Nora Roberts carti

Pastreaza visul de Nora Roberts  Capitolul 1 Copilăria ei fusese o minciună. Tatăl ei fusese un hoţ. Mintea sa se străduia să asimileze aceste două realităţi, să le absoarbă, să le analizeze şi să le accepte. Kate Powell se antrenase să fie o femeie practică, o femeie care munceşte din greu ca să-şi atingă scopurile, câştigându-le cu multă grijă, pas cu pas. Nu-şi îngăduia nicio şovăială. N-o lua pe scurtături. Recompensele erau câştigate cu sudoare, planificare şi efort. Asta era ea, considerase Kate dintotdeauna; un produs al eredităţii sale, al educaţiei şi al propriilor standarde stricte pe care şi le fixase pentru ea însăşi. Când un copil rămâne orfan de la o vârstă fragedă, când înfruntă pierderea, când, în esenţă, şi-a văzut părinţii murind, nu mai poate exista un lucru mai sfâşietor. Şi totuşi, da, îşi dădea seama Kate, şocată încă, stând la biroul ei ordonat de la firma Bittle and Associates. Din acea tragedie a copilăriei se iviseră enorme binecuvântări. Părinţii ei fuseseră duşi departe, iar ea primise alţii. Legătura de rudenie prea îndepărtată nu contase pentru Thomas şi pentru Susan Templeton. O luaseră în casa lor, o crescuseră, îi dăruiseră afecţiune şi un cămin. Îi dăduseră totul, fără discuţie. Şi, cu siguranţă, ştiau adevărul, îşi dădea seama Kate. Trebuiau să-l fi ştiut dintotdeauna. Ştiuseră când o luaseră de la spital, după accident, în timp ce o consolau şi-i ofereau darul unei noi familii, ştiuseră. Au luat-o cu ei, peste continent, în California. Pe falezele întinse, oferindu-i frumuseţea din Big Sur. La Templeton House. Acolo, în acea grandioasă locuinţă, la fel de elegantă şi de primitoare ca oricare dintre luxoasele hoteluri Templeton, au integrat-o în familie. Şi i-au dăruit, ca fraţi mai mici, pe Laura şi pe Josh, copiii lor. I-au dăruit-o pe Margo Sullivan, fiica îngrijitoarei, care fusese acceptată în familie încă dinaintea lui Kate. I-au dat haine şi hrană, educaţie, avantaje. I-au oferit reguli şi disciplină, şi încurajarea de a-şi urmări îndeplinirea visurilor. Mai presus de orice, i-au dăruit iubire, familie şi mândrie. Şi totuşi ştiuseră de la bun început ceea ce Kate descoperise abia acum, cu douăzeci de ani mai târziu. Tatăl ei fusese un hoţ, un om condamnat pentru delapidare. Surprins asupra faptului de a înstrăina bani din conturile propriilor săi clienţi, murise faţă în faţă cu ruşinea, prăbuşirea, închisoarea. S-ar fi putut să nu afle niciodată, dacă nu apărea capricioasa întorsătură a sorţii care, în dimineaţa aceea, îl adusese în biroul ei pe un vechi prieten al lui Lincoln Powell. A fost atât de încântat s-o revadă, amintindu-şi-o din copilăria ei! Pe Kate o încălzea gândul că era ţinută minte, faptul de a-şi da seama că venise la ea cu afaceri, datorită vechilor lui legături cu părinţii ei. Cu toate că nu prea avea vreme de prisos, în acele ultime săptămâni dinaintea scadenţei fiscale de la 15 aprilie, îşi acordase puţin timp să stea de vorbă cu el. Iar acum, vechiul prieten se aşezase pe scaunul din faţa biroului, aducându-şi aminte. O săltase pe genunchi când era mică, spunea el, şi lucrase la aceeaşi firmă de publicitate cu tatăl ei. Motiv pentru care, i-a zis, din moment ce se reinstalase în California, având acum propria lui firmă, dorea s-o angajeze contabilă. Kate i-a mulţumit, începând să-şi amestece întrebările despre afacerile şi necesităţile lui financiare cu iscodiri despre părinţii ei. Apoi, când vizitatorul a început să vorbească atât de dezinvolt despre acuzaţii, despre inculpare şi despre tristeţea pe care o resimţise când tatăl ei murise înainte de a putea restitui banii, Kate n-a spus nimic, n-a putut scoate o vorbă. — Niciun moment nu intenţionase să fure, doar să ia cu împrumut. A, a greşit, sigur că da, martor e Dumnezeu, întotdeauna m-am simţit parţial răspunzător, fiindcă eu eram acela care-i spusese despre tranzacţia imobiliară şi-l încurajasem să investească. Nu ştiam că-şi pierduse deja majoritatea capitalului în câteva afaceri care eşuaseră. Urma să pună banii la loc. Ar fi găsit Line o modalitate, întotdeauna găsea. Mereu a fost puţin cam invidios pe vărul său, care ajunsese atât de bine, în timp ce el de-abia reuşea să se descurce. Şi vizitatorul – Doamne, nu-şi mai amintea numele lui, nu-şi mai putea aminti nimic, numai cuvintele – i-a zâmbit. În tot timpul cât îi vorbise, formulând scuze, adăugând propriile lui explicaţii faptelor, Kate stătuse tăcută, dând din cap. Acel străin care îl cunoscuse pe tatăl ei îi distrugea înseşi temeliile fiinţei. — Când era vorba de Tommy Templeton, avea un punct sensibil. Curios, când stai să te gândeşti că el e cel ce te-a crescut la urma urmei. Dar Line n-a avut niciodată vreun gând rău, Katie. Era doar nepăsător. Niciodată nu avusese şansa să-şi dovedească vrednicia şi, dacă mă-ntrebi pe mine, asta a fost adevărata crimă. Adevărata crimă, îşi spuse Kate, în timp ce i se încleşta un nod în stomac. Furase, fiindcă avea o nevoie disperată de bani şi alegea calea cea mai simplă. Fiindcă era un hoţ, îşi spuse ea acum. Un escroc. Un pungaş care înşelase până şi sistemul justiţiar, intrând pe o porţiune cu gheaţă a drumului şi distrugându-şi maşina, murind împreună cu soţia lui şi lăsându-şi fiica orfană. Astfel, soarta i-l dăruise ca tată pe însuşi omul atât de invidiat de tatăl ei bun. Prin moartea lui, Kate devenise, în esenţă, o Templeton. Oare se întâmplase anume? se întrebă ea. Fusese atât de disperat, de nepăsător, de furios, încât alesese moartea? Abia şi-l mai amintea, un om slab, palid, nervos, iute la mânie. Un om cu planuri mari, îşi spunea acum Kate. Un om care depănase din acele planuri fantezii încântătoare pentru copilul lui. Viziuni ale unor case mari, maşini de lux, excursii doldora de distracţii la Disney World. Şi, tot timpul, trăiseră într-o casă mică, la fel ca toate căsuţele din cartier, cu un sedan vechi care zdrăngănea şi fără să facă nicio călătorie nicăieri. Aşa că furase şi fusese prins. Şi murise. Ce făcuse mama ei? se întreba Kate. Ce simţise? De-asta şi-o amintea ea mai mult ca pe o femeie cu îngrijorarea în ochi şi cu un zâmbet crispat? Mai furase Line şi înainte? Simplul gând o făcea s-o treacă fiorii. Furase de mai multe ori şi, cumva, scăpase basma curată? Puţin de ici, puţin de colo, până ajunsese prea neglijent? Îşi amintea certuri, adeseori pe tema banilor. Şi, mai rău, tăcerile care le urmaseră. Tăcerea din noaptea aceea. Acea tăcere apăsătoare, dureroasă, din maşină, între părinţii ei, după groaznicul derapaj urmat de urlete şi chinuri. Cutremurată, închise ochii, încleştându-şi strâns pumnii, cu un efort de a-şi înfrunta durerea de cap. O, Doamne, cât îi mai iubise! Le iubise amintirea. Nu putea suporta s-o ştie mânjită şi pângărită. Şi nu putea privi în faţă, îşi dădu ea seama, cu oribilă ruşine, faptul că era fiica unui escroc. N-avea s-o creadă. Nu încă. Respirând încet şi adânc, de câteva ori, se întoarse spre computer. Cu mişcări mecanice şi eficiente, accesă biblioteca din New Hampshire, statul unde se născuse şi-şi trăise primii opt ani de viaţă. Era o muncă istovitoare, dar comandă exemplare ale ziarelor din anul anterior accidentului, cerând faxuri după orice articol în care era vorba de Lincoln Powell. În timp ce aştepta, luă legătura cu avocatul din Est care executase dispoziţiile testamentare asupra proprietăţii părinţilor ei. Era o persoană familiarizată cu tehnologia. Într-o oră, avea tot ce-i trebuia. Putea citi detaliile negru pe alb, date care confirmau faptele aflate de la avocat. Acuzaţiile, inculparea penală, scandalul. Un scandal, înţelese Kate, care ocupase mult spaţiu tipografic, datorită legăturilor de familie dintre Lincoln Powell şi neamul Templeton. Şi fondurile lipsă, acoperite total după înmormântarea părinţilor ei. Rambursate, era convinsă Kate, de oamenii care o crescuseră ca pe propria lor fiică. Familia Templeton, medita ea, care fusese atrasă în toată urâţenia acelei situaţiei, îşi asumase discret responsabilitatea şi copilul. Şi, întotdeauna, apărase copilul. Acolo, în liniştea din birou, singură, îşi lăsă capul pe masă şi începu să plângă. Şi plânse. Şi când lacrimile i se sfârşiră, scoase câteva pastile pentru durerea de cap şi altele pentru arsurile din stomac. Când îşi luă servieta să plece, îşi spuse că avea să îngroape totul şi gata. La fel cum îşi îngropase şi părinţii. Nu se putea schimba nimic, nu se mai putea drege nimic. Ea era aceeaşi, se încredinţa, aceeaşi femeie care fusese şi de dimineaţă. Şi totuşi constată că nu putea deschide uşa biroului, având de înfruntat posibilitatea de a se întâlni pe coridor cu vreun coleg. Aşa că se aşeză la loc şi închise ochii, căutându-şi mângâierea în vechile amintiri. Un tablou de familie şi tradiţie, îşi spuse ea. Un portret al celei care era, cu ceea ce i se dăduse şi ceea ce fusese crescută spre a deveni.   La şaisprezece ani, urma un set suplimentar de cursuri care aveau s-o ajute să absolve cu un an înaintea clasei, şi, întrucât o asemenea provocare nu-i era de ajuns, se hotărâse să termine şcoala cum laudae. Îşi schiţase deja în minte discursul de absolvire. Activităţile ei extraşcolare includeau încă un termen ca trezorieră a clasei, un stagiu de preşedintă a clubului de matematici şi un loc în alinierea de început a echipei de baseball. Avea speranţe de a fi numită din nou M.V.P. în sezonul următor, dar deocamdată atenţia i se concentra asupra calculelor. Punctul ei tare erau cifrele. Ţinându-se de logică, se hotărâse deja să-şi folosească în carieră calităţile. Odată ce primea masteratul în administraţia de afaceri – pentru care, mai mult decât probabil, avea să-l urmeze pe Josh la Harvard – urma să-şi facă o carieră în contabilitate. Nu conta că Margo îi declarase plictisitoare aspiraţiile. Pentru Kate, acestea erau realiste. Urma să-şi dovedească sieşi, şi tuturor celor care contau pentru ea, că tot ceea ce i se dăduse, tot ce i se oferise fusese folosit în cel mai bun mod posibil. Întrucât o usturau ochii, îşi scoase ochelarii şi se rezemă de spătarul scaunului de la birou. Ştia cât era de important să-şi odihnească periodic creierul, pentru a şi-l menţine cât mai limpede. Aşa făcu şi acum, lăsându-şi privirea să i se plimbe prin încăpere. Noile culori pe care familia Templeton insistase să şi le aleagă la împlinirea vârstei de şaisprezece ani o caracterizau perfect. Deasupra biroului, pe rafturile simple de brad, stăteau cărţile şi materialele ei de studiu. Biroul era o piesă Chippendale de culoarea mierii, cu spaţiu pentru genunchi, sertare adânci şi încrustaţii fanteziste cu scoici. Simplul fapt de a lucra acolo o făcea să se simtă încununată de succes. Nu dorise tapete cu modele sau perdeluţe cochete. Dungile discrete de pe pereţi şi jaluzelele verticale, simple, se potriveau cu stilul ei. Întrucât înţelegea nevoia mătuşii sale de a o răsfăţa, alesese o canapea frumoasă, cu margini în formă de rulouri, verde-închis. Cu rare prilejuri, chiar se întindea pe ea, pentru a se relaxa citind. În rest, camera era funcţională, aşa cum prefera Kate. Bătaia în uşă o întrerupse exact când îşi îngropa din nou nasul în cărţi. Răspunse cu un mormăit distrat. — Kate. Susan Templeton, într-un set elegant de caşmir, intră cu mâinile în şolduri. — Ce să mă fac eu cu tine? — Aproape am terminat, murmură Kate; simţi parfumul mătuşii sale, când Susan se apropie. Teză la matematică. Mâine. — De parcă n-ai fi deja pregătită. Susan se aşeză pe marginea patului aranjat cu grijă, studiind-o pe Kate. Ochii aceia căprui, enormi, şi de un straniu exotism, priveau concentraţi prin ochelarii de citit, cu ramă groasă. Părul, brun şi lucios, era legat la spate într-o coadă de cal scurtă. Fata şi-l tundea tot mai scurt cu fiecare an, îşi spuse Susan, oftând. Pulovere gri, simple, lăbărţate peste trupul longilin şi slab, până la picioarele goale. Sub privirea lui Susan, gura lată a lui Kate se ţuguie într-o combinaţie de bosumflare şi nervi. Între sprâncene i se adânci o cută de îngândurare. — În caz că n-ai observat, începu Susan, mai sunt zece zile până la Crăciun. — Hmm. Săptămâna tezelor. Sunt aproape gata. — Şi e ora şase. — Nu mă aşteptaţi cu cina. Vreau să termin aici. — Kate, se ridică Susan, smulgându-i ochelarii de pe nas. Josh a venit acasă de la colegiu. Familia te aşteaptă la împodobitul pomului. — A… Clipind din ochi, Kate se chinui să-şi smulgă mintea dintre formule. Mătuşa ei o privea ca o bufniţă, cu părul blond-închis buclat uşor în jurul feţei frumoase. — Iartă-mă. Uitasem. Dacă nu iau cu brio examenul ăsta… — Lumea, aşa cum o cunoaştem, îşi va găsi sfârşitul. Ştiu. Kate zâmbi, rotindu-şi umerii pentru a şi-i destinde. — Cred că-mi pot acorda vreo două ore. Numai de data asta. — Suntem onoraţi, zise Susan, punându-şi ochelarii pe birou, ia-ţi ceva în picioare, Kate. — O.K. Cobor imediat. — Nu-mi vine să cred că urmează să spun aşa ceva unuia dintre copiii mei, dar… Susan porni spre uşă. — Dacă te mai atingi de una dintre cărţile alea, vei fi consemnată în casă. — Da, să trăiţi. Kate se duse la scrin şi-şi alese o pereche de pantaloni dintr-un vraf ordonat. Sub pantalonii împăturiţi cu grijă se afla ascunzătoarea ei secretă de Weight-On, cu care reuşise să-şi mai pună pe oase puţină carne. După ce-şi trase pantalonii, înghiţi două aspirine pentru a-şi alunga migrena care tocmai începea să dea semne de viaţă. — Era şi timpul, o întâmpină Margo în capul scării. Josh şi domnul Templeton înşiră deja beculeţele. — Asta poate dura ore-ntregi. Ştii cât le place să se certe dacă să le înfăşoare în sensul acelor de ceasornic sau invers. Înclinându-şi capul, o privi lung pe Margo. — Tu pentru ce naiba te-ai împopoţonat? — M-am îmbrăcat şi eu sărbătoreşte. Margo îşi netezi poalele rochiei roşii, mulţumită că decolteul en coeur lăsa să se întrezărească adâncitura dintre sâni; încălţase pantofi cu tocuri, hotărâtă ca Josh să-i observe picioarele, amintindu-i că acum era şi ea femeie. Spre deosebire de tine, nu-mi place să împodobesc bradul îmbrăcată în zdrenţe. — Cel puţin, îmi va fi mai comod aşa, pufni Kate. Iar ai dat iama-n parfumurile mătuşii Susie. — Ba n-am dat iama nicăieri, zise Margo, ridicându-şi bărbia şi înfoindu-şi părul. S-a oferit ea să mă şpriţeze. — Auziţi, strigă Laura din josul scării, voi două aveţi de gând să vă certaţi acolo sus toată seara? — Nu ne certam. Ne făceam complimente reciproce pentru ţinută. Râzând pe înfundate, Kate începu să coboare treptele. — Tata şi Josh aproape au terminat dezbaterea despre beculeţe. Laura aruncă o privire prin holul spaţios, spre salonul familial. — Acum fumează trabuce. — Josh fumează trabuc? se amuză Kate, imaginându-şi-l. — Acum e harvardist, replică Laura, cu un accent din New England exagerat de afectat. Ai cearcăne sub ochi. — Iar tu ai stele într-ai tăi, ripostă Kate. Şi te-ai gătit şi tu ca la paradă. Nemulţumită, se trase de poalele puloverului. — Ce se întâmplă? — Trece pe-aici Peter, mai târziu. Laura se întoarse spre oglinda din hol, pentru a-şi controla linia rochiei de lână ivorie. Ocupată să viseze, nu observă schimbul de strâmbături dintre Margo şi Kate. — Doar pentru vreo oră. Abia aştept vacanţa de iarnă. Încă o teză şi, pe urmă, libertatea. Îmbujorată de nerăbdare, le zâmbi radioasă prietenelor ei. — Va fi cea mai grozavă vacanţă de iarnă din viaţa mea. Presimt că Peter o să mă ceară în căsătorie. — Cum? izbucni Kate, înainte ca Laura s-o poată tempera. — Mai încet, se grăbi aceasta să se apropie de ele, peste duşumeaua cu dale albe şi albastre. Nu vreau s-audă mama şi tata. Nu încă. — Laura, nu te poţi gândi serios să te măriţi cu Peter Ridgeway. Abia îl cunoşti şi n-ai decât şaptişpe ani. Prin mintea lui Margo se înghesuiau un milion de argumente contra ideii. — Fac optişpe peste câteva săptămâni. Oricum, e numai o presimţire. Promiteţi-mi că nu spuneţi nimic. — Sigur nu vom spune, o asigură Kate, ajungând la baza scării arcuite. Sper că n-o să faci nicio nebunie, da? — Am făcut eu vreodată? Pe buzele Laurei se ivi un zâmbet nostalgic, în timp ce o bătea pe dosul mâinii. Hai să mergem. — Ce-o fi găsind la el? bombăni Kate spre Margo. E un boşorog. — Are două’şapte de ani, o corectă Margo, îngrijorată şi ea. E un tip trăsnet şi o tratează ca pe o prinţesă. Are… Îşi căută cuvântul. — … ştaif. — Da, dar… — Şşş. O zărise pe mama ei intrând în hol, cu un cărucior plin de ceşti cu ciocolată fierbinte. — Să nu stricăm seara asta. Vorbim noi mai târziu. Fruntea lui Ann Sullivan se încreţi, în timp ce-şi studia fiica. — Margo, credeam că rochia asta e pentru Crăciun. — Am chef de sărbătoare, replică Margo veselă. Lasă-mă s-o iau, mamă. Departe de a se mulţumi cu atât, Ann îşi privi fiica împingând căruciorul în salon, înainte de a se întoarce spre Kate. — Domnişoară Kate, iarăşi ţi-ai obosit ochii. Sunt injectaţi. Te rog ca mai târziu să ţi-i odihneşti cu felii de castravete. Şi unde ţi-s papucii? — În debara. Înţelegând nevoia de a dojeni a servitoarei, Kate o luă de braţ. — Haide acum, Annie, nu face scandal. E vremea împodobitului. Mai ţii minte îngeraşii pe care ne-ai ajutat să-i facem când aveam zece ani? — Cum aş putea să uit ce mizerie aţi făcut toate trei? Iar domnul Josh vă tot tachina şi muşca din capetele omuleţilor de turtă dulce ai doamnei Williamson. Ridică o mână, atingând-o pe obraz. — Cât ai crescut de-atunci! În momente ca astea, mi se face dor de fetiţele mele. — Întotdeauna vom fi fetiţele tale, Annie. Se opriră în uşa salonului, pentru a privi scena. Pe Kate o făcu să zâmbească cum arăta totul. Bradul, deja sclipind de beculeţe, era înalt de trei metri şi mai bine. Se afla în dreptul ferestrelor înalte de la faţadă. Cutiile cu ornamente, aduse din magazie, aşteptau să fie deschise. În şemineul de lapis lazuli, garnisit cu lumânări şi cetină proaspătă, pâlpâia un foc molcom. În toată odaia se simţea miros de lemn de brad, de măr şi de parfum. Cât de mult iubea casa aceea, îşi spuse Kate. Înainte de a se termina decoraţiunile, toate camerele urmau să aibă exact aspectul potrivit de voie bună sărbătorească. Un bol de argint georgian plin cu conuri de brad avea să fie încadrat de lumânări. Buchete de poinsettii în glastre cu margini aurite aveau să se înghesuie pe toate pervazurile ferestrelor. Îngeri delicaţi de porţelan urmau să fie plasaţi pe mesele lucioase de mahon din vestibul. Vechiul Moş Crăciun victorian îşi va ocupa locul de onoare pe pian. Îşi amintea bine primul Crăciun la Templeton House. Cum îi mai luase ochii grandoarea şi cum îi alinase căldura constantă durerea din inimă…! Acum, deja îşi trăise acolo jumătate din viaţă, iar tradiţiile casei deveniseră şi ale ei. Ar fi vrut să oprească în loc acel moment, să-l facă etern şi neschimbător. „Iată, îşi spuse, cum dansează lumina focului pe faţa mătuşii Susie în timp ce-i râde unchiului Tommy – şi cum îi ia el mâna şi i-o ţine. Cât de desăvârşiţi arată, femeia cu siluetă gingaşă şi bărbatul înalt şi distins.“ Imnuri de Crăciun se auzeau încet, în timp ce Kate observa tot tabloul. Laura îngenunchease lângă cutii, ridicând un glob mare de sticlă roşie care reflecta sclipitor lumina. Margo turna ciocolată aburindă dintr-un ceainic de argint şi-şi exersa cu Josh talentele de a flirta. Tânărul stătea pe o scară, cu lumina beculeţelor de pom reflectată în părul său ca bronzul. Îi jucau pe faţă, în timp ce zâmbea în jos spre Margo. În camera aceea plină cu argint strălucitor, lemn vechi, lustruit, şi ţesături moi, toţi erau perfecţi. Şi erau ai ei. — Nu-i aşa că-s frumoşi, Annie? — Aşa sunt. Şi dumneata la fel. „Ca ei, nu, “ îşi spuse Kate, intrând în cameră. — Uite-o pe Katie a mea, îi zâmbi radios Thomas. Ai mai lăsat un timp cărţile în pace, da? — Dacă tu poţi renunţa să răspunzi la telefon o seară întreagă, mă pot şi eu întrerupe din învăţat. — Nu se munceşte în seara împodobirii pomului, spuse el, făcându-i cu ochiul. Cred că, măcar o dată pe an, hotelurile pot funcţiona şi fără mine. — Niciodată atât de bine cum le conduceţi tu şi mătuşa Susie. Margo îşi înălţă o sprânceană, dându-i lui Kate o ceaşcă cu ciocolată fierbinte. — Cineva face sluj pentru încă un cadou. Sper că ai în minte şi altceva în afară de computerul ăla tâmpit după care-ţi lasă gura apă. — Computerele au devenit instrumente necesare în orice afacere. Nu-i aşa, unchiule Tommy? — Nu mai poţi trăi fără ele. Mă bucur totuşi că le ia în primire generaţia voastră. Nu înghit drăcoveniile astea. — Va trebui să ridici în grad sistemul din Sales, interveni Josh, coborând scara. N-are niciun rost să faci toată treaba, când o poate face un aparat în locul tău. — Vorbeşti ca un adevărat hedonist, zâmbi ironică Margo. Ai grijă, Josh, poate chiar vei învăţa să baţi la maşină. Imaginaţi-vă, Joshua Conway Templeton, moştenitor evident al Templeton Hotels, să ştie o meserie utilă. — Ia ascultă, duceso… — Opriţi-vă, întrerupse Susan cu mâna ridicată remarca sarcastică a fiului ei. În seara asta, fără probleme profesionale, nu uitaţi. Margo, fii fetiţă cuminte şi dă-i lui Josh ornamentele. Kate, ocupă-te tu de partea cealaltă a pomului, cu Annie, da? Laura, noi două începem de aici. — Şi eu? vru să ştie Thomas. — Tu fă lucrul la care te pricepi cel mai bine, iubitule. Supraveghează. Nu era de ajuns să le agaţe. Prinderea podoabelor trebuia să fie însoţită de oftaturi şi povestiri din trecutul lor. Ca, de pildă, elful de lemn cu care într-un an Margo aruncase în Josh, iar acum avea capul lipit la loc cu clei. Steaua de sticlă despre care Laura crezuse odinioară că tatăl ei o culesese de pe cer anume pentru ea. Fulgii de zăpadă croşetaţi de Annie pentru fiecare membru al familiei. Ghirlanda de fetru cu fir argintiu care fusese primul şi ultimul proiect al lui Kate la lucru manual. În sfârşit, atârnarea simplă şi casnică a nepreţuitelor decoraţiuni antice pe care Susan le colecţionase din toată lumea. Când terminară, îşi ţinură cu toţii respiraţia, în timp ce Thomas stingea lămpile. Camera rămase luminată numai de focul din cămin şi de vraja bradului. — E minunat. Întotdeauna e minunat, murmură Kate, luând-o pe Laura de mână.   În aceeaşi noapte, somnul ocolind-o, Kate reveni la parter. Se furişă în salon, se întinse pe covor, sub pom, şi începu să privească jocul luminiţelor. Îi plăcea să asculte casa, ticăitul stins al vechilor ceasuri, oftaturile şi murmurele lemnelor care se aşezau mai bine, trosnetele buştenilor arşi în şemineu. Ploaia bătea în ferestre cu mici înţepături ca de ac. Vântul era un cântec şoptit. Îi făcea bine să stea culcată astfel. Nervozitatea provocată de examenul de a doua zi i se risipea încet din stomac. Ştia că toţi erau în paturile lor, la căldură, în siguranţă. O auzise pe Laura revenind de la plimbarea cu maşina lui Peter şi, ceva mai târziu, pe Josh, de la o întâlnire. Lumea ei era în deplină ordine. — Dacă-l pândeşti pe Moşul, ai cam mult de aşteptat, spuse Margo, intrând desculţă şi aşezându-se lângă Kate. Doar nu te-o fi obsedând un tâmpit de extemporal la matematică, nu? — E teza, îi aminti Kate. Şi dacă ai fi mai atentă la ale tale, n-ai trece clasa la limită, numai cu C-uri. — Şcoala nu-i decât un rău necesar. Margo scoase un pachet de ţigări din buzunarul halatului. Toţi fiind în pat, putea trage un fum pe furiş, fără probleme. — Deci, îţi vine să crezi că Josh s-a lipit de saşia aia de Leah McNee? — Nu-i saşie, Margo. Şi e bine făcută. Margo suflă fumul. Orice om nelovit de orbire putea să vadă că, în comparaţie cu Margo Sullivan, Leah abia-abia de era feminină. — Nu s-au lipit decât fiindcă se ţine după el. — Şi ţie ce-ţi pasă? — Nu-mi pasă, pufni ea, fumând îmbufnată. Doar că e atât de… banală. Eu nu voi fi niciodată aşa. Cu un mic zâmbet, Kate se întoarse spre prietena ei. În halatul albastru cu brandenburguri, cu cascada ei de păr blond, Margo arăta seducătoare, rafinată şi senzuală. — Nimeni nu te-ar acuza pe tine de banalitate. Arţăgoasă, încrezută, necioplită, o reală pacoste pe capul omului, da, dar banală, niciodată. Margo îşi arcui o sprânceană, zâmbind. — Pe tine pot conta întotdeauna. Oricum, a propos de banalitate, cât de strâns crezi că s-a agăţat de fapt Laura de Peter Ridgeway? — Nu ştiu, îşi roase Kate buza. I se scurg ochii după el de când l-a transferat aici unchiul Tommy. Aş prefera să fi rămas director la Templeton Chicago. Apoi, ridică din umeri, zicând: — Probabil că-i bun în meserie, altfel unchiul Tommy şi mătuşa Susie nu l-ar fi avansat. — Talentul de director de hotel n-are nimic de-a face cu asta. Domnul şi doamna Templeton au zeci de directori, prin toată lumea. Asta-i singurul cu care a umblat vreodată Laura. Kate, dacă se mărită cu el… — Mda, oftă prelung Kate. Ea hotărăşte. E viaţa ei. Christoase, nu-mi pot închipui de ce-ar vrea cineva să-şi pună aşa juvăţul de gât? — Nici eu. Strivindu-şi ţigara, Margo se culcă pe spate. — Şi nici n-am s-o fac. Eu voi face ceva să bubuie, pe lumea asta. — Şi eu.. Margo îi aruncă o privire piezişă. — Cu registrele contabile? Alea mai mult pârâie. — Tu ai să bubui în felul tău, eu într-al meu. La anul, pe vremea asta, voi fi la colegiu. — Ce gând hidos! se cutremură Margo. — Vei ajunge şi tu acolo, îi aminti Kate. Dacă nu-ţi iei S.A.T.-ul. — Mai vedem noi. Colegiul nu figura pe agenda lui Margo. — Să zicem că găsesc zestrea Seraphinei şi fac călătoria aia în jurul lumii despre care tot vorbeam. Sunt unele locuri pe care vreau să le văd cât sunt tânără încă. Roma şi Grecia, Parisul, Milano, Londra… — Sunt impresionante. Kate le vizitase. Soţii Templeton o duseseră peste tot – cum ar fi dus-o şi pe Margo, dacă i-ar fi dat voie Ann. — Te şi văd măritându-te cu un bogătaş, tocându-i toată averea şi pe urmă luând-o de la început. — Nu-i rău, ca fantezie, îşi întinse Margo braţele, amuzată. Dar aş prefera să fiu bogată eu însămi şi să n-am decât un pluton de amanţi. La auzul sunetului din hol, îşi ascunse scrumiera sub faldurile halatului. — Laura… se ridică ea în capul oaselor, răsuflând prelung. M-ai speriat de moarte. — Iartă-mă, nu puteam să dorm. — Pofteşte la bairam, o invită Kate. Ne plănuim viitorul. — Aha, îngenunche Laura pe covor, cu un uşor surâs tainic. Ce frumos! — Ia stai… Cu ochii atenţi, Margo se întoarse şi o apucă pe Laura de bărbie. După un moment de studiu, expiră prelung. — O. K, n-ai făcut-o cu el. Roşind, Laura îi dădu mâna la o parte. — Sigur că n-am făcut-o. Peter nu m-ar forţa niciodată. — De unde ştii că n-a făcut-o? întrebă Kate. — Se vede. Nu cred că ar trebui să ai relaţii sexuale cu el, Laura, dar, dacă te gândeşti serios la măritiş, mai bine probează-l înainte. — Sexul nu-i o pereche de pantofi, bombăni Laura. — Dar se potriveşte de-o mie de ori mai bine. — Prima oară în viaţa mea când voi face dragoste, va fi cu soţul meu, în noaptea nunţii. Aşa vreau eu. — Ă-ăuu, iar i-a apărut în voce tăişul ăla a la Templeton, zâmbi Kate, trăgând-o de o şuviţă de păr căzută peste ureche. De neclintit. N-o lua în seamă pe Margo, Laura. La mintea ei, sexul e totuna cu mântuirea. Margo îşi aprinse încă o ţigară. — Aş vrea şi eu să ştiu ce-i mai grozav pe lumea asta. — Dragostea, declară Laura. — Succesul, răspunse şi Kate în acelaşi timp. Şi, cu asta, am cam spus totul, adăugă ea, cuprinzându-şi genunchii cu braţele. Margo va fi o maniacă a sexului, tu vei căuta dragostea, iar eu îmi voi pune fundul la treabă ca să am succes. Halal trio. — Eu sunt îndrăgostită deja, spuse încet Laura. Vreau un om care să mă iubească, la rândul lui, şi copii. Vreau să mă trezesc în fiecare dimineaţă ştiind că le pot îngriji căminul şi oferi o viaţă fericită. Vreau ca în fiecare seară să adorm lângă cineva în care să pot avea încredere şi pe care să mă pot baza. — Eu prefer să adorm noaptea lângă cineva care mă bagă în călduri. Margo chicoti, la ghiontul lui Kate. — Glumeam doar. Oarecum. Vreau să ajung mare şi să fac ceva în viaţă. Să fiu cineva. Vreau să ştiu, dimineaţa când mă scol, că imediat după colţ mă aşteaptă ceva palpitant. Şi, orice-ar fi acel ceva, vreau să mi-l însuşesc. Kate îşi rezemă bărbia pe genunchi. — Eu vreau să mă simt împlinită, spuse ea calmă. Vreau să fac lucrurile să meargă aşa cum cred eu că e mai bine. Vreau ca dimineaţa când mă trezesc să ştiu exact ce urmează să fac şi cum o voi face. Vreau să fiu cea mai bună în ceea ce fac, ca să ştiu că n-am irosit nimic. Fiindcă, dacă irosesc, ar fi ca… o trădare. Vocea i se frânse, stânjenită. — Doamne, probabil că-s frântă de oboseală! Îşi frecă apăsat ochii care o usturau. — Trebuie să mă culc. Mâine dimineaţă, am teza la prima oră. — Vei trece prin ea ca vântul, se ridică Laura odată cu ea. Nu-ţi mai face atâtea griji. — Nătărăii profesionişti trebuie neapărat să-şi facă griji. Dar Margo se ridică şi ea, bătând-o pe Kate pe braţ. — Ia hai să dormim noi puţin. Kate se opri în uşă, pentru a privi înapoi spre brad. Un moment, fusese şocată să descopere că o parte din ea îşi dorea să fi putut rămâne acolo, aşa cum stătuse, pentru totdeauna. Niciodată să nu mai trebuiască să-şi facă griji pentru ziua de mâine sau de poimâine. Niciodată să nu mai fie obligată să-şi frământe mintea cu succesul sau cu eşecul. Ori cu schimbarea. Schimbarea se apropia, îşi dădu ea seama. Se rostogolea spre ea din privirea înrourată a ochilor Laurei, din tăişul expresiei lui Margo. Stinse luminile. Înţelegea că nu avea cum s-o oprească. Aşa că ar fi fost mai bine să fie pregătită.  

Pasi spre fericire de Nora Roberts   E bună dragostea ce‑o cauţi, Dar şi mai bună‑i cea pe care fără căutare‑o capeţi. SHAKESPEARE Inima are raţiunile ei, pe care raţiunea nu le cunoaşte. PASCAL  Capitolul 1 O ditamai luna, specifică nopţilor de iarnă, îşi revărsa lumina peste vechea clădire de piatră şi cărămidă a hanului din piaţa centrală. La atingerea razelor, porticurile şi grilajele străluceau, iar acoperişul din aramă roşiatică, asemenea monedei de un penny, scânteia palid. Vechiul şi noul – trecutul şi prezentul – se îmbinau aici ca într‑o căsnicie fericită şi trainică. Ferestrele clădirii rămăseseră întunecate în noaptea aceasta de decembrie, adâncindu‑i misterul, însă peste numai câteva săptămâni aveau să strălucească asemenea celorlalte ferestre dispuse de‑a lungul străzii principale din Boonsboro. Stând în camioneta sa la semafor, Owen Montgomery privea magazinele şi apartamentele de pe Main Street, ornate şi gătite de sărbătoare. Luminile clipeau şi dansau. În dreapta lui, un brad frumos de Crăciun împodobea fereastra mare de la etajul al doilea. Reşedinţa temporară a viitoarei administratoare a hanului reflecta pe deplin stilul acesteia. Eleganţă autentică. De Crăciunul viitor, se gândi el, hanul BoonsBoro avea să fie acoperit de lumini albe şi ramuri verzi de brad. Iar Hope Beaumont avea să‑şi amplaseze brăduţul la fereastra apartamentului de la etajul al treilea destinat administratorului hanului. Îşi aruncă rapid privirea spre stânga, unde Avery McTavish, tânăra proprietară de la Pizzeria şi Restaurantul de Familie Vesta, împodobise copertina de la intrare cu beculeţe colorate. În apartamentul ei de deasupra – care pe vremuri îi aparţinuse fratelui lui Owen, Beckett – se întrezăreau luminiţele unui brad. Altminteri, ferestrele erau la fel de întunecate ca şi cele ale hanului. Avery muncea în seara asta, se gândi el, observând mişcarea din restaurant. Îşi schimbă uşor poziţia, dar nu putu să o vadă în spatele tejghelei. Când lumina semaforului se schimbă, viră pe St. Paul Street, apoi făcu la stânga şi intră în parcarea din spatele hanului. Timp de câteva clipe rămase în camionetă, gândindu‑se. Putea să meargă pe jos până la Vesta, unde să ciugulească ceva şi să bea o bere, rămânând acolo până la închidere, după care să‑şi facă turul prin han. Inspecţia nu era neapărat necesară, însă peste zi nu apucase să ajungă la hanul aflat în plină renovare deoarece fusese ocupat cu alte întâlniri, cu alte detalii ale afacerilor derulate de Montgomery Family Contractors. Nu voia să aştepte până dimineaţă ca să vadă ce progrese făcuseră fraţii săi şi echipa. În plus, Vesta părea aglomerat şi abia dacă mai erau treizeci de minute până la închidere. Nu că Avery l‑ar fi dat afară. Mai mult decât probabil, s‑ar fi aşezat să bea o bere cu el. Tentant, îşi zise, însă era mai înţelept să facă turul acela rapid şi să se ducă acasă. A doua zi trebuia să se prezinte pe şantier cel târziu la ora şapte. Coborî din camionetă în aerul extrem de rece de afară, scoţându‑şi cheile din buzunar. Înalt ca fraţii săi, deopotrivă zvelt şi musculos, îşi ridică zgribulit gulerul hainei şi se îndreptă spre intrare. Cheile sale aveau un cod al culorilor de care fraţii săi îşi băteau joc, însă el îl considera extrem de eficient. Avu nevoie de numai câteva secunde pentru a se pune la adăpost de ger în holul clădirii.   Aprinse luminile, după care nu făcu altceva decât să stea acolo, în picioare, ca un idiot, cu un zâmbet până la urechi. Mozaicul din mijloc scotea în evidenţă dimensiunile impresionante ale încăperii şi adăuga o notă de şarm pereţilor zugrăviţi discret, căptuşiţi cu lambriuri crem, făcute la comandă. Beckett avusese dreptate când propusese să lase la vedere cărămida din zidul lateral. Iar mama lor fusese înnebunită după candelabru. Nu era nici în stil fantezie, nici tradiţional, dar într‑un fel anume se potrivea perfect în peisaj, cu braţele lui de bronz şi abajururile înguste ce parcă se revărsau spre mozaicul de dedesubt. Aruncă rapid o privire în dreapta şi observă că băile aferente holului, cu plăcile lor de faianţă extravagante şi chiuvetele din piatră cu vinişoare verzi, fuseseră zugrăvite. Îşi scoase carneţelul şi notă că se simţea nevoia câtorva retuşuri şi ajustări înainte să treacă prin arcada de piatră ce dădea în stânga. Alte şi alte cărămizi expuse privirii – da, Beckett avea un talent extraordinar. Rafturile din spălătoria de rufe relevau o organizare desăvârşită – probabil că asta era mâna abilă a lui Hope; cu voinţa ei de fier îl convinsese pe celălalt frate al lui Owen, Ryder, să renunţe la biroul său de acolo, şi astfel putuse amenaja totul conform propriilor gusturi. Se opri în locul care avea să adăpostească biroul lui Hope, observând amprenta personală a lui Ryder: în cel mai rustic stil cu putinţă, masa de lucru era alcătuită dintr‑o capră de tăiat lemne cu o foaie de placaj deasupra. Se mai zăreau un dosar alb burduşit cu hârtii – Biblia muncii depuse –, nişte unelte şi cutii de vopsea. Nu avea să treacă mult timp înainte ca Hope să‑l alunge şi din acea încăpere. Continuă să meargă, oprindu‑se să se încălzească în bucătăria deschisă. Ei fuseseră cei care instalaseră sistemul de iluminat. O aplică mare deasupra mesei centrale, versiuni mai mici ale acesteia la fiecare fereastră în parte. Dulapuri de lemn în culori calde, elemente crem pentru tuşe de accent, blat din granit cu suprafaţa netedă în completarea aparaturii electrocasnice strălucitoare din oţel inoxidabil. Deschise frigiderul să caute o bere. Îşi aminti că avea să şofeze în scurt timp, aşa că luă în schimb o cutie de Pepsi, după care mai făcu nişte însemnări privind instalarea de jaluzele şi efectuarea unui tratament complet de curăţare a geamurilor, operaţiuni care urmau în grafic. Ajuns la recepţie, cercetă rapid zona din priviri, zâmbind din nou larg. Poliţa de deasupra şemineului pe care Ryder o crease dintr‑o scândură masivă, patinată se potrivea la fix cu zidăria de cărămidă veche şi căminul adânc, fără grătar de protecţie. Momentan, nişte prelate şi mai multe cutii de vopsea şi scule aglomerau locul. Făcu unele adnotări suplimentare, după care o luă pe unde venise, oprindu‑se acolo unde urma să fie salonul de recepţii, când auzi zgomot de paşi la etajul al doilea. Trecu pe sub următoarea arcadă ce dădea înspre coridorul scurt dinspre scări. Văzu că Luther muncise din greu la balustrada din fier şi îşi trecu o mână peste ea în timp ce începea să urce. — E superbă. Ry? Eşti aici, sus? O uşă închisă cu putere îl făcu să tresară puţin. Ochii lui albaştri şi calmi se îngustară în momentul în care ajunse pe palier. Fraţii săi nu se sfiau să‑i mai joace renghiuri din când în când, şi la naiba dacă avea să le dea vreun motiv să chicotească. — Ooooh, exclamă el prefăcându‑se îngrozit. Probabil că‑i fantoma. Sunt atât de speriat! Se întoarse spre partea din faţă a clădirii şi văzu că uşa de la camera Elizabeth & Darcy era într‑adevăr închisă, spre deosebire de cea de la camera Titania & Oberon, aflată vizavi. „Foarte ciudat“, se gândi el confuz. Se strecură până la uşă, intenţionând să o deschidă cu putere, să sară înăuntru şi posibil să‑l ia pe nepregătite pe acela din fraţii săi care avea chef de glume. Apucă mânerul curbat, apăsă pe el cu grijă şi împinse. Uşa nu se clinti. — Gata cu gluma, porcule. Însă nu‑şi putu reprima un chicotit. Cel puţin până în momentul în care uşa se deschise, iar ambele uşi de la intrarea pe terasă făcură acelaşi lucru. Simţi un iz de caprifoi, dulce ca vara, odată cu aerul îngheţat ce ţâşni înăuntru. — Iisuse! Acceptase în bună măsură că aveau o fantomă acolo. La urma urmei, mai existaseră incidente, pe care Beckett le tratase cu mult calm. Suficient de mult încât să o boteze Elizabeth în onoarea încăperii pe care ea o prefera. Însă aceasta era prima experienţă personală, de netăgăduit, trăită de Owen cu stafia. Rămase în picioare, cu gura căscată, înţepenit, în timp ce uşa de la baie se trânti cu putere, după care se deschise şi se trânti din nou. — OK. Uau. Hm, îmi pare rău c‑am intrat nepoftit. Eu doar… Uşa i se trânti în faţă – sau i s‑ar fi trântit dacă n‑ar fi sărit înapoi la ţanc cât să evite să‑i spargă nasul. — Hai să fim serioşi. Trebuia să mă ştii deja până acum. Sunt aici aproape în fiecare zi. Sunt Owen, fratele lui Beck. Eu… ăăă… vin cu gânduri bune. Uşa de la baie se trânti din nou, iar zgomotul îl făcu să se cutremure. — Mai uşor cu materialul, OK? Care‑i problema? Eu doar… Ah! M‑am prins. Dregându‑şi vocea, îşi scoase fesul de lână şi‑şi trecu mâinile prin părul des. — Să ştii că nu ţi‑am spus ţie „porcule“. Am crezut că‑i Ry. Îl ştii pe celălalt frate al meu, Ryder. El poate fi un adevărat porc, trebuie să recunoşti. Iar acum stau pe hol justificându‑mă în faţa unei fantome. Uşa se deschise puţin, exact cât o crăpătură. Cu grijă, Owen o deschise complet. — Mă duc să închid uşile de la terasă. Chiar trebuie să le ţinem închise. Putea să recunoască în sinea sa că sunetul propriei voci, răsunând în camera goală, era destul de înfricoşător, însă îşi vârî fesul în buzunar şi se duse către uşa mai îndepărtată, pe care o închise şi o încuie. Dar când se duse la cea de‑a doua uşă, văzu luminile strălucind în apartamentul lui Avery de deasupra restaurantului, îi zări silueta mişcându‑se lângă fereastră. Curentul de aer rece se domoli; izul de caprifoi se mai îndulci. — Ţi‑am mai simţit parfumul şi altă dată, murmură el, cu ochii la ferestrele lui Avery. Beckett spune că l‑ai avertizat în noaptea în care labagiul ăla – scuză‑mi limbajul – de Sam Freemont a vrut s‑o atace pe Clare. Aşa că‑ţi mulţumesc pentru asta. Acum se pregătesc de nuntă – Beck şi Clare. Probabil că ştii asta. Aproape toată viaţa a dorit‑o doar pe ea. Închise şi cealaltă uşă şi se întoarse cu spatele la geam, făcând o scurtă plecăciune: Aşa că‑ţi mulţumesc încă o dată. Uşa de la baie rămăsese deschisă, permiţându‑i să‑şi surprindă propria reflexie în oglinda cu ramă din fier forjat de deasupra măsuţei de toaletă. Nu putea să nege că arăta cam ciudat, cu ochii holbaţi şi privirea speriată, iar părul ciufulit contribuia din plin la imaginea de om care tocmai văzuse o stafie. În mod automat, îşi trecu degetele prin el ca să încerce să‑l mai aşeze. — Nu fac altceva decât să umblu pe‑aici, luând notiţe. Ne‑a mai rămas doar să finalizăm lucrările în părţile esenţiale. Nu şi aici. Aici e gata. Cred că echipa a vrut să termine camera asta. Unii dintre ei s‑au cam speriat. Fără supărare. Aşa că… o să mă duc să termin sus, după care plec. Ne mai vedem – sau nu ne mai vedem, însă… „Fie ce‑o fi“, se hotărî el ieşind din încăpere. Petrecu mai mult de treizeci de minute, mergând dintr‑o cameră în cealaltă, de la un etaj la celălalt, adăugând observaţii la notiţele sale. De câteva ori, mirosul de caprifoi reveni sau o uşă se deschise. Prezenţa ei – pe care nu mai putea s‑o conteste – părea blândă, dar când încuie bine uşile hanului şi plecă îl cuprinse o senzaţie colosală de uşurare.   Zăpada îngheţată scârţâia uşor sub încălţările lui Owen în timp ce jongla cu gogoşile şi cafeaua. Cu o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui, intră în han şi se duse direct la bucătărie ca să lase jos cutia de gogoşi, tava cu paharele de cafea şi servieta. Pentru a‑şi mai înviora starea de spirit, se îndreptă spre recepţie, unde porni şemineul pe bază de gaz. Mulţumit de căldură şi lumină, îşi scoase mănuşile şi le vârî în buzunarele hainei. Reîntors în bucătărie, deschise servieta, scoase clipboardul şi trecu în revistă agenda zilei. Telefonul de la brâu scoase un bip asurzitor, semnalându‑i că era momentul pentru întâlnirea de dimineaţă. În momentul în care auzi camioneta lui Ryder oprindu‑se în faţă, deja terminase jumătate dintr‑o gogoaşă cu glazură. Fratele său purta o şapcă cu sigla Montgomery Family Contractors şi o pufoaică veche de lucru şi arbora o căutătură încruntată care părea să proclame „am nevoie de mai multă cafea“. Dumbass[1], câinele lui Ryder, intră tiptil, amuşină aerul dinăuntru, după care se uită pofticios la jumătatea rămasă din gogoaşa lui Owen. Ryder mormăi şi se întinse după un pahar de cafea. — Asta‑i a lui Beck, îi spuse Owen abia uitându‑se la el. Ceea ce este evident după B‑ul pe care l‑am scris în lateral. Fratele său mormăi din nou, luând paharul marcat cu un R. După o sorbitură lacomă şi lungă se uită la gogoşi, optând pentru una umplută cu jeleu. La bufnitura cozii patrupedului, Ryder îi aruncă o bucată. — Beck întârzie, comentă Owen. — Tu eşti cel care a hotărât că trebuie să ne întâlnim înainte de a se crăpa de ziuă. Ryder luă o muşcătură imensă de gogoaşă şi o făcu să‑i alunece pe gât cu o înghiţitură de cafea. Nu avusese timp să se radă, aşa că o barbă scurtă şi ţepoasă îi acoperea obrajii. Totuşi, datorită cofeinei şi zahărului, ochii lui verzi cu pete aurii îşi pierduseră din aerul morocănos şi adormit. — Suntem întrerupţi de prea multe ori, când toată echipa este aici. Aseară am aruncat o privire pe‑aici în drum spre casă. Ai avut o zi bună. — Al dracului de bună. O să dăm gata şi etajul al treilea în dimineaţa asta. Câteva finisaje şi ornamente din ipsos, nişte lumini şi blestematele alea de suporturi de prosoape încălzite încă ne mai dau de lucru la etajul doi. Luther o să continue cu balustradele şi cu stâlpii de susţinere. — Asta am observat şi eu. Am luat nişte notiţe. — Îhî. — O să am probabil şi mai multe când termin de parcurs etajul doi. — De ce să mai aştepţi? Ryder înşfăcă o a doua gogoaşă şi muşcă din ea. Aruncă o altă bucată fără să se mai deranjeze să se uite la câinele care mergea cu paşi mărunţi alături de el. Dumbass o prinse cu precizia unui participant la un concurs de dexteritate. — Beckett n‑a apărut încă. — Tipu’ ăsta are nevastă, preciză Ryder, şi trei copii. Care dimineaţa merg la şcoală. O să fie aici când o să fie; oricum, poate să recupereze după aceea. — Aici e nevoie de nişte vopsea pentru câteva retuşuri, începu Owen. — Am şi eu ochi. — O să‑i pun să se apuce repede de treabă, să instaleze jaluzele peste tot. Dacă terminăm etajul trei astăzi, pot să înceapă curăţarea geamurilor la începutul săptămânii viitoare. — Oamenii au dereticat cum au putut, însă este nevoie de‑o curăţenie adevărată, cu lustruire şi tot tacâmul. Trebuie s‑o implici în asta pe tipa care se va ocupa cu administrarea hanului. — O să vorbesc cu Hope în dimineaţa asta. O să cer şi autorizaţie de la inspectoratul pentru construcţii, ca să putem aduce mobilierul. Ryder îi aruncă o privire piezişă fratelui său. — Stai fără grijă, mai avem încă două săptămâni, fără să luăm în calcul zilele libere din perioada sărbătorilor. Însă Owen, ca de obicei, avea un plan. — Putem să terminăm etajul trei, Ry. Crezi că mama şi Carolee – ca să nu mai spun de Hope – n‑o să dea buzna să cumpere alte şi alte lucruri de îndată ce le punem pe toate la locul lor? — Ba da, sunt sigur. N‑avem nevoie să ne călcăm pe picioare mai mult decât o facem deja. Auziră cum se deschide o uşă de la parter în timp ce urcau pe scara circulară spre etajul al treilea. — La trei, strigă Owen în jos. Cafeaua e în bucătărie. — Iisuse, mulţumesc. — N‑a cumpărat Iisus cafeaua. Owen îşi trecu degetele peste placa ovală din bronz şlefuit pe care era gravată inscripţia „Administrator“. — E un detaliu clasa întâi. — Nu avem decât lucruri clasa întâi. Ryder sorbi din nou din cafea când trecură pragul. — Arată bine. Owen dădu din cap în timp ce făcea un tur complet, intrând şi ieşind din mica bucătărie, din baie, înconjurând cele două dormitoare. — E un spaţiu plăcut şi confortabil. Drăguţ şi eficient, precum hangiţa noastră. — Iar ea e o pacoste aproape la fel de mofturoasă ca şi tine. — Nu uita cine‑ţi cumpără gogoşile, frăţioare. La cuvântul „gogoşi“, Dumbass începu să se agite. — Gata, ai terminat, amice, îi spuse Ryder, iar patrupedul, cu un oftat de căţeluş, se tolăni pe podea. Owen aruncă o privire scurtă spre Beckett, care urca pe scări. Se bărbierise, observă fratele său, şi avea o privire strălucitoare. Poate puţin cam distrasă, după cum îşi imagină că o au majoritatea bărbaţilor cu trei copii mai mici de zece ani pe care trebuie să‑i trimită la şcoală dis‑de‑dimineaţă. Îşi aminti de propriile sale dimineţi în care trebuia să meargă la şcoală şi se întrebă cum de rezistaseră părinţii săi tentaţiei de a se apuca de droguri ca să se liniştească. — Unul din câini a vomitat în patul lui Murphy, îi anunţă Beckett. Nu vreau să vorbesc despre asta. — Mie, unuia, mi se pare o scuză convingătoare. Owen tocmai vorbea de curăţarea geamurilor şi de aducerea mobilierului. Beckett se opri cât să‑l mângâie pe Dumbass pe cap. — Încă mai avem de aranjat şi de pus totul în ordine, de vopsit şi de finisat. — Nu şi aici, sus. Owen se îndreptă spre Penthouse, primul din cele două apartamente pe care şi le rezervaseră. — Asta este aproape gata. Hope şi‑ar putea muta tot calabalâcul pe partea opusă a holului. Cum stăm cu Westley & Buttercup? — S‑a rezolvat. Ieri am montat luminile şi am pus oglinda de la baie. — Atunci o să‑i spun lui Hope să dea drumul la curăţenie, să facă etajul ăsta lună. Deşi avea deplină încredere în Ryder, verifică el însuşi încăperea. — Ea are lista cu ce şi unde anume merge, aşa că poate să se ducă la cei de la magazin, să le spună ce să ne livreze aici. Făcu nişte adnotări – verificarea comenzii de prosoape şi lenjerie, cumpărarea de becuri şi aşa mai departe. În spatele său, Beckett şi Ryder schimbau priviri. — Presupun că noi vom căra şi vom monta mobilierul. — Nu ştiu cine‑s „noi” ăştia, îl corectă Ryder. Fiindcă nu‑s nici eu şi nici echipa. Noi avem de terminat aici. — Şi nici pe mine să nu mă bârâi la cap, interveni Beckett. Trebuie să fac modificările la proiectul brutăriei de alături dacă avem de gând să transferăm echipa de aici acolo fără prea mare întârziere. — Mie mi‑ar plăcea o mică întârziere, murmură Ryder. Owen se opri în dreptul camerei Elizabeth & Darcy şi studie uşa proptită astfel încât să stea deschisă. — Beckett, s‑ar putea să vrei să stai de vorbă cu prietena ta, Lizzy. Asigură‑te că‑şi ţine uşa asta deschisă, iar uşile de la terasă sunt închise. — E deschisă. Iar celelalte sunt închise. — Acum sunt. Noaptea trecută a fost cam indispusă. Intrigat, Beckett îşi arcui sprâncenele. — Chiar aşa? — Am avut parte de‑o întâlnire de gradul trei. Am dat o raită noaptea trecută şi‑am auzit ceva aici, sus. Am crezut că‑i vreunul din voi care făcea mişto de mine. Ea a crezut că am înjurat‑o şi mi‑a dat de înţeles că nu i‑a plăcut. Imediat, zâmbetul lui Beckett se lărgi considerabil. — Are şi ea toane. — Mie‑mi spui? Cred că ne‑am împăcat. Însă, doar aşa, în cazul în care‑mi poartă pică. — Am terminat şi aici, îi spuse Ryder. Şi în T&O. A trebuit să ne ocupăm de mulurile din jurul lustrei şi de pardoseala din N&N, şi mai sunt nişte finisaje şi retuşuri în E&R. Şi la corpul de iluminat din tavanul băii de‑aici. A venit, în cele din urmă, ieri. În J&R e plin de cutii. Corpuri de iluminat, veioze şi alte corpuri de iluminat, rafturi şi Dumnezeu mai ştie ce. Însă‑i gata. — Am şi eu o listă. Ryder se bătu uşor cu degetul la frunte în timp ce câinele venea să se aşeze lângă el. — Numai că nu trebuie să scriu fiecare prostie în zece locuri. — Agăţătoare pentru halate, poliţe pentru prosoape, distribuitoare de hârtie igienică, începu Owen. — Sunt pe lista pentru astăzi. — Oglinzi, televizoare, întrerupătoare şi capace la scurgere, amortizoare de uşi. — Sunt pe listă, Owen. — Ai lista cu toate obiectele şi locul unde trebuie să ajungă? — Nimănui nu‑i place să fie cicălit. — Trebuie să montăm semnele care marchează ieşirile de urgenţă. Owen continuă să lucreze la listă pe măsură ce se îndrepta spre sufragerie. — Aplice de perete aici. Cutiile pe care le‑am făcut pentru extinctoarele de incendiu trebuie să fie vopsite şi instalate. — De îndată ce‑o să taci din gură, o să pot să m‑apuc de treabă. — Broşuri, website, reclame, finalizarea tarifelor, oferte, pliante şi dosare cu informaţii în camere. — Nu‑i treaba mea. — Exact. Aşa că poţi fi şi tu o dată mulţumit. Cât mai durează până avem nişte planuri revizuite ale proiectului brutăriei? îl întrebă Owen pe Beckett. — O să le înaintez pentru aprobare la biroul de urbanism mâine‑dimineaţă. — Bună treabă. Îşi scoase telefonul şi intră în meniu la opţiunea „calendar”. — Hai s‑o batem în cuie. Îi spun lui Hope să dea drumul la rezervări începând cu cincisprezece ianuarie. Putem să organizăm inaugurarea festivă pe treizeci, dându‑ne un răgaz de‑o zi ca să punem toate lucrurile la locul lor. După care îi dăm drumul. — Nu mai e nicio lună până atunci, protestă Ryder. — Ştii şi tu, ştie şi Beck şi ştiu şi eu că aici au mai rămas maximum două săptămâni de muncă. O să termini înainte de Crăciun. Dacă începem să băgăm mobilierul săptămâna asta, o să terminăm până la întâi ale lunii viitoare şi nu există niciun motiv ca să nu obţinem aprobarea pentru darea în folosinţă a clădirii chiar după sărbători. Asta ne dă două săptămâni pentru a mai pune lucrurile la punct, pentru a rezolva orice fel de probleme restante, cu Hope deja locuind aici. — Sunt de acord cu Owen în privinţa asta. Am început numărătoarea finală, Ry. Îndesându‑şi mâinile în buzunare, Ryder dădu din umeri. — E bizar de‑a dreptul să ne gândim la locul ăsta ca fiind într‑adevăr terminat. — Haide, haide, revino‑ţi, îi spuse Owen. Un loc precum ăsta? N‑o să terminăm niciodată treaba aici. Încuviinţând din cap, Ryder auzi uşa din spate deschizându‑se şi închizându‑se cu putere, după care răsună un zgomot de paşi pe gresie. — Gata, ne‑a venit echipa. Luaţi‑vă uneltele.   Owen îşi continuă activitatea cu entuziasm, apucându‑se de decoraţiunile pentru tavan. Nu se simţi deloc deranjat de multiplele întreruperi, necesare pentru a răspunde la telefon, a trimite un SMS de răspuns, a citi un e‑mail. În branşa lui, telefonul îi era la fel de folositor ca un pistol pneumatic de împuşcat bolţuri. Clădirea zumzăia de activitate, răsuna de voci şi de muzica radioului pe care Ryder îl folosea la muncă. Totul mirosea a vopsea şi a lemn proaspăt tăiat, a cafea tare. Combinaţia îi amintea de Montgomery Family Contractors şi niciodată, absolut niciodată nu se întâmpla să nu‑i readucă în memorie figura tatălui lui. Tot ce cunoştea despre tâmplărie şi construcţii învăţase de la tatăl său. Acum, coborând de pe scară ca să contemple rezultatul muncii sale, ştiu că tatăl său ar fi fost mândru de ei. Luaseră vechea clădire cu porticurile îndoite şi deformate, cu geamurile sparte, cu zidurile crăpate şi pardoselile sfărâmate şi o preschimbaseră într‑o adevărată bijuterie în piaţa oraşului. Viziunea lui Beckett, se gândi el, imaginaţia şi ochiul format al mamei lor, truda şi îndemânarea lui Ryder şi propria lui concentrare asupra detaliilor, combinate cu o echipă solidă, transformaseră în realitate ceea ce fusese o simplă idee dezbătută în jurul mesei de bucătărie. Îşi puse jos pistolul pentru cuie şi îşi roti umărul ca să‑l dezmorţească în timp ce se plimbă în jurul încăperii. Într‑adevăr, ochiul mamei sale era inegalabil, recunoscu el. Se opusese ideii ei de a face pereţii bleu pal şi tavanul ciocolatiu‑închis – asta până când văzuse rezultatul. „Fascinant“ era cuvântul care descria cel mai bine modul în care arăta camera Nick & Nora, însă apogeul era atins în sala de baie. Acelaşi aranjament de culori, plus un perete de cărămizi din sticlă albastră, o asortare de tip ton sur ton în nuanţe de maro, totul scânteind sub luminile ca de cristal. „Ei poftim, candelabru la budă”, îşi zise el cu o mişcare uşoară a capului. Iată însă că era de mare efect. Nu avea nimic obişnuit sau care să te ducă cu gândul la o cameră de hotel – nu atunci când Justine Montgomery prelua frâiele. Se gândi că această cameră în stil art déco era deocamdată favorita sa. Alarma mobilului îl anunţă că era timpul să dea el însuşi nişte telefoane. Se îndreptă spre uşa din spate ce dădea înspre terasă, în timp ce Luther lucra la balustrade. Scrâşnind din dinţi, alergă uşor prin vântul rece şi aspru de‑a lungul terasei acoperite, spre parter, după care intră rapid în sala de recepţie şi o parcurse de la un cap la altul. — Să fie al dracului de ger! Radioul răcnea; pistoalele pneumatice pocneau şi bufneau. În niciun caz nu putea să lucreze cu tot zgomotul ăsta din jur. Îşi înşfăcă haina şi servieta şi se duse în salon, unde Beckett făcea ultimele finisaje la plintă. Mă duc la Vesta, anunţă el. — Nu‑i nici zece. N‑au deschis încă. — Tocmai de‑aia. Afară, la semafor, băgându‑şi capul între umeri din cauza frigului, Owen înjură printre dinţi traficul aglomerat. Maşinile lăsau între ele un spaţiu atât de mic, încât nu‑i permiteau să traverseze strada pe cât de repede ar fi vrut. Aşteptă, scoţând aburi reci pe gură, până când se aprinse lumina verde pentru pietoni. Alergă în diagonală şi, ignorând semnul cu ÎNCHIS de pe uşa restaurantului, ciocăni cu putere. Văzu luminile aprinse, dar nicio mişcare. Îşi scoase mobilul şi formă numărul lui Avery din memorie. — Fir‑ar să fie, Owen, acum mi‑am pus cocă şi pe telefon! — Deci eşti înăuntru. Deschide‑mi înainte să deger. — Fir‑ar să fie, repetă ea, după care închise. Însă peste câteva secunde o văzu, cu şorţul ei alb pe deasupra blugilor şi un pulover negru cu mânecile suflecate până la coate. Părul ei – oare ce hal de culoare mai avea acum? Părea să fie o nuanţă foarte apropiată de arămiul de pe acoperişul hanului. Începuse să‑i schimbe periodic aspectul în urmă cu vreo câteva luni, vopsindu‑l în aproape toate culorile, mai puţin în roşcatul ei natural amintind de o regină războinică a Scoţiei. În plus, şi‑l tăiase scurt de tot, îşi aminti el, deşi acum îi crescuse la loc, suficient de lung încât să‑l prindă la spate într‑o codiţă micuţă, ca un ciot, atunci când muncea. Ochii ei, de un albastru la fel de strălucitor pe cât era părul ei roşcat, îi aruncară rapid o privire în timp ce descuia. — Ce vrei? îl întrebă ea. Sunt în toiul pregătirilor. — N‑am nevoie decât de puţin spaţiu şi de linişte. Nici măcar n-o să ştii că sunt aici. Se strecură imediat înăuntru, în eventualitatea c‑ar fi încercat să-i închidă uşa în nas. — Nu pot să vorbesc la telefon cu toată gălăgia aia de peste drum, şi trebuie să port nişte discuţii importante. Când ochii albaştri se îngustară aţintiţi pe servieta lui, încercă să‑i răspundă cu un zâmbet cuceritor. OK, mai am şi nişte hârtii de făcut. O să stau la tejghea. Promit să fiu foarte, foarte tăcut. — Bine, e‑n regulă. Dar ai grijă să nu mă deranjezi. — Hm, înainte să te întorci la treabă… N‑ai din întâmplare nişte cafea? — Nu, n‑am nici măcar din întâmplare. Pregătesc nişte aluat din care o parte se încleiază pe noul meu telefon. Noaptea trecută am muncit până la închidere, iar Franny m‑a sunat să‑mi spună că‑i bolnavă, azi‑dimineaţă la ora opt. Vocea îi suna de parcă‑i vârâse cineva laringele într‑o maşină de tocat. Aseară am avut doi chelneri cu aceeaşi problemă, ceea ce înseamnă că probabil o să fiu din nou aici, de‑acum până la închidere. Dave nu poate lucra diseară deoarece se duce la dentist să‑i facă obturaţie de canal la patru, iar eu am un autocar cu turişti care vine la douăsprezece şi jumătate. Cum aceste cuvinte îi ieşiseră din gură cu viteza unor rafale de armă automată, Owen nu făcu altceva decât să dea din cap. — OK. — Numai să… Făcu un gest spre tejgheaua lungă. Fă ce vrei. Se întoarse în grabă la bucătărie în pantofii ei sport Nike de un verde strălucitor. S‑ar fi oferit s‑o ajute, însă era evident că ea nu se afla în dispoziţia necesară să accepte. Îi cunoştea toanele şi dispoziţiile – o cunoştea din totdeauna – şi îşi dădea seama când era grăbită, nerăbdătoare şi stresată. „O să‑i treacă“, gândi el. Întotdeauna îi trecea. Micuţa roşcată obraznică din copilăria sa, fostă majoretă în echipa Liceului Boonsboro – care condusese, împreună cu Clare a lui Beckett, echipa de majorete – devenise o patroană de restaurant extrem de muncitoare. Care făcea o pizza excepţională. Lăsase în urma ei un uşor iz de parfum floral şi un val de energie. Auzi zgomotul înăbuşit şi zornăitul de la bucătărie în timp ce se aşeza pe un scaun la tejghea. Atmosfera îi dădea chef de muncă. Deschise servieta, îşi scoase iPad‑ul şi clipboardul şi îşi luă mobilul de la curea. Dădu telefoane, trimise e‑mailuri şi SMS‑uri, îşi rearanjă agenda, făcu diverse calcule. Era cufundat în detalii, când reveni brusc la realitate simţind cum i se plimbă pe sub nas o ceaşcă de cafea. Se uită în sus la faţa frumoasă a lui Avery. — Mulţumesc. Nu trebuia să te deranjezi. N‑o să mai stau mult. — Owen, eşti deja de patruzeci de minute aici. — Pe bune? Am pierdut noţiunea timpului. Vrei să plec? — Nu, stai liniştit. Îşi îndreptă spatele, apăsându‑şi un pumn în zona lombară, şi‑l asigură pe un ton mai relaxat: în momentul de faţă totul e sub control. El simţi un alt miros şi, aruncându‑şi rapid privirea spre aragazul masiv, văzu că Avery pusese sosurile la fiert. Părul roşcat, pielea albă ca laptele cu pistrui răspândiţi pe ici‑colo îi proclamau sorgintea scoţiană, dar sosul marinat pe care îl făcea era la fel de grozav şi de italienesc precum un costum Armani. Se întrebase adesea de unde îşi dobândise talentul şi cheful de gătit, însă părea că le avea pe ambele de la naştere, la fel ca ochii ei albaştri, mari şi neînfricaţi. Aplecându‑se, tânăra femeie deschise frigiderul de sub tejghea, scoase borcanele şi începu să umple vasele de deasupra. — Îmi pare rău de Franny. — Şi mie. Chiar e bolnavă. Iar Dave este un nenorocit. N‑o să vină decât vreo două ore după‑amiază, şi asta doar pentru că sunt într‑un asemenea impas şi nu am mână de lucru. Nu‑mi place deloc să‑i cer să mă ajute. El îi studie faţa în timp ce ea lucra. Acum că o privea cu atenţie, îi observă cearcănele de un violaceu‑deschis pe care le avea sub ochi. — Arăţi cam obosită. Ea îi aruncă o privire acră pe deasupra borcanului de măsline negre. — Mulţumesc. Este exact replica pe care ar vrea o fată s‑o audă. După care dădu din umeri. Da, sunt obosită. Am crezut că o să dorm în dimineaţa asta. Franny trebuia să deschidă, iar eu urma să vin în jur de unsprezece şi jumătate. Nu mai am de mers de colo‑colo de când m‑am mutat chiar deasupra. Aşa că aseară m‑am uitat un timp la Jimmy Fallon şi am terminat o carte pentru care toată săptămâna am încercat să‑mi fac timp. Nu m‑a luat somnul până la două. După care Franny m‑a sunat la şase. Ora şase n‑ar fi groaznică dacă n‑ai fi muncit două schimburi, unul după altul, urmând să mai faci încă unul. — Ştii care‑i partea bună a lucrurilor? Afacerea merge bine. — O să mă gândesc la partea bună a lucrurilor după ce scap de autocarul cu turişti. Oricum, destul cu asta. Cum merge treaba la han? — Deocamdată toate‑s bune, iar de mâine începem să băgăm mobilierul la etajul trei. — Ce să băgaţi? — Mobilierul, Avery. Ea puse borcanul jos, holbându‑se la el. — Vorbeşti serios? Pe bune? — Inspectorul o să arunce o privire în după‑amiaza asta, ca să ne dea avizul. N‑ar avea niciun motiv să nu‑l acorde. Tocmai ce‑am vorbit cu Hope. O să înceapă curăţenia generală. Maică‑mea şi mătuşă‑mea vin şi ele – poate că deja sunt înăuntru – să se apuce de treabă. — Am vrut şi eu să particip, însă nu pot. — Nu‑ţi face griji. O mulţime de oameni ne dau o mână de ajutor. — Voiam ca şi mâinile mele să fie printre ele. Poate mâine, în funcţie de boala care se pare că bântuie şi diversele programări la dentist. Dumnezeule, Owen, asta‑i o chestie extrem de importantă. Dansă puţin pe vârfuri şi călcâie în adidaşii ei verzi. Iar tu ai aşteptat aproape o oră ca să mi‑o spui? — Erai prea ocupată să mă beşteleşti. — Dacă ai fi spus‑o din prima aş fi fost prea entuziasmată ca să te mai beştelesc. E numai vina ta şi‑atât. Îi zâmbi, ea, frumoasa Avery McTavish cu ochii ei cei obosiţi. — De ce nu iei loc câteva minute? — Azi sunt obligată să mă mişc întruna, precum un rechin. Roti capacul borcanului ca să‑l desfacă, după care se duse să‑şi verifice sosurile. El o urmări muncind. Întotdeauna dădea impresia că face şase lucruri deodată, ca într‑un număr de jonglerie în care mingile rămân permanent în aer, unele coborând vertiginos până când ea reuşea să le prindă şi să le arunce din nou. Mintea lui extrem de organizată era uimită. — Mai bine m‑aş întoarce. Mulţumesc pentru cafea. — Nicio problemă. Dacă cineva din echipă se gândeşte să ia prânzul aici, spune‑le să aştepte până la unu şi jumătate. Când o să se termine toată agitaţia. — OK. Îşi adună gândurile, după care se opri la uşă. Avery? Ce culoare‑i asta? A părului. — Asta? Roşu aprins ca moneda de‑un penny; se numeşte Copper Penny. El zâmbi şi dădu din cap. — Ştiam eu. Ne vedem mai târziu.   [1] Nătâng, idiot  

Pacate sacre de Nora Roberts Capitolul 1   15 august. O zi urmând altor zile de năduşeală şi cu un cer înceţoşat. Fără nori pufoşi sau brize înmiresmate, doar un zid de umiditate, aproape suficient de gros, încât să poţi înota în el. Buletinele meteo de la orele şase şi unsprezece promiteau, posace, mai rău decât atât. În lungile, leneşele zile ale sfârşitului de vară, valul de căldură care intra în cea de a doua, nemiloasă săptămână, era cea mai mare problemă acum, în Washington D.C. Activitatea Senatului fusese amânată până în luna septembrie, aşa încât pe colina Capitoliului domnea apatia. Odihnindu-se după o mult comentată călătorie în Europa, preşedintele se răcorea la Camp David. Fără agitaţia de zi cu zi a vieţii politice, Washington-ul nu mai era decât un oraş al turiştilor şi al vânzătorilor stradali. Vizavi de Smithonian un mim dădea un mic spectacol în faţa unei mulţimi lipicioase, care se oprise mai mult să-şi tragă sufletul, decât din dragoste pentru artă. Rochii frumoase de vară se fanau, iar copiii scânceau după îngheţată. Tineri şi vârstnici se îngrămădeau în Rock Center Park, folosind umbra şi apa ca arme de apărare împotriva zăpuşelii. Băuturile răcoritoare şi limonada se consumau cu galoanele, berea şi vinul curgeau în aceleaşi cantităţi, dar mai puţin bătător la ochi. Sticlele dispăreau miraculos în clipa în care poliţia intra în scenă. În timpul picnicurilor şi al grătarelor în aer liber, oamenii îşi ştergeau transpiraţia, prăjeau cârnaţi şi supravegheau copiii, îmbrăcaţi sumar, care mergeau de-a buşilea prin iarbă. Mamele ţipau la progenituri să nu se apropie de apă, să nu alerge pe drum, să lase jos un băţ sau o piatră. Ca de obicei, muzica se auzea tare, sfidător, din aparatele de radio portabile; unde fierbinţi, le spuneau disk-jockey-ii şi anunţau temperaturi de peste nouăzeci de grade Fahrenheit. Studenţii se adunau în grupuri mici, unii aşezându-se pe bolovani, la malul apei, ca să discute soarta lumii, alţii întinzându-se pe iarbă, mai preocupaţi de soarta bronzului lor. Cei ce-şi putuseră permite să-şi cheltuiască timpul şi benzina, o şterseseră la mare sau la munte. O tânără şi frumuşică pictoriţă stătea sub un pom şi schiţa alene. După câteva încercări de a-i atrage atenţia asupra bicepşilor la care muncise de şase luni încoace, unul din jucători recurse la o metodă mai directă. Discul de plastic ateriză cu un plescăit pe blocul ei de desen. Când fata îşi ridică enervată privirea, el alergă leneş spre ea. Zâmbetul lui era de scuze şi, astfel calculat, spera el, încât să o orbească. — Scuzele mele. Mi-a scăpat. Îndepărtându-şi de pe umăr o adevărată cascadă de păr negru, artista îi înapoie discul. — E-n regulă. Reveni la schiţa ei fără să-i mai acorde o privire, măcar. Dacă tinereţea are ceva, atunci are tenacitate. Aşezându-se pe vine lângă ea, tânărul începu să-i studieze desenul. Cu cât ştia el despre artă n-ar fi umplut un ţoi, dar încercarea moarte n-are. — Ei, nu-i rău deloc. Unde studiezi? Recunoscând stratagema, fata îi respinse curtea, uitându-se apoi îndelung la el şi făcându-l să zâmbească. — La Georgetown. — Serios? Ca şi mine. La Drept, la pre-universitare. Pierzându-şi răbdarea, amicul lui îl strigă din partea cealaltă a pajiştii. — Rod! Mergem sau nu să bem o bere? — Vii des aici? o întrebă Rod, prefăcându-se că n-aude. Fata asta avea cei mai mari şi mai cafenii ochi pe care-i văzuse vreodată. — Din când în când. — Ce-ar fi să… — Rod, hai odată. Să bem şi noi berea aia. Rod se uită la prietenul lui asudat, uşor supraponderal, şi înapoi, în ochii aceia cafenii, răcoritori, ai pictoriţei. Nicio concurenţă. — Vin şi eu mai târziu, Pete, îi răspunse Rod, după care lansă discul într-un arc înalt, neglijent. — Gata joaca? îl întrebă fata, urmărind zborul discului. El zâmbi, apoi îi atinse în treacăt părul. — Depinde. Înjurând, Pete alergă în urmărirea discului. Abia dăduse cinci verzi pe el. După ce fu cât pe ce să se împiedice de un câine, o luă la vale, anevoios, sperând că discul nu va ateriza în apă. Plătise mult mai mult pe sandalele de piele. Discul o luă spre apă, făcându-l să înjure în gura mare, apoi se lovi de un copac şi coti în direcţia tufişurilor. Cu transpiraţia curgând de pe el şi gândindu-se la berea rece care-l aştepta, Pete dădu ramurile la o parte, croindu-şi drum. Inima încetă să-i mai bată, pentru ca apoi să-i trimită sângele în cap, cu pulsaţii puternice. Până să apuce să-şi tragă sufletul ca să poată striga, prânzul lui, alcătuit din cartofi prăjiţi şi crenvurşti, se revărsă cu violenţă. Discul aterizase la puţin mai mult de o jumătate de metru de apă. Zăcea, nou şi roşu şi vesel, pe o mână albă, care părea că vrea să-i facă vânt. Fusese Carla Johnson, studentă la teatru, de douăzeci şi trei de ani, chelneriţă în timpul liber. Fusese strangulată în urmă cu douăsprezece sau cincisprezece ore, cu stola unui preot. Albă, brodată cu auriu.   * * * Detectivul Ben Paris se prăbuşi pe birou, după ce-şi termină raportul privind uciderea lui Johnson. Pusese pe hârtie toate faptele, bătând la maşină cu două degete, în stilul mitralieră. Acum, însă, acestea se întorceau înapoi, spre el. Nu fusese nici viol, nici furt. Poşeta fusese găsită sub ea, cu douăzeci şi trei de dolari şi şaptezeci şi şase de cenţi şi cu o cartelă de bancă, MasterCard. Inelul cu opal, care să tot fi făcut vreo cincizeci de dolari, îi rămăsese pe deget. Nici mobil, nici suspecţi. Nimic. Ben îşi petrecuse după-amiaza împreună cu partenerul său, discutând cu familia victimei. Urâtă treabă, îşi spuse el. Mereu, aceleaşi răspunsuri. Carla dorise să devină actriţă, Viaţa ei fusese numai studiu. Se întâlnea cu câte un prieten, dar nu era nimic serios, fusese mult prea dedicată unei ambiţii pe care nu şi-o va mai împlini niciodată. Ben citi din nou raportul şi se opri mai mult asupra armei crimei. Eşarfa unui preot. Alături, fusese prins cu un ac, un bilet. Îl citise acolo, îngenuncheat lângă victimă:   Iertate fie-i păcatele.   — Amin, murmură Ben, răsuflând prelung.   * * * Trecuse de ora unu noaptea, în cea de a doua săptămână a lui septembrie, când Barbara Clayton o luă peste peluza din faţa catedralei Washington. Aerul era cald, stelele străluceau, dar dispoziţia ei nu o lăsa să se bucure. Mergea şi înjura, furioasă. Ce-or să-i mai audă urechile mecanicului ăluia cu faţă de dihor, mâine dimineaţă! Auzi, cică îi făcuse transmisia ca nouă. Ce escroc! Slavă Domnului că nu mai avea de mers decât câteva cvartale. Acum o să trebuiască să ia autobuzul până la slujbă. O să plătească el, ticălosul ăla urât, puţind a ulei. O stea căzătoare explodă şi traversă cerul într-un arc strălucitor. Ea nici măcar nu o văzu. Nici bărbatul care o urmărea. Ştiuse că o să vină. Nu i se spusese să fie vigilent? Capul lui, chiar şi acum nu era el oare gata să explodeze din cauza presiunii Vocii? Fusese ales, dându-i-se misiunea aceasta şi gloria. — Dominus vobiscum, murmură el, apoi înşfăcă strâns în mâini materialul plăcut la pipăit al stolei. Iar când misiunea lui fu îndeplinită, se simţi cuprins de fierbinţeala năvalnică a senzaţiei de forţă. Coapsele îi explodară. Sângele începu să cânte în el. Era curat. Şi acum, în felul acesta, era şi ea. Încet, cu gingăşie, îşi trecu degetul mare peste fruntea ei, peste buze, peste inimă, făcând semnul crucii. O absolvise de păcate, dar cât se poate de repede. Vocea îl avertizase că vor exista mulţi care nu vor înţelege puritatea lucrării sale. Părăsindu-i trupul în întunericul nopţii, porni mai departe, cu ochii strălucindu-i de lacrimi şi de bucurie.   * * * — Presa, televiziunea, toţi ne asaltează pe tema asta. Căpitanul Harris arse un pumn în ziarul desfăcut, de pe birou. Tot oraşul ăsta nenorocit a intrat în panică. Aflu eu cine a furnizat presei chestia asta cu preotul… Se opri, retrăgându-se în el. Rar i se întâmpla să-şi piardă astfel controlul. Stătea el în spatele biroului, dar tot poliţist era, îşi spuse, şi încă unul al naibii de bun. Un bun poliţist nu-şi pierde firea. Începu să împăturească ziarul ca să-şi acorde suficient timp să-şi revină şi-şi plimbă privirea peste ceilalţi poliţişti din încăpere. Unul şi unul, fir-ar să fie, recunoscu Harris. Nu ar fi tolerat vreunul mai slab. Ben Paris stătea pe colţul biroului, jucându-se cu un presse-papier din plastic imitând sticla. Harris îl cunoştea suficient de bine ca să ştie că Ben simţea nevoia să ţină ceva în mâini, când gândea. Tânăr, se gândi Harris, dar având deja zece ani în poliţie. Un poliţist de nădejde, chiar dacă nu proceda el întotdeauna foarte ortodox. Cele două citări pe ordinul de zi pentru fapte de vitejie fuseseră binemeritate. Când situaţia era mai puţin tensionată, pe Harris chiar îl amuza faptul că Ben arăta ca versiunea unui scenarist de la Hollywood despre un poliţist detectiv – cu faţa prelungă, cu oase puternice, cu părul negru, sârmos. Părul lui era bogat şi mai lung decât se obişnuia, dar era tuns într-una din frizeriile acelea micuţe, elegante, din Georgetown. Avea ochi verzi, deschişi la culoare, care nu scăpau nimic important. Prăvălit pe un scaun, cu picioarele lui lungi întinse în faţă, stătea Ed Jackson, partenerul lui Ben. La un metru nouăzeci şi opt şi nouăzeci şi trei de kilograme, intimida uşor suspecţii, numai când apărea. Întâmplător sau special, îşi lăsase barbă mare, care era la fel de roşcată ca şi coama cârlionţată de pe cap. Avea ochii albaştri şi prietenoşi. Putea găuri o monedă de la cincizeci de metri, cu pistolul din dotare. Harris puse ziarul deoparte, dar nu se aşeză. — Ce-aţi aflat? Ben trecu presse-papier-ul dintr-o mână într-alta, înainte de a-l pune la loc. — În afară de aspectul general şi de culoarea părului, nu există nicio altă legătură între cele două victime. Nu există prieteni comuni, nu există localuri comune, frecventate de acestea. Profilul Carlei Johnson îl ai. Barbara Clayton lucra într-un magazin de îmbrăcăminte, era divorţată, fără copii. Familia ei locuieşte în Maryland. Intelectuali. A avut o legătură foarte strânsă cam până acum vreo trei luni. Când s-a fâsâit totul, tipul s-a mutat la Los Angeles. Facem cercetări asupra lui, dar tipul pare curat. Băgă mâna în buzunar după o ţigară şi surprinse privirea partenerului său. — Asta-i a şasea, îi spuse Ed. Ben încearcă să fumeze sub un pachet pe zi, explică el, după care continuă el raportul: Clayton îşi petrecuse seara într-un bar din Wisconsin. Genul de seară în oraş a unei fete, împreună cu o prietenă care lucra cu ea. Prietena spune că Barbara Clayton a plecat la ora unu. Maşina ei a fost găsită, în pană, la câteva cvartale de locul crimei. Se pare că avea probleme cu transmisia. Se hotărâse, probabil, să-şi continue drumul pe jos. Apartamentul ei se afla cam la vreo jumătate de milă mai jos. — Singurele lucruri pe care victimele le au în comun este că amândouă erau blonde, albe şi de sex feminin. Ben trase adânc fum în piept, umplându-şi plămânii cu el şi dându-i apoi drumul. — Acum sunt moarte amândouă. În teritoriul lui, îşi spuse Harris şi asta îl afectează. — Arma crimei, eşarfa unui preot. — Stola, specifică Ben. N-a fost prea greu să mergem pe urma ei. Omul nostru o folosea pe cea mai bună – din mătase naturală. — Nu a cumpărat-o din oraş, continuă Ed. În niciun caz, în ultimul an. Am verificat la toate magazinele de obiecte de cult, la toate bisericile. Am aflat că există trei locuri de unde se poate cumpăra aşa ceva. — Biletele sunt scrise pe o hârtie care poate fi găsită la orice papetărie, adăugă Ben. Deci nu se poate merge pe urma lor. — Cu alte cuvinte, nu aveţi nimic. — Cu orice cuvinte, nu avem nimic, spuse Ben, trăgând din nou fum în piept. Harris îi studie pe cei doi în tăcere. Poate că ar fi preferat ca Ben să poarte cravată sau ca Ed să-şi radă barba, dar asta îi privea pe ei. Erau cei mai buni. Paris, cu farmecul lui şi cu aparenta lui nonşalanţă, avea instinctul unei vulpi şi ascuţimea unui stilet. Jackson era grijuliu şi eficient ca o mătuşă rămasă fată mare. Orice caz era pentru el ca un joc de puzzle şi nu obosea niciodată să mute piesele. Harris adulmecă fumul care venea din ţigara lui Ben şi îşi spuse că renunţase la fumat spre binele lui. — Duceţi-vă înapoi şi staţi din nou de vorbă cu toată lumea. Prezentaţi-mi raportul asupra vechiului prieten al lui Clayton şi lista clienţilor magazinelor de obiecte de cult. Trebuie să punem mâna pe tipul ăsta, adăugă el, uitându-se din nou la ziar. — Preotul, murmură Ben trăgând cu coada ochiului la titlul articolului. Presa se dă întotdeauna în vânt să boteze psihopaţii. — Şi să comenteze fără acoperire, adăugă Harris. Haide să-l scoatem din paginile ziarelor şi să-l băgăm după gratii.   * * * Ameţită după o noapte întreagă în care stătuse aplecată asupra hârtiilor, doctoriţa Teresa Court îşi bea cafeaua răsfoind ziarul Post. Trecuse o săptămână întreagă de la cea de-a doua crimă şi Preotul, aşa cum îl botezase presa, continua să bântuie în libertate. Nu considera câtuşi de puţin că a citi despre el era cel mai bun mod de a-şi începe ziua, dar omul o interesa din punct de vedere profesional. Nu era imună la moartea celor două tinere femei, dar fusese educată să privească faptele şi să pună un diagnostic. Viaţa ei fusese închinată acestui scop. Din punct de vedere profesional, viaţa ei era asaltată de probleme, de suferinţă, de frustrări. În compensaţie, îşi păstra lumea ei privată în ordine şi simplitate. Cum crescuse în puf şi primise o educaţie pe măsură, considera gravura de Matisse de pe perete şi paharul de cristal de Baccarat de pe masă, ca pe ceva firesc. Prefera liniile precise şi culorile pastelate, dar uneori se pomenea atrasă de ceva strident, cum era pictura abstractă, în ulei, cu tuşă viguroasă şi culori arogante, de deasupra mesei. Îşi înţelegea nevoia de duritate ca şi pe cea de blândeţe şi era mulţumită. Una din principalele ei priorităţi era aceea de a fi mulţumită. Cum cafeaua se răcise deja, o împinse în lături. După o clipă, împinse deoparte şi ziarul. Îşi dorea să ştie mai mult despre asasin şi despre victime, voia să aibă toate detaliile. Îşi aminti apoi vechiul proverb care spunea să fii prudent cu ce-ţi doreşti, căci s-ar putea să ţi se îndeplinească. Aruncă o privire la ceas şi se sculă de la masă. Nu avea timp să clocească deasupra unei poveşti dintr-un ziar. O aşteptau pacienţii.   * * * Oraşele de pe Coasta de Est arată în toată splendoarea lor toamna. Vara le coace, iarna le lasă înnămolite şi murdare, dar toamna le conferă un suflu de culoare şi demnitate. Ben Paris se trezi brusc. Era ora două, într-o noapte rece de octombrie. N-avea rost să se mai întrebe ce-i tulburase somnul şi visul interesant în care apăreau trei blonde. Se sculă şi se duse gol la masa de toaletă, după ţigări. Douăzeci şi două, murmură el în tăcere. Aprinse una, umplându-şi gura cu gustul amărui, familiar şi abia după aceea se duse la bucătărie să-şi fiarbă cafeaua. Aprinzând doar lampa fluorescentă de deasupra sobei, se uită atent după gândaci. Nimic nu se strecurase printre crăpături. Ben aprinse focul sub ibric şi se gândi că ultima dezinsecţie mai avea încă putere. Întinzându-se după o ceaşcă, împinse deoparte corespondenţa de vreo două zile care mai aştepta încă să fie deschisă. În lumina aspră din bucătărie chipul lui arăta dur, chiar periculos. Era normal, se gândea doar la crime. Trupul lui gol era uşor şi sprinten şi atât de slab, încât ar fi putut trece drept sfrijit fără proeminenţele discrete ale muşchilor. Cafeaua nu l-ar fi ţinut treaz. Când mintea lui era pregătită, trupul o urma imediat. Se antrenase singur, de-a lungul atâtor ore de stat la pândă. O pisică costelivă, de culoarea prafului, sări pe masă şi-l privi fumând şi sorbind din cafea. Văzând că era cu gândurile aiurea, pisica îşi revizui ideea despre o farfurioară cu lapte în toiul nopţii şi se aşeză, începând să se spele. Nu erau mai aproape de găsirea asasinului decât în după-amiaza în care fusese găsit primul cadavru. Orice pistă, fie ea cât de vagă, de care se apropiau, se dovedea un fiasco după primele mile de luat la picior. Se înfundaseră, reflectă Ben. Nimic. Zero. Desigur, fuseseră cinci declaraţii, numai într-o singură lună. Toate venind din partea unor minţi deranjate care mureau să li se acorde atenţie. Trecuseră douăzeci şi şase de zile de la cea de a doua crimă şi nu ajunseseră nicăieri. Şi cu fiecare zi care trecea, ştia bine, pista se răcea tot mai mult. În timp ce presa obosea, oamenii începeau să se relaxeze. Nu-i plăcea asta. Aprinzând o ţigară de la alta, Ben se gândea la acalmia de dinaintea furtunii. Privi afară în noaptea rece, luminată de o semilună, cu gândurile duse.   * * * Localul lui Doug se afla la numai cinci mile de apartamentul lui Ben. La ora asta, luminile fuseseră stinse. Muzicanţii plecaseră şi băutura împrăştiată pe jos, ştearsă. Francie Bowers ieşi pe uşa din spate trăgându-şi puloverul pe ea. O dureau picioarele. După şase ore petrecute pe tocurile ei de zece centimetri, îşi simţea acum, în bascheţi, degetele amorţite. Totuşi, bacşişurile primite meritau asta. Dusul băuturilor la mese însemna să stai într-adevăr mult în picioare, dar dacă aveai picioare bune – şi avea – bacşişurile curgeau. Câteva asemenea nopţi îi mai trebuiau, îşi făcea ea planul, şi putea să depună avansul pentru un mic Volkswagen. Gata cu autobuzele. Asta era ideea ei despre paradis. Simţi un uşor junghi venind dinspre bolta piciorului. Francie aruncă o privire înspre alee. Ar scuti-o de un sfert de milă. Dar era întuneric. Mai făcu vreo doi paşi înspre felinar şi renunţă. Întuneric sau nu, un pas mai mult decât trebuie nu o să facă. Aşteptase mult. Dar ştia. Vocea îi spusese că fusese trimisă una dintre oiţele rătăcite. Venea cu repeziciune, ca şi cum ar fi fost nerăbdătoare să fie mai repede izbăvită. De zile întregi se ruga pentru ea, pentru curăţirea sufletului ei. Acum, clipa iertării era la un pas de el. El nu era decât un instrument. Capul începu să-i vâjâie şi toată această nelinişte o luă în jos, în spirală. Puterea îşi făcea drum în el. Se rugă, la adăpostul umbrelor, până când apăru ea. Se mişcă iute, aşa cum era milostiv să se mişte. Când stola fu răsucită în jurul gâtului ei, victima nu avu decât o secundă să caşte gura după aer, înainte ca el să strângă laţul. Scoase doar un mic sunet gâlgâit, în clipa în care rămase fără aer. Cuprinsă de groază, dădu drumul genţii de pânză şi se apucă cu amândouă mâinile de obiectul care o împiedica să respire. Uneori, când puterea lui era mare, reuşea să le termine repede. Dar diavolul din ea era puternic, îl provoca. Degetele ei traseră de mătase, apoi se înfipseră cu putere în mănuşile pe care le purta. Când începu să dea cu picioarele în el, o ridică în sus, dar ea continua să-l lovească. Atinse cu piciorul o cutie de tablă şi o expedie zăngănind. Zgomotul răsună puternic în capul lui, aproape făcându-l să urle şi el. Apoi ea se înmuie şi lacrimile de pe faţa lui se uscară în aerul toamnei. O aşeză încet pe beton şi-i dădu dezlegarea, în limba cea veche. După ce prinse cu un ac biletul de pulover, o binecuvântă. Ea îşi găsise pacea. Iar pentru moment, şi el.   * * * — La ce bun să murim şi noi, îndreptându-ne într-acolo? spuse Ed pe un ton liniştit, când Ben luă o curbă cu cincizeci de mile pe oră. Oricum, e deja moartă. Ben încetini Mustang-ul şi făcu imediat la dreapta. — Tu ai făcut praf ultima maşină. Ultima mea maşină, adăugă, fără prea mult umor în glas. Nu avea decât şaptezeci şi cinci de mii de mile la bord. — Urmărire la mare viteză, bombăni Ed. Mustang-ul hurducăi peste o denivelare, amintindu-i lui Ben că trebuia să verifice amortizoarele. — Şi nu te-am omorât. — Contuzii şi lacerări. Lunecând prin lumina chihlimbarie, Ben trecu într-a treia. — Multiple contuzii şi lacerări. Amintindu-şi, Ed zâmbi. — Dar i-am prins, nu? — Erau leşinaţi. Ben opri maşina cu un schelălăit puternic şi băgă cheile în buzunar. Iar eu am avut nevoie de cinci copci, în braţ. — Fir-ar, fir-ar, fir-ar… Căscând, Ed se desfăşură din maşină şi rămase în picioare pe trotuar. Era aproape în zori şi suficient de rece ca să-ţi poţi vedea răsuflarea, dar se adunase deja destulă lume. Ghemuindu-se în jacheta lui şi dorindu-şi o cafea, Ben îşi croi drum prin mulţimea curioasă de gură-cască, spre aleea împrejmuită cu sfoară. — Sly. Făcându-i un semn cu capul fotografului poliţiei, Ben privi în jos, la victima numărul trei. Aprecie să aibă între douăzeci şi şase şi douăzeci şi opt de ani. Puloverul era din fire sintetice ieftine, iar tălpile bascheţilor ei erau roase. Avea cercei legănători, placaţi cu aur. Faţa ei era o mască de fard, care nu se potrivea cu puloverul şi pantalonii reiaţi, de duzină. Făcându-şi mâinile căuş în jurul celei de a doua ţigări pe ziua de astăzi, ascultă raportul poliţistului în uniformă, de lângă el. — A fost găsită de un vagabond. L-am urcat într-o maşină, să-şi mai revină. Se pare că a dat peste ea căutând în gunoaie. L-a speriat de moarte, aşa că a luat-o la fugă pe alee şi aproape că a intrat în maşina mea. Ben dădu din cap şi se uită în jos, la biletul ordonat scris, prins cu acul de puloverul ei. Frustrarea şi furia trecuseră ca fulgerul prin el, fără să lase urme şi fiind uşor înlocuite de un sentiment de acceptare. Aplecându-se, Ed ridică sacul de pânză, foarte mare, căruia-i dăduse ea drumul. Din el se împrăştie un pumn de jetoane de autobuz. Îi aştepta o zi nesfârşită.   * * * Şase ore mai târziu, intrară în clădirea poliţiei. Secţia de Criminalistică nu avea aura sordidă a secţiei Moravuri, dar era aproape la fel de curată şi de îngrijită ca şi secţiile de poliţie din suburbii. Cu doi ani în urmă pereţii fuseseră zugrăviţi în ceea ce Ben denumise bej de bloc de locuinţe. Pardoseala din dale ceramice transpira vara şi ţinea frig iarna. Oricât de zeloşi ar fi fost cei ce asigurau curăţenia, încăperile erau sortite să miroasă veşnic a fum stătut de ţigări, a zaţ de cafea şi a transpiraţie recentă. Este drept, în primăvară achiziţionaseră un bazin şi îl însărcinaseră pe unul din poliţişti să cumpere plante pe care să le pună pe pervazurile ferestrelor. De murit nu mureau, dar nici nu prosperau. Ben trecu prin dreptul unei mese de scris şi-l salută din cap pe Lou Roderick, care bătea un raport la maşină. Era genul de poliţist care-şi făcea conştiincios rapoartele, aşa cum un contabil ţinea evidenţa taxelor. — Harris vrea să-ţi vorbească, îi spuse Lou şi, fără să-şi ridice privirea, reuşi să pară amabil. Tocmai s-a întors de la o şedinţă cu primarul. Şi cred că Löwenstein are un mesaj pentru tine. — Mulţumesc. Ben se uită la batonul de ciocolată Snickers de pe biroul lui Roderick. Ascultă, Lou… — Las-o baltă. Roderick continuă să-şi bată raportul fără să-şi întrerupă ritmul. — Şi asta numeşti tu camaraderie, mormăi Ben şi o luă agale spre Löwenstein. Ea era cu totul alt gen decât Roderick, reflectă Ben. Lucra în salturi, se întrerupea şi pleca şi se simţea mult mai bine în stradă decât la maşina de scris. Ben respecta precizia lui Lou, dar, ca ajutor, ar fi luat-o pe Löwenstein, ale cărei costume şi uniforme curate şi îngrijite nu ascundeau faptul că avea, în mod incontestabil, cele mai frumoase picioare din secţie. Ben îi aruncă o privire scurtă, înainte de a se aşeza pe colţul biroului ei. Păcat că era măritată, se gândi el. Răsfoind alene prin hârtiile ei, aşteptă până când aceasta termină de vorbit la telefon. — Cum mai merge, Löwenstein? — Dispozitivul de mărunţit gunoiul, de la chiuvetă, s-a înfundat şi instalatorul îmi cere trei sute, dar nu-i nimic, pentru că o repară bărbatul meu. Puse un formular în maşina de scris. În felul ăsta, nu o să ne coste decât de două ori mai mult. Dar tu? Îi arse una peste mâna de pe Pepsi-ul ei. Ai noutăţi despre Părinte? — Doar un cadavru. Dacă în vorbele lui exista amărăciune, atunci aceasta era greu de detectat. Ai fost vreodată la localul lui Doug, mai jos de Canal? — Eu nu duc o viaţă socială ca tine, Paris. Ben fornăi şi puse mâna pe cana burduhănoasă în care îşi ţinea ea creioanele. — Era chelneriţă de băuturi, la mese. Avea douăzeci şi şapte de ani. — N-are rost să te consumi, îi spuse ea în şoaptă, apoi, văzându-i faţa, îi întinse Pepsi-ul. Întotdeauna te consumă chestiile astea. Harris vrea să vă vadă, pe tine şi pe Ed, mai spuse ea. — Da, ştiu. Luă o înghiţitură interminabilă, lăsând zahărul şi cafeina să-i pătrundă în sistem. Ai vreun mesaj pentru mine? — Ah, da. Dădu hârtiile la o parte, până când găsi ce căuta, şi zâmbi cu subînţeles. Te-a sunat Bunny. Cum vocea ei ridicată, insinuantă, nu stârni nimic în el, îi aruncă o privire mirată şi-i dădu biletul. Vrea să ştie la ce oră mergi să o iei. Părea tare drăguţă, zău, Paris. Ben băgă biletul în buzunar şi zâmbi. — Chiar este tare drăguţă, Löwenstein, dar aş lăsa-o în prima clipă în care te-ai hotărî tu să-ţi înşeli soţul. Ben plecă fără să-i înapoieze băutura şi Löwenstein începu să râdă şi se întoarse la formular şi la maşina de scris. — Au scos la vânzare apartamentele din blocul meu. Ed puse receptorul înapoi în furcă şi o porni, împreună cu Ben, spre biroul lui Harris. Cincizeci de mii de dolari. Isuse! — Înseamnă că are canalizarea proastă. Ben bău restul de Pepsi şi aruncă sticla într-o cutie de gunoi. — Da. Ştii cumva ceva liber în blocul tău? — Nimeni nu pleacă de acolo decât cu picioarele înainte. Prin geamul gros al biroului lui Harris, îl puteau vedea pe căpitan, care vorbea la telefon. Se ţinea bine pentru un bărbat de cincizeci şi şapte de ani, care şi-i petrecuse pe ultimii zece în spatele biroului. Avea prea multă voinţă ca să se îngraşe. Prima căsnicie se destrămase din cauza meseriei, a doua, din cauza sticlei. Harris renunţase şi la băutură şi la căsnicie şi acum meseria le ţinea locul amândurora. Poliţiştii din secţia lui nu îl plăceau în mod obligatoriu, dar îl respectau. Harris prefera lucrurile aşa cum erau ele acum. Ridicându-şi privirea, le făcu semn celor doi să intre. — Să am rapoartele laboratorului înainte de ora cinci. O scamă dacă se găseşte pe puloverul ei şi aia vreau să ştiu de unde vine. Faceţi-vă meseria. Daţi-mi ceva cât de mic, să mi-o pot face şi eu pe a mea. Închise telefonul şi-şi turnă cafea fierbinte. După cinci ani, tot un scotch ar fi fost mai bun. — Vorbiţi-mi despre Francie Bowers. — Lucra la mese, la Doug, de aproape un an. Locuia singură într-un bloc din North West. Ed se mută de pe un picior pe altul şi-şi consultă carnetul. Căsătorită de două ori, de fiecare dată mai puţin de un an. Facem cercetări asupra ambilor foşti soţi. Muncea noaptea şi dormea ziua, aşa încât vecinii nu prea ştiu mare lucru despre ea. Pleca de la serviciu la ora unu noaptea. Se pare că o tăia pe alee ca să ajungă la staţia de autobuz. Nu avea maşină. — Nimeni n-a auzit nimic, adăugă Ben. Şi nici n-a văzut nimic. — Mai întrebaţi, spuse Harris simplu. Şi găsiţi pe cineva care a auzit. Ceva în plus despre numărul unu? Lui Ben nu-i plăcea când victimelor li se dădeau numere şi-şi vârî mâinile în buzunare. — Prietenul Carlei Johnson e la Los Angeles, unde a primit un rolişor într-o melodramă. E curat. Se pare că Johnson se certase cu un alt student, cu o zi înainte de a fi omorâtă. Martorii spun că fusese o ceartă foarte aprinsă. — El a recunoscut, continuă Ed. Se pare că se întâlniseră de câteva ori, dar ea nu se arătase interesată. — Are alibi? — Pretinde că se îmbătase şi că agăţase un boboc din anul întâi. Ridicând din umeri, Ben se aşeză pe braţul fotoliului. S-au logodit. Putem să-l mai chemăm o dată aici, dar niciunul din noi nu crede că ar putea avea vreo legătură cu crima. Nu le-a cunoscut pe Clayton şi pe Bowers. Verificându-l, am constatat că puştiul este prototipul tânărului american, provenind dintr-o familie de burghezi, bine situată. Mai curând este Ed un psihopat, decât puştiul ăsta. — Mulţumesc, partenere. — Bine, dar oricum, mai verificaţi-l o dată. Cum îl cheamă? — Robert Lawrence Dors. Conduce o Honda Civic şi poartă cămăşi de polo. Ben scoase o ţigară. Poartă mocasini albi, fără şosete. — Să-l aducă Roderick aici. — Stai o clipă… — Desemnez o echipă de forţă pentru soluţionarea acestui caz, spuse Harris, întrerupându-l pe Ben. Îşi turnă o a doua ceaşcă de cafea. Roderick, Löwenstein şi Bigsby vor lucra cu voi. Îl vreau pe individul ăsta până să apuce să omoare o altă femeie care se nimereşte să fie singură pe alee. Vocea lui rămăsese blândă, raţională, dar categorică. Aveţi ceva împotrivă? Ben se apropie de fereastră şi privi afară. — Nu, cu toţii vrem să punem mâna pe el. — Inclusiv primarul, adăugă Harris, doar cu o vagă urmă de amărăciune în glas. Vrea ca la sfârşitul acestei săptămâni să fie în stare să ofere presei ceva pozitiv. Vom recurge la un psihiatru, ca să ne facă un profil. — Un psihiatru? Râzând cinic, Ben se întoarse de la fereastră. Să fim serioşi, căpitane. Pentru că nici lui nu-i plăcea ideea, glasul i se înăspri. — Doctorul Court a fost de acord să colaboreze cu noi, la cererea primarului. Încă nu ştim cum arată asasinul, dar poate este timpul să ştim cum gândeşte. În clipa asta, adăugă el uitându-se calm la cei doi, sunt în stare să privesc şi într-un glob de cristal dacă acesta îmi va oferi o pistă. Să fiţi înapoi la patru. Ben voi să spună ceva, dar surprinse privirea de avertizare a lui Ed. Ieşiră fără un cuvânt. — Poate că ar trebui să chemăm un medium, bombăni Ben. — Priveşti îngust. — Realist. — Psihicul uman este plin de mistere fascinante. — Iar ai citit prea mult. — Iar cei antrenaţi în a-l înţelege pot deschide uşi la care un profan bate în neştire. Ben oftă şi-şi aruncă ţigara în parcare, în clipa în care ieşiră afară din clădire. — Rahat!   * * * — Rahat, bombăni Tess, privind afară pe fereastra biroului ei. Două lucruri n-avea ea câtuşi de puţin chef să facă acum. Primul era să ia în piept traficul pe ploaia rece, nesuferită, care se pornise. Al doilea era să se implice în crimele care ameninţau oraşul. Trebuia să-l facă pe primul pentru că primarul şi bunicul ei o presaseră să-l facă pe al doilea. Mapa ei era şi aşa prea încărcată. L-ar fi putut refuza pe primar politicos, chiar cerându-şi scuze. Dar cu bunicul ei era cu totul altceva. Când avea de-a face cu el, parcă înceta să mai fie doctoriţa Teresa Court. După cinci minute nu mai era o femeie de un metru şaizeci şi cinci şi nu mai avea nicio diplomă încadrată de o ramă neagră, în spatele el. Redevenea fetiţa de doisprezece ani, numai piele şi os, copleşită de personalitatea bărbatului pe care îl iubise cel mai mult pe lumea asta. Dar el avusese grijă ca ea să obţină diploma în ramă neagră, nu? Cu încrederea ei, se gândi ea, cu sprijinul lui, cu neţărmurita lui credinţă în ea. Cum putea spune nu, când o ruga să-şi folosească priceperea? Pentru că îi lua zece ore pe zi ca să se ocupe de cazurile ei curente, poate că era timpul să nu se mai încăpăţâneze şi să-şi ia un partener. Tess se uită în jurul ei, la biroul în culori pastelate, cu antichităţile şi acuarelele alese cu grijă. Ale ei, se gândi ea. Fiecare piesă. Se uită apoi la comoda înaltă, pentru dosare, din stejar, de pe la 1920. Era încărcată cu dosarele cazurilor. Şi acestea erau tot ale ei. Nu, nu o să-şi ia niciun partener. La anul o să aibă treizeci de ani. Avea cazurile ei, avea biroul ei, avea problemele ei. Şi aşa voia să rămână totul. Îşi luă din debara haina de ploaie căptuşită cu vizon şi şi-o trase pe ea. Şi poate, doar poate că va reuşi să ajute poliţia să-l găsească pe omul care umplea zilnic paginile ziarelor. Să-i ajute să-l găsească, să-l oprească, astfel ca la rândul lui să poată şi el primi ajutorul de care avea nevoie. Îşi luă poşeta şi mapa burduşită cu dosare care urmau să fie sortate în decursul serii. — Kate! Tess intră în biroul alăturat, ridicându-şi gulerul. — Mă duc la poliţie, la comisarul Harris. Nu-mi dai nicio legătură decât dacă este ceva urgent. — Ar trebui să ai o pălărie, îi răspunse secretara. — Am una în maşină. Pe mâine. — Vezi cum conduci. Deja cu gândul în altă parte, ieşi pe uşă scormonind după cheile de la maşină. Poate că în drum spre casă o să apuce să cumpere nişte mâncare chinezească la pachet şi o să mănânce în tihnă, înainte de… — Tess! Încă un pas şi ar fi fost în lift. Înjurând în sinea ei, Tess se întoarse şi reuşi să schiţeze un zâmbet. — Frank! Şi ce bine reuşise să-l evite, vreme de aproape zece zile. — Eşti o doamnă cumplit de greu de abordat. Se îndreptă spre ea. Impecabil. Acesta era cuvântul care-i venea pe buze ori de câte ori îl vedea pe doctorul F.R. Fuller. Exact la limita plictiselii. Costumul lui gris-perle era de la Brooks Brothers, iar cravata lui cu dunguliţe avea în ea aceeaşi nuanţă, precum şi rozul bébé al cămăşii lui de la Arrow. Părul lui era frezat perfect şi conservator. Tess încercă din greu să-şi păstreze zâmbetul. Nu era vina lui Frank că ea nu se aprindea în contact cu perfecţiunea. — Am fost ocupată. — Ştii ce se spune când munceşti prea mult, Tess. Scrâşni din dinţi ca să se abţină de la a spune „nu, ce se zice?“ El râse pur şi simplu şi-i oferi restul clişeului. Tess apăsă pe butonul de coborâre, sperând că liftul va veni repede. — Totuşi, astăzi pleci mai devreme. — Program de teren. Se uită la ceas în mod ostentativ. Avea timp destul. Sunt puţin în întârziere, minţi ea, calmă. — Am tot încercat să dau de tine. Sprijinindu-se cu mâna de perete, se aplecă spre ea. Un alt obicei al lui, pe care Tess îl detesta. Ai crede că nu-i nicio problemă, câtă vreme birourile noastre sunt alăturate, continuă el. Unde naiba se afla liftul ăla, când avea cel mai mult nevoie de el? — Ştii bine ce înseamnă un program încărcat, Frank. — Sigur că ştiu. Îşi scăpără zâmbetul lui de pastă de dinţi şi Tess se întrebă dacă nu cumva îşi închipuia că apa lui de colonie o înnebunea. Dar avem nevoie cu toţii să ne mai relaxăm din când în când, n-am dreptate, doctore? — Fiecare în felul lui. — Am bilete pentru mâine seară la piesa lui Noel Coward, de la Kennedy Center. De ce să nu ne relaxăm împreună? Ultima dată, singura dată când acceptase să se relaxeze alături de el, abia reuşise să scape cu hainele pe ea. Mai rău, înainte de declanşarea stării de război, se plictisise vreme de trei ore. — Drăguţ din partea ta să te gândeşti la mine, Frank. Minţi din nou fără ezitare: Dar, din păcate, am deja un program pentru mâine seară. — Ce-ar fi să… Uşile se deschiseră. — Ca să vezi, am întârziat. Păşi în lift, aruncându-i un zâmbet vesel. Şi nu munci prea mult, Frank. Ştii ce se spune. Din cauza ploii şi a traficului, îşi consumă aproape tot timpul ei suplimentar ca să ajungă la secţia de poliţie. În mod destul de ciudat, jumătatea aceea de oră, atât de belicoasă, o lăsă plină de bună dispoziţie. Poate, se gândi ea, datorită faptului că scăpase atât de uşor de Frank. Dacă ar fi avut inima, dar nu o avea, i-ar fi spus simplu că era un ticălos şi asta ar fi însemnat sfârşitul. Până să înceapă să o înghesuie în destule colţuri, recursese la tact şi la scuze. Întinzând mâna alături, îşi luă pălăria de fetru şi-şi înghesui părul sub ea. Se uită în oglinda retrovizoare şi-şi încreţi nasul. N-avea rost să se mai aranjeze acum. Pierdere de timp cu ploaia asta. Trebuie să existe acolo o toaletă unde să scormonească în trusa de farduri şi de unde să iasă apoi cu un aer demn şi profesional. Până una-alta, nu o să arate decât udă. Împingând portiera, Tess se apucă cu o mână de pălărie şi o luă la fugă spre clădire. — Fii atent. Ben îşi opri colegul pe scările care duceau la cartierul general. Nemaipăsându-le de ploaie, o urmăreau pe Tess care sărea printre băltoace. — Frumoase picioare, comentă Ed. — La naiba. Sunt chiar mai grozave decât ale lui Löwenstein. — Posibil. El se mai gândi o clipă. Dar greu de spus, în ploaie. Alergând în continuare, cu capul plecat, Tess se năpusti sus pe scări şi se izbi de Ben. O auzi înjurând, înainte de a o prinde de umeri şi de a o îndepărta de el, suficient ca să o privească în faţă. Meritase să se ude, pentru ceea ce vedea. Elegantă. Chiar cu ploaia care şiroia pe ea. Ben se gândi la eleganţă. Tăietura pomeţilor era puternică, suficient de proeminentă ca să-l facă să se gândească la fecioarele vikingilor. Gura era moale şi umedă, făcându-l să se gândească la alte lucruri. Era palidă, doar cu o umbră rozalie în obraji. Ochii însă erau cei care îl făcură să-şi înghită remarca uşuratică pe care se gândise să o facă. Erau mari, reci şi, doar o idee, enervaţi. Şi violeţi. Crezuse că această culoare îi fusese rezervată doar lui Elizabeth Taylor şi florilor de câmp. — Scuzaţi-mă, reuşi Tess să spună, când îşi recăpătă suflul. Nu v-am văzut. — Nu. Ar fi vrut să se mai uite la ea, dar reuşi să se adune. Ben avea o reputaţie, în ce priveşte femeile, care devenise mitică. Exagerată, dar bazată pe fapte. — La viteza cu care circulaţi, nu mă surprinde. Îi făcea plăcere să o ţină, să-i urmărească ploaia agăţându-i-se de gene. V-aş putea acuza de atac asupra unui ofiţer de poliţie. — Doamna stă în ploaie, spuse Ed în şoaptă. Până atunci, Tess nu-l observase decât pe bărbatul care o ţinea, uitându-se la ea ca şi cum ar fi apărut dintr-un vălătuc de fum. Privi acum dincolo de el şi apoi în sus. Văzu un uriaş ud, cu ochi albaştri care râdeau şi cu o masă de păr roşcat, leoarcă. Se afla oare la o secţie de poliţie sau într-un basm? Ben continuă să o ţină de un braţ, în timp ce deschidea uşa. O conduse înăuntru, dar nu intenţiona să-i dea drumul. Nu încă. Odată înăuntru, Tess îi mai aruncă o privire lui Ed, se convinse că era real şi se întoarse spre Ben. Şi el era real. Şi continua să o ţină de braţ. Amuzată, îşi ridică o sprânceană. — Ofiţer, te previn că dacă mă arestezi pentru atac, voi deschide acţiune pentru comportament brutal din partea poliţiei. Când el zâmbi, Tess simţi un declic. Deci nu era atât de inofensiv pe cât se gândise ea. — Şi acum vă rog să-mi permiteţi să… — Bine, fără nicio acţiune. Ben continuă să o ţină de braţ. În cazul în care aţi venit pentru un proces-verbal de contravenţie… — Sergent… — Detectiv, o corectă el. Ben. — Detectiv, probabil că voi recurge la ajutorul dumitale cu o altă ocazie, dar în clipa de faţă sunt în întârziere. Dacă vreţi totuşi să mă ajutaţi… — Sunt un servitor public. — Atunci daţi-mi drumul la braţ şi spuneţi-mi unde îl găsesc pe căpitanul Harris. — Căpitanul Harris? De la Criminalistică? Văzu surpriza, neîncrederea, şi-şi simţi braţul eliberat. Intrigată, îşi scutură capul, scoţându-şi pălăria. Părul blond deschis i se revărsă pe umeri. — Exact. Privirea lui Ben urmări cascada părului, înainte de a reveni asupra chipului ei. Nu prea merge, se gândi el. Suspecta lucruri care nu prea mergeau. — Doctor Court? Severitatea şi cinismul merg foarte greu cu graţia. Tess nu se obosea să le armonizeze. — Din nou exact, detectiv. — Sunteţi psihiatru? Îi răspunse şi ea cu o întrebare. — Sunteţi poliţist? Probabil că amândoi ar fi fost în stare să continue să se complimenteze astfel, dacă Ed n-ar fi izbucnit în râs. — A sunat gongul pentru sfârşitul primei runde, spuse el pe un ton de glumă. Biroul lui Harris este colţul neutru al ringului. O luă chiar el pe Tess de braţ şi îi arătă drumul.

Nascuta in rusine de Nora Roberts   Prolog               Amanda avea vise groaznice. Era acolo Colin, cu chipul sau dulce si mult iubit, frant de durere. Mandy, spunea el.niciodata n-o numea altfel decat Mandy. Mandy a lui, Mandy a mea, iubita Mandy. Dar nu avea nici urma de veselie in glas, nici zambet in ochi.             Mandy,nu-I putem pune capat. As vrea sa putem. Mandy, draga mea Mandy, mi-e atat de dor de tine. Dar n-am crezut niciodata ca vei veni dupa mine atat de curand. Fetitei noastre ii este atat de greu. Si-I va fi si mai greu. Va trebui sa-I spui, intelegi.             Si apoi zambi in sfarsit, dar era un suras trist, atat de trist, iar trupul lui, chipul, care paruse atat de material, atat de apropiat incat ar fi fost gata sa intinda mana in somn ca sa-l atinga, incepu sa se stearga, indepartandu-se.             Trebuie sa-I spui, repeta el. Am stiut intotdeauna ca-I vei spune. Trebuie sa-si cunoasca originile. Sa stie cine este. Dar spune-I, Mandy, spune-I sa nu uite niciodata ca am iubit-o. Mi-am iubit fetita.             “O, nu pleca, Colin,” gemu ea in somn, incercand sa-l opreasca. “Ramai cu mine. Te iubesc, Colin. Te iubesc pentru tot ceea ce esti.”             Insa nu-l putea aduce inapoi. Si nici visul nu-l putea opri.             O, cat de minunat era sa revada Irlanda, isi spuse ea, plutind ca o ceata peste colinele verzi pe care si le amintea de-atat de demult. Sa vada luciul raului, ca o panglicade argint stralucitor in jurul unui dar fara pret.             Si iata-l pe Tommy, dragul de Tommy, asteptand-o. intorcandu-se sa-I ureze bun venit.             De ce atata suferinta, cand ea se intorsese si se simtea atat de tanara, de vibranta, de indragostita?             Nu credeam c-am sa te mai vad. Vocea ii suna sufocata, cu o unda de rasp e margini. Tommy, m-am intors la tine.             Parea sa se holbeze la ea. Oricat de tare incerca, nu se putea apropia de elmai mult de o lungime de brat. Dar ii putea auzi glasul, limpede si dulce ca intotdeauna.             Te iubesc, Amanda. Pentru totdeauna. N-a trecut nici macar o zi in care sa nu ma fi gandit la tine sis a nu-mi fi amintit ce am gasit noi aici.             In vis, Tommy se rasuci sa priveasca spre raul cu ape linistite, ale carui maluri erau verzi si blande.             I-ai dat numele raului, in amintirea zilelor dintre noi.             E atat de frumoasa, Tommy. Atat de inteligenta, de puternica. Ai fi mandru.             Sunt mandru. Si cat as vrea… dar nu s-a putut. Am stiut-o. ai stiut-o si tu. Ofta si se intoarse. Ai fost buna cu ea, Amanda. N-am sa uit niciodata asta. Acum, insa, o parasesti. Durerea despartirii si ceea ce ai tinut ascuns in suflet atatia ani, fac sa-ti fie asa greu. Trebuie sa-I spui, sa-I dai ceea ce I se cuvine din nastere. Si sa-I dai de stire, cumva sa-I dai de stire ca am iubit-o. Si i-as fi aratat-o daca puteam.             “N-o pot face singura,” isi spuse ea, chinuindu-se sa se trezeasca, in timp ce imaginea din vis se risipea. “O, Doamne sfinte, nu ma pune s-o fac de una singura.” Mama.  Cu blandete, desi ii tremurau mainile, Shannon mangaia fata asudata a mamaei sale. Mama, trezeste-te. E doar un vis. Un vis urat. Intelegea ce inseamna sa fie torturata de vise si cunostea teama de trezire – in fiecare dimineata trezindu-se cu teama ca mama ei s-a prapadit. In voce I se simtea disperarea. “Nu acum,” se ruga. “Nu inca.” Trebuie sa te trezesti. Shannon. S-au dus. S-au dus amandoi. Mi-au fost luati. Ss. Nu plange. Te rog, nu plange. Deschide ochii si uita-te la mine.           Pleoapele Amandei se deschisera tremurator. Ochii ii inotau in lacrimi de durere. Imi pare rau. Atat de rau. N-am facut decat ceea ce consideram ca e bine pentru tine. Stiu. Sigur ca asa e.           Se intreba innebunita daca delirul indica intinderea cancerului pana la creier. Nu era de-ajuns ca-I cuprinsese oasele? Blestema lacoma boala si il blestema pe Dumnezeu, dar cand vorbi, vocea ii era linistitoare. Acum e in rdine. Sunt aici. Sunt cu tine.           Cu un effort, Amanda trase prelung aer in piept, ca sa se calmeze. Prin cap ii unduiau viziuni – Colin, Tommy, fetita ei iubita. Cat de chinuiti erau ochii lui Shannon – cat de zdrobiti fusesera cand se inapoiase pentru prima oara la Columbus. Acum e-n regula.           Amanda ar fid at orice ca sa risipeasca groaza aceea din ochii fiicei sale. Sigur ca esti aici. Si ma bucur atat de mult ca esti aici.           “Si-mi pare atat de rau, draga mamei, atat de rau , ca trebuie sa te parasesc.” Te-am speriat. Iarta-mam ca te-am speriat.           Asa era – simtea gustul metallic al fricii in adanculgatlejului, dar Shannon clatina din cap a negatie. De-acum, aproape ca se obisnuise cu frica; o bantuia de cand raspunsese la telefonul biroului ei din New York, pentru a I se spune ca mama ei era pe moarte. Te doare? Nu, nu, nici o grija.           Amanda ofta din nou. Cu toate ca avea dureri, dureri ingrozitoare, se simtea mai intremata. Avea nevoie de putere, pentru ceea ce avea sa infrunte. In cele cateva saptamani de cand se intorsese Shannon la eapastrase secretul cu strasnicie, la fel cum facuse in tot timpul vietii fiicei sale. Acum, insa, trebuia sa-l dezvaluie. Nu mai avea mult timp. Imi poti da putina apa, draga mea? Desigur.           Shannon lua carafe de langa pat, umplu un pahar de plastic si-I oferi mamei sale paiul.           Potrivi cu grija spatarul patului de spital pentru a o ajuta pe Amanda sa stea mai comod. Living room-ul frumoasei case din Columbus fusese modificat in scopurile asistentei medicale. Fusese dorinta Amandei, precum sic ea a lui Shannon, sa-si traiasca ultimele zile acasa.           La stereo canta muzica, incet. Cartea pe  care o adusese Shannon cu ea in camera, pentru a i-o citi cu voce tare, cazuse in locul unde o scapase, cuprinsa de panica. Se spleca s-o ridice, facand un effort sa se stapaneasca.           Cand era singura, isi spunea ca existau progrese, ca le putea vedea in fiecare zi. Dar nu trebuia decat sa-si priveasca mama, sa-I vada pielea tot mai pamantie, liniile suferintei intiparite pe fata, consumarea treptata, pentru a intelege adevarul.           Acum nu-I mai ramanea decat s-o faca sa se simta comod, sa depinda, amarnic, de morfina care amortea durerea imposibil de alungat complet vreodata.           Avea nevoie de un minut, isi dadu seama Shannon, in timp ce panica incepea sa-I bolboroseasca in gatlej. Numai un minut, singura, ca sa-si adune curajul istovit. Iti aduc un prosop rece si bun pentru fata. Iti multumesc.           Si, isi spuse Amanda, in timp ce Shannon iesea grabita, aceasta avea sa-I lase timp destul, cu voia lui Dumnezeu, ca sa-si aleaga cuvintele cele mai potrivite.   Capitolul 1             Amanda se pregatise de ani in sir pentru acel moment, stiind ca avea sa soseasca, dorindu-si sa nu fi fost asa. Ceea c ear fi fost drept pentru unul dintre barbatii pe care-I iubea, era nedrept pentru celalalt, indifferent in ce ordine alegea.           Dar acum nu se putea preocupa de nici unul dintre ei. Si nu putea nici sa mediteze asupra propriei sale rusini.           N-o avea decat pe Shannon la care sa se gandeasca. Numai pe Shannon, pentru care sa sufere.           Fiica ei frumoasa si inteligeanta, care niciodata nu-I adusese decat bucurie. Mandria ei. Durerea se unduia prin ea ca un torent, otravit, dar scrasnea din dinti. Acum, insa, avea sa sufere, pentru ceea ce-avea sa se intample curand. Pentru ceea ce se intamplase cu atatia ani in urma, in Irlanda. Isi dorea din toata inima sa fi gasit o cale de a atenua durerea.           Isi privi fiica revenind, cu miscari rapide si gratioase, vibrand de energie nervoasa. “Se misca la fel ca tatal ei,” isi spuse Amanda. Nu in felul lui Colin. Dragul si blandul de Colin se misca greoi, stangaci, ca un catelandru peste masura de mare.           Tommy, insa, fusese atat de agil pe picioare.           Shannon avea si ochii lui Tommy. Verzi-vii, ca muschiul. Limpezi ca un lac la soare. Parul castaniu bogat ce se unduia matasos, lung pana la Barbie, era o alta mostenire din Irlanda. Totusi, Amandei ii placea sa-si spuna ca forma chipului fiicei sale, pielea alba ca laptele si gura usor senzuala, erau daruri primate de la ea.           Insa Colin, sa-l tina Dumnezeu, era acela care-I daruise hotarare, ambitie si un statornic simt al ei insasi.           Ii zambi, in timp ce Shannon ii imbaia fata umeda si rece. Nu ti-am spus destul cat de mandra sunt de tine, Shannon. Cum sa nu-mi fi spus. Nu, ti-am dat de inteles ca eram dezamagita ca n-ai ales picture. Am fost egoista. Stiu ca majoritatea femeilor trebuie sa-si croiasca singure drum in viata. N-ai incercat niciodata sa ma convingi sa nu merg la New York, nici sa intru la grafica publicitara. Si continui sa pictez, adauga Shannon, cu un zambet incurajator. Aproape am terminat o natura statica sic red c-o sa-ti placa.           De ce nu adusese panza cu ea? La naiba, de ce nu se gandise sa impacheteze cateva tablouri, chiar si un bloc de schite, pentru a lucra in prezenta mamei sale, daruindu-I placerea de a asista? Acela e unul din favoritele mele, arata Amanda spre portretul de pe peretele salonului. Cel al tatalui tau, adormit pe sezlongul din gradina. Adunandu-si fortele ca sa tunda gazonul, comenta Shannon, cu un chicotit; punand prosopul deoparte, se aseza pe scaunul de langa pat. Si de fiecare data cand il intrebam de ce nu angaza un baiat pentru gradina, sustinea ca ii placea sa faca miscare, iesea si adormea. Intotdeauna m-am facut sa rad.           Mangaie incheietura lui Shannon cu o mana. Stiu ca si tie ti-e dor de el. Inca mai am impresia ca va navali pe usa din fata. “Mandy, Shannon,” va spune, “puneti-va cele mai bune rochii, tocmai i-am scos clientului meu zece mii pe piata si iesim sa luam masa in oras.” Tare-I mai placeau banii, medita Amanda. Era un joc atat de fascinant pentru el. Niciodata dolari si centi, niciodata lacomie sau egoism. Numai pentru distractie.la fel ca distractia de a se muta dintr-un loc in altul, la fiecare doi-trei ani. “ia san e caram noi din orasul asta, Mandy. Ce-ai zice sa incercam in Colorado? Sau in Memphis?”           Clatina din cap razand. O, ce placut era sa rada, sa se prefaca, putin doar, in timp ce nu faceau decat sa stea de vorba ca intotdeauna. In sfarsit, cand ne-am mutat aici, i-am spus ca ne-am jucat destul de-a tiganii. Aici avea sa fie casa noastra. S-a instalat de parka n-ar fi asteptat decat momentul si locul potrivit. Ii placea casa asta, murmura Shannon. Si mie la ffel. Nu m-au deranjat niciodata mutarile. Intotdeauna le transforma in niste aventuri. Dar, tin minte, cam la o saptamana dup ace ne instalaseram, stateam in camera mea si-mi spuneam ca de data asta voiam sa raman.           Ii zambi mamei sale. Cred ca toti trei am simtit la fel. Ar fi fost in stare sa mute muntii din loc pentru tine, sa se lupte cu tigrii.           Vocea Amandei tremura, dar si-o stapani. Stii, Shannon, chiar stii cat de mult te-a iubit? Da, ridica Shannon mana mamei sale, apasandu-si-o pe obraz. Stiu cu adevarat. Sa tii minte. Niciodata sa nu uiti. Am sa-ti spun unele lucruri, Shannon, care s-ar putea sa te doara, sa te supere si se te nedumereasca. Imi cer iertare.           Trase aer in piept.           In vis fusese mai mult decat dragostea si durerea. Fusese si insistenta. Amanda stia ca nu-I mai ramasesera nici cele trei saptamani chinuite e care I le promisese medical. Mama, intelg. Dar mai sunt sperante. Intotdeauna sunt sperante. N-are nici o legatura cu asta, ridica Amanda o mana, aratand in  jur spre camera de tratament. E ceva de dinainte, iubito, de foarte demult. De cand am fost cu o prietena sa vizitez Irlanda si am locuit in comitatul Clare. N-am stiut niciodata ca ai fost in Irlanda.           Ideea o frapa pe Shannon ca fiind foarte ciudata. Cu toate calatoriile noastre, m-am intrebat de ce nu ne-am duc dus niciodata acolo, caand tu si tata aveati amandoi radacini irlandeze. Si tot timpul am simtit… legatura asta, atractia asta stranie. Serios? Intreba incet Amanda. E greu de explicat, murmura Shannon, simtindu-se prost, ca nu era genul care sa vorbeasca despre vise. Ii zambi. Intotdeauna mi-am spus ca, daca aveam timp sa-mi iau o lunga vacanta, acolo m-as fid us. Dar, cu avansarea si noile lucrari…           Alunga idea de distractie, cu o ridicare din umeri. Oricum, imi amintesc ca, ori de cate ori despre o calatorie in Irlanda, tu clatinai din capsi spuneai ca avem atatea locuri de vazut. Nu suportam gandul de a ma intoarce, iar tatal tau intelegea.           Amanda stranse buzele, studiind fata fiicei sale. Stai aici cu mine sa ma asculti? Si, o, te rog,, te rog, o sa incerci sa intelegi?           Pe Shannon o trecu un nou si rece frison de frica pe sira spinarii. Ce putea fi mai rau decat moartea? se intreba ea. Si de ce se temea atat de mult sa auda?           Dar ramase pe loc, cu mana mamei sale intr-a ei. Esti tulburata, incepu ea. Stii cat de important e sa-ti pastrezi calmul. Si sa folosesc imagini productive, completa Amanda, cu umbra unui suras. Pot da rezultate. Mintea asupra materiei. Atat de mult din tot ce-am citit… Stiu.           Acum, pana si parerea de zambet disparuse. Cand eram doar cu cativa ani mai mare ca tine acum, am mers cu o buna prietena se numea Kathleen Reilly – in Irlanda. A fost o mare aventura pentru noi.eram doua femei in toata firea, dar amandoua proveneam din familii foarte severe. Atat de severe, incat trecusem de treizeci de ani cand am avut in sfarsit curajul sa fac asa ceva.           Intoarse capul, pentru a putea privi fata lui Shannon in timp ce-I vorbea. Tu n-ai putea intelege. Intotdeauna ai fost asa de sigura pe tine, asa de curajoasa.eu insa, cand aveam varsta ta , nici macr nu incepusem sa ma eliberez de lasitate. N-ai fost niciodata lasa. Si ce lasa am fost…murmura incet Amanda. Da, am fost. Parintii mei erau irlandezi prin traditie, cuviosi cat trei papi la un loc. Cea mai mare dezamagire a lor a fost ca nici unul dintre urmasi nu aveas aceeasi chemare. Dar nu erai decat un copil, o intrerupse Shannon. Unul dintre adevarurile pe care ti le-am ascuns. Ti-am spus ca nu aveam familie, te-am lasat sa crezi ca n-aveam nici o ruda. Dar am avut doi frati si o sora, si, dinainte de a te fi nascut tu, n-am mai schimbat nici o vorba cu ei. Dar de ce… iarta-ma, se stapani Shannon. Continua. Ai fost intotdeauna o buna ascultatoare. De la tatal tau ai invatat.           Tacu un moment, cu gandul la Colin, rugandu-se sa fie bine pentru toti ceeea ce urma sa faca. N-am fost o familie unita, Shannon. Exista…o anume rigiditate in casa noastra, o strictete a regulilor si manierelor. Am intampinat obiectii aprige de a pleca in Irlanda, cu Kate. Dar ne-am dus, surescitate ca doua eleve la  un picnic. Mai intai, la Dublin. Si de-acolo, mai departe, orientandu-ne dupa harti si dupa nas. Ma simteam libera pentru prima oara in viata mea.           Ii era atat de usor sa retraiasca totul, isi dadu seama Amanda. Chiar si dupa atatia ani in care isi reprimase acele amintiri, acum se puteau revarsa, limpezi si pure ca apa. Chicotelile de ras ale lui Kate, tusea micii masini pe care o inchiriasera, cotiturile gresite si cela potrivite pe care le faceau.           Si si prima oara cand vazuse, cu uimire, unduirea colinelor, peretii abrupti ai felezelor de la apus. Senzatia de intoarcere acasala care nu se asteptase niciodata sip e care niciodata n-o mai simtise. Voiam sa vedem tot ce se putea vedea, iar cand am ajuns in apus, am gasit un han fermecator, cu vedere spre raul Shannon. Ne-am instalat acolo, hotarand san e stabilim un fel de sediu, de unde faceam excursii cu masina incoace si-ncolo. Falezele din Mohr, Galway, plaja din Ballybunnin si toate micile locuri fascinante pe care le gasesti langa drum, pe unde te astepti mai putin.           Isi privi fiica, iar acuma avea ochii stralucitori si vii. O, cat as mai vrea sa te duci sit u acolo, sa vezi, sa simti tu insati vraja locului, marea ciocnindu-se de faleze cu bubuit de tunet, verdele campiilor, senzatia aerului cand ploua, atat de curat si dulce sau cand suflavantul cu putere dinspre Atlantic. Si lumina, e ca o perla, abia spuzica cu aur.           Aceea era iubire, isi spuse Shannon, nedumerita, si un dor pe care nu-l banuise niciodata. Dar nu te-ai mai intors niciodata. Nu, ofta Amanda. Nu m-am mai intors. Te-ai intrebat vreodata, draga mea, cum se face ca un om isi poate face planurile cu atata grija, stiind doar ce va fi maine, si poimaine, dupacare se intampla un nimic, cine stie ce fleac neinsemnat, si programul se schimba?nu mai e niciodata exact acelasi.           Nu era atat o intrebare, cat o afirmatie. Shannon se multumi sa astepte, intrebandu-se care era acel mic fleac ce schimbase programul mamei sale.           Durerea incerca sa  se furiseze la loc, vicleana. Amanda inchise un moment ochii, concentrandu-se s-o invinga. Avea s-o tina in frau, isi fagadui ea, pana termina ceea ce incepuse. Intr-o dimineata vara se apropia de sfarsit, venea si trecea ploaia, capricioasa – Kate se simtea rau. S-a hotarat sa ramana la han, sa se odineasca o zi in pat, sa citeasca putin si sa se rasfete. Eu eram nelinistita, aveam senzatia ca trebuia sa merg in anumite locuri. Asa ca am luat masina si am pornit. Fara s-o planuiesc, am ajuns la Loop Head. Am coborat din masina si m-am apropiat de marginea falezei, auzind cum se spargeau valurile. Sulfa vantul, suierand prin iarba. Simteam mirosul oceanului si al ploii. Domnea o anume putere, palpitand prin aer, la fel ca mare ace lovea stancile.           Am vazut un barbat – continua Amanda, vorbind mai rar – stand in locul unde pamantul se prabusea in mare. Privea peste apa, in ploaie – spre vest, catre America. Numai el era acolo, infofolit in haina uda, cu apa picurandu-I de pe sapca lasata pe ochi. S-a intors ca si cum tocmai pe mine m-ar fi asteptat, si a zambit.           Deodata, Shannon simti nevoia de a se ridica in picioare, de a-I spune mamei sale ca era timpul sa se intrerupa, sa se odihneasca, sa faca orice, numai sa nu continue. Pumnii I se inclestasera, fara sa-si dea seama. Un alt pumn, mai mare, mai puternic, o strangea de stomac. Nu era tanar, spuse Amanda incet. Dar era chips. Avea in ochi ceva atat de trist, atat de pierdut. A zambit si mi-a dat buna dimineata, comentand ce zi frumoasa era, in timp ce ploaia ne ciocanea in capete si vantul ne plesnea peste obraji.eu am ras, fiindca inntr-un fel era intr-adevar o zi frumoasa. Si cu toate ca ma abisnuise cu muzica dialectului vest-irlandez, glasul lui era atat de fermecator, incat am stiut ca l-as fi putut asculta incontinuu ore in sir. Asa ca am stat acolo, de vorba, despre calatoriile mele, despre America. Era fermier, mi-a spus. Fermier prost, lucru pentru care ii parea rau, caci avea de intretinut doua fetite mici. Cand insa vorbea despre ele, pe chip nu I se citea nici urma de tristete. Se lumina la fata. Maggie Mae si Brie a lui, asa le numea. Iar despre sotia lui a vorbit foarte putin.           Soarele a iesit din nori – urma Amanda cu un oftat. A iesit incet si fermecator, in timp ce noi statea acolo, oarecum alunecand printer nori in mici siroaie de aur. Ne-am plimbat pe cararile inguste, vorbind, ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata. Si m-am indragostit de el, pe falezele inalte, tunatoare. Ar fi trebuit sa ma sperii.           Arunca o privire spre Shannon, intinzand nesigura o mana. Mi-era intr-adevar rusine, caci era casatorit, cu copii. Dar am crezut ca numai eu o simteam, si cat pacat poate fi in sufletul unei fete batraneorbite de un barbat chips, intr-o dimineata?           Cu usurare, simti degetele fiicei sale inlantuindu-se printer ale ei. Dar n-o simteam numai eu. Ne-am revazut in conditii destul de nevinovate. Intr-o carciuma, din nu pe faleza, si odata ne-a dus, pe mine sip e Kate, la un mic balci de langa Ennis. Nevinovatia n-a putut dura. Nu mai eram copii, nici unul dintre noi, iar ceea ce simteam unul pentru celalalt era atat de intens, atat de important si, trebuie sa ma crezi, atat de just. Kate stia oricine ne privea si-ar fi putut da seama – si mi-a vorbit ca o adevarata prietena. Eu insa, il iubeam si niciodata nu eram mai fericita ca atunci cand se afla langa mine.nici macar o singura promisiune nu mi-a facut. Aveam visuri, dar promisiuni nu existau intre noi. Era legat de sotia lui care nu-l iubea, si de fetitele pe care le adora.           Isi umezi buzele uscate si sorbi inca o inghititura prin pai, cand Shannon ii oferi, fara cu cuvant, paharul. Amanda facu o noua pauza, caci incepea parte acea mai grea. Steam ce facem, Shannon, ba chiar a fost mai mult initiative mea, decat a lui, cand am devenit amanti. Era primul barbat care ma atingea si, cand in sfarsit a facut-o, a fost atat de bland, de afectuos, de iubitor, incat dupa aceea am plans impreuna. Caci steam ca ne gasiseram prea tarziu si nu exista nici o speranta.           Totusi, ne faceam planuri nebunesti. El avea sa gaseasca o cale de a-si parasi sotia, lasand-o cu mijloace de a se intretine, si a-si adduce fetitele la mine in Maerica, unde san e intemeiem o familie. Isi dorea cu dusperare o familie, la fel ca mine. Statem de vorba in camera aceea cu vedere spre rau, inchipuindu-ne ca avea sa dureze o vesnicie. Am avut la dispozitie trei saptamani, si fiecare zi era mai frumoasa decat cea dinainte, si mai sfasietoare. Trebuia sa-l parasesc, pe el si Irlanda. Mi-a spus ca urma sa stea la Loop Head, unde ne intalniseram, sis a priveasca peste mare spre New York, spre mine.           Se numea Thomas Concannon, un fermier care dorea sa devina poet. L-ai…incepu Shannon, cu voce ragusita si nesigura. L-ai mai vazut de-atunci? Nu. I-am scris un timp, si mi-a raspuns.           Strangand buzele, Amanda isi privi fiica in ochi. Curand dupa ce m-am intors la New York, am aflat ca-I purtam copilul in pantec.           Shannon scutura repede din cap, negand instinctive, cu o spaima enorma. Insarcinata?           Inima incepu sa-I bata rapid si indesat. Clatinand din cap iarasi, incerca sa-si retraga mana. Caci stia, fara a mai auzi o vorba,stia. Si refuza sa stie. Nu. Am fost fascinate.           Amanda o stranse mai tare, desi o costa. Din primul moment cand m-am convins, am fost fascinate. Nu crezusem niciodata ca voi avea un copil, ca voi gasi pe cineva care sa ma iubeasca indeajuns pentru a-mi da acest dar. O, cat mai doream acel copil, cat ii mai multumeam lui Dumnezeu pentru el. Singura tristete si durere se datora faptului ca nu puteam impartasi cuTommy frumusetea nascuta din iubirea noastra. Dupa ce i-am scris, mi-a trimis o scrisoare sfasietoare. Voia sa plece de acasa sis a vina la mine. Se temea pentru mine si pentru ceea ce trebuia sa infrunt, singura. Steam ca ar fi fost in stare sa vina si ma tenta. Dar nu era drept,Shannon, la fel cum si dragostea mea cu el nu fusese niciodata nedreapta. Asa ca i-am scris pentru ultima oara, l-am mintit pentru prima oara si i-am spus ca nu ma temeam, nici nu eram singura, si ca plecam. Ai obosit.           Shannon dorea cu disperare sa-I intrerupa cuvintele. Lumea ei se clatina si trebuia sa lupte pentru a o indrepta la loc. Ai vorbit prea mult. E timpul sa-ti iei medicamentele. Te-ar fi iubit, spuse Amanda cu ferocitate. Daca ar fi avut ocazia. In adancul inimii, stiu ca te-a iubit fara sa te fi vazut cu ochii. Opreste-te.           Se ridica in sfarsit, retragandu-se, indepartandu-se. inlauntrul ei se intetea greata si-si simtea pielea atat de rece si subtiata. Nu vreau sa mai aud. N-am nevoie sa mai aud asa ceva. Ba da. Imi pare rau pentru durere pe care ti-o pricinuiesc, dar trebuie sa stii totul. Am plecat intr-adevar, relua Amanda, grabita. Familia mea a  fost socata, infuriindu-se cand le-am spus ca eram insarcinata. Voiau as ma duc, sa te lepad, tacut, discret, ca sa nu inceapa scandalul si rusinea. Mai curand as fi murit, decat sa renunt la tine. Erai a mea si a lui Tommy. S-au rostit in casa aia cuvinte ingrozitoare, amenintari, ultimatumuri. M-au dezmostenit, iar tatal meu, fiind un intelligent om de afaceri, mi-a blocat contul din banca pentru ca sa nu pot scoate banii pe care mi-I lasase bunica mea. Intelegi, pentru el banii n-au fost niciodata un joc. Au fost puterea.           Am plecat de acasa fara regrete, cu banii din portofel si o singura valiza.           Shannon avea senzatia ca se afla sub apa, chinuindu-se sa respire. Dar imaginea razbatu clar, imaginea mamei sale, tanara, insarcinata, aproape fara un sfant, cu o singura valiza in mana. N-a fost nimeni care sa te ajute? Kate m-ar fi ajutat si steam ca suferea pentru mine. Singura mi-o facusem.orice rusine exista, era numai a mea. Am luat un tren spre nord si mi-am gasit o slujba de chelnerita intr-o statiune din Catskills. Si acolo l-am intalnit pe Colin Bodine.           Amanda astepta, in timp ce Shannonse intorcea si pornea spre focul aproape stins.in incapere se lasase linistea, auzindu-se numai sfaraitul jaraticuluisi vantul iute de la ferestre, care-l atata.pe sub tacere, insa, se simtea furtuna, cea care se involbura inlauntrul fiicei pe care o iubea mai mult decat propria-I viata. Suferea deja, stiind ca acea furtuna avea sanse sa le potoleasc pe amandoua. Era in vacanta cu parintii lui. nu i-am dat mare atentie. Nu era decat inca unul dintre bogatii si privilegiatii pe care ii serveam. Ma invrednicea cu cate o gluma din cand in cand, iar eu zambeam, asa cum se cuvenea. Mintea imi statea la munca si la salariu, si la copilul care se dezvolta in mine. Apoi, intr-o dupa-amiaza, a inceput o furtuna cu tunete si traznete, salbatica rau. Multi dintre clienti au preferat sa ramana inauntru, in camere, comandand acolo pranzul. Eu duceam o tava, mergand grabita spre una dintre casute, caci as fi avut necazuri daca mancarea se racea si clientul facea reclamatie. Iar Colin apare val-vartej de dupa colt, ud ca un caine, si ma doboara la pamant.cat de impiedicat era, Dumnezeu sa-l binecuvinteze.           In ochii lui Shannon ardeau lacrimi, in timp ce privea taciunii din semineu. Spunea ca as ate-a cunoscut, rasturnandu-te. Intr-adevar. Iar tie ti-am spus, dupa aceea, adevarurile pe care le-am gasit de cuviinta. M-a trantit in noroi, imprastiind si distrugand toata mancarea de pe tava. A inceput sa-si ceara scuze, incercand sa ma ajute. Eu nu mai puteam vedea decat mancare murdarita. Si ma durea spatele de la caratul tavilor acelora grele, iar picioarele-mi erau prea obosite ca sa-mi mai sustina trupul. Am inceput sa plang. Stateam asezata acolo in noroi si plangeam, plangeam, plangeam. Nici macar cand m-a luat in bate si m-a dus in camera lui, n-am putut sa ma opresc.           A fost atat de dulce, m-a asezat pe unj scaun, cu tot noroiul de pe mine, m-a invelit cu o patura si s-a asejat alaturi, mangaindu-ma pe mana pana mi s-au uscat lacrimile. Mi-era atat de rusine de mine, iar el era atat de bun. Nu m-a lasat sa plec pana nu i-am promisca luat cina impreuna.           Trebuia sa fi fost romantic si delicat, isi spuse Shannon, cu respiratia incercand sa I se intretaie. Dar  nu era asa. Era hidos. Nu stia ca era gravida.           Amanda tresari, atat datorita tonului acuzator, cat si din pricina unui nou junghi de durere. Nu, atunci nu. De-abia de vedea si aveam grija sa-mi ascund sarcina, astfel as fi ramas fara slujba. Pe-atunci vremurile erau altfel, iar o chelnerita gravida, necasatorita, n-ar fi rezistat mult pe terenul de joaca al unui om bogat. L-ai lasat sa se indragosteasca de tine. Vocea lui Shannon era rece, rece ca gheata ce parea sa-I fi cuprins pielea intr-o pojghita. Cand purtai in pantec copilul altui barbat.           “Iar copilul eram eu,”  isi mai spuse, distrusa. Devenisem femeie, spuse cu grija Amanda, cercetand fata fiicei sale si plangand in sinea ei datorita expresiei pe care o vedea. Si nimeni nu ma iubea cu adevarat. Cu Tommy a mers repede, naucitor, ca o lovitura de traznet. Inca mai eram orbita, cand l-am intalnit pe Colin. Inca mai sufeream, inca ma mai invaluia totul. Tot ceeea ce simteam pentru Tommy se intorsese catre copilul pe care-l facuseram impreuna. Ti-as putea spune ca-l gaseam pe Colin doar amabil. Si, la drept vorbind, initial asa l-am si crezut. Dar am inteles destul de curand ca era mai mult de-atat. Si l-ai lasat. Probabil l-as fi putut opri, raspunse Amanda, cu un oftat lung, lung de tot.nu stiu. In fiecare zi a saptamanii urmatoare, camera mea a fost plina de flori si de obiecte dragute si inutile pe care ii placea sa le daruiasca. Gasea modalitati de a fi cu mine. Daca aveam o pauza de zece minute, el se si infiinta. Totusi, am avut nevoie de cateva zile pentru a-mi da seama ca eram curtata. M-am ingrozit. Aparuse un barbat fermecator care nu era decat amabil, si nu stia ca aveam in trup copilul altuia. I-am spus totul, convinsa ca asa avea sa se sfarseasca poveste si regretand, fiindca era primul prieten pe care-l avusem, de cand o lasasem pe kate la New York. El m-a ascultat, in modul acela tipic al lui, fara sa ma intrerupa, fara intrebari, fara condamnari. Cand am terminat , apucandu-ma din nou plansul, m-a luat de mana. “ar fi cazut sa te mariti cu mine, Mandy,” mi-a spus. “Voi avea grija de tine si de  copil.”           Lacrimile se revarsasera, curgand pe obrajii lui Shannon, cand se intoarse. Siroiau sip e obrajii mamei sale, dar nu se lasa invinsa de ele. Lumea ei nu mai era clatinata; era zdrobita. Asa simplu? Cum a putut fi atat de simplu? Ma iubea. Am fost umilia, cand mi-am dat seama ca ma iubea cu adevarat. L-am refuzat bineinteles. Ce altceva as fi putut face? Il credeam necugetat de gallant, sau doar necugetat. El insa a staruit. Chiar sic and m-am infuriate si i-am spus sa ma lase in pace, a insistat.           Un suras inceput sa-I arcuiasca buzele, amintindu-si. Parca as fi fost piatra si el valu care o mangaie, rabdator, necontenit, pana cand ii toceste ultima rezistenta. Mi-a adus lucruri prentru nou-nascuti. Iti poti imagina un barbat facandu-I curte unei femei cu daruri pentru copilul ei inca nenascut? Intr-o zi, a venit in camera mea si mi-a spus sa-mi iau poseta, pentru ca mergeam san e depunem actele. Am facut-o. pur si simplu. Iar peste doua zile, m-am pomenit maritata.           Ridica o privire taioasa, anticipand intrebarea inainte de a fi fost formulate. N-am sa te mint, spunandu-ti ca il iubeam inca de pe atunci. Tineam la el. Ar fi fost imposibil sa nu tin la un asemenea om. Si-I eram recunoscatoare. Parintii lui s-au suparat, lucru destul de firesc, dar Colin a sustinut ca avea sa-I impace. Fiind vorba de el, cred ca ar fi reusit, insa au murit intr-un accident de masina, in drum spre casa. Asa ca n-am ramas decat noi doi, si cu tine. Mi-am fagaduit in sinea mea sa-I fiu o sotie buna, sa-I intemeiez un camin, sa-l accept in pat. Am jurat sa nu ma gandesc niciodata la Tommy, dar asa ceva era imposibil. Mi-au trebuit ani de zile ca sa inteleg ca nu era nici un pacat, nimic rusinos, in a-mi aminti de primul barbat pe care-l iubisem, nu era nici o infidelitate fata de sotul meu. Nu tatal meu, spuse Shannon, cu buze de gheata. Era sotul tau, dar nu era tatal meu. O, ba era.           Pentru prima oara, in vocea Amandei se simti o unda de iritare. Sa nu spui niciodata altceva. Tocmai mi-ai spus tu altceva, replica Shannon, cu amaraciune taioasa. Nu-I asa? Te-a iubit inca de cand erai in pantecul meu, ne-a primit pe amandoua ca fiind ale lui, fara ezitare sau falsa mandrie.           Amanda vorbea pe cat de repede ii ingaduiau durerile. Iti spun clar ca mi-ar fi fost rusine, sa ma agat de un barbat pe care nu l-as fi putut avea niciodata, cand aveam alaturi un altul, pe cat de minunat er cu putinta. In ziua cand te-ai nascut tu, si l-am vazut tinandu-te in mainile alea ale lui mai si stangace, cu acea expresie de mirare si mandrie in chip, cu ochii plini de dragoste, in timp ce te legana la pieptul lui de parka ai fi fost facuta din sticla, m-am indragostit de el. L-am iubit cat de mult a iubit vreodata o femeie un barbat de-atunci si pana-n ziua de azi. Si a fost tatal tal, la fel cum ar fi vrut sa fie Tommy, dar nu putea. Daca vreunul dintre noi a regretat ceva, a fost faptul ca n-am mai putut avea si alti copii, ca sa inmultim fericirea pe care ne-o daruiai tu. Si vrei sa accept toate astea?           Agatarea de furie era mai putin chinuitoare decat aceea de durere. Shannon o privea lung. Femeia din patdevenise o straina, intocmai la fel cum si ea era de-acum o straina fata de ea insasi. Sa continui ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat? Vreau sa-ti acorzi tipm pentru a accepta si a intelege. Si vreau sa crezi ca te-am iubit, cu totii.           Lumea ei ii zacea sfaramata la picioare, toate credintele pe care la nutrise vreodata fiind facute cioburi. Sa accept? Ca te-ai culcat cu un barbat insurat si ai ramas gravida, dupa care te-ai maritat cu primul care te-a cerut de nevasta, ca sa te salvezi? Sa accept minciunile pe care mi le-ai spus toata viata, sa accept inselatoria? Ai tot dreptul sa fii furioasa.           Amanda isi inghiti durerea, fizica, sufleteasca. Furioasa? Iti inchipui ca ceea ce  simt e atat de palid ca o biata furie? Dumnezeule, cum ai putut face una ca asta?           Se rasuci pe calcaie, cu groaza si inversunarea gonind-o din urma. Cum mi-ai putut ascunde totul atatia ani, lasandu-ma sac red ca eram cineva care nu eram? Cea care esti nu s-a schimbat, spuse deznadajduita Amanda. Colin si cu mine am facut ceea ce am considerat ca era ideal pentru tine. N-am fost niciodata siguri cand si cum sa-ti spunem. Am… Ati discutat?           Inecat in propriile-I emotii clocotitoare, Shannon se intoarse spe femeia firava din pat. Simtea o pornire oribila, socanta, de a insfaca trupu acela imputinat si a-l zgaltai. “Azi e ziua cand ii spunem lui Shannon ca ea a fost o mica greseala comisa pe coasta de vest a Irlandei? Sau poate maine?” Nu o greseala, niciodata o greseala. Un miracol. La dracu’ Shannon…           Se intrerupse, icnind, cand durerea o sageta prin trup, taindu-I respiratia, sfasiind-o asemeni unor gheare. Vederea I se incetosa. Simti o mana ridicandu-I capul, o pipula strecurata intre buze si auzi vocea fiicei sale, devenita linistitoare: Bea putina apa. Inca putina. Asa. Acuma, lasa-te pe spate si inchide ochii. Shannon.           Cand intinse mana, o gasi pe cealalta ca s-o prinda. Sunt aici, chiar aici. Durerea va trece intr-un minut. Va trece si ai sadormi.           Se risipea deja, iar in locul ei se rostogolea oboseala, ca o ceata. “Nu e destul timp,” fu singurul lucru la care se putu gandi Amanda. “De ce n-am niciodata destul timp?” Sa nu ma urasti, murmura ea, in timp ce se cufunda sub ceata. Te rog, sa nu ma urasti.           Shannon ramase pe marginea patului, apasata de propria-I suferinta, mult timp dup ace mama ei adormi.           Nu se mai trezi.  

Mai imbatator decat vinul de Nora Roberts PROLOG     În noaptea când a fost asasinat, Bernardo Baptista a cinat simplu, cu pâine, brânză şi o sticlă de Chianti. Vinul era cam tânăr, iar Bernardo nu mai prea era. Niciunul nu avea să îmbătrânească în continuare. La fel ca pâinea şi brânza, Bernardo era un om simplu. De cincizeci şi unu de ani, de când se căsătorise, trăia în aceeaşi căsuţă de pe colinele blânde din nordul Veneţiei. Acolo fuseseră crescuţi cei cinci copii ai lui. Şi tot acolo murise şi soţia lui. Acum, în vârstă de şaptezeci şi trei de ani, Bernardo locuia singur, cu cea mai mare parte a familiei la o aruncătură de băţ distanţă, pe marginile marii podgorii Giambelli unde lucrase încă din tinereţe. O cunoscuse pe La Signora de când era mică şi fusese învăţat să-şi descopere capul ori de câte ori o vedea trecând. Chiar şi acum, dacă venea din California înapoi la castello şi la podgorie, Tereza Giambelli se oprea din mers dacă-l vedea. Şi vorbeau despre vechile vremuri, când bunicii lor munciseră la vie. Signore Baptista, aşa îl numea Tereza. Iar el o admira mult pe La Signora, şi toată viaţa îi fusese credincios, ei şi alor ei. Timp de peste şaizeci de ani, Bernardo participase la prepararea vinurilor Giambelli. Avuseseră loc multe schimbări – unele în bine, după părerea lui Bernardo, altele nu la fel de pozitive. Văzuse multe la viaţa lui. Prea multe, socoteau unii. Viile, legănate în somnul dulce al iernii, aveau să înverzească curând. Artrita îl împiedica să mai muncească mult cu mâinile, ca pe vremuri, dar totuşi ieşea în fiecare dimineaţă să-şi privească fiii şi nepoţii ducând tradiţia mai departe. Un Baptista lucrase întotdeauna pentru Giambelli. Şi, în opinia lui Bernardo, întotdeauna avea să fie aşa. În ultima noapte a celor şaptezeci şi trei de ani ai vieţii sale, Bernardo a privit peste vii – viile lui, observând ce se făcuse, ce mai era de făcut, şi ascultând cum şuiera printre aracii viei vântul de decembrie. De la fereastra pe unde acel vânt încerca să se strecoare înăuntru, Bernardo vedea coardele viţei căţărându-se încet pe pante. În timp, aveau să se îmbrace cu frunze şi viaţă, fără să se usuce ca omul. Acesta era miracolul strugurilor. Vedea umbrele şi contururile marelui castello care domnea peste acele vii şi peste cei ce le îngrijeau. Acum era pustie, singură în noapte şi în iarnă, când în castello dormeau numai servitorii, iar strugurii încă mai aşteptau să se nască. Lui Bernardo îi era dor de primăvară şi de vara cea lungă care-i urma, când soarele îi încălzea măruntaiele şi pârguia roadele tinere. Dorea, cum dorise toată viaţa, încă o recoltă. Frigul îl durea pe Bernardo până-n măduva oaselor. Se gândea să încălzească puţin din supa pe care i-o adusese nepoata lui, dar Annamaria nu era cea mai grozavă bucătăreasă. Gândindu-se la acest lucru, îşi făcuse datoria cu brânza şi sorbise din vinul bun şi cu buchet plin, lângă micul foc. Era mândru de munca lui de-o viaţă, din care o parte se găsea în paharul unde lumina focului lucea cu licăriri de un roşu adânc, profund. Vinul fusese primit în dar, printre multe altele, cu ocazia pensionării, deşi toţi ştiau că pentru Bernardo pensia nu era decât o formulă tehnică. Cu toată durerea din oase şi slăbirea inimii, Bernardo avea să umble mai departe prin vie, să guste strugurii, să privească cerul şi să adulmece aerul. Trăia pentru vin. Murea pentru vin. Bea, moţăind lângă foc, cu o pătură potrivită împrejurul picioarelor lui subţiratice. Deşi prin minte îi treceau imagini cu plantaţii scăldate în soare, cu soţia lui râzând, cu el însuşi învăţându-şi fiul cum să susţină o viţă tânără, cum să taie una matură. Cu La Signora, stând lângă el între rândurile viei. „Signore Baptista,“ îi spunea ea când feţele le erau încă tinere, „ni s-a dăruit o lume. Trebuie s-o apărăm.“ Şi o apăraseră. Vântul şuiera la ferestrele căsuţei. Focul se stingea în cămin. Iar când durerea îl lovi ca un pumn, strângându-i de moarte inima, ucigaşul lui Bernardo se afla la zece mii de kilometri distanţă, înconjurat de prieteni şi asociaţi, savurând un somon gătit impecabil şi un Pinot Blanc de soi ales.       PARTEA ÎNTÂI TĂIATUL „Un om e un mănunchi de relaţii, un nod de rădăcini, ale căror flori şi roade formează lumea.” RALPH WALDO EMERSON CAPITOLUL 1 Sticla de Castella di Giambelli Cabernet Sauvignon se vânduse la licitaţie cu o sută douăzeci şi cinci de mii cinci sute de dolari americani. O grămadă de bani, îşi spunea Sophia, pentru acea combinaţie de vin şi sentiment. Vinul din vechea sticlă fusese produs din strugurii recoltaţi în anul când Cezare Giambelli înfiinţase podgoria Castello di Giambelli, pe o proprietate deluroasă, la nord de Veneţia. Pe vremea aceea, castello-ul fusese fie o păcăleală, fie un semn de optimism suprem, în funcţie de punctul de vedere. Casa modestă a lui Cezare şi mica vinărie de piatră nu arătau deloc ca nişte castele. Dar viile lui erau regale, iar din aceste vii Cezare îşi clădise un imperiu. După aproape un secol, până şi un Cabernet Sauvignon era mai savuros pus în salată decât băut, dar datoria Sophiei nu era aceea de a discuta cu omul care dădea banii. Bunica ei avusese dreptate, ca întotdeauna. Aveau să plătească gras pentru privilegiul de a poseda o parte din istoria familiei Giambelli. Sophia notă ultima licitare şi numele cumpărătorului, deşi era improbabil să le uite, pentru memoriul pe care avea să-l trimită bunicii sale la sfârşitul licitaţiei. Participa la acţiune nu numai ca director de public relations care concepuse şi implementase promovarea şi catalogul licitaţiei, ci şi ca reprezentantă a familiei Giambelli la acel eveniment precentenar în exclusivitate. În această calitate, stătea tăcută în fundul sălii, urmărind licitările şi prezentările. Stătea picior peste picior, într-o poziţie elegantă, cu spatele drept, aşa cum învăţase la şcoala mânăstirească. Purta un taior negru cu dungi, croit în talie, în care reuşea să arate atât sobru, cât şi de o feminitate totală. Adică exact în modul cum se considera Sophia. Faţa îi era ascuţită, un triunghi auriu-pal dominat de ochii căprui mari, adânciţi în cap, şi gura lată, mobilă. Avea pomeţii proeminenţi, bărbia ca un vârf de diamant, trăsăturile sculptate parte ca ale unei zâne, parte ca ale unei amazoane. În mod deliberat şi nemilos, îşi folosea faţa ca armă atunci când i se părea cea mai bună soluţie. După părerea ei, uneltele erau făcute pentru a fi folosite – şi folosite cu succes. În urmă cu un an, îşi tăiase părul lung până la talie într-o tunsoare ca o bonetă neagră cu breton ţepos. Îi stătea bine. Sophia ştia perfect ce anume îi stătea bine. Purta un singur şirag de perle antice pe care i le dăruise bunica ei la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani şi avea o expresie de interes politicos. O considera expresia tatălui ei pentru sala de consiliu. Ochii i se luminară şi colţurile gurii se arcuiră uşor când fu prezentat următorul articol. Era o sticlă de Borolo din recolta pe care bunicul ei o numise Di Tereza, în cinstea naşterii bunicii ei. Acea serie particulară purta pe etichetă un portret al Terezei la vârsta de zece ani, anul când vinul fusese considerat suficient de îmbătrânit în butoaiele de stejar şi îmbuteliat. Acum, la şaizeci şi şapte de ani, Tereza Giambelli era o legendă vie, al cărei renume de podgodreancă îl eclipsase chiar şi pe cel al bunicului ei. Aceea era prima sticlă cu eticheta respectivă oferită vreodată la vânzare sau înstrăinată din familie. Conform aşteptărilor Sophiei, licitaţia fu vioaie şi însuflețită. Omul aşezat lângă ea bătu cu degetul în fotografia sticlei, publicată în catalog: — Semănaţi cu ea. Sophia se foi uşor pe scaun, îi zâmbi, mai întâi lui – un domn distins, cam la vreo şaizeci de ani – apoi imaginii fetei care privea cu seriozitate dintr-o sticlă de vin roşu. — Vă mulţumesc. Marshall Evans, îşi aminti ea. Afaceri imobiliare, Fortune 500 a doua generaţie. Îşi impunea să cunoască numele şi datele esenţiale ale pasionaţilor şi colecţionarilor de vinuri cu buzunare adânci şi gusturi rafinate. — Sperasem ca La Signora să participe la licitaţia de azi. Se simte bine? — Da. Dar e foarte ocupată. Pagerul din buzunarul jachetei vibră. Cam nemulţumită de întrerupere, Sophia îl ignoră, pentru a urmări licitaţia. Ochii ei scrutară sala, observând semnalele. Ridicarea dezinvoltă a unui deget, în rândul trei, ridică preţul cu încă cinci sute. O înclinare subtilă din cap, pe rândul cinci, supralicită. În cele din urmă, Borolo-ul depăşi Cabernet Sauvignon-ul cu o mie cinci sute, iar Sophia se întoarse să-i întindă mâna omului de lângă ea. — Felicitări, domnule Evans. Contribuţia dumneavoastră pentru Crucea Roşie Internaţională va fi folosită cu succes. Din partea familiei şi companiei Giambelli, sper să vă bucuraţi de câştig. — Nu încape nicio îndoială, îi luă el mâna, ridicând-o la buze. Am avut plăcerea s-o cunosc pe La Signora, cu mulţi ani în urmă. E o femeie extraordinară. — Este, într-adevăr. — Poate că nepoata dumneaei ar dori să ia cina cu mine astă seară? Era destul de bătrân ca să-i fie tată, dar Sophia era prea europeană ca să se simtă descurajată de un asemenea detaliu. Altădată ar fi acceptat şi, fără îndoială, compania lui i-ar fi făcut plăcere. — Îmi pare rău, dar am o întâlnire. Eventual cu ocazia următoarei mele călătorii în Est, dacă sunteţi liber. — Voi avea grijă să fiu. Cu un surâs cald, Sophia se ridică: — Dacă mă scuzaţi… Ieşi din sală, scoţându-şi pagerul din buzunar ca să vadă numărul. Făcu un ocol spre salonul doamnelor, uitându-se la ceas şi luând telefonul din poşetă. După ce formă numărul, se aşeză pe o canapea, cu carnetul şi organizatorul electronic pe genunchi. După o săptămână lungă şi istovitoare la New York, era încă activă şi, consultându-şi lista de întâlniri, descoperi încântată că avea timp să-şi facă şi câteva cumpărături înainte de a trebui să se schimbe pentru cină. Jeremy DeMorney, medită ea. Asta însemna o seară elegantă, sofisticată. Un restaurant franţuzesc, discuţii despre mâncare, călătorii şi teatru. Şi, desigur, despre vin. El fiind un descendent al familiei DeMorney, cea cu podgoria La Coeur, iar ea o mlădiţă a neamului Giambelli, urmau să aibă loc câteva tentative jucăuşe de a-şi smulge unul altuia secrete profesionale. Şi şampanie. Perfect, avea poftă de aşa ceva. Toate, urmate de o încercare scandalos de romantică de a o ademeni în pat. Sophia se întrebă dacă şi pentru una ca asta avea poftă. Era atrăgător şi putea fi amuzant. Poate că, dacă n-ar fi ştiut amândoi că tatăl ei se culcase o dată cu soţia lui Jeremy, ideea unei mici aventuri n-ar fi părut atât de penibilă şi oarecum incestuoasă. Oricum, trecuseră ani de zile… — Maria, spuse Sophia, când îi răspunse servitoarea familiei Giambelli. Am primit un apel de la mama. E liberă? — A, da, Miss Sophia. Spera s-o sunaţi. Un moment… Sophia şi-o imagină pe servitoare străbătând grăbită aripa casei, căutând prin camere ceva de pus în ordine după ce Pilar Giambelli Avano făcuse deja ea însăşi ordine. Mama ei ar fi fost mulţumită într-o căsuţă plină cu trandafiri, unde să poată coace pâine, să brodeze şi să-şi îngrijească grădina. Ar fi avut o jumătate de duzină de copii. Şi când colo, trebuie să se mulţumească numai cu ea. — Sophia, tocmai mă duceam spre seră. Aşteaptă. Să-mi trag respiraţia. Nu mă aşteptam să suni aşa de repede. Credeam că eşti în plină licitaţie. — S-a terminat. Şi cred că putem spune că a fost un succes fără egal. Diseară am să faxez un memoriu cu datele, sau dimineaţă la prima oră. Acum, trebuie să mă duc şi să rezolv ce mai e de rezolvat. Pe-acolo e totul în regulă? — Mai mult sau mai puțin. Bunica ta a ordonat o întrunire la vârf. — Of, mamă, doar nu moare iar. Ne-a mai făcut figura asta şi acum şase luni. — Opt, o corectă Pilar. Da’ cine mai stă să numere? Îmi pare rău, fetiţo, însă insistă. A chemat avocaţii pentru o nouă refacere a testamentului. Şi mi-a dat broşa cu camee de la mama ei, ceea ce înseamnă că gândeşte în viitor. — Parcă ţi-o dăduse data trecută. — Nu, atunci a fost aia cu boabe de chihlimbar. A chemat pe toată lumea. Trebuie să te întorci. — Bine, bine. Sophia îşi privi organizatorul şi-i suflă o bezea de rămas bun lui Jeremy DeMorney. — Termin aici şi pornesc. Dar, zău aşa, mama, obiceiul ăsta al ei de-a muri şi a-şi reface testamentul la fiecare câteva luni e foarte incomod. — Eşti o fată bună, Sophia. Am să-ţi las bobiţele de chihlimbar. — Mersi mult, râse Sophia şi închise. Peste două ore, zbura spre vest, întrebându-se dacă peste patruzeci de ani urma să aibă şi ea puterea de a face un singur semn cu degetul, pentru ca toţi să se-adune buluc în jurul ei. Simpla idee o făcu să zâmbească, în timp ce se rezema de spătar, cu un pahar de şampanie şi acordurile lui Verdi în căşti.   Nu toţi se-adunau buluc. Tyler MacMillan era la câteva minute distanţă de Villa Giambelli, nu la câteva ore, dar considera că viile erau mult mai urgente decât o chemare la La Signora. Şi o şi spuse. — Ei, haide, Ty. Poţi să-ţi iei câteva ore libere. — Nu acum. Ty se plimba prin birou, nerăbdător să ajungă din nou în vie. — Îmi pare rău, bunicule. Ştiu cât de vital e plivitul de iarnă, iar Ţereza ştie şi ea. Îşi mută telefonul portabil la cealaltă ureche. Nu putea suferi portabilele. Le pierdea mereu. — Viile MacMillan au nevoie de tot atâta îngrijire ca viile Giambelli. — Ty… — M-ai pus şef aici. Îmi fac datoria. — Ty, repetă Eli. Tereza şi cu mine suntem la fel de devotaţi viilor MacMillan ca şi celor de sub eticheta Giambelli, de douăzeci de ani suntem aşa. Te-am pus şef fiindcă eşti un podgorean excepţional. Tereza are planurile ei. Planuri care te implică şi pe tine. — Săptămâna viitoare. — Mâine. Eli nu punea prea des piciorul în prag; nu aşa lucra el. Dar, când era necesar, o făcea fără cruţare. — La ora unu. La prânz. Îmbrăcat cum se cuvine. Tyler îşi privi încruntat cizmele vechi şi tivul destrămat la pantalonilor groşi. — Asta-i în toiul zilei, la naiba! — Eşti singurul de la MacMillan capabil să taie via, Tyler? Se pare că-n sezonul trecut ţi-ai cam pierdut din muncitori. — Am să vin. Dar spune-mi un lucru. — Sigur că da. — Asta-i ultima dată c-o să moară, măcar pentru un timp? — La unu, replică Eli. Încearcă să fii punctual. — Bine, bine, bine, mormăi Tyler, dar numai după ce închise telefonul. Îşi adora bunicul. Până şi pe Tereza o adora, poate fiindcă era atât de sâcâitoare. Când bunicul lui se însurase cu moştenitoarea familiei Giambelli, Tyler avea unsprezece ani. Se îndrăgostise de podgorii, de unduirea colinelor, de umbrele din grote, de cavernele uriaşe ale beciurilor. Şi, într-un sens foarte real, se îndrăgostise de Tereza Louisa Elana Giambelli, acea persoană subţire ca un bici, dreaptă ca un vătrai, uneori înfricoşătoare, pe care prima oară o văzuse îmbrăcată cu pantaloni şi cizme ca ale lui, umblând cu paşi mari printre plantele de muştar, spre şirurile viilor. Îi aruncase o singură privire, înălţase o sprânceană neagră şi tăioasă ca briciul şi îl găsise bleg şi orăşenizat. Dacă era vorba să-i fie nepot, îi spusese ea, trebuia să se călească. Făcuse om din el. Îl plivise de la vârsta de unsprezece ani, instruindu-l spre a deveni ceea ce era. Dar nu-i era stăpână. Printr-o ironie a sorţii, toată munca ei îl transformase în singurul om care-i nesocotea poruncile. Ridicând din umeri, Tyler ieşi din birou. Putea lipsi câteva ore, o ştiau la fel de bine ca el. Viile MacMillan angajau cei mai buni lucrători. Dar adevărul era că detesta acele reuniunile numeroase şi pompoase pe care le convoca familia Giambelli. Erau ca un circ plin de acrobaţii pestriţe în mai multe arene. Nu le puteai ţine socoteala şi oricând era posibil ca unul dintre tigri să sară din cuşcă, repezindu-ţi-se în beregată. Atâta lume, atâtea probleme, atâtea prefăcătorii şi intrigi obscure. Se simţea mai bine umblând prin vie, verificând butoaiele sau discutând cu podgorenii lui calităţile Chardonnay-ului de anul ăsta. Nu mai era orăşenizat, nici bleg. Trecuse de un metru optzeci şi avea un trup sculptat de munca pe dealuri şi preferinţa spaţiilor libere. Mâinile îi erau late, înăsprite de bătături, cu degete lungi care se pricepeau să scormonească delicat sub frunzele de viţă. Părul tindea să i se cârlionţeze dacă uita să se tundă, ceea ce i se întâmpla adesea, şi avea o culoare şatenă închisă cu înspicări roşcate, ca un vin burgund vechi la lumina soarelui. Chipul cu oase aspre îi era mai mult colţuros decât agreabil, cu riduri ce începeau să i se răsfire la colţurile ochilor de un albastru limpede şi calm care putea deveni dur ca oţelul. Cicatricea din lungul maxilarului, pe care o avea de când căzuse de pe o grămadă de pietre, la treisprezece ani, nu-l supăra decât când îşi amintea să se bărbierească. Ceea ce trebuia să facă înaintea prânzului de-a doua zi. Cei care lucrau pentru el îl considerau un om drept, deşi adesea cu vederi cam înguste. Îl mai considerau şi un artist, ceea ce l-ar fi uluit complet. Pentru Tyler MacMillan, artistul era strugurele. Ieşi în aerul tăios al iernii. Mai avea două ore până la apusul soarelui şi o vie de îngrijit.   Donato Giambelli avea o durere de cap monstruoasă. O chema Gina şi era soţia lui. Când venise chemarea la Los Angeles, Don era angajat într-o partidă de amor trosnitor cu actuala lui amantă, o aspirantă la actorie plină de talente, cu coapsele destul de puternice ca să spagă nucile. Spre deosebire de soţia lui, amanta nu pretindea altceva decât un flecuşteţ din când în când şi o călăreală năduşită de trei ori pe săptămână. N-avea nevoie de conversaţie. În unele momente, Gina nici nu cerea altceva. Trăncănea la el. Trăncănea la fiecare dintre cei trei copii ai lor. Trăncănea la mama lui până când aerul din turboreactorul companiei vibra de torentul interminabil al cuvintelor. Prins între palavrele ei, zbieretele ţâncului, tropăielile micului Cezare şi ţopăitul Terezei Maria, Don se gândea foarte serios să deschidă sasul şi să-şi arunce naibii toată familia din avion. Numai mama lui tăcea – iar asta, doar fiindcă luase un somnifer, o pastilă contra răului de avion, o pilulă anti-alergică şi Dumnezeu mai ştie ce altceva, înghiţindu-le pe toate cu două pahare de Merlot înainte de a-şi pune masca opacă pe ochi şi a da în primire. Îşi petrecuse aproape toată viaţa îndopată cu medicamente şi cufundată în inconştienţă. Pe moment, Don o considera o pildă de înţelepciune. Nu putea decât să stea pe loc, cu tâmplele vâjâindu-i, blestemând-o pe mătuşă-sa Tereza pentru că insistase să vină cu tot neamul. Era vicepreşedinte executiv al firmei Giambelli din Veneţia, nu? Afacerile aveau nevoie de prezenţa lui, nu de-a familiei. De ce îl năpăstuise Dumnezeu cu o asemenea familie? Nu că nu i-ar fi iubit. Cum să nu-i iubească? Dar ţâncul era gras ca un curcan îndopat, iar Gina îşi şi scotea un sân pentru guriţa lui lacomă. Cândva, sânul acela fusese o adevărată operă de artă. Auriu, tare şi cu gust de piersică. Acum, se întindea ca un balon prea umflat şi, dacă ar fi avut chef să-l guste, aromat cu bale de plod. Iar muierea făcea deja aluzii că mai voia încă unul. Femeia cu care se însurase el fusese coaptă, opulentă, cu trupul plin de sex şi cu capul gol ca o tobă. Perfecţiunea întruchipată. În numai cinci ani, devenise grasă, şleampătă şi cu capul plin – de copii. Era de mirare că Don îşi căuta consolarea pe de lături? — Donny, cred că Zia Tereza te-aşteaptă cu-o ditamai avansarea, şi ne vom muta cu toţii în castello. Murea de poftă după casa cea mare a familiei Giambelli – toate acele camere frumoase, cu atâţia servitori… Copiii ei aveau să fie crescuţi în lux şi privilegii. Haine elegante, cele mai bune şcoli şi, într-o zi, toată averea familiei Giambelli la picioare. Doar ea era singura care-i dăruia lui La Signora copii, nu? Trebuia să conteze cu ceva. — Cezare, îi spuse Gina fiului ei, care tocmai smulgea capul păpuşii soră-sii. Termină! Uite, ai făcut-o să plângă. Ia, dă-ncoa’ păpuşa aia. O repară mămica. Micul Cezare, cu ochii scăpărând, aruncă vesel capul peste umăr şi începu să-şi sâcâie sora. — În engleză, Cezare! îl ameninţă Gina cu degetul. Mergem în America. Ai să vorbeşti în engleză cu Zia Tereza şi-ai să-i arăţi ce băiat deştept eşti. Tereza Maria, urlând că-i murise păpuşa, luă capul smuls şi o luă la goană în lungul salonului, pradă durerii şi furiei. — Cezare! Fă ce zice mama! Drept răspuns, băiatul se trânti pe jos, dând din mâini şi din picioare. Don sări din fotoliu şi plecă împleticit să se închidă în sanctuarul biroului său din avion.   Lui Anthony Avano îi plăceau cele mai alese lucruri. Îşi alesese mansarda cu etaj din Back Bay, San Francisco, cu grijă şi meticulozitate, apoi îl angajase pe cel mai bun decorator din oraş să i-o aranjeze. Camerele lui îi reflectau concepţia de gust clasic – de la pereţii tapetaţi cu mătase şi covoarele orientale până la mobila de stejar lăcuit. Arta modernă, care pentru el nu însemna absolut nimic, reprezenta, i se spusese, un contrapunct frapant cu eleganţa discretă. Unii dintre detractorii lui spuneau că Tony Avano se născuse cu gust. În gură – tot. Nu i-ar fi contrazis. Dar cu bani, după părerea lui Tony, se putea cumpăra tot gustul de care avea nevoie un om. La un singur lucru se pricepea. La vin. Avea un nas superior. Iar acel nas urcase statornic treptele ierarhiei din corporaţia Giambelli, California. Cu treizeci de ani în urmă, acelaşi nas o luase de soţie pe Pilar Giambelli. N-avusese nevoie nici de doi ani pentru a începe să amuşineze după alte femei. Tony era primul care recunoştea că femeile erau slăbiciunea lui. Existau atât de multe, în fond. O iubise pe Pilar cât de profund era el capabil să iubească altă fiinţă omenească. Desigur, îşi iubise propria funcţie privilegiată în organizaţia Giambelli, ca soţ al fiicei lui La Signora şi tată al nepoatei acesteia. Din acest motiv încercase, ani de zile, să fie cât mai discret cu slăbiciunea lui. Slăbiciunea care în cele din urmă îl costase căsnicia, măcar în sens tehnic, dacă nu şi legal. El şi Pilar trăiau despărţiţi de şapte ani. Niciunul dintre ei nu înaintase divorţul. Pilar, pentru că îl iubea şi ar fi nemulţumit-o enorm pe Tereza. Menţineau o relaţie politicoasă, chiar rezonabil de amicală, iar Tony îşi păstra postul de preşedinte comercial al firmei Giambelli, California. Şapte ani respectaseră această limită civilizată. Acum, se temea foarte tare că ajunsese pe punctul de a cădea dincolo de ea. Rene insista să se căsătorească. Asemenea unui bolid aerodinamic, Rene avea obiceiul de a se repezi spre ţelul ales, doborând toate obstacolele. Discuţiile cu ea îl lăsau pe Tony moleşit şi ameţit. Era de o gelozie violentă, autoritară, pretenţioasă şi predispusă spre bosumflări îngheţate. Tony murea după ea. La treizeci şi doi de ani, Rene era cu douăzeci şi şapte de ani mai tânără decât el, fapt care îi mângâia amorul propriu. Faptul de a şti că o interesau şi banii lui, pe lângă celelalte nu-l deranja deloc – ba chiar, o respecta pentru asta. Era îngrijorat că, dacă-i dădea ceea ce dorea, avea să piardă tocmai lucrul pentru care îl dorea ea. A naibii încurcătură. Ca s-o rezolve, Tony proceda ca întotdeauna când avea dificultăţi. Le ignora cât de mult posibil. Studiind vederea spre golf, în timp ce sorbea dintr-un vermut mic, Tony o aştepta pe Rene să termine cu îmbrăcatul pentru seara în oraş. Şi era îngrijorat că nu mai avea timp. Soneria îl făcu să întoarcă, încruntat, capul. Nu aşteptau pe nimeni. Întrucât era seara liberă a majordomului, se duse să răspundă. De cum deschise uşa, chipul i se însenină. — Sophia, ce surpriză plăcută! — Tată. Sophia se ridică uşor pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz. Ridicol de chipeş, ca întotdeauna, îşi spuse ea. Genele bune şi chirurgul plastic excelent îi priau de minune. Se strădui să nu ia în seamă scurtul junghi instinctiv de nemulţumire, încercând să se concentreze asupra junghiului la fel de scurt şi instinctiv de afecţiune. — Tocmai am venit de la New York şi am vrut să te văd înainte de a porni spre vilă. Îi scrută chipul – neted, aproape neridat şi, cu siguranţă, netulburat. Părul brunet era încărunţit atrăgător pe la tâmple, ochii albaştri erau limpezi. Avea o bărbie pătrată, cu o gropiţă în mijloc. Când era mică, îi plăcea să-şi bage degetul înăuntru, făcându-l să râdă. — Văd că te pregăteşti să ieşi, comentă ea, observându-i smokingul. — În curând. O luă de mână, trăgând-o în casă. — Dar am timp destul. Ia loc, prinţeso, şi spune-mi ce mai faci. Cu ce să te servesc? Sophia îi aplecă paharul spre ea. Mirosi, mulţumită. — Ce bei şi tu, e perfect. Scrută încăperea, în timp ce Tony mergea spre bar. Numai paradă şi niciun pic de substanţă. Tipic pentru tatăl ei. — Te duci mâine? — Unde să mă duc? Sophia înclină capul: — La vilă. — Nu, de ce? Luă paharul, gânditoare, în timp ce sorbea. — N-ai primit un telefon? — În legătură cu ce? Sophia era în dilemă. Tony o înşelase pe mama ei, îşi încălcase cu nepăsare jurămintele de când îl ştia, iar în cele din urmă le părăsise pe amândouă, fără o singură privire în urmă. Dar continua să facă parte din familie, iar familia era chemată la vilă. — La Signora. Unul din summit-urile ei cu avocaţii, am auzit. N-ar strica să fii şi tu acolo. — A, da, mă rog, eu de fapt… Se întrerupse, când intră Rene. Dacă exista o fată de afiş pentru regina amantelor, îşi spuse Sophia, simţind cum îi veneau dracii, Rene Fox era aceea. Înaltă, plină de curbe şi blondă de blondă. Rochia Valentino cuprindea un trup tonifiat nemilos, reuşind să arate modestă şi elegantă în acelaşi timp. Părul îi era adunat în creştet, de unde se revărsa pe spate, scoţându-i în evidenţă faţa frumoasă şi răsfăţată, cu buze senzuale, pline – de colagen, îşi spuse veninos Sophia – și ochi verzi, vicleni. Alesese diamante, ca să se asorteze cu rochia Valentino, şi îi scânteiau irizat pe pielea netedă. Cam cât de mult îl costaseră pietrele alea pe tatăl ei? se întrebă Sophia. — Bună, salută ea, luând încă o sorbitură de vermut pentru a-şi alunga gustul amar din gură. Rene, nu-i aşa? — Da, de aproape doi ani. Tot Sophia? — Da, de douăzeci şi şase. Tony îşi drese glasul. După părerea lui, nimic nu era mai periculos decât două femei gata să-şi scoată ochii. — Rene, Sophia tocmai a venit de la New York. — Nu zău? Distrându-se de minune, Rene luă paharul lui Tony şi sorbi. — Acum înţeleg de ce arăţi cam răvăşită. Noi tocmai plecam la o petrecere. Poţi veni cu noi, adăugă ea, luându-l pe Tony de braţ. Cred că am în debara ceva care să-ţi vină bine. Dacă-i era dat să se ia de păr cu Rene, n-avea de gând s-o facă în apartamentul tatălui ei, după un zbor transcontinental. Sophia avea să aleagă ea însăşi locul şi momentul. — Foarte amabil din partea ta, dar m-aş simţi penibil îmbrăcată cu ceva prea larg pentru mine. Şi, adăugă ea, cu o voce dulce ca mierea, tocmai pornesc spre nord. Afaceri de familie. Puse paharul jos. — Distracţie plăcută. Porni spre uşă, unde Tony o ajunse din urmă ca s-o bată uşor, împăciuitor, pe umăr. — De ce nu vrei să vii cu noi, Sophia? Arăţi minunat aşa cum eşti. — Nu, mulţumesc. Se întoarse spre el, iar ochii li se întâlniră. Ai lui erau plini de scuze spăşite. O expresie pe care Sophia o văzuse de prea multe ori ca să mai aibă încredere. — Nu prea am chef de petreceri. Şi îi trânti uşa în nas, făcându-l să tresară. — Ce voia? vru să ştie Rene. — Era doar în trecere, cum am spus. — Fiica ta nu face niciodată ceva fără motiv. Tony ridică din umeri. — Poate s-o fi gândit să mergem împreună spre nord, mâine dimineaţă. Tereza a trimis o convocare. Ochii lui Rene se îngustară. — Nu mi-ai spus. — La mine n-a ajuns. Expediind problema, Tony preferă să se gândească la petrecere şi la intrarea pe care aveau să şi-o facă. — Arăţi fabulos, Rene. Mare păcat să acoperi rochia asta, chiar şi cu hermină. Să-ţi aduc etola? — Cum adică, la tine n-a ajuns? trânti Rene pe masă paharul gol. Funcţia ta la Giambelli e cu siguranţă mai importantă decât a fiică-tii. Iar Rene era foarte hotărâtă ca această situaţie să nu se schimbe. — Dacă baba cheamă familia, te duci şi tu. Mâine mergem cu maşina. — Amândoi? Dar… — E ocazia ideală ca să pui piciorul în prag, Tony, şi să-i spui lui Pilar că vrei să divorţezi. Vom sta puţin astă seară, ca să fim amândoi cu mintea limpede. Se apropie de el şi-şi trecu degetele peste obrazul lui. Cu Tony, ştia prea bine, manipularea cerea ordine ferme şi compensaţii fizice, îmbinate judicios. — Iar la noapte, când ne întoarcem, am să-ţi arăt ce poţi aştepta de la mine după ce vom fi căsătoriţi. Când ne întoarcem, Tony… Se aplecă spre el, muşcându-i în joacă buza de jos. — Poţi să faci tot ce vrei. — Hai mai bine s-o dăm încolo de petrecere. Rene râse, ferindu-se de mâinile lui. — E importantă. Şi vei avea timp să te gândeşti la ce vrei să-mi faci. Adu-mi hermina, vrei, iubitule? În seara aceea, îşi spuse Rene, în timp ce Tony se ducea să i-o aducă, se simţea exact ca o hermină. În seara aceea, se simţea bogată.