George R.R. Martin

Adanci, tot mai adanci, tunelurile de George R.R. Martin Lui Greel îi era frică. Stătea în bezna caldă şi deasă de după cotitură, cu trupul firav lipit de bara stranie de metal care străbătea podeaua tunelului. Ţinea ochii închişi. Se căznea să stea perfect nemişcat. Era înarmat. În pumnul drept, încleştat, strângea o suliţă scurtă, cu ţepuşe, dar nu-i alunga deloc teama. Străbătuse cale lungă, foarte lungă. Urcase mai sus şi ajunsese mai departe decât oricare alt cercetaş al Oamenilor de multe ge­neraţii încoace. Îşi croise drum cu greu prin Nivelurile Peri­culoase, în care creaturile-vierme îi vânau necontenit pe Oameni. O pândise şi-o omorâse pe cârtiţa ucigaşă incandes­centă din Tunelurile Mijlocii, care stăteau să se surpe. Şerpuise prin zeci de culoare fără hartă şi fără nume, care păreau atât de înguste, încât de-abia se putea strecura un om prin ele. Iar acum pătrunsese până în Tunelurile Străvechi, măreţele tuneluri şi coridoare legendare, din care, se povestea, ieşiseră Oa­menii cu un milion de ani în urmă. Nu era laş. Îndrăznea să străbată pasaje în care omul nu mai pusese piciorul de sute de ani. Se temea, dar nu se ruşina. Un bun cercetaş ştie când să se teamă. Iar Greel era unul foarte bun. Aşa că stătea în linişte pe întuneric, strângea suliţa în pumn şi se gândea. Încetul cu încetul, frica începu să-l părăsească. Prinse curaj şi deschise ochii. Apoi îi închise imediat la loc. În faţă, tunelul era cuprins de flăcări. Nu mai văzuse foc până atunci, deşi auzise de multe ori de el în poveşti. Fierbinte. Şi strălucitor, atât de strălucitor, că te us­turau ochii. Pe aceia care-l priveau îndelung îi păştea orbirea. Aşa că rămase cu ochii închişi. Un cercetaş are nevoie de ochi. Nu putea lăsa focul din faţa lui să-l orbească. Aici în spate, în bezna de după cotitură, ardea chiar foarte tare. Te dureau ochii dacă te uitai cum se agaţă flăcările de zidurile curbate, dar durerea era suportabilă. Mai devreme însă, când văzuse focul prima dată, nu acţionase deloc înţelept. Se târâse înainte, cu ochi mijiţi, spre cotitura zidului. Atinsese focul de pe piatră. Apoi, ca un prost, se uitase dincolo de curbă. Şi acum îl usturau ochii. Nu aruncase decât o privire înainte de a se răsuci şi de-a se furişa în linişte în locul unde zăcea acum. Îi fusese destul. Dincolo de curbă, focul ardea mai puternic, mult mai puternic decât şi-ar fi putut el închipui. Îl zărea chiar şi prin ochii închişi, două puncte săltăreţe şi dureroase, de o strălucire nemaipomenită. Nu voiau să dispară. Focul îi rănise parţial ochii, îşi zise. Totuşi, când pusese mâna pe el acolo sus, pe perete, nu semănase cu cel din poveşti. Simţise piatra rece şi puţin umedă, ca toate pietrele. Focul era fierbinte, spuneau poveştile. Însă cel de pe piatră nu-l arsese. Atunci nu era foc, hotărî Greel. Ce era, nu ştia. Nu putea să fie foc, dacă nu te ardea. Se foi uşor pe loc. Cât se poate de încet, întinse braţul în beznă şi-l atinse pe H’ssig. Fratele-de-spirit se afla la câţiva metri, lângă una dintre ce­lelalte bare de metal. Îl mângâie cu mintea şi-l simţi vibrând la atingerea lui. Gândurile şi senzaţiile li se amestecară fără cuvinte. Şi lui îi era frică. Marele şobolan vânător nu avea ochi. Simţul mirosului îi era însă mult mai dezvoltat decât al lui, iar în tunel plutea un miros straniu. Şi de auzit, tot H’ssig auzea mai bine. Cu ajutorul urechilor lui, Greel desluşi din nou zgomotele neobişnuite, stârnite de focul care nu era foc. Deschise iarăşi ochii. Nu deodată, ci treptat, de data asta. Se uită pe sub pleoapele întredeschise. Găurile lăsate de foc în pri­virea lui erau tot acolo, dar mai estompate. Iar flacăra mai slabă, care se deplasa de-a lungul zidului curbat al tunelului, era su­portabilă dacă nu se uita direct în ea. Totuşi, nu mai putea înainta. Dar nici înapoi nu avea voie să se târască. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit. Întinse din nou braţul spre H’ssig. Şobolanul vânător îl în­soţea de la naştere. Nu-l dezamăgise niciodată. N-o să-l dezamă­gească nici acum. Nu avea ochi care să-l doară, dar urechile şi nasul lui îi vor spune lui Greel ceea ce trebuie să ştie despre lucrul de după curbă. H’ssig mai mult simţi decât auzi ordinul. încet de tot, începu să se târască spre foc.   —  O comoară! Glasul lui Ciffonetto vibra de admiraţie. Stratul de grăsime protectoare de pe faţă nu reuşea să-i ascundă zâmbetul larg. Von der Stadt arăta neîncrezător. Nu doar chipul, ci tot corpul său emana îndoială. Amândoi bărbaţii erau îmbrăcaţi la fel, în salopete gri fără nici o formă, ţesute din pânză me­talică grea. Dar nu puteau fi confundaţi. Von der Stadt avea abilitatea unică de a-şi manifesta îndoiala în timp ce rămânea absolut nemişcat. Când se mişca sau vorbea, sentimentul răzbătea mai puter­nic. Aşa se întâmpla şi acum. —  Halal comoară, comentă el, simplu. Suficient să-l irite pe Ciffonetto, care se încruntă uşor spre tovarăşul său mai bine făcut. —  Eu vorbesc serios, îi zise. Raza lanternei grele despică întunericul dens şi se deplasă în sus şi în jos pe unul dintre stâlpii mâncaţi de rugină care se întindeau de pe peron până la tavan. —  Uită-te acolo, îl îndemnă. Celălalt îl ascultă. Plin de îndoială. —  Îl văd. Unde-i comoara? Ciffonetto mişcă în continuare lanterna în sus şi în jos. —  Asta-i comoara. Tot locul ăsta e o măreaţă descoperire is­torică. Am ştiut eu că aici trebuie să căutăm. Le-am spus şi lor. —  Ce-i aşa grozav la un stâlp de oţel? întrebă Von der Stadt, măturându-l şi el cu lanterna. —  Gradul de conservare, răspunse Ciffonetto, apropiindu-se. Deasupra solului e numai zgură radioactivă, chiar şi acum. Dar aici jos avem nişte artefacte splendide. Ne vor ajuta să ne formăm o imagine mult mai clară despre cum arăta vechea civilizaţie înaintea dezastrului. —  Ştim cum arăta vechea civilizaţie înaintea dezastrului. Avem benzi, cărţi, filme, de toate. O sumedenie de mărturii. Războiul nici măcar n-a ajuns pe Lună. —  Da, da, însă aici e altceva. E realitate, rosti şi mângâie afec­tuos stâlpul cu degetele înmănuşate. Uită-te la el. Von der Stadt veni mai aproape. Zări litere gravate în metal. Mai degrabă scrijelite. Nu prea adânc, dar se puteau desluşi, deşi mai greu. Ciffonetto zâmbi din nou. Celălalt se arătă sceptic. —  Rodney o iubeşte pe Wanda, citi el, în cele din urmă şi scu­tură din cap. La naiba, Cliff, găseşti rahaturi din astea în orice closet public din Luna City. Tovarăşul său dădu ochii peste cap. —  Dacă am găsi cea mai veche pictură rupestră din lume, tu tot ai zice că nu-i decât cel mai prost desen al unui bivol. Urmări conturul literelor cu degetele mâinii libere. —  Nu pricepi? E vechi. E istorie. E rămăşiţa unei civilizaţii şi a unei naţiuni şi a unei planete care au pierit cu aproape jumătate de mileniu în urmă. Von der Stadt nu replică, dar se manifestă mai departe plin de îndoială. Flutură lanterna. —  Mai sunt din ăştia, dacă aşa ceva cauţi, vorbi el şi fixă raza pe un stâlp aflat la câţiva metri distanţă. De data asta, Ciffonetto citi inscripţia: —  „Pocăiţi-vă, de nu, o să pieriţi”, rosti şi zâmbi, după ce raza lanternei lui se încrucişă cu a camaradului său. Cuvintele pro­fetului, scrise pe zidurile metroului, adăugă încet, chicotind. —  Halal profet, se încruntă Von der Stadt. Cred c-au avut o religie tare sucită. —  Hristoase! N-o lua şi tu întocmai. Era un citat. Un poet de la mijlocul secolului al douăzecilea, pe nume Simon. A scris vorbele astea numai cu cincizeci de ani înaintea dezastrului. Von der Stadt nu se arătă interesat. Se îndepărtă nerăbdător, plimbând neglijent lanterna printre ruinele negre ca smoala din vechea staţie de metrou. —  E zăpuşeală aici, se plânse. —  Sus e şi mai şi, spuse tovarăşul lui, deja pierdut în lectura altei inscripţii. — Dar nu-i aceeaşi, veni riposta. Ciffonetto nu catadicsi să-i răspundă. —  E cea mai mare descoperire a expediţiei, zise el într-un sfârşit, ridicând privirea de pe inscripţie. Trebuie să facem fotografii. Şi să-i aducem şi pe ceilalţi. Ne pierdem vremea la suprafaţă. —  Şi-o să găsim mai multe aici? se auzi întrebarea, plină de îndoială, desigur. Confirmă dând din cap. —  Păi eu ce tot spun? Suprafaţa e acoperită cu gips. E încă un iad radioactiv acolo sus, după atâtea secole. Dacă a supravieţuit ceva, a supravieţuit sub pământ. Acolo trebuie să căutăm. Ar trebui să ne despărţim şi să explorăm tot sistemul de tuneluri, grăi şi mişcă braţul într-un gest cuprinzător. —  Tu şi cu Nagel v-aţi tot certat pe seama expediţiei. Tot drumul de la Luna City. Se vede că nu prea ţi-a priit. —  Doctorul e un prost, zise Ciffonetto precaut. —  Nu cred. Sunt soldat, nu om de ştiinţă, dar i-am ascultat părerea şi mi se pare logică. Toate lucrurile de aici, de jos, sunt ne­maipomenite, dar nu aşa ceva caută el. Nu după ele a fost trimisă expediţia pe Pământ. —  Ştiu, ştiu, caută urme de viaţă. Viaţă umană, mai ales. Aşa că trimite fluturaşi în fiecare zi, tot mai departe. Şi până acum nu s-a ales decât cu câteva specii de insecte şi o mână de păsări mutante. Von der Stadt scutură din umeri. —  Dacă s-ar uita aici, ar găsi ce caută, continuă celălalt. Nu-şi dă seama cât de adânc săpau oraşele înainte de război. Pe sub picioarele noastre trec kilometri întregi de tuneluri. Nivel după nivel. Acolo ar trebui să fie supravieţuitorii, dacă mai trăieşte vreunul. —  Tu ce crezi? —  Păi, după război, singurii care ar fi scăpat cu viaţă ar fi fost cei din adăposturile de la mare adâncime. Sau cei din tunelurile de sub oraşe. Radioactivitatea i-ar fi împiedicat să iasă la supra­faţă ani de zile. La naiba, nici acum nu găseşti nimic interesant deasupra. Ar fi fost prinşi în capcană acolo jos. S-ar fi adaptat. După câteva generaţii, nici n-ar mai fi vrut să urce. Dar Von der Stadt nu-i mai dădea atenţie şi nici nu-l mai as­culta. Se deplasase până la marginea peronului şi acum se holba la şine. Stătu aşa un minut, două, apoi luă o hotărâre. Îndesă lanterna la curea şi începu să coboare. —  Hai, spuse el. Să-i căutăm pe supravieţuitorii ăştia ai tăi.   H’ssig avansă lipit de bara de metal. Îl ajuta să se ascundă şi ţinea focul la distanţă, aşa că se mişca într-un spaţiu îngust şi aproape întunecat. Strângând în braţe bara cu toată puterea, se târî fără zgomot de-a lungul curbei, apoi se opri. Greel explora cu ajutorul lui: cerceta cu urechile lui şi mi­rosea cu nasul lui de şobolan. Focul vorbea. Adulmecă două mirosuri, asemănătoare, dar nu identice. Şi distinse două glasuri. Ca şi cum ar fi fost două focuri. Obiectele strălucitoare care-i arseseră ochii erau un fel de fiinţe. Ascultă. Sunetele percepute atât de clar erau cuvinte. Un soi de limbă. Era sigur. Ştia să facă diferenţa între răcnetele şi mârâitul animalelor şi tiparele vorbirii articulate. Creaturile de foc glăsuiau într-o limbă necunoscută. Sunetele nu însemnau pentru el nici cât pentru H’ssig, care i le transmitea. Se concentră asupra mirosului. Era nou, nu-l mai simţise altădată. Parcă aducea cu cel de om, deşi n-avea cum, îşi zise. Un miros asemănător. Şi cuvinte. Oare creaturile de foc să fie oameni? Ar însemna să fie foarte deosebite de Oameni. Dar poveştile pomeneau de cei din vremuri de odinioară, cu puteri şi forme ciudate. Nu cumva sunt creaturile astea aşa ceva? Aici, în Tunelurile Străvechi, unde legendele spuneau că Bătrânii îi creaseră pe Oameni, trăiau asemenea fiinţe? Da. Începu să se foiască. Se mişcă încet, ridicându-se în poziţia ghemuit ca să privească prin ochii întredeschişi curba din faţă. Un pocnet înfundat îl întoarse pe H’ssig la loc sigur din tunelul înspăimântător aflat dincolo de ea. Nu exista decât o singură cale prin care să poată afla, îşi zise Greel. Tremurând, porni să exploreze precaut cu mintea.   Von der Stadt se adaptase la gravitaţia Pământului mult mai rapid decât Ciffonetto. Ajunse repede pe fundul tunelului şi aşteptă nerăbdător să coboare şi camaradul lui de pe peron. Acesta sări ultimii câţiva zeci de centimetri şi ateriză cu o bufnitură. Cercetă peronul cu priviri îngrijorate. —  Sper că mai pot să urc înapoi, spuse el. —  Tu ai vrut să explorezi toate tunelurile, veni răspunsul, însoţit de o ridicătură din umeri. —  Da, admise, luându-şi ochii de la peron, ca să privească de jur împrejur. Şi încă mai vreau. Aici, în tunelurile astea, se află răspunsurile pe care le căutăm. —  Sau aşa afirmă teoria ta. Von der Stadt se uită în ambele direcţii, alese una la întâmplare şi porni înainte, luminându-şi paşii cu lanterna. Ciffonetto veni imediat în spatele lui. Intrară într-un tunel lung, drept şi pustiu. —  Spune-mi, rosti Von de Stadt dintr-odată, în timp ce mer­geau, să zicem că supravieţuitorii tăi au apucat sfârşitul războiului ascunşi în adăposturi. N-ar fi fost obligaţi să iasă la suprafaţă în cele din urmă? Vreau să spun, cum ar putea cineva să trăiască aici? întrebă şi se uită în jur cu dezgust evident. —  Ai luat lecţii de la Nagel? se răţoi tovarăşul lui. Am auzit întrebarea de atâtea ori, că mi s-a acrit de ea. Recunosc că ar fi greu să trăieşti aici, dar nu imposibil. La început, ar avea acces la cantităţi mari de hrană conservată. Multă mâncare se păstra în subsoluri. Ajungeai la ea prin tuneluri. Mai târziu, puteau să-şi cultive hrana. Există plante care cresc fără lumină. Şi, pe lângă ele, insecte şi animale plicticoase, îmi închipui. —  Un regim pe bază de gângănii şi ciuperci. Nu mi se pare prea sănătos. Cel interpelat se opri brusc, fără a catadicsi să comenteze. —  Uită-te acolo, zise, arătând cu lanterna. Lumina tresăltă pe o spărtură zimţată din zidul tunelului. Parcă sfărâmase cineva piatra cu multă vreme în urmă. Von der Stadt lumină şi el zona ca să se vadă mai bine. Din spărtură cobora un culoar. Agitat, Ciffonetto se îndreptă spre el. —  Ce naiba mai zici de asta? întrebă el, rânjind şi vârî capul şi lanterna în pasajul primitiv, dar le scoase repede. Nu-i nimic pe-aici. Se închide după câţiva metri. Totuşi, îmi con­firmă spusele. Celălalt se arătă oarecum tulburat. Mâna liberă îi alunecă spre pistolul din tocul lateral. —  Nu ştiu, rosti el. —  Nu, nu ştii, continuă celălalt triumfător. Nici Nagel nu ştie. Aici jos au locuit oameni. Poate încă mai locuiesc. Trebuie să or­ganizăm o explorare mai serioasă a întregului sistem subteran. Se întrerupse, amintindu-şi de argumentul tovarăşului său din urmă cu câteva clipe. —  Cât priveşte gângăniile şi ciupercile tale, oamenii se pot obişnui să mănânce multe lucruri. Se adaptează. Dacă au reuşit să supravieţuiască războiului - şi culoarul ăsta dovedeşte că au reuşit -, atunci au supravieţuit şi urmărilor lui, fac pariu. —  Poate. Nu pricep de ce eşti aşa de nerăbdător să descoperi supravieţuitori. Vreau să zic, expediţia e importantă şi măreaţă şi toate cele. Trebuie să reluăm zborurile în cosmos, iar locul acesta e numai bun ca să ne testăm echipamentul. Şi presupun că savanţii tăi vor lua cu ei nişte exponate reuşite pentru muzee. Dar oameni? Ce altceva ne-a adus Pământul, în afară de Marea Foamete? Primi un zâmbet îngăduitor. —  Tocmai din cauza Marii Foamete vrem să-i găsim acum pe oameni. Făcu o pauză. —  Acum avem destule cu care să-l atragem pe Nagel. Hai să ne întoarcem, spuse şi porni în direcţia din care veniseră, apoi continuă. Marea Foamete a fost o consecinţă inevitabilă a războiului de pe Pământ. Când n-au mai sosit provizii, a dis­părut orice posibilitate de a-i ţine pe toţi în viaţă pe colonia lunară. Nouăzeci la sută au murit de foame. Luna ar fi putut deveni autonomă, dar numai dacă avea o populaţie foarte scăzută. Asta s-a întâmplat. Populaţia s-a adaptat. Dar noi am reciclat aerul şi apa şi am cultivat hrană în rezervoare hidroponice. Ne-am luptat, am supravieţuit. Şi am început să re­construim. Dar am şi pierdut mult. Prea mulţi oameni au murit. Fondul nostru genetic era foarte redus şi nu prea divers. Colonia n-a avut diversitate rasială nici la începuturi. Asta nu ne-a ajutat. De fapt, populaţia a continuat să scadă multă vreme după ce am beneficiat de resursele necesare pentru a susţine mai mulţi indivizi. Ideea consangvinizării n-a mers. Acum, numărul locuitorilor creşte din nou, dar încet. Stagnăm. Ne-a luat aproape cinci secole să reluăm călătoriile spaţiale. Şi încă n-am reprodus multe dintre lucrurile existente pe Pământ înaintea dezastrului. Von der Stadt se încruntă. —  „Stagnăm” e un cuvânt cam aspru, remarcă el. Eu cred că ne-am descurcat foarte bine. Ciffonetto ignoră comentariul fluturând din lanternă. —  Foarte bine, dar nu destul de bine. Nu ne ducem nicăieri. Am făcut al naibii de puţine schimbări şi nici prea multe idei noi nu ne-au venit. Avem nevoie de perspective proaspete, de rezerve genetice proaspete. Avem nevoie de stimulare prin con­tactul cu o cultură străină. Supravieţuitorii ne-ar oferi aşa ceva. Prin câte a trecut Pământul, şi ei trebuie să se fi schimbat cumva. În plus, ei ar fi dovada că viaţa umană mai poate lua avânt aici. E un aspect crucial, dacă vrem să stabilim o colonie. Adăugă ultima idee mai mult ca un gând întârziat, dar Von der Stadt o aprobă. Înclină afirmativ din cap cu o figură gravă. Ajunseseră din nou la staţie. Ciffonetto porni direct spre peron. —  Hai să ne întoarcem la bază. De-abia aştept să văd cum îi cade faţa lui Nagel când îi spun ce-am descoperit.   Erau oameni. Greel era aproape convins. Aveau o structură curioasă a minţii, dar era umană. Îi plăcea să sondeze mintea altora. Cunoştea senzaţia aspră, vagă a minţii de animal, umbrele ob­scene care alcătuiau gândurile creaturilor-vierme. Şi cunoştea minţile oamenilor. Asta erau. Straniu, totuşi. Minţile se împreunează într-o adevărată co­municare numai cu un frate-de-spirit. Dar întotdeauna există o comuniune între ele. Întunecată şi de nepătruns, plină de nori, arome, izuri şi sentimente. Dar o comuniune. Acum, nu avu loc nici o comuniune. Mintea lui comunica parcă cu un animal inferior. Nu percepea nici o reacţie. Oamenii şi fraţii-de-spirit îi răspundeau; animalele, nu. Aceşti oameni nu-i răspundeau. Aceşti oameni-foc ciudaţi aveau minţi paralizate şi schiloade. În bezna din tunel, Greel se ridică din poziţia ghemuit. Focul dispăruse brusc de pe zid. Oamenii plecau, se depărtau de el în josul tunelului. Focul se depărta odată cu ei. Avansă prudent, cu H’ssig alături şi cu suliţa în mână. Minţile nu se puteau împreuna la distanţe prea mari. Trebuia să le ţină aproape. Trebuia să afle mai multe. Era cercetaş. Avea o datorie de îndeplinit. Mintea lui se furişă afară încă o dată, să simtă parfumul altora. Trebuia să fie sigur. Gândurile lor fremătau în jurul lui haotic, într-un vârtej străpuns de dâre luminoase şi sentimente şi idei săltăreţe, pe jumătate vizibile. Prinse câte ceva. Recunoscu ceva. Apoi îi veni o idee. Gustă prelung şi adânc din minţile lor şi învăţă din ele. Dar parcă tot cu mintea unui animal se împreuna. Nu era perceput. Nu obţinea nici o reacţie. Ei se depărtau mereu, gândurile li se disipau, iar împreuna­rea minţilor devenea tot mai dificilă. Greel avansă. Şovăi când ajunse la curbă. Dar ştia că trebuie să continue. Era cercetaş. Se lăsă la pământ, miji ochii şi se deplasă de-a lungul curbei în patru labe. Când trecu de ea, se opri cu răsuflarea tăiată. Se afla într-un coridor larg, o peşteră imensă cu tavan boltit şi pilaştri uriaşi, înalţi până la cer. Pasajul sclipea de lumină, o lumină bizară, agresivă, atotstăpânitoare. Era un loc de legendă. Coridorul Bătrânilor. Acesta trebuia să fie. Nu mai văzuse niciodată o încăpere atât de mare. Dintre toţi Oamenii, el se aventurase cel mai departe şi urcase cel mai sus. Nu se vedeau oamenii, dar focul lor dansa la gura tunelului din capătul celălalt al coridorului. Intens, dar suportabil. Dispăruseră după altă cotitură. Îşi dădu seama că se uita numai la reflexia slabă a focului. Câtă vreme nu se uita direct la el, era în siguranţă. Pătrunse în coridor, cercetaşul din el strigându-i să escala­deze zidul şi să cerceteze încăperea de deasupra, din care se înălţau pilaştri. Nu. Oamenii-foc erau mai importanţi. Iar în coridor se putea întoarce altă dată. H’ssig se frecă de piciorul lui. Coborî braţul şi mângâie liniştitor blana moale a şobolanului. Fratele-de-spirit îi simţea zbaterea gândurilor. Oameni, da, era convins. Şi află mai multe. Gândurile lor nu erau ale acestora, dar erau gânduri umane şi pe unele chiar le înţelegea. Unul dintre ei ardea, ardea să găsească alţi oameni. Îi caută pe Oameni, îşi zise Greel. Acest lucru îl ştia. Era cercetaş şi putea pătrunde în mintea altora. Nu făcea greşeli. Dar ce anume trebuia să facă - asta nu ştia. Îi căutau pe Oameni. Poate era un lucru bun. Când se gân­dise prima oară la el, vibrase de bucurie. Oamenii-foc semănau cu Bătrânii din legende. Dacă îi căutau pe Oameni, atunci îi va conduce la ei. O să fie răsplătit regeşte, o să fie slăvit, iar poveştile o să-i ducă numele din generaţie în generaţie. Mai mult decât atât, era datoria lui. De la ultimele generaţii încoace, lucrurile nu prea mergeau bine pentru Oameni. Vre­mea binelui se încheiase odată cu sosirea creaturilor-vierme, care-i goniseră dintr-un tunel într-altul. Şi acum, sub picioarele lui, se mai dădeau lupte în Nivelurile Periculoase şi în tunelu­rile Oamenilor. Iar Greel ştia că pierdeau. Încet. Dar sigur. Creaturile-vierme erau noi pentru ei. Mai mult decât animale, dar mai puţin, mult mai puţin decât oa­meni. Nu aveau nevoie de tuneluri. Pândeau chiar şi prin pământ şi nu erau nicăieri în siguranţă. Oamenii ripostau. Cei care pătrundeau în mintea altora sim­ţeau creaturile-vierme pe care suliţele le ucideau, iar şobolanii le sfâşiau în bucăţele. Dar creaturile-vierme fugeau întotdeauna înapoi în pământ. Şi erau multe, multe, iar ei foarte puţini. Însă aceşti oameni noi, aceşti oameni-foc, puteau schimba rezultatul războiului. Legendele spuneau că Bătrânii luptaseră folosind focul şi arme neştiute, iar aceştia trăiau în foc. Ar putea veni în ajutorul Oamenilor. Le-ar putea da arme puternice ca să alunge creaturile-vierme în bezna din care au venit. Dar. Dar aceştia nu erau chiar oameni. Aveau minţile paralizate, iar gândurile lor, în cea mai mare parte, îi erau străine. Nu prin­dea decât frânturi din ele. Nu le putea cunoaşte la fel ca pe ale Oamenilor, când îşi împreunau minţile. I-ar putea conduce la ei. Ştia drumul. Înapoi şi în jos, o co­titură aici, încă una dincolo. Prin Tunelurile din Mijloc şi prin Nivelurile Periculoase. Dar dacă-i conducea şi pe urmă se dovedeau duşmani? Dacă se întorceau împotriva Oamenilor cu focul lor? Se temea de ce-ar putea face. Fără el, nu-i vor găsi niciodată, era convins. Numai el, din atâtea generaţii, ajunsese atât de departe. Şi numai furişându-se şi pătrunzând în alte minţi şi cu H’ssig alături. Ei n-ar fi găsit niciodată drumurile pe care venise el, tunelurile acelea şer­puitoare care duceau adânc, adânc în pământ. Aşa că erau în siguranţă dacă el nu făcea nimic, dar atunci crea-turile-vierme ar câştiga, în cele din urmă. Ar dura, poate, generaţii la rând. Şi n-ar rezista. Trebuia să ia o hotărâre. Nici unul dintre cei care pătrun­deau în mintea altora nu putea străbate nici măcar o mică parte din distanţa care-l separa pe el de tunelurile Oamenilor. El singur trebuia să hotărască. Şi va trebui să hotărască repede. Pentru că, îşi dădu seama îngrozit, oamenii-foc se întorceau. Le percepea gândurile stranii tot mai puternic, iar lumina din coridor se intensifica. Şovăi, apoi porni încet înapoi către tunelul din care venise.   —  Stai puţin, spuse Von der Stadt când tovarăşul lui urcase deja un sfert de zid. Hai să vedem ce e şi în direcţia opusă. Ciffonetto întoarse capul stângaci să-l privească, renunţă când văzu că nu poate, apoi sări jos. Păru nemulţumit. —  Ar trebui să ne întoarcem. Am văzut destul. —  Tu ai vrut să explorăm şi locul ăsta de aici, îi răspunse celălalt scuturând din umeri. Aşa că hai să facem o treabă ca lumea. Poate că nu ne mai despart decât câţiva metri de încă una dintre descoperirile tale măreţe. —  Bine, acceptă Ciffonetto, scoţându-şi lanterna din curea, unde o vârâse când încercase să se urce pe zid. Poate ai dreptate. Ar fi trist să-l aducem pe Nagel aici şi să dea el peste ceva ce nouă ne-a scăpat. Von der Stadt îl aprobă din cap. Razele lanternelor se împle­tiră şi cei doi porniră repede către gura adâncă şi întunecoasă a tunelului.   Se apropiau. Frica şi nehotărârea i se învălmăşeau printre gânduri. Se lipi de zid. Se dădu înapoi, repede şi fără zgomot. Trebuie să stea departe de foc până hotărăşte ce să facă. Însă după primul colţ, tunelul se întindea lung şi drept. Greel se mişcă repede. Dar nu destul de repede. Şi, imprudent, avu ochii larg deschişi când focul apăru dintr-odată, izbitor. Îl usturau ochii. Chiţăi de durere şi se azvârli la pământ. Focul nu voia să plece. Îl vedea cum dansează, schimbând înspăimântător culorile, chiar prin pleoapele lăsate. Se forţă să se controleze. Se afla încă la distanţă de ei. Avea încă arma. Întinse mâna spre H’ssig, lângă el. Şobolanul fără ochi îl va ajuta din nou să vadă. Cu ochii tot închişi, începu să se târască înapoi, departe de foc. H’ssig rămase pe loc.   —  Ce naiba a fost asta? Întrebarea şoptită a lui Von der Stadt atârnă în aer o clipă. Împietri chiar pe locul în care cotise. Lângă el, Ciffonetto înţepenise şi el la auzul zgomotului. Omul de ştiinţă păru nedumerit. —  Nu ştiu. Ceva... ciudat. Mi s-a părut că-i un animal care suferă. Un fel de ţipăt. Dar parcă cine ţipa se străduia să nu fie auzit. Plimbă lanterna încolo şi încoace, desenând fâşii de lumină pe catifeaua întunericului, dar nu zări nimic. Von der Stadt o îndreptă pe a lui drept în faţă, fără să se mişte. —  Nu-mi place, zise el, cuprins de îndoială. S-o fi găsind ci­neva acolo, jos, dar nu înseamnă că e şi prietenos. Mută lanterna în stânga şi scoase pistolul. —  Hai să vedem, adăugă el. Ciffonetto se încruntă, dar nu mai zise nimic. Îşi văzură de drum mai departe.   Erau mari şi se mişcau repede. Copleşit de disperare, Greel îşi dădu seama că-l vor prinde. Hotărâseră deja în locul lui. Dar poate că aşa trebuia să se întâmple. Erau oameni. Ase­menea Bătrânilor. Îi vor ajuta pe Oameni în lupta împotriva creaturilor-vierme. Va începe o nouă eră. Vremea fricii va trece. Groaza se va stinge. Gloria străveche de care vorbesc poveştile se va întoarce şi Oamenii vor construi, încă o dată, culoare largi şi tuneluri solide. Da. Hotărâseră în locul lui, dar luaseră hotărârea cea bună. Singura. Omul trebuie să se întâlnească cu omul şi amândoi vor ţine piept creaturilor-vierme. Ţinu ochii închişi, dar se ridică în picioare. Şi începu să vorbească.   Se opriră din nou, cu picioarele în aer. De data asta nu mai auziră un ţipăt înăbuşit, ci un sunet moale, un fel de şuierat, prea clar să-l confunde cu altceva. Cele două lanterne fluturară în toate părţile preţ de câteva secunde. Una dintre ele înţepeni. Cealaltă şovăi, apoi împietri şi ea. Împreună, dădură la iveală un iaz luminos la capătul îndepărtat al tunelului. Şi în mijlocul lui stătea... ce? —  Dumnezeule, vorbi Von der Stadt. Cliff, spune-mi repede ce e, înainte să trag. —  Nu trage. Nu se mişcă. —  Dar... ce e? —  Nu ştiu. Glasul savantului tremură straniu, nesigur. Fiinţa din iazul de lumină era scundă, nu cu mult peste un metru. Scundă şi dezgustătoare. Aducea vag cu un om, dar avea membre disproporţionate, mâini şi picioare strâmbe, groteşti. Iar pielea, pielea avea un aspect scârbos, de larvă. Cel mai urât era însă capul. Mare, mult prea mare faţă de corp, cu toate acestea, nasul şi gura de-abia se ghiceau. Parcă nu avea decât ochi. Doi ochi mari, imenşi, hidoşi, ascunşi acum sub pleoapele de piele albă ca moartea. Von der Stadt înmărmurise, dar pe Ciffonetto înfăţişarea creaturii îl zgudui. Totuşi el vorbi cel dintâi: —  Priveşte, rosti cu glas încet. Uită-te în palma ei. Cred... cred că-i o unealtă. Tăcere. Lungă, apăsătoare. Apoi din nou vocea lui Ciffo­netto, răguşită: —  Cred că e un om.   Greel ardea. Îl atacase focul. Ochii îl dureau şi închişi. Ştia ce oroare îl pândea dacă i-ar fi deschis. Îl atacase focul. Pielea îl gâdila şi-l durea. Din ce în ce mai tare. Totuşi, rămase neclintit. Era cercetaş. Avea o datorie de înde­plinit. Răbdă, în timp ce mintea lui se împreuna cu a celor doi. Şi acolo, în mintea lor, descoperi teama, dar o teamă con­trolată, îşi văzu propria imagine prin ochii lor, distorsionată, înceţoşată. Gustă groaza şi repulsia care se războiau într-unul dintre ei. Şi repulsia pură care-l tulbura pe celălalt. Se înfurie, dar se stăpâni. Trebuie să ajungă la ei. Trebuie să-i conducă la Oameni. Erau orbi şi schilodiţi şi nu-şi puteau înfrâna sentimentele, dar dacă ar înţelege, ar ajuta. Da. Nu se clinti. Aşteptă. Îl ustura pielea, dar aşteptă.   —  Aia, vorbi Von der Stadt. Chestia aia e un om? Ciffonetto dădu afirmativ din cap. —  Trebuie să fie. Are unelte. A vorbit. Avu o scurtă ezitare. —  Dar... Doamne, nu mi-am închipuit niciodată aşa ceva. Tunelurile. Bezna. De sute de ani, numai beznă. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Atâta evoluţie în aşa de puţin timp. —  Un om? îşi exprimă Von der Stadt iarăşi îndoiala. Eşti nebun. Nici un om nu poate ajunge aşa. Celălalt nici nu-l auzi. —  Ar fi trebuit să-mi dau seama, bolborosi. Ar fi trebuit să bănuiesc. Radiaţiile, bineînţeles. Accelerează mutaţiile. Durată de viaţă mai scurtă, probabil. Ai avut dreptate. Oamenii nu pot trăi cu gângănii şi ciuperci. Nu oamenii ca noi. Aşa că s-au adap­tat. S-au adaptat la întuneric şi la tuneluri. A... tresări. Ochii, continuă el, apoi stinse lanterna şi pereţii parcă se înclinară spre ei. Probabil că sunt sensibili. Îi facem rău. Abate-ţi lanterna. Tovarăşul lui îi aruncă o privire piezişă. —  E destul de întuneric şi aşa. Dar îl ascultă. Raza de lumină îşi schimbă direcţia. —  Istorie, spuse Ciffonetto. Un moment care va dăinui prin... Nu apucă să-şi termine propoziţia. Von der Stadt era ten­sionat, cu nervii la limită. Când mută lanterna de pe fiinţa din tunel, surprinse o mişcare scurtă prin întuneric. O deplasă înainte şi înapoi, văzu din nou mişcarea şi fixă raza pe şine. Anterior, fusese gata să tragă, dar ezitase, pentru că fiinţa care aducea a om stătuse nemişcată, dubioasă. Aceasta de acum nu stătea pe loc. Chiţăia şi mişuna. Şi nici nu era necunoscută. De data asta, nu mai ezită. Se auzi un răcnet, urmă o licărire. Apoi încă una. —  L-am nimerit. Un afurisit de şobolan.   Şi Greel ţipă. După usturimea insuportabilă, urmase o clipă de uşurare. Dar numai una. Pe urmă, brusc, îl cotropi suferinţa. Val după val după val. Îl răvăşi, îi strivi gândurile despre oamenii-foc, le strivi teama din mintea lui, îi strivi mânia. H’ssig era mort. Fratele-de-spirit murise. Oamenii-foc îl omorâseră. Urlă de furie amestecată cu durere. Ţâşni în faţă şi ridică suliţa. Deschise ochii. O scânteiere scurtă, apoi iarăşi durere şi orbire. Dar scânteierea îi fu de ajuns. Lovi. O dată şi încă o dată. Sălba­tic, turbat, lovitură după lovitură, înţepătură după înţepătură. Pe urmă, din nou, universul se înroşi de durere şi auzi a doua oară zgomotul care adusese moartea lui H’ssig. Se pomeni trântit la pământ şi deschise ochii. Foc, era foc peste tot. Dar nu ţinu mult. Numai puţin. Imediat lumea se întunecă la loc pentru Greel al Oamenilor.   Pistolul încă fumega. Mâna tot nu se mişca. Dar Von der Stadt, cu gura căscată, se holba când la creatura care explodase în tunel, când la sângele care i se scurgea pe uniformă. După aceea scăpă arma şi-şi duse mâinile în jurul stomacului, în jurul rănilor. Ridică degetele pline de sânge şi se uită mirat la ele, apoi la Ciffonetto. —  Şobolanul, îi spuse cu durere în voce. N-am făcut decât să împuşc un şobolan. Urmărea creatura. De ce, Cliff... Se prăbuşi. Căzu cu un bufnet. Lanterna clipi de câteva ori şi se stinse. Bâjbâială prelungă în beznă. În cele din urmă, lanterna ce­luilalt se aprinse şi savantul, palid ca moartea, îngenunche lângă tovarăşul său. —  Von, rosti el, scuturându-l de uniformă. Eşti teafăr? Rupse materialul şi văzu carnea sfâşiată. —  Nici măcar nu l-am văzut venind, bolborosea Von der Stadt. Am abătut lanterna, cum mi-ai zis. De ce? N-aveam de gând să-l împuşc. Nu dacă era om. Am împuşcat un şobolan. Un ne­norocit de şobolan. Îl urmărea. Paralizat, Ciffonetto înclină afirmativ din cap. —  N-a fost vina ta. Probabil că l-ai speriat. Dar acum ai nevoie de îngrijire. Te-a rănit grav. Crezi că poţi să ajungi până în tabără? Nu mai aşteptă răspunsul. Vârî braţul sub al lui, îl ridică în picioare şi începu să-l care în jos prin tunel, rugându-se să ajungă la peron. —  N-am făcut decât să împuşc un şobolan, repeta întruna Von der Stadt, cu glas uluit. —  Nu te îngrijora. N-are importanţă. O să găsim alţi oameni. O să scotocim în tot sistemul metroului dacă va fi nevoie. O să-i găsim. —  Numai un şobolan. Numai un şobolan. Ajunseră pe peron. Îl lăsă la pământ. —  Nu pot să urc şi să te car şi pe tine. Va trebui să te las aici. Mă duc după ajutor. Se îndreptă de spate şi-şi agăţă lanterna de curea. —  Numai un şobolan, repetă Von der Stadt. —  Calmează-te. Chiar dacă n-o să-i găsim, n-am pierdut nimic. Sunt, evident, nişte suboameni. Poate au fost ca noi, cândva. Dar acum nu mai sunt. Au degenerat. Oricum, n-am avea ce învăţa de la ei. Dar celălalt nu mai asculta şi nu mai auzea nimic. Stătea pur şi simplu proptit de perete, cu braţele strânse în jurul stomacului, simţind cum i se scurge sângele printre degete, bolborosind la nesfârşit aceleaşi cuvinte. Ciffonetto se întoarse cu faţa la perete. Câţiva metri, până la peron, apoi liftul vechi şi ruginit, ruinele din subsol şi lumina zilei. Trebuia să se grăbească. Von der Stadt nu avea să reziste mult. Apucă piatra, se trase în sus şi se agăţă de zid disperat, cu mâna liberă pipăind după un punct de sprijin. Încă un efort, mai sus. Aproape că ajunse, aproape că atinse peronul, când muşchii lui de creatură lunară, flasci, cedară. Un spasm brusc şi mâna îi alunecă. Cealaltă nu reuşi să-i susţină greutatea. Căzu. Pe lanternă. Întunericul nu era cel cu care se obişnuise, ci mai dens, mai de nepătruns. Îşi stăpâni urletul. Când încercă să se ridice, îi dădu drumul. Nu numai lanterna se sparse în căzătură. Ecoul urletului răsună repetat în tunelul lung şi negru, pe care nu-l vedea. Trecu multă vreme până se stinse. Când, în cele din urmă, nu-l mai auzi, urlă încă o dată. Şi încă o dată. Într-un sfârşit, răguşit, se opri. —  Von, întrebă el, Von, mă auzi? Nu primi nici un răspuns. Repetă întrebarea. Să vorbească. Trebuie să vorbească întruna, ca să nu-şi piardă minţile. În bezna din jur, ghici mişcări uşoare la câţiva metri de el. Von der Stadt chicoti, cu mintea rătăcită în capătul celălalt al infinitului. —  N-a fost decât un şobolan. Un şobolan. Tăcere. Apoi glasul moale al lui Ciffonetto: —  Da, Von, da. —  N-a fost decât un şobolan. —  N-a fost decât un şobolan. —  N-a fost decât un şobolan.     SFÂRŞIT

Cavalerul Misterios  Poveste din Cele Şapte Regate de George R.R. Martin Cădea o ploaie măruntă de vară când Dunk şi Egg părăsiră Septul de Piatră. Dunk mergea călare pe bătrânul său cal de război, Tunetul, cu Egg alături, călare şi el pe tânărul şi agerul său buiestraş pe care îl numise Potopul, ducându-l de căpăstru pe Maester, ca­târul lor. Pe spinarea lui Maester erau legate armura lui Dunk şi cărţile lui Egg, sacii lor de dormit, cortul şi hainele, mai multe felii de carne de vită sărată şi tare, o jumătate de carafă de mied şi două burdufuri cu apă. Vechea pălărie de paie a lui Egg, cu borurile largi şi pleoştite, îi ferea de ploaie capul măgarului. Băiatul tăiase găuri pentru urechile lui Maester. Iar el purta pe cap o nouă pălărie de paie. Cu excepţia găurilor pentru urechi, cele două i se păreau lui Dunk aproape la fel. Când se apropiară de porţile oraşului, Egg trase brusc de hă­ţuri. Sus, deasupra casei porţii, capul unui trădător fusese înfipt într-o ţeapă de fier. Era proaspăt, după toate aparenţele, cu car­nea mai mult roz decât verde, dar ciorile de hoit se puseseră deja pe treabă. Buzele mortului erau sfârtecate şi zdrenţuite, la fel şi obrajii, iar ochii erau două văgăuni maronii, din care se prelingeau încet lacrimi roşii, pe măsură ce picăturile de ploaie se amestecau cu sângele închegat. Gura bărbatului mort atârna căscată, stând parcă să le predice drumeţilor care treceau prin poarta de dedesubt. Dunk mai văzuse asemenea privelişti. — Pe când eram copil, la Debarcaderul Regelui, am furat o dată un cap chiar din ţeapă, îi povesti el lui Egg. În realitate, pe zid se căţărase Ferret ca să înhaţe capul, după ce Rafe şi Pud­ding i-au zis că n-are curaj, dar când au venit în goană străjerii, băiatul l-a aruncat jos şi Dunk a fost cel care l-a prins. Vreun lord rebel sau vreun cavaler tâlhar, asta a fost, continuă Dunk. Sau poate doar un criminal de rând. Un cap e un cap. Toate arată la fel, după câteva zile în ţeapă. El şi cei trei prieteni ai săi folosiseră căpăţâna ca să terori­zeze fetele din Fundătura Puricilor. Le fugăreau pe uliţe şi nu le lăsau în pace până când nu-i dădeau capului un sărut. Şi că­păţâna avusese parte de multe sărutări, din câte-şi amintea. Nu exista fată în Debarcaderul Regelui care să alerge la fel de re­pede ca Rafe. Însă era de preferat ca Egg să nu audă partea aceea. Ferret, Rafe şi Pudding. Nişte mici monştri, ăia trei, iar eu, cel mai afurisit dintre toţi. Dunk şi amicii lui păstraseră capul până când carnea se înnegrise şi  începuse să cadă. Asta le-a răpit distracţia cu hărţuirea fetelor, aşa că, într-o seară, au dat buzna într-o cârciumă şi au aruncat rămăşiţele în căldare. — Ciorile se reped întotdeauna la ochi, îi explică el lui Egg. Apoi se scofâlcesc obrajii, carnea se înverzeşte... Dunk miji ochii. Ia stai! Chipul ăla mi-e cunoscut. — Aşa e, ser, zise Egg. Mai ştii, acum trei zile...? E septo­nul ghebos care predica împotriva Corbului Sângelui. Atunci îşi aminti. Era un om sfânt, jurat Celor Şapte, chiar dacă propovăduia trădarea. — Are mâinile roşii de sângele propriului frate şi de-al tână­rului său nepot, afirmase cocoşatul în faţa mulţimii adunate în piaţă. O umbră a venit la porunca lui, să-i suprime pe fiii bravului Prinţ Valarr în pântecele mamei lor. Unde e Tânărul nostru Prinţ acum? Unde e fratele lui, dulcele Matarys? Unde s-au dus Bunul Rege Daeron şi neînfricatul Baelor Sfarmă-Lance? I-a chemat mormântul pe toţi, însă el dăinuie, acest corb palid, cu ciocul mânjit de sânge, care stă cocoţat pe umărul Regelui Aerys şi îi croncăne în ureche. Poartă semnul iadului pe faţă şi în ochii pustii, ne-a adus secetă, molimă şi sânge. Vă spun: ridicaţi-vă şi amintiţi-vă de adevăratul nostru rege de dincolo de apă. Şapte zei sunt pe lume şi şapte regate, iar Dragonul Negru şapte fii a zămislit! Ridicaţi-vă, bărbaţi şi femei de viţă nobilă. Ridicaţi-vă, bravi cavaleri şi dârzi ţărani, şi alungaţi-l pe Corbul Sângelui, odiosul vrăjitor, că de nu, blestemaţi vor fi pe vecie copiii şi copiii copiilor voştri. Fiecare vorbă a fost o trădare. Cu toate acestea, era un şoc să-l vadă aici, cu găuri în locul ochilor. — El este, da, întări Dunk, alt motiv serios să lăsăm în urmă oraşul ăsta. Dădu uşor pinteni Tunetului şi cei doi, Dunk şi Egg, ieşiră pe porţile Septului de Piatră, ascultând sunetul molcom al ploii. Câţi ochi are Corbul Sângelui? suna ghicitoarea. O mie şi unul. Unii ziceau că Mâna Regelui era un discipol al magiei negre, care putea să-şi schimbe chipul, să ia înfăţişarea unui câine cu un singur ochi sau chiar să se prefacă în abur. Se spunea că haite întregi de lupi cenuşii îi vânau duşmanii şi că avea ciori negre care spionau pentru el şi-i şopteau secrete la ureche. Dunk era ferm convins că majoritatea acestor poveşti erau simple isto­risiri, dar nimeni nu putea să pună la îndoială că Lordul Cor­bul Sângelui avea informatori peste tot. Cândva, la Debarcaderul Regelui, Dunk îl văzuse cu ochii lui. Albe ca osul erau părul şi pielea lui Brynden Rivers, iar ochiul său – avea un singur ochi, pe celălalt îl pierduse pe Câmpul Ierbii Roşii, în lupta cu fratele său vitreg, Oţelul înverşunat – era roşu ca sângele. Pe obraz şi pe gât purta semnul rubiniu din naştere care-i adusese numele. Când oraşul rămase departe în urma lor, Dunk îşi drese gla­sul şi spuse: — Urâtă treabă să tai capetele septonilor. Omul n-a făcut decât să dea din gură. Vorbele sunt vânt. — Unele vorbe sunt vânt, ser. Unele sunt trădare. Egg era slab ca un băţ, dar gură avea. — Acum vorbeşti ca un adevărat prinţişor. Băiatul luă asta drept o insultă, ceea ce şi era. — O fi fost el septon, dar propovăduia minciuni, ser. Seceta n-a fost vina Corbului Sângelui. Şi nici Marea Molimă a Primăverii. — Aşa o fi, dar dacă ne apucăm să le tăiem capul tuturor nebunilor şi mincinoşilor, jumătate din oraşele Celor Şapte Regate vor rămâne goale.   * *  *   Şase zile mai târziu, ploaia nu mai era decât o amintire. Dunk îşi lepădase tunica, să-şi desfete pielea în căldura soa­relui. Când se stârni o dulce adiere, proaspătă, răcoroasă şi înmi­resmată ca răsuflarea unei fecioare, Dunk suspină. — Apă, anunţă el. Îi simţi mirosul? Lacul nu poate fi de­parte de-acum. — Nu simt decât mirosul lui Maester, ser. Duhneşte. Egg smuci sălbatic de căpăstrul catârului. Acesta se oprise să pască iarba de lângă drum, aşa cum făcea din când în când. — Pe malul lacului se află un vechi han. Dunk poposise acolo odată, pe când era scutierul bătrânului. Ser Arian spunea că fac acolo o bere brună pe cinste. Poate că o s-o gustăm, până aştep­tăm podul plutitor. Egg îi aruncă o privire plină de speranţă. — Ca să alunece mâncarea, ser? — Despre ce mâncare vorbeşti? — O felie de friptură? sugeră băiatul. O bucăţică de raţă, o strachină de tocană? Orice au, ser. Ultima masă caldă o luaseră cu trei zile în urmă. De atunci, îşi potoleau foamea cu fructe căzute din pomi şi fâşii de vită sărată, tari ca lemnul. Ar fi bine să ne punem burţile la cale cu nişte mâncare adevărată înainte s-o luăm spre nord. Zidul ăla e straşnic de departe. — O să şi înnoptăm? întrebă Egg. — Stăpânul vrea un pat de puf? — Mă pot mulţumi cu unul de paie, ser, răspunse Egg, ofensat. — N-avem bani pentru paturi. — Avem douăzeci şi doi de gologani, trei stele, un cerb şi granatul ăla vechi şi ciobit. Dunk îşi scărpină urechea. — Credeam că avem doi arginţi. — Am avut, da, până ai cumpărat cortul. Acum pe ăsta-l avem. — N-o să mai avem nimic dacă începem să dormim pe la ha­nuri. Vrei să împărţi patul cu cine ştie ce peticar şi să te trezeşti cu puricii lui? mârâi Dunk. Eu nu. Am puricii mei şi nu le plac străinii. Vom dormi sub cerul cu stele. — Stelele sunt bune, fu de acord Egg, dar pământul e tare, ser, şi uneori e plăcut să ai o pernă sub cap. — Pernele sunt pentru prinţi, răspunse Dunk. Egg era cel mai bun scutier pe care şi-l putea dori un cava­ler, dar, din când în când, îl apucau fandoselile. Flăcăul are sânge de dragon, nu uita! În ceea ce-l privea, Dunk avea sânge de cer­şetor... sau cel puţin aşa i se spunea adesea în Fundătura Purici­lor, asta când nu i se trâmbiţa că îl aşteaptă negreşit spânzurătoarea. Se prea poate să ne permitem nişte bere şi o masă fierbinte, dar n-am de gând să irosesc bani frumoşi pentru un pat. Trebuie să ne păstrăm banii pentru podul plutitor. Ultima oară când tra­versase lacul, nu-l costase decât câţiva gologani, dar asta se în­tâmplase cu şase ani în urmă... sau poate şapte. Totul devenise mai scump de atunci. — Ei, bine, zise Egg, am putea să folosim cizma mea ca să trecem. — Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Era pericu­los să folosească cizma. S-ar răspândi vestea. Veştile se răspân­desc întotdeauna. Scutierul lui nu era chel din întâmplare. Egg avea ochii violeţi ai celor din vechea Valyria şi un păr care stră­lucea ca aurul bătut, întreţesut cu şuviţe de argint. Ar fi fost acelaşi lucru dacă purta ca broşă un dragon cu trei capete sau dacă-şi lăsa părul ăla să crească. Erau vremuri primejdioase în Westeros şi..., ei, bine, era de preferat să nu rişte nimic. Încă o vorbă despre cizma aia a ta, continuă Dunk, şi-ţi trag o sca­toalcă peste ureche de-o să zbori peste lac. — Aş prefera să înot, ser. Egg înota bine. Dunk nu. Băiatul se răsuci în şa. Ser? Se apropie cineva pe drum, în spatele nos­tru. Auzi caii? — Nu sunt surd. Dunk vedea şi praful pe care-l stârneau. Un grup mare. Şi foarte grăbit. — Crezi că ar putea fi tâlhari, ser? Egg se ridică în scara de şa, mai mult nerăbdător decât spe­riat. Aşa era el. — Tâlharii ar fi mai potoliţi. Doar lorzii fac atâta tărăboi. Dunk agită, cu un zăngănit, mânerul săbiei, să descleşteze lama din teacă. Oricum, ne retragem din drum şi-i lăsăm să treacă. Există fel şi fel de lorzi. Nu strica niciodată să fii puţin prevăzător. Drumurile nu mai erau la fel de sigure ca pe vremea când pe Tronul de Fier şedea Bunul Rege Daeron. Dunk şi Egg se ascunseră în spatele unui tufiş ţepos. Dunk îşi dezlegă scutul şi şi-l vârî pe braţ. Era un obiect vechi, înalt şi greu, de formă alungită, făcut din lemn de pin şi mărginit cu fier. Îl cumpărase în Septul de Piatră, în locul scutului pe care Longinch i-l făcuse fărâme când se luptaseră. Dunk nu avusese timp să-l dea la pictat cu însemnele sale, ulmul şi steaua căză­toare, aşa că scutul purta şi acum blazonul ultimului său pro­prietar, un om cu ştreangul de gât, atârnând macabru şi cenuşiu într-o spânzurătoare. Nu era un blazon pe care l-ar fi ales pen­tru sine, dar scutul îl tocmise la un preţ convenabil. Primii călăreţi trecură la galop după câteva clipe, doi tineri lorzi pe o pereche de cai sprinteni. Cel care călărea murgul purta un coif fără vizieră, din oţel aurit, cu trei pene înalte: una albă, una roşie şi una aurie. Apărătoarea calului pentru ceafă era îm­podobită cu pene identice. Armăsarul negru de lângă el purta o armură albastră cu auriu. Valtrapul se undui în aerul stârnit de goana furtunoasă a calului. Unul lângă altul, călăreţii tre­cură cu iuţeala fulgerului, chiuind şi râzând, cu mantiile lungi fluturând în urma lor. Un al treilea lord veni după ei, mai potolit, în fruntea unei lungi coloane. Erau două duzini în grup, grăjdari, bucătari şi servitori, toţi ca să slujească trei cavaleri, şi li se adăugau oştenii, arbaletiştii călare şi o duzină de care înţesate cu armurile, cor­turile şi proviziile lor. De şaua lordului atârna scutul lui por­tocaliu-închis, împodobit cu trei castele negre. Dunk cunoştea blazonul acela, dar de unde? Lordul care-l purta era un bărbat mai în vârstă, posomorât, cu o expresie acră a gurii şi o barbă sură, tunsă scurt. S-ar putea să fi fost la tur­nirul de la Ashford, gândi Dunk. Sau poate am slujit în castelul său, când eram scutierul lui Ser Arian. Bătrânul cavaler rătăcitor slujise la atâtea fortăreţe şi castele diferite de-a lungul anilor, încât nu-şi putea aminti nici măcar jumătate. Lordul struni dintr-odată calul, privind încruntat spre tufiş. — Tu, din tufiş. Arată-te! În spatele lui, doi arbaletişti potriviră săgeţile în arc. Cei­lalţi îşi văzură de drum. Dunk păşi prin iarba înaltă, cu scutul pe braţ şi mâna dreaptă odihnindu-se pe mânerul săbiei sale lungi. Faţa îi era o mască roşie-maronie, din pricina prafului pe care-l stârniseră caii, şi era gol de la brâu în sus. Avea un aspect soios, ştia asta, însă pesemne că statura lui îi tăie celuilalt elanul. — Nu vrem harţă, stăpâne. Nu suntem decât noi doi, eu şi scutierul meu. Dunk îi făcu semn lui Egg să se apropie. — Scutier? Pretinzi că eşti cavaler? Lui Dunk nu-i plăcea căutătura bărbatului. Ochii ăia ar putea jupui un om. Găsi prudent să-şi ia mâna de pe sabie. — Sunt un cavaler rătăcitor care-şi caută un rost. — Fiecare cavaler tâlhar pe care l-am spânzurat a spus acelaşi lucru. Blazonul tău poate fi profetic, ser... dacă eşti, într-ade­văr, un ser. O spânzurătoare şi un om spânzurat. Astea sunt însemnele tale? — Nu, lordul meu. Trebuie să-mi dau scutul la vopsit. — De ce? L-ai furat de pe un cadavru? — L-am cumpărat, cu bani frumoşi. Trei castele, negre pe fond portocaliu... unde le-am mai văzut? Nu sunt hoţ. Ochii lordului erau aşchii de cremene. — Cum te-ai ales cu cicatricea aia de pe obraz? O urmă de bici? — Un pumnal. Dar faţa mea nu te priveşte, lordul meu. — Am să stabilesc eu ce mă priveşte. Cei doi tineri cavaleri se întorseseră deja la trap, să vadă de ce întârziau tovarăşii lor. — Aici erai, Gormy! strigă călăreţul de pe armăsarul negru, un tânăr suplu şi mlădios, cu o faţă plăcută, proaspăt bărbierită, şi trăsături delicate. Pletele negre îi cădeau, strălucind, până pe guler. Purta o jiletcă din mătase de un albastru-închis, tivită cu satin auriu. Pe piept, fusese brodată cu fir de aur o cruce cu marginile zimţate, cu o scripcă de aur în prima şi a treia divi­ziune şi o sabie de aur în a doua şi a patra. Ochii săi oglindeau albastrul hainei şi scânteiau amuzaţi. Alyn se temea că ai căzut de pe cal, continuă călăreţul. O scuză transparentă, mi se pare. Era cât pe ce să-l las în urmă. — Cine-s briganzii ăştia doi? întrebă călăreţul de pe murg. Egg se zburli la auzul acestei insulte. — N-ai niciun drept să ne numeşti briganzi, lordul meu. Când am văzut praful pe care-l stârneaţi, am crezut că sunteţi tâlhari. Este singurul motiv pentru care ne-am ascuns. Acesta este Ser Duncan Vlăjganul, iar eu sunt scutierul lui. Lorzii nu se sinchisiră de aceste explicaţii nici cât de oră­căitul unei broaşte. — Cred că ăla e cel mai mătăhălos mocofan pe care l-am vă­zut vreodată, declară cavalerul celor trei pene. Avea o faţă ro­tofeie sub o claie de păr cârlionţat de culoarea mierii brune. Aş pune rămăşag că trece de doi metri. Ce-o să mai duduie pămân­tul când o să se prăvălească de pe cal. Dunk simţi cum i se ridică roşeaţa în obraji. Ai pierde rămă­şagul, gândi el. Ultima oară când fusese măsurat, Aemon, fra­tele lui Egg, îl declarase cu două degete mai scund de doi metri. — Ala,e calul tău, Uriaşule? întrebă lordul cu pene. Cred c-o să-l căsăpim pentru carne. — Lordul Alyn îşi uită adesea manierele, interveni cavale­rul brunet. Ser, iartă-i, rogu-te, vorbele necioplite. Alyn, cere-i scuze lui Ser Duncan. — Dacă trebuie. Mă vei ierta, ser? Nu aşteptă răspunsul, ci îşi întoarse murgul şi se îndepărtă pe drum la trap. Celălalt mai zăbovi puţin. — Vă duceţi la nuntă, ser? Ceva din tonul lui îl ispiti pe Dunk să-l tragă de ciuf. Re­zistă pornirii şi răspunse: — Am venit pentru podul plutitor, lordul meu. — Şi noi la fel... dar singurii lorzi de pe-aici sunt Gormy şi acel pierde-vară care tocmai ne-a părăsit, Alyn Cockshaw. Eu sunt cavaler rătăcitor, ca şi voi. Ser John Scripcarul mi se spune. Era genul de nume pe care şi l-ar fi putut alege un cavaler rătăcitor, dar Dunk nu mai văzuse niciodată vreunul care să poarte veşminte ori armură atât de strălucitoare sau călărind un asemenea cal. Cavalerul din pădurea de aur, gândi el. — Numele meu îl ştii. Pe scutierul meu îl cheamă Egg. — Îmi pare bine să te cunosc, ser. Hai, vino cu noi la Zidu­rile Albe şi rupe câteva lănci, în cinstea noii cununii a Lordu­lui Butterwell. Sunt sigur că te-ai putea dovedi la înălţime. Dunk nu mai luptase în niciun turnir de la Pajiştea Ashford încoace. Dacă aş putea să câştig câteva trofee, am mânca bine în drumul spre nord, gândi el, dar lordul cu trei castele pe scut spuse: — Ser Duncan trebuie să-şi vadă de drum. Şi noi la fel. John Scripcarul nu-l luă în seamă pe mai vârstnicul bărbat. — Mi-ar plăcea să-mi încrucişez sabia cu tine, ser. Mi-am în­cercat puterile cu oameni din multe ţări şi seminţii, dar nicio­dată cu unul de statura ta. Şi tatăl tău a fost la fel de falnic? — Nu mi-am cunoscut tatăl, ser. — Îmi pare rău să aud asta. Şi mie mi-a fost răpit tatăl prea curând. Scripcarul se întoarse spre lordul celor trei castele: ar trebui să-l invităm pe Ser Duncan să se alăture grupului nos­tru vesel. — N-avem nevoie de unul ca el. Dunk nu-şi găsea cuvintele. Nu adesea era poftit un cavaler rătăcitor fără o leţcaie să călătorească alături de înalţii lorzi. Aş avea mai multe în comun cu servitorii lor. Judecând după lun­gimea coloanei, Lordul Cockshaw şi Scripcarul luaseră cu ei grăj­dari să aibă grijă de caii lor, bucătari să-i hrănească, scutieri să le cureţe armurile, oşteni să-i apere. Dunk îl avea pe Egg. — De unul ca el? Scripcarul râse. Cum adică? De unul aşa mare ca el? Uită-te numai cât e! Avem nevoie de oameni pu­ternici. Săbiile tinere preţuiesc mai mult decât numele vechi. Am auzit adesea vorba asta. — Spusă de nătărăi. Nu ştii absolut nimic despre omul ăsta. Ar putea fi un brigand sau vreun spion de-al Corbului Sângelui. — Nu-s spionul nimănui, protestă Dunk. Şi, lordul meu, n-ai dreptul să vorbeşti despre mine de parcă aş fi surd, mort sau departe, în Dorne. Ochii de cremene îl scrutară. — Departe în Dorne ar fi un loc nimerit pentru tine, ser. Din partea mea, acolo să te duci. — Nu-l lua în seamă, interveni Scripcarul. E un bătrân ursuz... suspectează pe toată lumea. Gormy, simt că-mi place omul ăsta. Ser Duncan, vii cu noi la Zidurile Albe? — Stăpâne, eu... Cum putea să împartă aceeaşi tabără cu unii ca ei? Servitorii aveau să le ridice pavilioanele, grăjdarii să le ţesale caii, bucătarii să-i servească pe fiecare cu un clapon sau cu o halcă de vită, în vreme ce Dunk şi Egg şi-ar molfăi bucăţile tari de carne sărată. N-aş putea, zise Dunk. — Vezi, spuse lordul celor trei castele. Îşi ştie locul, şi locul lui nu e cu noi. Cavalerul îşi întoarse calul înapoi spre drum. Lordul Cockshaw o fi deja la doi kilometri înaintea noastră. — Bănuiesc că va trebui să-l ajung iarăşi din urmă. Scripca­rul îi zâmbi lui Dunk, cu un aer de scuză. Poate că ne-om mai întâlni cândva. Aşa sper. Mi-ar plăcea să-mi încerc lancea pe tine. Dunk nu ştia ce să răspundă la asta. — Succes în turnir, ser, reuşi el să îngaime, în cele din urmă, dar Ser John se întorsese deja s-o ia pe urmele coloanei. Mai vârstnicul lord porni după el. Dunk era bucuros să-l vadă dus. Nu-i plăcuseră ochii de cremene, nici aroganţa Lordului Alyn. Scripcarul părea un om destul de plăcut, dar avea şi el ceva ciu­dat. Două scripci şi două săbii, o cruce zimţată, îi spuse Dunk lui Egg, în timp ce priveau praful stârnit în urma celor plecaţi. Ce casă e asta? — Niciuna, ser. N-am văzut blazonul ăsta în niciun armorial. Poate, până la urmă, chiar o fi un cavaler rătăcitor. Dunk îşi concepuse propriul blazon la Pajiştea Ashford, când o păpu­şară zisă Tanselle Lungana l-a întrebat ce vrea să aibă pictat pe scut. — Să fie lordul mai vârstnic vreo rudă a Casei Frey? Cei din Casa Frey purtau castele pe scuturi şi proprietăţile lor nu erau departe de locul în care se aflau. Egg dădu ochii peste cap. — Însemnele Casei Frey sunt două turnuri albastre legate între ele de un pod, pe fond gri. Acelea erau trei castele negre pe fond portocaliu, ser. Ai văzut vreun pod? — Nu. Face asta doar ca să mă sâcâie. Şi data viitoare când îţi mai dai ochii peste cap în faţa mea, îţi trag una peste ureche de-o să-ţi rămână întorşi în cap pe veci. Egg îl privi smerit: — N-am vrut să... — Lasă ce-ai vrut. Spune-mi numai cine era. — Gormon Peake. Lordul de Starpike. — Asta e în Reach, nu-i aşa? Chiar are trei castele? — Doar pe scut, ser. Într-adevăr, Casa Peake a avut cândva, trei castele, dar a pierdut două dintre ele. — Cum să pierzi două castele? — Luptând pentru Dragonul Negru, ser. — Oh! Dunk se simţea ca un idiot. Aceeaşi poveste. De două sute de ani, regatul fusese condus de urmaşii lui Aegon Cuceritorul şi de surorile lui, care uniseră Cele Şapte Regate şi făuriseră Tronul de Fier. Stindardele lor aveau ca bla­zon dragonul cu trei capete al Casei Targaryen, roşu pe fond negru. Cu şaisprezece ani în urmă, un fiu bastard al Regelui Aegon al IV-lea, pe nume Daemon Blackfyre, se răzvrătise împo­triva fratelui său, fiul legitim. Daemon folosise şi el dragonul cu trei capete pe stindarde, dar inversase culorile, aşa cum făceau mulţi bastarzi. Revolta sa se sfârşise pe Câmpul Ierbii Roşii, unde Daemon şi fiii săi gemeni au murit sub ploaia de săgeţi a Corbului Sângelui. Rebelii supravieţuitori care au plecat ge­nunchiul fuseseră iertaţi, dar unii pierduseră pământuri, alţii titluri şi alţii aur. Cu toţii au dat ostatici, ca zălog al viitoarei lor loialităţi. Trei castele negre pe fond portocaliu. — Acum îmi amintesc. Lui Ser Arian nu i-a plăcut nicio­dată să vorbească despre Câmpul Ierbii Roşii, însă odată, când era cherchelit, mi-a povestit cum a murit fiul surorii sale. Dunk auzea parcă şi-acum glasul bătrânului, parcă-i simţea răsuflarea cu miros de vin. Roger de Penneytree, aşa-l chema, continuă el. Capul i-a fost zdrobit de buzduganul unui lord cu trei castele pe scut. Lordul Gormon Peake. Bătrânul nu i-a ştiut niciodată nu­mele. Sau n-a vrut să i-l ştie. Lordul Peake şi John Scripcarul nu mai erau acum decât o dâră de praf roşu în depărtare. Au tre­cut şaisprezece ani de-atunci. Pretendentul a murit şi cei care i-au urmat au fost exilaţi sau iertaţi. Oricum, n-am eu nici-o treabă cu asta. Merseră alături o vreme, în tăcere, ascultând ţipetele tân­guitoare ale păsărilor. După vreo doi kilometri, Dunk îşi drese glasul şi spuse: — Butterwell, zicea. Sunt pe-aproape pământurile lui? — În partea cealaltă a lacului, ser. Lordul Butterwell a fost maestru trezorier pe vremea când pe Tronul de Fier şedea Re­gele Aegon. Daeron l-a făcut Mână a Regelui, dar nu pentru multă vreme. Blazonul lui e în dungi vălurite, verzi, albe şi gal­bene, ser. Lui Egg îi plăcea nespus să-şi etaleze cunoştinţele de heraldică. — E prieten cu tatăl tău? Egg se strâmbă. — Tata nu l-a agreat niciodată. În timpul Rebeliunii, cel de-al doilea născut al Lordului Butterwell a luptat de partea preten­dentului, iar fiul cel mare de partea regelui. Astfel, s-a asigurat că va fi oricum de partea învingătorului. Lordul Butterwell n-a luptat de partea nimănui. — Unii ar considera asta o dovadă de prudenţă. — Tatăl meu a considerat-o o dovadă de laşitate. Da, fără doar şi poate. Lordul Maekar era un om aspru, mân­dru şi dispreţuitor. — Trebuie să trecem pe la Zidurile Albe ca să ajungem la drumul regelui. Ce-ar fi să ne punem burţile la cale? Numai gândul îi făcea maţele să chiorăie. Poate că vreunul dintre nuntaşi va avea nevoie de un însoţitor ca să se întoarcă la locul lui. — Parcă ziceai că mergem spre nord. — Zidul dăinuie de opt mii de ani, va mai rezista încă puţin. Sunt două mii de kilometri de-aici până acolo şi ne-ar prinde bine nişte arginţi în plus în pungă. Dunk se şi vedea călare pe Tunetul, doborându-l pe acel acru lord bătrân cu trei castele pe scut. Ar fi fost plăcut. „ Te-a învins scutierul bătrânului Ser Arian”, i-aş putea spune, când ar veni să-şi răscumpere armele şi armura. „Cel care l-a înlocuit pe băiatul pe care l-ai ucis.” Bătrâ­nului i-ar plăcea asta. — Nu te gândeşti să intri în turnir, nu-i aşa, ser? — Poate că este timpul. — Nu este, ser. — Poate că este timpul să-ţi trag o scatoalcă peste ureche. N-ar trebui să câştig decât două runde. Dac-aş putea aduna banii din două răscumpărări şi aş plăti doar una, am mânca regeşte timp de un an. — Dacă ar fi vreo bătălie cavalerească, s-ar putea să particip. Statura şi puterea lui Dunk i-ar fi slujit mai bine într-o în­fruntare colectivă decât într-un duel. — Nu e obiceiul să se organizeze o bătălie la o nuntă, ser. — Dar e obiceiul să se organizeze un ospăţ. Avem cale lungă de mers. De ce să nu plecăm la drum cu burţile pline, măcar o dată?  

Dansul Dragonilor  de George R.R. Martin volumul 1 PROLOG   Noaptea era încărcată de mirosul greu de om. Omul‑lup se opri sub un copac şi adulmecă, în umbra ce‑i smălţa blana brun‑cenuşie. O boare de vânt cu mireasmă de pin îi aduse izul de om în nări, peste celelalte mirosuri care grăiau despre vulpi şi iepuri, despre foci şi cerbi şi chiar despre lupi. Omul‑lup ştia că şi acelea veneau tot de la oameni; duhoarea de piei învechite, stătută şi acrie, era aproape complet înăbuşită de miasmele mai puternice de fum, sânge şi putreziciune. Doar omul jupuia alte fiare şi se înveşmânta cu pielea şi părul lor. Spre deosebire de lupi, oamenii‑lupi nu se tem de om. Ura şi foamea îi răvăşeau măruntaiele. Scoase un mârâit gros, o chemare către fratele său cu un singur ochi, către sora lui mică şi vicleană. Când porni în goană printre copaci, tovarăşii de haită îl urmară îndeaproape. Simţiseră şi ei mirosul. În timp ce alerga, vedea şi prin ochii lor şi se zări pe sine în frunte. Răsuflarea haitei ţâşnea, fierbinte şi albă, dintre fălcile alungite şi cenuşii. Gheaţa li se întărise între gheare, tare ca piatra, dar acum vânătoarea era în toi, prada în faţă. Carne, gândi omul‑lup, hrană. Un om de unul singur era o fiinţă vulnerabilă. Mare şi puternic, cu ochi ageri, dar slab de urechi şi surd la mirosuri. Cerbii, elanii, până şi iepurii, erau mai sprinteni, urşii şi mistreţii, mai fioroşi în luptă. Dar oamenii în haite erau periculoşi. Când lupii se apropiară de pradă, omul‑lup auzi scâncetul unui pui, pojghiţa zăpezii căzute peste noapte pârâind sub labele stângace ale oamenilor, zgomotul pieilor grele şi ale ghearelor lungi şi gri pe care le duceau în mâini. Săbii, îi şopti o voce lăuntrică, suliţe. Copacilor le crescuseră colţi de gheaţă, ce atârnau dezgoliţi ca într‑un mârâit pe crengile cenuşii, desfrunzite. Un‑Ochi ţâşni prin tufişuri, împroşcând omătul. Tovarăşii de haită îl urmară. În susul unui deal şi în josul povârnişului de dincolo, până ce pădurea se deschise înaintea lor şi oamenii erau acolo. Printre ei, o femelă. Ghemul înfofolit în blană pe care‑l strângea în braţe era puiul ei. Las‑o la urmă, şopti glasul, masculii sunt pericolul. Răcneau unul la altul, aşa cum obişnuiau oamenii, dar omul‑lup le simţea spaima. Unul avea un dinte de lemn, înalt cât el. Îl azvârli, dar mâna îi tremura şi dintele zbură sus. Atunci haita se năpusti asupra lor. Fratele lup cu un singur ochi îl doborî pe aruncătorul dintelui într‑un troian de zăpadă şi îi sfâşie beregata, în timp ce acesta se zbătea. Sora lupoaică se strecură pe după celălalt mascul şi‑l atacă din spate. Mai rămâneau femela şi puiul ei. Avea şi ea un dinte, unul mic, făcut din os, dar îl scăpă din mână când fălcile omului‑lup i se încleştară pe picior. În cădere, îşi înfăşură ambele braţe în jurul gălăgiosului ei pui. Sub blănuri, femela era doar piele şi os, dar avea ugerele pline de lapte. Carnea cea mai dulce era a puiului. Lupul păstră cele mai gustoase bucăţi pentru fratele lui. De jur împrejurul leşurilor, zăpada îngheţată deveni rozalie şi roşie, în timp ce haita se ghiftuia. Hăt departe, într‑o colibă din chirpici cu acoperişul de stuf, o gaură de fum şi podeaua de pământ bătătorit, Varamyr se scutură, tuşi şi îşi linse buzele. Avea ochii roşii, buzele crăpate, gâtul uscat şi aspru, dar gustul de sânge şi grăsime îi umplea gura, în timp ce pântecele‑i bombat ţipa după hrană. Carne de copil, gândi el, amintindu‑şi de Ţugui. Carne de om. Decăzuse într‑atât încât să tânjească după carne de om? Îl auzea parcă aievea pe Haggon mârâind: — Oamenii pot să mănânce carnea animalelor, iar animalele carnea oamenilor, dar omul care mănâncă din carnea de om este abominabil. Abominabil. Acesta fusese dintotdeauna cuvântul preferat al lui Haggon. Abominabil, abominabil, abominabil. Să mănânci carne de om era abominabil, să te împreunezi ca lupii era abominabil, iar să pui stăpânire pe trupul altui om era cel mai abominabil lucru dintre toate. Haggon a fost slab, se temea de propria‑i putere. A murit înlăcrimat şi singur, când i‑am smuls cea de‑a doua viaţă. Varamyr îi devorase el însuşi inima. M‑a învăţat o mulţime de lucruri şi ultimul pe care l‑am aflat de la el a fost gustul cărnii de om. Asta, însă, făcuse ca lup. Nu mâncase niciodată cu dinţi de om carnea oamenilor. Dar haita lui n‑avea decât să se ospăteze. Lupii erau la fel de înfometaţi ca şi el, sfrijiţi, înfriguraţi şi flămânzi, iar prada… doi bărbaţi şi o femeie, cu un prunc în braţe, fugind de înfrângere în ghearele morţii. Ar fi pierit curând, oricum, doborâţi de intemperii sau de foame. Aşa a fost mai bine, mai rapid. O izbăvire. — O izbăvire, rosti el cu voce tare. Avea gâtul uscat, dar îi plăcea să audă un glas de om, chiar şi pe al său. Aerul mirosea a mucegai şi umezeală, pământul era rece şi tare, iar focul răspândea mai mult fum decât căldură. Se apropie de flăcări cât de mult îndrăzni, când tuşind, când tremurând, cu coapsa zvâcnind acolo unde i se deschisese rana. Sângele îi îmbibase pantalonii până la genunchi şi se întărise, formând o crustă maronie, tare. Pălămida îl prevenise că s‑ar putea întâmpla asta. — Am cusut‑o cât am putut de bine, îi spusese ea, dar trebuie să te odihneşti şi s‑o laşi să se vindece, altfel carnea se va sfârteca din nou. Pălămida fusese ultima lui tovarăşă, o suliţaşă aspră ca o rădăcină bătrână, plină de negi, cu faţa brăzdată de riduri şi tăbăcită de vânt. Ceilalţi îi părăsiseră pe drum. Unul câte unul, rămăseseră în urmă ori se avântaseră înainte, îndreptân­du‑se către vechile lor sate, spre Apa Laptelui sau spre Sălaşul Aspru, ori către o moarte solitară în pădure. Varamyr nu ştia şi nu‑i păsa. Ar fi trebuit să‑l iau pe vreunul dintre ei, când am avut ocazia. Pe unul dintre gemeni, pe vânjosul cu cicatrici pe faţă, ori pe tânărul cu păr roşu. Dar se temuse. Unul dintre ceilalţi şi‑ar fi putut da seama ce se petrece. Atunci l‑ar fi atacat şi l‑ar fi ucis. Iar vorbele lui Haggon îl bântuiseră şi, astfel, pierduse ocazia. După bătălie, îşi croiseră drum prin codru cu miile, flămânzi, speriaţi, fugind din calea măcelului care se abătuse asupra lor la Zid. Unii vorbiseră despre o întoarcere la casele pe care le părăsiseră, alţii despre organizarea unui al doilea atac asupra porţii, dar majoritatea erau dezorientaţi, neştiind încotro s‑o apuce sau ce să facă. Scăpaseră de ciorile în mantii negre şi de cavalerii în oţel cenuşiu, dar acum erau vânaţi de duşmani fără milă. Fiecare zi lăsa în urmă alte şi alte cadavre. Unii mureau de foame, unii de frig, alţii de boală. Iar alţii erau ucişi de cei care le fuseseră tovarăşi de arme, în timp ce mărşăluiau spre sud cu Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Mance a căzut, îşi spuneau unul altuia supravieţuitorii, cu glasuri disperate. Mance a fost prins. Mance e mort. — Harma a murit şi Mance a fost capturat, ceilalţi au fugit şi ne‑au lăsat, spusese Pălămida, în timp ce‑i cosea rana. Tormund, Plângătorul, Şasepiei, toţi aceşti bravi războinici, unde sunt ei acum? Nu ştie cine sunt, şi‑a dat atunci seama Varamyr, şi de ce‑ar şti? Fără fia­rele lui, nu avea aerul unui bărbat impunător. Am fost Varamyr Şasepiei, am mâncat aceeaşi pâine cu Mance Rayder. Îşi luase numele de Varamyr pe când avea zece ani. Un nume potrivit pentru un lord, un nume de slăvit în cântece, un nume măreţ, un nume fioros. Şi, totuşi, fugise din calea cio­rilor, ca un iepure speriat. Teribilul Lord Varamyr devenise un laş, dar nu suporta ca ea să ştie asta, aşa că i‑a spus suliţaşei că‑l cheamă Haggon. Apoi, s‑a întrebat de ce îi venise pe buze tocmai acel nume, dintre toate cele pe care le‑ar fi putut alege. I‑am mâncat inima şi i‑am băut sângele şi totuşi continuă să mă bântuie. Într‑o zi, pe când fugeau, un călăreţ a venit în galop prin pădure, pe o mârţoagă albă, strigând că trebuie s‑o apuce cu toţii spre Apa Laptelui, că Plângătorul aduna luptători ca să treacă Podul Ţestelor şi să cucerească Turnul Umbrei. Mulţi l‑au urmat, dar majoritatea, nu. Mai târziu, un războinic ursuz, în blănuri şi ambră, a mers de la un foc la altul, îndemnându‑i pe supravieţuitori să pornească spre nord şi să se refugieze în Valea Thennilor. Varamyr n‑a aflat niciodată de ce credea omul că acolo ar fi în siguranţă, când thennii înşişi părăsiseră locul, dar l‑au urmat cu sutele. Alte sute au plecat cu vrăjitoarea pădurii căreia i se înfăţişase o flotă de corăbii venind să‑i ducă pe oamenii liberi spre sud. — Trebuie să căutăm marea! a strigat Mama Cârtiţă, şi adepţii ei au luat‑o spre est. Varamyr s‑ar fi aflat printre ei dacă ar fi fost mai puternic. Dar marea era cenuşie, rece şi îndepărtată şi el ştia că n‑aveau să apuce s‑o vadă vreodată. Fusese de nouă ori mort sau în agonie şi acum şi‑ar fi găsit cu adevărat sfârşitul. O mantie din blană de veveriţă, îşi aminti el, m‑a înjunghiat pentru o mantie din blană de veveriţă. Proprietara ei murise, cu ceafa strivită, un terci roşu împănat cu bucăţi de os, dar mantia ei părea groasă şi călduroasă. Ningea şi Varamyr îşi pierduse mantiile la Zid. Pieile cu care se învelea noaptea, hainele de lână, cizmele din piele de oaie şi mănuşile îmblănite, provizia de mied şi stocul de mâncare, şuviţele de păr împletit luate de la femeile cu care se culca, până şi brăţările de aur pe care i le dăduse Mance, toate erau pierdute şi uitate. Am ars şi am murit şi apoi am fugit, pe jumătate nebun de durere şi de spaimă. Amintirea îl ruşina şi acum, dar nu fusese singurul. Fugiseră şi alţii, cu sutele, cu miile. Bătălia era pierdută. Veniseră cavalerii, invincibili în oţelul lor, omorându‑i pe toţi cei care rămăseseră să lupte. Ori fuga, ori moartea. Însă de moarte nu puteai fugi atât de uşor. Aşadar, când a dat peste cadavrul femeii în pădure, Varamyr a îngenuncheat să‑i scoată mantia şi n‑a observat băiatul până când acesta n‑a ţâşnit din ascunzătoare, vârându‑i cuţitul lung de os în coapsă şi smulgându‑i mantia dintre degetele încleştate. — Mama lui, i‑a spus Pălămida mai târziu, după ce băiatul fugise. Era mantia mamei lui şi când te‑a văzut furând‑o… — Era moartă, a răspuns Varamyr, tresărind când acul de os i‑a străpuns carnea. Cineva i‑a zdrobit capul. Vreo cioară. — Nicio cioară. Copitaţii. Am văzut. Acul Pălămidei a închis tăietura din coapsă. Sălbatici, şi cine‑a mai rămas să‑i îmblânzească? Nimeni. Dacă Mance e mort, oamenii liberi sunt condamnaţi. Thennii, uriaşii şi Co­pitaţii, oamenii cavernelor, cu dinţii lor piliţi, şi oamenii ţărmului dinspre apus, cu carele lor de oase… erau şi ei, cu toţii, osân­diţi. Până şi ciorile. Poate că n‑o ştiau încă, dar afurisiţii înveşmântaţi în negru aveau să piară odată cu ceilalţi. Duşmanul se apropia. Glasul răguşit al lui Haggon îi răsună în minte: — O să mori de‑o duzină de ori, băiete, şi de fiecare dată cu durere… dar când va veni adevărata moarte, vei trăi din nou. Cea de‑a doua viaţă e mai simplă şi mai dulce, aşa se spune. Varamyr Şasepiei avea să afle adevărul vorbelor lui cât de curând. Adulmeca adevărata moarte în mirosul înţepător care stăruia în aer, o simţea în căldura de sub degete, când îşi strecura o mână sub haine, să‑şi atingă rana. Însă frigul îi era în trup, până în măduva oaselor. De data aceasta frigul avea să‑l ucidă. Ultima lui moarte fusese în foc. Am ars. La început, în tulburarea lui, crezuse că vreun arcaş de pe Zid l‑a străpuns cu o săgeată aprinsă… dar focul fusese în interiorul lui, mistuindu‑l. Iar durerea… Varamyr mai murise de nouă ori. O dată împuns de o suliţă, o dată cu dinţii unui urs în beregată, o dată într‑o baltă de sânge, când a adus pe lume un pui născut mort. Prima oară Varamyr a murit la doar şase ani, atunci când securea tatălui său i‑a despicat ţeasta. Nici măcar asta nu fusese atât de chinuitor ca focul din măruntaie, trosnind de‑a lungul aripilor, devorându‑l. Când a încercat să fugă de focul acela, spaima lui a aţâţat flăcările şi le‑a făcut să dogorească mai tare. Plutea deasupra Zidului, urmărind mişcările oamenilor de jos, cu ochii lui de vultur, când, dintr‑odată, văpaia îi prefăcuse inima în cenuşă şi îi trimiseseră spiritul, ţipând, înapoi în pielea sa şi, pentru scurtă vreme, îşi pierduse minţile. Fiecare amintire era de‑ajuns să‑l cutremure. Atunci observă că focul i se stinsese. Mai rămăsese doar un amestec negru‑gri de lemn carbonizat, cu câţiva cărbuni strălucind în cenuşă. Încă mai fumegă, e nevoie doar de lemne. Scrâşnind din dinţi ca să‑şi înăbuşe durerea, Varamyr se târî spre mormanul de crengi rupte pe care le adunase Pălămida înainte de‑a pleca la vânătoare şi azvârli câteva beţe în cenuşă. — Aprinde‑te, zise el răguşit. Arzi. Suflă în jăratic şi spuse în gând o rugăciune către zeii fără nume ai pădurii, ai muntelui şi ai câmpiei. Zeii nu răspunseră. După o vreme, nici fumul nu se mai înălţa. Coliba începea deja să se răcească. Varamyr n‑avea cremene, nici iască şi nici vreascuri uscate. N‑avea să reaprindă focul niciodată, nu de unul singur. — Pălămida! strigă el, cu glasul răguşit şi gâtuit de durere. Pălămida! Femeia avea bărbia ascuţită, nasul turtit şi, pe obraz, o aluniţă din care ieşeau patru fire de păr negru. O faţă urâtă şi aspră, dar Varamyr ar fi dat orice s‑o zărească în uşă. Ar fi trebuit să‑i răpesc trupul înainte de‑a pleca. De când e plecată? De două zile? De trei? Nu era sigur. Era întuneric în colibă şi Varamyr plutise între somn şi trezie, fără să ştie vreodată, cu siguranţă, dacă afară era zi sau noapte. — Aşteaptă, spusese ea. Mă întorc cu mâncare. Aşadar, ca un nătărău, aşteptase, visând la Haggon şi la Ţugui şi la toate greşelile pe care le făcuse în lunga‑i viaţă, dar trecuseră zile şi nopţi şi Pălămida nu se întorsese. Nu se mai întoarce. Varamyr se întreba dacă se dăduse de gol. Oare‑şi putea da seama ce gândeşte doar privindu‑l sau oare murmurase el ceva prin som­nu‑i febril? Abominabil, îl auzi pe Haggon spunând. Era aproape ca şi cum s‑ar fi aflat acolo, în aceeaşi încăpere. — E doar o suliţaşă urâtă, îi răspunse Varamyr. Eu sunt un om măreţ. Sunt Varamyr, omul‑lup, omul‑fiară, nu e drept ca ea să trăiască şi eu să mor. Nu‑i răspunse nimeni. Nu era nimeni acolo. Pălămida plecase. Îl părăsise, la fel ca toţi ceilalţi. Până şi propria lui mamă îl abandonase. A plâns după Ţugui, dar n‑a vărsat o lacrimă pentru mine. În dimineaţa în care tatăl său l‑a smuls din pat, să‑l dea pe mâna lui Haggon, mama lui nu i‑a aruncat nici măcar o privire. Varamyr ţipase şi dăduse din picioare în timp ce era târât în pădure, până când tatăl lui l‑a pălmuit şi i‑a spus să tacă. — Locul tău e printre cei ca tine, a fost tot ce i‑a spus când l‑a azvârlit la picioarele lui Haggon. Nu s‑a înşelat, gândi Varamyr, tremurând. Haggon m‑a învăţat o mulţime de lucruri. M‑a învăţat să vânez şi să pescuiesc, cum să hăcuiesc un cadavru şi cum să curăţ un peşte de oase, cum să‑mi croiesc drum prin pădure. Şi m‑a învăţat rânduiala oamenilor‑lupi şi secretele oamenilor‑fiare, deşi darul meu era mai puternic decât al lui. Peste ani şi ani, încercase să‑şi găsească părinţii, să le spună că micul lor Cucui devenise marele Varamyr Şasepiei, dar amândoi erau cenuşă. Una cu pomii şi izvoarele, una cu pietrele şi pământul. Scrum şi ţărână. Asta i‑a spus vrăjitoarea pădurilor mamei sale, în ziua în care a murit Ţugui. Cucui nu voia să fie un bulgăre de pământ. Băiatul visase la ziua când barzii aveau să cânte despre faptele sale şi fetele frumoase aveau să‑i dea sărutări. Când o să cresc mare, o să devin Regele-de-dincolo-de-Zid, îşi jurase Cucui. Nu devenise, dar ajunsese pe‑aproape. Varamyr Şasepiei era un nume de care oamenii se temeau. Lupta călare pe o ursoaică albă, înaltă de patru metri, ţinea în frâu trei lupi şi o pisică‑nălucă şi stătea la dreapta lui Mance Rayder. Mance m‑a adus în locul acesta. N‑ar fi trebuit să‑i dau ascultare. Ar fi trebuit să mă strecor în pielea ursoaicei mele şi să‑l sfâşii în bucăţi. Înainte să‑l întâlnească pe Mance, Varamyr Şasepiei fusese un fel de lord. Locuia singur într‑un castel din muşchi, noroi şi buşteni pe care‑l stăpânise cândva Haggon, împreună cu fiarele lui. O duzină de sate îi aduceau tribut în pâine, sare şi cidru, oferindu‑i fructe din livezi şi legume din grădini. Carnea şi‑o procura singur. Ori de câte ori dorea o femeie, trimitea o pisică‑nălucă s‑o vâneze şi orice fată pe care punea ochii îl urma supusă în pat. Unele veneau plângând, da, dar veneau. Varamyr le dădea sămânţa lui, le lua o şuviţă de păr, ca să‑i amintească de ele şi le trimitea înapoi. Din când în când, câte un erou al locului venea cu suliţa în mână, să ucidă fiara şi să‑şi salveze sora, ori iubita, ori fiica. Pe aceştia îi omora, dar femeilor nu le făcea niciun rău. Pe unele chiar le binecuvânta cu copii. Ţânci. Piperniciţi, firavi, asemenea lui Cucui, şi niciunul hărăzit cu darul. Frica îl făcu să se ridice în picioare, clătinându‑se. Ţinându‑se de coapsă, ca să nu lase sângele să se prelingă din rană, Varamyr se în­dreptă, împleticindu‑se, spre uşă şi trase la o parte pielea zdrenţuită care o acoperea, pomenindu‑se în faţa unui zid alb. Zăpadă. Nu era de mirare că înăuntru era aşa de întuneric şi atâta fum. Zăpada acoperise coliba. Când Varamyr o împinse, zăpada se fărâmiţă şi căzu, încă moale şi udă. Afară, noaptea era albă ca moartea; nori palizi, răsfiraţi, dansau în jurul unei luni de argint, sub privirile reci ale unei puzderii de stele. Vedea siluetele cocoşate ale celorlalte colibe îngropate sub troiene şi, dincolo de ele, palida umbră a unui copac al inimii, în armură de gheaţă. Spre sud şi spre vest, dealurile erau o vastă pustietate albă, unde nimic nu se clintea, în afară de zăpada spulberată de vânt. — Pălămida! strigă Varamyr, cu glas pierit, întrebându‑se până unde ar fi putut să ajungă. Pălămida! Femeie! Unde eşti? În depărtare, un lup urlă. Un fior străbătu trupul lui Varamyr. Cunoştea acel urlet, aşa cum, odinioară, Cucui cunoştea glasul mamei sale. Un‑Ochi. Era cel mai bătrân dintre cei trei lupi ai săi, cel mai mare, cel mai fioros. Vânăto­rul era mai suplu, mai ager, mai tânăr, Şireata mai vicleană, dar amân­doi îi ştiau de frică lui Un‑Ochi. Bătrânul lup era neînfricat, necruţător, sălbatic. Varamyr pierduse controlul asupra celorlalte animale ale sale, în agonia morţii vulturului. Pisica‑nălucă fugise în păduri, în timp ce ursoaica albă şi‑a scos ghearele la cei din preajma ei, sfâşiind patru oameni înainte să cadă răpusă de‑o suliţă. L‑ar fi omorât şi pe Varamyr, dacă i‑ar fi ieşit în cale. Ursoaica îl ura, se înfuriase de fiecare dată când intrase în pielea ei sau i se căţărase pe spate. Lupii lui, însă… Fraţii mei. Haita mea. Multe nopţi friguroase dormise cu lupii lui, încălzit de trupurile lor lăţoase îngrămădite în jurul lui. Când voi muri, se vor ospăta cu carnea mea şi vor lăsa doar oasele, să întâmpine dezgheţul primăvara viitoare. Gândul era ciudat de liniştitor. Lupii lui vânaseră adesea pentru el, pe când hoinăreau. Părea firesc să le fie hrană, la sfârşit. Ar putea să‑şi înceapă a doua viaţă sfâşiind carnea caldă şi moartă a propriului său cadavru. Câinii erau animalele de care te puteai apropia cel mai uşor; trăiau atât de aproape de oameni, încât erau aproape umani. Să te strecori în pielea unui câine era ca şi cum ai încălţa o cizmă veche, lărgită de purtare. Aşa cum o cizmă era modelată pe potriva unui picior, un câine era modelat să accepte lanţul, chiar şi un lanţ pe care niciun ochi de om nu‑l putea vedea. Lupii erau mai greu de stăpânit. Un om se putea împrieteni cu un lup, dar nimeni nu putea îmblânzi cu adevărat un lup. — Cu lupii şi femeile te însoţeşti pe viaţă, spunea adesea Haggon. Ai luat unul, eşti ca şi însurat. Lupul e parte din tine, începând cu ziua aceea, iar tu eşti parte din el. Amândoi vă veţi schimba. De alte animale era mai bine să nu te apropii, afirmase vânătorul. Pisicile erau parşive şi crude, gata oricând să te trădeze. Elanii şi cerbii erau victime; până şi cel mai curajos om devenea un laş dacă le purta pielea prea mult. Urşii, mistreţii, viezurii, nevăstuicile… Haggon nici nu se apropia de aşa ceva. — Unele piei e mai bine să nu le porţi niciodată, băiete, i‑a spus el. Nu ţi‑ar plăcea în ce te‑ai transforma. Dacă stăteai să‑l asculţi pe Haggon, păsările erau cele mai rele: — Oamenii n‑au fost făcuţi să părăsească pământul. Stai prea multă vreme în nori şi n‑ai să mai vrei să cobori niciodată. Cunosc oameni‑fiare care au încercat şoimi, bufniţe, corbi. Chiar şi atunci când sunt în propria lor piele, stau visători, cu ochii ridicaţi spre albastrul afurisit. Dar nu toţi oamenii‑fiare simţeau la fel. Odată, pe când Cucui avea zece ani, Haggon l‑a dus la adunarea unor asemenea fiinţe. Oamenii‑lupi erau cei mai numeroşi din grup, fraţii‑lupi, dar băiatul i‑a găsit pe ceilalţi mai ciudaţi şi mai fascinanţi. Borroq semăna atât de mult cu mistreţul lui încât nu‑i mai lipseau decât colţii, Orell avea vulturul său, Briar, pisica lui nălucă (din clipa în care i‑a zărit, Cucui a vrut să aibă şi el o pisică‑nălucă), femeia‑capră Grisella… Dar niciunul dintre ei nu fusese la fel de puternic ca Varamyr Şasepiei, nici măcar Haggon, înalt şi fioros, cu palme tari ca piatra. Vânătorul a murit plângând, după ce Varamyr i l‑a luat pe Blană‑Cenuşie, scoţându‑l din pielea fiarei, ca s‑o revendice pentru sine. Nu vei mai avea o a doua viaţă, bătrâne. Varamyr Treipiei îşi spusese pe vremea aceea. Blană‑Cenuşie a fost a patra, dar bătrânul lup era firav şi aproape ştirb şi l‑a urmat curând pe Haggon în moarte. Varamyr putea să ia orice animal voia, să‑l supună voinţei sale şi să‑i ia trupul în stăpânire. Câine sau lup, urs sau viezure. Pălămida, gândi el. Haggon ar fi considerat asta abominabil, cel mai negru păcat dintre toate, dar Haggon era mort, devorat şi ars. Mance l‑ar fi blestemat şi el, dar Mance fusese ucis sau capturat. Nimeni nu va afla vreodată. Voi fi Pălămida suliţaşa, iar Varamyr Şasepiei va fi mort. Presupunea că darul său ar dispărea odată cu trupul. Şi‑ar pierde lupii şi ar trăi tot restul vieţii în pielea unei femei sfrijite şi pline de negi… dar ar trăi. Dacă se întoarce. Sunt încă destul de puternic s‑o iau în stăpânire. Un val de ameţeală îl cuprinse. Se pomeni în genunchi, cu mâinile în­gropate în omăt. Luă un pumn de zăpadă şi‑şi umplu gura, frecându‑şi‑l prin barbă şi peste buzele crăpate, sorbindu‑i apa. Era atât de rece încât abia reuşi s‑o înghită şi îşi dădu seama din nou cât de înfierbântat era. Zăpada topită îi făcu foame. După mâncare tânjea stomacul lui, nu după apă. Ninsoarea se oprise, dar vântul se înteţea, umplând aerul de cristale, biciuin­du‑i faţa în timp ce îşi croia cu greu drum prin troiene, cu rana din şold deschi­zându‑se şi închizându‑se iar. Răsuflarea i se transforma într‑un nor alb, zdrenţuit. Când ajunse lângă copacul inimii, găsi o creangă căzută, numai bună s‑o folosească pe post de cârjă. Sprijinindu‑se cu putere de ea, se îndreptă clătinându‑se către cea mai apropiată colibă. Poate că ţăranii uitaseră ceva când au fugit… un sac de mere, nişte carne uscată, orice să‑l ţină în viaţă până se întorcea Pălămida. Aproape ajunsese când cârja se rupse sub greutatea lui şi picioarele îi alunecară de sub trup. Cât timp a zăcut acolo răşchirat, înroşind zăpada de sânge, Varamyr n‑ar fi putut spune. Zăpada o să mă îngroape. Ar fi o moarte liniştită. Se spune că ţi‑e cald când se apropie sfârşitul, cald şi somn. Ar fi plăcut să simtă din nou căldură, deşi îl întrista gândul că n‑avea să mai vadă nici­odată ţinuturile verzi, tărâmurile calde de dincolo de Zid, despre care cânta Mance. — Lumea de dincolo de Zid nu e pentru cei ca noi, obişnuia să spună Haggon. Oamenii liberi se tem de oamenii‑fiare, dar îi şi respectă. La sud de Zid, îngenuncheaţii ne vânează şi ne măcelăresc ca pe nişte porci. M‑ai prevenit, gândi Varamyr, dar tot tu mi‑ai arătat şi Rondul de Est la Mare. Să fi avut vreo zece ani, nu mai mult. Haggon dăduse o duzină de sfori de chihlimbar şi o sanie încărcată de piei pentru şase burdufuri cu vin, un drob de sare şi un ceaun de aramă. Rondul de Est era un loc mai bun pentru negoţ decât Castelul Negru; asta pe vremea când veneau corăbiile, încărcate de mărfuri de pe tărâmurile de legendă de dincolo de mare. Ciorile îl cunoşteau pe Haggon ca vânător şi ca prieten al Rondului de Noapte şi se bucurau să primească veştile pe care le aducea despre viaţa de dincolo de Zidul lor. Unii îl ştiau şi de om‑fiară, dar nimeni nu vorbea despre asta. Acolo, la Rondul de Est la Mare, începuse băiatul să viseze la însoritul sud. Varamyr simţea fulgii de zăpadă topindu‑i‑se pe frunte. E mai bine decât să arzi. Ce bine‑ar fi să adorm şi să nu mă mai trezesc niciodată. Ce bine‑ar fi să‑mi încep a doua viaţă! Lupii lui erau acum aproape. Îi simţea. Avea să părăsească acest trup plăpând, să devină una cu ei, să vâneze noaptea şi să urle la lună. Omul‑lup avea să devină un lup adevărat. Dar care? Nu Şireata. Haggon ar fi numit asta abominabil, dar Varamyr se strecurase adesea în pielea ei pe când se împreuna cu Un‑Ochi. Nu voia, totuşi, să‑şi petreacă noua viaţă ca lupoaică, doar dacă n‑avea de ales. Pielea Vânătorului, masculul mai tânăr, i s‑ar fi potrivit mai bine… deşi Un‑Ochi era mai mare şi mai fioros şi el era cel care se împerechea cu Şireata ori de câte ori femela era în călduri. — Se spune că uiţi, îi zisese Haggon, cu câteva săptămâni înainte de a muri. Când carnea omului moare, spiritul lui continuă să trăiască în trupul animalului, dar, cu fiecare zi, memoria îi slăbeşte şi animalul devine din ce în ce mai puţin om‑lup, din ce în ce mai mult lup, până când nu mai rămâne nimic din om şi dăinuie doar fiara. Varamyr cunoştea acest adevăr. Când a intrat în pielea vulturului care îi aparţinuse lui Orell, a simţit furia celorlalţi oameni‑fiare în prezenţa sa. Orell fusese omorât de Jon Snow, cioara trădătoare, şi ura sa faţă de ucigaş fusese atât de puternică, încât Varamyr s‑a pomenit vânându‑l şi pe băiatul‑fiară. Ştiuse ce era băiatul din clipa în care a văzut imensul lup străvechi alb păşind tăcut alături de el. Un om‑fiară îl simte întotdeauna pe un altul. Mance ar fi trebuit să mă lase să intru în pielea lupului străvechi. Asta ar fi însemnat o a doua viaţă, demnă de un rege. Ar fi putut s‑o facă, nu avea niciun dubiu. Darul lui Snow era puternic, dar flăcăul era tânăr şi lipsit de experienţă, încă împotrivindu‑se naturii sale, când ar fi trebuit s‑o glorifice. Varamyr vedea ochii roşii ai lupului străvechi fixându‑l din trun­chiul alb. Zeii mă cercetează. Un fior îi străbătu trupul. Făcuse lucruri rele, lucruri îngrozitoare. Furase, omorâse, siluise. Se ghiftuise cu carne de om şi sorbise sângele muribunzilor, ţâşnindu‑le roşu şi fierbinte din gâtlejuri. Vânase duşmanii prin păduri şi îi atacase în timp ce dormeau, le smulsese măruntaiele din pântece şi le împrăştiase pe pământul mocirlos. Cât de dulce le‑a fost carnea! — Fiara a fost aceea, nu eu, şopti el răguşit. Darul cu care m‑aţi înzestrat. Zeii nu răspunseră. Răsuflarea lui Varamyr zăbovi în aer, alburie şi ceţoasă. Simţea gheaţa închegându‑i‑se în barbă. Varamyr Şasepiei închise ochii. Visă un vis de demult, cu o colibă lângă mare, trei câini scheunând, lacrimile unei femei. Ţugui. Plânge după Ţugui, dar după mine n‑a plâns niciodată. Cucui se născuse cu o lună înainte de termen şi a fost atât de bolnăvicios încât nimeni nu se aştepta să supravieţuiască. Mama sa a aşteptat să împlinească patru ani ca să‑i dea un nume adevărat, dar a fost deja prea târziu. Tot satul se obişnuise să‑i spună Cucui, numele pe care i‑l dăduse sora lui Meha, pe când el era în pântecele mamei lor. Tot Meha îl poreclise şi pe Ţugui, dar frăţiorul lui Cucui se născuse la termen, mare, rumen şi robust, sugând lacom la sânul mamei. Avea de gând să‑i dea numele tatălui lor. Dar Ţugui a murit. A murit când avea doi ani, iar eu şase, cu trei zile înainte de ziua lui. — Puiul tău e la zei acum, i‑a spus mamei înlăcrimate vrăjitoarea pădurii. Nu va mai simţi durere, nici foame şi nu va mai plânge niciodată. Zeii l‑au coborât în pământ, în copaci. Zeii sunt pretutindeni în jurul nostru, în pietre şi în râuri, în păsări şi în animale. Ţugui al tău a plecat să li se alăture. Va fi una cu lumea şi tot ce e în ea. Vorbele bătrânei îl izbiseră pe Cucui ca un pumnal. Ţugui vede. Mă priveşte. Ştie. Cucui nu putea să se ascundă de el, nu putea să se furişeze după fustele mamei ori să fugă cu câinii, ca să scape de furia tatălui. Câinii. Coadă Pleoştită, Copoiul, Mârâitorul. Erau câini buni. Erau prietenii mei. Când tatăl său a găsit câinii adulmecând în jurul trupului neînsufleţit al lui Ţugui, n‑a avut cum să‑şi dea seama care era făptaşul, aşa că şi‑a îndreptat securea spre toţi trei. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât i‑au trebuit două lovituri ca să‑l reducă pe Copoi la tăcere şi patru să‑l doboare pe Mârâitor. Mirosul sângelui stăruia greu în aer, sunetele câinilor muribunzi erau înfiorătoare şi, totuşi, Coadă Pleoştită a venit la chemarea tatălui său. Era cel mai bătrân dintre câini şi obişnuinţa a fost mai puternică decât spaima. Când Cucui s‑a strecurat în pielea lui, era deja prea târziu. Nu, tată, te rog, a încercat să spună, dar câinii nu pot vorbi pe limba oamenilor, aşa că n‑a reuşit să scoată decât un scâncet jalnic. Securea a despicat în două ţeasta bătrânului câine şi înăuntrul colibei băiatul a ţipat. Aşa şi‑au dat seama. Două zile mai târziu, tatăl său l‑a târât în pădure. Avea cu el securea, astfel încât Cucui a crezut că‑i sortise o moarte asemenea prietenilor lui. Însă el i l‑a încredinţat lui Haggon. Varamyr se trezi brusc, violent, tremurând din tot trupul. — Ridică‑te! îi striga o voce. Ridică‑te, trebuie să plecăm! Sunt cu sutele. Zăpada îl acoperise cu o pătură albă, înţepenită. Atât de frig. Când încercă să se mişte, descoperi că mâna i se lipise, îngheţată, de pământ. Lăsă nişte piele în urmă, când o trase ca să şi‑o elibereze. — Ridică‑te! ţipă femeia din nou. Se apropie! Pălămida se întorsese la el. Îl apucase de umeri şi‑l scutura, strigându‑i în faţă. Varamyr îi mirosea răsuflarea, îi simţea căldura pe obrajii amor­ţiţi de frig. Acum, gândi el, fă‑o acum sau mori. Îşi adună toate puterile pe care le mai avea, sări afară din propria‑i piele şi se vârî în trupul ei. Pălămida îşi arcui trupul şi urlă. Abominabil. Să fi fost ea sau el? Sau Haggon? N‑avea să afle niciodată. Vechiul lui trup se prăbuşi în troiene, când degetele ei îi dădură drumul. Suliţaşa se zvârcoli violent, ţipând. Pisica‑nălucă obişnuia să i se împo­trivească sălbatic, iar ursul său alb fusese aproape nebun o vreme, repezindu‑se să muşte copacii şi pietrele, şi aerul, dar ceea ce se întâmpla acum era mai rău. — Ieşi, ieşi! îşi auzi gura strigând. Trupul femeii se clătină, căzu, se ridică, agitându‑şi mâinile şi smucindu‑şi picioarele în toate direcţiile, într‑un dans grotesc, în timp ce spiritul ei şi al lui se luptau pentru trup. Femeia trase adânc în piept o gură de aer îngheţat şi Varamyr putu savura, preţ de o secundă, gustul acestuia şi puterea trupului tânăr înainte ca dinţii ei să se strângă cu putere şi să‑i umple gura de sânge. Femeia îşi ridică mâinile la faţă. El încercă să le îndepărteze, dar mâinile refuzau să se supună şi îl zgâriau pe ochi. Abominabil, îşi aminti Varamyr, înecându‑se cu sânge, durere şi nebunie. Când încercă să ţipe, femeia scuipă limba pe care o împărţeau. Lumea albă se răsturnă şi se îndepărtă. Preţ de o clipă, Varamyr avu senzaţia că se află în interiorul copacului inimii, privind afară prin ochii roşii, săpaţi în trunchi, cum trupul unui muribund zvâcneşte fără vlagă pe pământ şi cum o femeie nebună dansează oarbă şi însângerată sub lună, vărsând lacrimi de sânge şi sfâ­şiindu‑şi hainele. Apoi amândoi dispărură şi Varamyr se ridică, topindu‑se, în timp ce spiritul său era purtat de adierea unui vânt rece. Era în zăpadă şi în nori, era o vrabie, o veveriţă, un stejar. O bufniţă cu coarne zbură tăcută printre copaci, vânând un iepure. Varamyr era în trupul acelei bufniţe, în trupul iepurilor, în arbori. Adânc, sub pământul îngheţat, viermii pământului scormoneau orbeşte prin întuneric şi Varamyr era şi în trupurile lor. Sunt pădurea, sunt tot ce se află în ea, gândi el, exultând. O sută de corbi îşi luară zborul, croncănind când îl simţiră trecând. Un elan mare mugi, speriind copiii agăţaţi pe spatele lui. Un lup străvechi se deşteptă, ridicând capul să mârâie în aer. Înainte ca inimile lor să bată din nou, Varamyr pornise deja mai departe, în căutarea alor lui, în căutarea lui Un‑Ochi, a Şiretei şi a Vânătorului, a haitei lui. Lupii lui aveau să‑l salveze, îşi spuse. Acesta fu ultimul lui gând ca om. Moartea veni dintr‑odată. Simţi un şoc rece, de parcă ar fi fost azvârlit în apele unui lac îngheţat. Apoi se pomeni gonind peste nămeţii scăldaţi de razele lunii, cu haita pe urme. Jumătate de lume era cufundată în întuneric. Un‑Ochi îşi dădu el seama. Urlă, iar Şireata şi Vânătorul îi răspunseră. Când ajunseră pe creastă, lupii se opriră. Pălămida, îşi aminti Varamyr. O parte din el suferea pentru ceea ce pierduse, iar alta după ceea ce făcuse. La picioarele lor, lumea se transformase în gheaţă. Degete de promoroacă se furişau încet în susul copacului inimii, căutând să se apropie. Satul pustiu nu mai era pustiu. Umbre cu ochi albaştri se plimbau printre nămeţi. Unele purtau veşminte maro, unele haine negre şi altele erau despuiate cu carnea albă ca zăpada. Vântul suspina printre coline, încărcat de mirosurile lor: carne moartă, sânge uscat, piei ce duhneau a mucegai, putreziciune şi urină. Şireata mârâi şi îşi dezveli colţii, cu coama zburlită. Nu oameni. Nu pradă. Nu aceştia. Făpturile de jos se mişcau, dar n‑aveau viaţă. Una câte una, îşi înălţară capetele către cei trei lupi de pe deal. Ultima care‑i privi era creatura care fusese Pălămida. Era înveşmântată în lână, blană şi piele şi, peste toate acestea, purta o mantie de chiciură care pârâia la fiecare mişcare şi scânteia în lumina lunii. De vârfurile degetelor îi atârnau ţurţuri trandafirii, zece cuţite lungi de sânge îngheţat. Iar în adânciturile goale ale ochilor, pâlpâia o lumină albăstruie, dând trăsăturilor ei aspre o frumuseţe misterioasă de care n‑avuseseră parte în viaţă. Mă vede.  

Dansul Dragonilor de George R.R. Martin volumul 1 PRINŢUL WINTERFELLULUI Vatra avea o crustă de cenuşă neagră şi rece, camera nu primea decât căldura lumânărilor. Ori de câte ori se deschidea uşa, flăcările li se unduiau şi tremurau. Tremura şi mireasa. Îi puseseră veşminte din lână albă de miel, împodobite cu dantelă. Pe mâneci şi pe corsaj erau cusute perle de apă dulce şi avea în picioare pantofi din piele albă de căprioară – frumoşi, dar nu călduroşi. Era palidă, cu sân­gele pierit din obraji. Un chip cioplit din gheaţă, se gândi Theon Greyjoy, aranjându‑i pe umeri o mantie tivită cu blană. Un leş îngropat în zăpadă. — Doamna mea, e timpul. Dincolo de uşă, muzica îi chema, lăută, fluier şi tobă. Mireasa îşi ridică ochii. Ochi căprui, sclipind în lumina lumânărilor. — O să‑i fiu o soţie bună, şi cr‑credincioasă. O… o să‑i ofer plăcere şi o să‑i dăruiesc fii. O să fiu o soţie mai bună decât ar fi putut fi vreodată adevărata Arya, o să vadă. Vorbeşte aşa şi‑o să fii ucisă sau mai rău. Învăţase lecţia asta fiind Duhoare. — Tu eşti adevărata Arya, doamna mea. Arya din Casa Stark, fiica Lordului Eddard, moştenitoarea Winterfellului. Numele ei, ea trebuia să‑şi ştie numele. — Arya Încurcă‑lume. Sora ta îţi spunea Arya Chip de Cal. — Eu am născocit numele ăsta. Avea faţa lunguiaţă şi semăna cu a unui cal. A mea nu e aşa. Eu eram drăguţă. Lacrimile i se revărsară în sfârşit din ochi. N‑am fost niciodată frumoasă ca Lady Sansa, dar spuneau cu toţii că eram drăguţă. Lordul Ramsay crede că sunt drăguţă? — Da, minţi el. Aşa mi‑a spus. — Însă el ştie cine sunt. Cine sunt cu adevărat. Văd asta când se uită la mine. Pare atât de furios, chiar şi atunci când zâmbeşte, dar nu e vina mea. Se zice că‑i place să chinuiască oamenii. — Doamna mea n‑ar trebui să‑şi plece urechea la asemenea… minciuni. — Se spune că pe tine te‑a chinuit. Mâinile tale şi… El avea gura uscată. — Am… am meritat‑o. L‑am înfuriat. Nu trebuie să‑l înfurii. Lordul Ramsay e… un bărbat minunat şi binevoitor. Fă‑i pe plac, şi o să fie bun cu tine. Fii o soţie bună. — Ajută‑mă. Se agăţă de el. Te rog. Vă vedeam în curte, când vă jucaţi cu săbiile. Erai atât de frumos. Îl strânse de braţ. Dacă fugim, aş putea fi soţia ta, sau… sau târfa ta…, cum doreşti. Ai putea fi bărbatul meu. Theon îşi smulse braţul din strânsoarea ei. — Nu sunt… nu sunt bărbatul nimănui. Un bărbat ar fi ajutat‑o. Fii… fii pur şi simplu Arya, fii soţia lui. Fă‑i pe plac, sau… fă‑i pe plac, atât şi nimic mai mult, şi încetează să tot spui că eşti altcineva. Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Muzica era din ce în ce mai insistentă. — Şterge‑ţi lacrimile. Ochi căprui. Ar fi trebuit să fie cenuşii. Cineva o să vadă. Cineva o să‑şi amintească. Bun. Acum zâmbeşte. Fata se strădui. Buzele ei tremurătoare zvâcniră în sus şi rămaseră aşa, şi el îi văzu dinţii. Destul de albi, se gândi, dar, dacă‑l înfurie, nu vor mai fi destul de lungi. Când deschise uşa, trei dintre cele patru lumânări pâlpâiră. Conduse mireasa afară, în ceaţă, unde aşteptau oaspeţii poftiţi la nuntă. — De ce eu? întrebase când îl anunţase Lady Dustin că el trebuia să dea mireasa. — Tatăl ei e mort, aşa cum sunt şi toţi fraţii ei. Mama ei şi‑a găsit sfârşitul la Gemeni. Unchii ei sunt dispăruţi, sau morţi, sau ostatici. — Încă mai are un frate. Încă mai are trei fraţi, ar fi trebuit să spună. Jon Snow face parte din Rondul de Noapte. — Un frate vitreg, bastard şi juruit Zidului. Tu ai fost pupilul tatălui ei, n‑are pe nimeni care să poată fi considerat, într‑o mai mare măsură, o rudă în viaţă. E cel mai nimerit să fii tu acela care‑ncredinţează mâna ei pentru cununie. Nimeni care să poată fi considerat, într‑o mai mare măsură, o rudă în viaţă. Theon Greyjoy copilărise împreună cu Arya Stark. Theon ar fi recunoscut o impostoare. Dacă era văzut acceptând‑o pe fata dată de Bolton drept Arya, lorzii din Nord care se adunaseră să fie martori la cununie n‑aveau de ce să‑i pună la îndoială legitimitatea. Stout şi Slate, Umber Urgia Târfelor, arţăgoşii Ryswell, bărbaţii din casa Hornwood şi verii Cerwyn, grăsanul Lord Wyman Manderly… niciunul dintre ei nu le cunoscuse pe fetele lui Ned Stark nici măcar pe jumătate atât de bine cum le cunoscuse el. Şi, dacă vreo câţiva îşi păstrau îndoielile, aveau să fie cu siguranţă destul de înţelepţi ca să nu şi le dea pe faţă. Mă folosesc ca să le‑ascund înşelătoria, îi dau minciunii lor chipul meu. De aceea îl îmbrăcase Roose Bolton din nou în veşminte de lord, ca să‑şi joace rolul în farsa asta în travesti. Odată ce se încheia, odată ce falsa lor Arya era cununată şi deflorată, Bolton nu mai avea ce face cu Theon Schimbă‑mantie. — Slujeşte‑ne şi, după înfrângerea lui Stannis, vom căuta cel mai potrivit mod de a te repune în locul tatălui tău, îi spusese lordul, cu vocea aia moale a lui, făcută pentru minciuni şi şoapte. Theon nu crezuse niciodată nici măcar un cuvinţel. Trebuia să danseze cum îi cântau, fiindcă n‑avea de ales, dar pe urmă… Atunci o să mă dea din nou pe mâna lui Ramsay, se gândi, şi Ramsay o să‑mi mai ia câteva degete şi‑o să mă transforme din nou în Duhoare. Dacă zeii nu erau cumva îndurători, dacă Stannis Baratheon nu descindea cumva la Winterfell ca să‑i treacă prin ascuţişul sabiei pe toţi, inclusiv pe el. Era cel mai bun lucru la care putea să spere. Suna bizar, dar în pădurea zeilor era mai cald. Dincolo de marginile ei, un ger aspru şi alb prinsese Winterfellul în gheare. Potecile acoperite cu gheaţă neagră erau înşelătoare şi chiciura scânteia în lumina lunii pe geamurile sparte ale grădinii de sticlă. Lângă pereţi se stivuiseră mor­mane de zăpadă murdară, umplând toate ungherele şi toate ascunzi­şurile. Unele erau atât de înalte, încât acopereau uşile din spatele lor. Sub zăpadă zăceau cenuşa şi zgura şi, ici şi colo, câte o grindă înnegrită sau câte un morman de oase împodobit cu resturi de piele şi de păr. Ţurţuri lungi cât lăncile atârnau de parapete şi tiveau turnurile cu franjuri, ca nişte favoriţi albi şi ţepeni de pe obrajii unui bătrân. Însă în pădurea zeilor pământul nu îngheţase şi din lacurile fierbinţi se înălţa aburul, cald ca răsuflarea unui prunc. Mireasa era înveşmântată în alb şi cenuşiu, culorile pe care le‑ar fi purtat adevărata Arya dacă ar fi trăit destul de mult ca să se mărite. Theon purta negru şi auriu, şi mantia îi era prinsă pe umăr cu un kraken grosolan din fier, făcut pentru el de un fierar din Barrowton. Însă sub glugă părul îi era alb şi subţire, iar tenul lui avea tenta cenuşie a pielii unui bătrân. Un Stark, în sfârşit, se gândi. Braţ la braţ cu mireasa, trecu pe sub arcada de piatră a unei uşi, cu fuioare de ceaţă agitându‑li‑se în jurul picioarelor. Toba era sfioasă, ca bătăile inimii unei fecioare, sunetul fluierului era înalt, dulce şi ademenitor. Sus, deasupra creşte­telor copacilor, cornul lunii plutea pe cerul întunecat, pe jumătate ascuns de ceaţă, ca un ochi furişându‑şi privirea printr‑un văl de mătase. În acea pădure a zeilor, Theon Greyjoy nu se simţea străin. În copi­lărie se jucase acolo, aruncase pietre, făcându‑le să traverseze în salturi suprafaţa întunecată a lacului rece de sub copacul inimii, îşi ascunsese comorile în trunchiul un stejar bă­trân, vânase veveriţe cu un arc meşterit de el însuşi. Apoi, după ce mai crescuse, îşi înmuiase vânătăile în izvoarele calde după nenumăratele lupte din curte, cu Robb şi Jory şi Jon Snow. În mijlocul acelor castani, ulmi şi pini găsise locuri tainice, unde se putea ascunde când voia să fie singur. Acolo sărutase pentru prima oară o fată. Mai târziu, o altă fată îl făcuse bărbat pe o cuvertură zdrenţuită, la umbra acelui sequoia înalt, verde‑gri. Însă nu mai văzuse niciodată pădurea zeilor astfel – cenuşie şi fantomatică, plină de ceţuri calde, de lumini plutitoare şi de şoapte ce păreau să vină de pretutindeni şi de nicăieri. Izvoarele fierbinţi abureau sub copaci. Din pământ se înălţau vapori calzi, învăluind trunchiurile în răsuflarea lor ceţoasă, furişându‑se în susul zidurilor ca să tragă perdele gri peste ferestrele pânditoare. Exista un soi de potecă, îngustă, şerpuitoare, din pietre crăpate, acoperite de muşchi, pe jumătate îngropate sub ţărâna adusă de vânt şi sub frunzele căzute, o cărăruie nesigură din cauza rădăcinilor groase, maronii, împinse în afară. Conduse mireasa de‑a lungul ei. Jeyne, numele ei e Jeyne, rimează cu chin. Însă nu trebuia să se gândească la asta. Dacă i‑ar fi trecut dincolo de buze, numele acela l‑ar fi putut costa un deget sau o ureche. Mergea încet, atent la fiecare pas. Ori de câte ori se grăbea, degetele lipsă de la picioare îl făceau să şchiopăteze şi nu trebuia să se‑mpleticească. Strică nunta Lordului Ramsay cu un pas greşit şi Lordul Ramsay poate îndrepta o asemenea stângăcie jupuind piciorul ofensator. Ceaţa era atât de deasă, încât nu se zăreau decât copacii cei mai apropiaţi; dincolo de ei erau umbre înalte şi lumini palide. Lumânările pâlpâiau pe marginile cărării unduitoare şi printre copaci, licurici firavi plutind într‑o supă caldă, cenuşie. Era ca şi cum te‑ai fi aflat pe un alt tărâm straniu, într‑un loc dintre două lumi şi din afara timpului, unde rătăceau sufletele damnate, copleşite de jale, înainte de a găsi drumul către iadul pe care li‑l dobândiseră propriile păcate. Atunci suntem morţi cu toţii? Stannis a venit şi ne‑a ucis în somn? Lupta se apropie sau a fost deja purtată şi pierdută? Ici şi colo ardea lacom câte o torţă, aruncându‑şi strălucirea roşiatică peste feţele nuntaşilor. Ceaţa se retrăgea din faţa luminii pâlpâitoare dând trăsăturilor con­tururi animalice, doar pe jumătate umane, deformate. Lordul Stout se preschimba într‑un buldog, bătrânul Lord Locke într‑un vultur, Umber Urgia Târfelor într‑un gargui, Walder Frey cel Mare într‑o vulpe, Micul Walder într‑un taur roşu, căruia nu‑i lipsea decât belciugul din nas. Faţa lui Roose Bolton era o mască de un cenuşiu palid, cu două cioburi de gheaţă murdară în locul ochilor. Deasupra capetelor, copacii erau grei de corbi cu penele înfoiate, cocârjaţi asupra crengilor golaşe, maronii, holbându‑se la procesiunea fastuoasă. Păsările Maesterului Luwin. Luwin murise şi turnul lui fusese dat pradă torţelor, însă corbii rămăseseră. Asta e casa lor. Theon se întrebă cum era când aveai o casă. Pe urmă ceaţa se despică aidoma cortinei unui spectacol de pantomimă, care dezvăluie o nouă scenă. Copacul inimii le apăru în faţă, răsfirându‑şi larg crengile ciolănoase. În jurul trunchiului gros şi alb, frunzele căzute alcătuiseră mormane roşii şi cafenii. Acolo erau mai mulţi corbi, bolborosind unii către alţii în limba tainică a ucigaşilor. Ramsay Bolton stătea sub ei, purtând cizme înalte din piele moale, gri, şi un pieptar din catifea neagră, cu mătase roz în despicături şi cu sclipirile unor lacrimi de rubin. — Cine vine? Avea buzele umede şi gâtul roşu deasupra gulerului. Cine vine în faţa zeului? — Arya din Casa Stark vine aici să se cunune, răspunse Theon. Femeie în toată firea, înflorită, fiică legitimă de obârşie nobilă, vine să implore binecuvântarea zeilor. Cine vine s‑o ceară? — Eu, spuse Ramsay. Ramsay din Casa Bolton, Lord al Hornwoodului, moştenitorul al Dreadfortului. Eu o cer. Cine o dă? — Theon din Casa Greyjoy, care a fost pupilul tatălui ei. Se întoarse către mireasă. Lady Arya, vrei să‑l alegi pe acest bărbat? Ea îşi înălţă ochii spre ai lui. Ochii căprui, nu cenuşii. Sunt cu toţii chiar atât de orbi? Jeyne păstră tăcerea o clipă îndelungată, dar ochii ei implorau. Asta e şansa ta, se gândi Theon. Spune‑le acum. Strigă‑ţi numele în faţa tuturor, spune‑le că nu eşti Arya Stark, lasă Nordul să audă acum cum ţi s‑a impus să joci rolul ăsta. Ceea ce ar fi însemnat moartea ei, fireşte, precum şi a lui, dar, în furia sa, Ramsay i‑ar fi ucis probabil repede. Vechii zei ai Nordului le‑ar fi putut face acest mic hatâr. — Îl aleg pe acest bărbat, şopti mireasa. Jur‑împrejurul lor, luminile licăriră în ceaţă, o sută de lumânări palide ca stelele sub linţoliu. Theon se retrase cu un pas, iar Ramsay şi mireasa lui îşi împreunară mâinile şi îngenuncheară în faţa copacului inimii, plecându‑şi capetele în semn de supunere. Roşii, ochii ciopliţi ai copacului se uitau în jos, către ei, cu enorma sa gură roşie deschisă, ca şi cum ar fi râs. Pe crengile de deasupra, un corb croncăni. După o clipă de rugăciune tăcută, bărbatul şi femeia se ridicară iarăşi. Ramsay dezlegă mantia pe care Theon o lăsase să alunece în jurul umerilor miresei sale cu câteva minute înainte, mantia grea de lână albă, tivită cu blană cenuşie, având ca blazon lupul străvechi al Casei Stark. Îi puse în locul ei o mantie roz, împestriţată cu rubine aidoma celor de pe pieptarul lui. Avea pe spate omul jupuit al Dread­fortului, din piele roşie ţeapănă, înfiorător, sinistru. Şi gata, se terminase. Cununiile se făceau mult mai repede în Nord. Pentru că nu aveau preoţi, presupuse Theon, dar, indiferent care ar fi fost motivul, i se părea o binecuvântare. Ramsay Bolton îşi săltă soţia în căuşul braţelor şi se îndepărtă cu paşi mari, purtând‑o prin ceaţă. Lordul Bolton şi a sa Lady Walda îl urmară, apoi plecară ceilalţi. Muzicanţii dădură din nou viaţă instrumentelor, iar bardul Abel începu să cânte Două inimi ce bat ca una. Două dintre femeile sale îşi uniră glasurile cu al lui, într‑o armonie dulce. Theon se pomeni întrebându‑se dacă ar fi trebuit să rostească o rugăciune. Oare vechii zeii mă vor auzi? Nu erau zeii lui, nu fuseseră ai lui niciodată. Prin naştere, era un om de fier, un fiu al ţinutului Pyke, se închina Zeului Înecat al insulelor… dar Winterfellul se afla atât de departe de mare. De când nu‑l mai auzise niciun zeu trecuse o viaţă de om. Nu ştia cine era sau ce era, de ce mai trăia încă, de ce se născuse. — Theon, păru să şoptească o voce. Îşi ridică brusc capul. — Cine‑a vorbit asta? Nu vedea nimic, în afară de copaci şi de ceaţa care‑i învăluia. Vocea fusese tot atât de slabă ca un foşnet de frunze, tot atât de rece ca ura. Vocea unui zeu sau a unei stafii. Câţi muriseră în ziua în care cucerise Winterfellul? Şi câţi alţii în ziua în care îl pierduse? În ziua în care a murit Theon Greyjoy, ca să renască sub chipul lui Duhoare. Duhoare, Duhoare, rimează cu înfiorare. Îşi dori dintr‑odată să nu se mai afle acolo. Imediat ce ieşi din pădurea zeilor, frigul coborî asupra lui ca un lup hămesit, prinzându‑l în dinţi. Îşi lăsă capul în jos, împotriva vântului, şi se îndreptă spre Sala Mare, grăbindu‑se pe urmele lungului şir de lumânări şi de torţe. Gheaţa îi scârţâia sub cizme şi o rafală neaşteptată de vânt îi dădu gluga pe spate, de parcă o stafie i‑ar fi smuls‑o cu degete îngheţate, ca să‑i arunce o lungă privire lacomă asupra feţei. Pentru Theon Greyjoy, Winterfellul era plin de fantome. Acela nu era castelul pe care şi‑l amintea din vara tinereţii sale. Era desfigurat şi sfărâmat, mai degrabă ruină decât fortificaţie, bântuit de ciori şi de cadavre. Marele zid dublu de apărare nu fusese distrus, fiindcă granitul nu cedează cu uşurinţă în faţa focului, dar cele mai multe turnuri şi donjoane nu mai aveau acoperişuri. Câteva se dărâmaseră. Focul mistuise, în întregime sau în parte, acoperişurile de paie şi grinzile, iar sub geamurile sparte ale grădinii de sticlă fructele şi legumele care ar fi hrănit castelul în timpul iernii erau moarte, înnegrite şi îngheţate. Curtea era plină de corturi pe jumătate îngropate în zăpadă. Roose Bolton îşi adusese oastea în interiorul zidurilor, împreună cu prietenii lui din Casa Frey; mii de oameni îngrămădiţi în mijlocul ruinelor, înghesuiţi în toate curţile, dormind în pivniţe, în turnuri fără acoperiş şi în clădiri abandonate de veacuri. Dâre de fum cenuşiu se înălţau şerpuind din bucătăriile reconstruite şi din cazărmile reacoperite. De parapetele şi de crenelurile încununate cu zăpadă atârnau ţurţuri de gheaţă. Toate culorile din Winterfell fuseseră absorbite, până ce nu mai rămăseseră decât cenuşiul şi albul. Culorile Casei Stark. Theon nu ştia dacă ar fi trebuit să considere că era de rău augur sau că era liniştitor. Până şi cerul era cenuşiu. Cenuşiu şi iar cenuşiu, tot mai cenuşiu. O întreagă lume cenuşie, oriunde te‑ai uita, totul e cenuşiu, mai puţin ochii miresei. Ochii miresei erau căprui. Mari şi căprui şi înspăimântaţi. Nu era drept să se uite la el, aşteptând să fie salvată. Ce‑şi închipuia Jeyne, că el avea să fluiere chemând un cal înaripat care să‑i scoată de acolo, ca un erou din poveştile îndrăgite de ea şi de Sansa? El nu putea să se ajute nici măcar pe sine în­suşi. Duhoare, Duhoare, rimează cu umilitoare. În toată curtea, morţii atârnau pe jumătate îngheţaţi la capătul unor frânghii de cânepă, cu feţele umflate albite de chiciură. Când ajunseseră căruţele lui Bolton la Winterfell, castelul mişuna de intruşi. Mai bine de două duzini fuseseră mânaţi cu vârfurile suliţelor afară din cuiburile pe care şi le făcuseră prin fortăreţele şi în turnurile castelului. Pe cei mai neobrăzaţi şi mai agresivi îi spânzuraseră, iar ceilalţi fuseseră puşi la muncă. Slujiţi‑mă bine, le spusese Lordul Bolton, fiindcă dacă o făceau aveau să fie milostiv. În pădurea lupilor, aflată atât de aproape, se găseau piatră şi lemn din belşug. Porţile noi, solide, fuseseră terminate primele, înlocuin­du‑le pe cele care arseseră. Pe urmă fusese îndepărtat acoperişul prăbuşit al Sălii Mari şi în locul lui se înălţase în grabă unul nou. După ce se isprăviseră lucrările, Lordul Bolton îi spânzurase pe muncitori. Credincios cuvântului dat, fusese milostiv şi nu jupuise pe nimeni. În momentul acela sosise deja şi restul oştirii. Înălţaseră cerbul şi leul Regelui Tommen deasupra zidurilor Winterfellului în timp ce vântul se năpustea dinspre nord urlând, iar dedesubt puseseră omul jupuit al Dreadfortului. Theon sosise cu alaiul lui Barbrey Dustin, împreună cu ea însăşi, cu recruţii ei din Barrowton şi cu viitoarea mireasă. Lady Dustin insistase că Lady Arya trebuia să‑i fie dată în custodie până la nuntă, dar acum asta se încheiase. Acum îi aparţine lui Ramsay. A rostit cuvintele. Prin căsătorie, Ramsay devenea Lord de Winterfell. Atâta vreme cât Jeyne evita să‑l înfurie, el n‑avea să‑i facă niciun rău. Arya. Numele ei e Arya. Mâinile lui Theon începuseră să pulseze dureros, chiar şi în mănuşile căptuşite cu blană. Mâinile erau adesea acelea care‑l dureau cel mai tare, mai ales degetele lipsă. Existase cu adevărat o vreme în care femeile tânjeau să le atingă? M‑am făcut Prinţ al Winterfellului, se gândi, şi de‑acolo mi s‑au tras toate astea. Crezuse că oamenii aveau să cânte despre el o sută de ani, că aveau să spună poveşti despre cute­zanţa lui. Dar, dacă vorbea cineva despre el acum, îi numea Theon Schimbă‑mantie, iar poveştile erau despre trădarea lui. Ăsta n‑a fost niciodată căminul meu. Aici am fost ostatic. Lordul Stark nu‑l tratase cu cruzime, dar umbra lungă a oţelului sabiei lui fusese întotdeauna între ei. A fost bun cu mine, dar niciodată prietenos. Ştia că într‑o bună zi ar fi putut fi nevoit să mă dea morţii. Îşi ţinu ochii în jos în timp ce traversa curtea, ocolind corturile. Aici am învăţat să lupt, îşi spuse, amintindu‑şi de zilele calde de vară petrecute antrenându‑se pentru lupta cu pumnii împreună cu Robb şi Jon Snow, sub ochii atenţi ai bătrânului Ser Rodrick. Asta se întâm­plase de mult, când era întreg, când putea strânge mânerul unei săbii la fel de bine ca orice alt bărbat. Însă curtea aceea îi trezea şi amintiri mai sumbre. Acolo îi adunase pe oamenii lui Stark în noaptea în care fugiseră din castel Bran şi Rickon. Ramsay era atunci Duhoare, stătea alături de el, şoptindu‑i că ar fi putut să jupoaie câţiva captivi ca să‑i facă să spună unde se duseseră băieţii. Aici n‑o să fie jupuit nimeni atâta vreme cât eu sunt Prinţul Winterfellului, îi răspunsese Theon, fără să întrevadă cât de scurtă avea să se dovedească domnia lui. Niciunul dintre ei n‑o să mă ajute. I‑am cunoscut pe toţi timp de o jumătate de viaţă şi acum n‑o să m‑ajute nimeni. Chiar şi aşa, făcuse tot ce‑i stătuse în puteri ca să‑i apere, dar, odată ce lăsase deoparte chipul lui Duhoare, Ramsay măcelărise toţi bărbaţii şi pe oamenii de fier al lui Theon deopotrivă. I‑a dat foc calului meu. Fusese ultima imagine pe care‑o văzuse în ziua căderii castelului: Zâmbitorul arzând, cu flăcările săltân­du‑i‑se din coamă când se ridicase pe picioarele din spate, lovind cu copitele, urlând, cu ochii albiţi de groază. Chiar în curtea asta. Uşile Sălii Mari i se conturară în faţa ochilor; noi, înlocuindu‑le pe cele arse, şi i se părură urâte, grosolane, scânduri negeluite alăturate în grabă. Le păzeau doi suliţaşi, gârboviţi şi tremurând sub mantiile groase de blană, cu bărbile acoperite de o crustă de gheaţă. Îl urmăriră pe Theon cu priviri ranchiunoase când urcă treptele şchiopătând, împinse uşa din dreapta şi se strecură înăuntru. Sala binecuvântat de caldă strălucea în lumina torţelor, mai plină decât o văzuse vreodată. Theon lăsă căldura să‑l învăluie, apoi îşi croi drum către partea din faţă a încăperii. Oamenii stăteau pe bănci genunchi lângă genunchi, atât de înghesuiţi, încât servitorii trebuiau să se strecoare printre ei răsucindu‑se. Până şi cavalerii şi lorzii din capul mesei se bucurau de mai puţin spaţiu decât de obicei. Sus, pe dais, Abel ciupea corzile lăutei, cântând Frumoasele fecioare ale verii. Îşi spune bard. De fapt e mai degrabă codoş. Lordul Manderly adusese lăutari din Portul Alb, dar niciunul dintre ei nu era cântăreţ, aşa că, atunci când Abel îşi făcuse apariţia la poartă, cu o lăută şi şase femei, fusese considerat bine venit. — Două surori, două fiice, o soţie şi bătrâna mea mamă, pretinsese cântăreţul, deşi niciuna nu semăna cu el. Unele dansează, altele cântă din gură, una cântă la fluier şi alta la tobe. Sunt şi spălătorese pricepute. Bard sau codoş, vocea lui Abel era acceptabilă şi cânta frumos din lăută. Acolo, printre ruine, era mult mai mult decât s‑ar fi putut spera. Pe pereţi atârnau stindarde: capetele de cal al clanului Ryswell, în auriu, cafeniu, cenuşiu şi negru; uriaşul furtunos al Casei Umber; mâna de piatră a Casei Flint de la Degetul lui Flint; elanul Casei Hornwood şi tritonul Casei Manderly; securea neagră de luptă a Cerwynilor şi pinii clanului Tallhart. Însă culorile lor vii nu reuşeau să acopere întru totul nici zidurile înnegrite, nici scândurile care astu­pau golurile unde fuseseră cândva ferestre. Nici acoperişul nu se potrivea, cu lemnul lui nou, grosolan, acolo unde fuseseră grinzile vechi, atât de pătate, încât, după secolele petrecute în fum, ajunseseră aproape negre. Cele mai mari stindarde se aflau în spatele daisului, unde lupul străvechi al Winterfellului şi omul jupuit al Dreadfortului atârnau în spatele miresei şi al mirelui. La vederea stindardului Stark, Theon simţi o lovitură mai puternică decât se aşteptase. Nu se potriveşte, nu se potriveşte, e la fel de nepotrivit ca ochii ei. Blazonul Casei Poole era un platou albastru pe fond alb, înconjurat de o bordură cenuşie, cu irişi. Pe acela ar fi trebuit să‑l atârne. — Theon Schimbă‑mantie, spuse cineva la trecerea lui. Alţii îşi întoarseră capetele când îl zăriră. Un bărbat scuipă. Şi de ce nu? El era cel care cucerise Winterfellul prin trădare, îşi măcelărise fraţii adoptivi, îşi adusese oamenii să fie jupuiţi la Moat Cailin şi îşi condusese sora adoptivă în patul Lordului Ramsay. Roose Bolton s‑o fi folosit de el, dar adevăraţii oameni ai Nordului îl dispreţuiau. Degetele lipsă de la piciorul stâng îl blagosloviseră cu un mers de crab, caraghios la vedere. Auzi o femeie râzând în spatele lui. Chiar şi acolo, în acel castel‑ci­mitir aproape îngheţat, erau femei. Spălătorese. Era un mod politicos de a spune vi­vandiere, care era un mod politicos de a spune târfe. Theon n‑ar fi putut zice de unde veniseră. Păreau să apară pur şi simplu, cum apăreau viermii pe un leş, sau corbii după o luptă. Toate armatele le atrăgeau. Unele erau târfe înrăite, în stare să se culce cu douăzeci de bărbaţi pe noapte şi să bea până‑i băgau pe toţi sub masă. Altele păreau tot atât de inocente ca nişte fecioare, dar ăsta nu era decât unul dintre trucurile negoţului lor. Câteva erau mirese de tabără, legate de soldaţii pe care‑i urmau prin vorbe şoptite către un zeu sau altul, dar osândite să fie date uitării imediat ce se încheia războiul. Încălzeau patul bărbatului noaptea, îi peticeau cizmele dimineaţa, îi pregăteau cina în amurg şi‑i prădau leşul după luptă. Unele chiar spălau câte ceva. Cel mai adesea erau însoţite de copii bastarzi, creaturi jalnice, dezgustător de murdare, născute într‑o tabără oarecare. Dar până şi ei îşi băteau joc de Theon Schimbă‑mantie. Lasă‑i să râdă. Mândria lui murise acolo, în Winterfell; în temniţele din Dreadfort nu era loc pentru aşa ceva. După ce cunoşteai sărutarea unui cuţit de jupuit, niciun hohot de râs nu mai putea să te rănească. Obârşia şi sângele care‑i curgea prin vene îi dădeau dreptul la un loc pe dais, la capătul mesei înalte, lângă perete. În stânga lui se afla Lady Dustin, înveşmântată ca întotdeauna în stofă de lână neagră, cu o croială sobră şi fără podoabe. Locul din dreapta era gol. Se tem cu toţii că dezonoarea ar putea cădea şi asupra lor. Dacă ar fi îndrăznit, ar fi râs. Mireasa stătea de locul de cea mai mare cinste, între Ramsay şi tatăl lui. Rămase cu ochii plecaţi în vreme ce Roose Bolton îi invită să bea pentru Lady Arya. — Prin copiii ei, cele două Case străvechi ale noastre vor deveni una, spuse el, şi vechea duşmănie dintre Stark şi Bolton îşi va găsi sfârşitul. Vocea lui era atât de înceată, încât în sală se aşternu liniştea când toată lumea îşi încordă auzul ca să‑i desluşească vorbele. — Îmi pare rău că bunul nostru prieten Stannis încă n‑a găsit de cuviinţă să ni se alăture, continuă el, stârnind un val de râsete, fiindcă ştiu că Ramsay spera să‑i ofere miresei sale capul lui, ca dar de nuntă. Râsetele se înteţiră. — Când va sosi, o să‑i facem o primire magnifică, demnă de nişte adevăraţi oameni ai Nordului. Până atunci, să mâncăm, să bem şi să ne veselim… căci iarna aproape că a căzut asupra noastră, prieteni, şi mulţi dintre noi nu vom trăi să vedem primăvara. Lordul de la Portul Alb le procurase mâncarea şi băutura, bere neagră şi bere blondă, şi vinuri, roşii, aurii şi purpurii, aduse din Sudul cald pe corăbii cu fundul gros şi lăsate să‑mbătrânească în beciurile lui adânci. Nuntaşii înfulecau plăcinte cu cod şi dovlecei de iarnă, movile de napi şi roţi mari de brânză, felii de carne de oaie afumată şi costiţă de vită bine friptă, aproape neagră, şi, la sfârşit, trei plăcinte de nuntă uriaşe, cât roţile de căruţă, cu coaja solzoasă umplută până la refuz cu morcovi, ceapă, napi, păstârnac, ciuperci şi hălci de carne de porc condimentată, în­tr‑un sos maroniu cu cimbru. Ramsay tăia felii cu paloşul şi Wyman Manderly le împărţea el însuşi, dându‑le primele porţii aburinde lui Roose Bolton şi soţiei sale dolofane din clanul Frey şi oferindu‑le pe următoarele lui Ser Hosteen şi Ser Aenys, fiii lui Walder Frey. — Cea mai bună plăcintă pe care‑aţi mâncat‑o vreodată, lorzii mei, declară grăsanul. Împingeţi‑o la vale cu vin auriu de Arbor şi savuraţi fiecare îmbucătură. Eu ştiu c‑o voi face. Respectându‑şi cuvântul, Manderly devoră şase porţii, câte două din fiecare plăcintă, plescăind din buze, plesnindu‑se cu palma peste burtă şi îndopându‑se până când partea din faţă a tunicii îi deveni pe jumătate maronie din pricina petelor de sos, iar firimiturile de coajă îi împestriţară barba. Nici măcar grăsuna Walda Frey nu‑i egală lăcomia, cu toate că izbuti şi ea să dea gata trei felii. Ramsay mâncă de asemenea cu poftă, deşi mireasa lui palidă nu făcu nimic altceva decât să privească lung porţia aşezată în faţa ei. Când îşi înălţă capul şi se uită la Theon, el îi văzu spaima în spatele ochilor mari, căprui. Nimănui nu i se îngăduise să intre în sală cu sabia lungă, dar pumnal avea toată lumea, până şi Theon Greyjoy. Cum altfel şi‑ar fi putut tăia carnea? Ori de câte ori se uita la fata care fusese Jeyne Poole, simţea prezenţa acelei lame de oţel. N‑am cum s‑o salvez, se gândi, dar aş putea s‑o ucid cu destulă uşurinţă. Nimeni nu se aşteaptă la asta. Aş putea s‑o implor să‑mi facă onoarea unui dans şi să‑i tai beregata. Ar fi o faptă bună, nu‑i aşa? Şi, dacă vechii zei mi‑au ascultat ruga, în furia lui, Ramsay mi‑ar putea da şi mie o lovitură mortală. Theon nu se temea de moarte. În subteranele de la Dreadfort învăţase că existau lucruri mult mai cumplite. Era o lecţie pe care o primise de la Ramsay, deget cu deget, o lecţie pe care n‑avea s‑o uite niciodată. — Nu mănânci, observă Lady Dustin. — Nu. Îi era greu să mănânce. Ramsay îl lăsase cu atât de mulţi dinţi rupţi, încât mestecatul devenise un chin. Îi venea mai uşor să bea, deşi trebuia să ţină cupa cu amândouă mâinile ca să n‑o scape. — Nu‑ţi place plăcinta de porc, lordul meu? Cea mai bună pe care‑am gustat‑o vreodată, după cum vrea să ne convingă prietenul nostru grăsan. Arătă către Lordul Manderly cu pocalul de vin. Ai mai văzut vreodată un om gras atât de fericit? Aproape că dansează. Serveşte chiar el la masă. Era adevărat. Lordul de Portul Alb era imaginea vie a grăsanului petrecăreţ, râzând şi zâmbind, glumind cu ceilalţi lorzi şi bătându‑i pe spate, strigându‑le lău­tarilor să cânte o melodie sau alta. — Zi‑ne Noaptea care s‑a sfârşit, cântăreţule, zbieră el. Miresei o să‑i placă, ştiu. Sau cântă‑ne despre tânăra şi curajoasa Danny Flint şi fă‑ne să plângem. Privindu‑l, ai fi crezut că el era proaspătul căsătorit. — E beat, spuse Theon. — Îşi îneacă spaimele. Omul ăsta e fricos până‑n măduva oaselor. Oare? Theon nu era sigur. Şi fiii lui fuseseră graşi, dar nu se făcuseră de râs în luptă. — Şi oamenii de fier vor benchetui înainte de bătălie. O ultimă îmbucătură de viaţă, dacă‑i aşteaptă moartea. Dacă vine Stannis… — O să vină. Trebuie să vină. Lady Dustin chicoti. Şi, când o s‑apară, grăsanul o să‑şi pişe pantalonii. Fiul lui a murit la Nunta Roşie, însă el şi‑a împărţit pâinea şi sarea cu Freyii, i‑a primit cu braţele deschise sub acoperişul său, le‑a promis‑o pe una dintre nepoatele sale. Îi serveşte chiar şi cu plăcintă. Clanul Manderly a fugit cândva din Sud, hăituit ca să‑şi părăsească pământurile, şi‑şi ţine minte duşmanii. Sângele apă nu se face. Grăsanul ne‑ar ucide pe toţi, n‑am nicio îndoială, dar în el nu‑ncape atât curaj, în ciuda pântecelui umflat. Sub carnea aia asudată bate o inimă la fel de laşă şi de înjosită ca… a… ta. Ultimul cuvânt era o lovitură de bici, dar Theon nu îndrăznea să‑i răs­pundă cu aceeaşi monedă. Orice obrăznicie l‑ar fi costat o bucată de piele. — Dacă doamna mea crede că Lordul Manderly o să ne trădeze, atunci Lordul Bolton e cel căruia trebuie să i‑o spună. — Crezi că Roose nu ştie? Băiat prost. Uită‑te la el. Uită‑te cum îl urmăreşte pe Manderly. Niciun fel de mâncare n‑atinge buzele lui Roose până când nu‑l vede pe Lordul Wyman mâncându‑l mai întâi. Nu soarbe din nicio cupă cu vin până când nu‑l vede pe Manderly bând din acelaşi butoi. Cred că i‑ar plăcea dacă grăsanul ar încerca vreo înşelăciune. L‑ar amuza. Vezi tu, Roose n‑are niciun fel de sentimente. Lipitorile alea pe care le‑ndrăgeşte atât de mult i‑au supt cu ani în urmă toate pasiunile. Nu iubeşte, nu urăşte, nu se întristează. Toate astea sunt pentru el un joc, oarecum distractiv. Dintre bărbaţi, unii vânează cu câini, alţii cu şoimi, alţii joacă zaruri. Roose se joacă cu oameni. Tu şi cu mine, aceşti Frey, Lordul Manderly, noua lui soţie rotofeie, chiar şi bastardul lui, noi toţi nu suntem nimic altceva decât jucăriile sale. Un slujitor trecu pe lângă ei. Lady Dustin îşi ridică pocalul şi omul i‑l umplu, apoi ea îi ceru cu un gest să facă acelaşi lucru pentru Theon. — Ca să fiu sinceră, spuse apoi, Bolton aspiră la ceva mai mult decât titlul de lord. De ce n‑ar fi Regele Nordului? Tywin Lannister e mort, Regicidul e schilod, Pezevenghiul a fugit. Lannisterii sunt o putere vlăguită, iar tu ai fost destul de amabil ca să‑l scapi de clanul Stark. Bătrânul Walder Frey n‑o să aibă nimic de obiectat dacă mica lui grăsună Walda o s‑ajungă regină. Portul Alb s‑ar putea dovedi stânjenitor dacă Lordul Wyman va supravieţui bătăliei care se apropie… dar sunt aproape convinsă că n‑o să scape. Nu mai mult decât Stannis. Roose o să‑i dea la o parte pe amândoi, aşa cum a făcut cu Tânărul Lup. Cine‑a mai rămas? — Tu, răspunse Theon. Tu ai rămas. Doamna de Barrowton, o Dustin prin căsătorie şi o Ryswell prin naştere. Ei asta îi făcu plăcere. Luă o înghiţitură de vin, cu ochii negri scăpărându‑i, apoi spuse: — Văduva de Barrowton… şi da, dacă aş vrea, aş putea fi o piedică. Bineînţeles că şi Roose o ştie, aşa că are grijă să‑mi întreţină prietenia. Ar fi spus mai multe, însă îi văzu pe maesteri. Trei intraseră împreună prin uşa lordului din spatele daisului – unul înalt, unui rotofei şi unul foarte tânăr, dar, în robele şi cu lanţurile lor, păreau trei boabe de mazăre cenuşie într‑o păstaie neagră. Înainte de război, Medrick fusese în slujba Lordului Hornwood, Rhodry în a Lordului Cerwyn, iar tânărul Henly în a Lordului Slate. Roose Bolton îi adusese pe toţi la Winterfell să le poarte de grijă corbilor lui Luwin, pentru ca mesajele să poată fi din nou primite şi trimise din castel. Când Maesterul Medrick se lăsă într‑un genunchi ca să şuşotească la urechea lui Bolton, Lady Dustin îşi strâmbă gura a dezgust. — Dacă aş fi regină, primul lucru pe care l‑aş face ar fi să ucid toţi şobolanii ăştia cenuşii. Se grăbesc să intre peste tot, trăind de pe urma plecărilor lorzilor lor, pălăvrăgind între ei şi şoptind la urechile stăpâ­nilor lor. Dar cine sunt cu adevărat stăpânii şi cine sunt slujitorii? Fiecare mare lord are un maester, fiecare lord mai mărunt îşi doreşte unul. Dacă n‑ai un maester, eşti considerat lipsit de importanţă. Şobolanii cenuşii ne scriu şi ne citesc scrisorile, chiar şi pentru lorzii care nu şi le pot citi ei înşişi şi cine poate spune cu siguranţă că nu răstălmăcesc cuvintele ca să‑şi atingă propriile ţeluri? La ce sunt buni, te întreb? — Vindecă, spuse Theon. Se părea că asta se aştepta de la el. — Vindecă, da. N‑am spus niciodată că nu se pricep. Ne îngrijesc când suntem bolnavi, răniţi sau înnebuniţi de boala unui părinte sau a unui copil. Când suntem mai slăbiţi şi mai vulnerabili ca oricând, ei sunt acolo. Uneori ne tămăduiesc şi suntem stupid de recunoscători. Când dau greş, ne consolează în durerea noastră şi iarăşi suntem recu­noscători. Pe lângă recunoştinţă, le oferim un loc sub acoperişul nostru şi le împărtăşim toate lucrurile de care ne ruşinăm şi toate secretele noastre, câte ceva din fiecare consiliu. Şi, nu după mult timp, cel care conduce ajunge să fie condus. Aşa s‑a‑ntâmplat cu Lordul Rickard Stark. Numele şobolanului său cenuşiu era Maester Walys. Şi nu e ingenios faptul c‑ajung să fie cunoscuţi după un singur nume, chiar şi aceia care‑au avut două când au sosit pentru prima oară în Citadelă? Aşa nu putem şti cine sunt cu adevărat sau de unde vin… dar, dacă eşti destul de stăruitor, poţi totuşi să afli. Înainte de a‑şi făuri colanul, Maester Walys a fost cunoscut ca Walys Flowers. Flowers, Hill, Rivers, Snow… le dăm astfel de nume copiilor nelegitimi ca să‑i însemnăm drept ceea ce sunt, iar ei se grăbesc întotdeauna să le‑ascundă. Mama lui Walys Flowers a fost o fată din Hightower… iar tată i‑a fost un arhimaester din Citadelă, aşa se zvonea. Şobolanii cenuşii nu sunt atât de caşti cum ar vrea să credem. Maesterii din Oraşul Vechi sunt cei mai răi dintre toţi. Odată ce şi‑a făurit colanul, tatăl lui secret şi prietenii acestuia n‑au pierdut timpul, ci l‑au şi trimis la Winterfell să umple urechile Lordului Rickard cu vorbele lui otrăvite, dulci ca mierea. Alianţa prin căsătorie cu Casa Tully a fost ideea lui, nu m‑am îndoit niciodată, el… Se întrerupse când Roose Bolton se ridică în picioare, cu ochii lui palizi lucind în lumina torţelor. — Prieteni, începu el, şi un sst trecu prin sală, aducând o tăcere atât de profun­dă, încât Theon auzea vântul trăgând de scândurile care astupau ferestrele. Stannis şi cavalerii lui au plecat de la Deepwood Motte, fluturând stindardul noului său zeu roşu. Clanurile de pe dealurile din nord îl însoţesc, pe caii lor neţesălaţi şi piperniciţi. Dacă vremea va fi de partea lor, vor fi aici în două săptămâni. Iar Umber Hrana Ciorilor mărşăluieşte pe drumul regelui, în timp ce clanul Karstark se apropie dinspre est. Au de gând să se‑ntâlnească aici cu regele, ca să ne ia acest castel. Ser Hosteen Frey se ridică în picioare. — Vom încăleca şi vom pleca să‑i înfruntăm. De ce să le‑ngăduim să‑şi unească forţele? Fiindcă Arnold Karstark n‑aşteaptă decât un semn de la Lordul Bolton ca să‑şi schimbe mantia, se gândi Theon, în timp ce alţi cava­leri îşi strigau sfaturile. Lordul Bolton ridică mâinile, cerând să se facă linişte. — Lorzii mei, sala asta nu e un loc potrivit pentru astfel de discuţii. Să ne retragem în salon, în vreme ce fiul meu îşi consumă căsătoria. Voi, ceilalţi, rămâneţi să vă bucuraţi de mâncare şi de băutură. În timp ce Lordul de Dreadfort se strecura afară, însoţit de cei trei maesteri, ceilalţi lorzi şi căpitani se ridicară să‑l urmeze. Hother Umber, bătrânul sfrijit numit Urgia Târfelor, arboră o expresie îndârjită şi se încruntă. Lordul Manderly era atât de beat, încât avu nevoie de ajutorul a patru bărbaţi puternici ca să poată ieşi din sală. — Ar trebui s‑avem un cântec despre Bucătarul Şobolan, bombănea el, clăti­nându‑se pe picioare când trecu pe lângă Theon, sprijinit de cavalerii lui. Cântăreţule, zi‑ne un cântec despre Bucătarul Şobolan. Lady Dustin se puse în mişcare printre ultimii. După plecarea ei, sala deveni brusc înăbuşitoare. Abia când se săltă în picioare înţelese Theon cât de mult băuse. Când se îndepărtă de masă împleticindu‑se, dădu peste carafa din mâinile unei ser­vitoare tinere. Vinul i se revărsă peste cizme şi peste pantaloni, un val de un roşu întunecat. O mână îl înşfăcă de umăr, cinci degete tari ca fierul i se înfipseră în carne. — Eşti chemat, Duhoare, spuse Alyn Ursuzul, cu răsuflarea puţindu‑i din cauza dinţilor stricaţi. Îl însoţeau Dick Gălbejitul şi Damon Dansează‑pentru‑Mine. Ramsay spune că trebuie să‑i duci mireasa‑n pat. Îl străbătu un tremur de spaimă. Mi‑am jucat rolul, se gândi. De ce eu? Însă ştia că nu trebuia să obiecteze. Lordul Ramsay ieşise deja din sală. Mireasa lui, părăsită şi părând uitată, stătea gârbovită şi tăcută sub stindardul Casei Stark, strângând în mâini un pocal de argint. Judecând după felul în care îl privi când se apropie, îl golise nu numai o dată. Îşi închipuia probabil că, dacă era destul de beată, coşmarul avea să treacă pe lângă ea. Theon ştia că lucrurile stăteau altfel. — Lady Arya, îi spuse. Vino. E timpul să‑ţi faci datoria. Şase dintre băieţii Bastardului îi însoţiră când Theon o conduse pe fată către uşa din spate a sălii şi de‑a latul curţii îngheţate, către Marea Fortăreaţă. Aveau de urcat trei şiruri de trepte de piatră până în dormitorul Lordului Ramsay, una dintre încăperile atinse foarte puţin de foc. Pe scări, Damon Dansează‑pentru‑Mine fluieră, în vreme ce Jupuitorul se lăudă că Lordul Ramsay îi promisese o bucată din cearşaful însângerat ca favoare specială. Dormitorul fusese bine pregătit pentru consumarea căsătoriei. Toate mobilele erau noi, aduse de la Barrowton în convoiul cu bagaje. Patul cu baldachin avea sal­tea din fulgi şi perdele de catifea roşie ca sângele. Podeaua de piatră era acoperită cu piei de lup. În cămin ardea focul, pe noptieră era o lumânare. Pe scrin se aflau o carafă cu vin, două pocale şi o jumătate de roată de brânză albă, cu vinişoare. Era şi un scaun din lemn de stejar negru, cu pernă din piele roşie. Lordul Ramsay stătea pe el când intrară. Buzele îi luceau de salivă. — Iat‑o pe dulcea mea fecioară. Buni băieţi. Acum puteţi pleca. Tu nu, Duhoare. Tu rămâi. Duhoare, Duhoare, rimează cu spionare. Îşi simţea degetele lipsă încordându‑se: două de la mâna stângă, unul de la dreapta. Şi pe şold i se odihnea pumnalul, dor­mind în teaca lui de piele, dar atârnând greu, oh, atât de greu. De la mâna dreaptă nu‑mi lipseşte decât degetul mic, îşi reaminti Theon. Încă mai pot strânge un cuţit. — Stăpâne, cum te pot sluji? — Tu mi‑ai dat fetişcana. Ce‑ar fi să despachetezi darul? S‑aruncăm o privire la fetiţa lui Ned Stark. Nu e niciun fel de rudă cu Lordul Eddard, fu cât pe ce să spună Theon. Ramsay ştie, trebuie să ştie. Ce joc nou şi crud mai e şi ăsta? Fata stătea lângă piciorul patului, tremurând ca o căprioară. — Lady Arya, te rog să te‑ntorci cu spatele. Trebuie să‑ţi dezleg şireturile rochiei. — Nu. Lordul Ramsay îşi umplu pocalul cu vin. Cu şireturile durează prea mult. Taie‑i rochia. Theon îşi scoase pumnalul. Nu trebuie decât să mă‑ntorc şi să‑l înjunghii. Cuţitul e în mâna mea. Învăţase jocul. O altă capcană, îşi spuse, aducându‑şi aminte de Kyra şi de cheile ei. Vrea să‑ncerc să‑l ucid. Şi, după ce‑o să dau greş, o să‑mi jupoaie pielea pe de mâna în care‑am ţinut lama. Îşi umplu pumnul cu rochia miresei. — Stai nemişcată, doamna mea. Rochia era largă sub talie, aşa că acolo îşi strecură pumnalul în interior, despicând uşor în sus, ca să n‑o taie pe Jeyne. Oţelul trecu prin lână şi prin mătase cu un şuier moale, slab. Fata tremura. Theon fu nevoit s‑o prindă de braţ ca s‑o ţină neclintită. Jeyne, Jeyne, rimează cu chin. O strânse mai tare, atât cât îi îngăduia mâna mutilată. — Nu te mişca. În cele din urmă rochia căzu, o încâlceală palidă în jurul picioarelor ei. — Şi lenjeria, porunci Ramsay. Duhoare se supuse. Când termină, mireasa rămase dezbrăcată, cu gătelile de nuntă într‑un morman de zdrenţe albe şi cenuşii lângă picioare. Avea sânii mici, ascuţiţi, şoldurile în­guste, copilăreşti, picioarele la fel de costelive ca ale unei păsări. O copilă. Theon uitase cât de tânără era. De vârsta Sansei. Arya ar fi fost chiar mai mică. În ciuda focului din cămin, în dormitor era frig. Pielea lui Jeyne se făcuse ca de găină. Mâinile i se ridicară pentru o clipă, ca şi cum ar fi vrut să‑şi acopere sânii, dar Theon mimă un nu, iar ea îl văzu şi se opri imediat. — Ce zici de ea, Duhoare? întrebă Lordul Ramsay. — E… Ce răspuns vrea? Ce zisese fata, înainte de pădurea zeilor? Spuneau cu toţii că eram drăguţă. Acum nu era. Îi văzu pe spate un păienjeniş de linii subţiri, acolo unde o biciuise cineva. — …e frumoasă, atât… atât de frumoasă. Ramsay îi adresă zâmbetul lui umed. — Îţi întăreşte mădularul, Duhoare? Îl simţi încordându‑se sub şireturi? Vrei s‑o iei tu primul? Râse. Prinţul Winterfellului ar fi avut dreptul ăsta, aşa cum îl aveau toţi lorzii în zilele de demult. Prima noapte. Dar tu nu eşti lord, nu‑i aşa? Nu eşti decât Duhoare. Nu eşti nici măcar bărbat, ca să spunem adevărul. Luă o altă înghiţitură de vin, apoi aruncă pocalul de‑a latul încăperii, spărgân­du‑l de perete. Pârâiaşe roşii şiroiră în jos, pe piatră. — Lady Arya. Treci în pat. Da, sprijină‑te de perne, uite o nevastă bună. Acum desfă‑ţi picioarele. Să vedem ce‑ai între ele. Fata se supuse fără niciun cuvânt. Theon se retrase cu un pas către uşă. Lordul Ramsay se aşeză lângă mireasa lui, îşi lăsă mâna să‑i alunece pe interiorul coapsei, apoi îşi îndesă două degete în ea. Fata scăpă un icnet de durere. — Eşti uscată ca un os vechi. Ramsay îşi eliberă mâna şi o pălmui. Mi s‑a spus că ştii cum să‑i oferi plăcere unui bărbat. Era o minciună? — N‑nu, lordul meu. Am fost în‑învăţată. Ramsay se ridică, cu lumina focului lucindu‑i pe faţă. — Duhoare, vino aici. Pregăteşte‑o pentru mine. Pentru o clipă, el nu înţelese. — Eu… vrei să spui că… stăpâne, eu n‑am… eu… — Cu gura, zise Ramsay. Şi grăbeşte‑te. Dacă nu e udă când termin cu dezbrăcatul, îţi tai limba aia şi ţi‑o ţintuiesc de perete. Undeva, în pădurea zeilor, ţipă un corb. El avea pumnalul încă în mână. Îl băgă în teacă. Duhoare, numele meu e Duhoare, rimează cu descurajare. Duhoare se aplecă să‑şi îndeplinească misiunea.  

Festinul ciorilor de George R.R. Martin volumul 1 Prolog ― Dragoni, zise Mollander. Înhăţă un măr zbârcit de pe jos şi îl azvârli dintr-o mână în alta. ― Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras Sfinxul. Scoase o săgeată din tolbă şi o potrivi în arc. ― Mi-ar plăcea să văd un dragon. Roone era cel mai tânăr dintre ei, un băiat scund şi îndesat, căruia îi mai lipseau doi ani până să devină bărbat. Mi-ar plăcea foarte mult. Iar mie mi-ar plăcea să dorm în braţele lui Rosey, gândi Pate. Se foi neliniştit pe bancă. Mâine fata putea să fie a lui. Am s-o duc departe de Oraşul Vechi, peste Marea Îngustă, într-unul dintre Oraşele Libere. Acolo nu erau maesteri, nu era nimeni care să-l învinuiască. Auzea râsul Emmei prin fereastra oblonită de deasupra, îngemănat cu glasul mai grav al bărbatului cu care se întreţinea. Era cea mai vârstnică dintre slujnicele de la Pana şi Stacana, trecută de patruzeci de ani, dar încă atrăgătoare într-un anume fel plinuţ. Rosey era fiica ei, un boboc abia înflorit de cincisprezece ani. Emma decretase că fecioria lui Rosey avea să coste un dragon de aur. Pate economisise nouă cerbi de argint şi un urcior plin cu stele de aramă şi gologani, dar nu-i slujeau la nimic. Ar fi avut mai multe şanse să clocească un dragon adevărat decât să strângă toţi banii de care avea nevoie pentru un dragon de aur. ― Te-ai născut prea târziu pentru dragoni, flăcăule, îi spuse lui Roone Armen Acolitul. Armen purta la gât o curea de piele, pe care erau înşirate zale de metal, cositor, plumb, aramă şi, ca majoritatea acoliţilor, părea să creadă că novicilor le creşteau napi pe umeri în loc de capete. Ultimul a pierit în timpul domniei Regelui Aegon al Treilea. ― Ultimul dragon din Westeros, spuse Mollander. ― Aruncă mărul, îl îndemnă Alleras. Era un tânăr chipeş, Sfinxul lor. Toate slujnicele se dădeau în vânt după el. Până şi Rosey îl atingea uneori pe braţ când îi aducea vin, iar Pate nu putea decât să scrâşnească din dinţi, prefăcându-se că nu observă. ― Ultimul dragon din Westeros a fost ultimul dragon, zise Armen cu încăpăţânare. E un lucru bine ştiut. ― Mărul, insistă Alleras. Dacă nu cumva ai de gând să-l mănânci. ― Poftim. Târându-şi piciorul şchiop, Mollander făcu un salt scurt, se răsuci şi azvârli mărul, cu braţul întins, direct în ceţurile care atârnau deasupra râului Mied. De n-ar fi fost piciorul, ar fi devenit cavaler, întocmai ca tatăl său. Dar avea putere în braţele acelea groase şi în umerii laţi. Departe şi iute zbură mărul… … dar nu la fel de iute ca săgeata care şuieră în urma lui, o vergea lungă de un metru din lemn auriu, cu pene stacojii. Pate nu văzu săgeata înhăţând mărul, dar o auzi. O bufnitură înfundată răsună peste râu, urmată de un pleoscăit. Mollander fluieră. ― L-ai nimerit. Frumos. Nici pe jumătate la fel de frumos ca Rosey. Pate adora ochii ei căprui, sânii ei înmugurind şi felul în care zâmbea ori de câte ori îl vedea. Adora gropiţele din obrajii ei. Uneori umbla desculţă când servea, ca să simtă iarba sub picioare. Pate adora şi asta. Adora mirosul ei proaspăt şi curat, felul în care i se cârlionţa părul pe după urechi. Îi adora până şi degetele picioarelor. Într-o seară, îl lăsase să-i maseze picioarele şi să se joace cu ele, iar el născocise câte o istorioară amuzantă pentru fiecare deget, ca s-o facă să chicotească. Poate că ar face mai bine să rămână pe acest ţărm al Mării Înguste. Cu banii strânşi, ar putea să cumpere un măgar, iar el şi Rosey ar putea să-l călărească pe rând, cutreierând prin Westeros. Poate că Ebrose nu-l socotea demn să poarte argintul, dar Pate ştia să pună un os la loc sau să vindece o febră cu lipitori. Oamenii din popor i-ar fi recunoscători pentru ajutorul lui. Dacă ar putea învăţa să tundă părul şi să bărbierească, ar putea chiar să devină frizer. Ar fi de-ajuns, atât timp cât aş avea-o pe Rosey. Rosey era tot ce-şi dorea pe lume. Nu fusese întotdeauna aşa. Cândva, visase să devină maester într-un castel, în slujba unui lord cu dare de mână, care să-l preţuiască pentru înţelepciunea lui şi să-i ofere un cal alb, de rasă, drept mulţumire pentru serviciile aduse. Cât de mândru ar mai fi călărit, cât de măreţ, zâmbind oamenilor de rând când trecea pe lângă ei pe drum… Într-o seară, în sala comună de la Pana şi Stacana, după cea de-a doua stacană de cidru teribil de tare, Pate se fălise că nu va fi mereu un novice. ― Cât se poate de adevărat, strigase Leneşul Leo. Vei fi un fost novice care va creşte porci. Goli stacana, până la ultimele drojdii. Terasa hanului, scăldată în lumina torţelor, era, în dimineaţa aceasta, o insulă de lumină într-un ocean de neguri. În aval, flacăra îndepărtată a Turnului Înalt plutea în întunericul umed ca o lună portocalie, înceţoşată, dar lumina nu reuşea să-i ridice moralul. Alchimistul ar fi trebuit să sosească deja. Oare fusese totul doar o glumă nemiloasă, sau omul păţise ceva? N-ar fi fost prima oară când norocul îi juca feste lui Pate. Odată, se socotise norocos să fie ales să-l ajute pe Arhimaesterul Walgrave la îngrijirea corbilor, fără să-i treacă măcar prin minte că va ajunge să-i aducă bătrânului mâncarea, să-i măture camerele şi să-l îmbrace în fiecare dimineaţă. Toată lumea spunea că Walgrave uitase de­spre corbi mai multe decât ştiuseră vreodată cei mai mulţi dintre maesteri, aşa că Pate presupusese că putea spera cel puţin la o verigă neagră de fier, dar descoperise că Walgrave nu-i putea acorda aşa ceva. Bătrânul rămăsese arhimaester doar cu titlu onorific. Chiar dacă fusese cândva un mare maester, acum veşmintele sale îi ascundeau cel mai adesea lenjeria murdară, şi, cu o jumătate de an în urmă, nişte acoliţi îl găsiseră plângând în bibliotecă, incapabil să găsească drumul înapoi spre camerele sale. Maester Gormon stătea în spatele măştii de fier în locul lui Walgrave, acelaşi Gormon care îl acuzase cândva de furt pe Pate. În mărul de pe malul apei, o privighetoare începu să cânte. Era un sunet dulce, o bine-venită alinare după ţipetele stridente şi nesfârşitele cârâieli ale corbilor pe care-i îngrijise ziua întreagă. Corbii albi îi ştiau numele şi şi-l murmurau unul altuia, ori de câte ori dădeau cu ochii de el: Pate, Pate, Pate, până când îi venea să urle. Păsările mari şi albe erau mândria Arhimaesterului Walgrave. Voia să fie mâncat de ele după ce va muri, dar Pate avea o bănuială că păsările voiau să-l mănânce şi pe el. Poate că de vină era cidrul teribil de tare – nu venise aici cu gând să bea, dar Alleras făcea cinste, sărbătorindu-şi veriga de aramă, iar sentimentul de vinovăţie îi făcuse sete – însă aproape că i se părea că trilurile privighetorii spuneau: Aur pentru fier, aur pentru fier, aur pentru fier. Ceea ce era de-a dreptul ciudat, căci erau vorbele pe care i le spusese străinul în seara când Rosey îi adusese faţă în faţă. ― Cine eşti? îl întrebase Pate, iar bărbatul răspunsese: ― Un alchimist. Pot preschimba fierul în aur. Şi pe urmă moneda se afla în mâna lui, dansându-i pe deasupra degetelor, cu aurul moale, galben, strălucind în lumina lumânărilor. Pe o parte era un dragon cu trei capete, pe cealaltă, capul unui rege mort. Aur pentru fier, îşi amintea Pate, n-ai să mai găseşti o asemenea ocazie. O doreşti? O iubeşti? ― Nu sunt hoţ, îi răspunsese omului care-şi zicea alchimist. Sunt un novice al Citadelei. Alchimistul îşi înclinase capul şi spusese: ― Dacă te răzgândeşti, mă voi întoarce aici peste trei zile, cu dragonul meu. Trecuseră trei zile. Pate revenise la Pana şi Stacana, încă neştiind sigur ce anume era, dar în loc de alchimist, dăduse peste Mollander şi Armen Sfinxul, cu Roone după ei. Ar fi dat de bănuit dacă nu li s-ar fi alăturat. Pana şi Stacana nu se închidea niciodată. De şase sute de ani, hanul stătea neclintit pe insula sa de pe Mied şi nici măcar o dată uşile lui nu fuseseră închise. Deşi clădirea înaltă, din lemn, era înclinată spre sud, aşa cum se înclinau uneori novicii după ce dădeau pe gât o halbă, Pate se aştepta ca hanul să rămână în picioare încă şase sute de ani, vânzând vin şi bere şi cidru teribil de tare oamenilor râului şi ai mării, fierarilor şi cântăreţilor, preoţilor şi prinţilor, novicilor şi acoliţilor Citadelei. ― Oraşul Vechi nu e lumea întreagă, declară Mollander, zgomotos. Era fiul unui cavaler şi cât se poate de beat. De când primise vestea că tatăl său murise la Apa Neagră, se îmbăta aproape în fiecare seară. Chiar şi în Oraşul Vechi, departe de lupte şi apărat de ziduri, Războiul Celor Cinci Regi îi atinsese pe toţi… deşi Arhimaesterul Benedict insista că nu avusese loc niciodată un război dus de cinci regi, de vreme ce Renly Baratheon fusese ucis înainte ca Balon Greyjoy să se încoroneze. ― Tatăl meu spunea mereu că lumea e mai mare decât castelul oricărui lord, continuă Mollander. Dragonii trebuie să fie cele mai neînsemnate dintre lucrurile pe care le poţi găsi în Qarth, Asshai şi Yi Ti. Poveştile marinarilor… ― … sunt poveşti marinăreşti, îl întrerupse Armen. Marinari, dragul meu Mollander. Du-te la docuri şi pun rămăşag că vei găsi mateloţi care să-ţi povestească de­spre sirenele cu care s-au culcat sau cum şi-au petrecut un an în burta unui peşte. ― Şi de unde ştii tu că nu-i adevărat? Mollander umbla prin iarbă, cu pas apăsat, căutând mere. Ar trebui să fi fost şi tu în burta peştelui, ca să poţi jura că nu s-au aflat acolo. O poveste spusă de un singur marinar, da, pe seama asta am putea râde, însă când vâslaşii de pe patru corăbii diferite spun aceeaşi poveste în patru limbi diferite… ― Poveştile nu sunt aceleaşi, insistă Armen. Dragoni în Asshai, dragoni în Qarth, dragoni în Meereen, dragoni Dothraki, dragoni eliberând sclavi… fiecare istorisire e altfel decât precedenta. ― Diferă doar în amănunte. Mollander devenea mai încăpăţânat la beţie, şi era căpos chiar şi treaz. Cu toţii vorbesc de­spre dragoni şi de­spre o frumoasă tânără regină. Singurul dragon de care-i păsa lui Pate era făcut din aur galben. Se întreba ce se întâmplase cu alchimistul. Cea de-a treia zi. A spus că va fi, aici. ― Mai e un măr lângă piciorul tău, îi strigă Alleras lui Mollander, iar eu mai am două săgeţi în tolbă. ― La naiba cu tolba ta! Mollander ridică fructul căzut. Ăsta e plin de viermi, se plânse el, dar îl aruncă. Săgeata ajunse mărul din urmă în timp ce începea să coboare şi îl despică în două. O jumătate ateriză pe acoperişul unui turnuleţ, se rostogoli pe un acoperiş aflat mai jos, săltă şi căzu la două palme de Armen. Dacă tai un vierme în două, ai doi viermi, îi informă acolitul. ― Dacă ar merge aşa şi cu merele, nimeni n-ar mai trebui să sufere vreodată de foame, zise Alleras, afişând unul dintre zâmbetele sale blajine. Sfinxul zâmbea mereu, ca şi cum ar fi ştiut vreo ghiduşie secretă. Asta îi dădea un aer răutăcios, care se potrivea de minune cu bărbia-i ascuţită, cu şuviţa de păr coborâtă pe mijlocul frunţii şi cu desişul de bucle negre ca tăciunele, tunse scurt. Alleras avea să devină maester. Se afla doar de un an la Citadelă, dar îşi făurise deja trei zale în colanul de maester. Armen avea într-adevăr mai multe, dar pe fiecare şi-o dobândise cu câte un an de trudă. Cu toate acestea, avea să devină şi el maester. Roone şi Mollander rămăseseră novici cu gâturile goale, dar Roone era prea tânăr, iar Mollander prefera să bea în loc să citească. Însă Pate… Era de cinci ani la Citadelă, sosit pe când nu avea mai mult de treisprezece ani, dar gâtul îi rămânea la fel de golaş ca în ziua în care venise din ţinuturile Apusului. De două ori se considerase pregătit. Prima oară, i se înfăţişase Arhimaesterului Vaellyn ca să-şi demonstreze cunoştinţele de astronomie. În schimb, aflase de unde i se trăgea lui Vaellyn Oţet porecla. Doi ani i-au trebuit lui Pate să-şi adune curajul să încerce din nou. De data aceasta s-a supus examinării bunului, bătrânului Arhimaester Ebrose, renumit pentru glasul său blajin şi mâinile delicate, dar suspinele lui Ebrose se dovediseră la fel de dureroase ca înţepăturile lui Vaellyn. ― Un ultim măr, promise Alleras, şi am să-ţi spun care e bănuiala mea de­spre aceşti dragoni. ― Ce-ai putea să ştii tu şi să nu ştiu eu? mormăi Mollander. Ochi un măr de pe o creangă, făcu un salt, îl culese şi-l aruncă. Alleras trase coarda arcului lângă ureche, întorcându-se cu graţie pentru a urmări ţinta în zbor. Slobozi săgeata în clipa în care mărul începu să coboare. ― Întotdeauna ratezi ultima oară, zise Roone. Mărul căzu în apele râului, neatins. ― Vezi? adăugă novicele. ― Ziua în care le nimereşti pe toate e ziua în care încetezi să mai progresezi. Alleras destinse coarda şi vârî arcul în husa lui de piele. Era sculptat din inimă-de-aur, un lemn rar şi legendar din Insulele Verii. Pate încercase odată să-l îndoaie, dar nu reuşise. Sfinxul pare sfrijit, dar are putere în braţele-i subţiri, cugetă el, în timp ce Alleras îşi azvârli un picior peste bancă, întinzându-se după cupa cu vin. Dragonul are trei capete… anunţă el, cu vorba lui tărăgănată, dornisheană. ― Asta e o şaradă? vru să ştie Roone. În poveşti, sfincşii vorbesc întotdeauna în şarade. ― Nicio şaradă. Alleras sorbi din vin. Ceilalţi dădeau pe gât stacane din cidrul teribil de tare pentru care era renumit hanul Pana şi Stacana, dar el prefera vinurile exotice, dulci, din ţara mamei sale. Nici măcar în Oraşul Vechi asemenea vinuri nu se vindeau pe puţin. Cel care îl poreclise Sfinxul pe Alleras fusese Leo Leneşul. Un sfinx are puţin de ici, puţin de colo: chip de om, trup de leu, aripi de şoim. Alleras era la fel: tatăl său era dornishean, mama, o băştinaşă cu pielea tuciurie din Insulele Verii. Avea şi el pielea neagră ca tăciunele. Şi, asemeni sfincşilor din marmură verde care străjuiau poarta principală a Citadelei, Alleras avea ochii de onix. ― Nu s-a pomenit vreodată un dragon cu trei capete, doar pe scuturi şi flamuri, zise hotărât Armen Acolitul. A fost o figură heraldică, nimic mai mult. În plus, Targaryenii sunt toţi morţi. ― Nu toţi, spuse Alleras. Regele Cerşetor avea o soră. ― Credeam că i-au zdrobit capul de zid, zise Roone. ― Nu, preciză Alleras. Capul lui Aegon, fiul cel mic al Prinţului Rhaegar, a fost zdrobit de zid, de către bravii oameni ai Leului de Lannister. Noi vorbim de­spre sora lui Rhaegar, născută la Piatra Dragonului, înainte de căderea sa. Cea căreia i se spune Daenerys. ― Născută din Furtună, acum îmi amintesc. Mollander ridică stacana, împroşcând cidrul rămas: În cinstea ei! Înghiţi cu nesaţ, izbi stacana de masă, râgâi şi se şterse la gură cu dosul palmei. Unde e Rosey? Regina noastră de drept merită încă un rând de cidru, ce ziceţi? Armen Acolitul îl privi alarmat: ― Coboară glasul, nebunule. N-ar trebui nici să glumeşti cu asemenea lucruri. Nu ştii niciodată cine te poate auzi. Păianjenul are urechi peste tot. ― Hai, nu face pe tine, Armen. Propuneam o băută, nu o rebeliune. Pate auzi un chicot. Un glas molcom, mucalit, strigă din spatele lui: ― Ştiam eu că eşti un trădător, Broscoiule! Leo Leneşul se clătina lângă piciorul podului vechi de lemn, în haine de satin cu dungi verzi şi aurii şi o capă scurtă din mătase neagră prinsă pe umăr cu un trandafir de jad. Vinul pe care şi-l vărsase pe piept fusese un vin roşu, vârtos, judecând după culoarea petelor. O şuviţă de păr blond-cenuşiu îi cădea peste un ochi. Văzându-l, Mollander se zbârli: ― La naiba! Pleacă! N-ai ce căuta aici. Alleras îi aşeză o mână pe braţ ca să-l liniştească, iar Armen se încruntă: ― Leo. Lordul meu, înţelesesem că eşti tot închis în Citadelă pentru… ― … încă trei zile. Leo Leneşul ridică din umeri. Perestan zice că lumea e veche de patruzeci de mii de ani. Mollos vorbeşte de cinci sute de mii. Ce înseamnă trei zile, te-ntreb eu? Deşi erau o duzină de mese libere pe terasă, Leo se aşeză lângă ei. Plăteşte-mi o cupă de vin auriu de Arbor, Broscoiule, şi poate că n-am să-l informez pe tata de­spre toastul tău. Am avut ghinion la Hanul cu Noroc şi mi-am dat ultimul cerb pe masa de cină. Purcel de lapte cu sos de prune, umplut cu castane şi trufe. Omul mai trebuie să şi mănânce. Voi ce-aţi mâncat? ― Carne de oaie, mormăi Mollander. Nu părea prea încântat. Am împărţit o pulpă de oaie fiartă. ― Sunt convins c-a fost săţioasă. Leo se întoarse către Alleras: Fiul unui lord ar trebui să fie cu dare de mână, Sfinxule. Înţeleg că ţi-ai dobândit zaua de aramă. Voi bea pentru asta. Alleras îi răspunse cu un zâmbet: ― Nu dau de băut decât prietenilor. Şi nu sunt fiul unui lord, ţi-am mai spus. Mama mea era negustoreasă. Ochii căprui ai lui Leo sclipeau de răutate şi de vin. ― Mama ta a fost o maimuţă din Insulele Verii. Dornishenii se dau la tot ce are o gaură între picioare. Fără supărare. Poate că eşti brun ca o nucă, dar cel puţin te speli. Spre deosebire de porcarul nostru pătat. Flutură o mână către Pate. Dacă l-aş lovi în gură cu stacana, i-aş putea sparge jumătate din dinţi, gândi Pate. Pate Pătatul, porcarul, era un erou din mii de snoave picante, un mocofan de treabă, nătâng, care reuşea întotdeauna să-i înfrângă pe graşii lorzi mărunţi, pe cavalerii trufaşi şi pe septonii pompoşi care îl hărţuiau. Cumva, prostia lui se dovedea, în cele din urmă, un fel de şiretenie grosolană, iar poveştile se sfârşeau întotdeauna cu Pate Pătatul aşezat în jilţul lordului sau culcându-se cu fiica vreunui cavaler. Dar acelea erau poveşti. În lumea reală, băieţii porcari nu o duceau niciodată atât de bine. Pate se gândea uneori că mama lui trebuie să-l fi urât ca să-i dea aşa un nume. Alleras nu mai zâmbea. ― Ai să-ţi ceri scuze. ― Oare? făcu Leo. Cum aş putea, cu gâtlejul aşa de uscat… ― Îţi faci Casa de ruşine cu fiecare cuvânt pe care-l rosteşti, îi spuse Alleras. Faci de ruşine Citadela fiindcă eşti unul de-al nostru. ― Ştiu. Aşa că dă-mi nişte vin, ca să-mi pot îneca şi eu ruşinea. Mollander spuse: ― Am să-ţi smulg limba din rădăcină. ― Serios? Şi atunci cum am să vă mai spun de­spre dragoni? Leo ridică din umeri. Corcitura are dreptul să ştie. Fiica Regelui Nebun trăieşte şi a clocit trei dragoni. ― Trei? făcu Roone uluit. Leo îl bătu uşor pe mână. ― Mai mulţi de doi şi mai puţini de patru. În locul tău, deocamdată n-aş încerca să obţin zaua de aur. ― Lasă-l în pace, îl avertiză Mollander. ― Ce Broscoi galant! Cum vrei tu. Fiecare om de pe fiecare corabie care a călătorit la o sută de leghe de Qarth vorbeşte de­spre dragonii ăştia. Câţiva chiar îţi vor spune că i-au văzut. Magul e înclinat să-i creadă. Armen îşi strânse buzele, dezaprobator. ― Marwyn e nebun. Arhimaesterul Perestan e primul care poate să-ţi spună asta. ― Şi Arhimaesterul Ryam zice la fel, punctă Roone. Leo căscă. ― Marea e udă, soarele e cald şi animalele din menajerie urăsc mastifful. Are o poreclă pentru fiecare, gândi Pate, dar nu putea nega faptul că Marwyn aducea mai mult a mastiff decât a maester. Se spunea că se însoţea cu târfele şi vrăjitorii rătăcitori, că vorbea cu ibbanezii păroşi şi băştinaşii negri ca smoala din Insulele Verii, pe limba lor, şi că aducea jertfe unor zei ciudaţi în templele mici ale marinarilor, jos, la cheiuri. Oamenii spuneau că l-au văzut în oraşul subteran, în gropile şobolanilor şi în bordelurile negre, în tovărăşia comedianţilor, a cântăreţilor, a mercenarilor şi chiar a cerşetorilor. Unii chiar şopteau că omorâse cândva un om cu pumnii. Când Marwyn se întorsese în Oraşul Vechi, după ce îşi petrecuse opt ani în îndepărtatele ţinuturi răsăritene, căutând cărţi pierdute şi studiind cu vrăjitorii şi descântătorii, Vaellyn Oţet îl poreclise Marwyn Magul. În scurt timp, numele se răspândise în tot Oraşul Vechi, spre nemărginita iritare a lui Vaellyn. ― Lasă farmecele şi rugăciunile pe seama preoţilor şi a septonilor şi îndreaptă-ţi mintea spre învăţarea adevărurilor în care omul se poate încrede, îl sfătuise cândva Arhimaesterul Ryam pe Pate, însă inelul şi sceptrul şi masca lui Ryam erau din aur, iar colanul maesterului său nu avea nicio za de oţel valyrian. Armen se uită în josul nasului la Leo Leneşul. Avea nasul perfect pentru aşa ceva, lung, subţire şi ascuţit. ― Arhimaesterul Marwayn crede în multe lucruri ciudate, spuse el, dar nu are mai multe dovezi de­spre existenţa dragonilor decât Mollander. Nu sunt decât alte poveşti marinăreşti. ― Te înşeli, spuse Leo. În apartamentul Magului arde o lumânare de sticlă. Peste terasa luminată de torţe se aşternu liniştea. Armen oftă şi clătină din cap. Mollander începu să râdă. Sfinxul îl cercetă pe Leo cu ochii săi mari şi negri. Roone avea un aer pierdut. Pate ştia de­spre lumânările de sticlă, deşi nu văzuse niciodată una arzând. Erau secretul cel mai prost păzit al Citadelei. Se spunea că fuseseră aduse în Oraşul Vechi din Valyria, cu o mie de ani înaintea Urgiei. Auzise că erau patru, una verde şi trei negre, toate înalte şi răsucite. ― Ce sunt aceste lumânări de sticlă? întrebă Roone. Armen Acolitul îşi drese glasul. ― Cu o noapte înainte ca un acolit să-şi rostească jurămintele, trebuie să stea de veghe în criptă. Nu i se îngăduie să aprindă niciun opaiţ, nicio torţă, nicio lampă, nicio candelă… doar o lumânare de obsidian. Trebuie să-şi petreacă noaptea în întuneric, dacă nu poate aprinde acea lumânare. Unii încearcă. Cei nechibzuiţi şi cei încăpăţânaţi, cei care au cercetat aceste aşa-zise mistere înalte. Adesea se taie la degete, căci se spune că muchiile lumânării sunt ascuţite ca briciul. Apoi, cu mâinile însângerate, trebuie să aştepte zorile, cugetând la eşecul lor. Cei mai înţelepţi se culcă pur şi simplu sau îşi petrec noaptea în rugăciune, dar în fiecare an se găsesc câţiva care trebuie să încerce. ― Da. Pate auzise aceleaşi poveşti. Dar la ce bun o lumânare care nu luminează defel? ― E o lecţie, răspunse Armen, ultima lecţie pe care trebuie s-o învăţăm înainte de a primi colanurile de maesteri. Lumânarea de sticlă e menită să semnifice adevărul şi învăţătura, lucruri rare, frumoase şi fragile. E în formă de lumânare ca să ne reamintească faptul că un maester trebuie să răspândească lumină oriunde slujeşte, şi este ascuţită ca să ne aducă aminte că, uneori, cunoaşterea poate fi periculoasă. Oamenii învăţaţi pot deveni aroganţi în ştiinţa lor, dar un maester trebuie să rămână mereu umil. Lumânarea de sticlă ne reaminteşte şi asta. Chiar şi după ce a rostit jurămintele, a primit colanul de maester şi a purces să-şi îndeplinească misiunea, un maester se va gândi la bezna privegherii sale şi îşi va aminti cum nimic din ce-a făcut n-a putut aprinde lumânarea… căci, fie şi cu învăţătură, unele lucruri nu sunt posibile. Leo Leneşul izbucni în râs. ― Nu sunt posibile pentru tine, vrei să zici. Am văzut cu ochii mei lumânarea arzând. ― Ai văzut arzând o lumânare, nu mă îndoiesc, răspunse Armen. O lumânare din ceară neagră, probabil. ― Ştiu ce-am văzut. Lumina era stranie şi strălucitoare, mult mai strălucitoare decât cea pe care o răspândeşte oricare lumânare din ceară de albine sau din seu. Arunca umbre ciudate şi flacăra nu pâlpâia deloc, nici măcar când prin uşa deschisă din spatele meu a pătruns un curent de aer. Armen îşi încrucişă braţele. ― Obsidianul nu arde. ― Sticla dragonului, preciza Pate. Oamenii din popor îi spun sticla dragonului. Cumva, lucrul acesta i se părea important. ― Aşa e, cugetă Alleras Sfinxul, şi dacă în lume există din nou dragoni… ― Dragoni şi lucruri mai întunecate, zise Leo. Oile cenuşii au închis ochii, dar mastifful vede adevărul. Puterile străvechi se deşteaptă. Umbrele se mişcă. O eră de spaimă şi de uimire se va pogorî curând asupra noastră, o eră a zeilor şi a eroilor. Se întinse, cu zâmbetul său leneş pe buze. Asta merită încă un rând, aş zice. ― Suntem destul de beţi, se împotrivi Armen. Zorile vor veni peste noi mai repede decât ne-ar plăcea şi Arhimaesterul Ebrose ne va vorbi de­spre proprietăţile urinei. Cei care au de gând să dobândească o za de argint ar face bine să nu-i piardă prelegerea. ― Departe de mine gândul să vă opresc de la degustarea de urină, zise Leo. Eu, unul, prefer gustul vinului auriu de Arbor. ― Dacă am de ales între tine şi urină, am să beau urină. Mollander se îndepărtă de masă. Haide, Roone. Sfinxul întinse mâna după husa arcului. ― Mă duc şi eu la culcare. Sper să visez dragoni şi lumânări de sticlă. ― Toţi? Leo ridică din umeri. Ei, bine, Rosey va rămâne. Poate că am s-o stârnesc pe dulcea noastră bucăţică şi am s-o fac femeie. Alleras observă căutătura lui Pate. ― Dacă nu are un gologan pentru o cupă de vin, nu poate avea niciun dragon de aur pentru fată. ― Da, întări Mollander. Pe lângă asta, e nevoie de un bărbat ca s-o facă femeie. Hai cu noi, Pate. Bătrânul Walgrave se va trezi la răsăritul soarelui. Va avea nevoie de tine să-l duci la privată. Dacă astăzi îşi aminteşte cine sunt. Walgrave deosebea un corb de altul fără nicio dificultate, dar cu oamenii nu se descurca la fel de bine. Uneori părea să creadă că Pate era cineva pe nume Cressen. ― Nu chiar acum, le spuse prietenilor săi. Mai rămân un pic. Nu se crăpase încă de ziuă, nu tocmai. Alchimistul mai putea să vină şi Pate voia să fie acolo dacă apărea. ― Cum vrei, zise Armen. Alleras îl privi lung pe Pate, apoi îşi aruncă arcul peste un umăr zvelt şi porni către pod, după ceilalţi. Mollander era atât de beat, încât era nevoit să se sprijine cu o mână de umărul lui Roone, ca să nu cadă. Citadela nu era la mare depărtare după cum zboară vulturul, însă niciunul dintre ei nu era vultur, iar Oraşul Vechi era un adevărat labirint, un oraş împânzit de ulicioare, alei întortocheate şi străzi înguste, sinuoase. ― Cu grijă! îl auzi Pate spunând pe Armen, în timp ce negurile râului îi înghiţeau pe toţi patru. E o noapte umedă şi pietrele sunt alunecoase. Când dispărură, Leo Leneşul îl cercetă ursuz pe Pate, peste masă. ― Ce trist! Sfinxul a şters-o cu tot argintul lui, lăsându-mă pe mâna lui Pate Pătatul, porcarul. Se întinse, căscând. Ce face drăgălaşa noastră Rosey, mă rog? ― Doarme, i-o tăie scurt Pate. ― Goală, fără îndoială. Leo rânji. Chiar crezi că merită un dragon? Cred că într-o zi trebuie să aflu. Pate era destul de chibzuit cât să nu răspundă la asta. Leo nu avea nevoie de niciun răspuns. ― Mă gândesc că după ce-i iau fecioria, o să-i scadă preţul într-atât încât şi-o vor putea permite până şi porcarii. Ar trebui să-mi mulţumeşti. Ar trebui să te omor, gândi Pate, dar nu era nici pe departe destul de beat cât să-şi pună viaţa la bătaie. Leo învăţase meşteşugul armelor şi era cunoscut pentru înverşunarea cu care mânuia sabia şi pumnalul. Iar dacă Pate ar reuşi cumva să-l omoare, asta ar însemna să-şi piardă capul. Pate avea un singur nume, în vreme ce Leo avea două, iar cel de-al doilea era Tyrell. Ser Moryn Tyrell, comandant al Gărzii Oraşului Vechi, era tatăl lui Leo. Mace Tyrell, Lord de Highgarden şi Păzitor al Sudului, era vărul lui Leo. Iar Bătrânul Oraşului Vechi, Lordul Leyton de Hightower, care avea printre numeroasele sale titluri pe acela de „Protector al Citadelei”, era un stegar jurat al Casei Tyrell. Nu-l lua în seamă, îşi zise Pate. Spune lucrurile astea doar ca să te rănească. Către răsărit, negurile se luminau. Zorile, îşi dădu seama Pate. Au sosit zorile, iar alchimistul, nu. Nu ştia dacă ar trebui să râdă sau să plângă. Oare rămân hoţ, chiar dacă pun totul înapoi şi nu află nimeni? Era o altă întrebare la care nu avea răspuns, ca acelea pe care i le puseseră cândva Ebrose şi Vaellyn. Când se ridică de pe bancă, cidrul teribil de tare i se urcă dintr-odată la cap. Puse o mână pe masă, ca să se sprijine. ― Las-o pe Rosey în pace, spuse el, în loc de bun-rămas. Fă bine şi las-o în pace, altfel s-ar putea să te omor. Leo Tyrell îşi dădu la o parte părul din ochi. ― Nu mă duelez cu porcari. Pleacă. Pate se întoarse şi traversă terasa. Paşii îi răsunau pe scândurile îmbătrânite ale vechiului pod. Când ajunse pe malul celălalt, cerul răsăritului se înroşea. Lumea e largă, îşi spuse. Dacă aş cumpăra măgarul ăla, aş putea încă să cutreier drumurile şi cărările Celor Şapte Regate, punându-le oamenilor lipitori şi pigulindu-le ouăle de păduchi din păr. Aş putea să mă îmbarc pe o corabie, să trag la vâsle şi să călătoresc spre Qarth, pe la Porţile de Jad, să văd cu ochii mei dragonii ăia afurisiţi. Nu trebuie să mă întorc la bătrânul Walgrave şi la corbi. Însă picioarele îl purtară înapoi spre Citadelă. Când prima rază de lumină străpunse norii la răsărit, clopotele dimineţii începură să răsune dinspre Septul Marinarilor, de lângă port. Septul Lordului li se alătură o clipă mai târziu, apoi Cele Şapte Sanctuare, din grădinile lor de dincolo de Mied şi, în cele din urmă, Septul Înstelat, care fusese reşedinţa Înaltului Septon vreme de o mie de ani, înainte ca Aegon să poposească la Debarcaderul Regelui. Sunetul clopotelor era o muzică grandioasă. Dar nu atât de dulce ca a unei mici privighetori. Auzea şi cântec de glasuri, dincolo de dangătul clopotelor. În fiecare dimineaţă, la primele raze de lumină, preoţii roşii se adunau să dea bineţe soarelui în faţa modestului lor templu de lângă chei. Căci noaptea e neagră şi plină de spaime. Pate îi auzise strigând aceste vorbe de sute de ori, cerându-i zeului lor, R’hllor, să-i apere de întuneric. Lui, Cei Şapte îi erau de-ajuns, dar auzise că Stannis Baratheon se închina acum la focurile de noapte. Mersese până acolo încât aşezase pe stindardele sale inima înflăcărată în locul cerbului încoronat. Dacă are să cucerească Tronul de Fier, va trebui să învăţăm cu toţii cuvintele cântecului preoţilor roşii, gândi Pate, dar nu era de aşteptat ca asta să se întâmple. Tywin Lannister îl zdrobise pe Stannis, cu tot cu al său R’hllor, la Apa Neagră şi, cât de curând, avea să îi vină de hac şi să înalţe capul lui Baratheon, pretendentul la tron, într-o suliţă, deasupra porţilor Debarcaderului Regelui. Pe măsură ce negurile nopţii se risipeau, Oraşul Vechi prindea contur în jurul său, ivindu-se, ca o nălucă, din umbrele primilor zori. Pate nu văzuse niciodată Debarcaderul Regelui, dar ştia că era un oraş de chirpici, o întindere răsfirată de străzi noroioase, acoperişuri de paie şi colibe de lemn. Oraşul Vechi era zidit din piatră şi toate străzile sale, până la ultima uliţă, erau pietruite. Când se crăpa de ziuă, oraşul era mai frumos ca oricând. La vest de Mied, Castelele Ghildelor mărgineau ţărmul, ca un şir de palate. În amonte, cupolele şi turnurile Citadelei se înălţau pe ambele maluri ale râului, legate între ele prin poduri de piatră, înţesate de castele şi case. În aval, sub zidurile de marmură neagră şi ferestrele arcuite ale Septului Înstelat, casele celor evlavioşi se îngrămădeau ca nişte copii adunaţi la picioarele unei bătrâne doamne. Iar mai departe, acolo unde Miedul se lărgea, pătrunzând în Golful Şoaptelor, se ridica semeţ Turnul Înalt, cu făcliile sale strălucind în întuneric. Din locul în care se afla, sus, pe faleza Insulei Bătăliei, umbrele sale tăiau oraşul ca o sabie. Cei născuţi şi crescuţi în Oraşul Vechi cunoşteau fiecare ceas al zilei după locul în care cădea umbra aceea. Unii susţineau că, din vârf, puteai ajunge cu privirea până la Zid. Probabil că de aceea, de mai mult de zece ani, Lordul Leyton nu mai coborâse de acolo, preferând să-şi conducă oraşul din nori. Carul unui măcelar trecu huruind pe lângă Pate, pe drumul râului, cu cinci purceluşi guiţând speriaţi în spate. Ferindu-se din calea lui, Pate scăpă în ultima clipă să fie împroşcat de un orăşean care îşi deşerta oala de noapte pe fereastră, chiar deasupra lui. Când voi fi maester într-un castel, voi avea un cal pe care să-l călăresc, gândi el. Apoi se împiedică de o piatră de pavaj şi se întrebă pe cine păcălea. N-avea să aibă nici colan, nici loc la masa unui lord, nici armăsar alb, de călărit. Avea să-şi petreacă zilele ascultând croncănitul corbilor şi frecând petele de rahat de pe izmenele Arhimaesterului Walgrave. Stătea pe un genunchi, încercând să-şi şteargă noroiul de pe veşminte, când auzi un glas spunând: ― ’Neaţa, Pate. Alchimistul stătea deasupra lui. Pate se ridică: ― Cea de-a treia zi… spuneai că vei putea fi găsit la Pana şi Stacana. ― Erai cu prietenii tăi. N-am vrut să mă amestec în anturajul tău. Alchimistul purta o mantie cu glugă, maro şi fără semne distinctive. Soarele la răsărit se mijea peste acoperişuri, dincolo de umărul lui, astfel că Pate distingea cu greu chipul ascuns de glugă. Te-ai hotărât ce eşti? Chiar trebuie să mă facă s-o spun? ― Bănuiesc că sunt un hoţ. ― Aşa mă gândeam şi eu. Partea cea mai grea fusese atunci când se aşezase în patru labe, să scoată cutia de valori de sub patul Arhimaesterului Walgrave. Deşi cutia era solidă şi legată cu fier, lacătul era spart. Maester Gormon îl bănuise pe Pate de spargerea acestuia, dar nu era adevărat. Walgrave însuşi îl spărsese, după ce pierduse cheia care îl deschidea. Înăuntru, Pate găsise o pungă cu cerbi de argint, o şuviţă de păr blond legată cu o panglică, miniatura pictată a unei femei care semăna cu Walgrave (chiar şi la mustaţă) şi o mănuşă de cavaler, din solzi de oţel. Walgrave susţinea că mănuşa aparţinuse unui prinţ, deşi nu părea să-şi mai poată aminti care anume. Când Pate o scuturase, cheia căzuse din ea, pe podea. Îşi amintea că gândise: Dacă o ridic, sunt un hoţ. Cheia era veche şi grea, din fier negru, şi ar fi trebuit să deschidă orice uşă a Citadelei. Doar arhimaesterii aveau asemenea chei. Ceilalţi le purtau asupra lor sau le ascundeau la loc sigur, dar dacă Walgrave ar fi ascuns-o pe a lui, n-ar mai fi văzut-o nimeni, niciodată. Pate înhăţase cheia şi era deja la jumătatea drumului spre uşă când se întorsese să ia şi argintul. Un hoţ era un hoţ, fie că fura mult, fie că puţin. Pate îl strigase unul dintre corbii albi. Pate, Pate, Pate. ― Mi-ai adus dragonul? îl întrebă pe alchimist. ― Dacă ai ceea ce-mi trebuie. ― Dă-mi-l aici, vreau să-l văd. Pate nu avea de gând să se lase păcălit. ― Drumul râului nu e locul potrivit. Vino. N-avea timp să se gândească, să-şi cântărească opţiunile. Alchimistul se îndepărta. Pate n-avea decât să-l urmeze sau să rămână pe vecie şi fără Rosey, şi fără dragon. Îl urmă. În timp ce mergeau, îşi strecură palma în mânecă. Simţea cheia, ascunsă în buzunarul secret pe care îl cususe acolo. Veşmintele maesterilor erau pline de buzunare. Ştia asta încă de pe vremea când era copil. Trebuia să alerge ca să ţină pasul cu mersul mai întins al alchimistului. Înaintară pe o ulicioară, cotiră pe după un colţ, străbătură Piaţa Hoţilor şi Uliţa Zdrenţăroşilor. În cele din urmă, omul o luă pe o altă ulicioară, mai îngustă decât prima. ― E destul de departe, spuse Pate. Nu e nimeni prin preajmă. O facem aici. ― Cum doreşti. ― Vreau dragonul meu. ― Negreşit. Moneda ieşi la iveală. Alchimistul şi-o plimbă peste degete, aşa cum făcuse atunci când Rosey îi adusese laolaltă. În lumina dimineţii, dragonul scânteia, poleind cu aur degetele alchimistului. Pate înhăţă dragonul din mâna alchimistului. Simţea aurul cald în palmă. Duse moneda la gură şi o muşcă, aşa cum îi văzuse pe alţii făcând. La drept vorbind, nu prea ştia ce gust trebuia să aibă aurul, dar nu voia să pară prost. ― Cheia? întrebă alchimistul politicos. Ceva îl făcu pe Pate să şovăie. ― Ce cauţi, vreo carte? Se spunea că unele dintre vechile suluri valyriene încuiate în beciuri erau singurele exemplare care mai rămăseseră pe lume. ― Nu-i treaba ta ce caut. ― Nu. Gata, s-a încheiat, îşi spuse Pate. Du-te. Aleargă înapoi la Pana şi Stacana, trezeşte-o pe Rosey şi spune-i că e a ta. Însă mai zăbovea. Arată-ţi chipul. ― Cum doreşti. Alchimistul îşi dădu gluga la o parte. Era un om ca oricare, iar chipul lui era un chip ca oricare. Un chip obişnuit, de bărbat tânăr, cu obrajii cărnoşi şi umbra unei bărbi. Pe obrazul drept, se desluşea vag o cicatrice. Avea nasul coroiat şi un smoc de păr negru, des, care îi cădea în bucle strânse în jurul urechilor. Nu era un chip pe care Pate să-l recunoască. ― Nu te cunosc. ― Nici eu pe tine. ― Cine eşti? ― Un străin. Nimeni. Zău. ― Oh. Pate rămăsese fără cuvinte. Scoase cheia şi o aşeză în mâna străinului, simţindu-se ameţit, aproape buimac. Rosey, îşi reaminti. Atunci, s-a făcut. Străbătuse jumătate din ulicioară când pietrele de pavaj începură să se mişte sub picioarele lui. Pietrele sunt alunecoase şi ude, gândi el, dar nu de­spre asta era vorba. Îşi simţea inima bubuind în piept. ― Ce se întâmplă? întrebă el. I se înmuiaseră picioarele. Nu înţeleg. ― Şi nu vei înţelege niciodată, îi răspunse un glas, cu tristeţe. Pietrele se ridicară năvalnic să-l sărute. Pate încercă să strige după ajutor, dar glasul îl părăsea şi el. Ultimul său gând se îndreptă către Rosey.