George R.R. Martin

Regii nisipurilor de George R.R. Martin CALEA CRUCII ŞI A DRAGONULUI Traducere din limba engleză CĂTĂLIN TENIŢĂ   — Erezie, îmi spuse el. Apele sălcii ale bazinului tremurară uşor. — Alta? am întrebat eu. Sunt atât de multe în zilele noastre. Seniorul meu Comandant se arătă nemulţumit de acest comentariu. Îşi schimbă poziţia cu greutate, trimiţând vălurele în tot bazinul. Unul se sparse de margine şi o pânză de apă se scurse pe dalele camerei de primire. Încălţările mele erau din nou ude. Am acceptat asta filosofic. Încălţasem cele mai proaste ghete, conştient fiind că picioarele ude erau una dintre consecinţele inevitabile când răspundeam la convocarea lui Torgathon Nine-Klariis Tun, bătrân al neamului ka-Thane şi de asemenea arhiepiscop de Vess, Cel Mai Înţelept Părinte al Celor Patru Jurăminte, Mare Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos şi consilier al Sfinţiei Sale, papa Daryn al XXI-lea al Noii Rome. — De-ar fi atâtea erezii câte stele pe cer, una singură n-ar fi mai puţin periculoasă, rosti solemn arhiepiscopul. În calitate de Cavaleri ai lui Cristos este menirea noastră să luptăm cu fiecare dintre ele. Şi trebuie să adaug că această nouă erezie este deosebit de ticăloasă. — Da, Seniore Comandant, am răspuns. N-am vrut să o iau în derâdere. Îmi cer iertare. Misiunea pe Finnegan a fost solicitantă. Am sperat să vă cer să mă învoiţi de la îndatoririle mele pentru o vreme. Am nevoie de odihnă, de timp pentru meditaţie şi refacere. — Odihnă? Arhiepiscopul se mişcă iarăşi în bazin. Cea mai uşoară schimbare de poziţie a imensului său corp era de ajuns ca să arunce pe podea o nouă pânză de apă. Ochii săi negri, lipsiţi de pupile, clipiră spre mine. — Nu, părinte, mă tem că asta iese din discuţie. Calităţile şi experienţa dumitale sunt vitale pentru această nouă misiune. Apoi tonul său de bas păru să se mai domolească întru câtva. — N-am avut timp să parcurg raportul dumitale despre Finnegan, spuse. Cum ţi-au mers treburile? — Rău, i-am zis, dar totuşi cred că vom triumfa în cele din urmă. Biserica este puternică pe Finnegan. Când încercările noastre de reconciliere au fost refuzate, am pus câteva stindarde în mâini potrivite. Şi am izbutit să închidem ziarul şi celelalte facilităţi mass-media ale ereticilor. De asemenea, amicii noştri au avut grijă ca acţiunile legale ale ereticilor să nu ducă la niciun rezultat. — Asta nu-i rău, spuse arhiepiscopul. Ai câştigat o victorie considerabilă în numele Domnului. — Au fost revolte, Seniorul meu Comandant, am spus eu. Mai mult de o sută de eretici au fost ucişi. Şi doisprezece din oamenii mei. Mă tem că vor fi şi alte acte de violenţă până se va rezolva problema cu adevărat. Preoţii noştri sunt atacaţi dacă îndrăznesc să intre în oraşul în care erezia a prins rădăcini. Conducătorii ereticilor îşi riscă viaţa dacă părăsesc acel oraş. Am sperat să evit această duşmănie, această vărsare de sânge. — Lăudabil, însă nerealist, spuse arhiepiscopul Torgathon. Clipi din nou în direcţia mea, iar eu mi-am amintit că printre membrii rasei sale asta reprezenta un semn de iritare. — Sângele martirilor, continuă el, trebuie uneori vărsat, la fel ca şi sângele ereticilor. Ce contează dacă o fiinţă îşi pierde viaţa, atât timp cât sufletul îi este mântuit? — Într-adevăr, am recunoscut. În ciuda iritării sale, Torgathon ar mai fi vorbit încă o oră dacă i s-ar fi dat ocazia. Această perspectivă mă demoraliza. Camera de primire nu era proiectată să fie confortabilă pentru oameni, iar eu nu voiam să rămân mai mult decât era necesar. Zidurile erau jilave şi mucegăite, aerul zăpuşitor, umed şi îmbibat de mirosul de unt rânced caracteristic rasei ka-Thane. Gulerul preoţesc îmi irita gâtul, asudam pe dedesubtul sutanei, picioarele îmi erau complet ude, iar stomacul începea să mi se agite. Am împins discuţia către problema curentă. — Seniorul meu Comandant, spuneţi că această nouă erezie se răspândeşte neobişnuit de repede? — Aşa este, zise el. — Unde a început? — Pe Arion, o lume la trei săptămâni distanţă de Vess. O lume populată doar de oameni. Nu pot înţelege de ce voi, oamenii, sunteţi atât de uşor de corupt. Odată ce un ka-Thane a descoperit credinţa, tare greu o va mai abandona. — Acest lucru este bine ştiut, am spus eu politicos.   N-am menţionat că numărul ka-Thanilor care descoperă credinţa este insignifiant de mic. Erau o rasă lentă, greoaie, şi cei mai mulţi din nenumăratele lor milioane n-au manifestat interes în învăţarea altor căi decât cea proprie, ori în urmarea altui crez decât străvechea lor religie. Torgathon era o anomalie. Fusese printre primii convertiţi în urmă cu aproape două secole, când papa Vidas L hotărâse că şi non-umanii pot servi în cler. Date fiind durata sa de viaţă şi certitudinea de fier a credinţei sale, nu este de mirare că Torgathon a ajuns atât de departe, în ciuda faptului că mai puţin de o mie de membri ai rasei sale l-au urmat pe calea Bisericii. Şi îi mai rămăsese cel puţin un secol de viaţă. Fără îndoială că într-o zi avea să fie cardinalul Torgathon Tun, numai să strivească destule erezii. Aşa sunt vremurile. — Avem puţină influenţă pe Arion, spuse arhiepiscopul. Braţele i se mişcau în timp ce vorbea, patru ciomege masive, din carne verde-cenuşie ce învolburau apa, iar cilii de un alb murdar din jurul orificiului său respirator tremurau la fiecare cuvânt. Câţiva preoţi, câteva biserici, nişte credincioşi, dar fără putere adevărată. Ereticii deja ne depăşesc pe această lume. Mă bizui pe intelectul şi iscusinţa ta. Transformă această calamitate într-o ocazie favorabilă nouă. Această erezie este atât de palpabilă încât îi poţi dovedi netemeinicia cu uşurinţă. Poate că unii dintre cei amăgiţi se vor întoarce pe calea cea dreaptă. — Cu siguranţă, am zis eu. Şi natura acestei erezii? Ce trebuie să dovedesc? Este un semn trist al propriei mele credinţe suferinde să adaug că nu-mi păsa cu adevărat. Avusesem de-a face cu mulţi eretici. Crezurile şi întrebările lor îmi reverberau în cap şi-mi tulburau visele noaptea. Cum pot să fiu sigur de propria mea credinţă? Tocmai acel edict care îi permisese accesul lui Torgathon în cler determinase o jumătate de duzină de lumi să-l renege pe episcopul Noii Rome, iar cei care au urmat această cale ar găsi o erezie deosebit de urâtă în extraterestrul masiv gol (cu excepţia gulerului preoţesc, ud), ce plutea în faţa mea şi ţinea autoritatea Bisericii în cele patru mâini mari, membranate, ale sale. Creştinismul este cea mai mare religie a oamenilor, însă aceasta nu înseamnă nimic. Non-creştinii ne depăşesc cu cinci la unul şi există mai mult de şapte sute de secte creştine, unele aproape la fel de mari ca Unica Biserică Catolică Adevărată Interstelară a Pământului şi a Celor O Mie de Lumi. Chiar şi Daryn al XXI-lea, aşa puternic cum e, nu-i decât unul dintre cei şapte care ridică pretenţii la titlul de papă. Credinţa mea a fost odată puternică, însă am trăit prea mult printre eretici şi necredincioşi. Iar acum nici măcar rugăciunile nu-mi mai alungă îndoielile. Aşa că n-am simţit oroare – doar un brusc interes intelectual – când arhiepiscopul mi-a comunicat natura ereziei de pe Arion. — Au făcut un sfânt, îmi zise el, din Iuda Iscariotul.   Ca senior în corpul Cavalerilor Inchizitori comand propria mea navă spaţială, căreia îmi place să-i spun Adevărul lui Cristos. Înainte să-mi fi fost repartizată, se numea Sfântul Toma, după apostol, însă nu mi s-a părut că un sfânt notoriu pentru îndoielile sale este un patron potrivit pentru o navă menită să lupte împotriva ereziei. Nu am nicio îndatorire la bordul Adevărului, care este deservit de şase fraţi şi surori din Ordinul Sfântului Christofor Călătorul şi condus de o femeie tânără pe care am angajat-o de pe o navă comercială. Prin urmare, am putut să folosesc în întregime cele trei săptămâni de călătorie de pe Vess pe Arion ca să studiez Biblia eretică, un exemplar care îmi fusese dat de asistentul cu probleme administrative al arhiepiscopului. Era o carte groasă, grea şi frumoasă, îmbrăcată în piele neagră, cu paginile ei decorate cu foiţă de aur şi multe ilustraţii interioare splendide, pline de culoare şi intensificare holografică. O lucrătură remarcabilă, în mod cert creată de cineva care iubea aproape uitata arta a cărţilor. Picturile reproduse înăuntru – originalele, am descoperit, se găseau pe pereţii Casei Sfântului Iuda de pe Arion – erau opere de maestru, chiar dacă blasfemice, la fel de bune ca lucrările lui Tammerwens şi Rohallidays ce dau frumuseţe Marii Catedrale a Sfântului Ioan din Noua Romă. În interiorul cărţii se afla un anunţ ce indica faptul că fusese aprobată de Lukyan Judasson, Primul Învăţat al Ordinului Sfântului Iuda Iscariotul. Era numită Calea Crucii şi a Dragonului. Am parcurs-o în vreme ce Adevărul lui Cristos luneca printre stele, la început luând notiţe ca să înţeleg mai bine erezia pe care trebuia să o înfrunt, apoi absorbit de stranietatea şi grotescul poveştii pe care o spunea. Cuvintele lucrării aveau pasiune, putere şi poezie. Aşa am întâlnit pentru prima dată izbitoarea personalitate a Sfântului Iuda Iscariotul, o fiinţă omenească complicată, ambiţioasă şi, una peste alta, extraordinară. S-a născut dintr-o desfrânată în fabulosul, străvechiul oraş-stat al Babilonului în aceeaşi zi în care Mesia se năştea în Bethlehem şi şi-a petrecut copilăria în mahalale şi mocirlă, vânzându-şi propriul trup când era nevoit să o facă, fiind codoş când a crescut mai mare. Ca tânăr a început să facă experimente în artele întunecate şi înainte să împlinească douăzeci de ani era un necromant priceput. Acela a fost momentul în care a devenit Iuda Îmblânzitorul-Dragonului, primul şi singurul bărbat ce a supus voinţei sale cele mai feroce creaturi ale lui Dumnezeu, marile reptile de foc înaripate de pe Bătrânul Pământ. Cartea prezenta o minunată pictură a lui Iuda într-o cavernă largă, rece, ochii îi sunt flăcări în timp ce mânuieşte un bici incandescent ca să ţină în frâu un imens dragon verde-auriu. Sub braţ duce un coş din împletitură, capacul îi este un pic întredeschis, iar capetele micuţe, solzoase, a trei pui de dragon se iţesc dinăuntru. Un al patrulea pui de dragon se târăşte pe mâneca lui. Acesta este primul capitol al vieţii sale.   În al doilea este Iuda Cuceritorul, Iuda Regele-Dragon, Iuda al Babilonului, Marele Uzurpator. Călare pe cel mai mare dintre dragonii săi, cu o coroană de fier pe cap şi o sabie în mână, a făcut din Babilon capitala celui mai mare imperiu pe care l-a cunoscut Bătrânul Pământ, un teritoriu întins din Spania până în India. Cârmuia de pe un tron în formă de dragon aflat în mijlocul Grădinilor Suspendate, grădini ce fuseseră construite din ordinul său, şi acolo s-a aflat când l-a judecat pe Isus din Nazareth, profetul certăreţ care fusese târât în faţa sa legat şi sângerând. Iuda nu era un om răbdător, l-a făcut pe Cristos să sângereze şi mai mult înainte să isprăvească cu El. Iar când Isus n-a vrut să-i răspundă la întrebări, Iuda – dispreţuitor – l-a aruncat înapoi în stradă, însă mai întâi a pus gărzile să-I reteze picioarele. — Vindecătorule, vindecă-te singur. Apoi veni Căinţa, viziunea din acea noapte, şi Iuda a renunţat la coroana, la artele întunecate şi la averi ca să-l urmeze pe omul pe care îl schilodise. Dispreţuit şi batjocorit de cei pe care îi tiranizase, Iuda a devenit Picioarele Domnului şi timp de un an l-a purtat în spinare pe Isus până în colţurile îndepărtate ale regatului pe care odată îl cârmuise. Când în sfârşit Isus s-a vindecat singur, Iuda a mers alături de el, şi începând de atunci a fost prietenul de credinţă şi sfătuitorul lui Isus, primul şi cel mai de seamă dintre Cei Doisprezece. În cele din urmă, Isus i-a dat lui Iuda harul limbilor, a rechemat şi a sanctificat dragonii pe care Iuda îi izgonise şi şi-a trimis discipolul într-o misiune solitară dincolo de ocean, „ca să răspândeşti Cuvântul Meu acolo unde eu nu pot merge.“   Şi a venit o vreme când soarele s-a întunecat la amiază şi pământul s-a cutremurat, iar Iuda şi-a întors dragonul cu aripi obosite şi a zburat înapoi peste mările furtunoase, însă când a ajuns în cetatea Ierusalimului, l-a găsit pe Cristos mort pe cruce. În acel moment, credinţa i s-a clătinat, iar în următoarele trei zile Marea Mânie a lui Iuda a fost ca o furtună pentru lumea străveche. Dragonii săi au dărâmat Templul din Ierusalim, au alungat oamenii din oraş şi au distrus marile lăcaşuri ale puterii din Roma şi Babilon. Iar când Iuda i-a găsit pe ceilalţi dintre Cei Doisprezece şi-a întrebat şi a aflat cum cel numit Simon-zis-Petru îl trădase pe Domnul de trei ori, l-a strangulat pe Petru cu propriile mâini şi a dat leşul hrană dragonilor. Apoi a trimis acei dragoni să aprindă focuri în toată lumea, ruguri funerare pentru Isus din Nazareth. Iar când Isus s-a ridicat a treia zi, Iuda a plâns, însă lacrimile sale n-au putut stinge mânia lui Cristos, căci prin acea mânie trădase toate învăţăturile Lui. Aşa că Isus a chemat înapoi dragonii, iar ei au venit. Şi pretutindeni focurile s-au stins. Apoi din pântecul lor l-a scos pe Petru şi l-a făcut la loc şi i-a dat stăpânire asupra Bisericii. Apoi dragonii aceia au murit, şi aşa s-a întâmplat cu dragonii de pretutindeni, căci ei erau pecetea vie a puterii şi înţelepciunii lui Iuda Iscariotul, care păcătuise grav. Iar El i-a luat lui Iuda harul limbilor şi putinţa de a vindeca, pe care tot El i le dăduse, ba chiar şi lumina ochilor, căci Iuda se comportase ca un orb. (Există o pictură reuşită în care orbul Iuda plânge pe trupurile dragonilor săi.) Şi El i-a zis lui Iuda că veacuri întregi urma să fie amintit doar ca Trădătorul şi că lumea avea să-i blesteme numele şi tot ce a fost şi a făcut aveau să fie uitate.   Apoi însă, pentru că Iuda îl iubise cu adevărat, Cristos i-a dat drept răsplată o viaţă foarte lungă, în timpul căreia să poată călători, să se gândească la păcatele lui, să capete iertarea şi abia apoi să moară. Şi acesta era ultimul capitol al vieţii lui Iuda Iscariotul, şi, într-adevăr, era un capitol foarte lung. O dată rege-dragon, o dată tovarăş al lui Cristos, acum el a devenit doar un orb rătăcitor, proscris şi fără prieteni, rătăcind pe toate drumurile reci ale Pământului, trăind chiar şi după ce toate oraşele şi oamenii, şi lucrurile pe care le cunoscuse muriseră. Petru, primul papă şi duşmanul său veşnic, a răspândit în toată lumea povestea cum că Iuda îl vânduse pe Christos pentru treizeci de arginţi, încât Iuda n-a mai îndrăznit nici măcar să-şi folosească numele adevărat. Pentru o vreme şi-a zis Jidovul Rătăcitor, iar după aceea a folosit multe alte nume. A trăit mai mult de o mie de ani şi a fost predicator, vraci şi iubitor de animale şi a fost vânat şi persecutat când Biserica pe care o întemeiase Petru a devenit înfumurată şi coruptă. Dar a avut mult timp şi până la urmă a găsit înţelepciune şi înţeles, iar într-un sfârşit Isus a venit la el pe patul de moarte, multă vreme amânată, şi s-au împăcat şi Iuda a plâns încă o dată. Şi înainte să moară, Christos i-a promis că va permite câtorva oameni să-şi amintească cine şi ce fusese Iuda şi odată cu trecerea veacurilor adevărul se va răspândi până când minciuna lui Petru va fi izgonită şi uitată. Aşa a fost viaţa Sfântului Iuda Iscariotul, după cum era relatată în Calea Crucii şi a Dragonului. Învăţăturile sale se găseau tot acolo, precum şi evangheliile apocrife ce se presupunea că fuseseră scrise de el. Când am terminat volumul, i l-am împrumutat lui Arla-k-Bau, căpitanul Adevărului lui Cristos. Arla era o femeie sfrijită, pragmatică, fără o credinţă anume, însă eu îi preţuiam părerea. Ceilalţi membri ai echipajului, bunii fraţi şi surori ai Ordinului Sfântului Christofor, ar fi fost doar ecourile ororii religioase a arhiepiscopului. — Interesantă, spuse Arla când îmi înapoie cartea. — Atâta tot? am chicotit eu. Ea ridică din umeri. — E o poveste frumoasă. Şi mai uşor de citit decât Biblia voastră, Damien. În acelaşi timp mai dramatică. — Adevărat, am recunoscut eu. Însă e absurdă. O amestecătură nemaipomenită de dogmă, scrieri aprocrife, mitologie şi superstiţie. Distractivă, da, cu siguranţă. Imaginaţi-vă, chiar îndrăzneaţă. Însă ridicolă, nu crezi? Cum poţi accepta dragonii? Un Cristos fără picioare? Petru refăcut după ce fusese devorat de patru monştri? Rânjetul Ariei era plin de sarcasm. — Este oare mai prostesc decât transformarea apei în vin, mersul lui Cristos pe valuri sau omul ce trăia în burta unui peşte? Lui Arla-k-Bau îi plăcea să mă tachineze. Fusese mare scandal când alesesem o necredincioasă în funcţia de căpitan, însă era foarte bună în meseria ei şi îmi plăcea compania ei, căci îmi ţinea gândirea ascuţită. Avea o minte bună şi eu preţuiam asta mai mult decât supunerea oarbă. Poate că ăsta era un păcat al meu. — Există o diferenţă, am spus eu. — Oare? ripostă ea. Ochii ei au văzut prin măştile mele. — Ah, Damien, recunoaşte. Ţi-a plăcut cartea. Mi-am dres glasul. — Mi-a captat interesul, am înştiinţat-o eu. Trebuia să mă justific. Ştii, genul de chestii cu care am de-a face de obicei: plictisitoare şi minuscule deviaţiuni doctrinare, subterfugii obscure în probleme teologice care fuseseră într-un fel exagerate, neruşinate manevre politice menite să înscăuneze vreun episcop planetar ambiţios ca papă sau să stoarcă vreo concesie sau alta de la Noua Romă sau Vess. Războiul nu are sfârşit, însă bătăliile sunt stupide şi murdare. Mă epuizează, spiritual, emoţional, psihic. După fiecare mă simt secătuit şi vinovat. Am lovit cu degetul coperta din piele a cărţii. — Asta este diferită. Erezia trebuie strivită, bineînţeles, însă recunosc că sunt nerăbdător să-l întâlnesc pe acest Lukyan Judasson. — Şi lucrările de artă sunt încântătoare, spuse Arla, frunzărind paginile Căii Crucii şi a Dragonului şi oprindu-se să studieze o planşă care-ţi sărea în ochi în mod deosebit: era Iuda plângând deasupra dragonilor săi, cred. Am zâmbit văzând că o afectase la fel de mult ca şi pe mine. Apoi m-am încruntat. Aceasta a fost prima bănuială în legătură cu dificultăţile ce le aveam de întâmpinat.   Şi aşa a sosit Adevărul lui Cristos în oraşul de porţelan Ammadon de pe lumea Arion, locul unde Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul îşi avea Casa. Arion era o lume plăcută, blândă, locuită de trei secole. Populaţia ei era sub nouă milioane, Ammadon, singurul oraş adevărat, fiind căminul a două dintre ele. Nivelul tehnologic era mediu-înalt, asigurat însă în cea mai mare parte din importuri. Arion avea puţină industrie şi nu era o lume inovativă, poate doar din punct de vedere artistic. Artele erau destul de importante aici, înfloritoare şi vitale. Libertatea religiei era un principiu fundamental, însă Arion nu era o lume religioasă, iar majoritatea oamenilor trăiau cu devotament vieţi laice. Cea mai populară religie era estetismul, care cu greu putea fi considerată o religie. Mai existau şi taoişti ericanişti, creştini adevăraţi de rit vechi şi Copii ai Visătorului, plus o duzină de secte minore. Şi, în sfârşit, erau cele nouă biserici ale Unicei Credinţe Catolice Adevărate Interstelare. Fuseseră douăsprezece. Celelalte erau acum lăcaşuri ale credinţei cu cea mai rapidă răspândire pe Arion – Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul, care mai avea şi o duzină de biserici recent construite cu fonduri proprii. Episcopul de Arion era un bărbat întunecat, sever, cu părul negru, tuns scurt. N-a fost deloc fericit să mă vadă. — Damien Har Veris! exclamă cu uimire când l-am vizitat la reşedinţa sa. Am auzit de dumneata, bineînţeles, însă n-am crezut niciodată că am să te întâlnesc sau că am să te găzduiesc. Numărul nostru este mic aici. — Şi scade şi mai mult, am spus, lucru care îl preocupă pe Seniorul meu Comandant, arhiepiscopul Torgathon. Aparent mai mult decât pe dumneavoastră, Excelenţă, de vreme ce n-aţi găsit de cuviinţă să raportaţi activitatea acestei secte de adoratori ai lui Iuda. Păru un pic furios la auzul mustrării, însă se calmă rapid. Chiar şi un episcop se poate teme de un Cavaler Inchizitor. — Suntem îngrijoraţi, bineînţeles, zise el. Facem tot ce putem ca să combatem erezia. Dacă ai sfaturi ce ne pot ajuta, aş fi fericit să le ascult. — Sunt Inchizitor al Ordinului Militant al Cavalerilor lui Isus Cristos, am spus tăios. Nu dau sfaturi, Excelenţă. Acţionez, pentru asta am fost trimis pe Arion. Şi asta am să fac. Acum, spuneţi-mi ce ştiţi despre această erezie şi despre acest Prim Învăţat, Lukyan Judasson. — Bineînţeles, părinte Damien, începu episcopul, şi îi făcu semn unui slujitor să ne aducă o tavă cu vin şi brânză, apoi porni să rezume scurta, dar exploziva istorie a cultului lui Iuda. L-am ascultat, lustruindu-mi unghiile de reverul stacojiu al hainei mele, până când vopseaua neagră licări strălucitor, întrerupându-l din când în când cu câte o întrebare. Înainte să fi ajuns la jumătate, am hotărât să-l vizitez personal pe Lukyan. Mi se părea cel mai bun mod de a acţiona. În plus, voisem să o fac încă de la început.   Aparenţele erau foarte importante pe Arion, am dedus eu, şi am socotit necesar să-l impresionez pe Lukyan cu personalitatea şi rangul meu. Am ales cele mai bune încălţări ale mele, cizme lucioase, manufacturate din piele moale, neagră, care nu văzuseră niciodată interiorul camerei de primire a lui Torgathon, şi un costum sever, negru, cu revere de culoarea roşului intens de Burgundia şi guler tare. La gâtul meu se afla un splendid crucifix din aur pur, acul de guler era o sabie aurie, pecetea Cavalerilor Inchizitori. Fratele Denis îmi pictă unghiile cu grijă, făcându-le negre ca abanosul, îmi întunecă ochii la fel de bine şi folosi o pudră albă, de calitate, pentru ten. Când m-am uitat în oglindă, m-am speriat chiar şi pe mine. Am zâmbit, însă scurt. Asta strica tot efectul. M-am îndreptat pe jos spre Casa Sfântului Iuda Iscariotul. Străzile Ammadonului erau largi, spaţioase şi aurite, delimitate de arbori stacojii numiţi şoapta-vântului, ale căror ramuri lungi, plecate, par să şoptească secrete brizei uşoare. Sora Judith veni cu mine. Era o femeie mică, uscăţivă, chiar în salopeta-sutană a Ordinului Sfântului Christofor. Faţa îi era blândă şi umilă, ochii mari, tineri şi inocenţi. O găsesc folositoare. Până acum a ucis patru oameni care încercaseră să mă atace. Până şi Casa fusese construită recent. Solitară şi grandioasă, se ridica în mijlocul grădinilor cu flori mici şi strălucitoare şi mări de iarbă aurie; grădinile erau împrejmuite de un zid înalt. Picturi murale acopereau atât zidul exterior din jurul proprietăţii, cât şi faţada clădirii. Am recunoscut câteva din Calea Crucii şi a Dragonului, şi am zăbovit puţin ca să le admir, înainte să păşesc prin intrarea principală. Nimeni n-a încercat să mă oprească. Nu erau gărzi, nici măcar un portar. În interiorul proprietăţii, bărbaţi şi femei rătăceau alene printre flori sau stăteau pe băncile de sub arborii de lemn-argintiu şi şoapta-vântului. Eu şi sora Judith ne-am oprit, apoi ne-am îndreptat direct către clădirea propriu-zisă. Tocmai începusem să urcăm treptele, când un bărbat apăru din interior şi rămase pe loc, aşteptându-ne în pragul uşii. Era blond şi gras, cu o barbă lungă şi ţepoasă care încadra un zâmbet uşor. Purta o robă ce-i ajungea până la glezne, era încălţat în sandale, iar roba era ornată cu dragoni, dragoni ce purtau silueta unui om ţinând în mână o cruce. Când am ajuns la treptele de sus, el s-a plecat în faţa mea. — Părinte Damien Har Veris din Corpul Cavalerilor Inchizitori, spuse şi zâmbetul i se lărgi. Te salut în numele lui Isus şi al Sfântului Iuda. Sunt Lukyan. Mi-am notat în minte să descopăr care dintre oamenii episcopului furniza informaţii Cultului lui Iuda, însă calmul nu mă părăsi. Eram Cavaler Inchizitor de mult, mult timp. — Părinte Lukyan Mo, am spus acceptându-i mâna. Am întrebări pentru dumneata. N-am zâmbit. El o făcu. — M-am gândit eu, spuse.   Biroul lui Lukyan era spaţios, dar spartan. Adesea ereticii au o simplitate pe care oficianţii adevăratei Biserici par s-o fi pierdut. Cu toate acestea, îşi permise un răsfăţ. Dominând peretele din spatele pupitrului consolă, se afla tabloul de care deja mă îndrăgostisem: orbul Iuda plângând deasupra dragonilor săi. Lukyan se aşeză greoi şi îmi făcu semn să stau pe alt scaun. O lăsasem pe sora Judith în anticameră. — Prefer să stau în picioare, părinte Lukyan, am spus, ştiind că asta îmi dădea un avantaj. — Numai Lukyan, zise el. Sau Luke, dacă preferi. Nu prea folosim ierarhia aici. — Sunteţi părintele Lukyan Mo, născut pe Arion, educat la seminarul de pe Cathaday şi fost preot al Unicei Biserici Catolice Adevărate Interstelare a Pământului şi a Celor O Mie de Lumi, am spus. Am să mă adresez în conformitate cu rangul dumitale, părinte. Mă aştept să procedaţi la fel. Ne-am înţeles? — Oh, da, răspunse el amiabil. — Sunt împuternicit să vă privez de dreptul de a îndeplini sfintele taine, să ordon să fiţi evitat şi excomunicat pentru această erezie pe care o propovăduiţi. Pe anumite lumi aş fi putut chiar să vă hotărăsc moartea. — Dar nu pe Arion, spuse Lukyan repede. Suntem foarte toleranţi aici. În plus, vă depăşim ca număr. A zâmbit. Cât despre restul, ei bine, nu prea mai îndeplinesc tainele sfinte, ştiţi, de ani întregi. Acum sunt Prim Învăţat. Profesor, gânditor. Le arăt altora calea, îi ajut să afle credinţa. Excomunică-mă dacă asta te face fericit, părinte Damien. Fericirea este ceea ce căutăm cu toţii. — Ai renunţat la credinţă, părinte Lukyan, am zis, punându-mi exemplarul din Calea Crucii şi a Dragonului pe masă. Văd însă că ai găsit una nouă, am continuat zâmbind, dar glacial, ameninţător, batjocoritor. Un crez mai ridicol decât orice am întâlnit până acum. Presupun că ai să-mi spui că ai vorbit cu Domnul, că el ţi-a încredinţat această nouă revelaţie ca să poţi curăţa bunul nume, cam aşa e, al Sacrului Iuda? Acum zâmbetul lui Lukyan era realmente foarte larg. Ridică cartea şi-mi zise radios: — Oh, nu. Nu, eu am născocit totul. Asta m-a blocat. — Ce? — Am ticluit totul, zise el ridicând cartea mândru. M-am inspirat din mai multe surse, bineînţeles, dar în cea mai mare parte mă gândesc la Calea Crucii şi a Dragonului ca la propria mea operă. Este destul de bună, nu crezi? Evident, n-aş fi putut să-mi pun numele pe ea, chiar aşa mândru cum sunt de această lucrare, însă am inclus aprobarea mea. Este cel mai îndrăzneţ lucru pe care l-am putut face. Am rămas fără grai doar pentru o clipă, după care am făcut o grimasă: — Mă uimiţi, am admis. Mă aşteptam să găsesc un nebun ingenios, vreun sărman cu duhul ce se autoamăgeşte şi rămâne neclintit în credinţa lui că a vorbit cu Dumnezeu. Am avut de-a face cu astfel de fanatici înainte. Dar în schimb găsesc un cinic vesel care a inventat o religie pentru propriul câştig. Cred că-i prefer pe fanatici. Dumneata nu eşti nici măcar vrednic de dispreţ, părinte Lukyan. Ai să arzi veşnic în iad. — Mă îndoiesc, spuse Lukyan, însă mă înţelegi greşit, părinte Damien. Nu sunt cinic şi nici nu scot profit de pe urma dragului meu Sfânt Iuda. La drept vorbind, am trăit mai confortabil ca preot al Bisericii dumitale. Fac asta pentru că este vocaţia mea. M-am aşezat pe scaun. — Mă zăpăciţi, explicaţi-vă. — Acum am să-ţi spun adevărul, zise el. O zise straniu, aproape ca o tânguire. — Sunt un mincinos, adăugă. — Vrei să mă încurci cu paradoxuri de copii, am sărit. — Nu, nu, zâmbi el. Un Mincinos. Cu majusculă. Este o organizaţie, părinte Damien. O religie, s-ar putea spune. O credinţă mare şi puternică. Iar eu sunt cea mai mică parte a ei. — Nu cunosc o astfel de Biserică, am spus eu. — Oh, nu, nu cunoşti. Este secretă. Trebuie să fie. Poţi să înţelegi asta, nu? Oamenilor nu le place să fie minţiţi. — Nici mie nu-mi place să fiu minţit, am zis. Lukyan păru rănit. — Ţi-am spus că ăsta va fi un adevăr, nu-i aşa? Când un Mincinos zice asta, poţi să-l crezi. Altfel cum am avea încredere unul în altul? — Sunteţi mulţi? am întrebat. Am început să mă gândesc că până la urmă Lukyan era un nebun, la fel de fanatic ca orice eretic, însă într-un fel mai complex. Asta era o erezie în interiorul alteia, însă îmi cunoşteam datoria, să găsesc adevărul şi să pun lucrurile la locul lor. — Mulţi, zise Lukyan zâmbind. Ai fi surprins, părinte Damien, realmente ai fi. Dar sunt unele lucruri de care nu îndrăznesc să-ţi vorbesc. — Vorbeşte-mi despre ce îndrăzneşti, atunci. — Cu plăcere, spuse Lukyan Judasson. Noi, Mincinoşii, ca toate celelalte religii, avem câteva adevăruri în care nu putem decât să credem. Credinţa este întotdeauna necesară. Există anumite lucruri ce nu pot fi dovedite. Credem că viaţa merită să fie trăită. Acesta este un articol de credinţă. Scopul vieţii este să trăieşti, să te opui morţii, poate să înfrunţi entropia. — Continuă, am spus, interesat în pofida voinţei mele. — Mai credem că fericirea este un bun, ceva ce trebuie căutat. — Nici Biserica nu se opune fericirii, am spus sec. — Mă îndoiesc, zise el. Dar să nu divagăm. Indiferent care este poziţia Bisericii în legătură cu fericirea, ea predică credinţa în viaţa de apoi, într-o fiinţă supremă şi într-un cod moral complex. — Adevărat. — Noi, Mincinoşii, nu credem în viaţa de apoi, nici în Dumnezeu. Vedem Universul aşa cum este, părinte Damien, şi aceste adevăruri goale sunt crude. Noi, cei care credem în viaţă şi o preţuim, vom muri. După aceea nu va mai fi nimic, vidul etern, întuneric, nonexistenţă. În viaţa noastră nu e niciun scop, nicio poezie, niciun înţeles. Nici morţile noastre nu au aceste însuşiri. După ce murim, universul nu-şi mai aminteşte de noi, iar în scurt timp este ca şi când n-am existat niciodată. Lumile şi universul nostru nu vor rămâne mult după noi. În cele din urmă, entropia va consuma totul şi eforturile noastre firave nu pot amâna acest final îngrozitor. Ca şi cum noi n-am fi existat niciodată. Ca şi cum n-am fi contat. Universul însuşi este condamnat, trecător, nepăsător. Am alunecat înapoi în scaunul meu şi un fior îmi trecu prin corp în timp ce ascultam bietele cuvinte întunecate ale lui Lukyan. M-am trezit atingându-mi crucifixul. — O filosofie deprimantă, am spus, şi în acelaşi timp una falsă. Am avut şi eu această viziune teribilă. Cred că toţi o avem, la un moment dat. Dar nu-i aşa, părinte. Credinţa mă susţine împotriva acestui nihilism. Este pavăza împotriva disperării. — Oh, ştiu asta, părinte. Cavalerul meu Inchizitor, zise Lukyan. Şi sunt bucuros că ai înţeles atât de bine. Aproape că eşti unul de-ai noştri. M-am încruntat. — Ai atins miezul problemei, continuă Lukyan. Adevărurile, marile adevăruri – şi în egală măsură majoritatea celor mici – sunt de nesuportat pentru cei mai mulţi oameni. Ne găsim pavăza în credinţă. Credinţa mea, credinţa ta, credinţa oricui. Nu contează, atâta vreme cât credem, credem realmente şi cu adevărat, indiferent la ce minciună aderăm. Îşi atinse marginile neregulate ale bărbii sale blonde, bogate. Ştii, minciunile noastre ne-au spus întotdeauna că cei credincioşi sunt fericiţi. Ei pot să creadă în Cristos, sau în Buddha, sau în Erika Stormjones, în reîncarnare sau imoralitate, sau natură, în puterea dragostei sau în platforma unei facţiuni politice, însă totul se reduce la acelaşi lucru. Ei cred. Sunt fericiţi. Cei care văd adevărul disperă şi se sinucid. Adevărurile sunt atât de vaste, credinţele atât de mici, atât de nesubstanţiale, atât de înţesate cu greşeli şi contradicţii încât vedem pe lângă ele sau prin ele, iar apoi simţim apăsarea întunericului şi nu mai putem fi fericiţi. Nu sunt un om încet. De atunci am ştiut unde bătea Lukyan Judasson. — Mincinoşii voştri inventează credinţe. El zâmbi. — De tot soiul. Nu doar religii. Gândeşte-te la asta. Noi ştim ce instrument crud este adevărul. Frumuseţea este infinit preferabilă adevărului. Noi inventăm frumuseţe. Credinţe, mişcări politice, idealuri înalte, încrederea în dragoste şi prietenie. Toate acestea sunt minciuni. Noi spunem aceste minciuni, şi altele, nenumărate altele. Noi perfecţionăm istoria, mitul, religia, făcându-le pe fiecare mai frumoase, mai bune, mai uşor de crezut. Minciunile noastre nu-s perfecte, bineînţeles, adevărurile sunt prea mari. Dar poate că într-o zi vom găsi o minciună mare pe care s-o poată folosi întreaga umanitate. Până atunci, o mie de minciuni mici vor face asta. — Nu prea îi am la suflet pe Mincinoşii voştri, atunci, am spus cu o fervoare rece, liniştită. Întreaga mea viaţă a fost o căutare a adevărului. — Părinte Damien Har Veris, Cavaler Inchizitor, te cunosc prea bine, zise Lukyan indulgent. Tu însuţi eşti un Mincinos. Faci o treabă bună. Navighezi de pe o lume pe alta, şi distrugi pe fiecare, pe cei nerozi, pe rebeli, pe căutătorii care ar dărâma edificiul vastei minciuni pe care o slujeşti. — Dacă minciuna mea este atât de admirabilă, am zis, atunci de ce ai abandonat-o? — O religie trebuie să se potrivească culturii şi societăţii ei, să lucreze cu ele, nu împotriva lor. Dacă există conflict, contradicţie, atunci minciuna este sfărâmată şi credinţa şovăie. Biserica dumitale este bună pentru alte lumi, părinte, dar nu şi pentru Arion. Viaţa este prea blândă aici şi credinţa dumitale este rigidă. Aici iubim frumuseţea şi credinţa dumitale oferă prea puţin. Aşa că am îmbunătăţit-o. Am studiat această lume mult timp. Îi cunoaştem profilul psihologic. Sfântul Iuda prosperă aici. Oferă dramă, culoare şi multă frumuseţe – estetica este admirabilă. Este o tragedie cu sfârşit fericit. Şi Arion moare după astfel de poveşti. Iar dragonii sunt o tuşă frumoasă. Cred că şi propria voastră Biserică ar trebui să găsească o cale de a folosi dragonii. Sunt creaturi minunate. — Mitice, am spus. — Câtuşi de puţin. Ridică-ţi privirea, spuse el şi-mi rânji în faţă. Înţelegi, realmente, totul se reduce la credinţă. Poţi să ştii cu adevărat ce s-a întâmplat în urmă cu trei mii de ani? Dumneata ai un Iuda, eu un altul. Amândoi avem cărţi. E a dumitale adevărată? Chiar crezi asta? Abia am fost admis în primul cerc al Ordinului Mincinoşilor, aşa că nu ştiu toate secretele, însă ştiu că suntem foarte vechi, nu m-ar surprinde să aflu că evangheliile au fost scrise de bărbaţi foarte asemănători mie. Poate că n-a existat niciodată un Iuda. Sau un Isus. — Am credinţa că nu este aşa, am zis. — Sunt o sută de oameni în clădirea asta care au o profundă şi foarte adevărată credinţă în Sfântul Iuda şi în Calea Crucii şi a Dragonului, spuse Lukyan. Credinţa este un lucru foarte bun. Ştii că rata sinuciderilor de pe Arion a scăzut cu aproape o treime de când a fost înfiinţat Ordinul Sfântului Iuda? Îmi amintesc că m-am ridicat foarte încet de pe scaun. — Eşti la fel de fanatic ca orice eretic pe care l-am întâlnit vreodată, Lukyan Judasson, i-am zis. Mi-e milă de tine pentru că ţi-ai pierdut credinţa. Lukyan se ridică odată cu mine. — Să-ţi fie milă de tine, Damien Har Veris, spuse. Eu am găsit o nouă credinţă şi o nouă cauză, şi sunt un om fericit. Tu, dragul meu prieten, eşti chinuit şi nefericit. — Asta-i o minciună! mi-e teamă că am ţipat. — Vino cu mine, zise Lukyan. Atinse un lambriu din perete şi marea pictură a lui Iuda plângând deasupra dragonilor săi culisă scoţând la iveală o scară ce conducea în subteran. — Urmează-mă, spuse el. În pivniţă se găsea o cadă mare, din sticlă, plină cu un fluid verde-pal, iar în el plutea o creatură foarte asemănătoare cu un embrion străvechi, îmbătrânit şi infantil în acelaşi timp, gol, cu capul uriaş şi un corp mititel, atrofiat. Tuburi porneau din braţele, picioarele şi organele sale genitale, conectându-l la o maşinărie care îl ţinea în viaţă. Când Lukyan aprinse lumina, el deschise ochii. Erau mari şi întunecaţi şi păreau că-mi cercetează sufletul. — Acesta este colegul meu, spuse Lukyan, bătând într-unul dintre pereţii căzii, Jon Cruce de Azur, un Mincinos al celui de-al patrulea cerc. — Şi un telepat, am spus cu o certitudine îngreţoşată. Condusesem pogromuri împotriva altor telepaţi, cei mai mulţi copii, pe alte lumi. Biserica te învaţă că puterile psionice sunt o capcană a Satanei. Ele nu sunt menţionate în Biblie. — Jon te-a citit din momentul în care ai pătruns în curte, spuse Lukyan, şi m-a avertizat. Doar câţiva dintre noi ştiu despre prezenţa lui. Ne ajută să minţim mult mai eficient. Ştie când credinţa este adevărată şi când este simulată. Am un implant în craniu. Jon poate vorbi cu mine oricând. El este cel care m-a recrutat iniţial pentru Mincinoşi. A ştiut că religiozitatea mea este nesinceră. A simţit profunzimile disperării mele. Apoi creatura din rezervor vorbi, vocea ei metalică venind dintr-un difuzor de la baza maşinii care o hrănea. — Şi le simt şi pe ale tale, Damien Har Veris, preot gol. Inchizitorule, ai pus prea multe întrebări. Eşti bolnav în suflet şi obosit, şi nu mai crezi. Alătură-te nouă, Damien. Eşti un Mincinos de mult, mult timp. Un moment am ezitat, privind adânc în sinele meu, întrebându-mă care era lucrul în care credeam. Am căutat în credinţa mea focul ce mă susţinuse cândva, certitudinea în învăţăturile Bisericii, prezenţa lui Cristos în mine. N-am găsit niciunul dintre aceste lucruri, nimic. Eram gol pe dinăuntru, pustiit, plin doar de îndoieli şi de durere, însă tocmai când eram pe cale să-i răspund lui Jon Cruce de Azur şi zâmbitorului Lukyan, am găsit altceva în care credeam, ceva în care crezusem dintotdeauna. Adevărul. Credeam în Adevăr, chiar dacă rănea. — E pierdut pentru noi, spuse telepatul cu numele batjocorit al Crucii. Zâmbetul lui Lukyan se ofili. — Oh, adevărat? Am sperat că vei fi unul de-ai noştri, Damien. Erai pregătit. Dintr-odată mi se făcu frică şi m-am gândit să urc în goană scările până la sora Judith. Lukyan îmi spusese foarte multe, iar eu îl refuzasem. Telepatul îmi simţi teama. — Nouă nu ne poţi face niciun rău, Damien. Mergi în pace. Lukyan nu ţi-a spus nimic. Lukyan se încruntă. — Ba i-am spus multe, Jon, zise el. — Da, însă poate el să se încreadă în cuvintele unui Mincinos ca tine? Gura mică, lipsită de formă, a creaturii se strâmbă într-un zâmbet, ochii săi mari se închiseră, iar Judasson oftă şi mă conduse pe scări către suprafaţă.   Au trecut ani până mi-am dat seama că Jon Cruce de Azur era acela care minţea şi victima minciunii sale era Lukyan. Le puteam face rău şi le-am făcut. Şi a fost aproape simplu. Episcopul avea prieteni în guvern şi în presă. Cu nişte bani plasaţi în locuri potrivite mi-am făcut singur nişte prieteni. Apoi le-am vorbit despre telepatul Cruce de Azur din pivniţă, acuzându-l că-şi folosise puterile psionice ca să pervertească minţile adepţilor lui Lukyan. Prietenii mei au fost foarte receptivi la aceste acuzaţii. Gardienii au întreprins un raid, l-au luat pe telepatul Cruce de Azur în custodie, iar mai târziu l-au judecat. Bineînţeles, era inocent. Acuzaţiile mele erau un nonsens; telepaţii umani pot citi în minţile din imediata lor apropiere, rareori mai mult, dar sunt rari şi temuţi, iar Cruce de Azur era îndeajuns de hidos ca să pot face cu uşurinţă din el o victimă a superstiţiei. Până la urmă a fost achitat şi a părăsit Ammadonul şi poate chiar Arionul, îndreptându-se spre regiuni neştiute. Însă nu avusesem niciodată intenţia să fie condamnat. Punerea sub acuzare era suficientă. Începură să apară fisuri în minciuna pe care el şi Lukyan o clădiseră. Credinţa vine cu greu, dar e uşor de pierdut, şi cea mai mică îndoială poate eroda chiar şi cea mai solidă temelie a ei. Episcopul şi cu mine am lucrat împreună semănând alte îndoieli. N-a fost aşa de uşor cum s-ar putea crede. Mincinoşii îşi făcuseră munca bine. Ammadon, asemenea majorităţii oraşelor civilizate, avea un fond public de cunoştinţe, un sistem informatic care lega şcolile, universităţile şi bibliotecile făcând disponibilă înţelepciunea însumată oricui avea nevoie de ea. Când am verificat însă, am descoperit că istoria Romei şi cea a Babilonului fuseseră schimbate subtil şi că existau trei portrete ale lui Iuda Iscariotul – unul al trădătorului, unul al sfântului şi unul al cuceritorului/regelui Babilonului. Numele său era menţionat în legătură cu Grădinile Suspendate şi mai era acolo şi o înregistrare despre un aşa-zis Codex Judas. Şi, în conformitate cu Biblioteca din Ammadon, dragonii dispăruseră de pe Bătrânul Pământ în jurul epocii lui Cristos. Până la urmă am curăţat aceste minciuni, le-am şters din memoria calculatoarelor, chiar dacă a trebuit să cităm autorităţile de pe o jumătate de duzină de lumi non-creştine înainte ca bibliotecarii să priceapă că diferenţele erau ceva mai mult decât o chestiune de opţiune religioasă. Apoi însă, Ordinul Sfântul Iuda s-a spulberat la fel de exploziv cum începuse. Lukyan Judasson a devenit posac şi furios şi cel puţin jumătate din bisericile lui au fost închise. Bineînţeles, erezia n-a încetat complet niciodată. Există întotdeauna unii care cred indiferent ce se întâmplă. Şi astfel, până şi în zilele acestea, Calea Crucii şi a Dragonului este citită pe Arion, în oraşul de porţelan Ammadon, în mijlocul murmurului arborilor de şoapta-vânturilor.   Arla-k-Bau şi Adevărul lui Cristos m-au dus înapoi pe Vess la un an de la plecare, iar arhiepiscopul Torgathon mi-a oferit în sfârşit odihna pe care o solicitasem înainte de a mă trimite să înfrunt alte erezii. Aşa că eu am avut victoria mea, Biserica a continuat ca mai înainte, iar Ordinul Sfântului Iuda Iscariotul a fost înfrânt. Telepatul Jon Cruce de Azur se înşelase, am gândit atunci. Subestimase puterea unui Cavaler Inchizitor. Mai târziu, totuşi mi-am amintit cuvintele lui. Nouă nu ne poţi face niciun rău, Damien. Nouă? Ordinului Sfântului Iuda sau Mincinoşilor? M-a minţit deliberat, cred, ştiind că voi merge până la capăt şi că voi distruge Calea Crucii şi a Dragonului, ştiind şi că nu îi voi putea atinge pe Mincinoşi, că nici măcar n-am să îndrăznesc să pomenesc de ei. Cum aş fi putut? Cine m-ar fi crezut? O imensă conspiraţie interstelară la fel de veche ca şi istoria? Miroase a paranoia de la o poştă, şi nu aveam absolut nicio dovadă. Telepatul minţise în beneficiul lui Lukyan, ca acesta să mă lase să plec. Acum sunt sigur de asta. Cruce de Azur riscase mult ca să mă prindă în cursă. Eşuând, a hotărât să-l sacrifice pe Lukyan Judasson şi minciuna lui – simpli pioni într-un joc mai mare. Aşa că am plecat, purtând în mine ştiinţa că eram lipsit de credinţă, însă asta pentru că aveam o credinţă oarbă în adevăr. Un adevăr pe care nu-l mai puteam afla în Biserica mea. Am devenit sigur de asta în anul meu de odihnă, pe care l-am petrecut citind şi studiind pe Vess, Cathaday şi Lumea Celiei. În cele din urmă, m-am întors în camera de primire a arhiepiscopului şi am stat iarăşi în faţa lui Torgathon Nine-KIariis Tun, încălţat cu cea mai proastă pereche de ghete pe care o aveam. — Seniorul meu Comandant, i-am spus, nu pot să accept alte sarcini. Cer să fiu retras din serviciul activ. — Pe ce motiv? bubui Torgathon, împroşcând câţiva stropi. — Mi-am pierdut credinţa, i-am spus simplu. M-a privit multă vreme, clipind din ochii săi fără pupile. Până la urmă a spus: — Credinţa ta este o problemă între tine şi duhovnicul tău. Mie îmi pasă doar de rezultate. Ai făcut treabă bună, Damien. Nu te poţi retrage, iar noi nu-ţi vom permite să demisionezi. Adevărul ne va elibera. Însă libertatea este rece şi înfricoşătoare, iar minciunile sunt adesea calde şi frumoase. Anul trecut, Biserica mi-a oferit în sfârşit o navă nouă, mai bună. Acesteia i-am zis Dragonul.   Dubuque, Iowa Decembrie, 1978  

Urzeala tronurilor de George R.R. Martin Prolog — Ar trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când desişurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor. Ierburile sunt moarte. — Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce cu umbra unui zâmbet. Gared nu muşcă din momeală. Era un om bătrân, trecut de cinci­zeci de ani, şi văzuse destui lorzi venind şi plecând. — Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort. — Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi avem? — Will i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt morţi, pentru mine asta-i suficient ca dovadă. Will ştiuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai târziu. Şi-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu. — Mama mi-a spus că morţii nu cântă nimic, interveni el. — Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri care pot fi învăţate chiar şi de la morţi. Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin pădurea întunecată. — Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared. Opt zile, poate nouă. Şi noaptea se apropie. Ser Waymar Royce privi spre cer fără niciun interes. — Aşa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îţi piere curajul pe întuneric, Gared? Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Şi totuşi, era mai mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea simţi şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de mult de frică. Will îi împărtăşea nesiguranţa. Petrecuse patru ani la Zid. Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile legende îi reveniseră în amintire, iar maţele i se transformaseră în apă. Râsese de toate astea, după aceea. Acum era un veteran cu o sută de ieşiri, iar sălbăticia nesfârşită şi întunecoasă pe care cei din sud o numeau pădurea bântuită nu-i mai provoca nicio spaimă. Până în această noapte. Ceva era altfel în noaptea asta. În beznă exista o tensiune care-i ridicase părul de pe ceafă. Călăriseră timp de nouă zile, spre nord şi nord-vest şi apoi din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ţinându-se cu încăpăţânare pe urmele unei bande de călăreţi liberi din sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte. Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece bătea dinspre nord, făcând copacii să freamăte ca nişte vietăţi. Întreaga zi, Will nu voise altceva decât să gonească mâncând pământul spre siguranţa oferită de Zid, dar acesta nu era un simţământ pe care-l puteai împărtăşi comandantului tău. Şi mai ales unui astfel de comandant. Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii nobiliare, cu prea mulţi moştenitori. Era un tânăr chipeş de optsprezece ani, cu ochi cenuşii, graţios şi subţire ca un pumnal. Urcat în şaua uriaşului său armăsar negru de luptă, cavalerul îi domina pe Will şi Gared, călare pe bidiviii lor mai mici. Purta cizme din piele neagră, pantaloni negri din lână, mănuşi negre din moleschin şi o cămaşă suplă şi strălucitoare de zale negre, aşezată peste straturi de lână neagră şi piele întărită. Ser Way­mar era Frate Jurat al Rondului de Noapte de mai puţin de jumătate de an, dar nimeni nu putuse spune că nu era pregătit pentru vocaţia sa. Cel puţin în ceea ce privea, până acum, garderoba. Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă şi neagră, moale ca păcatul. — Pun rămăşag că le-a ucis chiar el, pe toate, povestea Gared la cazarmă, bând vin. Le-a smuls capetele lor mici, mândrul nostru războinic. Toată lumea râsese. Era greu să primeşti ordine din partea unui bărbat de care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea, zgribulin­du-se, în şaua bidiviului său. Gared trebuie că simţea la fel. — Mormont zicea că trebuie să le luăm urma şi asta am făcut, spuse Gared. Sunt morţi. Nu ne vor mai face niciun fel de necazuri. Avem un drum lung de străbătut. Nu-mi place vremea asta. Dacă ninge, ne va lua două săptămâni să ne întoarcem, iar zăpada este cel mai bun lucru la care putem spera. Aţi văzut vreodată o furtună de gheaţă, stăpâne? Nobilul nu părea să-l asculte. Studia lumina crepusculară, tot mai redusă, pe jumătate plictisit şi neatent, ca şi înainte. Will călărise împreună cu el destul de mult ca să înţeleagă că era mai bine să nu-l deranjezi când era în starea asta. — Spune-mi din nou ce ai văzut, Will. Toate amănuntele. Să nu laşi nimic pe dinafară. Will fusese vânător înainte de a se alătura Rondului de Noapte. Ei bine, adevărul era că fusese braconier. Hăitaşii lui Mallister îl prinseseră asupra faptului, în pădurea Mallister, jupuind unul dintre iepurii lui Mallister, şi i se dăduse de ales între a se înrola sau a pierde o mână. Nimeni nu se putea deplasa prin pădure atât de neauzit ca Will, iar fraţilor în negru nu le trebuise mult până să-i descopere talentul. — Tabăra se află la trei kilometri şi jumătate distanţă de aici, dincolo de dealul acela, aproape de un pârâu, zise Will. M-am apropiat pe cât am îndrăznit. Erau opt, bărbaţi şi femei. Nu am văzut copii. Au ridicat o colibă lângă stâncă. Zăpada o acoperise de acum, dar am putut s-o văd destul de bine. Nu ardea niciun foc, însă vatra era curată lună. Nu mişca nimeni. Nicio fiinţă vie nu ar fi zăcut atât de neclintită. — Ai văzut sânge? — Ei bine, nu, recunoscu Will. — Ai văzut arme? — Câteva săbii, câteva arcuri. Unul dintre bărbaţi avea o secure. Părea grea, cu lamă dublă, o bucată de fier brut. Era la pământ, lângă el, chiar lângă mâna lui. — Ai studiat poziţia cadavrelor? Will înălţă din umeri. — Doi stăteau ridicaţi, sprijiniţi de stâncă. Majoritatea erau la pă­mânt. Căzuţi precum... — Sau poate dormeau, sugeră Royce. — Erau căzuţi, insistă Will. Era o femeie în picioare, în pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi uşor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m-am apropiat, am văzut că nici ea nu se mişca. Se zgribuli fără să vrea. — Ţi-e frig? întrebă Royce. — Puţin, murmură Will. Vântul, stăpâne. Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt. Frun­ze îngheţate, căzute, şopteau în urma lor şi armăsarul lui Royce se mişca nervos. — Ce crezi că i-a răpus pe aceşti oameni, Gared? întrebă Ser Waymar cu prudenţă, potrivindu-şi faldurile mantiei sale lungi, din zibelină. — A fost frigul, zise Gared cu o siguranţă de nezdruncinat. Am mai văzut oameni îngheţaţi, iarna trecută, şi atunci când eram un băietan. Toată lumea vorbeşte de zăpadă de cincisprezece metri adâncime şi despre cum se năpusteşte, urlând, vântul de gheaţă dinspre nord, însă adevăratul duşman este frigul. Te fură mai pe nesimţite decât Will, iar prima dată tremuri şi-ţi clănţăne dinţii, baţi din picioare şi visezi la vin fiert şi un foc bun, care să te încălzească. Arde, aşa face. Nimic nu arde mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi se strecoară înlăuntrul tău şi începe să te amorţească, iar după o vreme nu mai ai putere să lupţi împotriva lui. Ţi-e mai lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai simţi durerea, spre sfârşit. În primul rând, te moleşeşti şi devii somnoros, totul începe să fie şters şi apoi este ca şi cum te-ai afunda într-o mare de lapte cald. Pare ceva paşnic. — Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aş fi bănuit niciodată că ai aşa ceva. — Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu gluga jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună privelişte a cioturilor care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete de la picioare şi degetul mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L-am găsit pe fratele meu degerat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet pe faţă. Ser Waymar dădu din umeri. — Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared. Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu-se de furie, acolo unde Maester Ae­mon i le tăiase. — Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când vine iarna. Îşi ridică gluga şi-şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat. — Dacă Gared a spus că a fost frigul..., începu Will. — Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will? — Da, stăp’ne. Nu trecea nicio săptămână fără să nu aibă parte de vreo duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta? — Şi cum ţi s-a părut Zidul? — Umezit, zise Will încruntându-se. Acum îşi dădea seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N-ar fi putut îngheţa. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de frig. Royce dădu din cap. — Isteţ băiat. Am avut câteva îngheţuri uşoare săptămâna tre­cută şi câte o fulguială rapidă, din când în când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă opt oameni în toată firea. Bărbaţi îmbrăcaţi în blănuri şi piele, dacă-mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la-ndemână şi mijloace să-şi facă un foc. Zâmbetul cavalerului era arogant şi încrezător. — Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe aceşti băr­baţi răpuşi. Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu în frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avansând cu prudenţă prin desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire de zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv, fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales pentru ieşire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Ga­red încheia şirul. Bătrânul ar­murier călărea mormăind în barba lui. Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. Will era mulţumit de lumină. — Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise Royce când se arătă luna plină. — Nu cu bidiviul ăsta, răspunse Will. Frica îl făcuse obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el? Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore bătrân şi încovoiat şi descălecă. — De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar. — E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp’ne. E dincolo de colina aceea. Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o expresie gânditoare. Un vânt rece şuieră printre copaci. Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar fi trezit la viaţă. — Ceva nu-i bine aici, mormăi Gared. Tânărul cavaler îi oferi un zâmbet dispreţuitor. — Aici e? — Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna. Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu-i fusese niciodată frică. Ce putea fi acum? — Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste zgomote te face să-ţi pierzi curajul, Gared? Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, destul de departe de ceilalţi cai, şi-şi trase sabia lungă din teacă. Pe mâner licăreau pietre preţioase, iar lumina lunii aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, confecţionată la castel, şi nouă, după aspect. Will se îndoia că fusese vreodată folosită în luptă. — Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va-ngre­una, stăpâne. E mai bun un cuţit. — Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. Gared, rămâi aici. Păzeşte caii. Gared descălecă. — Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta. — Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea. — Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, răspunse Ga­red. Urşi şi lupi străvechi şi... şi alte vietăţi... Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră. — Niciun foc. Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era un obiect scurt şi urât, cu mânerul decolorat de transpiraţie, cu muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă Will n-ar fi dat nicio ceapă degerată pentru viaţa nobilului dacă Gared ar fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos. — Fără foc, murmură el, cu o voce joasă. Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire şi-i întoarse spatele. — Ia-o înainte, îi zise el lui Will. Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, pe colina domoală unde-şi găsise punctul de observaţie sub un arbore măreţ. Sub crusta subţire de zăpadă, pământul era reavăn şi noroios, alunecos, cu pietre şi rădăcini ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu niciun zgomot pe când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, uşor, scos de zalele nobilului, foşnetul frunzelor şi blesteme şoptite când crengile apucătoare ale copacilor îi înşfăcară sabia lungă şi traseră de frumoasa sa mantie de zibelină. Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai de jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos. Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenuşa din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca cea mare, pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca acum câteva ore. Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele dispăruseră. — Zeilor! auzi el în spatele lui. Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia vântului năpustit în sus, scoţându-l în evidenţă cu măreţie pe cerul înstelat, sub privirile tuturor. — Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu este bine. Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi începu să râdă. — Morţii tăi par să-şi fi mutat tabăra, Will. Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt la altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare... — Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu te-aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe. Will se supuse fără nicio tragere de inimă. Ser Waymar îl privi cu o dezaprobare făţişă. — Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima mea ieşire. Îi vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc. Will se întoarse, fără niciun cuvânt. N-avea niciun rost să comenteze. Vântul se înteţea. Îl pătrundea peste tot. Se duse la copac, un brad boltit, verde-cenuşiu, şi începu să urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de răşină şi se pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele ca un prânz pe care nu-l putea digera. Şopti o rugăciune către zeii neştiuţi ai pădurii şi-şi scoase pumnalul din teacă. Îl puse între dinţi, ca să aibă mâinile libere pentru căţărat. Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe pământ, lordul strigă deodată: — Cine-i acolo? Will sesiză nesiguranţa din glas. Se opri din căţărat; ascultă; privi. Pădurea răspunse: foşnetul frunzelor, clipocitul îngheţat al izvorului, un ţipăt îndepărtat al unei bufniţe de zăpadă. Ceilalţi nu făceau niciun zgomot. Will percepu o mişcare în colţul ochilor. Forme nedesluşite strecurându-se prin pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric. Apoi dispăru. Crengile tremurau uşor în vânt, frecându-se una de alta ca nişte degete de lemn. Will deschise gura să strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i îngheţaseră în gâtlej. Poate că greşea. Poate că fusese doar o pasăre, o reflectare a zăpezii, vicleşug al luminii selenare. De fapt, ce văzuse oare? — Will, unde eşti? strigă Ser Waymar. Poţi vedea ceva? Se mişca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în mână. Trebuie să-i fi simţit şi el, aşa cum îi simţise Will. Nu era nimic de văzut. — Răspunde-mi! De ce-i aşa de frig? Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi. Faţa i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simţi pe obraz răşina dulce şi lipicioasă. Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea lui Roy­ce. Era înaltă, ciolănoasă şi tare precum oasele bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-şi schimbe culoarea cu fiecare mişcare; ba era albă precum zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, şi mereu pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele dănţuiau ca lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe care-l făcea. Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieşind într-un suspin prelung. — Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul. Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Îşi azvârli mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-şi elibera braţele, şi apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se oprise. Se făcuse foarte frig. Celălalt alunecă înainte, păşind fără zgomot. În mâinile sale apăruse o sabie lungă cum Will nu mai văzuse niciodată. Niciun metal prelucrat de oameni nu ar fi putut lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viaţă sub lumina lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subţire încât părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe conturul său şi, cumva, Will ştiu că era mai ascuţită decât orice altă lamă. Ser Waymar îl înfruntă cu curaj. — Atunci, dansează cu mine. Îşi înălţă sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului. Totuşi, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un băietan, ci unul dintre bărbaţii din Rondul de Noapte. Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaştri, mai adânci şi mai albaştri decât ochii omeneşti, un albastru care ardea precum gheaţa. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preţ de o clipă, îndrăzni să spere. Ieşiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei... patru... cinci. Ser Waymar trebuie să fi simţit frigul care venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată. Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Şi moartea sa, dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrăţişă copacul şi rămase tăcut. Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se loviră, nu se auzi niciun dangăt de metal lovind metalul; doar un sunet ascuţit, discret, la limita percepţiei, ca un animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, o a treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanşă de lovituri şi se trase din nou înapoi. În spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuţi, modelele în mişcare ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuşi, nu făceau nimic ca să intervină. Şi iarăşi săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-şi acopere urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios şi ascuţit al luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza efortului, răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii. Sabia lui era albă de gheaţă; pe a Celuilalt dansa lucirea albastră, palidă. Apoi, Royce pară puţin prea târziu. Sabia albă muşcă din zalele de sub braţul lui. Tânărul nobil strigă de durere. Printre zale mustea sângele; înălţa aburi în frig, iar picăturile păreau roşii ca focul, atunci când atingeau zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste. Mănuşa sa de moleschin ieşi la iveală năclăită de sânge. Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o cunoştea, cu un glas aidoma gheţii crăpate pe un lac îngheţat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser Waymar Royce îşi regăsi furia. — Pentru Robert! strigă el şi se avântă cu un mârâit, ridicân­du-şi sabia lungă, acoperită cu gheaţă, cu ambele mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea sa în ea. Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră, oţelul se sfărâmă. Un ţipăt se reverberă prin pădure în noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăţi sfărâmicioase, aşchiile împrăş­tiindu-se ca o ploaie de ace. Royce căzu în genunchi, scâncind, şi-şi acoperi ochii. Printre degetele sale se scurgea sânge. Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un semnal. Săbii se ridicară şi căzură, într-o tăcere de mormânt. Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau prin zale de parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La mare distanţă sub el le auzi vocile şi râsul răsunând ascuţit precum ţurţurii. Când îşi regăsi curajul să privească din nou, trecuse mult timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, abia îndrăznind să respire, în vreme ce luna se târa cu încetineală pe cerul întunecat. În cele din urmă, cu muşchii cuprinşi de cârcei şi cu degetele amorţite de frig, coborî. Trupul lui Royce zăcea cu faţa în jos în zăpadă, cu un braţ întins lateral. Mantia groasă de zibelină era străpunsă în zeci de locuri. Cum zăcea mort, în acest fel, îşi dădu seama cât fusese de tânăr. Un băieţandru. Găsi, la câţiva paşi distanţă, ceea ce rămăsese din sabie, capătul ei zdrenţuit şi răsucit ca un arbore lovit de trăsnet. Will îngenunche, se uită în jur cu teamă şi îl înşfăcă. Sabia ruptă va fi dovada sa. Gared va şti ce să facă cu ea, sau cel puţin bătrânul urs, Mor­mont, ori Maester Aemon. Oare Gared mai aştepta încă, păzind caii? Trebuia să se grăbească. Will se ridică. Ser Waymar Royce se înălţa deasupra lui. Veşmintele sale alese erau zdrenţe, faţa sa, zdrobită. O aşchie din sabia lui îi străpunsese pupila albă oarbă a ochiului stâng. Ochiul drept era deschis. Pupila ardea albastră. Vedea. Sabia frântă scăpă dintre degetele amorţite. Will închise ochii să se roage. Mâini lungi, delicate, îi şterseră obrajii, apoi se încleştară în jurul gâtului său. Erau înmănuşate în cea mai fină piele de moleschin, năclăite de sânge, şi totuşi atingerea era îngheţată.     BRAN Dimineaţa sosi limpede şi răcoroasă, cu o răceală care vestea sfârşitul verii. Porniseră la drum în zori, ca să vadă decapitarea unui bărbat; erau douăzeci în total, iar Bran călărea printre ei, agitat de atâta nerăbdare. Era pentru prima oară când se considerase că avea vârsta de a-şi însoţi nobilul tată şi fraţii pentru a vedea cu ochii lui cum făcea regele dreptate. Era cel de-al nouălea an de vară şi cel de-al şaptelea din viaţa lui Bran. Bărbatul fusese dus în afara unui mic avanpost între dealuri. Robb credea că era un venetic, cu sabia pusă în slujba lui Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Bran simţea furnicături în piele numai la acest gând. Îşi amintea poveştile de acasă pe care le spunea Bătrâna Nan. Veneticii erau oameni cruzi, zicea ea, neguţători de sclavi, ucigaşi şi hoţi. Se însoţeau cu giganţii şi mâncătorii de cadavre, furau copile în miez de noapte şi beau sânge din coarne lustruite. Iar femeile lor se împreunau cu Ceilalţi, în timpul Nopţii celei Lungi, pentru a prăsi copii îngrozitori, doar pe jumătate oameni. Însă bărbatul pe care-l găsiseră legat de mâini şi de picioare de zidul avanpostului, aşteptând judecata regelui, era bătrân şi slăbănog, nu cu mult mai înalt decât Robb. Îşi pierduse ambele urechi şi un deget din cauza degerăturilor şi era înveşmântat tot în negru, la fel ca un frate din Rondul de Noapte, cu deosebirea că blănurile sale erau zdrenţuite şi unsuroase. Răsuflarea oamenilor şi a cailor se amestecau, aburite, în aerul rece al dimineţii, pe când tatăl său, stăpânul, îl descătuşase pe bărbat de zid şi-l târâse înaintea lor. Robb şi Jon erau neclintiţi pe caii lor, cu Bran între ei pe poneiul său, încercând să pară mai mare de şapte ani, încercând să pară că mai văzuse aşa ceva înainte. O adiere uşoară se strecura prin poarta avanpostului. Deasupra capetelor lor flutura flamura Casei Stark de Win­terfell: un lup ancestral gonind pe un câmp albit de gheaţă. Tatăl lui Bran stătea solemn pe calul său, cu părul lung tremurând în vânt. Barba sa, tunsă scurt, era împestriţată cu alb, făcân­du-l să arate mai bătrân de cei treizeci şi cinci de ani pe care îi avea. Astăzi, privirea ochilor săi cenuşii era sumbră şi nu părea deloc bărbatul capabil să stea lângă foc seara, vorbind molcom despre vremurile eroilor şi copiilor pădurii. Acum îşi dăduse jos chipul de tată, se gândi Bran, şi arborase faţa de Lord Stark de Winterfell. În răceala dimineţii răsunaseră întrebări şi răspunsuri, dar după aceea Bran nu-şi putu aminti prea mult din ce se spusese. În cele din urmă, nobilul său tată dădu un ordin şi doi dintre străjerii săi îl traseră pe bărbatul zdrenţăros spre butucul de carpen din centrul pieţei. Îl forţară să-şi aşeze capul pe lemnul tare şi negru. Lordul Eddard Stark descălecă şi pupilul său, Theon Greyjoy, aduse spada. „Gheaţă” se numea spada. Era la fel de lată ca braţul unui bărbat şi chiar mai lungă decât Robb. Lama era din oţel valyrian, descântată la forjare şi întunecată precum furtul. Nimic nu rezista unui tăiş din oţel valyrian. Tatăl său îşi dădu jos mănuşile şi le întinse lui Jory Cassel, comandantul gărzii Casei sale. Luă Gheaţa cu ambele mâini şi spuse: — În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din acest Nume, Rege al Andalilor şi al Rhoynar, Lord al celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului, prin cuvântul lui Eddard din Casa Stark, Lord de Winterfell şi Păzitor al Nordului, te condamn să mori. Ridică măreaţa spadă deasupra capului. Fratele bastard al lui Bran, Jon Snow, se apropie de el. — Struneşte-ţi bine poneiul, îi şopti el. Şi nu privi în altă parte. Tata va şti dacă faci asta. Bran îşi ţinu bine poneiul în frâu şi nu privi în altă parte. Tatăl său tăie capul bărbatului cu o singură lovitură sigură. Sângele se împrăştie pe zăpadă, la fel de roşu precum vinul de vară. Unul dintre cai dădu înapoi şi trebui să fie strunit ca să nu o ia la goană. Bran nu-şi putu desprinde ochii de la sânge. Zăpada din jurul trunchiului îl sorbea cu însetare, înroşindu-se sub privirea sa. Capul se lovi de o rădăcină groasă şi se rostogoli. Ajunse până aproape de picioarele lui Greyjoy. Theon era un tânăr zvelt, brunet, care se distra din orice. Râse, îşi puse cizma pe cap şi-l împinse, dându-l de-a dura. — Dobitocul, murmură Jon suficient de încet, încât Greyjoy nu-l auzi. Puse o mână pe umărul lui Bran, iar Bran privi spre fratele său vitreg. Te-ai descurcat bine, îi spuse acesta cu un aer solemn. Jon avea doar paisprezece ani, dar era un vechi client al acestor spectacole. Pe drumul înapoi spre Winterfell, părea că se răcorise şi mai mult, deşi vântul încetase să bată, iar soarele se ridicase şi mai mult pe cer. Bran călărea împreună cu fraţii săi, mult înaintea grupului principal, poneiul său străduindu-se din greu să ţină pasul cu caii lor. — Dezertorul a murit cu bravură, zise Robb. Era înalt şi masiv şi creştea tot mai mult, având tenul mamei sale, o piele deschisă la culoare, păr roşcat şi ochii albaştri ai familiei Tully din River­run. Cel puţin a avut curaj. — Nu, spuse Jon Snow încet. Nu a fost curaj. Ăsta era mort de frică. Puteai vedea asta în ochii lui, Stark. Ochii lui Jon erau de un cenuşiu atât de închis, încât păreau aproape negri, dar erau puţine lucrurile care le scăpau. Era de aceeaşi vârstă ca Robb, însă nu arătau deloc la fel. Jon era zvelt, pe când Robb era musculos, avea tenul întunecat, iar Robb era palid, graţios şi agil, pe când fratele său vitreg era puternic şi rapid. Robb nu era impresionat. — Mânca-i-ar Ceilalţi ochii, blestemă el. A murit frumos. Ne întrecem până la pod? — S-a făcut, zise Jon, îmboldindu-şi calul s-o ia înainte. Robb înjură şi-l urmă, galopând împreună pe drum în jos, Robb râzând şi chiuind, Jon tăcut şi hotărât. Potcoavele cailor spulberau zăpada pe când goneau. Bran nu încercă să-i urmărească. Poneiul său nu putea ţine pasul. Văzuse ochii bărbatului zdrenţăros şi se gândea la asta acum. După un timp, hohotele lui Robb încetară, iar pădurea deveni din nou tăcută. Era atât de adâncit în gânduri, încât nici nu auzi restul grupului decât când tatăl lui se apropie să călărească alături de el. — Te simţi bine, Bran? întrebă el, fără nicio asprime. — Da, tată, răspunse Bran. Privi în sus. Învelit în blănurile şi pieile sale, urcat pe măreţul său cal de luptă, tatăl lui, stăpânul, se înălţa deasupra lui ca un gigant. — Robb spune că bărbatul a murit cu curaj, dar Jon că-i era frică. — Tu ce crezi? Bran se gândi la asta. — Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică? — Este singura dată când un bărbat poate fi brav, îi răspunse tatăl său. Înţelegi de ce am făcut-o? — Era un venetic, zise Bran. Veneticii fură femei şi le vând Celorlalţi. Tatăl său, stăpânitorul, zâmbi. — Bătrâna Nan ţi-a spus iarăşi tot felul de poveşti. De fapt, omul a fost un dezertor din Rondul de Noapte. Nimeni nu este atât de periculos. Dezertorul ştie că viaţa sa e terminată dacă e capturat, aşa că nu se dă în lături de la nicio crimă, indiferent cât de rea. Însă tu mă judeci greşit. Întrebarea era nu de ce a trebuit să moară, ci de ce eu a trebuit s-o fac. Bran nu avea niciun răspuns pentru asta. — Regele Robert are un călău, spuse el nesigur. — Are, admise tatăl său. La fel ca regii Targaryen, înaintea sa. Totuşi, calea noastră este cea veche. Sângele Primilor Oameni curge încă prin venele familiei Stark, iar noi avem credinţa că bărbatul care rosteşte sentinţa trebuie să răsucească sabia. Dacă este să iei viaţa unui om, eşti dator să-l priveşti în ochi şi să-i auzi ultimele cuvinte. Iar dacă nu poţi să suporţi asta, poate că omul nu trebuie să moară. Într-o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de flamură al lui Robb, având o stăpânire a ta, pentru fratele tău şi pentru regele tău, iar dreptatea va cădea asupra ta. Şi când va veni ziua, nu va trebui să simţi nicio plăcere în a-ţi îndeplini sarcina, dar nici să te uiţi în altă parte. Un stăpânitor care se ascunde în spatele călăilor plătiţi uită, curând, ce înseamnă moartea. Atunci reapăru Jon pe coama dealului, înaintea lor. Le făcu semn şi strigă spre ei: — Tată, Bran, veniţi repede, să vedeţi ce a găsit Robb! După care dispăru din nou. Jory se apropie de ei. — Necazuri, stăpâne? — Dincolo de orice îndoială, zise tatăl său, lordul. Veniţi, să vedem ce-au mai dezgropat acum poznaşii mei fii. Îşi struni calul să meargă la trap, Jory, Bran şi restul grupului îl urmau. Îl găsiră pe Robb pe malul râului, la nord de pod, cu Jon încă în şa, alături de el. Zăpada târzie de vară fusese aprigă în acest pătrar al lunii. Robb stătea adâncit până la genunchi în alb, cu gluga dată pe spate, astfel că soarele îi lucea în păr. Ţinea ceva în mână, în vreme ce băieţii vorbeau cu voci joase, agitate. Călăreţii îşi croiră prudenţi drum prin nămeţi, căutând porţiunile sigure pe terenul ascuns şi accidentat. Cassel şi Theon Greyjoy fură primii care ajunseră la cei doi băieţi. Greyjoy râdea şi glumea pe când galopa. Bran auzi cum şuiera respiraţia sa. — Zeilor! exclamă el, chinuindu-se să-şi strunească armăsarul pe când apuca spada. Spada lui Jory era deja trasă afară. — Robb, îndepărtează-te! strigă când calul se cabră sub el. Robb rânji şi privi în sus, peste povara din braţele sale. — Nu te poate răni, zise el. E moartă, Jory. Bran era deja fierbinte de curiozitate. Şi-ar fi îmboldit poneiul să gonească mai repede, însă tatăl său îi obligă să descalece lângă pod şi să se apropie pe jos. Bran descălecă şi o luă la goană. Jon, Jory şi Theon Greyjoy descălecaseră şi ei deja. — Pe cele şapte iaduri, ce-i asta? întrebă Greyjoy. — Un lup, îi lămuri Robb. — E un monstru, zise Greyjoy, uită-te la mărimea lui. Inima lui Bran îi bubuia în piept, pe când îşi făcea drum prin zăpada până la şold, alături de fraţii săi. Pe jumătate îngropată sub zăpada pătată de sânge, zăcea o formă uriaşă şi întunecată, chircită în moarte. Gheaţa se prinsese de blana ei lăţoasă şi cenuşie, şi în aer stăruia un miros vag de putrefacţie, precum parfumul unei femei. Bran zări ochii orbi, năpădiţi de viermi, o gură mare, plină de dinţi îngălbeniţi. Dar mărimea îl făcu să icnească. Era mai masivă decât poneiul său, de două ori mai mare decât cei mai fioroşi câini din coteţele tatălui său. — Nu e un monstru, zise Jon calm. Ăsta-i un lup străvechi, iar ei cresc mai mari decât ceilalţi. — Nu au mai fost văzuţi lupi străvechi în afara Zidului de mai bine de două sute de ani, glăsui Theon Greyjoy. — Văd acum unul, răspunse Jon. Bran îşi desprinse privirile de la monstru. Atunci observă grămăjoara din braţele lui Robb. Slobozi un strigăt de încântare şi se apropie. Puiul era o minge mică de blană neagră-cenuşie şi avea ochii încă lipiţi. Se împingea orbeşte spre pieptul lui Robb pe când îl legăna, căutând lapte printre hainele lui de piele, scoţând un scâncet mic şi trist. Bran întinse mâna ezitând. — Dă-i drumul, îl îndemnă Robb. Poţi să-l atingi. Bran atinse puiul cu un gest nervos şi repezit, apoi se întoarse spre Jon când acesta spuse: — Uite! Fratele său vitreg îi puse în braţe un al doilea pui. — Sunt cinci. Bran se aşeză în zăpadă şi strânse puiul de lup lângă obraz. Blana era moale şi caldă pe când îi atingea pielea. — Lupi străvechi în libertate pe domeniu, după atâţia ani, murmură Hullen, şeful peste grajduri. Nu-mi place. — E un semn, zise Jory. Tatăl său se încruntă. — E doar un animal mort, Jory, spuse el. Cu toate astea, părea îngrijorat. Zăpada scrâşnea sub cizmele sale pe când dădea ocol ca­davrului. Ştim ce a ucis-o? — Are ceva în gâtlej, îi spuse Robb, mândru să aibă un răspuns înainte ca tatăl său să fi întrebat măcar. Acolo, sub falcă. Tatăl său îngenunche şi scotoci sub capul fiarei. Smuci cu putere şi ridică mâna, să poată vedea cu toţii. Rădăcina unor coarne de cerb, zdrobite, cu ramificaţiile tăiate, umedă de sânge. Liniştea căzu asupra întregului grup. Bărbaţii priviră temători spre coarne şi niciunul nu îndrăzni să vorbească. Chiar şi Bran putea simţi frica deşi nu o înţelegea. Tatăl său azvârli coarnele într-o parte şi-şi curăţă mâna în zăpadă. — Mă mir că a trăit atât cât să fete, zise el. Vocea sa spulberă vraja. — Poate că n-a făcut-o, făcu Jory. Am auzit poveşti... poate căţeaua era deja moartă când s-au născut puii. — Născuţi din moartă, zise un alt bărbat. Ghinion şi mai mare. — Nu contează, spuse Hullen. Şi ei vor muri curând. Bran scăpă un strigăt de disperare. — Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căzu de acord Theon Greyjoy. Îşi trase spada. Dă-mi jivina, Bran. Mica fiinţă se zbătu în braţele lui, de parcă ar fi auzit şi ar fi înţeles. — Nu! strigă Bran ameninţător. E al meu. — Lasă spada, Greyjoy, zise Robb. Pentru o clipă, vocea-i răsunase la fel de poruncitoare ca a tatălui său, ca a stăpânului care va fi într-o bună zi. Vom păstra puii. — Nu poţi să faci asta, băiete, spuse şi Harwin, fiul lui Hullen. — Ar fi o faptă de milostenie să-i ucidem, zise Hullen. Bran se uită spre tatăl său, lordul, căutând ajutor, dar primi doar o privire încruntată, cu sprâncenele strânse. — Hullen spune adevărul, fiule. Mai bine o moarte rapidă decât una grea, de frig şi foame. — Nu! Îşi simţea lacrimile adunându-i-se în ochi şi privi în altă parte. Nu voia să plângă înaintea tatălui său. Robb se opunea cu încăpăţânare. — Căţeaua roşcată a lui Ser Rodrik a fătat din nou, săptămâna trecută, spuse el. N-a avut pui mulţi, numai doi în viaţă. Are lapte destul. — O să-i sfâşie când vor încerca să sugă. — Lord Stark, făcu Jon; era ciudat să-l auzi adresându-i-se tatălui său într-un mod atât de ceremonios. Sunt cinci pui, trei masculi şi două femele. — Şi ce-i cu asta, Jon? — Aveţi acum cinci copii adevăraţi, continuă Jon. Trei fii, două fiice. Lupul stră­vechi este încă pe blazonul Casei voastre. Copiii voştri erau hărăziţi să primească aceşti pui, lordul meu. Bran îşi văzu tatăl schimbându-se la faţă, îi văzu pe ceilalţi bărbaţi arun­cându-şi priviri între ei. În acel moment îl iubea pe Jon din tot sufletul. Deşi avea numai şapte ani, Bran înţelese ce făcuse fratele său. Numărătoarea fusese corectă numai pentru că Jon se omisese pe sine. Le inclusese pe fete, chiar şi pe Rickon, sugarul, însă nu şi pe copilul din flori care purta prenumele Snow, nume pe care obiceiul cerea să-l poarte toţi cei din nord destul de ghinionişti să se fi născut fără un nume al lor. Tatăl lor înţelese prea bine. — Tu nu vrei un pui şi pentru tine, Jon? întrebă el blând. — Lupul străvechi cinsteşte flamurile Casei Stark, aminti Jon. Eu nu sunt un Stark, tată. Tatăl lor, lordul, îl privi gânditor. Robb risipi liniştea care se lăsase. — Am să-l hrănesc chiar eu, tată, promise el. Am să moi un prosop în lapte cald şi am să-i dau să sugă aşa. — Şi eu! sări Bran. Nobilul îşi cântări fiii cu privirea, îndelung şi cercetător. — Uşor de spus, mai greu de făcut. N-am să vă las să risipiţi timpul servitorilor cu asta. Dacă vreţi puii, îi veţi hrăni chiar voi. S-a înţeles? Bran dădu nerăbdător din cap. Puiul se foi în strânsoarea lui şi-i linse faţa cu o limbă caldă. — Va trebui să-i şi dresaţi, spuse tatăl lor. Şi zeii să vă ajute dacă-i neglijaţi, ori dacă-i chinuiţi sau îi dresaţi prost. Ăştia nu sunt câini care fac sluj. Un lup străvechi smulge din umăr braţul unui bărbat la fel de uşor cum omoară câinele un şobolan. Sunteţi siguri că vreţi asta? — Da, tată, zise Bran. — Da, fu şi Robb de acord. — S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce faceţi voi. — Nu vor muri. Nu-i vom lăsa să moară. — Atunci, păstraţi-i. Jory, Desmond, adunaţi şi ceilalţi pui. Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell. Abia când erau călare şi pe drum, Bran îşi permise să guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între hainele de piele, li­pindu-se cald de el, simţindu-se în siguranţă pe drumul lung spre casă. La jumătatea podului, Jon se opri brusc. — Ce-i, Jon? întrebă tatăl lor, stăpânul. — Nu auziţi? Bran putea auzi vântul printre copaci, sunetul cadenţat al potcoavelor pe scândurile din lemn tare, scâncetul puiului său flămând, însă Jon asculta altceva. — Acolo, zise Jon. Îşi întoarse calul şi galopă înapoi peste pod. Îl văzură descălecând acolo unde lupul străvechi zăcea mort, în zăpadă, îl văzură îngenunchind. O clipă mai târziu, galopa spre ei, zâmbind. — Cred că s-a târât, îndepărtându-se de ceilalţi, spuse apoi. — Sau a fost gonit, vorbi tatăl lor, uitându-se spre cel de-al şaselea pui. Blana lui era albă, în timp ce restul puilor erau cenuşii. Ochii erau roşii precum sângele zdrenţărosului care murise în dimineaţa aceea. Bran găsi curios faptul că tocmai acest pui deschisese ochii în timp ce toţi ceilalţi erau încă orbi. — Un albinos, zise Theon Greyjoy cu o veselie forţată. Ăsta va muri chiar mai repede decât ceilalţi. Jon Snow îi aruncă pupilului tatălui său o privire lungă şi îngheţată. — Nu cred, Greyjoy, spuse el. Ăsta-mi aparţine mie.  

Iureşul săbiilor de  George R.R. Martin volumul 1 Prolog Era o zi cenuşie, cu frig muşcător, şi câinii nu voiau să ia urma. Căţeaua cea mare şi neagră adulmecase o singură dată urmele de urs, se dăduse înapoi şi se întorsese la haită, furişându‑se cu coada între picioare. Biciuiţi de vânt, câinii stăteau îngrămădiţi pe malul râului, cu un aer jalnic. Chett simţea şi el muşcătura vântului prin straturile veşmintelor de lână neagră şi piele fiartă. Frigul era prea năprasnic, pentru om şi animal deopotrivă, dar n‑aveau de ales. Gura i se crispa şi aproape că‑şi putea simţi înroşindu‑se de furie furunculele ce‑i acopereau obrajii şi gâtul. Ar trebui să fiu la Zid, la adăpost, purtând de grijă afurisiţilor de corbi şi făcând focurile pentru bătrânul Maester Aemon. Jon Snow, bastardul, era cel care‑i luase toate astea, el cu amicul său, grăsanul Sam Tarly. Din pricina lor se afla aici, stând să‑i îngheţe boaşele în inima pădurii bântuite, cu o haită de câini. ― Şapte draci! Smuci zdravăn de lese, asmuţind câinii. Urma, nenorociţilor. Aia e o urmă de urs! Vreţi niscaiva carne, ori ba? Scotociţi! Însă câinii nu făcură decât să se strângă şi mai mult unul în altul, scheunând. Chett pocni din biciul său scurt deasupra capetelor lor, iar căţeaua neagră îl mârâi. Carnea de câine poate fi la fel de gustoasă ca ursul, o ameninţă el, cu răsuflarea îngheţându‑i la fiecare cuvânt. Lark Sisterman stătea cu braţele încrucişate la piept şi palmele vârâte la sub-suori. Purta mănuşi negre de lână, dar se plângea mereu că îi îngheaţă degetele. ― E prea al dracului de frig ca să vânezi, zise el. Să‑l ia naiba de urs, nu merită să îngheţăm pentru el. ― Nu ne putem întoarce cu mâna goală, Lark, mormăi Micul Paul prin barba castanie ce îi acoperea aproape toată faţa. Lordului Comandant nu i‑ar plăcea una ca asta. Sub nasul turtit al bărbatului voinic era o pojghiţă de gheaţă, acolo unde îi îngheţaseră mucii. O mână uriaşă, înmănuşată în blană groasă, se strângea cu putere în jurul mânerului unei suliţe. ― La naiba cu Bătrânul Urs, zise Sisterman, un bărbat subţire, cu trăsături ascuţite şi ochi fără astâmpăr. Mormont va fi mort înainte de primii zori, ai uitat? Cui îi pasă ce‑i place lui? Micul Paul clipi din ochii săi înguşti şi negri. Poate că, într‑adevăr, uitase, gândi Chett. Era destul de nătărău ca să uite aproape orice. ― De ce trebuie să‑l omorâm pe Bătrânul Urs? De ce să nu fugim pur şi simplu şi să‑l lăsăm în pace? ― Crezi că el ne va lăsa pe noi în pace? făcu Lark. Ne va urmări până‑n pânzele albe. Vrei să fii urmărit, tolomacule? ― Nu, răspunse Micul Paul. Nu vreau. Nu. ― Vasăzică, ai să‑l omori? întrebă Lark. ― Da. Bărbatul vânjos înfipse capătul suliţei în malul îngheţat al râului Am să‑l omor. Nu trebuie să ne urmărească. Sisterman îşi scoase mâinile de la subsuori şi se întoarse către Chett: ― Trebuie să‑i omorâm pe toţi ofiţerii, zic eu.                                                           Chett era sătul până peste cap să audă aceeaşi poveste. ― Am mai discutat asta. Bătrânul Urs moare, la fel ca Blane din Turnul Umbrei. La fel şi Grubbs şi Aethan, ghinionul lor că s‑au nimerit să fie de strajă, Dywen şi Bannen, pentru că ne‑ar putea urmări, iar Ser Piggy pentru corbi. Atâta tot. Îi omoram fără zarvă, în somn. Un singur ţipăt şi suntem hrană pentru viermi, până la unul. Buboaiele îi erau roşii de furie. Tu fă‑ţi numai bucăţica ta şi vezi ca verii tăi să şi‑o facă pe a lor. Şi, Paul, încearcă să nu uiţi, e a treia gardă, nu a doua. ― A treia gardă, repetă voinicul, prin barbă şi prin mucii îngheţaţi. Eu şi cu Tiptil. Îmi amintesc, Chett. Avea să fie lună neagră în noaptea aceea, iar gărzile le potriviseră în aşa fel încât să aibă de strajă câte opt de‑ai lor, cu încă doi de pază la cai. Nici că se putea mai bine. În plus, de acum era de aşteptat să se trezească în orice clipă cu sălbaticii peste ei. Chett avea de gând să fie cât mai departe înainte să se întâmple asta. Avea de gând să trăiască. Trei sute de fraţi juraţi ai Rondului de Noapte porniseră către nord, două sute de la Castelul Negru şi alţi o sută de la Turnul Umbrei. Era cea mai mare expediţie de care se pomenise, aproape o treime din forţele Rondului. Voiau să‑i găsească pe Ben Stark, pe Ser Waymar Royce şi pe ceilalţi cercetaşi care fuseseră daţi dispăruţi, şi să descopere de ce îşi părăseau sălbaticii satele. Ei bine, nu erau mai aproape de Stark şi de Royce decât atunci când porniseră de la Zid, însă aflaseră unde au plecat toţi sălbaticii – sus, în pustietatea culmilor îngheţate ale Colţilor de Gheaţă. Puteau să zacă acolo, sus, până la sfârşitul lumii, fără ca Chett să se sinchisească. Dar nu. Ei coborau. În josul Apei Laptelui. Chett îşi ridică privirea. Râul se întindea în faţa lui. Malurile sale stâncoase erau mărginite de gheaţă, iar apele lăptoase, alburii, se revărsau necontenit din Colţii de Gheaţă. Iar acum, Mance Rayder şi sălbaticii lui se revărsau şi ei, ca apa. Thoren Smallwood se întorsese valvârtej, cu trei zile în urmă. În timp ce el îi spunea Bătrânului Urs ce au văzut iscoadele sale, omul lui, Kedge Albeaţă, le povestise celorlalţi. ― Încă sunt sus, destul de departe, pe colinele de la poalele muntelui, dar se apropie, le‑a spus Kedge, încălzindu‑şi mâinile deasupra focului. Harma, zisă Cap de Câine, e în frunte, căţeaua nenorocită. Goady s‑a furişat în tabăra ei şi a văzut‑o limpede, lângă foc. Nătărăul ăla de Tumberjon a vrut s‑o răpună cu o săgeată, dar Smallwood a avut mai multă minte. Chett a scuipat, întrebându‑l: ― Câţi erau, ţi‑ai putut da seama? ― O droaie. Douăzeci, treizeci de mii, n‑am stat să‑i numărăm. Harma avea în avangardă cinci sute, toţi călare. Bărbaţii din jurul focului au schimbat priviri neliniştite. Era lucru rar să găseşti fie şi o duzină de sălbatici călare, darămite cinci sute… ― Smallwood ne‑a trimis, pe Bannen şi pe mine, să dăm ocol avangărzii, de departe, ca să aruncăm o privire asupra întregii oştiri, a continuat Kedge. Nu li se vedea capătul. Înaintează încet, ca un râu îngheţat, şase, şapte kilometri pe zi, dar nici nu mi s‑a părut că ar avea de gând să se întoarcă în satele lor. Mai mult de jumătate erau femei şi copii, şi‑şi mânau animalele în faţa lor: capre, oi, chiar şi bouri înhămaţi la sănii. Erau încărcaţi cu baloţi de blănuri, hălci de carne, cuşti cu pui, putini de unt şi roţi de tors, tot ce au agonisit. Catârii şi caii erau atât de împovăraţi, încât aveai impresia că o să li se rupă spatele. La fel şi femeile. ― Şi mergeau pe cursul Apei Laptelui? a întrebat Lark Sisterman. ― Aşa am spus, nu? Apa Laptelui avea să‑i ducă pe lângă Pumnul Primilor Oameni, fortul străvechi unde îşi aşezase tabăra Rondul de Noapte. Orice om cu un dram de judecată îşi putea da seama că era momentul să‑şi ia tălpăşiţa şi să se retragă la Zid. Bătrânul Urs întărise Pumnul cu ţepuşe, gropi şi capcane, dar în calea unei asemenea oştiri toate acestea erau zadarnice. Dacă rămâneau aici, aveau să fie cotropiţi şi nimiciţi. Iar Thoren Smallwood voia să atace. Donnel Hill cel Dulce era scutierul lui Ser Mallador Locke şi, cu o noapte înainte, îl văzuse pe Smallwood venind la cortul acestuia. Ser Mallador era de aceeaşi părere cu Ser Ottyn Wythers, cerând insistent retragerea la Zid, dar Smallwood voia să‑l convingă să se răzgândească. ― Acest Rege‑de‑Dincolo‑de‑Zid nu ne va căuta niciodată atât de departe la nord, l‑ar fi auzit Donnel zicând. Iar măreaţa lui oaste nu e decât o gloată şleampătă, plină de guri netrebnice, care n‑au habar de unde să apuce sabia. La prima lovitură o să le piară tot cheful de luptă şi o să se întoarcă urlând la colibele lor, unde o să rămână încă cincizeci de ani. Trei sute contra treizeci de mii. Chett numea asta curată nebunie, şi încă şi mai nebunesc era faptul că Ser Mallador fusese convins, iar cei doi împreună erau pe cale să‑l lămurească şi pe Bătrânul Urs. ― Dacă mai aşteptăm mult, putem să pierdem şansa asta şi să nu ne mai întâlnim cu ea, spunea Smallwood oricui stătea să‑l asculte. La aceasta, Ser Ottyn Wythers i‑a răspuns: ― Noi suntem scutul care apără regatele oamenilor. Nu te apuci să‑ţi arunci scutul fără nici o pricină. Însă Thoren Smallwood i‑a dat replica: ― Eu lupt cu sabia. Cea mai sigură apărare a unui bărbat este să dea o lovitură iute, care ucide inamicul, nu să se pitească în spatele unui scut. Însă nici Smallwood, nici Wythers nu aveau comanda. Cel care o avea era Lordul Mormont, iar el îşi aştepta celelalte iscoade: Jarman Buckwell şi cei care urcaseră Scara Uriaşului, Qhorin Halfhand şi Jon Snow, care plecaseră să cerceteze Trecătoarea Ţipătului. Dar Buckwell şi Halfhand întârziau. Morţi, cel mai probabil. Chett şi‑l închipui pe Jon Snow zăcând, vânăt şi îngheţat, pe un vârf de munte, cu suliţa vreunui sălbatic înfiptă în fundul lui de bastard. Gândul îl făcu să zâmbească. Sper că i‑au ucis şi lupul afurisit. ― Nu e nici un urs pe aici, hotărî Chett pe neaşteptate. Doar o urmă veche, atâta tot. Înapoi la Pumn! Câinii aproape îl doborâră de pe picioare, la fel de nerăbdători ca el să se întoarcă. Poate credeau că vor primi de mâncare. Chett nu‑şi putu stăpâni un hohot de râs. Erau deja trei zile de când nu‑i mai hrănise, ca să‑i înfometeze şi să‑i înrăiască. La noapte, înainte de a se face nevăzut în beznă, le va da drumul printre cai, după ce Donnel Hill cel Dulce şi Karl Picior‑Strâmb le vor tăia pripoanele. Se vor pomeni cu câini care mârâie şi cai cuprinşi de panică prin tot Pumnul, alergând printre focuri, sărind peste zidul de apărare, doborând corturile. În toată hărmălaia, puteau să treacă ore bune până să‑şi dea cineva seama că lipsesc paisprezece fraţi. Lark ar fi vrut să aducă de două ori pe atâţia, dar la ce te puteai aştepta de la un mocofan ca Sisterman? Încearcă numai să şopteşti un cuvânt în urechea cui nu trebuie şi, cât ai clipi, o să te pomeneşti mai scurt cu un cap. Nu, paisprezece erau tocmai bine, destui cât să facă exact ceea ce trebuia făcut, dar nu atât de mulţi ca să nu poată păstra un secret. Pe majoritatea îi recrutase chiar Chett. Micul Paul era unul dintre oamenii lui, cel mai vânjos bărbat de la Zid, chiar dacă se mişca mai încet ca un melc mort. Odată, i‑a rupt unui sălbatic spatele, dintr‑o îmbrăţişare. Cu ei mai erau şi Jungher, poreclit după numele armei sale preferate, şi omuleţul zis Tiptil, care siluise în tinereţe o sută de femei şi căruia îi plăcea să se laude cum că nici una nu l‑a văzut sau nu l‑a auzit măcar, până nu s‑a pomenit cu el între picioare. Planul îl ticluise Chett. El era cel isteţ, îi fusese slujitor lui Maester Aemon vreme de patru ani buni, până când l‑a înlăturat bastardul Jon Snow, ca slujba să‑i poată fi încredinţată porcului ăluia grăsan de prieten al lui. În noaptea asta, când îl va ucide pe Sam Tarly, avea de gând să‑i şoptească: Transmite‑i Lordului Snow salutul meu călduros, direct în ureche, înainte de a‑i spinteca beregata, lăsând sângele lui Ser Piggy să ţâşnească în bulboane prin straturile de seu. Chett cunoştea corbii, aşa că nu era de aşteptat să‑i facă necazuri, nu mai multe decât Tarly. O singură atingere de cuţit şi laşul ăla o să‑şi ude pantalonii şi o să înceapă să se smiorcăie, cerând îndurare. N‑are decât să cerşească, n‑o să‑i fie de nici un folos. După ce‑i va despica beregata, va deschide coliviile şi va hâşâi păsările, ca nici un mesaj să nu ajungă la Zid. Tiptil şi Micul Paul îl vor ucide pe Bătrânul Urs, Jungher se va ocupa de Blane, iar Lark cu verii lui îi vor reduce la tăcere pe Bannen şi pe bătrânul Dywen, ca să‑i împiedice să le ia urma. Ascundeau mâncare de vreo două săptămâni, iar Donnel cel Dulce şi Karl Picior‑Strâmb vor fi pregătit caii. Cu Mormont mort, comanda va trece la Ser Ottyn Wythers, un bătrân vlăguit, cu puterile şubrezite. Va da fuga la Zid înainte de apusul soarelui şi nici nu va risca să‑şi piardă din oameni, trimiţându‑i după noi. Câinii îl trăgeau după ei, în timp ce‑şi croiau drum printre copaci. Chett putea zări Pumnul ţâşnind spre cer, prin frunzişul pădurii. Era o zi atât de întunecoasă, încât Bătrânul Urs ceruse să se aprindă torţele, un cerc imens care ardea de jur împrejurul zidului de apărare ce încununa piscul abrupt, stâncos, al muntelui. Cei trei trecură cu greu albia unui pârâu. Apa era tăioasă, iar la suprafaţă pluteau, risipite, bucăţi de gheaţă. ― Eu am să mă îndrept spre coastă, mărturisi Lark Sisterman. Împreună cu verii mei. Ne vom construi o barcă şi ne vom întoarce acasă, la Surori. Iar acasă vă vor şti de dezertori şi vă vor reteza capetele nătânge, gândi Chett. Odată spuse jurămintele, nu aveai cum să părăseşti Rondul de Noapte. Oriunde în Cele Şapte Regate, te prindeau şi te omorau. Cât de­spre Ollo Ciungul, el voia să se întoarcă la Tyrosh unde, susţinea el, oamenii nu‑şi pierdeau mâinile pentru niţel furtişag cinstit, nici nu erau trimişi să îngheţe de vii, doar fiindcă au fost prinşi în pat cu nevasta vreunui cavaler. Chett cumpănise ideea de a merge cu el, însă nu vorbea limba lor moale şi piţigăiată. Şi ce putea să facă el la Tyrosh? Nu cunoştea nici un meşteşug, fiind crescut în Mlaştinile Cotoroanţei. Tatăl său îşi petrecuse toată viaţa scormonind în pământu-rile altora şi adunând lipitori. Se dezbrăca gol‑goluţ, doar cu o bucată de piele groasă pe el, şi se cufunda în apele întunecoase. Când ieşea, era plin din cap până‑n picioare. Uneori, îl punea pe Chett să‑l ajute să‑şi scoată lipitorile. Odată, una i s‑a lipit de palmă, iar el a strivit‑o cu repulsie de perete. Tatăl său i‑a dat o mamă de bătaie pentru asta. Maesterii cumpărau lipitorile cu duzina. Lark putea să se ducă acasă dacă poftea, la fel şi blestemaţii de Tyroshi, dar nu Chett. Dacă nu avea să mai revadă niciodată Mlaştinile Cotoroanţei, chiar şi aşa va fi prea curând. Lui, unul, îi plăcuse Fortăreaţa lui Craster. Omul trăia acolo pe picior mare, ca un lord, de ce n‑ar face şi el la fel? Asta chiar ar fi bună! Chett, fiul culegătorului de lipitori, lord cu cetate! Blazonul lui ar putea fi o duzină de lipitori, pe un fundal roz. Dar de ce să se oprească doar la lord? Poate ar trebui să devină rege! Mance Rayder a început prin a fi cioară. Aş putea sa fiu rege, întocmai ca el, şi să‑mi găsesc niscaiva neveste. Craster avea nouăsprezece, fără a le pune la socoteală şi pe cele tinere, fiicele pe care nu ajunsese încă să şi le vâre în aşternut. Jumătate dintre neveste erau la fel de bătrâne şi de urâte ca el, dar asta nu avea nici o importanţă. Pe cele bătrâne, Chett le‑ar putea pune la muncă, să‑i facă mâncare şi curăţenie, să scoată morcovi şi să dea lături la porci, în vreme ce nevestele tinere i‑ar încălzi patul şi i‑ar naşte copii. Craster nu s‑ar împotrivi, după ce Micul Paul l‑ar strânge la piept. Singurele femei pe care le cunoscuse Chett erau târfele pe care le plătise în Oraşul Cârtiţei. Pe când era mai tânăr, fetele din sat aruncau o singură privire la faţa lui plină de buboaie şi furuncule şi îşi întorceau privirea, scârbite. Cel mai rău fusese cu Bessa, dezmăţata aia. Îşi desfăcea picioarele pentru fiecare băiat din Mlaştinile Cotoroanţei, aşa că Chett se gândise: de ce nu şi pentru el? A mers până acolo încât, auzind că‑i plac, şi‑a petrecut o dimineaţă întreagă culegându‑i flori de câmp, dar Bessa i‑a râs în nas şi i‑a spus că mai bine s‑ar târâi într‑un pat cu lipitorile tatălui său decât cu el. S‑a oprit din râs când i‑a vârât cuţitul în burtă. A fost plăcut – uimirea aceea de pe chipul ei – aşa că a scos cuţitul şi l‑a înfipt din nou. Când l‑au prins, aproape de Cele Şapte Pâraie, bătrânul Lord Walder Frey nici măcar nu s‑a sinchisit să vină în persoană să‑l judece. L‑a trimis pe unul dintre bastarzii săi, pe acel Walder Rivers, iar când s‑a dezmeticit, Chett se îndrepta către Zid, cu diavolul ăla puturos de Yoren. Ca plată pentru singurul lui moment de plăcere, i‑au luat întreaga viaţă. Dar acum avea de gând să‑şi ia viaţa înapoi, împreună cu soţiile lui Craster. Boşorogul ăla sălbatic are dreptate. Dacă vrei o femeie de nevastă, o iei, şi asta fără să‑i dai flori, că poate aşa nu‑ţi observă afurisitele de buboaie. Lui Chett nu‑i trecea prin cap să repete acea greşeală. O să reuşească, îşi promise a suta oară. Atât timp cât scăpăm basma curată. Ser Ottyn o va lua spre sud, spre Turnul Umbrei, drumul cel mai scurt către Zid. Nu‑şi va bate capul cu noi, nu Wythers. Nu‑şi va dori decât să ajungă teferi înapoi. Cât de­spre Thoren Smallwood, dorinţa lui ar fi să continue cu atacul, dar Ser Ottyn era mult prea prudent, şi el avea întâietate. Oricum, nu va avea importanţă. După ce plecăm, Smallwood poate să atace pe cine vrea. Ce ne pasă nouă? Dacă nici unul dintre ei nu se mai întoarce la Zid, nimeni nu va mai veni vreodată să ne caute, vor crede că am murit împreună cu ceilalţi. Gândul acesta îi trecea prin minte pentru prima dată şi, vreme de o clipă, îl ispiti. Însă atunci ar trebui să‑i omoare şi pe Ser Ottyn şi pe Ser Mallador Locke, ca Smallwood să ajungă la comandă, şi erau amândoi bine păziţi, zi şi noapte… Nu, riscul era prea mare. ― Chett, zise Micul Paul în timp ce înaintau cu greu de‑a lungul unei poteci stâncoase, printre sequoia şi pini. Cum facem cu pasărea? ― Care afurisită de pasăre? Ultimul lucru de care avea nevoie acum era un nătărău care să trăncănească de­spre o pasăre. ― Corbul Bătrânului Urs, răspunse Micul Paul. Dacă îl omorâm, cine o să‑i hrănească pasărea? ― Pe cine naiba interesează? Omoară şi pasărea, dacă vrei. ― Nu vreau să mă ating de nici o pasăre, făcu voinicul. Numai că aia e o pasăre vorbitoare. Dacă povesteşte ce am făcut? Lark Sisterman izbucni în râs. ― Paul cel Mic, isteţ şi voinic, îl luă el în răspăr. ― Tacă‑ţi gura, făcu Micul Paul, ameninţător. ― Paul, spuse Chett înainte ca namila de om să se înfurie prea tare, când îl vor găsi pe bătrân zăcând într‑o baltă de sânge, cu gâtul tăiat, nu va fi nevoie de nici o pasăre să le spună că l‑a omorât cineva. Micul Paul rumegă ideea o clipă. ― Asta aşa e, se învoi el. Atunci, pot să păstrez eu pasărea? Îmi place corbul ăla. ― Al tău să fie, zise Chett, doar ca să‑l facă să tacă. ― Putem oricând să‑l mâncăm, dacă ne e foame, sugeră Lark. Micul Paul se întunecă din nou. ― Încearcă numai să‑mi mănânci pasărea, Lark. Încearcă numai! Chett auzea zvon de voci printre copaci. ― Tăceţi naibii din gură, amândoi. Aproape am ajuns la Pumn. Ieşiră aproape de versantul vestic al dealului şi îl ocoliră, către sud, unde panta era mai domoală. La marginea pădurii, o duzină de bărbaţi se antrenau cu arcul. Scrijeliseră contururi pe trunchiurile copacilor şi trăgeau cu săgeţile în ele. ― Priviţi, zise Lark. Un porc cu un arc. Fără doar şi poate, cel mai apropiat arcaş era însuşi Ser Piggy, grăsanul care îi furase locul de pe lângă Maester Aemon. Numai la vederea lui Samwell Tarly, Chett fu cuprins de mânie. Pe vremea când era slujitorul lui Maester Aemon, Chett dusese cea mai bună viaţă pe care o cunoscuse vreodată. Bătrânul orb nu era pretenţios, iar Clydas se ocupa, oricum, de aproape toate nevoile sale. Sarcinile lui Chett erau uşoare: să cureţe stâncăria, câteva focuri de făcut, de adus uneori mâncarea… şi Aemon nu l‑a lovit nici măcar o singură dată. Crede că poate să dea buzna pur şi simplu şi să mă înghiontească afară, numai pentru că e de obârşie nobilă şi ştie să citească. Poate c‑o să‑l rog să‑mi citească pumnalul, înainte să‑i spintec beregata cu el. ― Voi vedeţi‑vă de drum, le spuse celorlalţi. Eu vreau să mă uit. Câinii se smuceau, nerăbdători să meargă după ceilalţi, spre mâncarea de­spre care credeau că‑i aşteaptă sus. Chett lovi căţeaua cu vârful cizmei şi asta îl mai potoli puţin. Printre copaci, privi cum grăsanul se opintea cu un arc cât el de mare, cu faţa‑i roşie, ca o lună plină, crispată de concentrare. Trei săgeţi stăteau înfipte în pământ în faţa lui. Tarly potrivi o săgeată şi întinse arcul. Îl ţinu întins mai multă vreme, încercând să ochească, şi trase. Săgeata dispăru în desiş. Chett râse zgomotos, un sforăit de dulce dezgust. ― Pe aia n‑o s‑o găsim niciodată, şi eu voi fi învinuit, anunţă Edd Tollett, scutierul posomorât, cu părul alb, căruia toţi îi spuneau Edd cel Trist. Nu lipseşte niciodată nimic fără să fiu eu luat la ochi, de când mi‑am pierdut calul. De parcă ar fi putut face cineva ceva. Era alb şi ningea, la ce se aşteptau? ― L‑a luat vântul pe ăla, zise Grenn, un alt prieten al Lordului Snow. Încearcă să ţii arcul drept, Sam. ― E greu, se plânse grăsanul, dar trase o a doua săgeată. Aceasta zbură sus, înaintând printre crengi, la trei metri deasupra ţintei. ― Cred că ai doborât o frunză din copacul ăla, zise Edd cel Trist. Toamna vine destul de repede, nu e nevoie s‑o ajutăm. Oftă. Şi ştim cu toţii ce urmează după toamnă. O, zei, dar mi‑e frig. Trage ultima săgeată, Samwell, am impresia că‑mi îngheaţă limba până‑n fundul gurii. Ser Piggy coborî arcul şi Chett avu impresia că va începe să urle. ― E prea greu. ― Potriveşti, întinzi şi tragi, zise Grenn. Haide. Supus, grăsanul smulse ultima săgeată din pământ, o potrivi în arcul său lung şi trase. Făcu totul repede, fără să‑şi mijească, chinuit, ochii de‑a lungul săgeţii, aşa cum făcuse înainte. Săgeata lovi conturul de cărbune în partea de jos a pieptului şi rămase acolo, vibrând. ― L‑am nimerit. Ser Piggy părea şocat. Grenn, ai văzut? Edd, uite, l‑am nimerit! ― I‑ai vârât‑o între coaste, aş zice, făcu Grenn. ― L‑am omorât? vru să ştie grăsanul.                                                                             Tollett ridică din umeri. ― I‑ar fi putut înţepa un plămân, dacă ar fi avut. Copacii nu au, în general. Luă arcul din mâna lui Sam. Totuşi, am văzut şi lovituri mai proaste. Da, şi câteva îmi aparţin. Ser Piggy strălucea. Privindu‑l, aveai impresia că făcuse într‑adevăr ceva. Dar când îl văzu pe Chett cu câinii, zâmbetul i se strâmbă şi i se stinse, cu un scheunat. ― Ai lovit un copac, zise Chett. Să vedem cum ţinteşti când vine vorba de flăcăii lui Mance Rayder. Ei n‑o să stea nemişcaţi, cu braţele desfăcute şi frunzele foşnind, o, nu. Vor veni drept spre tine, urlându‑ţi în faţă, şi pun rămăşag că o să‑ţi uzi nădragii ăia. Unul dintre ei îşi va împlânta securea direct între ochişorii tăi de porc. Ultimul lucru pe care ai să‑l auzi va fi cum trosneşte când îţi muşcă din craniu. Grăsanul tremura. Edd cel Trist îi puse o mână pe umăr. ― Frate, spuse el solemn, doar fiindcă aşa ţi s‑a întâmplat ţie nu înseamnă că Samwell va suferi la fel. ― De­spre ce vorbeşti acolo, Tollett? ― De­spre securea care ţi‑a crăpat capul. E adevărat că jumătate din minte ţi s‑a scurs pe jos şi ţi‑au mâncat‑o câinii? Grenn, marele mocofan, izbucni în râs şi până şi Samwell Tarly reuşi să schiţeze un zâmbet. Chett lovi cu piciorul câinele cel mai apropiat, smuci lesele şi începu să urce dealul. Rânjeşte cât vrei, Ser Piggy. Vedem noi cine râde la noapte. Îşi dorea doar să aibă timp să‑l omoare şi pe Tollett. Un nătărău posac, cu moacă de cal, asta e. Urcuşul era abrupt, chiar şi pe această parte a Pumnului, care avea panta cea mai domoală. La jumătatea drumului, câinii începură să latre şi să‑l smucească, închipuindu‑şi că în curând vor primi de mâncare. În schimb, Chett îi făcu să‑i simtă gustul cizmei, iar câinelui mare şi urât, care s‑a repezit la el, îi rezervă o lovitură zdravănă de bici. Odată câinii legaţi, se duse să raporteze. ― Urmele erau acolo, aşa cum a zis Uriaşul, dar câinii n‑au vrut să se ia după ele, îi spuse el lui Mormont, în faţa cortului său mare şi negru. Fiind atât de aproape de râu, s‑ar putea să avem de‑a face cu urme vechi. ― Păcat. Lordul Mormont avea un cap mare şi pleşuv, barba deasă şi zburlită, iar glasul îi părea la fel de obosit ca înfăţişarea. Poate că ne‑ar fi prins bine tuturor o bucăţică de carne proaspătă. Corbul de pe umărul lui clătină din cap şi repetă: Carne. Carne. Carne. Am putea să gătim blestemaţii ăia de câini, gândi Chett, dar nu mai scoase nici o vorbă până când Bătrânul Urs îi spuse că poate să plece. Şi asta e ultima oară când trebuie să‑mi aplec capul în faţa lui, îşi zise cu satisfacţie. I se părea că se făcea şi mai frig, ceea ce ar fi jurat că era imposibil. Câinii se strânseră năpăstuiţi unul în altul, în mocirla îngheţată, iar Chett fu aproape ispitit să se cuibărească printre ei. În schimb, îşi înfăşură un şal negru de lână peste jumătatea de jos a feţei, lăsând o deschizătură în dreptul gurii, ca să poată respira. Descoperi că îi e mai cald dacă se mişcă, aşa că începu să dea încet ocol taberei, cu un teanc de frunze acrişoare în mână, oprindu‑se, când şi când, să le mestece împreună cu fraţii în negru şi ascultând ce aveau de povestit. Nici unul dintre cei din garda de zi nu avea de‑a face cu planul său, dar, chiar şi aşa, socotise că era bine să‑şi facă o părere de­spre ce gândeau. În principal, gândeau că era al naibii de frig. Vântul se stârnea tot mai puternic, pe măsură ce umbrele se alungeau. Trecând printre pietrele zidului de apărare, scotea un sunet subţire, ascuţit. ― Urăsc sunetul ăsta, zise Uriaşul cel mic. Parc‑ar fi un ţânc în tufişuri, scâncind după lapte. Când îşi termină turul şi se întoarse la câini, îl găsi pe Lark aşteptându‑l. ― Ofiţerii sunt iarăşi în cortul Bătrânului Urs şi discută aprins. ― Asta fac ei, zise Chett. Sunt de viţă nobilă, toţi în afară de Blane, şi se îmbată cu vorbe în loc de vin. Lark se trase discret mai aproape. ― Cap‑sec îi tot dă înainte cu pasărea, îl preveni el, aruncând o privire de jur împrejur, ca să se asigure că nu era nimeni prin preajmă. Acum întreabă dacă am adus vreo sămânţă pentru vietatea aia blestemată. ― E corb, răspunse Chett. Mănâncă hoituri.                                                               Lark rânji: ― Poate pe al lui, cine ştie? Sau al tău. Chett era de părere că aveau nevoie de namila de om mai mult decât de Lark. ― Nu te mai frământa cu Micul Paul. Tu‑ţi faci treaba ta, el pe‑a lui. Amurgul se strecura printre copaci când Chett scăpă de Sisterman şi se aşeză să‑şi ascută sabia. Era o muncă a naibii de grea, cu mănuşile pe mâini, dar nu avea de gând să şi le scoată. Pe frigul ăsta, orice nesăbuit care atingea oţelul cu mâna goală se alegea fără o bucată de piele. Când soarele coborî la asfinţit, câinii începură să scâncească. Le dădu apă şi înjurături. ― Încă o jumătate de noapte şi vă puteţi căuta singuri ospăţul. Se simţea deja miros de mâncare. Dywen perora lângă foc, când Chett îşi primea de la Hake, bucătarul, colţul de pâine tare şi un castron cu supă de fasole cu slănină. ― Pădurea e prea liniştită, spunea bătrânul pădurar. Nici o broască lângă râu, nici o bufniţă în întuneric. Nu mi‑a fost dat să ascult o pădure mai lipsită de viaţă ca asta. ― Dinţii ăia ai tăi sună destul de lipsiţi de viaţă, zise Hake. Dywen îşi clănţăni dinţii de lemn. ― Şi nici un lup. Înainte au fost, dar acum nu mai sunt. Unde s‑au dus, vă puteţi închipui? ― Undeva unde e cald, zise Chett. Din duzina de fraţi care se nimeriseră lângă foc, patru erau oamenii lui. Îi cercetă pe fiecare cu coada ochiului, să vadă dacă vreunul dădea semne de slăbiciune. Jungher părea destul de calm. Stătea liniştit şi‑şi ascuţea sabia, ca în fiecare seară. Iar Donnel Hill cel Dulce era numai zâmbete. Avea dinţii albi, buze groase şi roşii, bucle blonde care i se revărsau pe umeri într‑o neorânduială meşteşugită şi susţinea că era fiul nelegitim al unui oarecare Lannister. Poate că era. Chett nu avea nevoie de băieţi frumoşi, nici de bastarzi, dar Donnel cel Dulce părea că face faţă. Era, însă, mai puţin sigur în privinţa pândarului pe care fraţii îl porecliseră Taie‑Lemne, mai mult fiindcă sforăia, decât fiindcă ar fi avut vreo legătură cu copacii. În clipa asta părea atât de neliniştit, încât, cine ştie, poate că nu avea să mai sforăie niciodată. Iar Maslyn era şi mai rău. Chett vedea cum i se prelinge sudoarea pe faţă, în ciuda vântului necruţător. Broboanele străluceau în lumina focului, ca o puzderie de nestemate ude. Maslyn nu se atingea de mâncare, doar se holba la castronul lui de supă, ca şi cum mirosul ar fi fost pe cale să‑l umple de greaţă. Va trebui să fiu cu ochii pe el, gândi Chett. ― Adunarea! Sunetul ţâşni pe neaşteptate dintr‑o mulţime de gâtlejuri şi se răspândi cu repeziciune în toate colţurile taberei de pe creasta muntelui. Oameni ai Rondului de Noapte! Adunaţi‑vă lângă focul central! Încruntându‑se, Chett îşi termină supa şi îi urmă pe ceilalţi. Bătrânul Urs stătea în faţa focului, cu Smallwood, Locke, Wythers şi Blane înşiraţi în spatele lui. Mormont era înveşmântat cu o mantie din blană neagră şi groasă, cu corbul cocoţat pe umăr, umflându‑şi penele negre. Nu e semn bun. Chett se strecură între Brown Bernarr şi câţiva bărbaţi de la Turnul Umbrei. Când se strânseră cu toţii, cu excepţia pândaşilor din păduri şi a străjerilor de la zidul de apărare, Mormont îşi drese glasul şi scuipă. Saliva îngheţă înainte să atingă pământul. ― Fraţilor, spuse el, oameni ai Rondului de Noapte. (Oameni, ţipă corbul. Oameni! Oameni!) Sălbaticii sunt în marş. Coboară din munţi pe cursul Apei Laptelui. Thoren e de părere că avangarda lor ne va ajunge din urmă de acum în zece zile. Cei mai experimentaţi cercetaşi ai lor vor fi în avangardă, cu Harma Cap de Câine. Ceilalţi vor forma, probabil, ariergarda, sau vor veni în preajma lui Mance Rayder însuşi. În rest, luptătorii lor vor fi împrăştiaţi de‑a lungul întregii linii de marş. Au boi, catâri, cai… dar puţini. Cei mai mulţi vor fi pe jos, prost înarmaţi şi neantrenaţi. Armele pe care le poartă vor fi fiind mai degrabă din piatră şi os decât din oţel. Sunt împovăraţi de femei, copii, turme de oi şi de capre şi de tot avutul lor, pe deasupra. Pe scurt, deşi numeroşi, sunt vulnerabili… şi ei nu ştiu că suntem aici. Sau aşa trebuie să ne rugăm să fie. Ba ştiu, gândi Chett. Bubos bătrân ce eşti, le e limpede ca lumina zilei. Qhorin Halfhand nu s‑a întors, aşa‑i? Nici Jarman Buckwell. Dacă măcar unul dintre ei a fost prins, ştii foarte bine că sălbaticii vor fi stors până acum de la el un cântec, două. Smallwood ieşi în faţă: ― Mance Rayder are de gând să zdrobească Zidul şi să aducă războiul sânge-ros în Cele Şapte Regate. Ei, bine, ăsta e un joc care se joacă în doi. Mâine îi aducem noi războiul. ― Pornim în zori cu toată oastea, adăugă Bătrânul Urs, în timp ce un murmur străbătea mulţimea. Vom porni către nord şi vom face un ocol pe la vest. Avangarda Harmei va fi dincolo de Pumn când ne vom întoarce. Colinele de la poalele Colţilor de Gheaţă sunt pline de văi înguste, şerpuitoare, numai bune pentru ambuscade. Linia lor de marş se va întinde cât vezi cu ochii. Îi vom ataca în mai multe puncte deodată şi se vor jura că suntem trei mii, nu trei sute. ― Îi vom lovi în plin şi vom dispărea înainte să apuce să‑şi grupeze cavaleria şi să ne înfrunte, interveni Thoren Smallwood. Dacă se iau după noi, îi alergăm bine, apoi ne întoarcem şi lovim din nou, în altă parte a coloanei. Dăm foc căruţelor, le risipim turmele şi omorâm cât de mulţi putem. Pe Mance Rayder însuşi, dacă‑l găsim. Dacă se împrăştie şi se întorc la colibele lor, atunci am învins. Dacă nu, îi hărţuim tot drumul până la Zid şi avem grijă să lase în urma lor un şir de cadavre, să se ştie pe unde au trecut. ― Sunt mii! strigă cineva din spatele lui Chett. ― Vom muri! Era glasul lui Maslyn, plin de spaimă.                                             Muri, strigă corbul lui Mormont, bătându‑şi aripile negre. Muri, muri, muri. ― Da, mulţi dintre noi, răspunse Bătrânul Urs. Poate cu toţii. Dar, aşa cum a spus un alt Lord Comandant cu mii de ani în urmă, de aceea purtăm veşminte negre. Amintiţi‑vă jurământul, fraţii mei. Căci suntem săbiile din întuneric, cei ce veghează pe ziduri… ― Focul ce arde pentru a învinge frigul. Ser Mallador Locke îşi scoase sabia lungă. ― Lumina ce aduce zorile, răspunseră alte glasuri, şi mai multe săbii ţâşniră din teacă. Apoi îşi scoaseră cu toţii armele şi erau aproape trei sute de săbii ridicate şi tot atâtea glasuri strigând: ― Goarna care îi trezeşte pe cei adormiţi! Scutul care păzeşte ţinuturile oamenilor! Chett nu avu de ales. Îşi ridică glasul, împreună cu ceilalţi. Aerul era scăldat în aburul răsuflării lor, iar lumina focului strălucea pe oţel. Fu mulţumit să‑i vadă pe Lark, pe Tiptil şi pe Donnel Hill cel Dulce alăturându‑se, de parcă ar fi fost la fel de nătărăi ca toţi ceilalţi. Asta era bine. Nu avea rost să atragă atenţia, când ceasul lor era atât de aproape. Când strigătele se stinseră, auzi din nou sunetul vântului lovindu‑se de zidul de apărare. Flăcările se învolburau, tremurând, înfrigurate parcă şi ele, iar în liniştea ce se lăsase deodată, corbul Bătrânului Urs croncăni zgomotos şi zise încă o dată: Muri. Isteaţă pasăre, gândi Chett, în timp ce rupeau rândurile, îndemnaţi de ofiţeri să mănânce bine şi să se odihnească pe îndelete la noapte. Chett se cuibări sub blănurile sale, lângă câini, cu mintea plină de lucrurile care ar putea merge prost. Dacă jurământul ăla nenorocit l‑a făcut pe vreunul dintre oamenii lui să se răzgândească? Sau dacă Micul Paul a uitat, şi va încerca să‑l omoare pe Mormont în timpul celei de‑a doua gărzi, în loc de a treia? Dacă Maslyn şi‑a pierdut curajul sau dacă vreunul dintre ei s‑a făcut şoptitor, sau… Se pomeni stând cu urechea ciulită în noapte. Vântul suna, într‑adevăr, ca scâncetul unui copil şi, din când în când, Chett auzea glasuri de bărbaţi, neche-zatul unui cal, un buştean trosnind în foc. Dar nimic altceva. Atâta linişte. Vedea plutind în faţa ochilor săi chipul Bessei. Nu cuţitul am vrut să‑l vâr în tine, voia să‑i spună. Ţi‑am cules flori, trandafiri sălbatici, calomfir şi maci galbeni, mi‑a luat toată dimineaţa. Inima îi bubuia ca o tobă, atât de puternic încât se temea că ar putea trezi toată tabăra. Barba îi era acoperită de o pojghiţă de gheaţă, de jur împrejurul gurii. De unde mi‑a venit să mă gândesc aşa, la Bessa? Înainte, ori de câte ori se gândise la ea, fusese doar ca să‑şi aducă aminte chipul ei în timp ce murea. Ce era cu el? Abia mai putea respira. Oare adormise? Se ridică în genunchi şi simţi pe nas ceva ud şi rece. Ridică ochii. Ningea. Îşi simţea lacrimile îngheţându‑i pe obraji. Nu e drept! îi venea să strige. Zăpada îi va distruge toată munca, toate planurile făurite cu grijă. Era o ninsoare deasă, fulgii albi şi mari se îngrămădeau în jurul lui. Cum vor găsi în zăpadă ascunzătorile de hrană sau cărăruia pe care voiau s‑o urmeze, către est? Nu vor avea nevoie nici de Dywen, nici de Bannen ca să ne urmărească, dacă vom merge prin zăpadă proaspătă. Iar zăpada ascundea denivelările pământului, mai cu seamă noaptea. Un cal ar putea să se împiedice de o rădăcină sau să‑şi rupă piciorul, lovindu‑se de o piatră. S‑a sfârşit cu noi, îşi dădu el seama. S‑a sfârşit înainte de a începe. Suntem pierduţi. Fiul căutătorului de lipitori nu va avea parte nici de o viaţă de lord, nici de fortăreaţă, nici de neveste sau coroană. Va avea parte doar de sabia unui sălbatic în burtă şi apoi de o groapă fără semn. Zăpada mi‑a luat totul… zăpada blestemată… Zăpada îl mai nenorocise o dată. Zăpada pe care o aducea numele lui Snow, şi porcul său mult iubit. Chett se ridică. Picioarele îi erau înţepenite, iar fulgii transformau torţele din depărtări în flăcărui portocalii, înceţoşate. Se simţea de parcă ar fi fost atacat de un nor de insecte palide şi reci. I se aşezau pe umeri, pe cap, îi zburau pe la nas, în faţa ochilor. Înjurând, dădu fulgii la o parte cu mâna. Sam Tarly, îşi aminti. Mai pot încă să mă ocup de Ser Piggy. Îşi înfăşură şalul peste faţă, îşi trase gluga pe cap şi începu să traverseze tabăra cu paşi mari, către locul unde dormea laşul. Ningea atât de tare, încât se rătăci printre corturi, dar, în cele din urmă, zări micul adăpost călduţ pe care grăsanul şi‑l făcuse între o stâncă şi coliviile corbilor. Tarly era îngropat sub un maldăr de pături negre de lână şi blănuri zdrenţăroase. Vântul purtase zăpada înăuntru, acoperindu‑l. Arăta ca un fel de munte moale şi rotund. Când Chett scoase cu grijă pumnalul, oţelul foşni în teaca de piele, abia şoptit, ca o palidă speranţă. Unul dintre corbi croncăni. ― Zăpadă, murmură un altul, mijindu‑şi ochii negri printre gratii. Cel dintâi corb adăugă şi el: ― Zăpadă. Chett trecu pe lângă ei, păşind cu băgare de seamă. O să‑şi apese mâna stângă pe gura băiatului, ca să‑i înăbuşe strigătele, şi pe urmă… Uuuuuuuhoooooooooo. Se opri cu un picior în aer, înghiţindu‑şi înjurătura, în timp ce cornul răsuna, palid şi îndepărtat, dar inconfundabil. Nu acum. Blestemaţi fie zeii, nu tocmai ACUM! Bătrânul Urs ascunsese iscoade cu ochi ageri în pădurea ce împrejmuia Pumnul, ca să le dea de ştire când se apropie cineva. Oamenii lui Jarman Buckwell, întorşi de la Scara Uriaşului, îşi spuse Chett, sau Qhorin Halfhand, de la Trecătoarea Ţipătului. Un singur sunet de corn însemna întoarcerea fraţilor. Dacă era Halfhand, Jon Snow ar putea fi cu el, în viaţă. Sam Tarly se ridică în capul oaselor, cu ochii umflaţi de somn şi se holbă la zăpadă, buimac. Corbii croncăneau zgomotos, iar Chett îşi auzea câinii lătrând. Jumătate din tabăra blestemată e trează. Degetele‑i înmănuşate se strânseră pe mânerul pumnalului, în timp ce aştepta ca sunetul să se stingă. Dar îndată ce pieri, porni din nou, mai puternic, mai limpede. Uuuuuuuuuuuuhooooooooooooooo. ― O, Zei, îl auzi pe Sam Tarly scâncind. Grăsanul se ridică în genunchi, clătinându‑se, cu picioarele încâlcite în mantie şi pături. Le azvârli la o parte, dând din picioare, şi întinse mâna după haina de zale pe care o atârnase de o piatră din apropiere. În timp ce îşi trăgea peste cap haina imensă, cât un cort, şi îşi strecura trupul în ea, Sam îl zări pe Chett, stând în faţa lui. ― Au fost două? întrebă el. Am visat că aud cornul sunând de două ori. ― N‑ai visat, răspunse Chett. A sunat de două ori, ca să cheme Rondul la arme. De două ori, vestind apropierea duşmanului. Te aşteaptă o secure pe care scrie Piggy, grăsanule. De două ori înseamnă sălbatici. Îi veni să râdă, văzând teama întipărită pe faţa aceea rotundă, ca o lună plină. Să‑i ia naiba pe toţi, înghiţi‑i‑ar şapte iaduri. Blestemata de Harma. Blestematul de Mance Rayder. Blestematul de Smallwood. Zicea că n‑o să ne ajungă decât peste… Uuuuuuuuuuuuuuuhooooooooooooo Cornul sună, sună şi sună, până când păru că nu se va stinge niciodată. Corbii îşi fâlfâiau aripile şi ţipau, zburau de colo‑colo în colivii şi se agăţau de gratii, iar fraţii Rondului de Noapte se ridicau în toate colţurile taberei, îşi îmbrăcau armurile, îşi legau centurile, îşi apucau securile de război şi arcurile. Samwell Tarly se ridică, tremurând, cu faţa albă ca ninsoarea care cădea, învârtejindu‑se, în jurul lor. ― Trei, scânci el, a sunat de trei ori, am auzit trei. Nu sună niciodată de trei ori. Nu s‑a întâmplat asta de sute şi mii de ani. Trei înseamnă… ― Ceilalţi. Chett scoase un sunet care era pe jumătate râs, pe jumătate suspin şi, dintr‑odată, era ud. Simţea cum urina i se prelinge pe picior şi vedea cum un şuvoi îi inundă partea din faţă a pantalonilor.  

Festinul ciorilor de George R.R. Martin volumul 2 TÂLHARUL   Tobele băteau un ritm de război, în timp ce Victoria de Fier înainta domol, cu pintenul spintecând apele verzi, agitate. Corabia mai mică din faţă se întorcea, plesnind marea cu vâslele. Pe flamurile ei fluturau trandafiri: la pupă şi la proră câte un trandafir alb pe un scut roşu, iar în vârful catargului unul auriu pe un fond verde ca iarba. Victoria de Fier se înclină atât de tare, încât jumătate din echipaj se clătină pe picioare. Vâslele loveau şi despicau, o muzică dulce pentru urechile căpitanului. Sări peste parapet, aterizând pe puntea inferioară, cu mantia-i aurie unduindu-se în urma lui. Trandafirii albi se dădură în lături, aşa cum făceau oamenii întotdeauna la vederea lui Victarion Greyjoy, înarmat şi înveşmântat în armură, cu faţa ascunsă sub coiful-kraken. Aveau în mâini suliţe, săbii şi topoare, dar nouă din zece nu purtau niciun fel de armură, iar al zecelea avea doar o cămaşă din zale cusute. Aceştia nu sunt oameni de fier, gândi Victarion. Încă se tem de înec. ― Prindeţi-l! strigă cineva. E singur! ― HAIDE! răcni Victarion ca răspuns. Hai şi omoară-mă, dacă poţi. Din toate părţile, cavalerii trandafirii se apropiară, cu oţel cenuşiu în mâini şi teroare în adâncul ochilor. Teama lor era atât de pârguită încât Victarion îi simţea gustul. Lovi în stânga şi-n dreapta, retezând de la cot braţul primului om care-i ieşi în cale, spintecând umărul celui de-al doilea. Cel de-al treilea îşi îngropă capul securii în lemnul moale de pin al scutului lui Victarion. Acesta îl izbi de faţa nesăbuitului, îl doborî şi îl omorî când încercă să se ridice. În timp ce se căznea să-şi scoată securea dintre coastele celui mort, o suliţă i se înfipse între omoplaţi. O simţi ca şi cum cineva l-ar fi plesnit peste spate. Victarion se întoarse şi-şi coborî securea în capul suliţaşului, simţind impactul în braţ când oţelul trecu, scrâşnind, prin coif şi păr şi craniu. Bărbatul se clătină o fracţiune de secundă, până când căpitanul de fier smulse oţelul şi azvârli cadavrul pe punte, unde se bălăbăni fără vlagă, arătând mai degrabă beat decât mort. Oamenii de fier veniseră după el, jos, pe puntea corăbiei sfărâmate. Îl auzi pe Wulfe O-Ureche scoţând un urlet când se puse pe treabă, îl zări pe Ragnor Pyke în armura-i ruginită, zări securea lui Nute Bărbierul învârtindu-se în aer şi poposind în pieptul unui bărbat. Victarion ucise încă unul şi încă unul. L-ar fi omorât şi pe-al treilea, dar Ragnor îl doborî înaintea lui. ― Bine lovit! îi strigă Victarion. Când se întoarse să caute următoarea victimă pentru securea sa, îl văzu peste punte pe celălalt căpitan. Cămaşa-i albă era pătată de sânge şi de cheaguri, dar Victarion putea distinge însemnul de pe pieptul lui, trandafirul alb în mijlocul scutului roşu. Omul purta aceleaşi însemne pe scut, pe un fond alb, cu o margine roşie, crenelată. ― Tu! strigă căpitanul de fier, peste măcel. Tu cu trandafirul! Să fii tu lordul de la Scutul Sudului? Celălalt îşi ridică viziera, arătându-şi faţa spână. ― Sunt fiul şi moştenitorul lui. Ser Talbert Serry. Iar tu cine eşti, krakene? ― Moartea ta. Victarion se năpusti înspre el. Serry făcu un salt, ieşindu-i în întâmpinare. Sabia sa lungă era din oţel bun, făurit la castel, şi tânărul cavaler o făcea să răsune. Prima lui lovitură fu joasă şi Victarion o pară cu securea. Cea de-a doua îl nimeri pe căpitanul de fier în coif, înainte să-şi ridice scutul. Victarion răspunse cu o lovitură laterală. Scutul lui Serry îi ieşi în cale. Aşchii de lemn zburară şi trandafirul alb se despică de-a latul, cu un dulce, ascuţit pârâit. Sabia lungă a tânărului cavaler îl izbi în coapsă, o dată, de două ori, de trei ori, scârţâind pe oţel. Băiatul ăsta e ager, îşi dădu seama căpitanul de fier. Îl izbi cu scutul în faţă şi îl trimise, clătinându-se, spre copastie. Victarion ridică securea şi lovi cu toată puterea, ca să-l despice pe băiat de la beregată până la pântece, dar Serry se feri, răsucindu-se. Capul securii trecu prin parapet, aruncând aşchii în aer, şi rămase împlântat acolo când încercă să-l scoată. Puntea se mişcă sub picioarele lui şi Victarion căzu într-un genunchi. Ser Talbert îşi azvârli scutul crăpat şi lovi cu sabia-i lungă. Şi scutul lui Victarion se strâmbase când se împiedicase. Prinse sabia lui Serry într-un pumn de fier. Mănuşa de oţel scrâşni şi Victarion gemu, străbătut de un junghi de durere, însă nu cedă. ― Sunt ager şi eu, băiete, spuse el, smulgând sabia din mâna cavalerului şi aruncând-o în mare. Ochii lui Ser Talbert se lărgiră. ― Sabia mea… Victarion îl prinse pe flăcău de gât cu un pumn plin de sânge. ― Du-te după ea, spuse el, împingându-l cu spatele peste parapet, în apele amestecate cu sânge. Astfel, Victarion găsi răgazul să-şi elibereze securea. Trandafirii albi se retrăgeau în faţa şuvoiului de fier. Unii încercau să fugă sub punte, în timp ce alţii strigau, cerând îndurare. Victarion simţea sângele cald şiroindu-i pe degete, sub zale, sub pielea fiartă şi sub platoşa stâlcită, dar era o nimica toată. În jurul catargului, un grup compact de vrăjmaşi continuau să opună rezistenţă, stând umăr lângă umăr, într-un cerc. Ăştia sunt bărbaţi, cel puţin. Preferă să moară decât să se predea. Victarion avea să le împlinească dorinţa câtorva, îşi lovi securea de scut şi îi atacă. Zeul Înecat nu-l făcuse pe Victarion Greyjoy să se lupte cu vorbe la plebiscite, nici să se bată cu duşmani ascunşi, mişei, în mlaştini nesfârşite. De aceea fusese aşezat pe pământ, ca să stea în picioare, înveşmântat în oţel şi cu o secure picurând de sânge în mână, împărţind moarte cu fiecare lovitură. Se năpustiră asupra lui din faţă şi din spate, dar săbiile lor ar fi putut la fel de bine să fie nuiele de salcie, după cât îl răneau. Nicio lamă nu putea să taie prin armura grea a lui Victarion Greyjoy, iar el nu le dădea duşmanilor răgazul să-i găsească punctele slabe de la încheieturi, unde îl apărau doar zalele şi pielea. Puteau să-l atace trei oameni, patru sau cinci, nu conta. Îi omora unul câte unul, apărat de ceilalţi de armura sa. Când cădea un duşman, mânia i se întorcea către următorul. Ultimul care-l înfruntă trebuie să fi fost un fierar; avea umeri ca de taur, iar unul era mult mai musculos decât celălalt. Armura lui era compusă doar dintr-o brigandină ţintată şi un coif din piele fiartă. Singura lovitură a acestuia făcu praf scutul lui Victarion, însă, în replică, lovitura căpitanului îi despică ţeasta în două. De-ar fi la fel de uşor cu Ochi-de-Cioară! Când îşi eliberă din nou capul securii, craniul fierarului parcă explodă. Oase, sânge şi creier se împrăştiară peste tot, iar cadavrul se prăbuşi cu faţa în jos la picioarele lui. Acum e prea târziu să mai ceri îndurare, gândi Victarion, eliberându-se de trupul celui mort. Puntea era acum lipicioasă sub picioare, iar morţii şi muribunzii zăceau în mormane peste tot. Îşi azvârli scutul deoparte şi trase aer în piept. ― Căpitane, îl auzi pe Bărbier spunând lângă el, ziua este a noastră. De jur împrejur, marea era plină de corăbii. Unele ardeau, unele se scufundau, altele se sfărâmaseră în bucăţi. Între carene, apa era pâcloasă ca o tocană, plină de leşuri, vâsle rupte şi oameni agăţându-se de epavă. În depărtare, câteva corăbii ale Sudului goneau înapoi către Mander. Lasă-i să plece, gândi Victarion. Lasă-i să spună povestea. Odată ce a întors coada şi a fugit de pe câmpul de luptă, un bărbat încetează să mai fie bărbat. Ochii îl înţepau din pricina sudorii care-i şiroise peste ei în timpul luptei. Doi dintre vâslaşii lui îi desfăcură coiful-kraken, ca să şi-l poată scoate. Victarion îşi şterse fruntea. ― Cavalerul ăla! mârâi el. Cavalerul trandafirului alb. L-a scos cineva din apă? Un fiu de lord putea aduce o răscumpărare frumuşică. De la tatăl său, dacă Lordul Serry supravieţuise zilei de azi. De la stăpânul lui de la Highgarden, dacă nu. Dar nimeni nu văzuse ce se alesese de cavaler după ce se prăbuşise peste parapet. Probabil se înecase. ― Fie să se ospăteze după cum a luptat, în castelele de apă ale Zeului Înecat! Deşi oamenii din Insulele Scutului îşi ziceau marinari, traversau mările cu spaimă şi se duceau la luptă îmbrăcaţi în veşminte uşoare, de teamă să nu se înece. Tânărul Serry fusese altfel. Un bărbat curajos, gândi Victarion. Aproape un om de fier. Victarion îi încredinţă lui Ragnor Pyke corabia capturată, îi dădu o duzină de oameni drept echipaj şi se urcă înapoi pe propria-i Victorie a Fierului. ― Dezbrăcaţi ostaticii de armuri şi legaţi-le rănile, îi spuse el lui Nute Bărbierul. Aruncaţi muribunzii în mare. Dacă vreunii cerşesc îndurare, tăiaţi-le mai întâi beregata. Nu avea decât dispreţ pentru asemenea oameni; era mai demn să te îneci în apă de mare decât în sânge. Vreau să-mi socotiţi corăbiile pe care le-am câştigat şi toţi cavalerii şi lorzii mărunţi pe care i-am luat prizonieri. Şi le vreau flamurile. Într-o bună zi, avea să le agaţe în castelul său, ca atunci când va fi bătrân şi neputincios să-şi poată aminti de toţi duşmanii pe care îi omorâse când era tânăr şi puternic. ― Aşa vom face. Nute rânji. E o mare victorie. Da, gândi el, o mare victorie pentru Ochi-de-Cioară şi vrăjitorii lui. Ceilalţi căpitani aveau să strige din nou numele fratelui său când veştile vor ajunge la Scutul de Stejar. Euron îi cucerise cu vorba lui meşteşugită şi cu ochiul zâmbitor şi îi subjugase cauzei lui cu prada din zeci de ţinuturi îndepărtate; aur şi argint, armuri împodobite, săbii curbate, cu mânere aurite, pumnale din oţel valyrian, blănuri vărgate de tigri şi piei de pisici pătate, manticori de jad şi străvechi sfincşi valyrieni, cufere pline cu nucşoară, cuişoare şi şofran, colţi de fildeş şi coarne de unicorn, pene verzi, portocalii şi galbene din Marea Verii, mătase fină şi brocart sclipitor… dar toate acestea erau o nimica toată pe lângă asta. Acum le-a dat victoria şi sunt ai lui pe vecie, gândi căpitanul. Gustul era amar. A fost victoria mea, nu a lui. El unde a fost? La Scutul de Stejar, huzurind într-un castel. Mi-a furat soţia şi mi-a furat tronul, iar acum îmi fură gloria. Obedienţa era un lucru firesc pentru Victarion Greyjoy; fusese născut cu asta. Crescând în umbra fraţilor săi, îl urmase pe Balon cu supunere în tot ce făcea. Mai târziu, când fiii lui Balon veniseră pe lume, ajunsese să accepte că avea să plece şi în faţa lor genunchiul, într-o bună zi, când unul dintre ei va lua locul tatălui său pe Stânca Mării. Dar Zeul Înecat îi chemase pe Balon şi pe fiii lui în adânc, în castelele sale de apă, iar Victarion nu putea să-l numească pe Euron „rege” fără să simtă un gust amar în gâtlej. Vântul se înteţea şi setea îl chinuia. După o bătălie, voia întotdeauna vin. Îi încredinţă puntea lui Nute şi coborî. În cabina lui strâmtă de la pupă, o găsi pe femeia oacheşă dornică şi pregătită; pesemne bătălia îi înfierbântase şi ei sângele. O luă de două ori, aproape fără pauză. Când isprăviră, sânii, coapsele şi pântecele femeii erau mânjite de sânge, dar era sângele lui, de la tăietura din palmă. Femeia oacheşă i-o spălă cu oţet fiert. ― Planul lui a fost bun, trebuie să recunosc, spuse Victarion când femeia îngenunche lângă el. Manderul ne e deschis acum, aşa cum a fost în vechime. Manderul era un râu leneş, larg şi domol şi înşelător, plin de cioturi şi bancuri de nisip. Majoritatea navelor maritime nu îndrăzneau să navigheze dincolo de Highgarden, însă corăbiile lungi, cu pescajul lor mic, puteau naviga în amonte până la Podul Amar. În vremurile de demult, oamenii de fier străbătuseră fără frică râul şi prădaseră de-a lungul Manderului şi al afluenţilor lui… până când regii mâinii verzi înarmaseră popoarele de pescari de pe patru insuliţe de la gura Manderului şi îi numiseră scuturile lor. Două mii de ani trecuseră, dar, în turnurile de apărare înşirate pe malurile lor râpoase, bărbile cărunte continuau să ţină străvechea veghe. De îndată ce zăreau o corabie, bătrânii îşi aprindeau focurile de avertisment şi chemarea sălta de pe o colină pe alta, de la o insulă la alta. Duşmani! Duşmani! Atacatori! Atacatori! Când pescarii vedeau focurile arzând pe culmi, îşi lăsau năvoadele şi plugurile şi puneau mâna pe săbii şi securi. Lorzii lor ieşeau în goană din castele, însoţiţi de cavaleri şi oşteni în armuri. Cornii de război răsunau peste ape, de la Scutul Verde şi de la Scutul Cenuşiu, de la Scutul de Stejar şi de la Scutul Sudului, iar corăbiile lor lungi ieşeau din îngrăditurile lor de piatră acoperite cu muşchi înşirate de-a lungul ţărmului, cu vâslele ţâşnind în timp ce se îngrămădeau în strâmtori în apărarea Manderului, hărţuindu-i pe atacatori către amonte, unde îi aştepta osânda. Euron îi trimisese pe Torwold Dinte-Maro şi pe Vâslaşul Roşu în susul Manderului, cu o duzină de corăbii iuţi, pentru ca lorzii Insulelor Scutului să se împrăştie, urmărindu-i. Pe când sosise grosul flotei sale, doar o mână de luptători mai rămăseseră să apere insulele. Oamenii de fier veniseră cu fluxul de seară, pentru ca lumina orbitoare a soarelui la asfinţit să-i ascundă de privirile bărbilor cărunte din turnurile de veghe până când era prea târziu. Vântul le sufla din spate, aşa cum suflase pe tot drumul de la Vechiul Wyk. Marinarii şuşoteau că era mâna vrăjitorilor lui Euron, că Ochi-de-Cioară îl înduplecase pe Zeul Furtunii cu sacrificii de sânge. Cum altfel ar fi îndrăznit să înainteze atât de mult spre vest, în loc să urmeze linia ţărmului, cum era obiceiul? Oamenii de fier îşi conduseseră corăbiile lungi prin albiile pietroase şi se risipiseră în amurgul violet, cu oţelul sclipindu-le în mâini. Focurile ardeau deja pe culmi, dar prea puţini erau cei rămaşi să pună mâna pe arme. Scutul Cenuşiu, Scutul Verde şi Scutul Sudului căzuseră înainte de răsăritul soarelui. Scutul de Stejar mai rezistase o jumătate de zi. Iar când oamenii celor Patru Scuturi încetaseră să-i urmărească pe Torwold şi pe Vâslaşul Roşu şi se întorseseră în aval, găsiseră Flota de Fier aşteptându-i la gura Manderului. ― Totul s-a petrecut întocmai cum a spus Euron, îi explică Victarion femeii oacheşe, în timp ce ea îi bandaja rănile cu pânză. Trebuie că vrăjitorii lui prevăzuseră. Avea trei la bordul Tăcerii, după cum îi mărturisise Quellon Humble unui şoptitor. Erau oameni ciudaţi şi înfricoşători, dar Ochi-de-Cioară şi-i făcuse sclavi. Dar încă are nevoie de mine să-i port bătăliile, zise apăsat Victarion. Vrăjitorii or fi ei buni, dar războaiele se câştigă cu oţel şi sânge. Rana îl durea mai rău ca niciodată din pricina oţetului. O îmbrânci pe femeie şi închise pumnul, cu o căutătură aspră: Adu-mi vin. Bău în întuneric, gândindu-se la fratele lui. Dacă nu lovesc cu mâna mea, tot regicid se cheamă că sunt? Victarion nu se temea de oameni, dar blestemul Zeului Înecat îl punea pe gânduri. Dacă un altul îl doboară, la porunca mea, oare mâinile îmi vor fi mânjite de sângele lui? Aeron Părumed ar fi ştiut răspunsul, dar preotul era undeva pe Insulele de Fier, sperând încă să ridice oamenii de fier împotriva proaspăt încoronatului rege. Nute Bărbierul poate să radă un om cu securea lui de la douăzeci de metri depărtare. Şi niciuna dintre corciturile lui Euron nu ar putea să stea în calea lui Wulfe O-Ureche sau a lui Andrik cel Posomorât. Oricare dintre ei s-ar descurca. Dar ce poate un om să facă şi ce vrea să facă sunt două lucruri diferite şi Victarion ştia asta. ― Blasfemiile lui Euron vor abate mânia Zeului Înecat asupra noastră, a tuturor, profeţise Aeron la Vechiul Wyk. Trebuie să-l oprim, frăţioare. Suntem sânge din sângele lui Balon, nu-i aşa? ― Şi el la fel, spusese Victarion. Nu-mi place mai mult decât ţie, dar Euron e regele. Plebiscitul tău l-a ridicat şi tu i-ai aşezat coroana de lemn pe cap, cu mâna ta! ― I-am aşezat coroana pe cap, răspunsese preotul, cu alge picurându-i în păr, şi bucuros i-aş smulge-o, încoronându-te pe tine în locul lui. Numai tu eşti destul de puternic încât să i te opui. ― Zeul Înecat l-a ridicat, se plânsese Victarion. Să-l lăsăm pe Zeul Înecat să-l coboare. Aeron îi aruncase o privire încruntată, acea privire de­spre care se spunea că seacă fântânile şi lasă femeile sterpe. ― Nu zeul a vorbit. Se ştie că Euron are vraci şi vrăjitori ticăloşi pe corabia lui roşie. Au trimis asupra noastră o vrajă, ca să nu putem auzi marea. Toate acele vorbe de­spre dragoni i-au îmbătat pe căpitani şi regi. ― Şi s-au temut de cornul acela. I-ai auzit sunetul. Nu mai contează. Euron e regele nostru. ― Al meu nu, declarase preotul. Zeul Înecat îi ajută pe oamenii curajoşi, nu pe cei care se ghemuiesc sub punte când se stârneşte furtuna. Dacă nu te vei ridica să-l înlături pe Ochi-de-Cioară de pe Scaunul Mării, trebuie să iau misiunea asupra mea. ― Cum? N-ai corăbii, nici săbii. ― Am glasul meu, răspunsese preotul, şi zeul e cu mine. Puterea mării îmi aparţine, o putere căreia Ochi-de-Cioară nu poate spera să-i ţină piept. Valurile se pot sparge de munte, dar continuă să vină, val după val şi, în cele din urmă, rămân doar pietricele acolo unde, cândva, s-a înălţat muntele. Iar curând pietricelele sunt luate de ape şi ajung pentru eternitate pe fundul mării. ― Pietricele? mormăise Victarion. Eşti nebun dacă te gândeşti să-l dobori pe Euron vorbind de­spre valuri şi pietricele. ― Oamenii de fier vor fi valuri, spusese Părumed. Nu cei mari şi nobili, ci oamenii simpli, truditorii pământului şi pescarii mării. Căpitanii şi regii l-au ridicat pe Euron, dar oamenii obişnuiţi îl vor trage jos. Voi merge la Marele Wyk, la Harlaw, la Orkmont, chiar la Pyke. Cuvintele mele vor fi auzite în fiecare oraş şi în fiecare sat. Niciun om necredincios nu poate sta pe Stânca Mării! Îşi scuturase capul pletos şi se pierduse în noapte. A doua zi, când soarele răsărise, Aeron Greyjoy dispăruse din Vechiul Wyk. Nici măcar oamenii lui înecaţi nu ştiau unde. Spuneau că Ochi-de-Cioară doar râsese când aflase. Însă, cu toate că preotul plecase, cumplitele lui avertismente pluteau în aer. Victarion se pomeni aducându-şi aminte şi cuvintele lui Baelor Blacktyde. Balon a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, iar Euron e cel mai nebun dintre toţi. Tânărul lord încercase să se întoarcă acasă după plebiscit, refuzând să-l accepte pe Euron ca suveran. Dar Flota de Fier închisese golful, obiceiul obedienţei era adânc înrădăcinat în Victarion Greyjoy, iar Euron purta coroana de lemn. Zburătorul Nopţii fusese capturat, iar Lordul Blacktyde predat regelui în lanţuri. Muţii şi corciturile lui Euron îl tăiaseră în şapte bucăţi, să-i hrănească pe cei şapte zei verzi pe care îi venera. Ca răsplată pentru loialitatea sa, proaspăt încoronatul rege i-o dăduse lui Victarion pe femeia oacheşă, luată de la un negustor de sclavi care se îndrepta spre Lys. ― Nu vreau rămăşiţele tale, îi spusese Victarion fratelui său, plin de dispreţ, dar se înmuiase când Ochi-de-Cioară îi spusese că femeia va fi omorâtă dacă el n-o voia. Îi smulseseră limba, însă în rest era neatinsă şi, pe deasupra, frumoasă, cu pielea maronie ca lemnul de tec uleiat. Cu toate acestea, când se uita la ea, se pomenea amintindu-şi de prima femeie pe care i-o dăduse fratele lui, ca să-l facă bărbat. Victarion voia să se folosească din nou de femeia oacheşă, dar descoperi că nu era în stare. ― Mai adu-mi vin, îi spuse el, apoi pleacă. Căpitanul luă plosca de vin roşu după ce i-o aduse femeia şi se duse pe punte, unde putea respira aerul curat al mării. Bău jumătate de ploscă şi turnă restul în mare, pentru toţi oamenii care muriseră. Victoria de Fier zăbovi ore în şir la gura Manderului. În timp ce grosul Flotei de Fier porni spre Scutul de Stejar, Victarion ţinea Jalea, Lordul Dagon, Vântul de Fier şi Năpasta Fecioarei în preajma lui, ca ariergardă. Scoteau supravieţuito­rii din mare şi priveau Mâna Aspră scufundându-se încet, trasă la fund de epava pe care o zdrobise. Până când dispăru sub ape, Victarion avea numărătoarea pe care o ceruse. Pierduse şase corăbii şi capturase treizeci şi opt. ― Ne descurcăm, îi spuse lui Nute. La vâsle. Ne întoarcem în Oraşul Lordului Hewett. Vâslaşii se aplecară în direcţia Scutului de Stejar, iar căpitanul de fier coborî din nou sub punte. ― Aş putea să-l omor, îi spuse femeii oacheşe. Deşi e un mare păcat să-ţi omori regele şi unul încă şi mai mare să-ţi omori fratele. Se încruntă. Asha ar fi trebuit să mi se alăture. Cum putuse spera vreodată să-i câştige pe regi şi pe căpitani, ea, cu napii şi conurile ei de pin? Sângele lui Balon îi curge în vene, dar tot femeie este. Asha fugise după plebiscit. În noaptea în care coroana de lemn fusese aşezată pe capul lui Euron, ea şi echipajul ei se făcuseră nevăzuţi. O mică parte din sufletul lui Victarion se bucura că plecase. Dacă fata e zdravănă la minte, se va căsători cu un lord al Nordului şi va trăi în castelul lui, departe de mare şi de Euron Ochi-de-Cioară. ― Oraşul Lordului Hewett, căpitane! ţipă tare un matelot. Victarion se ridică. Vinul îi potolise pulsaţia dureroasă din mână. Poate că avea să-i ceară maesterului lui Hewett să se uite la ea, dacă nu cumva fusese omorât. Se întoarse pe punte, în timp ce corabia ocolea un promontoriu. Felul în care castelul Lordului Hewett se înălţa deasupra portului îi amintea de Lordsport, deşi oraşul acesta era de două ori mai mare. Douăzeci de corăbii lungi patrulau în apele portuare, cu krakenul auriu zvârcolindu-se pe velele lor. Alte câteva sute erau acostate de-a lungul malului sau ancorate în danele ce mărgineau portul. Trei corăbii burduhănoase erau ancorate la un chei de piatră, alături de o duzină mai mici, încărcând prăzi şi provizii. Victarion dădu ordine ca Victoria de Fier să arunce ancora. ― Pregătiţi o barcă. În timp ce se apropiau, oraşul părea încremenit. Cele mai multe prăvălii şi case fuseseră jefuite, după cum o dovedeau uşile lor sfărâmate şi obloanele distruse, dar numai marele sept fusese incendiat. Pe străzi erau risipite cadavre, fiecare însoţit de un mic stol de ciori. O ceată de supravieţuitori posomorâţi se mişcau printre ele, alungând păsările negre şi azvârlind trupurile celor morţi într-o căruţă pentru a fi duse la groapă. Ideea îl umplu pe Victarion de dezgust. Niciun adevărat fiu al mării n-ar dori să putrezească sub pământ. Cum să găsească vreodată castelele de apă ale Zeului Înecat, să bea şi să se ospăteze pentru eternitate? Tăcerea se număra printre corăbiile pe lângă care treceau. Lui Victarion îi atrase privirea galionul de fier de la pupă, fecioara fără gură, cu părul fluturând în vânt şi braţele desfăcute. Ochii ei de perle îl urmăreau parcă. A avut gură, ca orice altă femeie, până când Ochi-de-Cioară i-a închis-o. Pe măsură ce se apropiau de ţărm, Victarion observă un şir de femei şi copii îngrămădiţi pe puntea uneia dintre corăbiile burduhănoase. Unii dintre ei aveau mâinile legate la spate şi laţuri de sfoară de cânepă în jurul gâtului. ― Cine sunt? îi întrebă el pe oamenii care-l ajutau să-şi lege barca la mal. ― Văduve şi orfani. Vor fi vânduţi ca sclavi. ― Vânduţi? Pe Insulele de Fier nu existau sclavi, doar robi. Un rob era aservit, dar nu era în sclavie. Copiii săi erau născuţi liberi, câtă vreme erau daţi Zeului Înecat. Iar robii nu erau niciodată cumpăraţi sau vânduţi pentru aur. Pentru robi plăteai preţul fierului, altminteri nu aveai niciunul. Ar trebui să fie robi sau neveste de sare, se plânse Victarion. ― E din porunca regelui, răspunse omul. ― Cei puternici au luat întotdeauna de la cei slabi, interveni Nute Bărbierul. Robi sau sclavi, n-are nicio importanţă. Oamenii lor nu i-au putut apăra, aşa că acum ne aparţin, să facem cu ei ce poftim. Nu e după Vechea Rânduială, ar fi putut spune Victarion, dar nu era timp pentru asta. Se aflase de­spre victoria lui şi oamenii îl înconjurau ca să-l felicite. Îi lăsă să se gudure, până când unul începu să proslăvească îndrăzneala lui Euron. ― A fost curajos să ne avântăm departe de ţărm, pentru ca nimic să nu vestească acestor insule venirea noastră, dar să străbaţi jumătate de lume în căutare de dragoni, asta e cu totul altceva. Nu aşteptă răspunsul, ci îşi croi drum prin mulţime, înaintând către donjon. Castelul Lordului Hewett era mic, dar bine întărit, cu ziduri groase şi porţi de stejar ţintate care evocau străvechile însemne ale Casei, un scut de stejar prins cu ţinte de fier pe un fond albastru cu alb. Însă în vârful turnului său cu acoperiş verde flutura acum krakenul Casei Greyjoy, iar pe metereze patrulau oameni de fier, cu suliţe şi securi, şi câteva dintre corciturile lui Euron. În curte, Victarion se apropie de Goodbrother şi de bătrânul Drumm, care vorbeau în şoaptă cu Rodrik Harlaw. Nute Bărbierul îi întâmpină cu strigăte. ― Cititorule, urlă el, de ce eşti aşa de lung la faţă? Ai cobit în zadar. E ceasul nostru de glorie şi a noastră e răsplata! Gura Lordului Rodrik se strânse. ― Stâncile astea, vrei să spui? Toate patru laolaltă nu fac cât Insula Harlaw. Am câştigat nişte pietre, copaci şi mizilicuri şi duşmănia Casei Tyrell. ― Trandafirii? Nute râse. Ce trandafir poate răni krakenii adâncurilor? Le-am luat scuturile şi i-am zdrobit pe toţi. Cine-i va apăra acum? ― Highgardenul, răspunse Cititorul. Cât de curând, toată oastea Reachului va fi trimisă împotriva noastră, Bărbierule, iar atunci s-ar putea să afli că unii trandafiri au ghimpi de oţel. Drumm clătină din cap aprobator, cu o mână pe mânerul Ploii sale Roşii: ― Lordul Tarly poartă Năpasta Inimii, făurită din oţel valyrian, şi el e mereu în avangarda Lordului Tyrell. Dorinţa lui Victarion se aprinse. ― N-are decât să vină, îi voi lua eu sabia, aşa cum strămoşul tău a luat Ploaia Roşie. Să vină toţi şi să-i aducă şi pe Lannisteri cu ei. O fi leul fioros pe uscat, dar pe mare krakenul e stăpânul absolut. Şi-ar fi dat jumătate din dinţi pentru şansa de a-şi încerca securea împotriva Regicidului sau a Cavalerului Florilor. Acela era genul de bătălie pe care îl înţelegea. Regicidul era blestemat în ochii zeilor şi ai oamenilor, însă războinicul era respectat şi venerat. ― Nu te teme, Căpitane, zise Cititorul. Vor veni. Înălţimea Sa şi-o doreşte. De ce altceva ne-ar fi poruncit să lăsăm vulturii lui Hewett să zboare? ― Citeşti prea mult şi lupţi prea puţin, remarcă Nute. Sângele tău e lapte. Dar Cititorul făcu pe surdul. Un ospăţ zgomotos era în toi când Victarion intră în castel. Mesele erau ticsite de oameni de fier, care beau, ţipau şi se înghionteau, fudulindu-se cu oamenii pe care-i omorâseră, cu faptele lor de vitejie şi cu trofeele pe care le dobândiseră. Mulţi se gătiseră cu prada lor. Lucas Codd Stângaciul şi Quellon Humble sfâşiaseră tapiserii de pe pereţi, folosindu-le drept mantii. Germund Botley purta un şirag de perle şi de granate peste platoşa aurită a Lannisterilor. Andrik cel Posomorât se clătina, ţinând câte o femeie pe după umeri, cu fiecare braţ. Deşi tot posomorât rămăsese, avea inele pe fiecare deget. În loc de străchini cioplite din pâine uscată, căpitanii mâncau din talgere de argint masiv. Chipul lui Nute Bărbierul se întunecă de furie când privi împrejur. ― Ochi-de-Cioară ne trimite să înfruntăm corăbiile lungi, în timp ce oamenii lui ocupă castelele şi satele, înhăţând toată prada şi toate femeile. Nouă ce ne-a lăsat? ― Noi avem gloria. ― Gloria e bună, răspunse Nute, dar aurul e şi mai bun. Victarion ridică din umeri. ― Ochi-de-Cioară spune că vom avea tot Westerosul. Arborul, Oraşul Vechi şi Highgardenul… acolo îţi vei găsi aurul. Dar gata cu vorba. Mi-e foame. Prin dreptul sângelui, Victarion ar fi putut revendica un loc pe dais, dar nu dorea să mănânce cu Euron şi cu oamenii lui. În schimb, alese un loc lângă Ralf Şchiopul, căpitanul Lordului Quellon. ― O mare victorie, Căpitane, zise Şchiopul. O victorie demnă de un titlu de lord. Ar trebui să primeşti o insulă. Lord Victarion. Da, şi de ce nu? Poate că nu e Stânca Mării, dar ar fi ceva. Hotho Harlaw era în faţa lui, molfăind carnea de pe un os. Îl azvârli cât colo şi se aplecă peste masă. ― Cavalerul va avea Scutul Cenuşiu. Vărul meu. Ai auzit? ― Nu. Victarion aruncă o privire către locul unde Ser Harras Harlaw stătea şi bea vin dintr-o cupă de aur; un bărbat înalt, cu faţa prelungă şi austeră. De ce i-ar da Euron ăluia o insulă? Hotho întinse cupa goală şi o tânără palidă, într-o rochie de catifea albastră cu dantelă aurie, i-o umplu din nou cu vin. ― Cavalerul a cucerit Grimstonul de unul singur. Şi-a înfipt stindardul la poalele castelului şi i-a provocat pe cei din Casa Grimm să-l înfrunte. S-a înfăţişat unul, pe urmă au venit altul şi altul. I-a omorât pe toţi… mă rog, aproape. Doi s-au predat. Când a coborât cel de-al şaptelea, septonul Lordului Grimm a hotărât că zeii vorbiseră şi a cedat castelul. Hotho râse. Va fi Lord de Scutul Cenuşiu şi bine face. Fără el, moştenitorul Cititorului sunt eu. Se lovi cu cupa în piept. Hotho Cocoşatul, Lord de Harlaw. ― Şapte, spui. Victarion se întreba cum s-ar descurca Apusul împotriva securii sale. Nu se luptase niciodată cu un bărbat înarmat cu o sabie din oţel valyrian, deşi îl învinsese de multe ori pe Harras Harlaw când erau tineri amândoi. În copilărie, Harlaw fusese prieten la cataramă cu fiul cel mare al lui Balon, Rodrik, care murise sub zidurile Seagardului. Era un ospăţ pe cinste. Vinul era de soi şi aveau friptură de bou, crudă, în sânge, şi raţă umplută şi hârdaie de crabi proaspeţi. Fetişcanele care îi serveau purtau lâneturi fine şi catifele moi, după cum nu-i scăpă Lordului Căpitan. Le luă drept slujnice îmbrăcate în veşmintele lui Lady Hewett şi ale doamnelor ei, până când Hotho îi spuse că erau Lady Hewett şi doamnele ei. Pe Euron îl amuza să le pună să servească la masă şi să toarne în cupe. Erau opt la număr: doamna însăşi, încă frumoasă, deşi oarecum corpolentă, şi şapte femei mai tinere, de la zece la douăzeci şi cinci de ani, fiicele şi nurorile ei. Lordul Hewett însuşi şedea la locul său obişnuit, pe dais, înveşmântat din cap până-n picioare în toate gătelile lui heraldice. Braţele şi picioarele îi fuseseră legate de scaun, iar între dinţi îi fusese vârâtă o imensă ridiche albă, ca să nu poată vorbi… deşi putea să vadă şi să audă. Ochi-de-Cioară revendicase locul de onoare la dreapta nobilului lord. În poală îi şedea o fată drăgălaşă, durdulie, de şaptesprezece sau optsprezece ani, desculţă şi despletită, cu braţele pe după gâtul lui. ― Cine e fata aceea? îi întrebă Victarion pe oamenii din jurul lui. ― Fiica bastardă a lordului, râse Hotho. Înainte ca Euron să ocupe castelul, era obligată să servească la masă şi să mănânce cu servitorii. Euron îşi lipi buzele-i albastre de gâtul ei, iar fata chicoti, şoptindu-i ceva la ureche. Zâmbind, o sărută din nou pe gât. Pielea ei albă era acoperită de urme roşii, pe unde trecuse gura lui; formau un colier trandafiriu, care-i înconjura gâtul şi umerii. O altă şoaptă la ureche şi, de data aceasta, Ochi-de-Cioară râse zgomo­tos, apoi îşi izbi cupa de masă, cerând linişte. ― Bunele mele doamne, le strigă el femeilor care serveau. Falia îşi face griji pentru rochiile voastre scumpe. N-ar vrea să le pătaţi cu grăsime şi cu vin, căci i-am promis că, după ospăţ, îşi poate alege hainele din garderoba voastră. Aşa că aţi face bine să vă dezbrăcaţi. Un hohot de râs străbătu sala mare, iar faţa Lordului Hewett se înroşi atât de tare încât Victarion avu impresia că ţeasta i-ar putea plesni. Neavând încotro, femeile se supuseră. Cea mai tânără plânse puţin, dar mama ei o linişti şi o ajută să-şi dezlege panglicile de la spate. După aceea, continuară să servească la fel ca înainte, plimbându-se de-a lungul meselor cu carafe pline de vin ca să umple fiecare cupă goală, numai că acum erau despuiate. Îl umileşte pe Hewett aşa cum m-a umilit cândva pe mine, gândi căpitanul, amintindu-şi de plânsul soţiei lui când o bătea. Ştia că oamenii celor Patru Scuturi se căsătoreau adesea între ei, întocmai ca oamenii de fier. Una dintre aceste slujnice putea foarte bine să fie soţia lui Ser Talbert Serry. Una era să ucizi un duşman, alta să-l dezonorezi. Victarion strânse pumnul. Mâna îi era însângerată acolo unde rana udase bandajul de pânză. Pe dais, Euron îşi dădu târfa la o parte şi se urcă pe masă. Căpitanii începură să-şi zornăie cupele şi să bată din picioare. ― EURON! strigau. EURON! EURON! EURON! Era plebiscitul reînviat. ― Am jurat să vă dau Westerosul, spuse Ochi-de-Cioară, când tumultul se domoli, şi iată prima bucăţică. O îmbucătură, nimic mai mult… dar ne vom ospăta înainte de căderea nopţii! Torţele străluceau de-a lungul zidurilor, la fel şi el, cu buzele-i albastre, cu ochiul său albastru, cu totul. Ce înhaţă krakenul nu lasă să-i scape. Aceste insule au fost cândva ale noastre, iar acum sunt din nou… dar avem nevoie de oameni puternici ca să le păstreze. Aşadar, ridică-te, Ser Harras Harlaw, Lord al Scutului Cenuşiu. Cavalerul se ridică, cu o mână pe monstruosul mâner al Apusului. Ridică-te, Andrik cel Posomorât, Lord al Scutului de Sud. Andrik îşi îmbrânci femeile şi se ridică în picioare, clătinându-se, ca un munte care se înalţă dintr-odată din mare. Ridică-te, Maron Volmark, Lord al Scutului Verde. Un flăcău imberb de şaisprezece ani, Volmark se ridică şovăitor, arătând ca lordul iepurilor. Şi ridică-te, Nute Bărbierul, Lord al Scutului de Stejar. Ochii lui Nute deveniră bănuitori, ca şi cum s-ar fi temut că era ţinta unei farse crude. ― Lord? murmură el cu glas răguşit. Victarion se aşteptase ca Ochi-de-Cioară să-i facă lorzi pe oamenii lui, Stonehand, Vâslaşul Roşu şi Lucas Codd Stânga­ciul. Un rege trebuie să fie cu dare de mână, încercă el să-şi spună, dar un alt glas îi şoptea: Darurile lui Euron sunt otrăvite. Când răsuci ideea în minte, văzu desluşit: Cavalerul a fost moştenitorul ales al Cititorului, iar Andrik cel Posomorât, vânjosul braţ drept al lui Dunstan Drumm. Volmark e un novice, dar are sângele lui Harren cel Negru în vene, prin mama lui. Iar Bărbierul… Victarion îl înhăţă de mână. ― Refuză-l! Nute se uită la el ca la un nebun. ― Să-l refuz? Pământuri şi onoruri? Mă vei face tu lord? Îşi smulse braţul şi se ridică, savurând ovaţiile. Iar acum îmi fură oamenii, gândi Victarion. Regele Euron o chemă pe Lady Hewett să-i toarne vin şi ridică cupa deasupra capului. ― Căpitani şi regi, ridicaţi cupele în cinstea lorzilor celor Patru Scuturi! Victarion bău împreună cu ceilalţi. Nu există vin mai dulce decât cel luat de la un duşman. Cineva îi spusese asta odată. Tatăl lui sau Balon. Într-o zi, am să beau vinul tău, Ochi-de-Cioară, şi am să-ţi iau tot ce ţi-e drag. Dar oare exista ceva care să-i fie drag lui Euron? ― Mâine ne pregătim iarăşi de drum, spunea regele. Umpleţi butoaiele cu apă de izvor, luaţi fiecare sac de grâne, fiecare poloboc cu carne de vită şi cât de multe oi şi capre putem duce. Răniţii care sunt încă destul de zdraveni vor vâsli. Ceilalţi vor rămâne aici, să apere aceste insule pentru noii lor stăpâni. Torwold şi Vâslaşul Roşu se vor întoarce în curând cu noi provizii. În drumul către est, punţile noastre vor duhni de porci şi de găini, însă ne vom întoarce cu dragoni. ― Când? Glasul era al Lordului Rodrik. Când ne vom întoarce, Înălţimea Ta? Peste un an? Peste trei? Peste cinci? Dragonii tăi sunt la capătul lumii, iar toamna bate la uşă. Cititorul păşi în faţă, vestind toate pericolele: Strâmtorile Redwyne sunt străjuite de galere. Coasta Dornului e aspră şi sumbră, patru sute de leghe de vâltori, stânci şi bancuri de nisip înşelătoare, fără un loc unde să poţi acosta. Dincolo, aşteaptă Treptele de Piatră, cu furtunile şi cuiburile lor de piraţi din Lys şi Myr. Dacă pornesc o mie de corăbii, poate trei sute vor ajunge până la Marea Îngustă… şi apoi, ce? La Lys nu vom fi aşteptaţi cu braţele deschise, nici la Volantis. Unde vei găsi apă de băut, mâncare? Prima furtună ne va risipi prin toată lumea. Un zâmbet flutură pe buzele lui Euron. ― Eu sunt furtuna, lordul meu. Prima furtună şi ultima. Am dus Tăcerea în călătorii mai lungi şi de departe mai primejdioase. Ai uitat? Am navigat pe Marea Fumegândă şi am văzut Valyria. Fiecare om aflat acolo ştia că Urgia stăpânea şi acum peste Valyria. Însăşi marea fierbea şi fumega acolo, iar ţinutul mişuna de demoni. Se spunea că orice marinar care zărea măcar o clipă învăpăiaţii munţi ai Valyriei înălţându-se deasupra valurilor avea să moară în curând de o moarte cumplită, şi totuşi Ochi-de-Cioară fusese acolo şi se întorsese. ― Oare? întrebă Cititorul, abia şoptit. Zâmbetul albastru al lui Euron se stinse. ― Cititorule, spuse el, în tăcerea care se lăsase, ai face bine să-ţi ţii nasul în cărţile tale. Victarion simţea apăsarea din sală. Se ridică imediat în picioare. ― Frate! N-ai răspuns la întrebările lui Harlaw. Euron ridică din umeri. ― Preţul sclavilor creşte. Ne vom vinde sclavii în Lys şi în Volantis. Ei şi ceea ce am prădat aici ne vor aduce suficient aur ca să ne cumpărăm provizii. ― Acum suntem negustori de sclavi? întrebă Cititorul. Şi pentru ce? Pentru dragonii pe care nu i-a văzut niciunul dintre noi? Să urmărim până la capătul lumii plăsmuirea vreunui marinar beat? Vorbele lui stârniră murmure de aprobare. ― Golful Sclavilor este mult prea departe! strigă Ralf Şchiopul. ― Şi prea aproape de Valyria! îşi ridică glasul Quellon Humble. Fralegg Voinicul spuse: ― Highgardenul e aproape. Zic să căutăm dragonii acolo. Din cei de aur! Alvyn Sharp interveni: ― De ce să străbatem lumea, când Manderul se întinde în faţa noastră? Ralf Stonehouse cel Roşu sări în picioare: ― Oraşul Vechi e mai bogat, iar Arborul şi mai şi. Flota lui Redwyne e departe, pe mare. Nu trebuie decât să întindem mâna şi să culegem cel mai copt fruct din Westeros. ― Fruct? Ochii regelui păreau mai mult negri decât albaştri. Numai un laş ar fura un fruct când ar putea să ia livada. ― Noi Arborul îl vrem, zise Ralf cel Roşu şi alţii i se alăturară. Ochi-de-Cioară lăsă strigătele să treacă peste el. Apoi săltă de pe masă, îşi înhăţă târfa de braţ şi o târî afară din sală. Fugi, ca un câine. Dintr-odată, poziţia lui Euron pe Stânca Mării nu mai părea la fel de sigură ca înainte. Nu-l vor urma la Golful Sclavilor. Poate că nu sunt atât de câini şi de proşti cum m-am temut. Era un gând atât de vesel încât Victarion trebui să-l stropească. Goli o cupă împreună cu Bărbierul ca să-i arate că nu-i purta pică pentru titlul de lord, chiar dacă acesta venea din mâna lui Euron. Afară, soarele asfinţea. Dincolo de ziduri se lăsă întunericul, dar înăuntru torţele ardeau cu o strălucire arămie, iar fumul lor se aduna sub grinzi ca un nor cenuşiu. Câţiva oameni beţi începură să danseze dansul degetelor. La un moment dat, Lucas Codd Stângaciul hotărî că o voia pe una dintre fetele Lordului Hewett, aşa că o luă pe masă, în timp ce surorile ei ţipau şi plângeau cu sughiţuri. Victarion simţi o bătaie uşoară pe umăr. Unul dintre fiii corciţi ai lui Euron stătea în spatele lui, un băiat de zece ani, cu părul lânos şi pielea de culoarea nămolului. ― Tata doreşte o vorbă cu tine. Victarion se ridică, clătinându-se. Era un om voinic, care ţinea la alcool, dar băuse prea mult. Am omorât-o în bătaie cu mâinile mele, dar Ochi-de-Cioară a ucis-o când s-a vârât în ea. N-am avut de ales. Îl urmă pe băiatul bastard afară din sală şi în susul scării şerpuitoare de piatră. Sunetele orgiei se stingeau în timp ce urcau, până când nu se mai auzi decât scârţâitul uşor al cizmelor pe piatră. Ochi-de-Cioară ocupase dormitorul Lordului Hewett, împreună cu fiica lui bastardă. Când Victarion intră, fata era tolănită goală pe pat, sforăind încet. Euron stătea lângă fereastră, sorbind dintr-o cupă de argint. Purta mantia de zibelină pe care o luase de la Blacktyde, peticul roşu pe ochi şi nimic altceva. ― În copilărie, am visat că pot să zbor, anunţă el. Când m-am trezit, nu puteam… sau cel puţin aşa mi-a spus maesterul. Dar dacă m-a minţit? Victarion simţea mirosul mării prin fereastra deschisă, deşi încăperea duhnea a vin, a sânge şi a desfrâu. Aerul rece, sărat, îi limpezi capul. ― Ce vrei să spui? Euron îşi întoarse faţa către el, iar buzele-i albastre, umflate, se curbară într-o jumătate de zâmbet. ― Poate că putem zbura. Cu toţii. Cum vom afla vreodată, dacă nu sărim din vârful unui turn înalt? Vântul năvăli prin fereastră şi îi flutură mantia de zibelină. Goliciunea lui avea ceva obscen şi stânjenitor. Nimeni nu poate şti cu adevărat ce poate face, dacă nu îndrăzneşte să sară. ― Fereastra e acolo. Sari. Victarion nu avea răbdare pentru aşa ceva. Mâna rănită îl sâcâia. Ce vrei? ― Lumea. Lumina focului pâlpâi în ochiul lui Euron. Ochiul lui zâmbitor. Bei o cupă din vinul Lordului Hewett? Nu e pe lume vin mai dulce decât cel luat de la un duşman învins. ― Nu. Victarion îşi feri privirea. Acoperă-te. Euron se aşeză şi trase de mantie, ascunzându-şi părţile ruşinoase. ― Oamenii mei de fier. Uitasem cât de mărunţi şi de gălăgioşi sunt. Eu vreau să le dau dragoni, iar ei strigă după struguri. ― Strugurii sunt adevăraţi. Omul se poate ghiftui cu struguri. Sucul lor e dulce şi ne aduce vin. Dragonii ce ne aduc? ― Suferinţă. Ochi-de-Cioară sorbi din cupa-i de argint. Cândva, frăţioare, am ţinut un ou de dragon în mâna asta. Vrăjitorul din Myr a jurat că poate scoate pui din el şi i-am dat un an şi tot aurul pe care mi l-a cerut. Când m-am săturat de scuzele lui, l-am omorât. În timp ce-şi privea maţele alunecându-i printre degete, omul a spus: Dar n-a trecut un an. Euron râse. Ştii, Cragorn a murit. ― Cine? ― Omul care a suflat cornul meu de dragon. Când maesterul l-a deschis, plămânii îi erau carbonizaţi, negri ca funinginea. Victarion se cutremură. ― Arată-mi acest ou de dragon. ― L-am aruncat în mare când eram prost-dispus. Euron ridică din umeri. Mă gândesc că Cititorul nu se înşela. O flotă prea mare n-ar putea să stea unită pe o asemenea distanţă. Călătoria e prea lungă, prea primejdioasă. Numai cele mai bune corăbii şi echipaje pot spera să ajungă până la Golful Sclavilor şi înapoi. Flota de Fier. Flota de Fier e a mea, gândi Victarion, dar nu spuse nimic. Ochi-de-Cioară umplu două cupe cu un ciudat vin negru care era gros ca mierea. ― Bea cu mine, frate. Gustă. Îi întinse lui Victarion una dintre cupe. Căpitanul o luă în schimb pe cealaltă şi îi mirosi bănuitor conţinutul. Văzut de aproape, lichidul părea mai mult albastru decât negru. Era gros şi uleios şi mirosea a carne putregăită. Luă o mică sorbitură şi scuipă de îndată. ― Scârbos. Vrei să mă otrăveşti? ― Vreau să-ţi deschid ochii. Euron bău cu nesaţ din cupa lui şi zâmbi. Umbra-înserării, vinul vrăjitorilor. Am dat peste un butoi când am capturat o anumită galeasă lângă Warth, care mai ducea nişte cuişoare, nucşoară, patruzeci de coţi de mătase verde şi patru vrăjitori care mi-au spus o poveste bizară. Unul a cutezat să mă ameninţe, aşa că l-am omorât şi le-am dat celorlalţi trupul lui. La început au refuzat să mănânce din carnea amicului lor, dar, când li s-a făcut suficient de foame, s-au răzgândit. Oamenii sunt carne. Balon a fost nebun, Aeron e şi mai nebun, iar Euron e cel mai nebun dintre toţi. Victarion se întorcea să plece, când Ochi-de-Cioară spuse: ― Un rege trebuie să aibă o soţie. Frate, am nevoie de tine. Te duci la Golful Sclavilor să-mi aduci iubita? Am avut şi eu cândva o iubită. Mâinile lui Victarion se strânseră în pumni şi un strop de sânge căzu, picurând pe podea. Ar trebui să te bat măr şi să-ţi dau trupul crabilor, întocmai cum am făcut cu ea. ― Ai fii, îi spuse fratelui său. ― Corcituri, bastarzi născuţi din târfe şi bocitoare. ― Sunt din trupul tău. ― La fel şi scârnăvia din oala mea de noapte. Niciunul nu e demn să şadă pe Stânca Mării, cu atât mai puţin pe Tronul de Fier. Nu, ca să am un moştenitor demn de tron, am nevoie de o altă femeie. Când krakenul se însoţeşte cu dragonul, frate, întreaga lume să se păzească! ― Care dragon? întrebă Victarion, încruntându-se. ― Ultima din neamul ei. Se spune că e cea mai frumoasă femeie din lume. Părul ei e argintiu-auriu, ochii îi sunt ametiste… dar nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, frăţioare. Du-te la Golful Sclavilor, priveşte-i frumuseţea şi adu-o la mine. ― De ce-aş face-o? ceru să ştie Victarion. ― Din dragoste. Din datorie. Pentru că regele tău îţi porunceşte. Euron râse înfundat. Şi pentru Stânca Mării. Îţi aparţine, odată ce voi revendica Tronul de Fier. Vei fi urmaşul meu, aşa cum eu am fost urmaşul lui Balon… iar fiii tăi legitimi vor fi urmaşii tăi, într-o zi. Fiii mei. Dar ca să aibă un fiu legitim, un bărbat trebuia, mai întâi, să aibă o soţie. Victarion n-avea noroc la soţii. Darul lui Euron e otrăvit, îşi reaminti el, totuşi… ― Alegerea îţi aparţine, frate. Trăieşte rob sau mori rege. Ai curajul să zbori? Dacă nu sari, nu vei afla niciodată. Ochiul zâmbitor al lui Euron strălucea de batjocură. Sau îţi cer prea mult? E atât de înfricoşător să călătoreşti dincolo de Valyria? ― Aş putea duce Flota de Fier în iad, dacă ar fi nevoie. Când Victarion deschise pumnul, palma îi era roşie de sânge. Voi merge la Golful Sclavilor, da. O voi găsi pe această femeie-dragon şi o voi aduce. Dar nu pentru tine. Mi-ai furat soţia şi ai distrus-o, aşa că, acum, am să ţi-o iau şi eu. Cea mai frumoasă femeie din lume, pentru mine.  

Razboinicii de George R.R. Martin volumul 2 VULTURUL ŞI IEPURELE   Steven Saylor   Traducere din limba engleză:  Mihai-Dan Pavelescu   Autor de bestselleruri pe lista întocmită de New York Times, Ste­ven Saylor este una dintre stelele cele mai strălucitoare ale subge­nului „poliţist istoric”, alături de scriitori ca Lindsey Davis, John Maddox Roberts şi răposatul Ellis Peters. Este autorul seriei Roma Sub Rosa, care detaliază aventurile lui Gordianus Descoperitorul, de­tectiv într-o Romă Antică adusă la viaţă cu iscusinţă, în romane ca Roman Blood, Arms of Nemesis, Catilina’s Riddle, The Venus Throw, A Murder on the Appian Way, Rubicon, Last Seen în Massilia, A Mist of Prophecies şi The Judgement of Caesar. Textele mai scurte cu aven­turile lui Gordianus au fost publicate în culegerile The House of the Vestals: The Investigations of Gordianus the Finder şi A Gladiator Dies Only Once: The Further Investigations of Gordianus the Finder. Prin­tre alte cărţi de Saylor se numără A Twist at the End, Have You Seen Dawn? şi un uriaş roman istoric non-Gordianus: Roma. Cartea sa cea mai recentă este un alt roman cu Gordianus, The Triumph of Caesar. Saylor trăieşte în Berkeley, statul California. În textul care urmează, ne poartă în ultimele zile ale Cartaginei antice, spre consecinţele unei victorii devastatoare şi ale unei cuce­riri încă şi mai devastatoare, povestea nemiloasă a ceea ce un om poate fi silit să facă, dacă îl împingi îndeajuns de puternic... şi de inteligent.             I Romanii ne-au silit să stăm în şir, cu încheieturile braţelor legate la spate. Am fost prinşi laolaltă, bărbat de bărbat, cu lanţuri fixate de zgărzile de fier care ne fuseseră puse în jurul gâturilor. Apoi a sosit bărbatul înalt căruia ceilalţi îi spuneau Fabius, conducătorul lor. În timpul bătăliei îi zărisem chipul din apro­piere; fusese ultima imagine pe care o văzusem, urmată de o preamilostivă ploaie de stele, când măciuca lui îmi lovise capul. Preamilostivă, fiindcă atunci când i-am întrezărit faţa, am ştiut pentru prima dată ce înseamnă groaza adevărată. Cicatricea roşie şi neregulată care-i începea de la frunte îi desfigura nasul şi gura şi sfârşea la bărbie. Era îndeajuns de teribilă, dar privi­rea din ochii lui mi-a îngheţat sângele în vine. Nu mai văzusem niciodată o asemenea uitătură. Avea chipul unui războinic care hohoteşte de propria-i durere şi se bucură de suferinţa altora, care nu ştie ce înseamnă mila sau remuşcarea. Faţa rece şi împie­trită a unui roman vânător de sclavi. Poate că vă întrebaţi de ce oare Fabius mă izbise cu măciuca, şi nu cu sabia? Lovitura fusese menită să ameţească, nu să ucidă. Cartagina fusese distrusă. Noi, puţinii supravieţuitori, grupuri de fugari, bărbaţi, femei şi copii, eram prost hrăniţi şi prost înarmaţi. Lunile în care ne ascunseserăm înspăimântaţi în pustiu ne vlăguiseră. Nu eram pe potriva soldaţilor romani căliţi în bătălii. Ţinta lor nu era să ucidă, ci să captureze. Noi eram ultimele trofee risipite ale unei cetăţi anihilate şi urma să fim adunaţi şi vânduţi ca sclavi. Carthago delenda est! Cuvintele acelea erau latineşti, graiul aspru şi urât al cuceritorilor noştri; cuvintele unuia dintre con­ducătorii lor, Cato cel însetat de sânge. Războaiele dintre Car­tagina şi Roma începuseră cu generaţii în urmă, cu bătălii măreţe purtate pe mare şi cu campanii sângeroase prin Sicilia, Spania, Italia şi Africa, pentru ca după aceea, pentru o vreme, să urmeze pace. Pe durata acelui armistiţiu, Cato îşi făcuse obiceiul de a încheia toate discursurile ţinute înaintea Senatului roman şi toate convorbirile cu colegii săi, indiferent care le-ar fi fost su­biectul, cu acele cuvinte: Carthago delenda est! „Cartagina tre­buie distrusă!” Cato murise fără să-şi vadă visul împlinit, un bătrân cu su­flet câinos. Când vestea morţii sale a ajuns la Cartagina, ne-am veselit. Nebunul care ne râvnise neîncetat distrugerea, care ne bântuise coşmarurile, nu mai exista. Însă cuvintele lui dăinuiseră. Carthago delenda est! Războiul a reînceput. Romanii ne-au invadat ţărmurile. Au asediat Car­tagina. Au izolat accesul în cetate, pe uscat şi pe mare. Au ocu­pat portul măreţ. În cele din urmă au străpuns zidurile. Cetatea a fost cucerită, stradă cu stradă, casă cu casă. Bătălia n-a conte­nit vreme de şase zile. Străzile au devenit râuri de sânge. După ce s-a terminat, cartaginezii supravieţuitori au fost adunaţi ca să fie vânduţi ca sclavi şi împrăştiaţi în cele patru colţuri ale pământului. Câştigul de pe urma lor avea să achite costurile de război ale Romei. Limbile le-au fost tăiate sau arse cu fiare înroşite în foc, pentru ca graiul punic să moară odată cu ei. Locuinţele au fost jefuite. Bunurile mărunte – pietre pre­ţioase, giuvaieruri, monede – au fost luate de soldaţii romani, ca pradă de război. Obiectele mai mari – mobile măiestre, lămpi magnifice, care splendide – au fost evaluate de vistiernici romani şi încărcate pe corăbii de negoţ. Cele lipsite de valoare comer­cială – fusurile şi furcile, jucăriile de copii, imaginile strămoşilor noştri – au fost azvârlite pe ruguri. Bibliotecile au fost incendiate, astfel încât să nu dăinuie nici-o carte în graiul punic. Operele marilor noştri dramaturgi, poeţi şi filozofi, discursurile şi memoriile lui Hannibal şi ale tatălui său, Hamilcar, ca şi ale tuturor conducătorilor noştri, istoriile despre regina Dido şi corăbierii fenicieni care întemeiaseră Cartagina cu atâta vreme în urmă – toate au fost transformate în cenuşă. Zeii şi zeiţele Cartaginei au fost smulşi de pe piedestaluri. Templele le-au fost preschimbate în mormane de pietre. Sta­tuile din piatră au fost sparte; ochii incrustaţi, din ivoriu, onix şi lapislazuli, au fost culeşi de pe cioburi. Statuile din aur şi din argint au fost topite şi turnate în lingouri – altă pradă care să umple vistieria Romei. Tanit marea mamă, Baal marele tată, Melkart eroul neînfricat, Eshmun, care-i tămăduieşte pe bol­navi – toţi au dispărut de pe pământ într-o singură zi. Zidurile au fost dărâmate şi cetatea a fost rasă de pe faţa pământului. Ruinele au fost incendiate. Ogoarele mănoase din apropierea cetăţii au fost presărate cu sare, pentru ca nici măcar buruienile să nu mai crească vreme de o generaţie. Unii dintre noi eram în afara cetăţii când începuse asediul, şi în felul ăsta scăpaserăm. Fugiserăm din case şi din satele de pescari din lungul coastei, spre interiorul pietros, arid. Roma­nii decretaseră că nici măcar un singur cartaginez nu trebuia să scape. Pentru a-i găsi şi prinde pe fugari, ei nu trimiseseră legionari obişnuiţi, ci soldaţi lăsaţi la vatră, care fuseseră spe­cial antrenaţi pentru a-i urmări şi captura pe sclavii evadaţi. De aceea, Fabius şi ceilalţi purtau măciuci alături de săbii. Ei erau vânători. Noi eram prada lor.   Stăteam goi puşcă, în lanţuri, cu spinările lipite de stânca unui ţanc din gresie. De pe vârful ţancului acela zărisem de dimineaţă apropierea romanilor şi dădusem alarma. Veghea era o îndatorire a tine­rilor, a celor cu ochi ageri şi cu puterea şi agilitatea de a se căţăra pe piscurile crestate. Detestam postul acela, orele îndelungate şi singuratice de plictiseală, petrecute privind spre miazănoapte, spre valea largă care ducea la mare. Însă bătrânii insistaseră ca veghea să fie neîntreruptă. — Vor veni! şuierase bătrânul Matho cu glasul lui melodios. Nu contează că am izbutit să scăpăm de ei mai bine de un an. Romanii sunt necruţători. Ei ştiu că nomazii deşertului refuză să ne ajute. Şi ştiu cât de slabi am devenit, cât de puţină hrană avem, cât de jalnice ne sunt armele. Vor veni după noi, iar atunci trebuie să fim pregătiţi fie să fugim, fie să ne luptăm. Să nu credeţi niciodată că suntem în siguranţă. Să nu speraţi nicio­dată că ne-au dat uitării. Ei vor veni. Şi aşa se întâmplase. Primisem schimbul de noapte. Nu dor­misem. Nu fusesem neglijent. Îmi aţintisem ochii spre miază­noapte şi căutasem semnele asupra cărora ne prevenise Matho – un şir de torţe mişcându-se prin vale ca un şarpe de foc ori scân­teierea îndepărtată a metalului sub razele lunii. Însă noaptea fu­sese fără lună şi romanii sosiseră când bezna era cea mai groasă. Mai întâi îi auzisem. Încă nu sosiseră zorile, când mi s-a părut că am auzit zgomotele copitelor undeva în depărtare, purtate de vântul uscat care mătură valea în nopţile de vară. Ar fi tre­buit să fi dat alarma atunci, la prima bănuială de pericol, aşa cum ne instruise mereu Matho; dar, privind în jos în bezna care acoperea valea ca o pătură, nu am putut desluşi nimic. Tăceam şi mă uitam. Zorile sosiseră iute. Un colţ de soare scânteiase peste pis­curile zdrenţuite, la răsărit, luminând înspre apus cu o pâclă chihlimbarie terenul accidentat. Nici atunci nu i-am văzut. După care am auzit, brusc, tropot de copite. Când am privit în jos, am zărit o ceată de bărbaţi înarmaţi la poalele stâncii. Am dat pe dată ţipătul de alarmă. Mai jos de mine, bătrânul Matho şi ceilalţi se repeziseră afară din crăpăturile puţin adânci care ofereau adăpost peste noapte. O coamă pitică îi ascundea încă de romani, dar peste câteva clipe aceştia aveau s-o treacă şi să ajungă la ei. Matho şi ceilalţi şi-au ridicat ochii spre mine. La fel a făcut şi călăreţul aflat în fruntea cetei de romani. Purta armură uşoară şi nu avea coif. Chiar de la depărtarea aceea şi în nesiguranţa luminii timpurii, i-am putut zări cicatricea de pe faţă. Romanii au roit o vreme peste coamă. Minusculi, ca nişte furnici în palmă, i-am văzut pe oameni împrăştiindu-se şi le-am auzit strigătele îndepărtate de spaimă. Am coborât cât am putut de iute, alergând în jos pe cărarea accidentată, julindu-mi palmele şi genunchii, când lunecam. Aproape de capătul cărării, m-am întâlnit cu Matho. Îmi vâ­râse ceva în mâna dreaptă – un pumnal preţios din argint, care purta pe mâner imaginea lui Melkart. Era una dintre puţinele arme din metal pe care le aveam. — Fugi, Hanso! Scapă, dacă poţi! şuierase el. Îndărătul lui am auzit răcnetele sălbatice şi strigătele de răz­boi ale romanilor. — Dar femeile, copiii..., îngăimasem. — S-a terminat, spusese Matho. Ochii i s-au dus către o crăpătură îngustă dintre stâncile aflate vizavi de ţancul din gresie. Crăpătura aceea era imposi­bil de văzut din majoritatea locurilor; se deschidea într-o peş­teră măricică, în care dormeau bătrânii şi femeile nemăritate. La primul strigăt de alarmă, mamele şi copiii fuseseră trimişi să li se alăture în ascunzătoarea aceea. Planul acesta fusese croit de Matho în anticiparea unui atac: dacă nu puteam fugi toţi, atunci doar cei mai puternici dintre noi aveau să-i înfrunte pe romani, pe când ceilalţi se ascundeau în grotă. Bătălia a fost scurtă. Romanii ne-au copleşit în câteva mi­nute. Au luptat reţinut, dorind să captureze, nu să ucidă, în timp ce noi ne-am bătut cu tot ce aveam, cuprinşi de disperare. Chiar şi aşa, nu eram pe potriva lor. Totul a fost un tumult de zbierete, confuzie şi teroare. Unii dintre noi fuseseră loviţi de măciuci şi doborâţi la pământ. Alţii fuseseră prinşi ca ani­malele, în plase. L-am văzut pe călăreţul cel înalt din mijlocul romanilor, cel cu cicatrice, lătrând comenzi celorlalţi şi m-am repezit către el. Am ridicat pumnalul şi am sărit, iar pentru o clipă am simţit că pot zbura. Mi-am dorit să-l înjunghii, însă calul i s-a răsucit pe copite şi, în locul lui, am înjunghiat anima­lul în gât. Calul nechezase şi se cabrase, iar mâna mi se acope­rise de sânge roşu şi fierbinte. Călăreţul m-a fulgerat cu privirea, cu gura contorsionată într-un hohot de râs ciudat, oribil. O rafală de vânt i-a fluturat de pe faţă părul blond şi nepieptănat, dezvăluind întreaga lungime a cicatricei, de la frunte până la bărbie. I-am zărit ochii sălbatici, înspăimântători. A ridicat ciocanul din lemn. Apoi stelele, bezna.   Capul încă îmi răsuna de pe urma loviturii când am fost siliţi să ne sculăm şi am fost înlănţuiţi laolaltă, lângă stânca din gresie. Simţeam piatra caldă sub spate, încinsă de soarele amiezii. Nările îmi erau năclăite de praf şi de fum. Ne găsiseră locurile de dormit, ca şi micile noastre provizii de alimente şi haine. Tot ce putea să ardă fusese dat pradă focului. Romanii erau călări pe caii lor, destinşi acum, râzând şi făcând glume între ei, totuşi, rămânând cu ochii asupra noastră. Aveau suliţe lungi, pe care le ţineau sprijinite în îndoitura co­tului şi ale căror vârfuri erau aţintite spre gâturile noastre. La răstimpuri, câte unul îl împungea cu vârful suliţei pe omul pe care-l păzea, înţepându-i pieptul sau beregata, şi rânjea la fio­rul care trecea prin pielea dezgolită. Ne întreceau numeric, erau câte trei romani pentru fiecare prizonier. Matho ne avertizase mereu că vor sosi în număr copleşitor. M-am gândit că, dacă am fi fost mai mulţi, poate că am fi avut şanse mai mari, după care mi-am amintit cât de jalnică ne fusese rezistenţa. Dar şi dacă toţi cartaginezii fugari şi risipiţi prin deşert s-ar fi adu­nat într-un singur loc pentru a lupta împotriva vânătorilor de sclavi, tot am fi fost învinşi. Apoi romanii s-au retras şi, prin culoarul astfel format, a apărut conducătorul lor, călare, trăgându-l după el pe Matho, de o frânghie care-i era prinsă de gât. Ca noi toţi, Matho era gol şi cu mâinile legate. Văzându-l aşa, mi-am plecat ochii de ruşine. În felul acela am evitat să revăd şi chipul conducătorului roman, care a trecut fără grabă pe lângă mine, cu copitele ca­lului său răsunând pe pietre. A ajuns la capătul şirului şi s-a întors, iar atunci i-am auzit glasul, străpungător şi aspru. Vorbea bine punica, însă cu ac­cent latin urât. — Douăzeci şi cinci! a anunţat el. Douăzeci şi cinci de bărbaţi cartaginezi prinşi astăzi pentru gloria Romei! Romanii au răspuns, lovindu-şi suliţele de solul pietros şi răcnindu-i numele: — Fabius! Fabius! Fabius! Am înălţat ochii şi am fost surprins să văd că privirea lui mă fixa. Mi-am plecat iute faţa. — Tu! a strigat el. Am tresărit şi a fost cât pe aici să ridic fruntea. Însă cu coada ochiului l-am văzut smucind violent de funie. I se adresase lui Matho. — Tu pari să fii şeful, moşule. Fabius şi-a rotit lent încheietura mâinii, înfăşurând frânghia în jurul pumnului, pentru a o scurta, aducându-l pe Matho mai aproape, până ce bătrânul a fost silit să stea în vârful picioarelor. — Douăzeci şi cinci de bărbaţi, a spus el, nici-o femeie şi ni­ciun copil printre voi, iar tu eşti singurul cu barba sură. Unde sunt ceilalţi? Matho a rămas tăcut, apoi a gemut când frânghia i-a fost strânsă încă şi mai mult în jurul gâtului. L-a privit sfidător pe vânătorul de sclavi. A deschis gura. A scuipat. Un icnet colectiv s-a înălţat din şirul de captivi. Fabius a rânjit, şi-a şters scuipatul de pe obraz şi l-a azvârlit în faţa lui Matho, făcându-l să tresară. — Bine, moşule. Banda voastră de fugari oricum nu va mai avea nevoie de un şef, iar noi n-avem ce face cu un moşneag bicisnic. S-a auzit un şuierat când a tras sabia din teacă, apoi lumina soarelui a sclipit pe metal când a ridicat-o deasupra capului. Am închis ochii. Instinctiv am încercat să-mi acopăr urechile, dar mâinile îmi erau legate. Am auzit spintecătura hârşâită, urmată de un bufnet surd în clipa în care capul retezat al lui Matho a căzut pe pământ. În mijlocul ţipetelor şi gemetelor captivilor, am auzit o şoaptă în dreapta mea: — Acum începe. Vorbise Lino, cel care ştia rosturile vânătorilor de sclavi, deoarece mai fusese capturat o dată şi evadase, singur din toată familia lui. Era chiar mai tânăr decât mine, dar acum arăta ca un bătrân. Corpul înlănţuit i se gârbovise. Chipul îi era supt şi palid. Ochii ni s-au întâlnit în treacăt. Am fost primul care şi-a ferit privirea. N-am putut suporta nefericirea din ei. Lino ni se alăturase cu câteva luni în urmă, slab şi murdar, gol ca şi acum, cu pielea băşicată de soare. Vorbea un dialect punic grosolan, diferit de graiul nostru cosmopolit, de locui­tori ai cetăţii. Cei din familia sa fuseseră ciobani şi îngrijiseră turme pe dealurile din jurul Cartaginei. Se crezuseră în sigu­ranţă când romanii începuseră asediul cetăţii, închipuindu-şi că invadatorii n-o să-i bage în seamă. Când romanii şi-au abătut mânia chiar şi asupra păstorilor şi fermierilor din îndepărtatele ţinuturi rurale, tribul lui Lino a fugit în deşert, însă romanii au continuat să-i vâneze. Mulţi au fost ucişi. Restul, printre care şi Lino, au fost capturaţi. Dar în călătoria spre coastă el reuşise cumva să fugă şi ajunsese la noi. Unii susţinuseră că Lino ar trebui alungat, pentru că, dacă era urmărit de romani, avea să-i aducă direct la noi. — Nu-i unul dintre ai noştri, spuseseră ei. N-are decât să se-ascundă altundeva. Însă Matho insistase să-l luăm, spunând că orice tânăr care scăpase din mâinile romanilor putea să cunoască ceva preţios. După o vreme, când devenise clar că Lino nu-i adusese pe ro­mani la noi, l-au acceptat până şi cei care susţinuseră să fie alun­gat. Nu răspundea, totuşi, niciodată când era întrebat despre perioada pe care o petrecuse în captivitate. Vorbea rareori. Trăia printre noi, dar ca un străin, rămânând rezervat şi tăcut. Am simţit ochii lui Lino privindu-mă, când a murmurat din nou: — La fel ca data trecută. Acelaşi şef, Fabius. Mai întâi îl ucide pe cel mai bătrân. Iar după aceea... Cuvintele i-au fost acoperite de tropotul de copite, când Fabius a galopat în lungul şirului de prizonieri. Ajuns în ca­păt, s-a întors şi a pornit încet înapoi, privindu-i cu atenţie pe captivi. — Piciorul lui are o rană prea urâtă. Nu va supravieţui drumului. Doi romani au descălecat, l-au descătuşat pe rănit şi l-au îndepărtat. — Păcat, a comentat Fabius continuându-şi mersul. Avea corp puternic, putea fi un sclav bun. S-a oprit iarăşi. — Ăsta-i prea bătrân. Nu există cerere pentru aşa ceva, nu merită îngrijirea şi hrana. Şi ăsta – îl vedeţi cum priveşte în gol şi-i curge saliva prin colţul buzelor? Un idiot, ceva obişnuit prin­tre cartaginezii ăştia care se împerechează între fraţi. Un parazit! Romanii i-au scos pe bărbaţi din şir, apoi au strâns lanţurile, astfel încât am fost silit să mă deplasez în lateral, trăgându-l pe Lino după mine. Cei scoşi din şir au fost duşi îndărătul unei stânci mari. Au murit aproape fără zgomot – un icnet, un suspin, un horcăit. Fabius a mers mai departe în lungul şirului, până când umbra lui şi a animalului m-au acoperit, blocând razele soarelui. Mi-am muşcat buza, rugându-mă ca umbrele să treacă mai departe. În cele din urmă am înălţat ochii. Nu am putut distinge chipul, ascuns de aura orbitoare care ardea împrejurul coamei lui de păr blond neţesălat. — Iar ăsta, a rostit el şi în glas i-a sunat o veselie neplăcută, mi-a ucis calul în luptă. Cel mai bun luptător dintre voi, laşilor, chiar dacă nu-i decât un băiat. A ridicat suliţa şi m-a împuns în coaste, zgâriind pielea, însă fără s-o cresteze şi să-mi dea sângele. — Dă dovadă de curaj, băiete! Sau te-am înrobit deja? Nu poţi nici măcar să scuipi, ca moşul? M-am uitat la el şi nu m-am clintit. Nu era bravură, deşi poate că aşa părea. Eram încremenit de frică. A scos pumnalul de argint pe care-l îngropasem până la mâ­ner în grumazul calului său. Sângele fusese şters. Lama a scli­pit în razele soarelui. — Măiastră lucrătură. Are pe mâner o imagine frumoasă a lui Hercule. — Nu este Hercule, am izbutit să şoptesc, ci Melkart! El a hohotit. — Nu-i niciun Melkart, băiete! Melkart nu mai există. Înţe­legi? Toţi zeii tăi au plecat şi nu se vor mai întoarce niciodată. Asta-i imaginea unui zeu căruia noi, romanii, îi spunem Hercule şi acesta-i numele sub care lumea îl va cunoaşte de acum şi până la sfârşitul sfârşitului. Zeii noştri au fost mai puternici decât ai voştri. De aceea eu stau pe calul ăsta, iar tu eşti în pielea goală şi-n lanţuri. Trupul îmi tremura şi m-am învăpăiat la faţă. Am închis ochii, străduindu-mă să nu plâng. Fabius a rânjit, apoi a tre­cut mai departe, oprindu-şi brusc calul după numai câţiva paşi. A privit în jos spre Lino. Băiatul n-a ridicat ochii. După o pauză foarte lungă, mai lungă decât cea pe care o petrecuse uitându-se la mine, Fabius s-a îndepărtat fără un cuvânt. — M-a ţinut minte, a murmurat Lino cu glas atât de scăzut, încât era limpede că vorbise doar pentru sine. A început să tremure, cu atâta violenţă, încât am simţit vi­braţiile prin lanţul greu care ne lega grumajii. — M-a ţinut minte! Se va întâmpla din nou, la fel... Fabius a mai scos doi captivi din şir, apoi şi-a terminat in­specţia şi a revenit spre centru. — Şi acum... unde-s femeile? a întrebat el cu glas scăzut. Nu i-a răspuns nimeni. Şi-a ridicat suliţa şi a zvârlit-o cu atâta putere în stâncă, încât s-a făcut ţăndări cu un bubuit asur­zitor. Capetele tuturor din şir au tresărit, ridicându-se. — Unde sunt?! a răcnit el. O singură femeie este mai preţi­oasă decât voi toţi, laşi bicisnici! Unde le-aţi ascuns? Nimeni n-a vorbit. M-am uitat pe lângă el, către locul unde crăpătura se deschi­dea în peştera tăinuită, după care mi-am ferit iute ochii, temân­du-mă că mă va zări şi-mi va citi gândurile. Fabius s-a aplecat în faţă peste spinarea calului şi şi-a încrucişat braţele. — Înainte de a porni mâine-dimineaţă, unul dintre voi îmi va spune.   II   În noaptea aceea am dormit, tot înlănţuiţi laolaltă, sub cerul liber. Noaptea era rece, însă romanii nu ne-au dat nimic cu care să ne acoperim. Ei s-au ghemuit sub pături şi au făcut un foc mare să se încălzească. În timp ce unii dormeau, alţii ne străjuiau. În timpul nopţii, pe rând, toţi am fost scoşi din cerc, duşi undeva, apoi readuşi. Când primul bărbat s-a întors, şi a fost luat al doilea, cineva a şoptit: — Ce ţi-au făcut? Le-ai spus? Apoi, un străjer l-a lovit cu suliţa pe cel care întrebase şi toţi am amuţit. Mai târziu, în cursul nopţii, au ajuns la Lino. După aceea avea să fie rândul meu. M-am încordat pentru necunoscuta or­dalie care avea să urmeze, însă Lino a fost ţinut atât de mult, încât curajul a început să mi se destrame, asaltat de spaime închipuite, apoi pur şi simplu de epuizare. Abia dacă mai eram treaz când au venit după mine. N-am observat că Lino tot nu fusese adus înapoi. M-au dus peste coamă şi apoi printr-un labirint de bolovani, până în locul deschis pe care Fabius îşi instalase cortul. O lu­mină slabă străbătea prin pânza sa verde. Înlăuntrul cortului era o altă lume, lumea pe care romanii o purtau cu ei în călătoriile lor. Pe jos era întins un covor gros. Lămpi strălucitoare cu capete de grifoni erau montate pe tre­piede elegant meşteşugite. Fabius însuşi era întins pe un culcuş şi nu mai purta arme şi echipament de luptă, ci o tunică fru­mos brodată. Ţinea în mână o cupă de argint, plină ochi cu vin. A zâmbit. — Aha, sfidătorul! A făcut un gest din mână. Gărzile m-au împins înainte, silin­du-mă să îngenunchez, şi mi-au apăsat beregata în partea de jos a jugului de la piciorul culcuşului lui Fabius. Mi-au închis jugul peste ceafă, astfel încât nu-mi mai puteam clinti capul. — Bănuiesc că vei spune la fel ca toţi ceilalţi: „Femei? Copii? Nu există nici femei, nici copii, doar noi, bărbaţii! L-ai ucis pe iubitul nostru bătrân conducător şi i-ai lichidat pe bicisnici, aşa că... ce mai vrei?”. Şi-a ridicat cupa la buze, apoi s-a aplecat înainte şi m-a scui­pat în faţă. Vinul mi-a ars ochii. Glasul îi era dur şi rece, uşor împleticit de la vin. — Nu sunt prost, băiete. M-am născut ca patrician roman. Am fost un mândru centurion în legiuni, până când... până când a apărut o mică problemă. Acum vânez sclavii fugari. Nu-i cine ştie ce onoare, dar sunt al naibii de priceput la asta. — Eu nu sunt un sclav, am şoptit. El a râs. — Aşa-i, trebuie să recunosc, nu te-ai născut sclav. Dar te-ai născut cartaginez şi eu vă cunosc pe voi, cartaginezii. Bărbaţii voştri sunt slabi. Nu puteţi rezista fără femeile şi copiii voştri. Cei care vă refugiaţi aici, în pustiu, călătoriţi întotdeauna în grup, târând după voi oasele bătrâne şi pruncii. Ce fel de viaţă fără noimă duceţi aici, în sălbăticie? Ar trebui să ne fiţi recu­noscători că venim în cele din urmă după voi. Până şi viaţa ca sclavi ar trebui să vă pară ca Elizeele după existenţa asta jal­nică. Cum te numeşti, băiete? Am înghiţit un nod. Nu era uşor, cu jugul care-mi apăsa atât de tare pe gâtlej. — Hanso. Şi nu sunt un băiat. — Hanso, a repetat el şi a răsfrânt buza superioară. Un nume cartaginez destul de răspândit. Nu uit însă curajul de care ai dat dovadă azi-dimineaţă în luptă şi mă-ntreb dacă prin vene nu-ţi curge şi sânge de roman? Bunicul meu se fălea cu fetele cartagineze pe care le-a siluit când s-a luptat cu coloniştii voştri din Spania. A fost mândru să împroaşte din sămânţa Fabius pentru a vă întări stirpea de laşi! Aş fi vrut să-l scuip, însă aveam gâtul îndoit, iar jugul mi-l strângea prea tare. — Zici că nu eşti un băiat? Atunci vei fi încercat ca orice alt bărbat. Spune-mi acum: unde sunt ascunse femeile? Nu am răspuns. El a ridicat mâna, dând un semnal cuiva aflat îndărătul meu. Am auzit un şuier, apoi am simţit o explo­zie de foc pe spinare. Biciul mi-a ars carnea, după care mi-a lune­cat peste umeri ca un şarpe greu. Până atunci nu mai simţisem niciodată o asemenea durere. În copilărie nu fusesem niciodată bătut, aşa cum se spune des­pre romani că-şi bat copiii. Durerea m-a paralizat. Fabius a părut încântat de pedeapsă, râzând încetişor şi re­petând aceeaşi întrebare, pe măsură ce biciul mă lovea, din nou, şi din nou. Carnea mă ardea de parcă tăciuni încinşi mi-ar fi fost turnaţi pe spate. Mi-am promis că nu voi plânge şi nu voi ţipa, dar în scurtă vreme gura mea şi-a pierdut forma şi am început să icnesc. Fabius s-a aplecat înainte şi m-a privit, arcuind o sprânceană. Cicatricea îi era enormă, singurul detaliu pe care-l puteam zări. — Cu adevărat eşti puternic, a încuviinţat el. Aşa cum cre­deam. Deci nu vrei să-mi spui unde sunt ascunse femeile? M-am gândit la Matho, la toate planurile lui, la faptul că eram vinovat pentru că întârziasem să dau alarma. Am inspi­rat adânc, cutremurându-mă din tot trupul, şi am izbutit un singur cuvânt: — Niciodată. Fabius a sorbit din vin. Când a vorbit, câteva picături i s-au scurs prin colţul gurii. — Cum doreşti. Oricum nu contează. Ştim deja unde sunt. Oamenii mei au trecut la treabă şi le scot chiar acum din as­cunzătoare. Am ridicat privirea spre el, neîncrezător, dar încântarea răutăcioasă din ochii lui mi-a arătat că nu minţea. Am vorbit printre dinţii încleştaţi: — Cum? Cine ţi-a spus? Fabius a bătut din palme. — Apropie-te, vulturaşul meu. Lino a apărut dinapoia unui paravan. Mâinile nu-i mai erau legate, iar zgarda îi fusese desfăcută din jurul grumazului. Ca şi Fabius, purta o tunică frumos brodată, însă expresia lui era temătoare şi tremura. S-a ferit să mă privească în ochi. Mânuitorul biciului mi-a desfăcut jugul de la gât şi m-a ri­dicat în picioare. Dacă mâinile nu mi-ar fi fost legate la spate, l-aş fi sugrumat pe Lino atunci şi acolo. Aşa, însă, am urmat exemplul lui Matho. Am scuipat. Scuipatul i-a rămas pe obraz. A dat să-şi ridice mâna, să se şteargă, apoi a coborât braţul şi mi-am spus: ştie c-o merită. — Stăpâneşte-te, a rostit Fabius. La urma urmelor, voi doi veţi sta toată noaptea aproape unul de celălalt şi vă veţi putea rezolva neînţelegerile. Lino a ridicat privirea şi în ochi i-a apărut panica. — Nu! Mi-ai făgăduit! A ţipat şi s-a zbătut, dar era neajutorat împotriva romani­lor. Ei i-au scos tunica, i-au răsucit braţele la spate şi i-au pus zgarda înapoi pe gât. Ne-au legat unul de celălalt cu o bucată de lanţ şi ne-au îmbrâncit afară din cort. În urma noastră l-am auzit pe Fabius râzând. — Somn uşor, a strigat el. Mâine începe temptatio! Pe când ne împleticeam, îndepărtându-ne de cort, romanii îi aduceau pe noii captivi din grota tainică. Scena era un haos: luminile legănate ale torţelor şi umbrele proiectate de ele, ţipe­tele copiilor, plânsetele mamelor, zăngăniturile suliţelor şi răc­netele poruncilor lătrate de romani, când erau luaţi în captivitate ultimii din poporul meu.   Focul de tabără ardea slab. Majoritatea romanilor erau ocu­paţi cu scoaterea noilor captivi din ascunziş. Puţinii care ne păzeau au devenit neatenţi şi au început să moţăie, încrezân­du-se în tăria lanţurilor noastre. Zăceam pe o parte, cu spatele la Lino, mă uitam în flăcări şi mă rugam ca somnul să mă ajute să scap de durerile biciui­rii. Înapoia mea l-am auzit pe Lino şoptind: — Tu nu-nţelegi, Hanso... Tu nu-nţelegi... L-am fulgerat cu privirea peste umăr. — Înţeleg, Lino. Ne-ai trădat. Ce conta pentru tine? Nu sun­tem tribul tău. Tu eşti un străin. Aşa ai fost dintotdeauna. Însă noi te-am primit când ai venit flămând şi gol, iar pentru asta ne datorai ceva. Jur că dacă mâinile îmi vor mai fi libere vreo­dată, te voi ucide! Pentru Matho. Glasul mi s-a înecat în gât. Mi-am stăvilit un suspin. După o vreme, Lino a vorbit din nou: — Îţi sângerează spatele. M-am întors către el şi m-am strâmbat de durere. — Şi al tău? am şuierat. Arată-mi rănile tale, Lino! A tăcut, apoi mi-a arătat spatele. Era acoperit cu dungi însân­gerate. Fusese flagelat încă mai rău. A revenit după aceea cu faţa la mine. În lumina muribundă a focului, chipul îi era atât de supt şi de palid, încât, pentru o clipă, mânia mi s-a domolit. Apoi însă m-am gândit la Matho şi la femei. — Şi ce dacă? Monstrul te-a biciuit şi pe tine. Ne-a biciuit pe toţi. Toţi cei de aici îşi pot arăta rănile. — Şi crezi că eu am fost singurul care am trădat ascunzătoarea? Glasul i s-a înălţat, ascuţit. Un străjer a mormăit în somn. — Ce vrei să spui? am şoptit. — Ştiu că tu ai tăcut, Hanso, fiindcă am fost acolo. De fie­care dată când biciul a căzut peste tine, m-am cutremurat, iar când ai rezistat, m-am simţit... m-am simţit aproape viu, din nou. Dar ceilalţi? De ce crezi că sunt aşa tăcuţi? Poate că unii dorm, dar cei mai mulţi sunt treji şi tac, temându-se să vor­bească. Pentru că le este ruşine. Este posibil ca tu să fii singu­rul dintre noi care să fi păstrat secretul lui Matho. Am tăcut multă vreme, dorindu-mi să nu-l fi auzit. Când a început să murmure iarăşi, am vrut să-mi pot astupa urechile. — Aşa sunt romanii, Hanso. Vor să ne scindeze. Să-l izoleze pe fiecare în propria-i suferinţă, să ne umilească cu slăbiciunea noastră, să semene neîncredere printre noi. Fabius joacă multe jocuri cu prizonierii lui. Fiecare joc are un scop. Călătoria spre coastă este lungă şi el trebuie să ne controleze în fiecare mo­ment. În fiecare zi va găsi un alt mod prin care să ne frângă, în aşa fel încât, până vom ajunge, să fim sclavi buni, pregătiţi pentru vânzarea la licitaţie. M-am gândit la spusele lui. Matho avusese dreptate. Din­tre noi toţi, numai Lino cunoştea obiceiurile vânătorilor de sclavi romani. Dacă voiam să supravieţuiesc, el m-ar fi putut ajuta. Poate că aş fi reuşit să învăţ de la el... şi, în acelaşi timp, să-l urăsc pentru ceea ce făcuse. — Fabius a vorbit despre ceva numit temptatio, am murmurat. Lino a suspinat. — Un cuvânt latinesc. Înseamnă încercare, testare, ispitire. În cazul ăsta, temptatio este călătoria prin pustie. Temptatio îi preschimbă pe oamenii liberi în sclavi. Va începe mâine. Ne vor pune să mergem aşa, goi şi în lanţuri. Vor lega pur şi simplu mâinile femeilor şi ale copiilor şi ne vor mâna ca pe o turmă. Până la căderea nopţii, vom ajunge în locul unde poteca se bifurcă. Acolo ne vor despărţi de femei şi de copii, iar o parte dintre romani va merge cu ei spre altă destinaţie, pe un drum mai scurt şi mai uşor, către mare. Bărbaţii, însă, vor fi mânaţi prin valea lungă, până vom ajunge la coastă şi la galerele de sclavi care aşteaptă acolo. — De ce-i desparte pe bărbaţi de femei? — Cred că Fabius vrea ca femeile să fie păstrate nevătămate şi de aceea vor merge pe o cale mai uşoară. Pe de altă parte, doreşte ca bărbaţii să fie testaţi şi căliţi. De aceea, ne va purta pe jos prin deşert. Cei care se vor prăbuşi vor fi lăsaţi să moară. Cei care vor avea puterea să supravieţuiască drumului vor fi mai puternici decât atunci când au pornit, sclavi rezistenţi care vor preţui o avere pentru Fabius şi oamenii săi după ce vom ajunge la coastă. Aşa lucrează temptatio. A vorbit nepăsător, de parcă ar fi explicat funcţionarea unei scăpărători sau a unui scripete, dar, când lumina focului i-a scli­pit în ochi, am zărit durerea care venea din amintire. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a-mi stăvili ura pentru el şi pentru a-mi păstra glasul la fel de rece şi sec ca al lui. — Fabius ţi-a spus „vulturaşul lui”. Ce-nsemna asta? Lino a inspirat cu un şuierat ascuţit şi şi-a ascuns chipul în umbre. — A minţit când mi-a spus aşa. A spus-o doar din cruzime. Vocea i s-a poticnit, iar el s-a cutremurat din tot trupul. — Bine, îţi spun... o să-ţi spun ceva despre care n-am vorbit niciodată până acum, fiindcă am sperat, ca un nesăbuit, că totul e de domeniul trecutului şi că nu va trebui să-l mai înfrunt nici­odată. Odată ce va începe temptatio, Fabius va alege doi captivi. Unul pentru a fi pedepsit, celălalt pentru a fi răsplătit. Iepurele şi vulturul. Amândoi vor sluji ca exemple pentru ceilalţi prizo­nieri, ca să le întunece minţile şi cu teamă, şi cu speranţă. Pe vul­tur îl va ridica deasupra celorlalţi captivi, asigurându-se că-i bine hrănit şi îmbrăcat, tratându-l aproape ca pe unul dintre ai lui, testându-l pentru a vedea dacă-l poate întoarce împotriva celor­lalţi, seducându-l cu făgăduieli de libertate. A rămas tăcut. — Şi iepurele? Lino tăcea. — Iepurele, Lino? Spune-mi! — Soarta iepurelui va fi foarte diferită. Glasul i-a devenit surd şi fără viaţă. Un fior rece mi-a stră­bătut corpul, când am înţeles. — Şi ultima dată, am şoptit, când Fabius ţi-a capturat tri­bul... tu ai fost iepurele lui. Nu mi-a răspuns. Am oftat. — Iar în noaptea asta, în cortul lui, Fabius a făgăduit că tu vei fi vulturul. De aceea i-ai spus unde erau ascunse femeile. Lino a încuviinţat din cap. A început să plângă cu sughiţuri. — Totuşi, tu ai scăpat de el, Lino. Ai fugit. Se poate evada. A clătinat din cap. Glasul îi era atât de înfundat, încât abia îl puteam înţelege. — Dar asta n-o să se poată întâmpla din nou. Eu l-am învins, Hanso, nu-nţelegi? Evadând, l-am învins în jocul lui. Crezi că mi-ar îngădui s-o fac din nou? Niciodată! Când a trecut pe lângă şirul de captivi, când ne-a văzut unul lângă celălalt şi m-a re­cunoscut, atunci şi-a ales iepurele. — Am înţeles. Dar dacă tu-i vei fi iepurele, atunci cine este vulturul? Lino şi-a ridicat faţa în lumina focului. Lacrimi îi şiroiau pe obraji. M-a privit fix, cu o furie ciudată, tristă, uimit că încă nu înţelesesem.