întâlnim cu prietenii  Le fumăm ţigările şi ne povestesc despre locuri grozave de 54 de kilograme  Unde s-au retras şi au plâns  Dacă ridici mâna chelneriţa o să vină la tine  Dar dacă n-o ridici – ce folos –  Fiecare avem înfundate în echipamentele noastre cel puţin două mâini  Şcolăriţa blondă este blondă  Iar şcolăriţa brunetă a devenit brunetă frecându-se de pantalonii mei  Toţi avem câte-un fix  Dacă voi ţineţi să veniţi în vizită pe la mine  Nu voi renunţa nici eu la fixul meu şi vă voi călca în picioare  O seară îngrozitoare o seară ceţoasă absurdă ticăloasă setoasă şi rea  Poveşti în care numele meu era manevrat cu tristeţe  Prietene cu picioarele moi  Şi care nu se mai puteau dezvolta  În lipsa unor exerciţii fizice urmate cu mine  Amenzi căni de plastic în care la munte beam ceaiul  Femei puse să se aranjeze sub ameninţarea unor petreceri iminente  Întâi vor face duş puţin scandal dragoste apoi din nou duş  Vor striga din tot sufletul lor „bună seara” din nemaipomenitele lor cârpe  Fiecare va primi câte o pereche de genunchi minunaţi  Se va stinge lumina  Şi viaţa cea mai interesantă din încăpere se va desfăşura la trei sferturi de metru de covor  Dacă vrei să nu suferi  Dacă vrei să te mângâi  Dacă vrei să mă rogi să-mi ating mâna  De oricare parte a trupului tău  Va fi ca şi cum am ajuta acel loc să dea un pahar peste cap  Ar fi ca şi cum ritmul l-ai prinde exact şi ai putea recita după mine: „O seară îngrozitoare o seară parşivă ceţoasă ticăloasă setoasă şi rea”

Suspiciune de Annabel Murray I — De mult doream să te întreb, Vicky, nu te‑ai săturat să duci o asemenea viață? Gail Sampson își privea sora care se pregătea să iasă pentru a treia oară în acea zi. — Să mă satur? Victoria Raven, Vicky pentru prieteni, râse ușor. — Din contră, n‑am timp să mă plictisesc. — Aș vrea să te pot crede, suspină Gail, dar ești mereu pe drumuri. Aproape nici nu te vede omul. Fără a mai spune că practic nu ești niciodată la tine acasă, asta nu‑ți lipsește? — Bineînțeles că nu. Frumoasa gură senzuală a lui Vicky schiță un surâs amuzat. — Evident, regret că nu te pot vedea mai des pe tine și pe Barry, dar în rest… O să am destul timp să tricotez la gura sobei când o să fiu bătrână. Dar acum, cât mai sunt tânără, am intenția fermă de a străbate lumea în lung și‑n lat. — O să vină și ziua când vei dori să te stabilești undeva și să te măriți, obiectă Gail. Dacă nu cumva te gândești să faci asta la pensie, adăugă ea cu un aer puțin ironic. Privirea verde a surorii mai mici licări șmecherește. — Toate femeile măritate sunteți la fel. Vreți ca toată lumea să vă urmeze exemplul. — Trebuie să recunosc că am destule de spus în favoarea căsătoriei, i‑o întoarse Gail. — A ta, într‑adevăr, este foarte reușită, recunoscu Vicky. Sora ei era măritată cu un doctor; se adorau și formau un cuplu perfect din toate punctele de vedere. — Totuși, nu ai reușit să mă convingi, reluă ea. Îmi iubesc prea mult libertatea. — Așa crezi acum… Dar așteaptă să cazi pradă farmecului vreunui superb reprezentant al genului masculin și o să‑ți schimbi pe loc părerea. — M‑ar mira nespus, cred că sunt complet imunizată în privința asta. Dacă culoarea blondă a părului și silueta îi asigurau un mare succes în ochii bărbaților, unii din ei chiar foarte atrăgători, nici unul din cei întâlniți până acum nu‑i plăcuse într‑atât încât s‑o facă să se gândească măcar pentru o secundă, să se îndepărteze pe drumul pe care și‑l alesese. — Bine… și unde te mai duci în seara asta? o întrebă Gail, începând să coboare scara. — La un cocktail. Laura a aranjat ceva. Vicky nu rămânea niciodată destul timp la Londra ca să stabilească niște relații durabile sau măcar să cunoască numele oamenilor din cercul în care se învârtea. De altfel, fluctuația era mare și, în mintea ei, îi asemuia cu niște păsări călătoare. — Iar? Gail se oprise și o privea coborând. — Nu ți s‑a acrit de atâtea serate? Mă și întreb cum de poți rămâne atât de suplă, cu toate aceste petreceri. Și suspină cu invidie privind silueta mezinei ei, pe care se mula o rochie de seară din mătase turcoaz. Gail fusese întotdeauna puțin plinuță. — Foarte simplu, replică Vicky. Mă mulțumesc cu un singur pahar și o singură farfurie până la sfârșitul serii. Doar nu mă duc pentru bufet ci pentru plăcerea de a vedea lumea. Oamenii mă fascinează. Poate că o fascinează oamenii, gândi Gail cu tristețe, dar nimeni nu‑i reținea prea mult timp interesul. Departe de a fi o persoană superficială, Vicky lega și strica relațiile cu aceeași ușurință și aceeași lipsă de regrete cu care părăsea un loc pentru a se îndrepta spre un altul, mai exotic și mai atrăgător. Probabil că doar Gail, care era de altfel singura ei familie, avea un loc permanent în inima ei. — Și când contezi să‑ți iei din nou zborul? — Sper că peste vreo trei săptămâni, răspunse Vicky entuziasmată. Am stat destul închisă în birou. — Și de data asta unde te duci? — În Caraibe. Travelway este în tratative cu o nouă rețea de hoteluri recent construite în zonă. Va fi una din inspecțiile mele obișnuite. Vicky dorise întotdeauna să călătorească și știa că cea mai bună metodă de a‑și satisface această ambiție era să lucreze în turism. Urmase studii de specialitate. Acum, la douăzeci și cinci de ani, avea un salariu în lire sterline format din cinci cifre și un post la o agenție care îi convenea; aici se ocupa să plănuiască și să vândă călătorii, cea mai mare parte cu destinații de vis. Trei ani de serviciu nu reușiseră s‑o facă să se plictisească. Îi ajungea să se afle într‑un aeroport, pe picior de plecare, ca să simtă cum îi crește nivelul adrenalinei. Își petrecea cam jumătate din timp în străinătate pentru a negocia contracte cu diferite grupuri hoteliere, companii de aviație și firme care închiriau mașini, iar restul în Anglia, în stațiunile turistice la modă. Timpul petrecut la sediul londonez al Societății Travelway era întotdeauna cat mai scurt posibil. Vacanță își lua rar. În fond, prin specificul activității ei, avea mereu impresia că e în concediu, obiecta ea când Gail părea că se supăra prea rău peea. După ce taxiul plecă s‑o ducă pe sora ei la ultima serată dintr‑o lungă succesiune de mondenități, Gail închise ușa și se sprijini de ea, cu fruntea încrețită de îngrijorare. Se necăjea prea mult din cauza lui Vicky și a existenței ei – artificială în ochii ei – pe care aceasta o ducea. Barry, soțul ei, îi reproșa adesea asta. Chiar atunci, el apăru în pragul salonului și ghici imediat starea de spirit a soției sale. — Vicky a plecat din nou, nu? Doamne, Gail, e mare acum… și e fată inteligentă. — Știu, știu… Gail se apropie de el și i se ghemui la piept. — Dar asta nu mă împiedică să fiu îngrijorată, continuă ea. Aș dori atât de mult să fie fericită, Barry. — Te asigur că este. Face numai ce are chef să facă… — Dar oamenii ăștia pe care îi frecventează! Nu printre ei îl va întâlni pe bărbatul care îi trebuie. — Și de care nu are încă nevoie, după câte am înțeles eu. Și nici nu‑și face iluzii în privința bărbaților, sunt sigur de asta. Îi consideră doar amuzanți… dar complet neinteresanți. Gail scoase un suspin. Ca soție fericită, îi dorea și lui Vicky același lucru, dar începuse să dispere, îi mărturisi ea lui Barry. — Va sfârși prin a se liniști când va găsi bărbatul vieții ei, sunt convins de asta, scumpa mea. Mai dă‑i încă un an și se va plictisi de toate astea. Chiar și călătoriile își vor pierde în timp farmecul lor. O să vezi că nu se va mai gândi decât să se ancoreze undeva. * * * În taxi, Vicky era preocupată de cu totul altceva. Nu de petrecere care, după cum bine ghicise cumnatul ei. nu reprezenta mai mult decât o simplă distracție, ci de viitoarea ei misiune. Multe lucruri depindeau de succesul ei, eventual un parteneriat cu acest nou grup hotelier. Pentru ea asta însemna cincisprezece zile în Caraibe, deplasări în majoritatea insulelor pentru a vizita hotelurile și a hotărî dacă ele corespundeau criteriilor de exigență ale clientelei britanice, apoi elaborarea și semnarea contractului. Asemenea tratative pretindeau nu numai competență ci și talentul de a stabili raporturi bune cu directorii, pentru a obține tarife preferențiale. Își alungă din minte temporar aceste preocupări profesionale când taxiul o lăsă în fața unei case în stil georgian, situată pe malul Tamisei. În ciuda temperaturii scăzute a lunii ianuarie, invitații, elegant îmbrăcați, roiau pe trotuar. Puțini oameni își petreceau noaptea în același loc, dacă aveau posibilitatea să se ducă încă la vreo două sau trei petreceri. — Bună seara, scumpa mea. Gazda lor, Laura și nu mai știa cum, rezerva la toată lumea aceeași primire anonimă, plină de prudență. — Intră, ia un pahar și fă cunoștință cu toată lumea. Ceea ce Vicky și făcu, cu calm și siguranță. Trecu plină de grație de la un grup la altul, amestecându‑se în conversație, aruncând câte o poantă. Era peste tot binevenită, farmecul și frumusețea ei servindu‑i ca introducere, mai ales în compania bărbaților. — Mereu între două călătorii? o întrebă un bărbat tânăr, a cărui figură îi reamintea în mod vag de ceva. Dar el nu aștepta un răspuns detaliat și nici nu‑l primi. Vicky înțelesese de mult timp că o discuție serioasă nu era posibilă cu aceste păsări de noapte. Nu‑i disprețuia pentru asta, dar câteodată i se întâmpla să‑i plângă căci, dacă pentru ea aceste reuniuni mondene nu erau decât un mod ocazional de a‑și petrece timpul, pentru ei constituiau fundamentul întregii lor existențe. Recepția cunoscu de‑a lungul orelor mai multe valuri de invitați, ca în sfârșit să rămână doar un mic nucleu, format mai ales din femei. — Dorește cineva cafea? se interesă Laura. Sau o ținem pe șampanie? Aproape toată lumea optă pentru cafea. Era momentul când, rămași într‑un cadru restrâns, conversația devenea mai serioasă. Se vorbea de cei care plecaseră, de cei care nu veniseră, câteodată cu puțină malițiozitate, câteodată cu aviditate, cum era cazul acum. — Ce s‑a întâmplat cu „Turnul de fildeș” în această seară, Laura? se interesă o fermecătoare roșcată cu ochii verzi. Gazda ridică din umeri cu un aer dezinvolt… — Cine știe? Ăsta nu face decât cum îl taie capul. — Un adevărat sălbatic, interveni o altă invitată. — Independența personificată! Dacă descrierile erau atât de diferite, păreau și destul de misterioase. — De ce „Turnul de fildeș”? Vicky era intrigată. — De necucerit, scumpa mea, declară o preafrumoasă brunetă, cu o voce pe care Vicky o consideră încărcată de animozitate, ca și cum ar fi avut motive să‑i poarte pică acestui domn. Nici una dintre noi n‑a reușit să‑i sucească mintea. — Sau încă n‑am aflat noi, interveni o alta. — Are un nume totuși? se interesă Vicky. În fond, nu era un subiect de conversație mai rău ca altele. — Cine naiba îl știe! replică micuța roșcată. Cred că am auzit odată pe cineva strigându‑l Rocky, dar cred că era doar o glumă. Unde l‑ai descoperit Laura? Nu prea ne seamănă, nu‑i așa? — Pur și simplu a venit aici într‑o seară cu o prietenă. Laura își aprinse o țigară. — Iar faptul că nu prea ne seamănă, mi se pare mai mult o chestiune de gust… Ceea ce explică de altfel și de ce sunteți toate nebune după el. Vicky era din ce în ce mai curioasă. Acest „Rocky”, sau care i‑o fi fost numele, trebuia să fie un bărbat deosebit, dacă reușise să înflăcăreze aceste minți blazate. — Ei bine, când vorbești de lup… Din nou să făcuse auzită vocea înțepătoare a brunetei. — Iată cine a venit și pe cine ne‑a adus astăzi. N‑a fost nevoie să spună mai mult. Un murmur ușor și toate privirile se întoarseră spre perechea care tocmai intra pe ușă. Și imediat, în timp ce Laura își îndeplinea misiunea de stăpână a casei, comentariile țâșniră, cu un ton mai scăzut decât înainte. — Rochia asta trebuie să fi costat o avere. — Pentru ce acoperă… sau descoperă, merită! — E mai accesibilă așa! remarcă cineva cu răutate. — Ați observat că are o adevărată predilecție pentru blonde? — Cine o mai fi și asta? — Habar n‑am. Își schimbă prietenele ca alții șosetele. — E un adevărat Don Juan. Le iubește și le părăsește! — Exact ceea ce îmi convine! Amuzată, Vicky își aduse contribuția: — Mi‑e groază de bărbații posesivi. — În locul tău, Vicky, m‑aș feri, o sfătui micuța roșcată. Multe femei și‑au schimbat părerea după ce l‑au întâlnit pe „Turnul de fildeș”. — În ceea ce mă privește, ar trebui să aibă într‑adevăr ceva extraordinar ca să mă răzgândesc, replică ea cinică. Totuși, îi trezise interesul. Mulți bărbați erau atrași de amestecul de răceală și senzualitate pe care îl ghiceau în ea. Unii încercaseră s‑o atragă într‑o aventură, alții să se căsătorească cu ea, dar ea le rezistase. Ar fi ceva nou și deosebit de excitant să‑și încrucișeze sabia cu acest domn care respinsese asalturile repetate ale acestor femei atrăgătoare. În timp ce el discuta cu gazda și îi prezenta splendida creatură care îl însoțea, Vicky îl studie cu atenție. Înțelese de unde îi venise porecla de Rocky. Înalt, cu o înfățișare atletică, degaja o impresie de forță ascunsă, iar figura cu trăsăturile aspre părea dăltuită în granit. Nu părea totuși lipsit de sensibilitate căci se întoarse brusc, ca și cum ar fi fost conștient că ea îl observa, și, timp de câteva derutante secunde, Vicky se găsi sub focul intens al unor ochi a căror culoare nu se putea distinge de la această distanță. În mod ciudat simți că se înroșește și se întoarse către vecina ei pentru a‑i adresa o remarcă oarecare – pe care mai pe urmă nici nu mai reuși să și‑o amintească. — Atenție, o avertiză aceasta, omul nostru te‑a reperat. Dacă este fidel principiilor sale, Laura ți‑l va aduce dintr‑un moment în altul. Niciodată până acum, în viața particulară sau în cea profesională, Vicky nu se mai simțise atât de speriată. Cu înfrigurare, cercetă din ochi încăperea căutând o eventuală portiță de ieșire, dar el se găsea între ea și singura ușă care exista și, abandonându‑și complet blondina, se apropie de ea. — Cunoașteți pe toată lumea cu excepția lui Vicky, cred, declară Laura. Vicky ți‑l prezint pe Craig. Ca de obicei, nici un nume de familie nu fu pronunțat. El schiță un salut din cap la adresa celorlalte femei dar ochii lui – constată acum că erau cenușii – rămaseră fixați pe Vicky. Îi întinse mâna și ea i‑o dădu pe a ei, nu fără o oarecare reticență. Simți ca o descărcare electrică. Căldura degetelor lungi păru că se propagă în tot corpul ei și doar absența comentariilor pe această temă o convinse că nu, salonul nu începuse să se învârtească. Cele auzite mai înainte o ajutară totuși să‑și revină. Acest domn avea o reputație periculoasă de seducător și chiar dacă ea nu se lăsa ușor impresionată, era mai bine să fie prudentă. Recomandare pe care trebui să și‑o repete când, cu o ușurință dezarmantă, el reuși s‑o monopolizeze, excluzându‑le cu amabilitate pe celelalte din conversație. Aflată atât de aproape de el, Vicky își dădu prea bine seama cât era de diferit de bărbații care frecventau în mod obișnuit aceste serate. Nu făcea parte din tagma celor îmbrăcați cu sobrietate în costum, dar nu făcea totuși nici o concesie modei. Reprezenta însăși virilitatea, de la părul des și negru, până la picioarele lungi și puternice. La această elegantă petrecere, blugii și cămașa descheiată la gât ar fi fost suficiente ca să atragă privirile asupra lui, dar atenția lui Vicky nu fusese reținută doar de îmbrăcăminte. Figura lui aspră și bărbia voluntară nu aparțineau tipului de petrecăreț, obișnuit al saloanelor mondene. Ochii lui cenușii, umbriți de sprâncenele stufoase, erau ușor strânși, sub efectul unei maxime concentrări. Vicky știa că, înainte să traverseze încăperea, el înregistrase deja toate detaliile înfățișării ei… ceea ce făcuse și ea, de ce să nu recunoască, în privința lui. Nu credea despre el că face parte din categoria celor care‑și petrec mult timp în aer liber, deși avea palmele puțin bătătorite. Pentru o astfel de viață, ar fi trebuit să fie mai bronzat. — Cine ești și cu ce te ocupi, Vicky? Vocea lui, cu inflexiuni profunde, avea un accent american sau canadian. Aparținea unei persoane cultivate. O altă surpriză, pe care ținuta lui vestimentară nu te‑ar fi lăsat s‑o bănuiești. — În general oamenii nu‑mi cer detalii despre activitatea mea. Dorise ca răspunsul ei să fie spiritual, își spuse enervată. Se simțea aproape timidă în fața lui, ea care nu era lipsită de replică, de obicei. Și felul cum o învăluia parcă din priviri nu aranja deloc lucrurile. — Dar tot ce te privește mă interesează, Vicky, obiectă el. Pulsul tinerei femei se acceleră. Tonul, puțin răgușit, părea atât de sincer încât se simți tentată, pentru o clipă, să‑i dea crezare. Își reveni însă repede. Ținând seama de reputația lui, era desigur interesat doar de un singur lucru. — Îți neglijezi prietena, observă ea. Nu fără o oarecare ironie, se gândi că era fără îndoială pentru prima oară când încerca să deturneze atenția unui bărbat asupra altei femei. Dar eșua în mod lamentabil. — Sophie știe prea bine că nu sunt proprietatea ei exclusivă. Și apoi, prefer să stau de vorbă cu tine. Colțurile gurii mari și senzuale șe ridicară ușor, ca și cum i‑ar fi ghicit stratagema prin care vroia să scape de el și s‑ar fi amuzat. Surâsul îi îmblânzi trăsăturile și atrase privirea lui Vicky spre buzele lui pe care le găsi nespus de ispititoare. — Sunt dezolată, dar eram pe picior de plecare, declară ea brusc. Pe altă dată, poate. Era o simplă formulă de politețe. N‑avea chef să‑l mai reîntâlnească pe Graig. Unde dispăruse oare frumoasa ei stăpânire de sine, dacă zece minute în compania lui o puneau pe fugă? Și nu era numai din cauza celor ce le auzise pe seama lui… Niciodată nu și‑ar fi închipuit că un bărbat ar fi putut‑o tulbura într‑atât. — Te însoțesc. Răspunsul lui îi tăie răsuflarea. Părea că nu‑și pierdea timpul: abia îi fusese prezentat. — Este inutil, voi lua un taxi, spuse ea pe un ton fără replică. Și se întoarse, căutând‑o pe Laura din priviri ca să‑și ia rămas bun. — Ei bine, o să‑l folosim împreună. Timp de câteva secunde, se măsurară din priviri. Ea înghiți cu nervozitate. — Dar… n‑ai nici cea mai mică idee unde locuiesc. Poate nu… — N‑are importanță, principalul e să fiu cu tine. — Eu… Se clătină ușor când, în trecere, el o prinse de cot și o trase spre ușa de intrare. — Dar, domnule…! — Craig, ajunge. O salutară în grabă pe gazdă și, în ochii tuturor femeilor prezente, Vicky reuși să descifreze o luminiță de curiozitate și invidie. — Presupun că scorpiile astea te puseseră deja în gardă împotriva mea, spuse el pe un ton ușor amuzat când ajunseră pe trotuar. — Mi‑au spus că‑ți schimbi prietenele ca șosetele, replică ea. — Oh, mult mai des! exclamă el. În exercițiul funcțiunilor mele, șosetele figurează pe ultimul loc. — Și în ce constau aceste funcții când nu e vorba să lași galeria cu gura căscată? — Ah, nu, tu n‑ai vrut să‑mi explici cu ce te ocupi. El oprise un taxi și o împingea acum pe bancheta din spate unde o urmă, cu un braț trecut nonșalant în jurul umerilor ei. — Unde mergem? Vicky, de obicei imaginea personificată a hotărârii, ezită. După ce stătuse un timp de trei zile la sora și cumnatul ei, plănuise ca seara asta să se ducă la ea acasă. Ar fi fost fără îndoială mai prudent să dea adresa lor, reflectă ea. Mai prudent dar mai puțin incitant, îi suflă un drăcușor. De ce să nu‑l prindă în plasa propriului joc? După câte auzise, el ar fi lăsat‑o mai ușor dacă ar fi crezut că‑i mușcase din momeală. Se aplecă și‑i indică șoferului adresa ei. — Un cartier șic, comentă tovarășul ei. Oricare ar fi natura activității tale, pare să fie rentabilă. Ea îi ignoră aluzia. — E momentul să afli, îi declară ea, că nu sunt genul de femeie care își pierde ușor capul. Deci să nu‑ți faci iluzii numai fiindcă te‑am lăsat să mă conduci acasă. „L‑a lăsat s‑o conducă acasă”! Termenul păru să aibă o nuanță ironică. Doar nu avusese de ales. În mod evident, Craig era maestru în arta de a‑și atinge scopul și, într‑un anumit fel, nu avea deloc impresia că‑și vor spune la revedere, jos în fața ușii. Dar era într‑adevăr grăbită să scape de el? Nu prea era sigură de asta! Încercă deci un sentiment de ușurare amestecată cu neliniște când ajunseră la destinație. Ușurare că a scăpat de intimitatea din mașină – intimitate de care, spre marea ei surpriză, nu încercase să profite – și neliniște de a se găsi în fața unei noi încercări. — Accept cu plăcere cafeaua, spuse el înainte ca ea să poată rosti vreun cuvânt. — Ce te face să crezi că aveam intenția să‑ți propun una? se zbârli ea. — Nimic, ba chiar din contra, de aceea ți‑am luat‑o înainte. Râsul lui era la fel de seducător ca și accentul și tot restul persoanei, iar Vicky nu se putu împiedica să‑i admire îndrăzneala. — De acord, urci dar numai atât cât să bei o cafea, îl preveni ea pe un ton ferm. El nu riposta în nici un fel dar nici nu aproba, iar maniera în care o privi în spațiul strâmt al cabinei ascensorului o tulbură nespus. Se așteptase ca el să se instaleze și să se lase servit, la fel ca cei mai mulți bărbați. Dar nu era cazul! Manifestând un viu interes pentru tot ce‑l înconjura, o urmă din salon în bucătărie, unde o ajută să pregătească cafeaua, și n‑ar fi fost deloc jenat să intre și în dormitor, dacă ea n‑ar fi evitat cu grijă orice ocazie. — Am impresia că ai călătorit mult, comentă el. Dacă nu cumva e vorba de logodnicul tău? O trecu un fior de teama, văzându‑l cum umblă cu câteva din cele mai prețioase suveniruri, dar nici un accident nu se produse. — Eu sunt cea care călătorește, răspunse ea așezându‑se cu grație într‑un fotoliu. Evitase să se așeze în enormul fotoliu Chesterfield ca să nu fie tentat să vină lângă ea, dar stratagema ei se dovedi ineficace. Craig se cocoță imediat pe unul din brațele fotoliului, poziție care era poate și mai intimă. — Ai bani, nu‑i așa? Ochii lui se plimbau cercetători prin încăpere. — Îmi câștig singură existența. Replica fu rostită pe un ton sec. Era decepționată. Nu cumva era un aventurier, un vânător de zestre, care alerga după o nevastă bogată? — Ei bine, și eu fac la fel. La aceste cuvinte, ea încercă o inexplicabilă ușurare. În fond, ce‑o interesa ce fel de om este? — Presupun că munca ta are legătură cu aceste călătorii, reluă el. — Într‑adevăr. Petrec unsprezece luni pe an în străinătate, exageră ea în mod voit. Aici e doar un refugiu între două călătorii. — Ceva mai mult totuși. Și din nou privirea lui parcurse încăperea, înregistrând toate detaliile, care purtau amprenta personalității ei. — Ai mult gust, observă el. Și cred că ești, ceea ce se numește în mod obișnuit o femeie de interior. — Așa după cum ți‑am explicat deja, mă aflu destul de rar aici, datorită carierei mele. Dar când sunt acasă, îmi place să mă simt bine. Știu să gătesc și să întrețin o casă. Totuși n‑am întâlnit încă bărbatul care să facă din mine o femeie casnică. După cincisprezece zile de stat acasă, simt nevoia să‑mi iau zborul. Crezu că observă o oarecare ușurare pe fața lui și‑și văzu imediat confirmată această impresie. — Ah, bine, înseamnă că nici tu nu cauți legături pe termen lung, remarcă el. E foarte bine, suntem făcuți pentru a ne înțelege. De altfel, eram sigur de asta. — Ce vrei să spui? Era intrigată și chiar puțin neliniștită, după această aluzie la o eventuală „legătură„. El se ridică și se postă în fața ei, părând să ocupe dintr‑o dată întreg spațiul cu prezența lui virilă. Inima lui Vicky își opri pentru o clipă bătăile. — Nu mă dau drept ce nu sunt, Vicky. Îmi place nespus compania femeilor frumoase. Dacă se ivește ocazia, nu‑mi displace o aventură cu una dintre ele și, în acest moment, doresc să am una cu tine. Dar nimic serios, nu‑i așa? Vicky înghiți cu greu. În ciuda tuturor eforturilor ei, nu găsea replica potrivită ca să‑i scoată această idee din cap, să‑l facă să înțeleagă că nu‑i împărtășea deloc punctul de vedere. Ochii cenușii se fixară acum pe gura ei și simți că o trec fiorii. N‑ar fi trebuit să‑i permită niciodată să se apropie atât de mult de ea. Se arătase prea sigură pe ea, prea sigură că este invulnerabilă. Dar ar fi putut face altfel? Fusese târâtă de un curent căruia nu‑i putea rezista și avea slăbiciunile ei, ca fiecare dintre noi de altfel. Simți cum se crispează când el, încetișor, întinse mâna și o cuprinse în brațe.

Suflet sălbatic de Abra Taylor PREFAŢĂ Venind din America, într-un orăşel francez de coastă, dintr-o regiune pitorească încărcată de istorie şi tradiţii, în căutarea cumnatului ei despre care, afară de nume şi câteva indicii vagi, nu ştia nimic, Tory găseşte bărbatul pe care-l bănuieşte a fi cel care i-a distrus viaţa surorii ei, Laura, abandonând-o cu un copil. Dar ura pe care o nutrea de ani împotriva lui şi faptul, pe care ea-l considera cert, că-i cumnatul ei nu sunt suficiente pentru a împiedica o atracţie sexuală care ulterior se transformă într-o mare iubire. Bărbatul, Luc Devereux, moştenitorul unei mari averi, fusese atins de amnezie în urma unui accident şi nu ştia nimic despre presupusa lui căsătorie. Acceptă, totuşi, să facă împreună cu ea investigaţiile. Stăpânit de puternice sentimente faţă de Tory, nu-i fu uşor să şi le înfrâneze la gândul că nu e liber. De fiecare dată când pare că s-a dezlegat misterul, apar situaţii neprevăzute, care fac imposibilă unirea lor. Până la urmă, descoperirea unor secrete ale familiei lui Luc fac lumină în viaţa fiecărui personaj. Trecutul, care nu putea fi, uitat şi care-i despărţise, îi uneşte pentru totdeauna. Romanul de dragoste, în care sinceritatea unor personaje merge paralel cu duplicitatea altora, cu nenumărate situaţii tensionate, are şi un fir poliţist, evident cu „sus-pense”, care constituie, în plus, un motiv de atracţie pentru, cititor. Georgeta Mitran 6 iunie 1994   CAPITOLUL 1   — Domnul Devereux nu este aici, domnişoară. Cred că v-am mai spus asta şi la telefon, doar cu o oră în urmă. Secretara era formidabilă; vorbea două limbi la perfecţie, de parcă ar fi lucrat pentru o mare corporaţie din Paris şi nicidecum pentru un şantier naval situat într-un golf liniştit din Bretagne. Avea un zâmbet politicos şi impenetrabil, cu care parcă-i spunea că poate să recunoască extrem de bine o voce, chiar şi atunci când este prefăcută. Cu alte cuvinte, o scorpie de secretară. Din nefericire, Tory aflase deja toate acestea. — De trei zile îmi spuneţi asta, îi răspunse Tory exasperată la culme. Şi vă rog să nu vă mai sinchisiţi să repetaţi, pentru că nu vă cred! Ştiu că este înăuntru, căci i-am văzut maşina. După ce venise cu taxiul din Quimper şi înainte să intre în birou, Tory se plimbase prin spatele clădirii lungi, fără etaje, construită din felurite tipuri de piatră şi care adăpostea birourile şantierului. În parcarea modernă văzuse un Mercedes maro pe locul rezervat, în faţa plăcuţei pe care era scris numele lui. — Aceea, domnişoară, este maşina companiei. Domnul Devereux nu este aici. Tory aruncă o privire dezamăgită către uşa închisă a biroului din spate. Aceasta avea un gemuleţ mat prin care zări umbra unei siluete. Cu siguranţă că cineva era înăuntru şi nu-ţi trebuia prea multă inteligenţă ca să-ţi dai seama cine putea fi. Se uită la ceas. — Este ocupat la prânz? — Mi-e teamă, domnişoară, că nu va veni toată ziua. Chipul secretarei deveni amabil. Îl căutaţi pentru o chestiune personală? Întrebarea părea să-i confirme lui Tory presupunerea că ar putea să treacă de acea uşă dacă ar şti cum să abordeze situaţia. — E vorba de o afacere… foarte confidenţială. Ceva important. — Domnul Devereux vă cunoaşte? Tory ezită. — Au trecut câţiva ani, zise ea evaziv, sperând că aluzia la faptul că-l cunoscuse cândva ar putea s-o ajute să treacă de scorpie. Este o problemă personală şi legală, fără să fie neînsemnată. Am venit tocmai din Statele Unite ca să-l văd. Secretara măsură cu o privire rece îmbrăcămintea pe care Tory şi-o alesese cu atâta grijă şi cu speranţa că-i va conferi atuul de-a arăta degajată şi stăpână pe ea. Jacheta de culoarea făinei de ovăz se asorta cu părul ei de culoarea caramelei, în timp ce fusta plisată din tweed şi bluza de mătase crem alcătuiau, fără exagerare, o ţinută profesională. Tory nu voise să arate ca o femeie preocupată în mod absolut doar de carieră, dar nu dorise să pară nici prea feminină. Spera că arată şi vorbeşte ca o avocată. Însă cel puţin secretara nu se dovedi impresionată de înfăţişarea ei. — Vă asigur, domnişoară, că cele mai confidenţiale chestiuni sunt deseori lăsate în mâinile mele. Poate că reprezentaţi consorţiul american? Dacă da, domnişoară, răspunsul domnului Devereux este tot nu, chiar şi în cazul în care oferta a crescut. Deocamdată îi este cu neputinţă să mai construiască încă un iaht la fel de mare. Totuşi, dacă problema dumneavoastră se referă la altceva.. — N-are legătură cu niciun iaht, îi explică Tory repede, gândindu-se că s-ar putea să fi descoperit secretul cu care să câştige intrarea în sanctuar. Secretara îşi ţuguie buzele dând de înţeles că, dacă nu era vorba despre un iaht, atunci cu greu ar putea avea vreo legătură cu firma Saint–Cloud & Fils, extraordinari constructori de iahturi. — Eh bien, trebuia să vă rog încă o dată să-mi spuneţi despre ce este vorba, zise ea amabilă. Timp de trei zile Tory refuzase să facă asta. — N-am de gând să discut decât cu domnul Devereux în persoană. Pentru că, adăugă Tory în gândul ei, dacă aş vorbi cu altcineva, şeful dumneavoastră care se eschivează s-ar putea să nu mă mai primească niciodată. La urma urmelor, cu doi ani în urmă, ignorase scrisoarea, aceea urgentă. Sau, altfel spus, o ignorase în mare măsură. Răspunsul venit cu întârziere fusese trimis de o firmă de avocaţi din Brest şi nu de Luc Devereux. Şi nu intenţiona să fie amânată, căci venise în Bretagne cu un singur scop, acela de a-l găsi. — Cel puţin, dacă mi-aţi spune cum vă numiţi, sugeră secretara cu abilitate. Tory vru să-şi aleagă un nume pe care să nu-l uite şi consideră că lipsa ei de inventivitate n-o să aibă prea mare importanţă în Franţa. — Smith… Jane Smith. Dar ezitase puţin cam mult. Chipul secretarei rămase impenetrabil când îi notă numele pe o filă de agendă. — Am să-i transmit că l-aţi căutat., zise ea. — Sunteţi atât de bună să-mi spuneţi care este denumirea oficială a firmei domnului Devereux? întrebă Tory cu amabilitate. Fără să ezite, secretara îi dădu numele şi adresa din Brest. Spre satisfacţia lui Tory, acestea se potriveau cu ceea ce ea ştia deja. Trebuie să fie acel Luc Devereux pe care-l căuta. În clipa aceea, zbârnâi interfonul, iar secretara apăsă pe buton. — Oui, monsieur? Deci era într-adevăr cineva în biroul acela, iar faptul că secretara nu i se adresă pe nume persoanei cu care vorbea n-o păcăli nici măcar o secundă pe Tory. Omisiunea fusese, probabil, deliberată. Franceza fluidă şi vorbită repede, care erupse la interfon depăşea cu mult cunoştinţele lui Tory, dar ascultă conversaţia cu toate simţurile ascuţite, sperând că poate o va ajuta, cel puţin, să-i recunoască vocea lui Luc Devereux, dacă avea să i-o mai audă vreodată. Tory nu găsise nicio fotografie printre lucrurile Laurei şi nici, nu-şi putea aminti altceva în afara unei vagi descrieri elogioase: brunet, arătos, superb. Fusese foarte dificil să dea de urma lui după atâţia ani şi totuşi Tory ştia ceva mai multe despre el decât marca maşinii şi natura ocupaţiei sale – proprietar al unei companii care construia iahturi pentru întreceri. Cu doi ani în urmă, nici măcar atât nu ştiuse. Fusese nevoită să trimită o scrisoare la adresa unei apartament pe care el îl închiriase cândva pentru Laura, în Brest, în speranţa că avea să fie expediată unde trebuie. Aşa şi fusese, însă cu rezultate dezamăgitoare. Înainte ca scurta comunicare între birouri să ia sfârşit, Tory observă cu satisfacţie că secretara cel puţin transmisese pseudonimul Jane Smith. Era cazul să renunţe la minciună că Luc Devereux nu era acolo. Secretara întinse mâna după o agendă în care însemna întâlnirile, o deschise la data în care se aflau, de la sfârşitul primăverii, şi frunzări câteva pagini. Tory, care stătea de partea cealaltă a biroului de stejar al secretari observă că toate filele erau aproape albe, la fel şi cea de azi. Poate că în felul ăsta femeia vroia s-o oblige să spună dar ce o aducea acolo. — Domnul Devereux, nu este disponibil pentru vreo câteva zile. Dacă doriţi, vă pot fixa o întâlnire pentru săptămâna viitoare. — Am să-l aştept azi, zise Tory cu fermitate, singura reacţie provocată celeilalte femei fiind o simplă ridicare din sprâncene. — Cum doriţi, zise ea amabilă, dând paginile agendei înapoi, până la zi. Se întoarse la maşina de scris. Lângă fereastra secretariatului se aflau grupate câteva canapele şi scaune din piele. Se îndreptă către ele şi luă loc. Se aşeză cu hotărâre, într-o poziţie din care să nu-i scape o intrară sau ieşire prin uşa biroului lui Luc Devereux. Stătea cu spatele la privelişte, dar oricum o văzuse la venire. Un golfuleţ liniştit şi adăpostit. Golful Biscay, luminat de soare, sub un cer albastru fără nori. Un chei din piatră lung şi pitoresc. Un iaht mare, lustruit, nou-nouţ fusese ancorat la apă mai adâncă, nu foarte departe. Pe el lucrau cu viteza melcului câţiva muncitori slabi şi muşchiuloşi, făcând tot felul de treburi, mai mult verificând velele şi jucându-se cu strălucitoarele corpuri de iluminat. Păreau pregătiţi să-i dea drumul în larg. Alţi muncitori stăteau pe punte. Tory îi auzise mai devreme glumind între ei într-o limbă foarte nefranţuzească, despre care presupusese că era dialectul breton. Nu-i venea să creadă că omul care deţinea rodul acestei strădanii inutile şi indolente n-avea timp s-o vadă. Şi nici că nu era în birou nu putea să creadă. Deşi adresa lui oficială era în Quimper, şantierul naval era la câţiva kilometri mai sus de oraşul breton împrejmuit de ziduri vechi. Îşi împărţea golful bine adăpostit şi liniştit cu pescarii de prin partea locului pe care, de asemenea, Tory îi remarcase la venire. În capătul îndepărtat al golfului, văzuse numeroase ambarcaţiuni de pescuit multicolore, aşezate pe catalige în apă mică. Din faptul că bărcile aveau felinare şi din alte amănunte observate în cele câteva zile petrecute în Quimper, dedusese că s-ar putea să fie pescuitori de sardine, care deseori îşi desfăşurau activitatea în timpul nopţii. Tory aşteptă destul de mult. Se făcu ora prânzului, secretara rămase să-şi mănânce sandvişurile din pachet, dar din biroul acela nu ieşi nimeni. Tory îşi aruncă, înfometată, ochii spre pâinea franţuzească crocantă. Stomacul îi spunea să plece în căutare de mâncare, dar mintea respingea propunerea stomacului. Până la urmă tot trebuia să iasă din biroul acela! Dar dacă nu reuşea să-l prindă la strâmtoare? Dacă biroul lui avea o ieşire care dădea direct în parcarea cu care se învecina? Nu credea să aibă, căci îşi aminti că nu văzuse nicio uşă în spatele clădirii. Din câte ştia, singurele ieşiri erau prin faţă şi dădeau spre chei. Dacă vroia să iasă din birou va trebui, fără îndoială, să treacă pe acolo. Cu toate acestea, gândul o tulbură, dar nu-i trecu prin minte nicio idee despre cum ar putea să afle, exceptând-o pe acesta de a-şi părăsi postul. Ceea ce nu intenţiona să facă. Dar cel puţin nu plecase încă. Prin gemuleţul mat se mai zăreau unele mişcări din când în când. Începu să se gândească la modul cum ar putea să descopere unde locuieşte Luc Devereux, în cazul în care n-ar fi reuşit să ia legătura cu el acolo. Constată că numărul lui de telefon nu figura nici în cartea de telefoane din Quimper, nici în vreo alta din provincia Bretagne, cunoscută sub numele de Finistère: oare acest cuvânt chiar însemna capătul pământului, capătul lumii sau ceva de genul ăsta? Ce ironie! Căci cu siguranţă se simţea de parcă-l urmărise până la capătul lumii. Stătuse două săptămâni în Bretagne şi doar Dumnezeu ştia câte telefoane dăduse; şi fără nimic altceva care s-o îndrume în afară de adresa acelui vechi apartament din Brest, numele unei firme de avocaţi secretoşi, credinţa că omul era înstărit şi cunoscând faptul că ocupaţia lui avea o strânsă legătură cu marea. La început nici măcar toate acestea n-o ajutaseră cine ştie ce. Tory descoperise că o treime din populaţia provinciei Bretagne îşi câştiga existenţa lucrând pe mare. Secretara aruncă la coş hârtiile în care avusese împachetată gustarea şi-i aruncă lui Tory o privire rece. — N-are niciun rost să aşteptaţi, domnişoară. Sincer vă spun, domnul Devereux n-o să vă primească astăzi. Nu este în birou, iar dacă ar fi, n-aş putea să-l deranjez. Tory se uită la gemuleţul fumuriu al uşii şi observă o mişcare clară. Îi zâmbi şi ea la fel de imperturbabil secretarei şi rămase hotărâtă la locul ei. N-o crezu pe femeia aceea. Dar ce avea să se facă dacă chiar ieşea prin altă parte? Poate va fi posibil să intre în vorbă cu vreunul dintre muncitori, cu condiţia să găsească măcar unul care să vorbească englezeşte. În oraşele mai mari, mulţi francezi cunoşteau această limbă, dar în rurala Bretagne acest lucru era foarte puţin probabil. Totuşi, această companie părea să facă într-adevăr afaceri cu clienţi americani. Şi pentru că altceva nu reuşea să facă, măcar asta merita să încerce. Însă nimeni, dar absolut nimeni nu putea fi mai respingător decât scorpia asta de secretară! Tory îşi urmărea de câteva minute şirul acelor gânduri, când intră cineva de afară. Era un bărbat. De fapt, nu-l văzu intrând, din cauză că avea ochii aţintiţi spre uşa lui Luc Devereux, iar când întoarse capul, acesta traversa, hotărât încăperea, scopul lui fiind foarte clar acelaşi ca şi al ei: biroul lui Luc Devereux. Se opri lângă biroul secretarei, îşi propti mâinile pe marginea lui, aplecându-se cu un aer de stăpân, în timp ce schimbă câteva cuvinte cu ea pe un ton scăzut Tory ascultă concentrată, dar auzi doar numele secretarei – Annette. Şi Annette păru că-l cunoaşte. Poate că era un coleg. Poate că vroia să-l vadă pe şef. Tory tot nu reuşi să vadă faţa bărbatului, dar nu arăta ca un client. Era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni albi din doc, pătaţi cu vopsea, un tricou albastru uzat, iar în picioare avea pantofi roşi. Părul negru ce-i trecea de guler era puţin cam lung ca să nu lase impresia de neîngrijire. Era înalt şi bine făcut. Musculatura puternică a umerilor şi picioarelor dovedea că era un bărbat capabil de muncă fizică; de fapt, linia de sudoare care pătase tricoul între omoplaţi era dovada că tocmai făcuse un efort extenuant. — Mais certainement, si vous voulez. Cu aceste cuvinte, primele pe care Tory reuşise să le audă şi să le înţeleagă, secretara se ridică de pe scaunul ei şi dispăru în biroul din spate, închizând uşa în urma ei. Care va să zică, Luc Devereux nu era chiar aşa de inabordabil atunci când se dorea abordat! Bărbatul se întoarse şi se uită la Tory fără curiozitate – o privire leneşă pe care şi-o întoarse imediat. Îşi scoase din buzunar un pachet de Gitanes şi-şi trase o ţigară din el. Apoi se încruntă şi începu să se scotocească după un chibrit. Găsi unul din lemn, şi-l aprinse pe unghia degetului mare, apoi îşi făcu mâinile căuş ca să aprindă ţigara şi în tot acest timp continuă s-o privească pe Tory. Flacăra chibritului pâlpâi peste o privire încruntată şi o cicatrice adâncă. Tory îl privi şi se întrebă… Cu expresia aceea cruntă şi cu cicatricea de pe faţă, numai uşor de abordat nu arăta. Vechea rană lăsase un semn palid şi zimţat care brăzda obrazul de la tâmpla lată, pe lângă ochi şi peste un pomete proeminent. Era cea mai izbitoare trăsătură pe o faţă dură şi frumoasă. Tory nu putu să nu observe că era un bărbat extrem de atrăgător, în floarea vârstei. Cicatricea nu-i diminua câtuşi de puţin trăsăturile întunecate şi frumoase; de fapt, dacă n-ar fi avut-o, ar fi fost chiar mult prea fermecător, îi conferea în acelaşi timp un aspect extrem de tulburător. Primejdios, şi misterios. Exact tipul de bărbat cu care evitase întotdeauna să se încurce. — Vorbeşti englezeşte? izbucni ea. Îşi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei. 0chii lui erau de culoarea gri a granitului şi aveau o căutătură grea şi indispusă care parcă spunea că văzuse multe la viaţa ei. Erau ochii unui bărbat versat. Din expresia lor, Tory îşi dădu seama că el o măsura din cap până-n picioare, aşa cum îl măsurase şi ea, făcând acele aprecieri pe care le făceau de obicei femeile şi bărbaţii ori de câte ori întâlneau o persoană de sex opus. Însă ea fusese aceea care făcuse primul pas aşa că, în timp ce el o examina pe-ndelete cu răceală, nu putu, pe bună dreptate să numească insolentă atitudinea lui. Tory nu era obişnuită cu acest fel de evaluări, de aceea se simţi profund tulburată. Se lămuri în privinţa culorii ochilor ei, erau căprui, ba chiar îi remarcă dintr-o privire şi-inelarul fără verighetă. Continuă s-o cântărească îndelung, de parcă i-ar fi apreciat înălţimea, greutatea şi, de asemenea, încă vreo câteva alte amănunte. Nu păru să fie excesiv de impresionat. Tory nici nu se aşteptase la aşa ceva, căci n-avea prea multă încredere în farmecele ei. Cu toate acestea, examinarea lui meditativă îi dădu câţiva fiori. Conştiinţa sexualităţii era o senzaţie pe care reuşise de câţiva ani să şi-o reprime şi fu tulburată să constate că mai putea încă s-o resimtă atât de puternic. — Da. Vorbesc, zise el după un moment. — Eşti american? îl întrebă ea uimită de accentul pe care-l avea. — Te miră? contracară el. Unii oameni lucrează cu adevărat şi în străinătate. Pentru încă un moment se uitară unul la celălalt, fiecare gândindu-se la câte ceva? Ei îi veni în minte că el s-ar putea să creadă că vrea să-l agaţe. Existau în aceste vremuri libere, multe femei care nu ezitau să-i abordeze pe bărbaţi mai cu seamă pe cei de genul lui. Şi chiar dacă trăia în demodata Bretagne, tot trebuie să se fi confruntat din când în când cu aşa ceva. Tory zâmbi într-un fel care ei i se păru doar prietenos. — E minunat să întâlneşti un confrate american, zise ea. — Presupun că eşti din Midwest, domnişoară… Vroia să-i afle numele. Tory ezită cu stângăcie înainte de a i-l spune. — Smith. Ah… Jane Smith. Trebuise să se gândească pentru a-şi reaminti numele pe care-l dăduse mai înainte. Nu se prea pricepea să mintă şi de aceea schimbă imediat subiectul, cu părerea de rău că din nou îşi bâlbâise numele. Nu vroia să-i spună că e din Colorado, ceea ce pentru ea nu însemna Midwest, aşa că se grăbi să continue. — Mi-e teamă că eu nu-ţi prea recunosc accentul. Era într-adevăr american, dar avea şi o tentă britanică. La auzul numelui de Jane Smith îşi ridicase sarcastic o sprânceană întunecată, dar fără să facă nicio remarcă. Totuşi, chiar şi atât însemna un comentariu de-ajuns. — Am cam colindat lumea, răspunse el calm. — Hoinar? Cred că ai stat o vreme şi în Anglia. — Da. Nu-i spuse cât stătuse acolo. Vorbea şi arăta ca un aventurier, unul dintre, aceia care au cutreierat pământul în căutare de slujbe, fapt care explica şi prezenţa lui în acest loc. Tot nu se putea hotărî încă din ce parte a Americii provenea. — Accentul dumitale este cumva din zona Coastei de Est? întrebă ea încet. Din New England? — Probabil. Acolo am locuit cea mai mare parte a timpului. — Unde? — Sunt prea multe locuri ca să stau să ţi le înşir. Unul dintre ele a fost Cambridge, Massachusetts, unde am petrecut câţiva ani. Am studiat fizica. Ea scoase un sunet uşor de surpriză. — Credeam că lucrezi aici! Mă aşteptam să fii un constructor de bărci sau poate un fel de marinar. Oare îşi irosise atâta efort cu o persoană care nu ştia absolut nimic despre Luc Devereux? — Sunt marinar şi constructor de bărci şi chiar lucrez aici. Ca să fiu mai explicit, sunt proiectant de iahturi. La facultate am învăţat printre altele şi hidraulica – legile care guvernează apa şi mişcările valurilor. Ca să faci artă, îţi mai trebuie şi oarecare ştiinţă. Tory se relaxă puţin. Deci chiar lucra pentru Saint-Cloud   & Fils. Merita să continue conversaţia. Se strădui să poarte în continuare o discuţie oarecare, pentru că nu se putea repezi pur şi simplu să pună întrebările pe care le dorea şi remarcă: — La început am crezut că eşti unul dintre muncitorii necalificaţi. — Nu există niciun muncitor necalificat. Nu sunt singurul cu studii superioare tehnice. — Nu, presupun că nu. Până acum conversaţia nu păru să se desfăşoare prea bine. Încă o mai privea cu ochii aceia reci, ascunşi enigmatic în spatele genelor negre, de parcă s-ar fi gândit dacă merita sau nu să aprofundeze această cunoştinţă. Şi totuşi, nu fusese prea darnic în ceea ce priveau informaţiile referitoare la el. Se hotărî că era timpul să schimbe subiectul discuţiei în caz că avea să reapară secretara. — … şi dumneata speri să-l vezi pe Luc? Reuşise. Folosindu-i numele mic spera c-o să dea lovitura. — Nu chiar. Am nevoie de nişte schiţe. Annette ştie unde sunt. — Activitatea în şantier nu e prea tumultoasă. Mă întreb de ce este atât de ocupat Luc? — Dimpotrivă. Toată luna asta a fost foarte agitată. Avem un client grec care trebuie să-şi ridice comanda în câteva zile. Observă că el nu pretindea că şeful lui nu era acolo. — Agitaţi toată luna doar pentru barca aia de afară? — Barca aceea de cinci milioane de dolari, o corectă el sec. Nu prea te pricepi la iahturi, nu-i aşa? — Absolut deloc, zise ea repede, dorind să revină la discuţia dinainte. Se uită fix către uşă. Prin geamul mat văzu umbra femeii, care se mişca de parcă schimba cu cineva ultimele cuvinte. Secretara putea ieşi de acolo în orice moment. Tory se lamentă cam patetic. — Îl aştept pe Luc de-o grămadă de timp. — Am observat. Făcu un gest către fereastra din spatele ei. Tot intrând şi ieşind din cabina iahtului, ţi-am zărit capul prin geam. Tory zâmbi din nou, de data asta şi mai încurajator. — Scorpia de secretară zice că nu-i înăuntru, dar n-o cred. Poate că ar fi trebuit să renunţ şi să-l sun acasă pe Luc… ah, la naiba. N-are numărul trecut în cartea de telefoane, nu-i aşa? — Dacă nu-l are trecut şi dacă îl cunoşti atât de bine, nu ţi l-ar fi dat chiar el? o încolţi bărbatul, ochii lui de granit întunecându-i-se dispreţuitori. Ştia că-i descoperise trucul. Ah, la naiba. Oare avea să fie şi el tot ca un zid? Tory îşi înclină capul într-o parte, încercând să imite cât îi stătea în putinţă un flirt. — Mi l-a dat, dar ştii cum se întâmplă. Mi-a scris numărul pe un pachet de ţigări. — Chiar aşa? Arăta atât de uimit, încât ea nu putu decât să tragă concluzia că Luc Devereux nu fuma. — … am făcut greşeala să arunc pachetul după ce l-am terminat. Se întâmplă cumva să-i ştii numărul? Bărbatul o studie cu o insolenţă rece, colţul gurii sale aspre mişcându-i-se batjocoritor. Tacticile ei nu-l înşelaseră, Tory ştia asta, dar spera în continuare. Îi oferi cel mai fermecător zâmbet, acela pe care-l ţinuse ascuns de la căsătoria ei scurtă şi dezastruoasă ce-o învăţase în cel mai dureros mod cu putinţă că în farmecul ei şi în intenţiile bărbaţilor nu trebuie să se încreadă. El îşi plecă ochii către gâtul ei chiar ceva mai jos. — Aş putea să te ajut, rosti el tărăgănat, dacă… Secretara alese acel moment crucial ca să iasă din birou cu un sul îngrijit de schiţe. I le înmână cu un zâmbet plăcut pe faţă şi se aşeză înapoi pe scaunul ei turnant. Tory era gata să plângă de umilinţă. — Merci mille fois, Annette. — Ça va? întrebă Annette. — Comme ci comme ça, zise bărbatul ridicând din umeri. Tory înţelesese toate acele cuvinte. Mulţumesc, mult de tot. Cum merge? Aşa şi aşa. O conversaţie nu foarte edificatoare. Apoi bărbatul vorbi în engleză. — Uite ce se întâmplă, Annette, această tânără doamnă este foarte nerăbdătoare să-l vadă fără întârziere pe Luc. Este sau nu înăuntru? — Domnişoara crede că am minţit-o? — Într-adevăr. De ce n-o laşi să intre în birou ca să se convingă singură? Annette ezită, apoi ridică din umeri. — Cum doreşti, zise ea. Bărbatul se îndreptă către ieşire, încă o dată la fel de hotărât. Tory, se ridicase deja în picioare, cu îngrozitoarea bănuială că aşteptase degeaba atâta timp, când el se opri lângă ea. — Vin să te iau la cină, zise el brusc Nu era o întrebare ci o afirmaţie a cărei aroganţă o uimi pe Tory. Deşi era destul de înaltă, fu nevoită să ridice ochii ca să-i întâlnească privirea insistentă. Acest fapt contribui la senzaţia de vulnerabilitate care o năpădi deodată, ca şi când mii de fluturi i se zbăteau în stomac. Începu să regrete tentativa ei de flirt de mai devreme. — Nu… Îşi muşcă buza şi se opri. N-ar fi întrebat-o, bănui ea, dacă nu şi-ar fi făcut deja anumite calcule în privinţa disponibilităţii ei. Fără îndoială că era încă unul dintre acei masculi aroganţi care credeau că se pot culca cu o femeie imediat după ce o cunoşteau. Tipul acela de bărbat puternic şi extrem de viril era întotdeauna foarte sigur pe succesul lui. Până în acel moment nu păruse orbit de persoana ei, dar poate că se plictisise de femeile de prin partea locului. — Nu pot să aştept toată ziua, îi reaminti el nerăbdător şi oarecum sarcastic. Trebuie să scoatem iahtul într-o altă cursă de probă. Aştepta răspunsul, iar ea vroia să-i spună nu. Fără să vrea, observă din nou picioarele puternice, abdomenul plat şi tot corpul lui muşchiulos. Pe antebraţe avea un puf negru de păr şi parcă i se păru că-l simte înţepându-i vârfurile degetelor. Îşi întoarse repede privirea, căci nu dorea să aibă astfel de senzaţii tulburătoare. Dar putea să se descurce cu el. Nu? Trecuseră-mai mult de şapte ani de când fusese înfrântă de un bărbat, iar asta se întâmplase din cauza tinereţii, a vulnerabilităţii şi de atunci rămăsese cu o dureroasă lipsă de apărare. Iar dacă Luc Devereux chiar nu era la firmă, trebuia să găsească o modalitate pentru a da de el. Deocamdată, acest bărbat părea singura posibilitate. — Bine, zise ea, încercând să-şi stăpânească ciudatele palpitaţii pe care nu şi le putea explica. Scopul ei era să obţină informaţii, nu o întâlnire cu un bărbat de o masculinitate atât de periculoasă. — Stai în Quimper? Dădu din cap afirmativ şi-i spuse numele hotelului. — Atunci ne vedem la nouă. Am să întreb de… Jane Smith, nu-i aşa? Acea scurtă pauză conţinea o vagă ironie. Probabil că era foarte conştient că nu se înregistrase la hotel sub acel nume. — Nu… ne întâlnim în hol. Nu-i păsa dacă acel bărbat ştia cine era, dar putea să-i transmită Annettei numele de Victoria Allworth. Tory preferă să nu-şi dezvăluie identitatea până când nu dădea cu ochii de Luc Devereux, care putea sau nu să-şi amintească prenumele, dar mai mult ca sigur avea să-şi amintească de Allworth. — Stai! Nu ştiu cum te numeşti. O salută flegmatic şi ieşi pe uşă. Se opri în prag şi-şi întoarse capul, suficient ca Tory să-i poată observa coborârea sfidătoare a pleoapelor, zâmbetul arogant şi leneş care-i luase în stăpânire buzele aspre şi frumoase. — Doe, zise el sec, John Doe.   Surâsul scurt al lui Luc Devereux dispăru de îndată ce ieşi pe uşă, paşii repezi ducându-l spre cheiul unde oamenii săi îl aşteptau nerăbdători. Nu-i spusese prea multe minciuni femeii, însă nici foarte multe adevăruri. Pur şi simplu, nu avea timp. O oră mai târziu, când stropii îi loveau faţa, iar iahtul imens plutea cu viteză contra vântului puternic, trebuie să fi simţit o emoţie intensă, emoţia răsplăţii de la sfârşitul unei munci îndelungate depusă cu dragoste. Luc crezuse întotdeauna că ambarcaţiunile pentru care îşi dădea osteneala erau mult mai importante pentru el decât putea fi orice femeie vreodată. Stăpânirea unei femei nu putea niciodată să înlocuiască atotputernicia mării, pentru că aceasta – măreaţa, frumoasa, teribila mare – era singura amantă căreia bărbatul nu-i putea fi necredincios. Bineînţeles, avea în el sânge de Saint-Cloud. Care era misterul legăturii dintre familia Saint-Cloud şi mare? Ca de obicei în timpul unei curse de probă de acest gen, cea mai mare parte a minţii lui era ocupată cu elementele şi performantele iahtului şi cu reglările migăloase care urmau să fie făcute după întoarcerea la ţărm. Bărbatul care stătea lângă el, luându-si notiţe, îi dădea din când în când comenzi privind întinderea straielor[1], reglarea troliurilor[2] , echilibrarea greementului[3]. Însă comenzile lui erau aproape mecanice, iar observaţiile constituiau mai degrabă rezultatul unei experienţe îndelungate şi al temeiniciei decât al unei concentrări pasionate. Se întâmpla pentru prima dată ca o parte din el să rămână tot la ţărm, cu femeia aceea. Ştia ce trebuie să fi văzut când a trecut de uşa păzită întotdeauna cu atâta zel de Annette. Nu era nici pe departe un birou somptuos, ci doar o încăpere curată, bine luminată, cu câteva planşete şi câţiva proiectanţi care munceau cu sârguinţă. Biroul şi planşeta lui aveau să fie goale. Iar dacă Annette îi arăta şi restul, avea să fie la fel de dezamăgită. Spaţiul în care-şi desfăşura activitatea firma Saint-Cloud & Fils ocupa aproape toată clădirea, iar ieşirea dădea direct înspre chei. Un necunoscător nu avea cum să observe decât o clădire mare, curată, înaltă de 6 metri, o jumătate din ea fiind ocupată cu carcase noi pentru următoarele armături, iar cealaltă parte adăpostind rafturile depozitului şi planşetele de lucru. Nu foarte mulţi oameni, dar toţi foarte pricepuţi,. Lucrau cu meticulozitate şi conştiinciozitate, cu atenţie şi fără să se grăbească. Nu e bine să te grăbeşti atunci când de o schimbare de-un centimetru într-o curbă depinde dacă vei câştiga sau nu cursa ori când un strai, sau un sart[4], prost proiectat poate costa viaţa unui om. Prin interfonul secretarei lui se putea lua legătura nu numai cu biroul din spate, dar şi cu întreaga clădire. Fusese acolo când Annette îi comunicase că Jane Smith, misterioasa care-l căutase la telefon în ultimele câteva zile, îşi făcuse în cele din urmă apariţia. Pentru că iahtul fusese pregătit pentru testare, Luc fusese toată ziua într-un du-te vino continuu. Zărise la fereastra sălii de aşteptare părul acela până la umeri, neted şi strălucitor şi se întrebase din ce colţ al trecutului său ar putea să provină. La naiba, de ce trebuia să vină tocmai azi! Date fiind aceste circumstanţe, ar fi trebuit să fie încântat cu gândul la seara pe care avea s-o petreacă. Acum că trecuseră câţiva ani, resursele lui vitale nu mai erau afectate de tragedia care sfâşiase mecanismul vieţii lui şi a tuturor celor din familia Saint-Cloud. În mod normal îi plăceau femeile şi începuse să se bucure de viaţă în ultima vreme. Dar în momentul de faţă simţea doar nevoia aprigă de a se concentra şi o durere de cap surdă, neliniştitoare, asemănătoare cu aceea pe care ţi-o dau încercările de a-ţi reaminti ceva. Jane Smith. Minţise, bineînţeles. Şi minţise când îi spusese lui Annette că-l cunoştea, căci era clar că nu-l cunoştea. La început i se păruse posibil s-o fi întâlnit cândva, nu pentru mult timp şi că cicatricea o indusese în eroare. Dumnezeu ştie! Stătuse destul de mult timp în America în timpul studiilor. Menţionase majoritatea evenimentelor importante din viaţa lui, dar niciunul dintre ele n-o făcuse să tresară. Massachusetts şi iahtingul nu-i spuneau nimic. Şi nu ştia destule lucruri despre el ca să-şi dea seama de unde provine extraordinara uşurinţă cu care vorbea englezeşte, nu ştia nimic despre pregătirea lui de specialitate şi nu cunoştea adresa permanentă a moşiei Saint-Cloud. Deci unde era legătura? În afara de asta, ceva îi spuse că n-o mai văzuse pe femeia aceea până atunci. Înfăţişarea ei nu era destul de strălucitoare ca să atragă privirile bărbaţilor, dar exista ceva chinuitor şi dulce în ochii ei netulburaţi, mari şi în gura cuminte şi tremurătoare. Iar când zâmbea toată faţa i se lumina într-un fel extraordinar care o înfrumuseţa şi te făcea să n-o mai uiţi. Bineînţeles că, dacă ar mai fi văzut cândva ochii şi zâmbetul acela, i-ar fi revenit în memorie câteva frânturi – una din acele fărâme efemere care-l necăjeau şi apoi se împrăştiau precum ceaţa, doar ca să reapară într-o formă mai substanţială şi acaparatoare.. Mai rămăseseră pentru el acum doar foarte puţine lucruri pe care nu şi le amintea. Nu se vindecase de amnezie, într-un mod miraculos, dar, cu trecerea anilor, şi-a pus în ordine şi reclădit treptat, şi uneori cu durere, cea mai mare parte a trecutului său estompat şi uitat. Publicitatea care însoţise tragedia familiei Saint-Cloud adăugase multă confuzie situaţiei. Atunci când s-a aflat cât de mult urma să moştenească (construcţia de iahturi reprezentând doar a suta parte), apăruseră obişnuitele şicane ce decurgeau din moartea oamenilor importanţi – scrisori ciudate, false revendicări în privinţa averii procese civile, ba chiar şi cereri în căsătorie din partea unor persoane total necunoscute. Nu-i fusese uşor să selecteze ceea ce era adevărat din trecutul său ceţos, dar majoritatea acelor revendicări fuseseră înlăturate şi, cu timpul, amintirile îi reveniseră aproape în totalitate. Acum numai rareori îl mai hărţuiau unele năluci, durerile de cap erau mai puţine şi doar la intervale mari de timp. Însă unele fantome şterse încă mai continuau să-i tulbure gândurile. Oare americanca aceea suplă şi înaltă era una dintre ele? Presupuse că avea să descopere asta de îndată ce-i va dezvălui că el este acel Luc Devereux pe care dorea să-l vadă. Ar fi putut să procedeze imediat aşa, dar azi fusese mult prea ocupat ca să-şi piardă timpul cu o întrevedere ce-ar fi putut să fie dificilă. Din moment ce nu vrusese să-i spună lui Annette pentru ce-l căuta şi nici să-şi dezvăluie adevăratul nume, era normal că devenise suspicios şi mai era, de asemenea, faptul că încercase să agaţe un om cu totul şi cu totul străin, când se observa cu uşurinţă că era genul de femeie care stătea de obicei în banca ei. Ca orice bărbat, stătu un moment şi se întrebă cât de departe intenţiona să meargă ca să obţină informaţia dorită. Ciudat, dar savură acest gând. Ah, la naiba! Luc scrâşni din dinţi când un gând neaşteptat îi trecu prin minte. Să fie oare o reporteră trimisă de vreo revistă americană? Sau o autoare de editoriale care-şi vinde articolele mai multor ziare concomitent? Ori poate una dintre acele comentatoare de radio în căutare de povestioare lacrimogene? Cu picanterie internaţională, bineînţeles. N-ar avea nevoie să ştie prea multe despre iahturi ca să facă o serie de reportaje despre urmările cursei Fastnet. Privind totul dintr-un unghi de interes uman. Tragedia foarte multor proprietari de iahturi din întreaga lume care muriseră pe mare. Ar putea la fel de bine să fie ceva din toate acestea. Pentru un jurnalist american, Luc Devereux un putea fi altceva decât un nume pe lista de supravieţuitori. Fastnet… ah, Dumnezeule! Dorea ca amnezia să-i fi şters acea amintire chinuitoare. Palpitaţia cicatricei de la tâmpla lui Luc deveni pronunţat vizibilă când îşi aminti acele ape sălbatice ale mării biciuite de furtună, catargele care cădeau, punţile pline de sânge şi ţipetele înăbuşite de vijelie. Fastnet fusese o întrecere cu moartea, cursa unui iaht pe care el îl proiectase. Faptul că bărbaţii Saint-Cloud îşi pierduseră vieţile la bordul acelui iaht însemnase un afront adus familiei care-l crescuse pe el, un văr îndepărtat şi bastard, aproape ca pe unul dintre membrii ei. Dacă trebuise să uite ceva, de ce nu uitase de Fastnet? Şi totuşi, acea parte din trecutul său încă îl mai ţinea în ghearele sale. Poate că aşa avea să fie mereu, căci tot aşa le ţinea şi pe cele două femei din viaţa lui, singurele care mai rămăseseră din măreţul neam Saint-Cloud. Oare se va elibera vreodată de datoria pe care o avea faţă de mătuşa şi tânăra lui verişoară? Simţea faţă de mătuşa lui, Tante Marie, un sentiment slab de milă, în ciuda faptului că-i era extrem de îndatorat pentru că-l crescuse. Dacă trecutul o ţinea prizonieră, poate acea închisoare şi-o făcuse singură. Mătuşa lui era o femeie cu o voinţă extraordinar de puternică, tocmai de aceea avea să supravieţuiască. Însă Aimée, scumpa, inocenta şi tânăra Aimée, tremurând pe marginea prăpastiei viitorului şi susţinută de legătura ei cu trecutul… de ce trebuie să fie încătuşată de tragedia familiei? Era suficient că-şi pierduse tatăl şi fratele fără să-şi piardă şi libertatea. Aimée era adevărata victimă a cursei Fastnet, iar Luc simţea că faţă de ea are cea mai mare responsabilitate. În momentul de faţă existau foarte puţine lucruri pe care le putea face ca să schimbe anomalia vieţii tinerei lui verişoare, dar acest fapt îl tulbura nespus şi constituia încă o povară a conştiinţei sale încărcate. Luc înlătură cu hotărâre gândurile îndreptate către femeile faţă de care avea astfel de datorii şi mai dădu încă o comandă. Deocamdată, cu micile reglări pe care le făcuse toată ziua, testul era un triumf. Puţin mai târziu, când iahtul se mişca precum o pasăre mare şi graţioasă în zbor aproape că uitase de durerea de cap şi apoi îi reveni, împreună cu imaginea chinuitoare a misterioasei Jane Smith. Faptul că era ziaristă nu justifica opţiunea ei pentru o identitate falsă decât dacă avea un nume uşor de recunoscut. Dar se îndoia că asta ar fi cu putinţă la vârsta ei. Nu putea să aibă prea mult peste douăzeci şi cinci de ani. În plus, stătea într-unul dintre cele mai mici şi ca vai de lume hoteluri din Quimper, care cu greu ar fi fost ales de o femeie cu bani, şi succes. Să fie atunci încă o pretinsă moştenitoare a familiei Saint-Cloud? Sau o pretendentă? Tot ce se poate. Îi dăduse de înţeles Annettei că era vorba de unele complicaţii legale. O ameninţare voalată, altfel spus. Mai apăruseră şi alte persoane care prelinseseră că fac parte din trecutul lui sau menţionaseră promisiuni care nu li se făcuseră niciodată. Amnezia lui, de care aflase multă lume, încurajase tot felul de impostori. Unii dintre ei relatau poveşti suficient de plauzibile, dar care nu se potriveau cu faptele cunoscute din viaţa lui şi a celor doi Saint-Cloud morţi. Era, care va să zică, o altă impostoare. Pretenţia ei că-l cunoscuse înainte confirma pur şi simplu acest lucru. Bineînţeles că vroia bani şi spera că ameninţările ei o vor ajuta să-i obţină fără să ajungă la tribunal. Dacă venea cu o pretenţie adevărată, de exemplu, cu o istorie care reuşea să reziste la o verificare riguroasă, abordarea ei ar fi fost mult mai directă şi prezentată pe căi legale adecvate. Nu părea să fie genul de femeie care încercă să te jecmănească, dar Luc ştia deja, cu părere de rău, că un chip inocent nu însemna mare lucru. O experienţă amară îl învăţase că feţele nevinovate ascundeau adeseori intenţii murdare. Deodată, mânia puse stăpânire pe el. Indiferent pentru ce îl căuta, s-o ia naiba pe femeia aceea! Dacă scopul ei era să tragă foloase de pe urma nemiloaselor nenorociri ale altor oameni, atunci merita o lecţie dură. Zvâcnirea din cicatricea de la tâmpla lui Luc deveni acută şi-i înăspri gura transformându-i-o într-o linie subţire şi periculoasă. Poate că domnişoara Jane Smith îşi găsise naşul în persoana domnului John Doe!     [1] Strai – (mar.) parâmă cu care se leagă partea superioară a catargului de proră. (n.trad.) [2] Troliu – aparat care serveşte la ridicarea sau la transportul unei greutăţi cu ajutorul unui cablu care se înfăşoară pe un cilindru rotitor, (n. trad.) [3] Greement – ansamblul catargelor, vergilor manevrelor şi velelor unei nave(n. trad.) [4] Sart – frânghie care serveşte la fixarea şi întărirea catargelor de bordul navei. (n. Trad.)  

Sub copacul Ginkgo de Sara Orwig Capitolul 1   SYDNEY FOSTER se sprijinea cu spatele de rama  ferestrei, cu o ceaşcă de cafea în mână şi cu braţele  încrucişate. Avea un sentiment de gol, de „deja vu”, în timp ce o privea pe fata din camera de interogatoriu. Părea că era pierdută cu gândul într-un coşmar de demult, iar faţa ei era încordată, străbătută de sentimente pe care ea crezuse că nu le va mai trăi din nou niciodată. Din clipa în care o văzuse pe fată, se porni un fel de reacţie în lanţ care anulă un efort depus de ani de zile, menit să-i ordoneze odată gândurile, ani în care nu-şi permisese să se gândească dincolo de nişte bariere stabilite de ea însăşi. Reuşi să închidă definitiv acea parte a minţii, când soarta se amestecă iar în viaţa ei, suprapunându-i trecutul peste clipa de faţă, ca o fotografie expusă de două ori. La sosirea avocatului se întoarse spre el. Se strădui să înceteze să se mai gândească la subiectul acesta trist, apoi îl privi cu nişte ochi trişti care nu lăsau să se ghicească nimic. — Cum a mers? Norm Crandall îşi lăsă geanta jos pe unul din scaunele de lemn aliniate la peretele din spate, apoi ridică puţin capul cu o mină exasperată. — Vrei, te rog, să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Sydney bău din nou din cafeaua călâie şi îşi aşeză cu grijă ceaşca pe pervaz, lângă geam, după care arboră un ton nestingherit de nimic. — Vreau ca tu să te ocupi de ea. — Asta am învăţat cât timp am fost student la drept, Sydney, răspunse ei, tonul lui căpătând o uşoară nuanţă de enervare şi răutate. La asta m-am şi gândit. Acuma vrei să-mi spui şi mie ce naiba cauţi aici şi de ce vrei ca să mă ocup de soarta unui copil adunat de pe stradă? Privirea ei deveni aspră, se uită la el strângând din dinţi. Vocea ei era calmă în aparenţă. — I-au arestat pe cei doi tipi pe care i-am surprins pe când voiau să-mi fure casetofonul din maşină, aşa că m-au chemat la sediu ca să-i identific. — Şi ai văzut când au adus-o şi pe ea aici? — Da. El răsuflă din greu şi-şi trecu mâna peste faţă. — Îţi dai seama în ce te bagi? — Da. — Uite ce e, cred că trebuie să discutăm un pic problema asta. Zău că nu cred că ai studiat-o atent. În vocea ei se simţea cât de hotărâtă este. — Am hotărât, Norman. Aşa rămâne. El o privi câteva clipe, apoi renunţă la subiect cu un oftat. — Bine. Tu eşti şefa. Faţa ei se destinse într-un zâmbet strâmb în timp ce-şi încrucişă braţele şi se rezemă de tocul uşii. — Merită să cheltuiesc atâţia bani ca să te pot vedea şi pe tine odată că recunoşti ceva. Faţa exasperată a lui Norman Crandail se linişti şi el zâmbi forţat în timp ce îşi lua trenciul şi îl îmbrăca. — Da, poţi fi sigură că mi-am câştigat cu greu fiecare bănuţ. Sydney îi răspunse cu un zâmbet distrat şi Norm se miră puţin atunci când ea se ridică şi se întoarse, privind spre camera de interogatorii în timp ce stătea mai departe cu braţele încrucişate. Când vorbi într-un târziu, vocea ei devenise mai melodioasă. — Câţi ani are? Norm lovi cu mănuşile în palmă, cântărind atât pe clienta lui cât şi situaţia în general. — În hârtii scrie optsprezece, dar sunt convins că sunt false. Nu cred să aibă mai mult de cincisprezece ani. A fost deja arestată de două ori şi face trotuarul de cel puţin doi ani. Sydney simţi că o cuprinde o senzaţie de ameţeală, parcă plutea, şi atunci se prinse tare de porvazul ferestrei. Urmă o scurtă linişte după care ea îşi luă pardesiul şi-l îmbrăcă. Culoarea roşie intensă a acestuia contrasta cu griul mohorât al camerei. — De ce este acuzată? — De acostare şi reţinere. Atunci când se uită la avocatul ei, pe faţa lui Sydney se citea o hotărâre de nestrămutat. — Scoate-o de aici, Norm. Şi cât mai repede cu putinţă. Cel mai în vârstă dintre asociaţii firmei “Crandall, Crandall şi Lewis” se rezemă de perete, arătând parcă mai bătrân în timp ce o privea atent cu ochii lui mijiţi.                                    — Uite ce e, Sydney, ştiu că nu vrei să auzi ce-ţi spun, dar cred că este mai bine să te mai gândeşti un pic. Nu-ţi dai seama în ce te bagi. Ai dat o mulţime de bani pentru a realiza un adăpost cât de cât civilizat pentru aceşti copii şi ăsta a fost un gest al naibii de nobil, dar nu este cazul să te complici cu un copil. Pentru asta există servicii sociale, zău aşa. Ea îşi luă poşeta şi baticul de pe scaun, după care îl privi drept în ochi pe omul mai în vârstă. — Nu mă complic cu un copil. Mă complic cu acest copil. — De ce? Doamne, femeie, ai treizeci şi şapte de ani. La vârsta asta nu mai ai voie să te laşi târâtă de sentimente. Nu ştii nimic despre creşterea unui copil. Îi aruncă un zâmbet trist. — Ştiu mai mult decât crezi. El răsuflă cu putere, apoi îşi luă servieta. O umbră de umor trecu peste chipul lui exasperat. — Ţi-am spus vreodată ce dificilă eşti atunci când îţi intră o idee în cap? Ochii ei trădau faptul că situaţia o distra, în timp ce ea îi deschise larg uşa. — Nu te mai văicări, Norman. Nu cadrează cu un om în poziţia dumitale. El se strâmbă batjocoritor atunci când ajunseră la colţul coridorului. — Nu mă văicăresc. — Ba da, spuse ea, în timp ce deschideau uşa de la camera de gardă. Şi în afară de asta, nu ţi-am cerut să demarezi o adopţiune. Ţi-am cerut s-o ajuţi, să iasă la liman. El îi aruncă o privire pătrunzătoare, fiind uşor amuzat de idee. — Da, da, lasă că te ştiu eu. Dacă nu mă înşel,voi fi vârât până la gât în problema copiilor străzii,  peste câteva săptămâni. — Nu fi aşa de pesimist. El scutură negativ din cap. — Am toate motivele să fiu aşa. Într-un fel sau altul, ai reuşit să mă bagi în toate năzbâtiile tale. Să mă ocup de colecta de bani pentru un adăpost, să particip la şedinţa consiliului directoral pentru programul de reabilitare, să dau sfaturi juridice gratuite pentru Societatea celor fără locuinţă — drace, am mare noroc dacă mai apuc de trei ori pe săptămână să iau masa pe acasă. Sydney îl privi din cap până în picioare. — Nu arăţi ca un om care a suferit aşa de mult. Îi aruncă un zâmbet scurt. — Dar în schimb gândeşte-te cât de mult ţi-a îmbogăţit viaţa ta. — Reducându-mi substanţial şi contul de la bancă. Ea râse. — La onorariile pe care le încasezi tu, poţi să-ţi permiţi. El se opri, cu o licărire veselă în ochi. — Cred că mai bine plec până nu e prea târziu. Puse servieta pe tejghea şi o deschise. — Şi deci ce ai vrea să fac eu după ce o s-o scot de aici? Faţa lui Sydney căpătă o expresie gravă şi ea privi în altă parte, vocea ei devenise aspră. — Du-o până la maiorul Henderson la sediul societăţii “Legiunea Carităţii”. O s-o sun eu după ce ajung la birou. O să aranjeze ea într-un fel până mă gândesc eu la ceva mai bun. Norm Crandall se încruntă şi scutură din cap. — Nu-mi place treaba asta, Sydney. De câte ori te apuci de o treabă de una singură, ai talentul să dai peste bucluc. De exemplu programul ăsta de reabilitare. Drace, câţi bani şi cât timp ai pierdut cu acest program întrece orice limită cerută de sentimentul de conştiinţă civică. Nu mai suport să te văd cum te bagi în altă acţiune de acest gen. Sydney îi aruncă un zâmbet strâmb, ochii ei nu trădau nici măcar o umbră de amuzament. — M-am băgat deja, Norman. Îşi puse mănuşile ei de copil, distrată, fără să observe măcar ce face, dusă pe gânduri. Apoi, după ce inspiră adânc, îl privi scurt şi spuse ceva mai încet. — Sună-mă dacă mai afli ceva despre ea, da, Norman? — Sper că măcar de data asta o să ţii cont de ce ţi-am spus, Sydney, o sfătui el sec. Doar de asta mă plăteşti. Ea îi aruncă din nou un zâmbet strâmb. — Ştiu. Se opri şi începu să învârtă cheile pe deget, apoi îl privi iar, drept în ochi. — Ştiu că mă bag într-o altă poveste, spuse liniştită. În viaţă multe lucruri depind numai de noroc şi poate că copilul ăsta are nevoie de o şansă măcar. Norm se lăsă puţin pe spate, o privi cu ochii întredeschişi şi luă un ton care inspira milă. — Ştii că nu am reuşit niciodată să te înţeleg cu adevărat. Uneori mi se pare că eşti persoana cea mai îngăduitoare, visul şmecherului, alteori când eşti în consiliul de administraţie acţionezi atât de dur încât Margaret Thatcher pare pe lângă tine o biată minge de  puf. Nu ştiu niciodată când eşti Attila, regele hunilor şi când eşti Maica Tereza. În ochii lui Sydney apăru o luminiţă provocatoare. — Hai să cădem la învoială, Norm. Atunci când n-o să fii în cadrul sferturilor de oră de consultaţie, pentru care pretinzi foarte mulţi bani, am să-ţi explic care este diferenţa fundamentală dintre necesitate şi lăcomie. Norm pufni în râs. — Spune-mi unde se găseşte linguşirea pe scara diferenţelor fundamentale? Ea râse cu poftă. — Tu ai putea deveni un mare linguşitor. După care arătă cu capul spre pantalonii lui călcaţi impecabil care aveau însă nişte cute. — Ai putea să te alegi cu scame pe genunchii pantalonilor. El îi aruncă o privire plină de semnificaţii. — Un mare pas înainte pentru întreaga omenire. Privi apoi la ceasul din perete. — Cred că este momentul să plec. În seara asta trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni de afaceri şi ar trebui să mai analizez nişte date mai înainte. Aştept de la tine un telefon la prima oră a dimineţii. — Nu renunţi? — Nu. Chipul lui arăta clar că este nemulţumit de hotărârea ei, dar înclină din cap ca şi cum ar fi fost de acord. — Dimineaţa sunt la tribunal. Dar o să-ţi comunic la birou ca să ştii cum va aranja maiorul Henderson. Scutură apoi din cap. — Ai grijă să mă suni pe linia mea privată. Nu aş vrea ca tot biroul să discute acest subiect la o cafea. Dădu din cap în semn de înţeles, în timp ce privirea lui arăta că este cu gândul în altă parte. Ea privi în jos cu un aer preocupat în timp ce alegea o cheie din legătura pe care o ţinea în port-cheiul din piele de ţipar. Când îşi ridică în cele din urmă capul, avea pe chip o expresie solemnă, iar vocea îi căpătase un ton neobişnuit de aspru. — Mulţumesc, Norm. O clipă el rămase mut, apoi răspunse. — Pentru puţin. Vorbim mâine. — Deci pe mâine. Ridică mâna cu un gest de adio, după care Norm Crandall făcu un semn din cap atunci când ea trecu dincolo de uşa mare de sticlă. Mergea pe trotuar şi fulgi mari şi deşi purtaţi de vântul slab de primăvară se agăţau în părul ei negru şi pe stofa mantoului ei de culoare roşie. În jurul ei se lăsase seara care o izolase în mijlocul zăpezii care cădea moale. Avocatul, care mergea în spatele ei, era îngândurat străduindu-se să înţeleagă de ce ea era atât de deosebită în seara asta. În momentul când ea se uită ca să traverseze, o pală de vânt îi smulse eşarfa de la gât şi-i biciui uşor faţa cu ea. Ea o dădu de-o parte, şi pentru o  clipă chipul ei se profilă pe cerul plumburiu. El deveni şi mai îngândurat. Găsi însă piesa din “puzzle” care îi lipsea. Totul nu era decât o deghizare nereuşită a dezamăgirii.   NICK NOVAK PRIVEA pe fereastra de la „Pete's Pizza Hut”, cuprinzând în mâini ceaşca cu cafea fierbinte, mintea lui nu se gândea la nimic în timp ce privea absent circulaţia de lângă semafor. Zăpada cădea într-una murdărind străzile oraşului Calgary, în timp ce maşinile care treceau în goană împroşcau trotuarul cu zăpada topită. Pietonii se grăbeau, cu capetele în piept ca să se apere de fulgii mari şi albi. Deodată se auzi un scrâşnet de roţi la plecarea de la stop şi Nick înregistră automat numărul camionului alb care trecu în viteză pe lângă fereastră. Gura lui făcu o strâmbătură care trăda umorul lui negru. De obiceiurile proaste nu scapi aşa uşor. Privi în interiorul slab luminat, după care se aşeză  la o masă şi se concentră asupra cafelei. În jurul gurii apăru o expresie cinică. Pe vremuri era suficient să arunce o privire doar, după care era în stare să facă o descriere exactă a fiecăruia din jur. Acum se considera norocos dacă reuşea să-şi amintească ce culoare au ciorapii pe care şi i-a pus în picioare dimineaţă. Ironia soartei. O merita. Fusese o puşlama prea arogantă şi încrezută. Sorbi din cafea, apoi privi iar pe fereastră. Ajunsese să dorească să înceteze porcăria asta de vreme. Ajungeau cele cinci luni de iarnă, îl chinuiseră destul. — Hei, omule. Vrei nişte poze porno? Nick îl urmări pe Tony Martinelii cum se trânteşte în scaunul din faţa lui, cu cipilica lui neagră lăsată pe frunte şi vesta aia cu puf care lăsa pene prin toate găurile din căptuşeala de nylon. Ca de obicei fostul lui partener era nebărbierit, iar blugii lui arătau de parcă toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să se târâie printr-un garaj auto. Când îi răspunse, vocea lui Nick suna leneşă şi tărăgănată. — Văd că eşti gata pentru masa de seară. Tony zâmbi şi apucă menu-ul de lângă suportul de şerveţele cromat şi sticla cu sos de roşii. — Exact. Mi-am pus un maieu curat azi dimineaţă. — Vai, sunt impresionat. — Mi-am imaginat eu. Ce ai acolo? — Cafea. Tony ridică privirea şi-i aruncă o căutătură pătrunzătoare, mult timp, apoi se concentră asupra menu-ului. — Bine. O să iau spaghetti la cuptor, o leacă de pâine cu usturoi şi plăcintă cu mere ca la mama acasă. Aruncă menu-ul la locul Iul, apoi se lăsă în scaun, cu o căutătură diabolică în priviri. — Şi cum a mers azi cu Doamna Dragon? Nick îi zâmbi sinistru. — Aş vrea să nu-mi aminteşti de ea azi, dacă nu te superi. — Chiar aşa de rău e? — Chiar aşa. — Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? — Nu prea. — Drace, se adună lucrurile de parcă am fi într-un butoi cu vin. Asta îl făcu pe Nick să zâmbească. — Cum merge cu noul partener? Tony ridică din umeri şi privi în altă parte. — O să fie bine, cred. O să-mi trebuiască ceva vreme să mă obişnuiesc cu el. — Dar despre ce este vorba? Tony ridică din nou din umeri, apoi întâlni privirea partenerului său. În colţul gurii îi apăru un zâmbet trist. — Bine, cel puţin un lucru e sigur, nu seamănă deloc cu tine. Nu i-ar veni o idee mai originală nici dacă i-ai trage una la fund. Gagiul arată de parcă acum a terminat şcoala de handicapaţi. Zâmbi şi mai mult. — Singura lui calitate este că este mai urât decât orice pe lume, aşa că gagicile se bucură că mai sunt încă în viaţă. În ochii lui Nick licărea o scânteie de ironie. — Având în vedere faptul că nici tu n-ai absolvit şcoala Waldorf, nu prea mă omor să le cunosc pe gagicile tale. — Ei omule, ciugulesc şi eu ce se poate. Tony privi la chelneriţa care stătea lângă masa lor, apoi se uită iar la Nick. — Vrei să mănânci ceva? Da, vreau. Tony comandă, apoi scormoni prin buzunare după un pachet de ţigări şi găsi unul în buzunarul vestei, mototolit, după care luă o ţigară şi aruncă pachetul pe masă. Imediat ce o aprinse se răspândi mirosul tutunului american, iar chipul se estompă în fumul gros de ţigară. Chibritul aprins îl aruncă într-o scrumieră. Se lăsă pe spate cu o expresie şireată pe chip, studiindu-şi prietenul. — Pari frământat de ceva. Ţi-a făcut careva vreo figură urâtă, ţi-a dat cu nisip în ochi? Nick îi aruncă o privire fioroasă, apoi ridică din umeri. — Chiar cu nisip nu, dar se pare că cineva mi-a dat cu ceva praf în ochi. Tony îşi plimbă braţul pe speteaza scaunului liber de lângă el, în timp ce ochii lui sclipeau de inteligenţă. — Văd că îţi mai funcţionează vechiul tău radar. — Poate da, poate nu. — Bine, acum pune-mă la curent. Nick se încruntă, concentrat să-şi pună gândurile în ordine. — Am auzit din întâmplare cum instruia directoarea de la serviciile sociale pe cea care a venit în locul ei. După toate aparenţele, Doc Robertson a venit aici din Statele Unite pentru că cineva i-a plimbat un morcov uriaş pe la nas. — Ce fel de morcov? — O finanţare privată importantă şi mână liberă pentru dezvoltarea unui program. — Fără bancuri, te rog. Eu ştiam că programul era finanţat de serviciile sociale şi de alte organizaţii. — Şi eu tot aşa credeam. Dar acum am o altă viziune a afacerii. Programul a fost puternic mediatizat în presă, se pare că viziunea asta simplistă nu se potriveşte. Mă face să mă gândesc: cine ar avea interes să ascundă ceva? — Ai vrea să aflu ce şi cum? Nick făcu o figură care trăda că îl amuză ideea. — N-o să mor dacă o să aflu adevărul. Tony chicoti şi îşi încrucişă braţele pe măsuţa Formica. Fumul alb al ţigării se ridica drept în sus. — Ţine minte însă — dacă dai de ceva gras, eu mi-am pus fundul la bătaie, nu tu. Nick ricană. — Bagă de seamă, nu mai umbla aşa ca elefantul prin prăvălia cu porţelanuri fine, Martelli. S-ar putea să calci pe niscaiva bătături foarte dureroase. — Mersi, băiete. Exact asta şi vreau, să calc pe ceva care doare. Tony îşi stinse ţigara, chelneriţa apăru cu masa, aşezând farfuria aburindă pe şerveţelul de hârtie din faţa lui. Faţa lui Nick redeveni serioasă. Uneori i se părea că totul este un vis urât. Uneori erau momente când uita ce se întâmplase de fapt, când uita totul. Dar apoi se simţea pocnit, din nou, de realitatea dură şi îl treceau fiori. Şi din toate relele cu care trebuia să se lupte, frica era cel mai al naibii. Şi asta îl îngrozea de-a dreptul. Strânse mai tare ceaşca în mână, fără să-şi dea seama, după care Nick se strădui să îşi alunge rîndurile. Privi pe fereastră cu faţa încordată. Cerul plumburiu parcă se lăsase şi mai jos, transformând totul într-o neclaritate monocromă, iar el privea acest tablou legănat de zăpada care cădea uşor. Atâta vreme cât reuşea să nu se gândească la ce o să facă, la viitor, reuşea să îşi stăpânească frica. Devenise o fiinţă care supravieţuia de la o zi la alta. La început suportase durerea, clipă de clipă, apoi suportase senzaţia înăbuşitoare a lipsei oricărei speranţe de ajutor, ceas de ceas. Acum suporta pur şi simplu. Erau momente când regreta că Nick îl descoperise pe strada aceea nenorocită. Dar nu avea timp să se gândească la asta, şi aşa realitatea crudă era aproape de nesuportat. Să le ia pe rând, câte o zi. Nu putea să facă faţă la o porţie mai mare de o zi. Vocea lui Tony era liniştită, dar avea un uşor ton de şef. — La ce te gândeşti, Nick? Nick îl privi în ochi pe prietenul său, reuşind să şi schiţeze un zâmbet fals, în timp ce-i minţea. — Mă gândesc că sunt fericit că în seara asta nu zac drogat printr-o fundătură. — De parcă mai contează pentru tine cum mai este vremea afară. Tony împinse la o parte farfuria, bău ce mai rămăsese din berea lui, apoi căută să evite un râgâit în timp ce pusese pe masă cutia goală. — Ce-ai zice de un film? Nick simţi cum îl cuprinde oboseala şi ştia bine cum să scape de ea. — Nu în seara asta. Cred că mai degrabă bag cornu în paie devreme. Tony îşi vârî o scobitoare în gură, luă nota de plată şi se ridică după ce dădu la o parte scaunul. Apucă jacheta lui Nick de pe spatele scaunului şi aşteptă până când el reuşi să-şi scoată bastonul de după pervaz. Nick aproape că zâmbea când se ridică în picioare, fiind conştient de faptul că Tony avea grijă de el ca o cloşcă, dar se făcu că nu observă. Trebuia să-i facă pe plac lui Tony. Fuseseră atâtea ocazii când toate frustrările lui Nick se descărcau violent, iar Tony nici măcar nu clipise. Uneori răbdarea lui indestructibilă îl înnebunea pe Nick, dar pe de altă parte, trebuia să recunoască simţul deosebit de fin al umorului la acest poliţist. Îi salvase mândria lui de bărbat, de mai multe ori, doar cu un comentariu simplu al dracului de deştept. Nick se lăsă cu greutatea corpului pe baston încercând să-şi uşureze piciorul stâng, ajuns aproape nefolositor. Tony îi trase scaunul din drum, după care zâmbi când îi întâlni privirea. — Hei, Myrtle, vrei să dansezi? — Sus fundu, Martinelli. Concentrându-se puternic pentru a-şi comanda muşchii, Nick se întoarse şi o luă pe interval. Îşi păstră echilibrul şi apoi îl lăsă pe Tony să-i aranjeze mâneca stângă a jachetei lui de pilot, după care, calm, îl lăsă să-i suflece manşeta. Dacă nu l-ar opri, Tony ar începe să se smiorcăie. Ca să nu piardă mai mult timp, îl lăsase pe Tony să-l ajute la îmbrăcatul jachetei, dar se încordă şi refuză atunci când poliţistul încercă să-i ofere braţul. Nick reuşi să schiţeze un zâmbet. — Vreau să văd dacă mai sunt în stare să ies pe uşă cu forţe proprii, fără să ating planta aia docorativă de lângă casierie. Când ieşiră afară, se întunecase. Nick se opri să-şi ridice gulerul jachetei; fulgii mari se aşezau pe părul şi pe genele lui. În timp ce mergeau pe stradă observă în geamul unei vitrine neluminate imaginea lui şi a lui Tony. Avu o senzaţie ciudată de alienare. Îl surprindea uneori chiar şi pe el cât de puţin se schimbase. Avea aceeaşi alură de om tare şi cu condiţie fizică, aspectul acela de forţă care se vedea  la puţini oameni. Imaginea lui nu arăta schimbările din ultimii doi ani. Nici nu arăta că el devenise ceva mai vulnerabil, că apăruseră fire de păr alb în părul lui negru, că faţa lui era marcată de un anumit fel de tensiune continuă. Ceea ce se întâmplase îi schimbase viaţa fără vreo posibilitate de a mai îndrepta ceva. Şi totuşi imaginea lui rămăsese la fel. Încă o glumă sinistră a vieţii. 20 Aproape se poate spune că pe Nick asta îl distra, felul în care lumea se referea la “accidentul” lui. Acum totul era măsurat de la acel eveniment, înainte de accident. După accident. Se gândi în ce termeni ar fi putut ei descrie cazul lui. Dacă vreun beţiv se storcea de vreun perete de beton, asta se numea “o tragedie”, dacă un nenorocit de drogat lua o doză mai mare se numea “o viaţă pierdută”, oare cum ar defini ei ceea ce păţise el? Un accident. Al dracului accident. — Ai nevoie de ceva, să mă duc să-ţi iau ceva de la băcănie, să plătesc nişte note de plată? Smuls din gândurile sale, Nick scutură din cap negativ şi se afundă mai adânc în jacheta lui când simţi o pală de vânt rece. În acel moment, ultimul lucru de care avea nevoie erau luminile strălucitoare şi mulţimea de trecători. Toată ziua fusese infernală şi era conştient că era epuizat. Puterea lui de concentrare slăbise şi greutatea uriaşă din partea stângă începea să-şi spună cuvântul. Ştia din experienţe dureroase că de două lucruri trebuie să se ferească cu orice preţ: de epuizare şi de stările de tensiune mare. O doză mărită din una din aceste două rele şi ajungea iar la starea iniţială. Şi până acum avusese cam prea des această plăcere. Tony se feri din drum ca să-i facă loc unui imcător care venea spre ei, apoi veni iar lângă Nick. — Vrei să ne oprim puţin la staţie ca să iei o cafea? Dădură colţul şi se pomeniră în bătaia n.tpraznică a vântului şi a zăpezii, Nick plecă şi mai mult capul să se ferească de fulgii umezi. — Cred că mai bine mă duci direct acasă. Mai rezist doar vreo douăzeci de minute şi cad lat. Tony zâmbi. — Hei, omule, nu te mai ridic eu din noroi. Odată mi-a ajuns. Nick reuşi să-i răspundă cu o jumătate de zâmbet, dar nu se amuza deloc. Odată chiar că fusese destul. Poate că de prea multe ori odată. Se întrebă dacă trecuse vreo zi în care să nu-şi pună problema de ce oare se luptă atât de îndârjit să i amână în viaţă. Odată mort, ai terminat, dar nu se compară cu o zi la plajă, totuşi. Se luptase cu toată iniţa douăzeci şi unu de ani, exact o jumătate de vinţrt şi nu urmărise decât să se menţină. Acum nu mai avea nici măcar forţa. Fără forţă nu mai avea nimic. Dar atunci, însemna că de multă vreme nu mai avea nimic.   PARCAJUL MIC, PIETRUIT era întunecos şi pustiu, umbrele lui lungi nu erau tulburate de lumina difuză a străzii. Luminile oraşului se reflectau undeva sus, deasupra, creând o aură difuză pe cerul întunecat, aruncând o lumină reflectată roză asupra zăpezii care cădea, înconjurând fiecare din luminile străzii într-un halou ceţos. Sunetul apei care se scurgea într-o gură de canal tulbura liniştea locului şi, în ciuda rafalelor de vânt de iarnă, în atmosferă plutea venirea primăverii. Sydney îşi aruncă cheile în poşetă după care îşi trecu pe umăr cureaua acesteia şi închise uşa maşinii. Era moartă de oboseală şi o durere surdă persista la baza capului, durere ce prevestea o durere de cap înfiorătoare. Ea însă nu dădu atenţie acestor simptome ale tensiunii nervoase şi ale lipse? de somn. Tocmai încheiase negocierile pentru o parcelă de teren comercial în partea veche a oraşului, care însă se părea că urma să crească în importanţă. Dacă previziunile se dovedeau corecte, s-ar putea spune că făcuse o investiţie diabolică. Din păcate însă, negocierile de la sfârşit se încurcară. Grupul de investitori care vindea proprietatea încerca să scape de ea fără să asigure încetarea tuturor obligaţiilor restante. Ea descoperi că ei ştiau nu numai de restricţiile impuse zonei, restricţii care ar fi limitat dezvoltarea ulterioară, dar în plus neglijaseră să menţioneze contractul pe termen lung semnat cu arendaşul curent. Aceasta fusese o strategie stupidă şi superficială, bazată pe aroganţa care îi determinase să-i desconsidere profesionalitatea. Dacă ar fi fost corecţi de la început, Sydney ar fi ţinut cont de asta în oferta ei şi ar fi trecut peste inconveniente, dar obrăznicia lor o fa cu să devină foarte agresivă. Era capabilă să joace şi tare şi subestimarea ei urma să-i coste foarte scump. O urmă de zâmbet apăru în colţul gurii în timp ce ea trecea peste bordura da ciment care înconjura parcajul. Poate că Norm nu exagerase când o comparase cu Attila, hunul. Vântul rece făcu să o treacă fiori şi ea tremura toată când ajunse la trotuarul pustiu. Poate că ar fi lost mai bine dacă ar fi întârziat câteva zile şi nu ar fi sosit în seara asta aici. Dar atunci când se opri în faţa biroului ei, după ce încheiase tranzactarea proprietăţii, găsi mesajul lui Norm. E! reuşise să aranjeze cauţiunea fetei şi fata fusese eliberată. Şi acum era aici la hotel. Când ascultă mesajul, Sydney fu şocată, rămase apoi privind fix la telefon, ca prostită, în timp ce se derula întreaga casetă. O reacţie asemănătoare mai avusese cancs se afla ia poliţie, dar de data asta se adăugase şi un element nou – ntelegerea totală. Era pierdută. Şi nu mai avea nici o cale de ieşire. Căpătase un simţ diabolic al afacerilor de-a i ingul anilor şi se antrenase să fie circumspectă, bineînţeles că ştia să şi rişte, dar riscul ei era bazat po cercetare, analiză, calcul, se baza pe o cântărire itentă a avantajelor şi a dezavantajelor. Numai că în iiupa-amiaza asta nu cântărise avantajele şi dezavantajele, Deziluzia cumplită pe care o văzuse po chipul fetei era o repetare a ceva asemănător din i”Mitul ei, şi indiferent cât de incomod îi era, nu putea să o iase aşa pe fată. Sydney se concentră asupra situaţiei din acel moment, ca să nu se mai adâncească în gândurile ei. Până acum, ea nu mai avusese ocazia să se gândească serios asupra modului cum va rezolva piobiema. O cunoştea oe doamna maior Henderson, Oare era dispusă să acţioneze ca intermediar, dacă Sydney ar fi rugat-o. Şi probabil că aceasta era cea mai bună soluţie. Femeia, mai în vârstă, avea mulţi ani de experienţă cu cei din lumea disperată, şi ea ştia mai bine ca oricine că nu exista numai alb şi negru, că de fapt erau numai varietăţi nenumărate de nuanţe de gri. Sydney se opri când ajunse la intrare, incapabilă să-şi mai controleze teama. Avea groază de aşa ceva, să o vadă pe fată şi să stea de vorbă cu doamna maior. Ajunsese în ultima vreme la un anumit nivel de confort în viaţa ei. Nu era chiar o mulţumire de sine, dar în orice caz era mai mult decât o împăcare cu sine. Nu era mult, dar asta era ceea ce realizase. Şi acum punea toată această realizare în pericol. Îşi făcu curaj şi păşi în gangul întunecos de la intrare. Clădirea fusese înainte o anexă a armatei, un depozit şi acum adăpostea o bucătărie unde se pregătea supa şi o prăvălie cu mărunţişuri la parter, iar la etaj un cămin temporar pentru bărbaţi. Când Sydney intră în prăvălie, se auzi sunetul unui ciopoţei pus deasupra uşii. Intră într-o cameră atât de slab luminată de un singur bec fluorescent, încât dădea impresia că este părăsită. În rafturi se vedeau articole de îmbrăcăminte uzată aşezate ordonat şi la fereastră se afla un manechin vechi, cu o poziţie rigidă, pe care era atârnată o rochie de pluş verde. Sydney se întreba dacă măcar un singur lucru din cameră putea fi ceva mai nou. — Sydney? Nu te-am recunoscut din primul moment. Sydney se întoarse în timp ce apăru din fundul depozitului o femeie plinuţă, cu părul înspicat care purta uniforma obişnuită a Legiunii de Caritate. Ochii ni iuţi şi inteligenţi erau luminaţi în timp ce îi ura bun vnnit. — Ce faceţi, doamnă maior? — Bine, dragă. Bine. Deşi parcă ar fi mai bine lui a vremea asta de afară. — Noi toţi ne-am simţi mai bine fără vremea asta. Maior Henderson dădu din cap în semn că este de aceeaşi părere, merse până la uşă şi o încuie, după care îi făcu semn s-o urmeze în fundul magazinului. — De ce oare nu mergem să discutăm în birou? Jenny a adormit în una din camerele din spate şi ar fi mai bine dacă nu am deranja-o. Era clar după comportamentul ei că dorea să stea de vorbă într-un loc mai retras şi Sydney o urmă. În urma ei se aşternu din nou liniştea. Femeia mai în vârstă dădu la o parte nişte foi de pe  biroul ei, după care îi oferi lui Sydney un scaun şi se aşeză şi ea. Îşi împreună mâinile pe care le aşeză pe foaia de sugativă de pe masă, după care o privi pe Sydney păstrând o expresie gravă. — Nu sunt sigură dacă am înţeles ce se petrece aici, Sydney, spuse ea, în felul ei amabil dar direct. Zău, am fost puţin surprinsă când am primit telefonul tău azi dimineaţă. Sydney îşi aranjă mănuşile într-un pătrat perfect, controlându-şi privirea. O cunoştea pe această femeie de ani de zile. Prima lor întâlnire avusese loc atunci când auzise un apel al autorităţilor solicitând un adăpost temporar pentru casa de ajutor alimentar pentru Crăciun deoarece spaţiul care le fusese pus la dispoziţie luase foc. Ea tocmai cumpărase un spaţiu comercial care avea şi o cameră liberă încât o puse la dispoziţia Legiunii de Caritate pe perioada vacanţei de Crăciun. Începând de la colaborare, între cele două femei se stabili un soi ciudat de legătură. Sydney dona şi timp şi bani societăţii acesteia de caritate. Femeia maior părea că înţelege că această implicare avea o anumită importanţă în viaţa lui Sydney. Ce urmare, ea era foarte încântată că o putea consulta pe tânăra femeie profitând de simţul ei pentru afaceri, ori de câte ori avea nevoie. Sydney ştia că Margaret Henderson avea o preocupare deosebită pentru copii care ajungeau să vagabondeze pe străzi. Deşi ştia să abordeze problemele eficient, maiorul era totuşi o femeie cu suflet bun şi grijuliu, care însă nu confunda idealismul cu realitatea. Se ocupa de problemele dure ale vieţii de stradă: abuzul de droguri, prostituţia la adolescenţi, parazitismul, brutalitatea. Făcea orice era în stare ca să schimbe câte ceva, dar ştia că era o bătălie pe care nu va reuşi niciodată s-o câştige. Căuta să-i salveze măcar pe cei care mai puteau fi salvaţi, iar pentru ceilalţi se ruga. — Sydney? Sydney oftă şi în cele din urmă o privi pe femeie în ochi, ascunzându-se în mod deliberat în spatele comentariilor ei. — Ai idee ce vârstă are? Margaret Henderson o privi atent, cu o umbră de nelinişte pe chip. — M-am ocupat niţel ca să aflu câte ceva. Îi aruncă lui Sydney un zâmbet trist. — Cred că la început a încercat să mă şocheze, dar apoi a început să mi se destăinuiască. Povestea ei este înfiorătoare, dar nu mai mult decât mă aşteptam. Doamna maior se opri şi Sydney îşi dădu Mama după figura ei că era emoţionată. Continuă, după ce îşi adună nişte puteri interioare, în felul ei direct şi profesional. — Nu are încă cincisprezece ani, de doi ani face troîuarui şi, după cum arată a căpătat o dependenţă serioasă faţă de droguri. Tatăl ei vitreg a utragiat-o sexual încă de când avea nouă ani, imediat după ce începuse să trăiască cu mama ei. O pisălogea la cap ca s-o facă să-l creadă că avea tot dreptul să facă aşa ceva şi apoi o convinse pe Jenny că mama ei o va da afară din casă dacă va afla ce se petrece între ei – lucru care s-a şi întâmplat atunci cînd mama ei a aflat că a rămas gravidă. Tatăl vitreg a târât-o iar acasă şi împreună cu mama ei au aranjat să i se facă o întrerupere de sarcină pe ascuns. Mama lui Jenny nu a putut crede adevărul până când nu l-a văzut pe soţul ei în camera lui Jenny, câteva luni mai târziu. A aruncat toată vina pe Jenny şi a gonit-o iar de acasă. Fata este scârbită, dezorientată – un copil speriat, cuprins de dispreţ faţă de el însuşi. Frământarea care o animase pe femeia maior se risipi, privi în lături, iar vocea îi trăda oboseala. — Este ca şi sute de alte fete de pe aici, Sydney nu are ceva deosebit, fără vreo urmă de speranţă de care să te agăţi, a cărei singură salvare nu pai a fi decât drogurile. Noi nu prea putem face mare lucru. Sydney se simţi bolnavă, îşi sprijini capul de speteaza înaltă a scaunului şi privi în tavan, nu îşi permitea să reacţioneze la disperarea pe care o percepuse în vocea lui Margaret Henderson. Dacă se va lăsa să simtă orice altceva în afara toropelii în care căzuse, se va îmbolnăvi precis. Deasupra lor se auzi o uşă trântită şi paşi care coborau scara. Sydney se strădui să inspire adânc şi liniştit şi să-şi relaxeze muşchii. În cele din urmă vorbi. — Nu sunt de acord, Maior Henderson. Putem face ceva. Femeia maior oftă. — Nu-i chiar aşa uşor, draga mea. Nu-i poţi asigura numai un acoperiş şi cu asta să zici gata, am făcut ce trebuia, restul să se mai ocupe şi ea de viaţa ei. Ar începe să se îndoiască de bunele tale intenţii şi va deveni rău-voitoare. Este nevoie şi de o cât de mică încredere şi ea nu a avut nici un motiv să aibă încredere în cineva până acum. Mai este şi consumul de droguri. Cum să lupte contra lui? Sydney reuşi în cele din urmă să o privească în ochi pe femeie, având chiar şi o urmă de umor în ochi. — Ce-ai face tu într-o asemenea situaţie? În ochii celeilalte femei apăru o licărire de neîncredere. — Vorbeşti serios? Tonul lui Sydney era hotărât. — Foarte serios. Se lăsă o linişte profundă, timp în care maiorul căzu pe gânduri. — Aş vrea s-o trec printr-un program de recuperare anti-drog, ar fi de preferat ceva unde să fie admisă ca pacientă şi neapărat undeva Unde să fie bine sfătuită – şi mai ales undeva unde să fie cât mai departe de prietenii ei de pe stradă. — O să accepte ea oare? Încă năucită de dorinţa neaşteptată a lui Sydney, maiorul răspunse scurt. — Da,... da, cred că o să accepte. A fugit de la ultimul loc unde a fost trimisă, un cămin comun. Cred ca i-ar conveni mai degrabă o clinică decât să fie iar trimisă acolo. Este minoră şi sub urmărirea curţii de justiţie, aşa că nu prea are de ales. — Ce ai zice de serviciile publice? — Nici acolo nu mi se pare că vor apărea probleme. O cunosc bine pe funcţionara de la serviciile publice care se ocupă de ea. Se ocupă de mai multe cazuri de la căminul nostru, aşa că va susţine cauza pe care ai ales-o. Sydney îşi rezemă braţul pe speteaza zgâriată a scaunului de lemn, şi-şi împreună mâinile, arborând o mină solemnă. Trecură mai multe clipe după care vorbi. — Aş dori să-mi faci un serviciu, doamnă maior, puse ea liniştit. Margaret Henderson o privi drept în ochi şi-i iaspunse pe un ton la fel de liniştit. — Dacă o să pot. — Aş vrea să te ocupi tu de tot ce va fi necesar. — Acest gen de tratament nu este ieftin, draga mea. Faţa lui Sydney rămase netulburată în timp ce luă carnetul de cecuri din poşetă şi începu să scrie o sumă. Când vorbi, vocea ei era aspră. — Nu-mi pasă de banii aceştia. Termină de completat cecul, îl rupse din carnet şi îl puse pe birou. — Ia-i nişte haine ca lumea, obţine orice rezervare de avion sau de hotel care va fi necesară pentru voi amândouă şi luptă-te ca să fie admisă la cea mai bună clinică accesibilă. Sydney nu se mai uită la cealaltă femeie cât îşi puse carnetul de cecuri la ioc în poşetă şi o închise. — În ceea ce priveşte aspectele financiare legate de clinică, asta o să fie treaoa mea. Spune-le să mă caute la birou. Şi dacă banii nu-ţi ajung comunică-mi imediat. Norm Crandall se va ocupa de aspectele legale. Doamna maior luă cecul, apoi îi aruncă lui Sydney o privire uimită. — Doamne, Sydney, asta e o sumă foarte mare de bani. Sydney îi aruncă în fine o privire, cu un început de zâmbet pe buze. — Cumpără-ţi o sugativă nouă pe birou cu ce-ţi rămâne în plus. Ochii femeii sclipiră veseli. — Nu cred să găsesc una aşa de scumpă. Sydney îi aruncă o privire uscată în timp ce se ridica de la masă. — Anunţă-mă dacă apar ceva probleme. Doamna maior Henderson se ridică şi vorbi cu un ton reţinut. — Vrei să stai de vorbă cu ea? Sydney evită din nou să o privească în ochi în timp ce-şi punea mănuşile. — Nu, nu cred că ar fi bine. Doamna maior o studie puţin. — Da, poate că ai dreptate. Împinse înapoi scaunul şi înconjură biroul. — O să-ţi scriu. Şi dacă vor apare probleme o să te informez. — Ţi-aş fi recunoscătoare. — În seara asta ai fost deosebit de generoasă, Sydney.  Sydney o privi scurt, apoi începu să-şi mângâie dosul mâinilor, vorbind pe un ton întretăiat. — Banii înseamnă ceva doar pentru cei care nu-i au, doamnă maior. Şi eu am. Se uită la ea, cu un zâmbet amar care nu-i animă luminile ochilor. — Oameni ca tine înţeleg acest lucru. Tonul pe care îl arboră doamna Henderson avea o nuanţă de mustrare atunci când corectă întrucâtva cele afirmate de Sydney. — Nu, draga mea, oamenii ca tine înţeieg acest lucru. Noi facem doar ce putem – noi nu avem resurse să ajutăm oameni ajunşi în situaţii ca a lui Jennny. Tu mi-ai redat speranţă şi nu există un dar mai presus de acesta. Fii mulţumită de ceea ce ai făcut. Ceva mai încolo, pe când Sydney stătea în balconul ei, admirând perdeaua diafană a zăpezii, care cădea printre luminile străzii şi râul întunecat, se gândi la ceea ce-i spuse doamna maior. Fii mulţumită. Zâmbetul ei nu era vesel. Stătea rezemată cu un umăr de perete; zăpada amortiza zgomotul străzii. Se gândea dacă doamna maior ar fi reacţionat la ironia fină a observaţiilor ei. Mulţumire? Nu va găsi nici o satisfacţie în faptul că o ajută pe fată. Va avea precis o tulburare a liniştii ei sufleteşti, cu greu câştigată până acum. Da, precis. Şi amintiri tulburătoare, mai mult ca sigur. Dar mulţumire? Cum să aibă o mulţumire? Era prea mult de povestit în puvinţa asta, o poveste pe care ea ar prefera să o şteargă din memorie pentru totdeauna, dacă s-ar putea. O cuprinse un sentiment de însingurare, dezvăluind un vid cumplit care o pătrunse atât de adânc încât macerase zidurile ridicate tot de ea ca să ţină la distanţă această parte din viaţa ei. Se întreba dacă ar fi posibil să scape vreodată de acest gen de durere. Se întoarse brusc şi reveni în apartamentul ei puternic luminat închizând după ea uşa de la patio. Afară zăpada continua să cadă, înghiţită de apele negre ale râului. Liniştea deveni dintr-odată densă şi apăsătoare

Ir62a apasă pe sonerie gategoric şi totuşi cu înfrigurare: să facă bine şi să-i deschidă numaidecât, ar trebui să ştie că stă la uşă având a Ie spâne lucruri deosebit de importante. De astă dată Sabina îşi purtă iute trupul mare şi gras din bucătărie spre vestibul;           — Bună ziua, coană mare, spuse servil.           Li ajută Rozei să-şi scoată blana, îi luă manşonul, pălăria” şi aşteptă poruncile mormăind şi înălţând când dintr-un umăr, când din celălalt – era limpede că respectul şi un soi de spaimă nervoasă nu-i puteau domoli vechile ranchiune şi nici nevoia cronică de a protesta Împotriva caracterului aceleia care tocmai venise.           Roza se dezbrăcă agale, tratând-o pe Sabina ca pe un cuier sau ca pe un scaun. În sfârşit, îşi potrivi părul, îşi privi iute chipul răsfrânt în oglindă şi se îndreptă în direcţia camerei. Ajungând aproape în prag, întrebă de îiică-sa:           — Unde-i doamna? În baie?           Sabina răspunse:           — Coniţa se vede că a uitat că vii dumneata, coană mare. A plecat şi n-a lăsat vorbă.           Primind lovitura, RoLa nici măcar nu tresări, ei făcu în aşa fel încât obrajii şi ochii să-i devină dintr-o dată mai limpezi, mai senini – părea voioasă. Fredonă un orâmpei de melodie şi începu să înşire pachetele pe toaleta fiicei. Sabina se aţinea tot acolo, lângă cuierele din vestiar.           — Vremea e frumoasă, aşa că doamna noastră a pornit-o de dimineaţă cu doamna Mira, s-or fi dus şi dânsele la Alei sau la cafeneaua „Europa”, ori în altă parte. Cum fac cucoanele tinere.           Roza mu catadicsi să se arate în câmpul vizual al Sabinei; îu schimb, din odaia galbenă răzbătu acelaşi glas de mai Înainte, limpede şi răspicat:           — Te poţi duce îndărăt la bucătărie, Sabino. Când te sun. Mi-aduci ceaiul, Am eu grijă de telefon, doamna are să-mi telefoneze, am uitat că astăzi se duce la şcoală, la Zbyszek, să stea de vorbă cu dirigintele.           Podeaua din sufragerie dudui, uşa spre coridor se închise' trâritită, nn vuiet străbătu toată casa. Şi undeva, între baie şi cămară, din tumultul furiei se iscă un cântec ţipător, ascuţit. Subţirel: „Aliluia. O ducea ca muia.” In spatele uşii care da spre bucătărie cântecul pieri, Acum Roza se aşeză şi îngădui chipului să se posomorască. Gura triumfătoare i se înfundă, suptă de obraji, rămânând abia cât o dungă, o cicatrice la suprafaţa pielii, ochii mari i se îngustară ca la un câine bătut, nasul îi deveni ascuţit, iar fruntea veştedă, boţită, înghiţi anevoie saliva – pasămite amară – pentru că îi – tremurau colţurile buzelor. Întinse braţele pe marginea fotoliului şt încremeni în această atitudine.           Dar nemişcarea nu ţinu mult. Brusc* în fiinţa Rozei se trezi ca o nerăbdare, un freamăt dureros, viu, agresiv, ceva care nu te lasă să rămâi liniştită. Cu obrazul întunecat, se sculă şi şe înapoie la uşa de la intrare. Acum – când n-e mai vedea nimeni – intră, pentru a doua oară. În apartamentul fiicei sale. Nu cu pasul elastic, sfidător de adineaori, nu cu înfăţişarea nepăsătoare pe care o avusese în faţa servitoarei. Acum intra greoi, aspru. În suferinţă, ca o mamă jignită, ca o femeie bătrână şi netrebuincioasă. Lovi cu degetul îndoit în tăblia mesei de mahon:           — Uite unde şi-a găsit Marta să azvârle masa străbunicului! Leapădă în vestiar o mobilă pe care am păstrat-o cu grijă, ani şi ani, pe care am cărat-o după mine prin toată Rusia.           Se aplecă şi pipăi cu băgare de seamă picioruşul rotund, empire. O vreme măsuţa stătuse în camera copilului, nepo~# ţelul ei, Zbigniew, şi-a tot legat de piciorul mesei calul de lemn cu balansoar până 1-a rupt. Fiică-sa, Marta, râdea spurund: „Pentru el e o trăsură. Ce vrei, e copil, trebuie să se joace”.           Roza, întunecată, înainta în apartamentSe opri în dreptul mobilelor moderne – cumpărate de curând – bombăni cu sarcasm lingă bufetul scund şi lângă tapiseriile din Vilno. In sufragerie, între oglindă şi ceasul de perete, era atârnat un portret al tatălui ei – un dagherotip nu prea mare, înrămat ca un medalion de epocă. Smulse repede portretul din cui, îl duse acolo unde-şi pusese lucrurile: manşonul, gulerul de blană. Şi-1 ascunse sub ele.           Telefonul nu suna, în casă era linişte, doar din stradă urca zgomotul şi de la etajul cinci răzbătea o melodie cântată la radio: Close your eyes1. În engleză, limbă pe care n-o înţelegea, cântecul îi suna fără sens, tânguios şi obsesiv, ca rugăciunea unui sălbatic. O senzualitate copleşitoare şi spaima în faţa nopţii erau cuprinse în acele cuvinte. Amintirea unei întâmplări stânjenitoare, ceva ce trebuia neapărat să se întâmple sau după care verşi lacrimi, iată ce stârnea cântecul. Roza lăsă capul în jos, mâinile îi atârnau moi, melodia plutea deasupra ei şi peste lume, iar înf suflet i se zvârcolea tinereţea blestemată. Vie încă, înfigându-şi colţii ca un căţelandru rău şi fără minte.           Roza se apropie de oglindă, îşi tr, ase jacheta cu arabescuri ele un roşu aprins cu argintiu. O cumpărase de curând, cam odată cu umbrela micuţă cu minerul ca un cioc de pasăre, cam odată cu un corset franţuzesc şi cu paltonul prea deschis la culoare pentru iarnă”           Se dusese să-şi cumpere o jachetă de lină, împreună cu fiica ei, Marta. Din maldărul de jachete puse pe tejghea, fiica ei dăduse imediat deoparte pe cele în culori aprinse, iar dintre cele cu o nuanţă discretă o alesese pe cea mai închisă. Pe asta o împinsese în direcţia mamei sale, spunându-i:           — Ia încearc-o, mămico.           Roza o încercă. Jacheta era splendidă, neagră şi parcă stropită cu brumă, cu un guler alb nespus de frumos şi manşete tot albe. Se încheia sever Ia un singur rând de nasturi. Marta stătea ca uluită în faţa Rozei.           — Minunat, îţi stă minunat în jacheta asta, spuse, arăţi ca un vis de iarnă, sau ca Petronela în plină formă, după prânz, când e cu totul spiritualizată.           Petronela era bătrâna lor pisică de angora.           Atunci Roza simţi ceva mai rău decât moartea. Îşi simţi bătrâneţea, săvârşită definitiv, de neînlăturat, vizibilă pentru oricine. Uneori simţea în preajmă moartea, d&r simţământul l închide ochii (engl.) (n.tr.).           HM. I mi mm. lipsit de farmec. Când în cursul unei crize nerurni Inlr-una din stările ei ca de sinucigaş, îi amorţeau lui/ulii şi o senzaţie apăsătoare, paralizantă, de frig o cuprindea urcând ca un val de la talpa picioarelor, peste coaphc spre inimă – pe lângă chinul fizic, pe lângă scârba pentru propria-i neputinţă, încerca şi o anume indecentă desfătare„ Că se cufundă atât de adânc într-o desăvârşită lipsă de răspundere, că se răzbună şi biruie nepedepsită atâtea servituţi ale vieţii; că se apropie, mai mult, tot mai mult, că aproape a atins misterul. Neputinţa o înlănţuia ca o nouă dimensiune, ca atmosfera unei noi victorii. De moartea care se retrăgea apoi din trupul ei se despărţea cu părere de rău; fusese ca un narcotic rar şi amărui, ca presentimentul unei lumi neştiute, plină de dulceaţă. In schimb, bătrâneţea o resimţea ca pe o prezenţă furişată în preajma omului pentru a-i smulge ultima nădejde, a-1 înfiera cu o pecete hâdă, pentru a se însoţi silniccu el şi a-1 târî, nălucă ridicolă şi desfigurată – către cele mai dezgustătoare fundături ale umanităţii. Un vis de iarnă. Petronela în cea mai bună formă a ei, aşa spusese fiică-sa. Ce jignitor „sunaseră aceste complimente! Roza întoarse spatele cu dispreţ melancoliei lor poetice, receptând cu ură versiunea privind frumuseţea ei spiritualizată desprinsă de cea trupească.

Stai cuminte, nu-mi da pace de Donna Kaufman   Imediat ce mâinile lui îi atinseră trupul, ştiu că jocul era serios... Prins la înghesuială într-o saună plină de aburi, Tucker Morgan nu-i putea spune nu femeii aproape goale care fusese cea mai bună prietenă a mamei lui, dar nu putea nici s-o lase pe lasciva Lainey Cooper să-i distragă atenţia de la misiunea lui: aceea de a afla ce fel de afaceri veroase se desfăşurau la Sunset Shores. Mătuşa Lillian jurase că el ar fi fost capabil să afle secretele oricui, în timp ce efectua masajele, dar Tucker simţea că drăgălaşa şi rebela Lainey ştia mai multe decât spunea! Cu farmecul şi mângâierile lui, putea oare să descopere adevărul?   Scriind cu umor picant şi o delicioasă prezenţă de spirit, Donna Kauffman ne oferă o sclipitoare povestire în care misterul şi înfiriparea dragostei concurează în proporţii egale!     – Măi frate, da' bine mi-ar mai fi prins un tip ca tine, în Philly, spuse Lainey. Ceva dinlăuntrul lui Tucker fremătă, făcându-l deodată să-şi simtă inima mai caldă, mai grea, mai plină. Îşi dădu seama că nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât să sară în ajutorul ei. – Oriunde şi oricând. – Păzeşte-te de ofertele făcute în grabă, îl preveni Lainey, însă pe sub tonul răutăcios i se simţea o senzualitate pârjolitoare ce-şi croi drum până în inima lui. – Pe asta n-am s-o regret niciodată, spuse el, încet. Lainey dădu să se întoarcă, dar ceva din ochii ei, o anume licărire de vulnerabilitate care-l durea cu atât mai mult cu cât apăruse din cauza lui, îl făcu să întindă o mână pentru a-i atinge bărbia. – N-am vrut să te pun înr-o situaţie neplăcută, spuse Tucker, încet. Şi n-a fost o replică prefabricată. Ştiu că abia ne-am cunoscut, dar am vorbit serios, Lainey. Privirea îi coborî spre buzele ei şi fu nevoit să facă tot ce putea pentru a nu-şi apleca gura într-acolo, lăsând sărutul să exprime ceea ce cuvintele nu erau în stare. Apoi, reveni cu ochii către ai ei. – Dacă pot face vreodată ceva pentru tine, nu trebuie decât să mi-o ceri.            Prolog   Tucker Morgan gemu cu profundă satisfacţie, în timp ce nişte degete puternice îi frământau spatele gol. – Cu mâinile astea, Steph, ai putea să realizezi pacea mondială. Trup cu trup. Singurul răspuns fu un mormăit scurt, dar în fond Steph nu prea ştia engleza. – Cred că m-am îndrăgostit. Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Mâinile se opriră. Geamătul lui Tucker exprima plăcere. – Da? întrebă el, în timp ce simţea tensiunea strecurându-i-se înapoi în ceafă. – Sauna vă aşteaptă, domnule. Privată, aşa cum aţi cerut. Zâmbind, Tucker îşi rezemă capul de masă. – Mulţumesc. Cere şi ţi se va da. Era cazul să se deprindă cu asta. Uluitor, cât de mult putea conta o diferenţă de câteva zerouri pe ultimul rând al contului său din bancă. Steph îşi reluă masajul apăsat al şalelor lui Tucker. Ultima oară când i se făcuse un masaj, acesta fusese administrat mai mult cu entuziasm decât cu talent, de către o tânără, pe când Tucker se afla într-o misiune în Singapore. Îşi lăsă ochii să se închidă, cu un zâmbet visător. Slujba sa de şef al unei agenţii internaţionale de securitate îl purtase în unele dintre cele mai exotice porturi ale lumii. Dar, fiind un şef care se implica personal, îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului stând în holuri, lângă"apartamente şic, de unde coordona strategiile de intrare şi ieşire, în timp ce se ospăta cu resturi de mâncăruri gourmet sau delicatese din automatele de distribuire. Iar asta, numai când nu bătea coclaurile, de regulă la orele două ale nopţilor ploioase cu fulgere şi trăsnete, asigurându-se că nici un nebun nu plănuia să intervină şi să spargă balonul ireal de desfătare care-l înconjura pe cel mai recent client cu bani al său. O palmă aplicată scurt îl readuse la realitate. Tucker se ridică în capul oaselor şi se înfăşură cu un prosop alb peste şolduri, înainte de a se lăsa să alunece de pe masă. Îi zâmbi suedezului de o sută douăzeci de kilograme. – Nu eşti un Yuan Li, Stephan, dar tragi nişte frecţii nemaipomenite. Maseurul se mulţumi să dea din cap şi ieşi pe uşă. Cu cât i-ar fi fost mai simplă munca, îşi spuse cu amărăciune Tucker, dacă scumpii săi clienţi ar fi adoptat nivelul lui Stephan de a lega relaţii cu clienţii lui. Ieşi pe uşa din fund, care dădea direct în vestiarul bărbaţilor de la băile Hotelului Fairmont, şi ajunse la saune. Numele său era scris de mână, cu grijă, în dreptul numărului şase. Zâmbind, intră în propriul său balon de lux ireal şi închise uşa după el, pentru a se lăsa apoi pe bancheta din lemn de cedru. Se terminase cu statul afară, îşi spuse el. Luă o carafă mică de porţelan şi turnă puţină apă peste pietrele îngrămădite în centrul încăperii. Vaporii se răspândiră prin aer, fâsâind, în timp ce Tucker se întindea cu capul rezemat pe braţe. Mda. Asta era ceea ce-şi dorea, pentru asta îşi vânduse firma. Zâmbi în sinea lui, amintindu-şi telefonul din străinătate şi pauza îndelungată din momentul când îl şocase pe Gunter Lansdorf răspunzând afirmativ la a nu ştiu câta lui cerere de a cumpăra Morgan & Manson Securities. Alegerea momentului era totul. Timpul. Timp pentru el însuşi. Nimeni cu care să-şi bată capul, în faţa căruia să răspundă, pentru care să facă planuri, la care să se gândească, pe care să-l protejeze. Nu mai avea grijă de ei. Era unul dintre ei. Trase adânc aer în piept şi îl expiră încet. Da, bine era să facă parte dintre ei. Probabil aţipise căci, pe neştiute, se pomeni că îl atingea cineva pe spate. Visa. Peste el plutea un miros de parfum. Aha, un vis frumos. Nişte degetele desfăcură marginea prosopului. O-ho-ho, grozav vis avea să fie. Imediat, urmă o palmă îndesată, usturătoare, pe fund. – Ei! Înhăţându-şi prosopul, Tucker se rostogoli în poziţie şezând, inspirând şuierător când bancheta fierbinte intră în contact cu anatomia sa recent înfierbântată. – Ce naiba... Privind prin ceaţă, văzu o femeie scundă stând în faţa lui. Rămas cu gura căscată. Nu era sigur, dar trebuia să existe pe undeva o lege interzicând să-ţi vezi orice rudă trecută de şaptezeci de ani neavând pe ea mai mult de un prosop alb. – Mătuşă Lillian? – În carne şi oase. Tucker coborî privirea. Mai mult în carne. Bătrâna zâmbi, citindu-i gândurile. Una dintre numeroasele ei calităţi iritante. – Şi-i o carne a dracului de bună, îşi aranjă ea cochetă turbanul de satin dureros de purpuriu pe care şi-l înfăşurase strâns pe cap. Ar fi şi cazul, am plătit bani graşi pentru ea. Doctorul Haarhuis şi Sven Distrugătorul sunt foarte fericiţi datorită acestui trup. – Nici nu mă mir, mormăi el; când mătuşa Lillian îşi arcui o sprânceană impecabil desenată cu creionul, se grăbi să adauge: Sven Distrugătorul? – Antrenorul meu personal. A fost mândria Federaţiei Mondiale de Lupte. Mă rog, până la incidentul ăla nefericit cu Mongo Magnificul. Îşi întinse degetele încărcate de inele, studiindu-şi lacul de unghii la fel de purpuriu, după care îi aruncă un zâmbet scurt. – Mda, mă rog, ce-a pierdut Federaţia, am câştigat eu. – Ăsta-i vestiarul bărbaţilor, Lillian. Cum ai intrat aici? – Sunt bătrână, nu mai am vederea de altădată. – Bondarii au nişte ochi mai slabi decât tine. – Am pierdut toată dimineaţa ca să-ţi dau de urmă. Nu te bucuri că mă vezi? – Dacă te-aş vedea mai des, sunt aproape sigur că unul dintre noi ar fi arestat. Tucker nu era pe măsura repeziciunii lui Lillian Parker, care se situa undeva între viteza luminii şi viteza warp – sau vai de mama ei, după cum era cazul – şi nu se mişcă destul de rapid pentru a-i evita ciupitura dureroasă, deasupra prosopului. Scoase un ţipăt – ceea ce-l făcu să se simtă ca un pici de opt ani – şi apucă prosopul de margine. – Cam dolofan pe mijloc, îl măsură Lillian scurt cu privirea. Vezi că se-apropie schimbarea prefixului cu patru, Tucker. Nu-i momentul să te moleşeşti. Tucker nu-i spuse că şi el se gândise la acelaşi lucru. Motiv pentru care se înscrisese la o şedinţă de tortură matinală cu profesioniştii tenisului de la Fairmont, înaintea întâlnirii cu Stephan. – Totuşi, ai nişte buci drăguţe, adăugă ea, făcându-i cu ochiul. Îi fusese mai dor de ea decât îşi dăduse seama. Îşi flexă braţele într-o poziţie exagerată de culturist şi, cu accent austriac stricat, spuse: – Nu mi-oi strica eu banii pe Sven, dar oricum nu-s de lepădat. Zâmbindu-i, adăugă: – Şi n-am nici o urmă de scalpel pe mine. – Ia seama, băieţaş, îl avertiză Lillian, aţintindu-şi spre el o gheară purpurie pilită migălos. Chiar dacă sunt câţiva ani de când te-am bătut la funduleţul ăla pietros, încă nu eşti prea mare ca să încasezi câteva curele. – Ce vorbeşti, mătuşă Lil, nu crezi că şi-aşa suntem destul de perverşi? Bătrâna zâmbi. – Termină cu mătuşismele astea. Mă faci să mă simt ca o babă. – Niciodată! De fapt, Lillian nu era rudă cu el. Fusese cea mai bună prietenă a mamei lui şi, după moartea acesteia, când Tucker avea opt ani, devenise salvarea lui. – Faci parte din familie, Lillian, îi surâse el cu afecţiune sinceră. Şi, de bine – de rău, numai pe tine te am. Lillian se aşeză, îl cuprinse cu un braţ şi-l strânse. Tucker încercă să nu tresară. – Şi la urma urmei, ce te pune Sven să mănânci? Femeia râse. – Bine-ai venit înapoi, Tucker. Tot aştept încă unul din biletele alea de avion pe care-ţi place aşa de mult să le trimiţi. Am îmbătrânit prea mult ca să mă zbânţui prin lume pentru a te vedea. E timpul să te întorci acasă. De data asta, chiar mi-ai lipsit. – Cred că e cazul să-ţi mulţumesc. Iar prea bătrână nu poţi fi, fiindcă tu n-ai vârstă, ai uitat? Mi-ai spus-o de suficiente ori. Totuşi, trecuse prea mult timp. Ţinuseră legătura prin telefon, iar Tucker îi expediase bilete de avion ca să vină la el în vacanţe, de două ori pe an, dar nu-şi găsise timpul pentru a se întoarce în Florida de... – Opt ani, spuse el încet. Trase adânc aer în piept. O dată cu acesta, i se strecură în suflet şi vinovăţia. – Chiar a trecut atâta timp? – Mhm. Aproape de şapte ori cât perioada dinainte. Apoi, îl plesni pe coapsă destul de tare ca să-i lase o urmă şi spuse: – Dar ai ajuns aici tocmai la timp. Am nevoie de serviciile tale. – Am vândut Morgan & Manson Securities, Lillian. Bătrâna făcu un gest de nepăsare. – Da, da, ţi-am citit scrisoarea. Şi cât de mult aveai de gând să aştepţi până-mi făceai o vizită? O privi prudent. – După câte se pare, nu destul de mult. – Hmm. Nu-ţi prea faci griji în legătură cu moştenirea, aşa-i? – Ce moştenire? Întotdeauna ai spus că nu-mi laşi nici o para chioară când te-oi duce, şi sper să te ţii de cuvânt. O strânse scurt în braţe. – Voiam să te sun în dimineaţa asta, mai încolo. Abia aseară am ajuns aici. De data asta, în ce necaz ai mai intrat? Ţi se-adună amenzile pentru exces de viteză? Iarăşi încearcă bătrânul şerif Tumbleweed să te bage la răcoare, Madam Picior-de-plumb? – Roscoe Tumble nici n-ar visa să mă aresteze sub vreo acuzaţie trucată pentru conducere imprudentă. Şi-n plus, aranjamentul ăla floral din centrul pieţei era oricum o urâţenie. Tucker o ameninţă cu degetul. – Am mai discutat despre asta. Tot cu Miata aia mică şi roşie circuli? Mai ţii minte ce ţi-am spus despre discreţie? Lillian îi alungă îngrijorările: – Nu despre antecedentele mele de şoferiţă e vorba. Am nevoie să-mi faci nişte investigaţii. – Nu sunt detectiv, mătuşă Lil. Dacă ai într-adevăr nevoie de ajutor, îţi pot da câteva nume... – Tu îmi eşti cel mai apropiat, Tucker. Cu povestea asta, nu pot avea încredere în necunoscuţi. Era cât se poate de serioasă. Tucker îi acoperi mâna cu a lui, dintr-o dată preocupat. – Care-i problema? Chiar ai dat de un necaz? – Nu, nu eu. Minerva. Şi două dintre cucoanele mele. Cred că s-ar putea să se fi implicat în ceva... Coborî vocea: – Dubios. "Cucoanele", după cum ştia Tucker, era felul în care îşi numea clientele de la "A Cut Above", micul salon de coafură şi cosmetică pe care-l avea şi-l administra de şapte ani, în satul vecin de pensionari Sunst Shores. Minerva Cooper era proprietara braseriei de alături şi cea mai bună prietenă a lui Lillian. Tucker se relaxă. Minerva avea cam aceeaşi vârstă cu Lillian – şaptezeci şi doi de ani. Iar vârsta medie a clientelei sale se situa în jurul cifrei de optzeci. În ce necazuri puteau să intre? – Am unele relaţii de mare încredere, foarte discrete, care cu cea mai mare plăcere ar... Lillian clătină din cap. – Nu. Tu trebuie s-o faci. S-ar putea să mă înşel şi am nevoie de dovezi înainte de a hotărî ce am de făcut. Nu amestec nici un străin. – Ce anume crezi că au făcut? Aplecându-se spre el, bătrâna îi şopti: – Acu' vreo lună, am ieşit pe uşa din dos să arunc nişte cutii şi am văzut-o pe Minerva, împreună cu Bernice Henshaw şi Betty Louise Strickmeyer, vorbind cu un... individ. – Suntem singuri, Lillian. Nu e nevoie să vorbeşti în şoaptă. Ce avea atât de suspect individul respectiv? – Era tânăr... – Cât de tânăr? Sub treizeci, peste? Mai matur decât un student, mai puţin vârstnic decât tine? Lillian nu-i luă în seamă expresia încruntată. – Avea păr lung, strâns la spate într-o coadă-de-cal. Şi era îmbrăcat destul de elegant: pantaloni plisaţi, cămaşă fină, cravată – dar toate erau negre. – Nu e o crimă să te îmbraci în negru, Lillian. Nici chiar în Florida. O prostie, poate, iar că transpiri, e sigur. Mătuşa sa îl privi încruntată. – Avea ceva anume... Nu pot defini clar ce. Nu era... normal. – Normal în comparaţie cu ce? Îi dădu o palmă pe umăr. – Şi vorbea destul de agitat. – Furios? întrebă Tucker, frecându-şi locul lovit. – Păi, nu. Mai mult surescitat, dar nu tocmai vesel. Feţele cucoanelor nu le puteam vedea. Însă îţi spun eu că era ceva ciudat la mijloc. Cunosc pe toată lumea din Sunset Shores, dar pe ăsta nu l-am mai văzut niciodată. Şi stăteau de vorbă în fundătura din spate, ca şi cum ar fi avut secrete. – N-ai discutat cu ele despre asta? – Sfinte Cerule, nu! Doar nu era să creadă că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. O privi lung. Lillian pufni. – Bine, mi l-am băgat, un pic. Nu voiam să se simtă prost, sau aşa ceva, şi am pus câteva întrebări cu tâlc, le-am oferit câteva pretexte, însă ele n-au adus niciodată vorba de el, nici de altceva neobişnuit. Nici chiar Minerva. Ceea ce, evident, o lezase pe Lillian în amorul propriu. Tucker o strânse de mână. – Poate se rătăcise şi le cerea îndrumări. – Asta nu explică de ce era toate trei acolo. Minerva ar fi avut motive să iasă în spatele braseriei. Dar ce căutau în fundătură Bernice şi Betty Louise? – Sunt convins că există o explicaţie simplă. O întâlnire întâmplătoare cu un personaj ciudat nu înseamnă că ar fi implicate în nici o... – Nu-s o babă senilă şi idioată, Tucker. Ştiu ce-am văzut. Şi n-a fost doar acea întâlnire. A mai avut loc încă un incident. Tucker îşi înghiţi un oftat. Bătrâna lua totul în serios. – Încă un "incident"? – M-am hotărât să vorbesc cu nepoata Minervei, Lainey. Ştii că ţi-am vorbit despre ea. S-a mutat aici cam acum doi ani, ca s-o ajute pe sărmana Minerva, când a fost bolnavă de pneumonie. Când mătuşa ei s-a înzdrăvenit, Lainey s-a hotărât să rămână la ea. Nu c-aş acuza-o de ceva. Tocmai trecuse printr-un divorţ foarte neplăcut. Of, ce porcărie a lăsat în urma ei, în Philly, fluieră Lillian, impresionată. Îţi spun eu, din câte ştiu de la Minerva, fostul ei soţ, Conrad, era o advărată lichea fără şira spinării. Nici măcar propriei lui mame nu i-a putut sta alături. Da' de maică-sa ţi-am povestit? îşi dădu ea ochii peste cap. Ei bine, să nu-ţi vină să crezi... – Ho, stai. Să ne întoarcem la "incident". Lillian se încruntă. Tucker ştia că nu suporta să fie întreruptă din cele mai interesante bârfe. – Dacă ai veni mai des în vizită, ai fi mai la curent cu toate istoriile astea. Am... – Lillian. Se uită urât la el. – Bine, bine. Oricum, spuneam că nu-mi puteam scoate gândul din minte, aşa că m-am hotărât să vorbesc cu Lainey, dar nu voiam să afle Minerva. Ştiam că Lainey se ducea sâmbăta dimineaţa, devreme, la Big Sam's, să ia ceva pentru specialitatea de peşte, aşa că m-am întâlnit cu ea acolo. Sau, am vrut să ne întâlnim. Tocmai coboram din maşină, când am văzut-o vizavi, îi arse ea o palmă pe picior, pentru a-şi sublinia cuvintele. Stătea de vorbă cu acelaşi individ. Trace îşi masă coapsa. – Eşti sigură? – Cum să nu fiu sigură! Am ochi de bondar bătrân, ai uitat? Nu se osteni să facă pe spăşitul. – Şi se certau, continuă Lillian. – Ai întrebat-o ceva? – N-am apucat. Se vedea clar că era supărată, dar ăluia nu părea să-i pese. I-a spus ceva şi a plecat. Înainte ca eu să pot ajunge la ea, Lainey a sărit în maşină şi dusă a fost. Asta s-a-ntâmplat săptămâna tecută. De-atunci, am fost prea ocupată ca s-o mai prind singură. Tucker încă nu era prea preocupat, dar Lillian se frământa vizibil. – Ai mai spus cuiva despre povestea asta? – Nu. Dacă gâştele de pe-aici ar pune mâna pe un satelit, C.N.N.-ul ar da faliment. Într-un fel sau altul, s-ar duce buhu', şi numai de-aşa ceva n-am chef. Nu vreau s-o pun pe nici una dintre ele în pericol. Cineva ar putea avea de suferit. – Nimeni nu va păţi nimic. Nu e nici un pericol... – De-asta nu putem fi siguri până nu obţin mai multe informaţii. Cumva, reuşi să se uite la el şi, în acelaşi timp, în lungul propriului ei nas. – Şi să nu-mi spui că n-ai timp să mă ajuţi, oftă ea, după care ţistui enervant din limbă. Patruzeci de ani trecuţi, şi n-ai de lucru. Ar trebui să-mi mulţumeşti. Îţi fac o favoare. – Treizeci şi nouă. Şi să ştii că nu prea sufăr. Vânzarea cu M.M.S.I. s-a finalizat abia săptămâna trecută. Sunt în vacanţă. – Şi pe urmă? Se temuse că avea să-l întrebe asta. Dar nu era momentul să-i explice cât de profund îl afectase moartea prematură şi tragică a partenerului de afaceri şi prietenului său Peter Manson. Cum se privise în oglindă, a doua zi după înmormântarea lui Pete, şi văzuse un bărbat de aproape patruzeci de ani care se îndrepta în aceeaşi direcţie. Într-un fel sau altul, viaţa trecuse pe lângă el. Asemenea lui Pete, munca devenise viaţa lui. Nu avea soţie – nici fostă, nici trofeu sau de alt gen – nu avea copii, nu avea câine uriaş care să-i scormonească gropi în curte şi nici curte nu avea. Nu avea decât nevoie de o nouă viaţă. Avea nevoie de o viaţă, punct. În aceeaşi dimineaţă, mai târziu, îl sunase Lansdorf şi-i oferise o soluţie. Fără nici un plan, fără paraşută, primise oferta şi nu o regretase. Privi faţa hotărâtă a lui Lillian. Cel puţin, încă nu regreta. – Nu va dura mai mult de o săptămână, două, îl încredinţă ea. – Lillian... – O mică misiune sub acoperire. Ochii lui Tucker se îngustară. – Sub acoperire? Ai ei deveniră mai luminoşi. – Mi-a venit ideea când am dat de maseurul acela tânăr şi feroce, în timp ce te căutam. Stephan cred c-a spus că-l cheamă. Suedezii ăştia au nişte ochi albaştri incredibili... Cât despre ochii ei, începeau deja să se aburească. – Lillian? pocni Tucker din degete. Îl privi cu un zâmbet care-l neliniştea. – Zău că e o idee perfectă. Nimeni de la salon nu te cunoaşte. S-ar putea să se mire de numele tău, din moment ce se ştie că am vorbit despre tine, dar cu asta mă descurc eu. Desigur, ai putea oricând să te numeşti Lance, sau altcumva. Lance? Tucker închise ochii şi numără până la zece. Lillian îi dădu un pumn uşor în umăr. – Nu-ţi mai bate capul. Am pus totul la punct. Îşi frecă braţul, gândind cu repeziciune. Însă toate manevrele evazive de ultimă instanţă îi pieriră în faşă, când bătrâna adăugă: – Chiar tu ai spus că sunt singura ta rudă. Cu siguranţă, îmi poţi face acest mic serviciu. Iarăşi se simţea de opt ani. Îi fusese alături, atunci, când nu mai avea pe nimeni altcineva. Verile copilăriei lui, pe care le petrecuse cu ea, în Florida, după moartea mamei, îi aduseseră salvarea. N-or fi fost ei neamuri de sânge, însă Lillian era singura lui familie. Şi niciodată nu-i ceruse nici cel mai mic lucru. Totuşi... Să lucreze sub acoperire într-un salon de înfrumuseţare? Un salon de coafură şi cosmetică pentru cuconet cu părul vopsit? Oftă. N-avea să dureze decât o săptămână, două. – Bine, mătuşă Lillian.