George R.R. Martin

Urzeala tronurilor de George R.R. Martin Prolog — Ar trebui să ne întoarcem, ceru Gared pe când desişurile începură să se întunece tot mai tare în jurul lor. Ierburile sunt moarte. — Moartea te înspăimântă? întrebă Ser Waymar Royce cu umbra unui zâmbet. Gared nu muşcă din momeală. Era un om bătrân, trecut de cinci­zeci de ani, şi văzuse destui lorzi venind şi plecând. — Ce-i mort e mort, zise el. Nu avem nimic cu ce-i mort. — Sunt morţi? întrebă Royce cu voce moale. Ce dovezi avem? — Will i-a văzut, răspunse Gared. Dacă el spune că sunt morţi, pentru mine asta-i suficient ca dovadă. Will ştiuse că-l vor atrage la sfadă, mai devreme sau mai târziu. Şi-ar fi dorit să se întâmple asta cât mai târziu. — Mama mi-a spus că morţii nu cântă nimic, interveni el. — Dădaca mea spunea la fel, Will, răspunse Royce. Să nu crezi niciodată ce auzi la ţâţa unei femei. Există lucruri care pot fi învăţate chiar şi de la morţi. Glasul său se reverbera, poate prea puternic, prin pădurea întunecată. — Avem un drum lung înaintea noastră, sublinie Gared. Opt zile, poate nouă. Şi noaptea se apropie. Ser Waymar Royce privi spre cer fără niciun interes. — Aşa se întâmplă în fiecare zi pe vremea asta. Îţi piere curajul pe întuneric, Gared? Will putea vedea încordarea gurii lui Gared, furia abia stăpânită din ochii lui, sub gluga neagră şi groasă. Gared petrecuse patruzeci de ani în Rondul de Noapte, bărbat şi băiat, şi nu era obişnuit să fie luat în râs. Şi totuşi, era mai mult decât atât. Dincolo de mândria lui rănită, Will putea simţi şi altceva înlăuntrul bărbatului mai în vârstă. O putea vedea: o tensiune nervoasă care se apropia periculos de mult de frică. Will îi împărtăşea nesiguranţa. Petrecuse patru ani la Zid. Prima dată când fusese trimis dincolo, toate vechile legende îi reveniseră în amintire, iar maţele i se transformaseră în apă. Râsese de toate astea, după aceea. Acum era un veteran cu o sută de ieşiri, iar sălbăticia nesfârşită şi întunecoasă pe care cei din sud o numeau pădurea bântuită nu-i mai provoca nicio spaimă. Până în această noapte. Ceva era altfel în noaptea asta. În beznă exista o tensiune care-i ridicase părul de pe ceafă. Călăriseră timp de nouă zile, spre nord şi nord-vest şi apoi din nou spre nord, tot mai departe de Zid, ţinându-se cu încăpăţânare pe urmele unei bande de călăreţi liberi din sălbăticie. Fiecare zi fusese mai rea decât cea dinainte. Ziua de astăzi era mai rea decât toate. Un vânt rece bătea dinspre nord, făcând copacii să freamăte ca nişte vietăţi. Întreaga zi, Will nu voise altceva decât să gonească mâncând pământul spre siguranţa oferită de Zid, dar acesta nu era un simţământ pe care-l puteai împărtăşi comandantului tău. Şi mai ales unui astfel de comandant. Ser Waymar Royce era fiul cel mic al unei vechi familii nobiliare, cu prea mulţi moştenitori. Era un tânăr chipeş de optsprezece ani, cu ochi cenuşii, graţios şi subţire ca un pumnal. Urcat în şaua uriaşului său armăsar negru de luptă, cavalerul îi domina pe Will şi Gared, călare pe bidiviii lor mai mici. Purta cizme din piele neagră, pantaloni negri din lână, mănuşi negre din moleschin şi o cămaşă suplă şi strălucitoare de zale negre, aşezată peste straturi de lână neagră şi piele întărită. Ser Way­mar era Frate Jurat al Rondului de Noapte de mai puţin de jumătate de an, dar nimeni nu putuse spune că nu era pregătit pentru vocaţia sa. Cel puţin în ceea ce privea, până acum, garderoba. Mantia era încununarea gloriei sale; zibelină groasă şi neagră, moale ca păcatul. — Pun rămăşag că le-a ucis chiar el, pe toate, povestea Gared la cazarmă, bând vin. Le-a smuls capetele lor mici, mândrul nostru războinic. Toată lumea râsese. Era greu să primeşti ordine din partea unui bărbat de care ai râs la un pahar cu vin, se gândi Will pe când stătea, zgribulin­du-se, în şaua bidiviului său. Gared trebuie că simţea la fel. — Mormont zicea că trebuie să le luăm urma şi asta am făcut, spuse Gared. Sunt morţi. Nu ne vor mai face niciun fel de necazuri. Avem un drum lung de străbătut. Nu-mi place vremea asta. Dacă ninge, ne va lua două săptămâni să ne întoarcem, iar zăpada este cel mai bun lucru la care putem spera. Aţi văzut vreodată o furtună de gheaţă, stăpâne? Nobilul nu părea să-l asculte. Studia lumina crepusculară, tot mai redusă, pe jumătate plictisit şi neatent, ca şi înainte. Will călărise împreună cu el destul de mult ca să înţeleagă că era mai bine să nu-l deranjezi când era în starea asta. — Spune-mi din nou ce ai văzut, Will. Toate amănuntele. Să nu laşi nimic pe dinafară. Will fusese vânător înainte de a se alătura Rondului de Noapte. Ei bine, adevărul era că fusese braconier. Hăitaşii lui Mallister îl prinseseră asupra faptului, în pădurea Mallister, jupuind unul dintre iepurii lui Mallister, şi i se dăduse de ales între a se înrola sau a pierde o mână. Nimeni nu se putea deplasa prin pădure atât de neauzit ca Will, iar fraţilor în negru nu le trebuise mult până să-i descopere talentul. — Tabăra se află la trei kilometri şi jumătate distanţă de aici, dincolo de dealul acela, aproape de un pârâu, zise Will. M-am apropiat pe cât am îndrăznit. Erau opt, bărbaţi şi femei. Nu am văzut copii. Au ridicat o colibă lângă stâncă. Zăpada o acoperise de acum, dar am putut s-o văd destul de bine. Nu ardea niciun foc, însă vatra era curată lună. Nu mişca nimeni. Nicio fiinţă vie nu ar fi zăcut atât de neclintită. — Ai văzut sânge? — Ei bine, nu, recunoscu Will. — Ai văzut arme? — Câteva săbii, câteva arcuri. Unul dintre bărbaţi avea o secure. Părea grea, cu lamă dublă, o bucată de fier brut. Era la pământ, lângă el, chiar lângă mâna lui. — Ai studiat poziţia cadavrelor? Will înălţă din umeri. — Doi stăteau ridicaţi, sprijiniţi de stâncă. Majoritatea erau la pă­mânt. Căzuţi precum... — Sau poate dormeau, sugeră Royce. — Erau căzuţi, insistă Will. Era o femeie în picioare, în pădure, pe jumătate ascunsă de crengi. O iscoadă. Zâmbi uşor. Am avut grijă să nu mă zărească. Însă când m-am apropiat, am văzut că nici ea nu se mişca. Se zgribuli fără să vrea. — Ţi-e frig? întrebă Royce. — Puţin, murmură Will. Vântul, stăpâne. Tânărul cavaler se întoarse spre armurierul său cărunt. Frun­ze îngheţate, căzute, şopteau în urma lor şi armăsarul lui Royce se mişca nervos. — Ce crezi că i-a răpus pe aceşti oameni, Gared? întrebă Ser Waymar cu prudenţă, potrivindu-şi faldurile mantiei sale lungi, din zibelină. — A fost frigul, zise Gared cu o siguranţă de nezdruncinat. Am mai văzut oameni îngheţaţi, iarna trecută, şi atunci când eram un băietan. Toată lumea vorbeşte de zăpadă de cincisprezece metri adâncime şi despre cum se năpusteşte, urlând, vântul de gheaţă dinspre nord, însă adevăratul duşman este frigul. Te fură mai pe nesimţite decât Will, iar prima dată tremuri şi-ţi clănţăne dinţii, baţi din picioare şi visezi la vin fiert şi un foc bun, care să te încălzească. Arde, aşa face. Nimic nu arde mai tare decât frigul. Dar numai pentru o vreme. Apoi se strecoară înlăuntrul tău şi începe să te amorţească, iar după o vreme nu mai ai putere să lupţi împotriva lui. Ţi-e mai lesne să te întinzi sau să adormi. Se spune că nu mai simţi durerea, spre sfârşit. În primul rând, te moleşeşti şi devii somnoros, totul începe să fie şters şi apoi este ca şi cum te-ai afunda într-o mare de lapte cald. Pare ceva paşnic. — Câtă elocvenţă, Gared, remarcă Ser Waymar. N-aş fi bănuit niciodată că ai aşa ceva. — Am avut şi frigul în mine, stăpâne. Gared îşi dădu gluga jos, oferindu-i lui Ser Waymar o bună privelişte a cioturilor care-i fuseseră urechile. Două urechi, trei degete de la picioare şi degetul mic de la mâna stângă. Am scăpat ieftin. L-am găsit pe fratele meu degerat în schimbul lui de gardă, cu un zâmbet pe faţă. Ser Waymar dădu din umeri. — Ar trebui să te îmbraci mai gros, Gared. Gared se încruntă spre nobil, iar cicatricile din jurul fostelor sale urechi se aprinseră înroşindu-se de furie, acolo unde Maester Ae­mon i le tăiase. — Vom vedea cât de gros te poţi îmbrăca atunci când vine iarna. Îşi ridică gluga şi-şi îmboldi bidiviul, tăcut şi îmbufnat. — Dacă Gared a spus că a fost frigul..., începu Will. — Ai mai făcut câteva gărzi în această săptămână, Will? — Da, stăp’ne. Nu trecea nicio săptămână fără să nu aibă parte de vreo duzină de afurisite de gărzi. Unde ţintea omul ăsta? — Şi cum ţi s-a părut Zidul? — Umezit, zise Will încruntându-se. Acum îşi dădea seama clar, după ce nobilul îi atrăsese atenţia. N-ar fi putut îngheţa. Nu dacă Zidul era umezit. Nu era destul de frig. Royce dădu din cap. — Isteţ băiat. Am avut câteva îngheţuri uşoare săptămâna tre­cută şi câte o fulguială rapidă, din când în când, dar în mod sigur nu a fost destul de frig ca să ucidă opt oameni în toată firea. Bărbaţi îmbrăcaţi în blănuri şi piele, dacă-mi daţi voie să vă reamintesc, cu un adăpost la-ndemână şi mijloace să-şi facă un foc. Zâmbetul cavalerului era arogant şi încrezător. — Will, condu-ne acolo. Vreau să-i văd cu ochii mei pe aceşti băr­baţi răpuşi. Nu mai era nimic de făcut din acel moment. Ordinul fusese rostit, iar onoarea-i obliga să se supună. Will trecu în frunte, bidiviul lui cu păr lăţos avansând cu prudenţă prin desişuri. Cu o noapte înainte căzuse un strat subţire de zăpadă şi sub crustă se ascundeau pietre şi rădăcini, pândindu-i pe cei nepăsători sau imprudenţi. În urma lui venea Ser Waymar Royce, armăsarul său negru, masiv, fornăind de nerăbdare. Calul de război era prost ales pentru ieşire, dar încearcă să-i spui asta lordului. Ga­red încheia şirul. Bătrânul ar­murier călărea mormăind în barba lui. Întunericul se adânci. Cerul lipsit de nori se coloră în purpuriu-închis, culoarea unei răni vechi, apoi se înnegri. Începură să răsară stelele. Se ridică şi luna, la jumătate. Will era mulţumit de lumină. — Putem merge mai repede de atât, sunt sigur, zise Royce când se arătă luna plină. — Nu cu bidiviul ăsta, răspunse Will. Frica îl făcuse obraznic. Poate că stăpânul meu ar vrea să conducă el? Ser Waymar Royce nu catadicsi să răspundă. Undeva, în pădure, urla un lup. Will îşi conduse calul sub un arbore bătrân şi încovoiat şi descălecă. — De ce te-ai oprit? întrebă Ser Waymar. — E mai bine să mergem pe jos restul drumului, stăp’ne. E dincolo de colina aceea. Royce se opri o clipă, uitându-se în depărtare, cu o expresie gânditoare. Un vânt rece şuieră printre copaci. Mantia de zibelină se învolbură în spatele lui de parcă s-ar fi trezit la viaţă. — Ceva nu-i bine aici, mormăi Gared. Tânărul cavaler îi oferi un zâmbet dispreţuitor. — Aici e? — Nu simţiţi? întrebă Gared. Ascultaţi bezna. Will putea simţi. Patru ani în Rondul de Noapte şi nu-i fusese niciodată frică. Ce putea fi acum? — Vântul. Copacii foşnind. Un lup. Care dintre aceste zgomote te face să-ţi pierzi curajul, Gared? Când Gared întârzie cu răspunsul, Royce alunecă cu graţie din şa. Îşi legă armăsarul de o creangă aplecată, destul de departe de ceilalţi cai, şi-şi trase sabia lungă din teacă. Pe mâner licăreau pietre preţioase, iar lumina lunii aluneca pe oţelul strălucitor. Era o armă frumoasă, confecţionată la castel, şi nouă, după aspect. Will se îndoia că fusese vreodată folosită în luptă. — Copacii sunt deşi aici, avertiză Will. Sabia aia vă va-ngre­una, stăpâne. E mai bun un cuţit. — Dacă-mi trebuie sfaturi, am să le cer, zise tânărul nobil. Gared, rămâi aici. Păzeşte caii. Gared descălecă. — Ne trebuie un foc, am să mă îngrijesc de asta. — Cât poţi fi de smintit, bătrânule? Dacă sunt duşmani în pădure, focul este ultimul lucru pe care l-am vrea. — Sunt unii duşmani pe care focul îi ţine departe, răspunse Ga­red. Urşi şi lupi străvechi şi... şi alte vietăţi... Gura lui Ser Waymar deveni o strâmbătură aspră. — Niciun foc. Gluga lui Gared îi umbrea faţa, însă Will putea vedea licărirea dură din ochii săi pe când se uita la cavaler. Pentru o clipă, îi fu teamă că bătrânul va trage sabia. Era un obiect scurt şi urât, cu mânerul decolorat de transpiraţie, cu muchia ştirbită de atâta folosinţă, însă Will n-ar fi dat nicio ceapă degerată pentru viaţa nobilului dacă Gared ar fi tras-o din teacă. În cele din urmă, Gared privi în jos. — Fără foc, murmură el, cu o voce joasă. Royce consideră asta drept o acceptare fără crâcnire şi-i întoarse spatele. — Ia-o înainte, îi zise el lui Will. Will îşi croi drum prin desiş, apoi o luă în sus pe pantă, pe colina domoală unde-şi găsise punctul de observaţie sub un arbore măreţ. Sub crusta subţire de zăpadă, pământul era reavăn şi noroios, alunecos, cu pietre şi rădăcini ascunse, care te împiedicau. Will nu făcu niciun zgomot pe când urca. În urma lui auzi clinchetul metalic, uşor, scos de zalele nobilului, foşnetul frunzelor şi blesteme şoptite când crengile apucătoare ale copacilor îi înşfăcară sabia lungă şi traseră de frumoasa sa mantie de zibelină. Copacul cel mare era acolo, chiar în vârful colinei, acolo unde Will ştia că trebuia să se afle, crengile sale cele mai de jos fiind la treizeci de centimetri distanţă de pământ. Will se strecură pe dedesubt, târându-se pe burtă, prin zăpadă şi noroi, şi se uită spre poiana pustie de jos. Inima i se opri în piept. Pentru o clipă nici nu îndrăzni să respire. Lumina lunii coborâse peste poiană, peste cenuşa din vatră, peste coliba acoperită de zăpadă, stânca cea mare, pârâul pe jumătate îngheţat. Totul rămăsese ca acum câteva ore. Numai că nu mai erau acolo. Toate cadavrele dispăruseră. — Zeilor! auzi el în spatele lui. Sabia reteză o creangă când Ser Waymar Royce urcă pe culme. Rămase acolo, lângă copacul singuratic, cu sabia lungă în mână, mantia fluturând în spatele lui în bătaia vântului năpustit în sus, scoţându-l în evidenţă cu măreţie pe cerul înstelat, sub privirile tuturor. — Jos! şopti Will cu grabă. Ceva nu este bine. Royce nici nu se clinti. Privi în jos, spre poiana pustie, şi începu să râdă. — Morţii tăi par să-şi fi mutat tabăra, Will. Pe Will îl părăsi vocea. Căută, bâjbâind, cuvinte care nu mai veniră. Nu era posibil. Ochii săi priviră de la un capăt la altul al taberei abandonate, se opriră asupra securii. O uriaşă secure de luptă, cu lama dublă, zăcând acolo unde o văzuse ultima dată, neatinsă. O armă de valoare... — Ridică-te, Will, ordonă Ser Waymar. Nu-i nimeni. Nu te-aş mai lăsa să te ascunzi sub tufe. Will se supuse fără nicio tragere de inimă. Ser Waymar îl privi cu o dezaprobare făţişă. — Nu mă întorc la Castelul Negru cu un eşec la prima mea ieşire. Îi vom găsi pe aceşti bărbaţi. Se uită împrejur. Urcă-te în copac. Fă-o repede. Caută un foc. Will se întoarse, fără niciun cuvânt. N-avea niciun rost să comenteze. Vântul se înteţea. Îl pătrundea peste tot. Se duse la copac, un brad boltit, verde-cenuşiu, şi începu să urce. Foarte repede mâinile i se năclăiră de răşină şi se pierdu printre acele bradului. Frica-i umplea măruntaiele ca un prânz pe care nu-l putea digera. Şopti o rugăciune către zeii neştiuţi ai pădurii şi-şi scoase pumnalul din teacă. Îl puse între dinţi, ca să aibă mâinile libere pentru căţărat. Gustul fierului rece din gură îl îmbărbăta. Jos, pe pământ, lordul strigă deodată: — Cine-i acolo? Will sesiză nesiguranţa din glas. Se opri din căţărat; ascultă; privi. Pădurea răspunse: foşnetul frunzelor, clipocitul îngheţat al izvorului, un ţipăt îndepărtat al unei bufniţe de zăpadă. Ceilalţi nu făceau niciun zgomot. Will percepu o mişcare în colţul ochilor. Forme nedesluşite strecurându-se prin pădure. Întoarse capul, văzând o umbră albă în întuneric. Apoi dispăru. Crengile tremurau uşor în vânt, frecându-se una de alta ca nişte degete de lemn. Will deschise gura să strige o avertizare, însă cuvintele păreau că-i îngheţaseră în gâtlej. Poate că greşea. Poate că fusese doar o pasăre, o reflectare a zăpezii, vicleşug al luminii selenare. De fapt, ce văzuse oare? — Will, unde eşti? strigă Ser Waymar. Poţi vedea ceva? Se mişca încet, în cerc, îngrijorat deodată, cu sabia în mână. Trebuie să-i fi simţit şi el, aşa cum îi simţise Will. Nu era nimic de văzut. — Răspunde-mi! De ce-i aşa de frig? Era frig. Zgribulit, Will se prinse mai strâns de trunchi. Faţa i se lipi cu putere de lemnul bradului. Putea simţi pe obraz răşina dulce şi lipicioasă. Din întunecimea pădurii se ivi o umbră. Se opri înaintea lui Roy­ce. Era înaltă, ciolănoasă şi tare precum oasele bătrâne, cu pielea albă ca laptele. Armura sa părea să-şi schimbe culoarea cu fiecare mişcare; ba era albă precum zăpada proaspăt căzută, ba era neagră ca o umbră, şi mereu pătată cu verdele-închis al copacilor. Modelele dănţuiau ca lumina lunii atingând apa, cu fiecare pas pe care-l făcea. Will auzi răsuflarea lui Ser Waymar Royce ieşind într-un suspin prelung. — Nu te apropia mai mult, avertiză nobilul. Vocea îi răsuna spartă, ca a unui băietan. Îşi azvârli mantia lungă, de zibelină, peste umăr, pentru a-şi elibera braţele, şi apucă sabia cu amândouă mâinile. Vântul se oprise. Se făcuse foarte frig. Celălalt alunecă înainte, păşind fără zgomot. În mâinile sale apăruse o sabie lungă cum Will nu mai văzuse niciodată. Niciun metal prelucrat de oameni nu ar fi putut lua forma acelei lame. Parcă se trezise la viaţă sub lumina lunii, transparentă, un ciob de cristal atât de subţire încât părea că dispare când o vedeai dinspre muchie. O licărire albăstruie acoperea obiectul, o lumină fantomatică juca pe conturul său şi, cumva, Will ştiu că era mai ascuţită decât orice altă lamă. Ser Waymar îl înfruntă cu curaj. — Atunci, dansează cu mine. Îşi înălţă sabia deasupra capului, sfidător. Mâinile îi tremurau sub greutatea ei, sau poate din cauza frigului. Totuşi, în acel moment, Will se gândi că nu mai era un băietan, ci unul dintre bărbaţii din Rondul de Noapte. Celălalt se opri. Will îi zări ochii; albaştri, mai adânci şi mai albaştri decât ochii omeneşti, un albastru care ardea precum gheaţa. Se opriră pe sabia lungă, tremurând în văzduh, priviră lumina lunii alunecând rece pe metal. Preţ de o clipă, îndrăzni să spere. Ieşiră în tăcere din umbră, la fel ca primul. Erau trei... patru... cinci. Ser Waymar trebuie să fi simţit frigul care venea cu ei, dar nu-i văzu niciodată, nu-i auzi niciodată. Will ar trebui să-l prevină. Era datoria sa. Şi moartea sa, dacă o făcea. Se zgribuli, îmbrăţişă copacul şi rămase tăcut. Sabia albă străbătu aerul tremurând. Când lamele se loviră, nu se auzi niciun dangăt de metal lovind metalul; doar un sunet ascuţit, discret, la limita percepţiei, ca un animal gemând de durere. Royce pară o a doua lovitură, o a treia, apoi făcu un pas înapoi. O altă avalanşă de lovituri şi se trase din nou înapoi. În spatele lui, la dreapta, de jur împrejurul lui, privitorii stăteau răbdători, fără chipuri, tăcuţi, modelele în mişcare ale armurilor delicate făcându-i invizibili în pădure. Totuşi, nu făceau nimic ca să intervină. Şi iarăşi săbiile se ciocniră, până ce Will vru să-şi acopere urechile să nu mai audă zgomotul ciudat, furios şi ascuţit al luptei lor. Ser Waymar gâfâia acum din cauza efortului, răsuflarea lui aruncând aburi sub lumina lunii. Sabia lui era albă de gheaţă; pe a Celuilalt dansa lucirea albastră, palidă. Apoi, Royce pară puţin prea târziu. Sabia albă muşcă din zalele de sub braţul lui. Tânărul nobil strigă de durere. Printre zale mustea sângele; înălţa aburi în frig, iar picăturile păreau roşii ca focul, atunci când atingeau zăpada. Degetele lui Ser Waymar se frecară de coaste. Mănuşa sa de moleschin ieşi la iveală năclăită de sânge. Celălalt spuse ceva într-o limbă pe care Will nu o cunoştea, cu un glas aidoma gheţii crăpate pe un lac îngheţat, iarna, iar cuvintele sunau batjocoritoare. Ser Waymar Royce îşi regăsi furia. — Pentru Robert! strigă el şi se avântă cu un mârâit, ridicân­du-şi sabia lungă, acoperită cu gheaţă, cu ambele mâini, rotind-o într-o lovitură laterală, cu toată greutatea sa în ea. Celălalt pară aproape cu lene. Când lamele se atinseră, oţelul se sfărâmă. Un ţipăt se reverberă prin pădure în noapte, iar sabia cea lungă se spulberă în sute de bucăţi sfărâmicioase, aşchiile împrăş­tiindu-se ca o ploaie de ace. Royce căzu în genunchi, scâncind, şi-şi acoperi ochii. Printre degetele sale se scurgea sânge. Privitorii avansară împreună, de parcă primiseră un semnal. Săbii se ridicară şi căzură, într-o tăcere de mormânt. Era un masacru în lege. Săbiile albicioase tăiau prin zale de parcă ar fi fost mătase. Will închise ochii. La mare distanţă sub el le auzi vocile şi râsul răsunând ascuţit precum ţurţurii. Când îşi regăsi curajul să privească din nou, trecuse mult timp, iar dealul era pustiu. Rămase în copac, abia îndrăznind să respire, în vreme ce luna se târa cu încetineală pe cerul întunecat. În cele din urmă, cu muşchii cuprinşi de cârcei şi cu degetele amorţite de frig, coborî. Trupul lui Royce zăcea cu faţa în jos în zăpadă, cu un braţ întins lateral. Mantia groasă de zibelină era străpunsă în zeci de locuri. Cum zăcea mort, în acest fel, îşi dădu seama cât fusese de tânăr. Un băieţandru. Găsi, la câţiva paşi distanţă, ceea ce rămăsese din sabie, capătul ei zdrenţuit şi răsucit ca un arbore lovit de trăsnet. Will îngenunche, se uită în jur cu teamă şi îl înşfăcă. Sabia ruptă va fi dovada sa. Gared va şti ce să facă cu ea, sau cel puţin bătrânul urs, Mor­mont, ori Maester Aemon. Oare Gared mai aştepta încă, păzind caii? Trebuia să se grăbească. Will se ridică. Ser Waymar Royce se înălţa deasupra lui. Veşmintele sale alese erau zdrenţe, faţa sa, zdrobită. O aşchie din sabia lui îi străpunsese pupila albă oarbă a ochiului stâng. Ochiul drept era deschis. Pupila ardea albastră. Vedea. Sabia frântă scăpă dintre degetele amorţite. Will închise ochii să se roage. Mâini lungi, delicate, îi şterseră obrajii, apoi se încleştară în jurul gâtului său. Erau înmănuşate în cea mai fină piele de moleschin, năclăite de sânge, şi totuşi atingerea era îngheţată.     BRAN Dimineaţa sosi limpede şi răcoroasă, cu o răceală care vestea sfârşitul verii. Porniseră la drum în zori, ca să vadă decapitarea unui bărbat; erau douăzeci în total, iar Bran călărea printre ei, agitat de atâta nerăbdare. Era pentru prima oară când se considerase că avea vârsta de a-şi însoţi nobilul tată şi fraţii pentru a vedea cu ochii lui cum făcea regele dreptate. Era cel de-al nouălea an de vară şi cel de-al şaptelea din viaţa lui Bran. Bărbatul fusese dus în afara unui mic avanpost între dealuri. Robb credea că era un venetic, cu sabia pusă în slujba lui Mance Rayder, Regele-de-dincolo-de-Zid. Bran simţea furnicături în piele numai la acest gând. Îşi amintea poveştile de acasă pe care le spunea Bătrâna Nan. Veneticii erau oameni cruzi, zicea ea, neguţători de sclavi, ucigaşi şi hoţi. Se însoţeau cu giganţii şi mâncătorii de cadavre, furau copile în miez de noapte şi beau sânge din coarne lustruite. Iar femeile lor se împreunau cu Ceilalţi, în timpul Nopţii celei Lungi, pentru a prăsi copii îngrozitori, doar pe jumătate oameni. Însă bărbatul pe care-l găsiseră legat de mâini şi de picioare de zidul avanpostului, aşteptând judecata regelui, era bătrân şi slăbănog, nu cu mult mai înalt decât Robb. Îşi pierduse ambele urechi şi un deget din cauza degerăturilor şi era înveşmântat tot în negru, la fel ca un frate din Rondul de Noapte, cu deosebirea că blănurile sale erau zdrenţuite şi unsuroase. Răsuflarea oamenilor şi a cailor se amestecau, aburite, în aerul rece al dimineţii, pe când tatăl său, stăpânul, îl descătuşase pe bărbat de zid şi-l târâse înaintea lor. Robb şi Jon erau neclintiţi pe caii lor, cu Bran între ei pe poneiul său, încercând să pară mai mare de şapte ani, încercând să pară că mai văzuse aşa ceva înainte. O adiere uşoară se strecura prin poarta avanpostului. Deasupra capetelor lor flutura flamura Casei Stark de Win­terfell: un lup ancestral gonind pe un câmp albit de gheaţă. Tatăl lui Bran stătea solemn pe calul său, cu părul lung tremurând în vânt. Barba sa, tunsă scurt, era împestriţată cu alb, făcân­du-l să arate mai bătrân de cei treizeci şi cinci de ani pe care îi avea. Astăzi, privirea ochilor săi cenuşii era sumbră şi nu părea deloc bărbatul capabil să stea lângă foc seara, vorbind molcom despre vremurile eroilor şi copiilor pădurii. Acum îşi dăduse jos chipul de tată, se gândi Bran, şi arborase faţa de Lord Stark de Winterfell. În răceala dimineţii răsunaseră întrebări şi răspunsuri, dar după aceea Bran nu-şi putu aminti prea mult din ce se spusese. În cele din urmă, nobilul său tată dădu un ordin şi doi dintre străjerii săi îl traseră pe bărbatul zdrenţăros spre butucul de carpen din centrul pieţei. Îl forţară să-şi aşeze capul pe lemnul tare şi negru. Lordul Eddard Stark descălecă şi pupilul său, Theon Greyjoy, aduse spada. „Gheaţă” se numea spada. Era la fel de lată ca braţul unui bărbat şi chiar mai lungă decât Robb. Lama era din oţel valyrian, descântată la forjare şi întunecată precum furtul. Nimic nu rezista unui tăiş din oţel valyrian. Tatăl său îşi dădu jos mănuşile şi le întinse lui Jory Cassel, comandantul gărzii Casei sale. Luă Gheaţa cu ambele mâini şi spuse: — În numele lui Robert din Casa Baratheon, Primul din acest Nume, Rege al Andalilor şi al Rhoynar, Lord al celor Şapte Regate şi Protector al Domeniului, prin cuvântul lui Eddard din Casa Stark, Lord de Winterfell şi Păzitor al Nordului, te condamn să mori. Ridică măreaţa spadă deasupra capului. Fratele bastard al lui Bran, Jon Snow, se apropie de el. — Struneşte-ţi bine poneiul, îi şopti el. Şi nu privi în altă parte. Tata va şti dacă faci asta. Bran îşi ţinu bine poneiul în frâu şi nu privi în altă parte. Tatăl său tăie capul bărbatului cu o singură lovitură sigură. Sângele se împrăştie pe zăpadă, la fel de roşu precum vinul de vară. Unul dintre cai dădu înapoi şi trebui să fie strunit ca să nu o ia la goană. Bran nu-şi putu desprinde ochii de la sânge. Zăpada din jurul trunchiului îl sorbea cu însetare, înroşindu-se sub privirea sa. Capul se lovi de o rădăcină groasă şi se rostogoli. Ajunse până aproape de picioarele lui Greyjoy. Theon era un tânăr zvelt, brunet, care se distra din orice. Râse, îşi puse cizma pe cap şi-l împinse, dându-l de-a dura. — Dobitocul, murmură Jon suficient de încet, încât Greyjoy nu-l auzi. Puse o mână pe umărul lui Bran, iar Bran privi spre fratele său vitreg. Te-ai descurcat bine, îi spuse acesta cu un aer solemn. Jon avea doar paisprezece ani, dar era un vechi client al acestor spectacole. Pe drumul înapoi spre Winterfell, părea că se răcorise şi mai mult, deşi vântul încetase să bată, iar soarele se ridicase şi mai mult pe cer. Bran călărea împreună cu fraţii săi, mult înaintea grupului principal, poneiul său străduindu-se din greu să ţină pasul cu caii lor. — Dezertorul a murit cu bravură, zise Robb. Era înalt şi masiv şi creştea tot mai mult, având tenul mamei sale, o piele deschisă la culoare, păr roşcat şi ochii albaştri ai familiei Tully din River­run. Cel puţin a avut curaj. — Nu, spuse Jon Snow încet. Nu a fost curaj. Ăsta era mort de frică. Puteai vedea asta în ochii lui, Stark. Ochii lui Jon erau de un cenuşiu atât de închis, încât păreau aproape negri, dar erau puţine lucrurile care le scăpau. Era de aceeaşi vârstă ca Robb, însă nu arătau deloc la fel. Jon era zvelt, pe când Robb era musculos, avea tenul întunecat, iar Robb era palid, graţios şi agil, pe când fratele său vitreg era puternic şi rapid. Robb nu era impresionat. — Mânca-i-ar Ceilalţi ochii, blestemă el. A murit frumos. Ne întrecem până la pod? — S-a făcut, zise Jon, îmboldindu-şi calul s-o ia înainte. Robb înjură şi-l urmă, galopând împreună pe drum în jos, Robb râzând şi chiuind, Jon tăcut şi hotărât. Potcoavele cailor spulberau zăpada pe când goneau. Bran nu încercă să-i urmărească. Poneiul său nu putea ţine pasul. Văzuse ochii bărbatului zdrenţăros şi se gândea la asta acum. După un timp, hohotele lui Robb încetară, iar pădurea deveni din nou tăcută. Era atât de adâncit în gânduri, încât nici nu auzi restul grupului decât când tatăl lui se apropie să călărească alături de el. — Te simţi bine, Bran? întrebă el, fără nicio asprime. — Da, tată, răspunse Bran. Privi în sus. Învelit în blănurile şi pieile sale, urcat pe măreţul său cal de luptă, tatăl lui, stăpânul, se înălţa deasupra lui ca un gigant. — Robb spune că bărbatul a murit cu curaj, dar Jon că-i era frică. — Tu ce crezi? Bran se gândi la asta. — Poate un bărbat să fie curajos chiar dacă-i este frică? — Este singura dată când un bărbat poate fi brav, îi răspunse tatăl său. Înţelegi de ce am făcut-o? — Era un venetic, zise Bran. Veneticii fură femei şi le vând Celorlalţi. Tatăl său, stăpânitorul, zâmbi. — Bătrâna Nan ţi-a spus iarăşi tot felul de poveşti. De fapt, omul a fost un dezertor din Rondul de Noapte. Nimeni nu este atât de periculos. Dezertorul ştie că viaţa sa e terminată dacă e capturat, aşa că nu se dă în lături de la nicio crimă, indiferent cât de rea. Însă tu mă judeci greşit. Întrebarea era nu de ce a trebuit să moară, ci de ce eu a trebuit s-o fac. Bran nu avea niciun răspuns pentru asta. — Regele Robert are un călău, spuse el nesigur. — Are, admise tatăl său. La fel ca regii Targaryen, înaintea sa. Totuşi, calea noastră este cea veche. Sângele Primilor Oameni curge încă prin venele familiei Stark, iar noi avem credinţa că bărbatul care rosteşte sentinţa trebuie să răsucească sabia. Dacă este să iei viaţa unui om, eşti dator să-l priveşti în ochi şi să-i auzi ultimele cuvinte. Iar dacă nu poţi să suporţi asta, poate că omul nu trebuie să moară. Într-o bună zi, Bran, vei fi purtătorul de flamură al lui Robb, având o stăpânire a ta, pentru fratele tău şi pentru regele tău, iar dreptatea va cădea asupra ta. Şi când va veni ziua, nu va trebui să simţi nicio plăcere în a-ţi îndeplini sarcina, dar nici să te uiţi în altă parte. Un stăpânitor care se ascunde în spatele călăilor plătiţi uită, curând, ce înseamnă moartea. Atunci reapăru Jon pe coama dealului, înaintea lor. Le făcu semn şi strigă spre ei: — Tată, Bran, veniţi repede, să vedeţi ce a găsit Robb! După care dispăru din nou. Jory se apropie de ei. — Necazuri, stăpâne? — Dincolo de orice îndoială, zise tatăl său, lordul. Veniţi, să vedem ce-au mai dezgropat acum poznaşii mei fii. Îşi struni calul să meargă la trap, Jory, Bran şi restul grupului îl urmau. Îl găsiră pe Robb pe malul râului, la nord de pod, cu Jon încă în şa, alături de el. Zăpada târzie de vară fusese aprigă în acest pătrar al lunii. Robb stătea adâncit până la genunchi în alb, cu gluga dată pe spate, astfel că soarele îi lucea în păr. Ţinea ceva în mână, în vreme ce băieţii vorbeau cu voci joase, agitate. Călăreţii îşi croiră prudenţi drum prin nămeţi, căutând porţiunile sigure pe terenul ascuns şi accidentat. Cassel şi Theon Greyjoy fură primii care ajunseră la cei doi băieţi. Greyjoy râdea şi glumea pe când galopa. Bran auzi cum şuiera respiraţia sa. — Zeilor! exclamă el, chinuindu-se să-şi strunească armăsarul pe când apuca spada. Spada lui Jory era deja trasă afară. — Robb, îndepărtează-te! strigă când calul se cabră sub el. Robb rânji şi privi în sus, peste povara din braţele sale. — Nu te poate răni, zise el. E moartă, Jory. Bran era deja fierbinte de curiozitate. Şi-ar fi îmboldit poneiul să gonească mai repede, însă tatăl său îi obligă să descalece lângă pod şi să se apropie pe jos. Bran descălecă şi o luă la goană. Jon, Jory şi Theon Greyjoy descălecaseră şi ei deja. — Pe cele şapte iaduri, ce-i asta? întrebă Greyjoy. — Un lup, îi lămuri Robb. — E un monstru, zise Greyjoy, uită-te la mărimea lui. Inima lui Bran îi bubuia în piept, pe când îşi făcea drum prin zăpada până la şold, alături de fraţii săi. Pe jumătate îngropată sub zăpada pătată de sânge, zăcea o formă uriaşă şi întunecată, chircită în moarte. Gheaţa se prinsese de blana ei lăţoasă şi cenuşie, şi în aer stăruia un miros vag de putrefacţie, precum parfumul unei femei. Bran zări ochii orbi, năpădiţi de viermi, o gură mare, plină de dinţi îngălbeniţi. Dar mărimea îl făcu să icnească. Era mai masivă decât poneiul său, de două ori mai mare decât cei mai fioroşi câini din coteţele tatălui său. — Nu e un monstru, zise Jon calm. Ăsta-i un lup străvechi, iar ei cresc mai mari decât ceilalţi. — Nu au mai fost văzuţi lupi străvechi în afara Zidului de mai bine de două sute de ani, glăsui Theon Greyjoy. — Văd acum unul, răspunse Jon. Bran îşi desprinse privirile de la monstru. Atunci observă grămăjoara din braţele lui Robb. Slobozi un strigăt de încântare şi se apropie. Puiul era o minge mică de blană neagră-cenuşie şi avea ochii încă lipiţi. Se împingea orbeşte spre pieptul lui Robb pe când îl legăna, căutând lapte printre hainele lui de piele, scoţând un scâncet mic şi trist. Bran întinse mâna ezitând. — Dă-i drumul, îl îndemnă Robb. Poţi să-l atingi. Bran atinse puiul cu un gest nervos şi repezit, apoi se întoarse spre Jon când acesta spuse: — Uite! Fratele său vitreg îi puse în braţe un al doilea pui. — Sunt cinci. Bran se aşeză în zăpadă şi strânse puiul de lup lângă obraz. Blana era moale şi caldă pe când îi atingea pielea. — Lupi străvechi în libertate pe domeniu, după atâţia ani, murmură Hullen, şeful peste grajduri. Nu-mi place. — E un semn, zise Jory. Tatăl său se încruntă. — E doar un animal mort, Jory, spuse el. Cu toate astea, părea îngrijorat. Zăpada scrâşnea sub cizmele sale pe când dădea ocol ca­davrului. Ştim ce a ucis-o? — Are ceva în gâtlej, îi spuse Robb, mândru să aibă un răspuns înainte ca tatăl său să fi întrebat măcar. Acolo, sub falcă. Tatăl său îngenunche şi scotoci sub capul fiarei. Smuci cu putere şi ridică mâna, să poată vedea cu toţii. Rădăcina unor coarne de cerb, zdrobite, cu ramificaţiile tăiate, umedă de sânge. Liniştea căzu asupra întregului grup. Bărbaţii priviră temători spre coarne şi niciunul nu îndrăzni să vorbească. Chiar şi Bran putea simţi frica deşi nu o înţelegea. Tatăl său azvârli coarnele într-o parte şi-şi curăţă mâna în zăpadă. — Mă mir că a trăit atât cât să fete, zise el. Vocea sa spulberă vraja. — Poate că n-a făcut-o, făcu Jory. Am auzit poveşti... poate căţeaua era deja moartă când s-au născut puii. — Născuţi din moartă, zise un alt bărbat. Ghinion şi mai mare. — Nu contează, spuse Hullen. Şi ei vor muri curând. Bran scăpă un strigăt de disperare. — Cu cât mai repede, cu atât mai bine, căzu de acord Theon Greyjoy. Îşi trase spada. Dă-mi jivina, Bran. Mica fiinţă se zbătu în braţele lui, de parcă ar fi auzit şi ar fi înţeles. — Nu! strigă Bran ameninţător. E al meu. — Lasă spada, Greyjoy, zise Robb. Pentru o clipă, vocea-i răsunase la fel de poruncitoare ca a tatălui său, ca a stăpânului care va fi într-o bună zi. Vom păstra puii. — Nu poţi să faci asta, băiete, spuse şi Harwin, fiul lui Hullen. — Ar fi o faptă de milostenie să-i ucidem, zise Hullen. Bran se uită spre tatăl său, lordul, căutând ajutor, dar primi doar o privire încruntată, cu sprâncenele strânse. — Hullen spune adevărul, fiule. Mai bine o moarte rapidă decât una grea, de frig şi foame. — Nu! Îşi simţea lacrimile adunându-i-se în ochi şi privi în altă parte. Nu voia să plângă înaintea tatălui său. Robb se opunea cu încăpăţânare. — Căţeaua roşcată a lui Ser Rodrik a fătat din nou, săptămâna trecută, spuse el. N-a avut pui mulţi, numai doi în viaţă. Are lapte destul. — O să-i sfâşie când vor încerca să sugă. — Lord Stark, făcu Jon; era ciudat să-l auzi adresându-i-se tatălui său într-un mod atât de ceremonios. Sunt cinci pui, trei masculi şi două femele. — Şi ce-i cu asta, Jon? — Aveţi acum cinci copii adevăraţi, continuă Jon. Trei fii, două fiice. Lupul stră­vechi este încă pe blazonul Casei voastre. Copiii voştri erau hărăziţi să primească aceşti pui, lordul meu. Bran îşi văzu tatăl schimbându-se la faţă, îi văzu pe ceilalţi bărbaţi arun­cându-şi priviri între ei. În acel moment îl iubea pe Jon din tot sufletul. Deşi avea numai şapte ani, Bran înţelese ce făcuse fratele său. Numărătoarea fusese corectă numai pentru că Jon se omisese pe sine. Le inclusese pe fete, chiar şi pe Rickon, sugarul, însă nu şi pe copilul din flori care purta prenumele Snow, nume pe care obiceiul cerea să-l poarte toţi cei din nord destul de ghinionişti să se fi născut fără un nume al lor. Tatăl lor înţelese prea bine. — Tu nu vrei un pui şi pentru tine, Jon? întrebă el blând. — Lupul străvechi cinsteşte flamurile Casei Stark, aminti Jon. Eu nu sunt un Stark, tată. Tatăl lor, lordul, îl privi gânditor. Robb risipi liniştea care se lăsase. — Am să-l hrănesc chiar eu, tată, promise el. Am să moi un prosop în lapte cald şi am să-i dau să sugă aşa. — Şi eu! sări Bran. Nobilul îşi cântări fiii cu privirea, îndelung şi cercetător. — Uşor de spus, mai greu de făcut. N-am să vă las să risipiţi timpul servitorilor cu asta. Dacă vreţi puii, îi veţi hrăni chiar voi. S-a înţeles? Bran dădu nerăbdător din cap. Puiul se foi în strânsoarea lui şi-i linse faţa cu o limbă caldă. — Va trebui să-i şi dresaţi, spuse tatăl lor. Şi zeii să vă ajute dacă-i neglijaţi, ori dacă-i chinuiţi sau îi dresaţi prost. Ăştia nu sunt câini care fac sluj. Un lup străvechi smulge din umăr braţul unui bărbat la fel de uşor cum omoară câinele un şobolan. Sunteţi siguri că vreţi asta? — Da, tată, zise Bran. — Da, fu şi Robb de acord. — S-ar putea ca puii să moară, oricum, indiferent ce faceţi voi. — Nu vor muri. Nu-i vom lăsa să moară. — Atunci, păstraţi-i. Jory, Desmond, adunaţi şi ceilalţi pui. Ar fi trebuit să fim deja înapoi la Winterfell. Abia când erau călare şi pe drum, Bran îşi permise să guste din aerul dulce al victoriei. Puiul său se vârâse între hainele de piele, li­pindu-se cald de el, simţindu-se în siguranţă pe drumul lung spre casă. La jumătatea podului, Jon se opri brusc. — Ce-i, Jon? întrebă tatăl lor, stăpânul. — Nu auziţi? Bran putea auzi vântul printre copaci, sunetul cadenţat al potcoavelor pe scândurile din lemn tare, scâncetul puiului său flămând, însă Jon asculta altceva. — Acolo, zise Jon. Îşi întoarse calul şi galopă înapoi peste pod. Îl văzură descălecând acolo unde lupul străvechi zăcea mort, în zăpadă, îl văzură îngenunchind. O clipă mai târziu, galopa spre ei, zâmbind. — Cred că s-a târât, îndepărtându-se de ceilalţi, spuse apoi. — Sau a fost gonit, vorbi tatăl lor, uitându-se spre cel de-al şaselea pui. Blana lui era albă, în timp ce restul puilor erau cenuşii. Ochii erau roşii precum sângele zdrenţărosului care murise în dimineaţa aceea. Bran găsi curios faptul că tocmai acest pui deschisese ochii în timp ce toţi ceilalţi erau încă orbi. — Un albinos, zise Theon Greyjoy cu o veselie forţată. Ăsta va muri chiar mai repede decât ceilalţi. Jon Snow îi aruncă pupilului tatălui său o privire lungă şi îngheţată. — Nu cred, Greyjoy, spuse el. Ăsta-mi aparţine mie.  

Urzeala tronurilor de George R.R. Martin volumul 2 CATELYN Cerul de la răsărit era rozaliu şi auriu când soarele se ridică peste Valea lui Arryn. Catelyn Stark privea cum se răspândea lumina, iar mâinile ei se odihneau pe piatra sculptată meşteşugit a balustradei de la fereastră. Dedesubt, lumea se colora din negru în vineţiu şi verde, pe măsură ce zorii traversau câmpii şi păduri. Ceţuri alburii se ridicau deasupra Lacrimilor Alys­sei, acolo unde apele fantomatice cădeau peste umerii munţilor, pentru a-şi începe lunga scurgere spre platoul Lăncii Uriaşului. Catelyn putea simţi pe faţă atingerea fină a stropilor de apei! Alyssa Arryn îşi văzuse soţul, fraţii şi copiii măcelăriţi; totuşi, cât timp trăise, nu vărsase nicio lacrimă. Aşa că, după moarte, zeii hotărâseră că nu-şi va afla odihna până ce lacrimile sale nu vor uda pământul negru al Văii, acolo unde erau îngropaţi bărbaţii pe care-i iubise. Alyssa era moartă de şase mii de ani, şi totuşi nicio picătură din torentul de apă nu atinsese vreodată valea aflată departe, jos. Catelyn se întrebă cât de mare va fi cascada lacrimilor sale când ea va muri. — Povesteşte-mi şi restul, zise ea. — Regicidul adună trupe la Casterly Rock, răspunse Ser Ro­drik Cassel din camera din spatele ei. Fratele dumneavoastră scrie că a trimis călăreţi la Rock, ce­rându-i Lordului Tywin să-şi declare intenţiile, însă nu a primit niciun răspuns. Edmure le-a poruncit Lordului Vance şi Lordului Piper să păzească trecătoarea de sub Dintele de Aur. Vă jură că nu va ceda nicio palmă din pământul Casei Tully fără să-l ude mai întâi cu sângele Lan­nisterilor. Catelyn se întoarse cu spatele spre răsăritul de soare. Frumuseţea lui nu reuşea s-o însenineze; părea o cruzime ca o zi să înceapă aşa de frumos şi să se termine atât de rău precum se părea. — Edmure a trimis călăreţi şi a făcut promisiuni, spuse ea, însă el nu este Lord de Riverrun. Ce-i cu tatăl meu, lordul? — Mesajul nu pomeneşte nimic despre Lord Hoster, doamna mea. Ser Rodrik se trase de favoriţi. Crescuseră albi ca neaua şi aspri ca o perie în timp ce el se refăcuse de pe urma rănilor; pă­rea din nou el însuşi. — Tatăl meu nu i-ar încredinţa lui Edmure apărarea River­runului decât dacă ar fi foarte bolnav, spuse ea îngrijorată. Ar fi trebuit să fiu trezită imediat după sosirea păsării. — Sora dumneavoastră a considerat că e mai bine să fiţi lăsată să dormiţi, mi-a spus Maester Colemon. — Ar fi trebuit să fiu trezită imediat, insistă ea. — Maester mi-a spus că sora dumneavoastră intenţiona să vă vorbească după luptă. — Deci tot vrea să săvârşească farsa aceea? Catelyn făcu o gri­masă. Piticul a folosit-o ca pe un set de fluiere, iar ea este prea surdă ca să audă melodia. Indiferent ce se va întâmpla în această dimineaţă, Ser Rodrik, se va întâmpla după ce noi vom fi plecat. Locul meu este la Winterfell, cu fiii mei. Dacă eşti destul de întremat ca să călătoreşti, am să-i cer Lysei o escortă care să ne însoţească până la Gulltown. De acolo putem lua o corabie. — O altă corabie? Ser Rodrik căpătase o paloare verzuie, dar izbuti să nu se înfioare. După cum spuneţi, doamna mea. Bătrânul cavaler aşteptă în faţa uşii ei când Catelyn îşi chemă servitorii oferiţi de Lysa. Dacă ar vorbi cu sora ei înaintea duelului, poate că ar face-o să se răzgândească, chibzui ea pe când o îmbrăcau. Deciziile Lysei se modificau în funcţie de stările ei, iar acestea se schimbau cu fiecare oră. Fata timidă pe care o cunoscuse la Riverrun devenise o femeie care era când trufaşă, când temătoare, când crudă, nepăsătoare, timidă, încăpăţânată, încrezută şi, mai presus de toate, nestatornică. Când temnicerul acela îngrozitor al ei venise târându-se ca să le anunţe că Tyrion Lannister hotărâse să mărturisească tot, Catelyn o îndemnase pe Lysa să-l aducă pe pitic să discute între patru ochi, însă nu, ea trebuise să facă un spectacol, plimbându-l prin faţa tuturor din Vale. Iar acum, asta... — Lannister este prizonierul meu, îi spuse ea lui Ser Rodrik pe când coborau treptele turnului, străbătând sălile reci şi albe de la Eyrie. Catelyn purta o haină de lână gri, cu o centură argintie. Surorii mele trebuie să i se reamintească asta. La uşile apartamentelor Lysei se loviră de unchiul ei, care tocmai ieşea. — Mergeţi la circul nebunilor? izbucni Ser Brynden. Te-aş sfătui să-i bagi minţile în cap surorii tale, dacă aş crede că ar servi la ceva, dar mă tem că n-ai face decât să-ţi zdreleşti mâinile. — A sosit o pasăre de la Riverrun, începu Catelyn, cu o scrisoare de la Edmure... — Ştiu, copilă. Peştele negru care i se vedea pe mantie era singura concesie făcută de Brynden ornamentelor. A trebuit să aflu asta de la Maester Colemon. I-am cerut surorii tale permisiunea să iau o mie de oameni şi să plec spre Riverrun cu toată graba. Ştii ce mi-a răspuns? Valea nu-şi poate permite să se lipsească de o mie de săbii, nici măcar de una singură, unchiule. Eşti Cavalerul Porţii. Locul tău este aici. Eco­urile unui râs de copil se strecurară pe uşile din spatele lor, iar unchiul ei privi întunecat peste umăr. Ei, atunci i-am spus că n-are decât să-şi găsească un alt Cavaler al Porţii. Peşte negru sau nu, eu sunt tot un Tully. Plec spre Riverrun la lăsarea serii. Catelyn nu se putu preface surprinsă. — Singur? Ştii la fel de bine ca mine că nu vei supravieţui pe drumul de munte. Ser Rodrik şi cu mine ne întoarcem la Win­terfell. Vino cu noi, unchiule. Îţi dau eu o mie de oameni. River­run nu va lupta singur. Brynden chibzui câteva clipe, apoi dădu din cap, încuviinţând dintr-o dată. — Fie cum spui tu. Până acasă e cale lungă, dar aşa am mai multe şanse să ajung acolo. Te aştept jos. Plecă cu pas întins, cu mantia fluturând în urma lui. Catelyn schimbă o privire cu Ser Rodrik. Trecură de uşi, mergând spre locul de unde se auzea sunetul ascuţit al chicotelilor de copil. Apartamentul Lysei dădea într-o mică grădină, un cerc de pământ şi iarbă pe care fuseseră plantate flori albastre, străjuit din toate părţile de turnuri înalte şi albe. Constructorii intenţionaseră ca asta să fie grădina zeilor, însă Eyrie se ridica pe piatra dură a muntelui, aşa că nu conta cât de mult pământ era adus de jos, din vale, tot nu puteau face să prindă rădăcini aici copacul inimii. Aşa că Lorzii de Eyrie plantaseră iarbă şi risipiseră statui printre arbuştii pitici, înfloriţi. Aici era locul unde se vor întâlni cei doi cavaleri pentru a-şi pune viaţa, şi pe cea a lui Tyrion Lannister, în mâinile zeilor. Lysa, proaspăt îmbăiată şi înveşmântată în catifea crem, cu un şirag de safire şi alte pietre preţioase în jurul gâtului ei alb ca laptele, reunise curtea pe terasa care domina terenul de luptă, fiind înconjurată de cavalerii ei, de slujitori şi lorzi mai mari sau mai mici. Majoritatea sperau, încă, să se căsătorească cu ea şi să domnească în Valea lui Arryn. Din câte văzuse Catelyn în decursul şederii ei la Eyrie, era o speranţă deşartă. Fusese construit şi un podium de lemn, pentru înălţarea scaunului lui Robert; acolo stătea Lordul de Eyrie, chicotind şi bă­tând din palme, iar un păpuşar cocoşat, îmbrăcat în haine tărcate, făcea doi cavaleri din lemn să se lovească şi să se tot împungă. Vase cu frişcă şi coşuri cu mure fuseseră aşezate pe masă, iar oaspeţii sorbeau din cupele de argint gravat un vin dulce, portocaliu, aromat. Circul nebunilor, îi spusese Brynden şi nu era de mirare. Pe partea cealaltă a terasei, Lysa râse înveselită de vreuna dintre glumele Lordului Hunter şi culese o mură de pe vârful pumnalului lui Ser Lyn Corbray. Erau pretendenţi la mâna ei care se aflau destul de mult în graţiile Lysei... cel puţin pe ziua de azi. Catelyn n-ar fi putut spune care dintre ei era mai puţin potrivit. Eon Hunter era chiar mai bătrân decât fusese Jon Ar­ryn, pe jumătate ologit de gută şi năpăstuit cu trei fiii certăreţi, unul mai hrăpăreţ decât celălalt. Ser Lyn era un caraghios de alt fel: subţire şi arătos, moştenitor al unei Case vechi, dar scăpătate, însă încrezut, nepăsător, aprig la fire şi, se mai şoptea, deloc interesat de farmecele intime ale femeilor. Când Lysa dădu cu ochii de Catelyn, o întâmpină cu o îmbrăţişare de soră şi un sărut umed pe obraz. — E o dimineaţă minunată, nu-i aşa? Zeii ne zâmbesc, încearcă o cupă cu vin, scumpă surioară. Lordul Hunter a fost destul de amabil să ne trimită licoarea din propriile sale pivniţe. — Mulţumesc, nu. Lysa, trebuie să vorbim. — După, îi promise sora ei şi deja se întoarse în altă parte. — Acum. Catelyn vorbise ceva mai tare decât ar fi dorit. Bărbaţii se răsuciră spre ea, să privească. Lysa, nu poţi continua cu această sminteală. Pezevenghiul are valoare doar în viaţă. Mort nu-i decât hrană pentru ciori. Iar dacă concurentul lui învinge aici... — Slabe şanse să se întâmple aşa ceva, doamna mea, o asigură Lordul Hunter, bătând-o pe umăr cu mâna lui năpădită de pete de la ficat. Ser Vardis este un luptător aprig. Îl va termina repede pe lefegiu. — Chiar aşa, domnul meu? zise Catelyn cu răceală. Mă întreb. Îl mai văzuse pe Bronn luptând pe drumul de munte; nu fusese un accident faptul că supravieţuise călătoriei în timp ce alţi băr­baţi muriseră. Se mişca precum o panteră, iar sabia aceea urâtă a lui părea că este o prelungire a braţului. Pretendenţii Lysei se înghesuiau în jurul lor precum albinele la o floare. — Femeile înţeleg foarte puţin din toate astea, zise Ser Morton Waynwo­od. Ser Vardis este cavaler, scumpă doamnă. Cât despre celălalt, ei bine, cei ca el sunt nişte laşi în adâncul inimii lor. Sunt destul de folositori în bătălii, cu mii de alţii ca ei în jur, dar pune-i să lupte singuri şi întreaga bărbăţie li se scurge în pământ. — Adevărat grăiţi, spuse Catelyn cu o politeţe care o făcu s-o doară gura. Ce vom câştiga, oare, prin moartea piticului? Doar nu vă închipuiţi că lui Jaime o să-i pese câtuşi de puţin că i-am oferit fratelui său un proces înainte de a-l azvârli de pe munte? — Decapitaţi-l, sugeră Ser Lyn Corbray. Când Regicidul va primi capul piticului, va fi ca un avertisment pentru el. Lysa scutură nerăbdătoare din părul ei roşcat, lung până la şold. — Lordul Robert vrea să-l vadă zburând, spuse ea, de parcă asta ar fi rezolvat problemele. Iar Pezevenghiul nu poate da vina pe altcineva. Chiar el a fost cel care a cerut judecata prin luptă. — Lady Lysa nu a avut o cale onorabilă de a-l refuza, chiar dacă ar fi vrut, spuse Lord Hunter, plicticos ca întotdeauna. Ignorându-i pe toţi, Catelyn se întoarse cu toată hotărârea spre sora ei. — Îţi reamintesc că Tyrion Lannister este prizonierul meu. — Iar eu îţi reamintesc ţie că piticul mi-a omorât soţul! Vorbea cu glas ridicat. A otrăvit Mâna Regelui şi l-a lăsat pe scumpul meu copil orfan de tată, iar acum vreau să-l văd plătind. Răsucindu-se, cu rochia fâlfâind în jurul ei, Lysa străbătu terasa. Ser Lyn, Ser Morton şi ceilalţi pretendenţi se scuzară dând scurt din cap şi o luară pe urmele ei. — Credeţi că a făcut toate astea? întrebă Ser Rodrik cu voce scăzută, după ce rămaseră din nou singuri. L-a ucis pe Lordul Jon, după cum se spune? Pezevenghiul neagă asta tot timpul, şi încă foarte aprig. — Cred că Lannisterii l-au ucis pe Lord Arryn, răspunse Ca­telyn, dar dacă a fost Tyrion, Ser Jaime sau regina, ori toţi laolaltă, nu aş putea spune. Lysa o menţionase şi pe Cersei în scrisoarea pe care o trimisese la Winterfell, dar acum părea sigură că Tyrion fusese ucigaşul... poate şi pentru că piticul era aici, în vreme ce regina se afla în siguranţă, în spatele zidurilor Fortăreţei Roşii, la sute de leghe spre sud. Catelyn aproape că ar fi vrut să fi ars scrisoarea surorii sale înainte de a o fi citit. Ser Rodrik se trase de perciuni. — Otravă, ei bine... asta ar putea fi lucrătura piticului, destul de posibil. Ori a lui Cersei. Se spune că otrava este arma femeii, îmi cer iertare, doam­na mea. Regicidul... Acum, nu că aş avea eu prea mare preţuire pentru el, însă nu-i genul. Prea îi place să vadă sânge pe sabia aia a lui aurită. Otravă a fost, doamna mea? Catelyn se încruntă, uşor nesigură. — Cum altcumva ar fi putut face să pară moarte naturală? În spatele ei, Lordul Robert ţipă de încântare când unul dintre cavalerii de lemn îl tăie în două pe celălalt, risipind pe terasă o avalanşă de rumeguş roşu. Privi spre nepotul ei şi oftă. Băiatul ăsta este total indisciplinat. Nu va fi niciodată suficient de puternic ca să domnească, dacă nu e luat de lângă maică-sa pentru o vreme. — Tatăl său, lordul, ar fi fost de acord cu tine, se auzi o voce lângă ea. Se întoarse pentru a-l privi pe Maester Colemon, cu o cupă de vin în mână. Avea de gând să-l trimită pe băiat la Piatra Dragonului pentru a fi crescut, ştiţi... Oh, dar vorbesc fără să gândesc. Mărul lui Adam îi juca nervos sub colierul de Maester. Mă tem că am băut prea mult din vinul excelent al Lordului Hunter. Perspectivele unei vărsări de sânge mi-au întins nervii la maximum. — Greşiţi, Maester, spuse Catelyn. Era vorba de Casterly Rock, nu de Piatra Dragonului, iar aceste aranjamente au fost făcute după moartea Mâinii, fără consimţământul surorii mele. Capul lui se scutură atât de viguros la capătul gâtului nefiresc de lung, încât păru că el însuşi este o marionetă. — Nu, vă cer iertare, doamna mea, însă Lordul Jon a fost cel care... Un clopot răsună cu zgomot mare sub ei. Înalţii lorzi şi fetele care serveau întrerupseră ceea ce făceau şi se duseră la balustradă. Jos, doi străjeri cu mantii azurii îl conduceau pe Tyrion Lannister. Septonul rotofei din Eyrie îl escortă până la statuia din centrul grădinii – o femeie plângând, sculptată în marmură albă cu vinişoare, care, fără nicio îndoială, trebuia să fie Alyssa. — Omuleţul rău, făcu Lordul Robert, chicotind. Mamă, pot să-l fac să zboare? Vreau să-l văd cum zboară. — Mai târziu, scumpul meu copil, îi promise Lysa. — Întâi judecata, făcu Ser Lyn Corbray, apoi execuţia. O clipă mai târziu, cei doi adversari îşi făcură apariţia din părţi opuse ale grădinii. Cavalerul era asistat de doi tineri scutieri, iar mercenarul de maestrul de arme de la Eyrie. Ser Vardis Egen era acoperit de oţel din cap până-n picioare, încastrat în armura grea, îmbrăcată peste cămaşa de zale şi o tunică vătuită. Rondele mari, emailate în crem şi albastru, cu blazonul cu luna şi şoimul al Casei Arryn, îi protejau îmbinările vulnerabile de la braţe şi piept. O fustanelă de metal călit îl acoperea de la şold până la jumătatea coapselor, iar o apărătoare solidă îi înconjura gâtul. De pe laturile coifului se întindeau aripi de şoim, iar viziera era ca un cioc ascuţit de metal, cu o deschidere subţire care-i permitea să vadă. Bronn era atât de puţin protejat de armură, încât părea dezgolit pe lângă cavaler. Purta doar o cămaşă de zale neagră, unsă, aşezată peste pieptarul din piele tare, un coif rotund, deschis, şi o glugă de zale. Cizmele sale de piele, cu apărătoare de oţel pentru fluierul piciorului, ofereau o oarecare protecţie, iar pe degetele mănuşilor erau cusute discuri din fier negru. Totuşi, Catelyn observă că mercenarul era cu jumătate de palmă mai înalt decât adversarul său, având deci o alonjă mai mare... iar Bronn era cu cincisprezece ani mai tânăr decât el, dacă era s-o spună pe a dreaptă. Îngenuncheară în iarbă, lângă femeia care plângea, faţă în faţă, avându-l pe Lannister între ei. Septonul scoase o sferă de cristal, faţetată, din sacul de stofă moale, atârnat la şold. O ridică deasupra capului, iar lumina se sparse în ţăndări. Pe chipul Pezevenghiului dansau curcubeie. Cu o voce înaltă, solemnă, cântată, septonul ceru zeilor să privească în jos şi să fie martori, să afle adevărul din sufletul acestui om, să-i dăruiască viaţa şi libertatea dacă era nevinovat, sau moartea dacă era vinovat. Vocea lui se reverberă în turnurile din jur. Când şi ultimul ecou se stinse, septonul coborî globul de cristal şi părăsi în grabă scena. Tyrion se aplecă şi şopti ceva la urechea lui Bronn înainte ca străjerii să-l ducă de acolo. Mercenarul se ridică râzând şi îndepărtă un fir de iarbă de pe genunchiul său. Robert Arryn, Lord de Eyrie şi Apărător al Văii, se foia nerăbdător în scaunul său înălţat. — Când au de gând să lupte? întrebă el nemulţumit. Ser Vardis era ajutat să se ridice în picioare de unul dintre scutierii săi. Celălalt îi aduse un scut triunghiular de aproape patru picioare înălţime, din lemn greu, de stejar, punctat cu ţinte de fier. I-l legară de antebraţul stâng. Când maestrul de arme al Lysei îi oferi şi lui Bronn unul asemănător, mercenarul scuipă şi făcu semn că nu avea nevoie. O barbă aspră, de trei zile, îi acoperea falca şi obrajii, iar dacă nu se bărbierise, nu era pentru că ducea lipsa unei lame; tăişul sabiei sale arunca strălucirea periculoasă a oţelului care fusese ascuţit în fiecare zi, ore în şir, până ce devenise prea tăios pentru a putea fi atins. Ser Vardis întinse o mână înmănuşată, iar scutierul îi puse în pumn o frumoasă sabie cu două tăişuri. Lama era gravată cu motive decorative din argint, delicate, înfăţişând un cer de munte; mânerul era un cap de şoim, iar garda era fasonată ca o pereche de aripi. — Am comandat sabia asta pentru Jon, la Debarcaderul Regelui, le povesti Lysa cu mândrie oaspeţilor ei, în vreme ce-l priveau pe Ser Vardis încercând o lovitură de antrenament. O purta cu el ori de câte ori şedea pe Tronul de Fier, în locul Regelui Robert. Nu-i un lucru frumos? Mi s-a părut cel mai potrivit ca reprezentantul nostru să-l răzbune pe Jon cu propria sa armă. Sabia gravată cu argint era, fără nicio îndoială, minunată, dar lui Catelyn i se părea că Ser Vardis s-ar fi simţit mai bine cu propria sa sabie. Totuşi, nu spuse nimic; era sătulă de certurile inutile cu sora sa. — Faceţi-i să se lupte! ţipă Lordul Robert. Ser Vardis se întoarse spre Lordul de Eyrie şi-şi ridică sabia în semn de salut. — Pentru Eyrie şi pentru Vale! Tyrion Lannister fusese aşezat la balconul aflat de partea cealaltă a grădinii, flancat de străjeri. Bronn îi adresă un salut scurt. — Aşteaptă porunca ta, îi spuse Lady Lysa fiului ei, lordul. — Luptaţi! strigă băiatul, cu mâinile tremurând în timp ce se prindeau de scaun. Ser Vardis se răsuci, ridicându-şi scutul greu. Bronn se întoarse ca să-l înfrunte. Săbiile lor zăngăniră în acelaşi timp, o dată, de două ori, încercân­du-se. Mercenarul se trase un pas înapoi. Cavalerul veni după el, ţinându-şi scutul în faţă. Încercă o lovitură, însă Bronn sări îndărăt, ţinându-se în afara razei lui de acţiune, iar sabia de argint nu tăie decât aerul. Bronn îl ocoli dinspre dreapta, iar Ser Vardis se răsuci spre a-l urmări, ţinând scutul între ei. Cavalerul înainta, păşind cu prudenţă pe solul denivelat. Mercenarul cedă, iar un zâmbet uşor i se desenă pe buze. Ser Vardis atacă, lovind, însă Bronn sări, distanţându-se de el, săltându-se uşor peste piatra joasă acoperită cu muşchi. Acum mercenarul făcu un ocol spre stânga, departe de scut, spre partea neprotejată a cavalerului. Ser Vardis încercă să-i lovească picioarele, însă nu ajungea până acolo. Bronn dansă, retră­gându-se şi mai mult spre stânga. Ser Vardis se răsuci pe loc. — Omul e un laş, decretă Lordul Hunter. Stai şi luptă, laşule! Alte voci i se alăturară, cu aceleaşi îndemnuri. Catelyn privi spre Ser Ro­drik. Maestrul ei de arme scutură scurt din cap. — Vrea să-l facă pe Ser Vardis să-l alerge. Greutatea armurii şi a scutului l-ar obosi chiar şi pe cel mai puternic dintre bărbaţi. Ea mai văzuse bărbaţi antrenându-se în lupta cu sabia, aproape în fiecare zi din viaţa ei, urmărise cincizeci de turniruri, însă aici se petrecea ceva diferit şi mult mai periculos: un dans în care cel mai mic pas greşit însemna moartea. Pe când privea, amintirea unui alt duel, din alte vremuri, îi reveni în minte, de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Se întâlniseră în curtea inferioară de la Riverrun. Când Bran­don văzu că Petyr purta numai un coif, pieptar şi cămaşă de zale, îşi dădu şi el jos mare parte din armură. Petyr o implorase să-i dea o eşarfă pe care s-o poarte, însă ea îl refuzase. Tatăl său, lordul, o promisese lui Brandon Stark, aşa că i-o dăduse lui, o eşarfă de un albastru-palid, pe care brodase păstrăvul săltăreţ de Riverrun. Pe când îi îndesa eşarfa în mână, îl rugase: — E doar un flăcău smintit, însă l-am iubit ca pe un frate. M-ar mâhni foarte tare să-l văd murind. Iar logodnicul ei o privise cu ochi cenuşii, reci, de Stark, şi-i promisese că va cruţa viaţa băiatului care o iubea. Lupta aceea se terminase aproape imediat ce începuse. Brandon era un bărbat în toată firea şi-l mânase pe Degeţel prin toată curtea şi în jos, pe treptele dând spre apă, azvârlind asupra lui o ploaie de oţel la fiecare pas, până ce băiatul ajunsese să se clatine şi să sângereze din zeci de răni. — Abandonează! îi strigase el de mai multe ori, însă Petyr scutura doar din cap şi continua să lupte mohorât. Când râul le ajunsese la glezne, Brandon pusese capăt luptei, cu o lovitură brutală care trecuse prin cămaşa de zale a lui Petyr şi prin pielea tare, înfigându-se în carnea moale de sub coaste, atât de adânc, încât Catelyn fusese sigură că rana era mortală. O privise pe când îşi dăduse drumul în jos şi murmurase „Cat” în timp ce sângele ţâşnise printre degetele lui înzăuate. Crezuse că uitase de toate astea. Atunci fusese ultima dată când îi văzuse chipul... până în ziua când fusese adusă înaintea lui, la Debarcaderul Regelui. Trecuseră două săptămâni până când Degeţel se întremase suficient ca să poată pleca de la Riverrun, însă tatăl ei, lordul, îi interzisese să-l viziteze în turnul unde bolea în pat. Lysa îl ajutase pe Maesterul lor să-l îngrijească; în zilele acelea, ea era mai blândă şi mai timidă. Edmure îl căutase şi el, însă Petyr îl gonise. Fratele ei fusese scutierul lui Brandon la acel duel, iar Degeţel nu putea ierta aşa ceva. Îndată ce se înzdrăvenise cât să poată fi deplasat, Lordul Hoster Tully îl trimisese pe Petyr Baelish departe, într-o litieră închisă, să-şi petreacă convalescenţa la Degete, pe vârful ras de vânturi al stâncii pe care se născuse. Zăngănitul oţelului care lovea oţelul o readuse pe Catelyn din nou în prezent. Ser Vardis se năpustea din greu asupra lui Bronn, împingându-l cu scutul şi sabia. Mercenarul se retrăgea, parând fiecare lovitură, păşind cu dexteritate peste pietre şi rădăcini, fără să-şi ia niciodată ochii de la adversarul său. Era mai rapid, observă Catelyn: sabia argintată a cavalerului nu reuşea să-l atingă, însă sabia lui cenuşie, urâtă, smulse o aşchie din pieptarul lui Ser Vardis. Scurta furie a încleştării se termină pe cât de repede începuse când Bronn făcu un pas lateral şi se strecură în spatele statuii. Ser Vardis se repezi după el, tăind o bucată de marmură albă din coapsa Alyssei. — Nu se luptă bine, mamă, se plânse Lordul de Eyrie. Vreau să-i văd cum luptă. — Vor lupta, copile scump, îl linişti mama sa. Mercenarul nu poate fugi toată ziua. Unii dintre lorzii de pe terasa Lysei schimbară câteva glume batjocoritoare pe când îşi reumplură cupele cu vin, însă pe partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lan­nister, cu ochii lui bicolori, privea dansul celor doi adversari de parcă nu ar mai fi existat nimic altceva pe lume. Bronn ieşi din spatele statuii aprig şi cu viteză, deplasându-se tot spre stânga şi aţintind o lovitură dată cu ambele mâini spre partea dreaptă a cavalerului, neprotejată. Ser Vardis o blo­că, dar neîndemânatic, iar sabia mercenarului fulgeră în sus, spre capul său. Metalul răsună şi aripile de şoim se rupseră cu un pocnet. Ser Vardis făcu o jumătate de pas înapoi, pentru a se pregăti, şi îşi ridică scutul. Aşchii de stejar zburară din scut când sabia lui Bronn tăie din peretele de lemn. Mer­cenarul sări la stânga din nou, dincolo de scut, şi-l prinse pe Ser Vardis cu o lovitură peste burtă, tăişul ca de brici al sabiei sale lăsând o urmă strălucitoare acolo unde muşcase din platoşa cavalerului. Ser Vardis împinse înainte piciorul din spate, propria sa sabie argintie pogo­rându-se într-o lovitură sălbatică. Bronn o pară, deviind-o într-o parte, şi se desprinse din nou. Cavalerul izbi femeia plângând, lovindu-i soclul. Clătinându-se, se retrase, mişcându-şi capul într-o parte şi-n alta, căutân­du-şi adversarul. Deschizătura îngustă a vizierei sale îi reducea câmpul vizual. — În spatele dumneavoastră, ser! strigă Lordul Hunter, însă prea târziu. Bronn îşi coborî sabia cu întreaga forţă a ambelor mâini, lo­vindu-l pe Ser Var­dis în cotul braţului cu care ţinea arma. Metalul subţire, călit, care-i proteja încheietura plesni. Cavalerul gemu întorcându-se, ridicându-şi arma. De data asta, Bronn ră­mase pe loc. Săbiile se încrucişară, iar cântecul oţelului umplu grădina şi reverbă în turnurile albe de la Eyrie. — Ser Vardis e rănit, anunţă Ser Rodrik, cu vocea sa gravă. Lui Catelyn nu mai trebuia să i se spună asta; avea ochi să vadă şi singură, putea zări firişorul de sânge curgând de-a lungul antebraţului cavalerului, umezeala de la încheietura cotului. Fiecare dintre eschivele lui era mai lentă şi mai joasă decât precedenta. Ser Vardis se răsuci spre adversar, încercând să-şi folosească scutul ca să blocheze loviturile, însă Bronn dănţuia în jurul său, agil ca o pisică. Mercenarul părea să devină tot mai puternic. Loviturile lui lăsau acum urme. Tăieturi adânci şi stră­lucitoare luceau peste tot pe armura cavalerului, pe partea de sus a coapselor, pe viziera lui ascuţită, traversându-i platoşa de pe piept, una lungă se întindea în latul apărătorii de gât. Rondela cu luna şi şoimul de pe braţul drept al lui Ser Vardis era tăiată în două, atârnând numai de legătura ei. Îi puteau auzi respiraţia obosită, hârâind printre găurile vizierei. Orbi în trufia lor, lorzii şi cavalerii din Vale puteau vedea totuşi ce se petrecea jos, sub privirile lor, numai sora ei nu vedea nimic. — Ajunge, Ser Vardis! strigă Lady Lysa. Termină-l acum, copilul meu începe să se plictisească. Şi trebuie spus că Ser Vardis Egen ascultă cu adevărat porunca doamnei sale, până la ultima suflare. Într-o clipă se retrase pe jumătate ghemuit sub scutul său hăcuit, iar în clipa următoare şarjă. Atacul năvalnic îl prinse pe Bronn pe picior greşit. Ser Vardis îl lovi peste faţă cu muchia scutului. Bronn aproape, aproape că-şi pierdu echilibrul... se împletici îndărăt, se împiedică de un bolovan şi se prinse de femeia care plângea, pentru a rămâne în picioare. Aruncându-şi scutul, Ser Vardis se întinse spre el, ridicându-şi sabia cu ambele mâini. Braţul său drept era plin de sânge de la cot până la degete, dar lovitura lui disperată l-ar fi spintecat pe Bronn de la gât până la buric... dacă mercenarul ar fi rămas pe loc ca s-o încaseze. Însă Bronn se smuci înapoi. Frumoasa sabie gravată cu argint a lui Jon Arryn ricoşa din cotul de marmură al femeii plânse şi se frânse la o treime spre vârf. Bronn îşi repezi umărul în spatele statuii. Copia decolorată a Alys­sei Arryn se clătină şi căzu cu un zgomot puternic, iar Ser Vardis fu prins sub ea. Într-o clipă, Bronn se repezi asupra lui, înlăturând ce mai rămăsese din rondela spulberată, expunând punctul slab dintre braţ şi platoşa de la piept. Ser Vardis zăcea într-o parte, prins sub torsul spart al femeii plânse. Cate­lyn îl auzi pe cavaler gemând când mercenarul îşi ridică sabia cu ambele mâini şi o lăsă în jos cu toată greutatea lui, lovind sub braţ şi prin coaste. Ser Vardis se cutremură şi rămase nemişcat. Tăcerea se pogorî peste Eyrie. Bronn îşi smulse coiful descoperit şi-l lăsă să cadă în iarbă. Buza-i era spartă şi însângerată, acolo unde-l lovise scutul, iar părul său negru ca tăciunii era năclăit de transpiraţie. Scuipă un dinte spart. — S-a terminat, mamă? întrebă Lordul de Eyrie. Nu, ar fi vrut Catelyn să-i spună, este doar începutul. — Da, făcu Lysa mohorâtă, cu vocea la fel de rece şi de moartă cum era comandantul gărzii sale. — Pot acum să-l fac să zboare pe omuleţ? În partea cealaltă a grădinii, Tyrion Lannister se ridică în picioare. — Nu pe acest omuleţ, spuse el. Acest omuleţ coboară acum cu coşul cu napi, mulţumesc foarte mult. — Crezi că..., începu Lysa. — Cred că măreaţa Casă Arryn îşi respectă cuvântul dat, spuse Pezevenghiul. La fel de Preţios precum Onoarea. — Mi-ai promis că-l faci să zboare, ţipă Lordul de Eyrie la mama sa, începând să tremure. Chipul lui Lady Lysa se aprinse de furie. — Zeii au găsit potrivit să-l proclame nevinovat, copilul meu. Nu avem de ales, trebuie să-l eliberăm. Ridică glasul. Gărzi, luaţi-i din faţa mea pe Lordul Lannister şi pe... creatura lui. Es­cortaţi-i la Poarta Însângerată şi lăsaţi-i liberi. Îngrijiţi-vă să le daţi cai şi provizii suficiente ca să ajungă la Trident şi asiguraţi-vă că toate bunurile şi armele le sunt înapoiate. Vor avea nevoie de ele pe drumul de munte. — Drumul de munte, zise Tyrion Lannister. Lysa îşi permise un mic zâmbet de satisfacţie. Era o altă condamnare la moarte, îşi dădu seama Catelyn. Tyrion Lannister ştia prea bine şi el. Totuşi, piticul făcu spre Lady Lysa o plecăciune batjocoritoare. — După cum porunciţi, doamna mea, spuse el. Cred că ştim drumul.

 Inclestarea regilor de George R.R. Martin volumul 1 Prolog Coada cometei brăzda cerul dimineţii, o dâră roşie care sângera deasupra Pie­trei Dragonului, ca o rană pe cerul scăldat în nuanţe de trandafiriu şi violet. Maester stătea în balconul bătut de vânt al apartamentelor sale. Acesta era locul în care poposiseră corbii, după un zbor îndelungat. Împestriţaseră cu murdăria lor garguiele care se ridicau, înalte de patru metri, la stânga şi la dreapta sa – un câine al iadului şi un şarpe înaripat, două dintre miile care se odihneau pe zidurile bătrânei fortăreţe. Când a venit întâia oară la Piatra Dragonului, armata de personaje fantastice l-a stânjenit, dar cu trecerea anilor, se obişnuise cu ele. Acum erau pentru el ca nişte vechi prieteni. Priveau toţi trei cerul, cu semnul lui prevestitor. Maester nu credea în semne. Şi totuşi... aşa bătrân cum era, Cressen nu mai văzuse niciodată o cometă măcar pe jumătate atât de strălucitoare, darămite de culoarea aceea, o culoare înspăimântătoare, a sângelui, a focului şi a asfinţitului. Se întreba dacă garguiele lui mai văzuseră ceva asemănător. Se aflau aici dinaintea venirii lui şi vor rămâne încă vreme îndelungată, după ce el nu va mai fi. De-ar putea vorbi limbile din piatră... Ce nebunie! Se sprijini de metereze, cu marea fremătând dedesubt, simţind sub degete asprimea pietrei negre. Garguie care să vorbească şi profeţii pe cer. Sunt un om bătrân care a dat în mintea copiilor. Oare înţelepciunea dobândită în decursul unei vieţi întregi îl părăsise împreună cu sănătatea şi puterile? Era un maester, care a învăţat şi a trudit în marea Citadelă a Vechiului Oraş. Ce se alesese de el, dacă mintea îi era plină de superstiţii, ca aceea a unui rândaş neştiutor? Şi totuşi... şi totuşi... cometa continua să ardă chiar şi în lumina zilei, în timp ce un abur palid, cenuşiu, se ridica din craterele fierbinţi ale Muntelui Dragonului, aflat în spatele castelului, iar cu o dimineaţă înainte, un corb alb adusese vorbă chiar de la Citadelă, veşti mult aşteptate, dar nu mai puţin înfricoşătoare, veşti despre sfârşitul verii. Toate, semne. Prea multe, ca să nu le dea crezare. Ce înseamnă toate acestea? îi venea să strige. — Maester Cressen, avem oaspeţi. Pylos îi vorbise cu glas domol, de parcă s-ar fi temut să nu tulbure meditaţiile solemne ale lui Cressen. De-ar fi ştiut ce aiureli îi treceau prin cap, ar fi strigat. Prinţesa vrea să vadă corbul alb. Mereu cuviincios, Pylos o numea acum prinţesă, întrucât nobilul ei tată era rege. E împreună cu bufonul ei. Bătrânul întoarse spatele răsăritului, sprijinindu-se cu o mână de şarpele înaripat. — Ajută-mă să mă aşez în scaun şi pofteşte-i înăuntru. Luându-l de braţ, Pylos îl conduse în cameră. În tinereţe, Cressen avusese mersul sprinten, dar acum nu mai avea mult până la cea de-a optzecea sa aniversare şi picioarele îi erau şubrede şi nesigure. Cu doi ani în urmă, căzuse şi îşi zdrobise şoldul şi nu se mai vindecase cum trebuie. Anul trecut, când s-a îmbolnăvit, Citadela l-a trimis pe Pylos din Oraşul Vechi, cu doar câteva zile înainte ca Lordul Stannis să se apropie de insulă.… ca să-l ajute la treburi, s-a spus, dar Cressen ştia adevărul. Pylos venise să-l înlocuiască după moartea sa. Nu îl deranja. Cineva trebuia să îi ia locul, şi asta mai curând decât şi-ar fi dorit... Îl lăsă pe mai tânărul bărbat să-l aşeze în spatele cărţilor şi hârtiilor sale. — Du-te şi cheam-o. Nu e frumos să laşi o domnişoară să aştepte. Făcu semn cu mâna, un gest de grabă, abia schiţat, venit de la un om care nu mai era în stare să se grăbească. Carnea îi era zbârcită şi pătată, pielea subţire ca un pergament, încât îşi putea vedea labirintul de vene şi forma oaselor de dedesubt. Şi cum mai tremurau aceste mâini care fuseseră odinioară atât de sigure şi îndemânatice... Când Pylos se întoarse, fata îl însoţea, sfioasă ca întotdeauna. În spatele ei, săltând şi târşâindu-şi picioarele, în acel mers ciudat al său, într-o parte, venea bufonul ei. Pe cap avea un coif de jucărie, confecţionat dintr-o veche găleată de tinichea, pe care era prinsă o pereche de coarne de cerb, iar de ele erau atârnate tălăngi de vite şi care cu fiece pas clătinat al bufonului, sunau, fiecare cu un glas diferit, ding-dong, ding-dang, dong, dong, dong. — Cine vine să ne viziteze atât de devreme, Pylos? întrebă Cressen. — Suntem Chip Peticit şi cu mine, Maester. Ochii albaştri, inocenţi, îl priviră clipind. Din păcate, chipul fetei nu era frumos. Copila avea maxilarul proeminent şi pătrat al nobilului ei tată şi nefericitele urechi ale mamei, care se alăturau unei diformităţi proprii, o moştenire de când luase vărsat-de-vânt, o boală care aproape că o răpusese în leagăn. Peste unul dintre obraji şi mult în jos, pe gât, carnea îi era înţepenită şi moartă, pielea crăpată şi cojită, cu pete negre şi cenuşii, şi tare la atingere. Pylos mi-a spus că putem vedea corbul alb. — Sigur că puteţi, răspunse Cressen. De parcă ar fi refuzat-o vreodată. Fusese prea des refuzată, la vremea ei. O chema Shireen. Avea să împlinească zece ani şi era cel mai trist copil pe care Maes­ter Cressen îl cunoscuse vreodată. Tristeţea ei este ruşinea mea, se gândi bătrânul, un alt semn al eşecului. — Maester Pylos, fii amabil şi coboară pasărea din stâncărie, pentru Lady Shireen. — Plăcerea va fi de partea mea. Pylos era un tânăr politicos care, deşi nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, era ceremonios ca un bărbat de şaizeci. Locurile sumbre aveau nevoie de lumină, nu de solemnitate, iar Piatra Dragonului era, fără îndoială, un asemenea loc, o citadelă singuratică în pustietatea umedă înconjurată de furtuni şi sare, cu umbra fumegândă a muntelui în spatele ei. Un Maester trebuia să meargă acolo unde era trimis, astfel că Cressen venise aici împreună cu stăpânul său, cu aproximativ doisprezece ani în urmă. Aici slujise, şi slujise bine. Cu toate acestea, nu iubise niciodată Piatra Dragonului şi nu se simţise aici cu adevărat acasă. În ultima vreme, când se deştepta din visele sale agitate, în care i se înfăţişa, tulburător, femeia roşie, i se întâmpla adesea să nu ştie unde se află. Bufonul îşi întoarse capul peticit şi bălţat pentru a-l privi pe Pylos cum urcă treptele abrupte de fier către stâncărie. Mişcarea făcu talăngile să sune. — În mare, păsările au solzi în loc de pene, spuse cu un clinchet. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Chiar şi pentru un bufon, Chip Peticit era un personaj trist. Cândva, stârnise probabil hohote de râs cu o singură glumă, dar marea îi luase puterea, împreună cu jumătate din minte şi toată memoria. Era moale şi foarte gras, se smucea şi tremura în fiece clipă şi era adesea incoerent. Fata era singura care mai râdea acum de glumele lui, singura căreia îi păsa dacă trăia sau murea. O fetiţă urâtă, un bufon trist şi cu Maester – trei…, iată o poveste care poate stoarce lacrimi. — Aşază-te lângă mine, copila mea. Cressen îi făcu semn să se apropie. E de­vreme pentru o vizită, abia s-a crăpat de ziuă. Ar trebui să fii în pat la ora asta. — Am visat urât, îi răspunse Shireen. Nişte dragoni. Veneau să mă mănânce. Fata era bântuită de coşmaruri de când îşi putea aminti Maester Cressen. — Am mai vorbit despre asta, spuse el cu blândeţe. Dragonii nu pot prinde viaţă. Sunt ciopliţi în piatră, copila mea. În vremurile de demult, insula noastră era avanpostul cel mai îndepărtat la apus de marele Ţinut al Valyriei. Valyrienii au fost cei care au ridicat această citadelă, iar ei aveau metode de a cizela piatra, care cu timpul s-au pierdut. Valyrienii dădeau acestor turnuri forme de dragoni pentru ca fortăreaţa lor să pară mai înfricoşătoare, aşa cum îşi împodobeau zidurile cu mii de garguie în loc de simple creneluri. Îi luă mânuţa trandafirie în mâna lui firavă şi pătată, şi i-o strânse uşor. Aşa că, vezi, nu ai de ce te teme. Shireen nu era convinsă. — Cum rămâne cu semnul de pe cer? Dalia şi Matrice vorbeau la fântână, iar Dalia zicea că a auzit-o pe femeia roşie spunându-i mamei că e suflare de dragon. Dacă dragonii respiră, asta nu înseamnă că prind viaţă? Femeia roşie, gândi acru Maester Cressen. Rău destul că i-a umplut mamei capul cu nebunia ei, acum trebuie să otrăvească şi visele fiicei? Va avea o discuţie aspră cu Dalia, o va atenţiona să nu mai răspândească asemenea poveşti. — Fapt e că pe cer se află o cometă, copila mea dulce. O stea cu coadă, pierdută în ceruri. Va dispărea atât de curând, încât nu ne vom mai aminti de ea toată viaţa. Aşteaptă să vezi. Shireen dădu curajoasă din cap. — Corbul alb, spune mama, e semn că nu mai e vară. — Aşa este, domnişoară. Corbii albi vin doar de la Citadelă. Degetele lui Cres­sen se îndreptară către lanţul pe care îl avea la gât, cu fiecare zală forjată din alt metal, simbolizând fiecare măiestria sa într-o altă ramură de învăţătură, colanul de maester, însemn al ordinului său. În floarea tinereţii, îl purtase cu uşurinţă, dar acum i se părea greu, cu metalul rece pe piele. Sunt mai mari decât alţi corbi, şi mai deştepţi, crescuţi pentru a duce doar cele mai importante mesaje. Acesta a venit să ne spună că s-a întrunit Conclavul şi a declarat în sfârşit terminată această vară lungă. Zece ani, două luni şi şaisprezece zile a durat, cea mai lungă vară de care s-a auzit vreodată. — Se va face frig acum? Shireen era un copil al verii şi nu cunoscuse niciodată adevăratul frig. — Cu timpul, răspunse Cressen. Dacă zeii sunt buni, ne vor oferi o toamnă caldă şi recolte bogate, ca să ne putem pregăti pentru iarna ce va veni. Oamenii din popor spuneau că o vară lungă însemna că va urma o iarnă şi mai lungă, dar Ma­ester considera că nu avea niciun sens să sperie copila cu astfel de poveşti. Chip Peticit îşi scutură talăngile. — În mare este întotdeauna vară, incantă el. Sirenele poartă volbură în păr şi ţes mănuşi din alge argintii. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Shireen chicoti. — Mi-ar plăcea şi mie o pereche de mănuşi din alge argintii. — În mare ninge de jos în sus, spuse bufonul, iar ploaia e uscată ca osul. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. — Va ninge cu adevărat? întrebă copila. — Da, răspunse Cressen. Dar mă rog să nu ningă vreme de câţiva ani, şi nici atunci pentru mult timp. A, iată-l pe Pylos cu pasărea. Shireen scoase un strigăt de încântare. Până şi Cressen trebuia să recunoască faptul că pasărea oferea o imagine impresionantă, albă ca neaua şi mai mare decât orice şoim, cu ochii săi negri, strălucitori, semn că nu era un albinos oarecare, ci adevăratul corb alb de rasă din Citadelă. — Uite, strigă Cressen. Corbul îşi desfăcu aripile, sări în aer şi fâlfâi zgomotos prin încăpere, pentru a ateriza pe masa de lângă el. — Mă voi ocupa acum de micul dejun, anunţă Pylos. Cressen încuviinţă. — Aceasta este Lady Shireen, îi spuse corbului. Pasărea îşi mişcă uşor capul alb în sus şi în jos, înclinându-se parcă în faţa ei. Lady, croncăni el, Lady. Copila rămase cu gura căscată. — Vorbeşte? — Câteva cuvinte. Cum ţi-am spus, sunt deştepte păsările astea. — Pasăre deşteaptă, om deştept, bufon deştept, spuse Chip Peticit, făcând tărăboi. O, bufon deştept, deştept. Începu să cânte. Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze. Îşi zgâlţâia capul cu fiecare cuvânt, iar tălăngile prinse de coarne răsunau. Corbul alb ţipă şi începu să se agite, încercând să se caţere pe grilajul de fier al scării ce ducea spre stâncărie. Shireen se făcu parcă mai mică. — Cântă asta întruna. I-am spus să înceteze, dar nu mă ascultă. Mă sperie. Fă-l să se oprească. Şi cum să fac asta? se întrebă bătrânul. Pe vremuri, l-aş fi redus la tăcere pe veci, dar acum... Chip Peticit venise la ei de mic copil. Lord Steffon, a cărui amintire o păstra în suflet, îl găsise la Volantis, dincolo de Marea Îngustă. Regele – bătrânul rege Aerys II Targaryen, care pe vremea aceea nu era atât de nebun – îl trimisese să caute mireasă pentru Prinţul Rhaegar, care nu avea nicio soră de măritat. Am găsit un bufon minunat, îi scrisese lui Cressen cu două săptămâni înainte de a se întoarce din misiunea lui sterilă. E doar un băieţandru, dar e ager ca o maimuţă şi isteţ cât o duzină de curteni. Face jonglerii, şarade şi scamatorii, şi ştie să cânte frumuşel în patru limbi. I-am cumpărat libertatea şi sperăm să-l aducem acasă cu noi. Robert va fi încântat de el şi probabil, cu timpul, va reuşi chiar să-l înveţe pe Stannis să râdă. Amintirea acelei scrisori îl întristă pe Cressen. Nimeni nu îl învăţase vreodată pe Stannis să râdă, cu atât mai puţin băiatul pe nume Chip Peticit. Furtuna se ivise pe neaşteptate, şuierând, iar Golful Naufragiilor dovedise că îşi merită numele. Galera cu două catarge a stăpânului, Mândria Vânturilor, s-a sfărâmat în faţa castelului său. De pe parapete, cei doi fii ai stăpânului au privit cum ambarcaţiunea tatălui lor se izbeşte de stânci şi e înghiţită de ape. O sută de vâslaşi şi mateloţi s-au scufundat împreună cu Lord Steffon Baratheon şi soţia sa şi, zile în şir, fiecare val a lăsat o nouă recoltă de trupuri înecate pe malul ce se întindea sub Capătul Furtunii. Băiatul a ajuns la mal în cea de-a treia zi. Maester Cressen coborâse, împreună cu ceilalţi, să ajute la identificarea morţilor. Când l-au găsit pe bufon, era gol, cu pielea albă, zbârcită şi presărată cu nisip ud. Cressen l-a luat drept un alt cadavru, dar când Jommy l-a apucat de glezne ca să-l târască până la căruţa funerară, băiatul a scuipat apă şi s-a ridicat. Până în ziua morţii, Jommy a jurat că Chip Peticit avusese carnea înţepenită. Nimeni nu şi-a putut explica vreodată acele două zile cât timp bufonul fusese pierdut în mare. Pescarilor le plăcea să spună că o sirenă l-a învăţat să respire sub apă în schimbul sămânţei sale. Chip Peticit nu a spus nimic. Băiatul isteţ, deştept, despre care scrisese Lordul Steffon, nu a ajuns niciodată la Capătul Furtunii; băiatul pe care l-au găsit era altcineva, un om cu trupul şi mintea scrântite, care nu era în stare nici să vorbească, darămite să dea dovadă de isteţime. Cu toate acestea, chipul lui de bufon nu a lăsat loc de îndoială în privinţa identităţii sale. În Oraşul Liber Volantis era obiceiul ca feţele sclavilor şi ale servitorilor să fie tatuate. De la gât şi până la păr, pielea băiatului fusese vopsită în carouri pestriţe, roşii şi verzi. — Naufragiatul e nebun şi suferind şi nu e de folos nimănui – lui însuşi, cel mai puţin, afirmase bătrânul Ser Harbert, castelanul de la Capătul Furtunii, din vremea aceea. Cel mai bun lucru pe care l-ai putea face pentru el ar fi să-i umpli cupa cu laptele macului. Un somn fără dureri şi cu asta, gata. Ţi-ar mulţumi, dacă ar avea înţelepciunea să o facă. Dar Cressen a refuzat şi, în cele din urmă, a avut câştig de cauză. Dacă Chip Peticit s-a ales cu vreo bucurie din acea victorie, nu-şi dădea seama nici acum, după atâţia ani. — Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze, cânta bufonul întruna, legănându-şi capul şi făcând talăngile să zornăie şi să răsune. Ding-dong, ding, dang, dong. Stăpâne, corbul alb a ţipat. Stăpâne, stăpâne, stăpâne. — Un bufon cântă ce vrea el, îi spuse Maester prinţesei speriate. Nu trebuie să pui la inimă cuvintele lui. Ca mâine îşi poate aminti alt cântec, iar pe acesta nu îl vom mai auzi. Poate cânta frumuşel în patru limbi, scrisese Lord Steffon... Pylos năvăli pe uşă. — Maester, să-mi fie cu iertare. — Ai uitat terciul, spuse Cressen amuzat. Nu era de aşteptat ca Pylos să facă aşa ceva. — Maester, Ser Davos s-a întors aseară. Vorbeau despre asta la bucătărie. M-am gândit că vrei să ştii îndată. — Davos... Aseară, zici. Unde este? — Cu regele. Au fost împreună aproape toată noaptea. Fusese o vreme când Lord Stannis l-ar fi trezit la orice oră, ca să-l aibă alături, să-i dea sfaturi. — Ar fi trebuit să mi se spună, se plânse Cressen. Trebuia să fiu trezit. Îşi desfăcu degetele dintre ale lui Shireen. Îmi cer iertare, domnişoară, dar trebuie să vorbesc cu nobilul tău tată. Pylos, dă-mi braţul. Sunt prea multe scări în castel şi mi se pare că în fiecare noapte se mai adaugă câteva, doar ca să mă agaseze pe mine. Shireen şi Chip Peticit îi urmară afară, dar curând copila se sătură de pasul târşâit al bătrânului şi ţâşni înainte, iar bufonul se luă după ea, cu mersu-i legănat şi tălăngile zornăind nebuneşte. Castelele nu erau locuri prielnice pentru cei firavi, îşi aminti Cressen în timp ce cobora scara din Turnul Dragonului Mării. Lordul Stannis era de găsit în Sala Mesei Pictate, deasupra Tobei Furtunii, partea centrală a Pietrei Dragonului, numită astfel datorită felului în care străvechile ziduri bubuiau şi huruiau pe timp de furtună. Ca să ajungă la el, aveau de străbătut galeria, de trecut dincolo de zidurile intermediare şi interioare, cu străjerii, garguiele şi cu porţile lor negre de fier, şi de coborât atât de multe trepte, încât lui Cressen nu îi plăcea nici să se gândească. Tinerii coborau treptele din două în două. Pentru bătrânii cu oase şubrede, fiecare treaptă era un chin. Dar Lordul Stannis nu avea de gând să vină la el, aşa că Maester se supuse la acest supliciu. Îl avea pe Pylos drept ajutor şi îi era recunoscător pentru asta. Târşâindu-şi picioarele de-a lungul galeriei, trecură prin faţa unor ferestre înalte, boltite, care ofereau o privelişte impunătoare asupra curţii interioare, a zidului exterior şi a satului de pescari de dincolo. În curte, arcaşii trăgeau la ţintă, la comanda „Ridică, întinde, dă drumul”. Săgeţile lor sunau ca un cârd de păsări în zbor. Străjerii patrulau pe ziduri, aruncând priviri printre garguie la oştirea care îşi aşezase tabăra afară. Aerul dimineţii era înceţoşat de fumul ce se ridica dinspre focurile făcute pentru prepararea hranei, în timp ce trei mii de oameni erau aşezaţi pentru a mânca de dimineaţă sub stindardele stăpânilor. Dincolo de locul unde se întindea tabăra, debarcaderul era înţesat de corăbii. Nicio navă care se apropiase de Piatra Dragonului în ultima jumătate de an nu fusese lăsată să plece. Furia Lordului Stannis, o galeră de război cu trei catarge, cu trei sute de vâslaşi, părea chiar mică pe lângă unele dintre galioanele şi luntrile burduhănoase care o înconjurau. Străjerii din faţa Tobei Furtunii îi cunoşteau pe maesteri după înfăţişare şi îi lăsară să treacă. — Aşteaptă aici, îi spuse Cressen lui Pylos. E mai bine să merg singur la el. — E mult de urcat, Maester. Cressen zâmbi. — Crezi că am uitat? Am urcat atât de des treptele astea, încât le ştiu pe toate pe de rost. La jumătatea drumului, regretă decizia luată. Se oprise să-şi tragă sufletul şi să-şi ostoiască durerea din şold, când auzi scrâşnetul cizmelor pe piatră şi se pomeni faţă în faţă cu Ser Davos Seaworth, care cobora. Davos era un om mărunt, cu obârşia joasă întipărită pe chipul grosolan. O mantie verde, roasă, pătată de sare şi de apă, decolorată de soare, îi acoperea umerii firavi, peste jiletcă şi peste pantalonii maro, în ton cu ochii lui căprui şi părul castaniu. La gât avea, atârnată de o curea, o pungă de piele uzată. Barba lui mică era băl­ţată din abundenţă cu fire cărunte, iar pe ce îi mai rămăsese din mâna stângă avea o mănuşă de piele. — Ser Davos, spuse Maester. Când te-ai întors? — În întunericul dimineţii. Momentul meu preferat. Se zicea că nimeni nu a condus vreodată o corabie pe timp de noapte măcar pe jumătate la fel de bine ca Davos Mână Scurtă. Înainte ca Lordul Stannis să-l ridice la rangul de cavaler, fusese cel mai cunoscut şi mai perfid contrabandist din toate cele Şapte Regate. — Şi? Bărbatul clătină din cap. — Este aşa cum l-ai prevenit. Nu se vor ridica, Maester. Nu pentru el. Nu-l iubesc. Nu, gândi Cressen, şi nu îl vor iubi niciodată. Este puternic, priceput, puţin... da, doar puţin ţicnit, şi totuşi, nu e destul. Nu a fost niciodată destul. — Ai vorbit cu toţi? — Cu toţi? Nu. Doar cu cei care au vrut să mă vadă. Nici pe mine nu mă iubesc aceşti oameni de viţă. Pentru ei, voi fi mereu Cavalerul Ceapă. Mâna stângă i se închise, strângând degetele butucănoase în pumn. Stannis îi ciuntise degetele de la ultima articulaţie, toate în afară de degetul mare. Mâncam împreună cu Gulian Swann şi cu bătrânul Penrose, iar cei din clanul Tarth au căzut de acord să ne întâlnim la miezul nopţii, într-un crâng. Ceilalţi – ei bine, Beric Dondarrion e dat dispărut, unii zic că e mort, iar Lord Caron este cu Renly Bryce cel Portocaliu, la Garda Curcubeului. — Garda Curcubeului? — Renly şi-a făcut propria Gardă Regală, explică fostul contrabandist, dar cei şapte membri ai ei nu sunt îmbrăcaţi în alb. Fiecare are veşmintele de altă culoare. Loras Tyrell e comandantul lor. Era exact genul de idee pe placul lui Renly Baratheon, un minunat nou ordin de cavaleri, care să se distingă prin superbe veşminte noi. Chiar şi pe când era copil, Renly iubise culorile vii şi materialele bogate, şi mai iubise şi jocurile. „Priveşte-mă!”, obişnuia să strige în timp ce alerga râzând prin încăperile de la Capătul Furtunii. „Priveşte-mă, sunt un dragon”, sau „Uită-te la mine, sunt un vrăjitor”, sau „Priveşte-mă, sunt zeul ploii!” Băieţelul îndrăzneţ, cu părul negru şi ochi surâzători, era acum bărbat, avea douăzeci şi unu de ani şi continua să-şi joace jocurile. Priveşte-mă, sunt un rege, gândi Cressen cu tristeţe. Oh, Renly, Renly, dulce copil drag, ştii oare ce faci? Şi dacă ai şti, ţi-ar păsa? Mai există cineva care ţine la el, în afară de mine? — Şi ce motiv au invocat lorzii pentru refuzul lor? îl întrebă pe Ser Davos. — Ei bine, cât despre asta, unii mi-au oferit cuvinte dulci, alţii au vorbit fără ocolişuri, unii mi-au adus scuze, alţii promisiuni, iar unii doar au minţit. Se scutură. Până la urmă, vorbele sunt doar vânt. — Nu i-ai putut aduce nicio speranţă? — Doar false speranţe, iar eu nu fac aşa ceva, spuse Davos. De la mine a auzit adevărul. Maester Cressen îşi aminti ziua când Davos a fost făcut cavaler, după asediul de la Capătul Furtunii. Lordul Stannis, împreună cu o mică garnizoană, ocupase castelul timp de aproape un an, cucerind marea oştire a Lorzilor Tyrell şi a lui Redwyne. Până şi marea se ridicase împotriva lor, vegheată zi şi noapte de galerele lui Redwyne, cu stindardele burgunde ale Arborelui fâlfâind în vânt. La Capătul Furtunii, caii fuseseră de mult mâncaţi, câinii şi pisicile dispăruseră, iar garnizoana ajunsese să mănânce rădăcini şi şobolani. Atunci a venit o noapte în care era lună nouă şi nori negri ascundeau stelele. La adăpostul întunericului, Davos, contraban­distul, a forţat blocada lui Redwyne şi stâncile Golfului Naufragiilor deopotrivă. Mica lui corabie avea carena neagră, pânzele negre, vâsle negre şi o cală ticsită cu ceapă şi peşte sărat. Destul de puţin, dar a ţinut în viaţă garnizoana suficient ca Eddard Stark să ajungă la Capătul Furtunii şi să pună capăt asediului. Lordul Stannis l-a răsplătit pe Davos cu pământuri alese la Capul Mâniei, cu o mică fortăreaţă şi cu onorurile de cavaler…, dar a decretat, de asemenea, ca va pierde câte o falangă de la fiecare deget al mâinii stângi pentru fiecare an, ca să plătească pentru toţi anii de tâlhărie. Davos fusese de acord, cu condiţia ca Stannis însuşi să ţină cuţitul. Nu accepta niciun fel de pedeapsă din mâini mai puţin nobile. Stăpânul a folosit un satâr de măcelar, cel mai bun, ca să taie curat şi cu precizie. După această întâmplare, Davos a ales numele de Seaworth, Comoara Mării, pentru noua sa reşedinţă, şi ca blazon a adoptat o corabie neagră pe un fundal gri deschis – cu o ceapă desenată pe pânze. Fostului tâlhar îi plăcea să spună că Lordul Stannis i-a făcut un hatâr că i-a lăsat de curăţat şi tăiat cu patru unghii mai puţin. Nu, gândi Cressen, un om ca acela nu ar da false speranţe, nici nu ar îndulci adevărul. — Ser Davos, adevărul poate avea un gust amar, chiar şi pentru un om puternic ca Lordul Stannis. Se gândea mereu la întoarcerea la Debarcaderul Regelui, în deplinătatea puterilor sale, ca să zdrobească duşmanii şi să-şi revendice ceea ce îi aparţinea de drept. Însă acum... — Dacă îşi duce oastea firavă la Debarcaderul Regelui, o va conduce la moarte. Nu are destule oştiri. Atâta lucru i-am spus şi eu, dar ştii cât de mândru e. Davos îşi ridică mâna înmănuşată. Îmi vor creşte degetele înapoi înainte ca omul acela să se plece în faţa raţiunii. Bătrânul oftă. — Ai făcut tot ce ai putut. Acum trebuie să mă alătur glasului tău. Încet, îşi reluă urcuşul. Locul de refugiu al Lordului Stannis era o cameră mare, circulară, cu pereţi zidiţi din piatră neagră şi patru ferestre înguste care dădeau către cele patru puncte cardinale. În mijlocul încăperii se afla o masă imensă, de la care i se trăgea şi numele, o bucată mare de lemn sculptat, făcută la porunca lui Aegon Targaryen, în perioada anterioară Cuceririi. Masa Pictată măsura mai bine de cincisprezece metri în lungime şi, probabil, jumătate pe atât în lăţime în punctul cel mai larg, însă avea mai puţin de un metru şi jumătate în partea cea mai îngustă. Tâmplarii lui Aegon îi dăduseră forma tărâmului Westeros, tăind cu fierăstrăul fiecare golf şi fiecare peninsulă, până ce nu a mai avut nicio margine dreaptă. Pe suprafaţa mesei, înnegrită de aproape trei sute de ani de lăcuire, erau pictate cele Şapte Regate, aşa cum fuseseră ele pe vremea lui Aegon, râuri şi munţi, castele şi oraşe, lacuri şi păduri. În cameră se afla un singur scaun, poziţionat cu grijă exact în locul pe care Pia­tra Dragonului îl ocupase pe coasta Westeros, şi ridicat astfel încât să ofere o imagine de ansamblu asupra tăbliei. În scaun şedea un bărbat îmbrăcat cu un surtuc de piele strâns legat pe lângă trup şi pantaloni din lână aspră, maro. Când Maester Cressen intră, bărbatul îşi ridică privirea. — Ştiam că tu vei veni, bătrâne, fie că te chem sau nu. Nu era nici urmă de căl­dură în glasul lui; arareori era. Stannis Baratheon, Lord al Pietrei Dragonului şi, prin graţia zeilor, moştenitor al Tronului de Fier al celor Şapte Regate ale Westerosului, avea umerii largi şi braţele musculoase, o faţă întinsă şi un trup încordat care aminteau de pielea de animal uscată la soare, dură ca oţelul. Aspru era cuvântul pe care îl foloseau oamenii când vorbeau despre Stannis, şi aspru era. Deşi nu împlinise încă treizeci şi cinci de ani, pe cap îi mai rămăsese doar o dâră de păr negru, în spatele urechilor, ca umbra unei coroane. Fratele său, răposatul Rege Robert, îşi lăsase barbă în ultimii ani de viaţă. Maester Cressen nu îi văzuse barba niciodată, dar se spunea că avea un aspect sălbatic, era deasă şi fioroasă. În replică parcă, Stannis îşi purta barba scurtă şi deasă. Se întindea ca o umbră neagră-albăstruie de-a lungul pomeţilor osoşi şi a maxilarului pătrat. Ochii lui erau ca nişte răni deschise sub sprâncenele stufoase, de un albastru întunecat ca marea în noapte. Gura lui l-ar fi adus la disperare până şi pe cel mai vesel dintre bufoni; era o gură făcută să se încrunte, să se strâmbe şi să for­muleze comenzi tăioase, cu buzele subţiri şi palide şi muşchii încordaţi, o gură care uitase să zâmbească şi nu ştiuse niciodată să râdă. Uneori, în noapte, când lumea devenea foarte tăcută şi liniştită, Maester Cressen avea impresia că îl aude pe Lordul Stannis scrâşnind din dinţi, în cealaltă aripă a castelului. — Pe vremuri m-ai fi trezit, spuse bătrânul. — Pe vremuri erai tânăr. Acum eşti bătrân şi bolnav şi ai nevoie de somn. Stannis nu învăţase să-şi îndulcească vorbele, să disimuleze sau să flateze, el spunea ceea ce gândea şi cei cărora nu le plăcea felul lui de a fi puteau să se ducă naibii. — Ştiam că vei afla ce avea de spus Davos, destul de curând. Tu afli întotdeauna, nu-i aşa? — N-aş fi de niciun folos dacă nu aş afla, răspunse Cressen. L-am întâlnit pe Davos pe scări. — Şi ţi-a spus totul, presupun. Ar fi trebuit să-i tai limba odată cu degetele. — Atunci ţi-ar fi fost un prost mesager. — Mi-a fost oricum un prost mesager. Lorzii Furtunii nu vor să se ridice alături de mine. Se pare că nu mă plac, iar justeţea cauzei mele nu înseamnă nimic pentru ei. Cei laşi vor sta în spatele zidurilor şi vor aştepta să vadă cum bate vântul şi cine e pe cale să câştige. Cei curajoşi s-au declarat deja de partea lui Renly. De partea lui Renly! Scuipă numele, de parcă ar fi avut otravă pe limbă. — Fratele tău a fost Lordul Capătului Furtunii mai bine de treisprezece ani. Aceşti lorzi au jurat să fie stegarii lui. — Ai lui, izbucni Stannis, când, de drept, ar trebui să fie stegarii mei. Nu am cerut niciodată Piatra Dragonului. Nu am vrut-o. Am preluat-o fiindcă duşmanii lui Robert erau aici, iar el mi-a ordonat să-i scot afară. I-am construit flota şi i-am făcut treaba, supus cum trebuie să fie un frate mai mic faţă de cel mare, aşa cum ar fi trebuit să fie Renly faţă de mine. Şi care au fost mulţumirile lui Robert? Mă numeşte Lord al Pietrei Dragonului şi îi dă lui Renly Capătul Furtunii şi proprietăţile acestuia. Capătul Furtunii a aparţinut Casei Baratheon timp de trei sute de ani, de drept ar fi trebuit să-mi revină mie când Robert a preluat Tronul de Fier. Era o amărăciune veche, resimţită profund, acum mai mult ca oricând. Aici era miezul slăbiciunii stăpânului, căci Piatra Dragonului, deşi era veche şi puternică, avea influenţă doar asupra câtorva lorzi neînsemnaţi, ale căror teritorii, insule stân­coase, erau prea slab populate ca să adune oamenii de care avea nevoie Stannis. Chiar şi cu mercenarii pe care îi adusese peste Marea Îngustă, din Oraşele Libere Myr şi Lys, oştirea aşezată dincolo de ziduri era mult prea mică pentru a doborî puterea Casei Lannister. — Robert ţi-a făcut o nedreptate, răspunse prudent Maester Cressen, deşi a avut motive întemeiate. Piatra Dragonului fusese de multă vreme reşedinţa Casei Targaryen. Avea nevoie de tăria unui bărbat pentru a domni acolo, iar Renly era doar un copil. — El e şi acum un copil, afirmă Stannis, iar furia din glasul său răsună în sala goală, un copil care se gândeşte să-mi smulgă coroana de pe frunte. Ce a făcut Renly vreodată ca să câştige un tron? Stă în consiliu şi face glume cu Degeţel, iar la turniruri îşi pune superba armură şi se lasă doborât de pe cal de unul mai bun ca el. Asta îl caracterizează pe fratele meu Renly, care crede că ar trebui să fie rege. Te întreb, de ce m-au pedepsit zeii cu fraţi? — Nu pot răspunde în locul zeilor. — Foarte rar dai răspunsuri în ultimul timp, pare-mi-se. Cine îi e Maester lui Renly? Poate că ar trebui să trimit după el. Poate că mi-ar plăcea mai mult sfatul lui. Ce crezi că a spus acest Maester când fratele meu a decis să-mi fure coroana? Ce sfaturi i-a oferit colegul tău acestui trădător de-un sânge cu mine? — M-aş mira dacă Lordul Renly ar cere vreun sfat, Înălţimea Ta. Cel mai mic din cei trei fii ai Lordului Steffon devenise un om curajos, dar nechibzuit, care acţiona mai degrabă sub impuls decât calculat. Prin asta, şi prin multe altele, se asemăna cu fratele său Robert şi era complet diferit de Stannis. — Înălţimea Ta, repetă Stannis cu amărăciune. Îţi râzi de mine cu purtări regeşti, dar al cui rege sunt eu? Piatra Dragonului şi câteva stânci în Marea Îngustă, iată regatul meu. Coborî treptele scaunului pentru a sta în faţa mesei, lăsându-şi umbra să cadă peste gura Izvorului Apei Negre şi a pădurii pictate, unde se afla acum Debarcaderul Regelui. Rămase acolo, cu gândul la tărâmul pe care voia să-l revendice, atât de aproape, să-l atingi cu mâna, şi totuşi atât de departe. Diseară am să cinez cu lorzii mei stegari, atâţia câţi sunt: Celtigar, Velaryon, Bar Emmon, toată neînsemnata lor adunare. Slabă recoltă, dacă e să spunem adevărul, dar ei sunt ceea ce mi-au lăsat fraţii mei. Acel pirat din Lys, Salldhor Saan, va veni cu ultimele socoteli pentru ceea ce-i datorez, iar Morosh din Myr mă va agasa cu discuţii despre maree şi vijelii de toamnă, în timp ce Lordul Sunglass va mormăi pios despre voinţa celor Şapte. Celtigar va dori să ştie care Lorzi ai Furtunii ni se vor alătura. Velaryon va ameninţa că-şi duce oştenii acasă dacă nu atacăm îndată. Ce le pot spune? Ce trebuie să fac acum? — Adevăraţii tăi duşmani sunt Lannisterii, stăpâne, răspunse Maester Cres­sen. Dacă tu şi fratele tău aţi face front comun împotriva lor... — Nu voi trata cu Renly, spuse Stannis pe un ton care nu lăsa loc de discuţii. Nu, atâta timp cât îşi spune rege. — Atunci nu cu Renly, cedă Maester. Stăpânul lui era mândru şi neînduplecat când lua o decizie, nimic nu o putea schimba. Şi alţii ar putea să servească nevoilor tale. Fiul lui Eddard Stark a fost proclamat Rege în Nord, cu toată puterea de la Winterfell şi Riverrun în spate. — Un băiat necopt, spuse Stannis, şi încă un fals rege. Iar eu să accept un regat fărâmiţat? — Cu siguranţă o jumătate de regat e mai bună decât nimic, spuse Cressen, şi, dacă îl ajuţi pe băiat să răzbune uciderea tatălui său... — De ce ar trebui să-l răzbun eu pe Eddard Stark? Nu a însemnat nimic pentru mine. O, Robert l-a iubit, poţi fi sigur. L-a iubit ca pe un frate, oare cât de des am auzit asta? Eu eram fratele lui, nu Ned Stark, dar nu ţi-ai fi dat seama niciodată, judecând după felul în care mă trata. I-am păstrat Capătul Furtunii, privind cum oameni de treabă mor de foame în timp ce Mace Tyrell şi Paxter Redwyne se ospătau dincolo de zidurile mele. Mi-a mulţumit Robert? Nu. I-a mulţumit lui Stark, pentru că a ridicat asediul când ajunsesem la şobolani şi ridichi. Am alcătuit o armată, la porunca lui Robert, am preluat Piatra Dragonului în numele lui. Oare mi-a luat mâna şi mi-a spus: Bravo, frăţioare, ce m-aş fi făcut fără tine? Nu, m-a învinuit că l-am lăsat pe Willem Darry să-l răpească pe Viserys şi pe copil, de parcă i-aş fi putut opri. Am stat în consiliul său timp de cincisprezece ani, ajutându-l pe Jon Arryn să-i conducă regatul, în timp ce Robert a băut şi s-a destrăbălat, dar când a murit Jon, oare fratele meu m-a numit Mâna lui? Nu, a alergat la scumpul lui prieten Ned Stark şi i-a oferit lui această onoare. Şi puţin bine le-a făcut amândurora. — Ce-a fost, a fost, stăpâne, spuse cu blândeţe Maester Cressen. Multe nedreptăţi ţi s-au făcut, dar trecutul e ţărână. Viitorul mai poate fi cucerit, dacă te uneşti cu cei din neamul Stark. Mai sunt şi alţii pe care i-ai putea chema. Ce părere ai despre Lady Arryn? Dacă regina i-a ucis soţul, cu siguranţă va dori să i se facă dreptate. Are un fiu, moştenitorul lui Jon Arryn. Dacă i-ai da-o pe Shireen în căsătorie... — Băiatul e slab şi bolnăvicios, obiectă Lordul Stannis. Până şi tatăl său şi-a dat seama de asta când mi-a cerut să-l primesc la Piatra Dragonului. Poate i s-ar fi potrivit o slujbă de paj, dar acea blestemată femeie Lannister l-a otrăvit pe Lordul Ar­ryn înainte ca acest lucru să se poată realiza, iar acum Lysa îl ascunde în Eyrie. Nu se va despărţi niciodată de băiat, ţi-o jur. — Atunci trebuie să o trimiţi pe Shireen la Eyrie, îl imploră Maester. Piatra Dragonului este un cămin mohorât pentru un copil. Lasă-l pe bufon să meargă cu ea, ca să aibă în preajmă o figură cunoscută.  — Cunoscută şi hidoasă. Stannis încruntă o sprânceană, gânditor. Totuşi... poate că merită încercat... — E nevoie ca stăpânul de drept al celor Şapte Regate să cerşească ajutor de la văduve şi uzurpatori? întrebă tăios un glas de femeie. Maester Cressen se întoarse şi îşi plecă creştetul. — Doamna mea, spuse el, mâhnit că nu a auzit-o intrând. Lordul Stannis se încruntă. — Eu nu cerşesc. De la nimeni. Fă bine şi ţine minte, femeie. — Mă bucur să aud asta, stăpâne. Lady Selyse era la fel de înaltă ca soţul ei, cu trupul slab şi faţa uscăţivă, cu urechi proeminente, un nas ascuţit şi o uşoară umbră de mustăcioară deasupra bu­zei. Şi-o smulgea zilnic şi o blestema cu regularitate, dar reapărea mereu, cu obstinaţie. Avea ochii spălăciţi, gura uscată şi vocea stridentă. Vorbi acum cu gla­sul ei spart: — Lady Arryn îţi datorează supunere, la fel şi cei din neamul Stark, fratele tău Renly şi toţi ceilalţi. Tu eşti adevăratul lor rege. Nu s-ar cuveni să te rogi şi să te târguieşti cu ei pentru ceea ce este al tău de drept, prin harul Zeului. Zeu, spusese, nu zei. Femeia roşie o cucerise, trup şi suflet, îndepărtând-o de la zeii celor Şapte Regate, vechi şi noi, pentru a-l slăvi pe cel pe care ei îl numesc Stăpânul Luminii. — Zeul tău poate să-şi păstreze harul, spuse Lord Stannis, care nu împărtăşea noua credinţă înflăcărată a soţiei sale. De săbii am eu nevoie, nu de binecuvântări. Ai pe undeva ascunsă vreo armată despre care nu mi-ai spus? Nu era pic de afecţiune în tonul lui. Stannis nu se simţise niciodată în largul lui în compania femeilor, nici chiar a propriei sale soţii. Când fusese plecat la Debarcaderul Regelui, să ia parte la consiliul lui Robert, o lăsase pe Selyse la Piatra Dragonului, cu fiica lor. Scrisorile lui fuseseră puţine la număr, vizitele şi mai puţine; îşi făcea datoria în patul conjugal o dată sau de două ori pe an, dar fără plăcere, iar fiii la care sperase cândva nu veniseră niciodată. — Fraţii, unchii şi verii mei au oştiri, îi spuse Selyse. Casa Florent va veni sub stindardul tău. — Casa Florent poate să scoată la luptă două mii de săbii, în cel mai bun caz. Se spunea că Stannis cunoştea forţa fiecărei case din cele Şapte Regate. Iar tu ai cu mult mai multă încredere în fraţii şi în unchii tăi decât mine, doamna mea. Pământurile Casei Florent sunt mult prea aproape de Highgarden ca unchiul tău să rişte să stâr­nească mânia lui Mace Tyrell. — Mai există o cale. Lady Selyse veni mai aproape. Priveşte pe fereastră, dom­nul meu. E un semn pe care îl aşteptai, înscris pe cer. Roşu e semnul, roşu ca flacăra, roşu ca inima arzătoare a adevăratului zeu. Este stindardul lui – şi al tău! Vezi cum se desfăşoară pe cer, ca răsuflarea fierbinte a unui dragon, iar tu eşti Stăpânul Pietrei Dragonului. Înseamnă că vremea ta a sosit. Nimic nu e mai sigur decât asta. Eşti hărăzit să pleci de pe această stâncă pustie, aşa cum, cândva, a plecat pe mare Aegon Cuceritorul, să mături totul în calea ta, aşa cum a făcut el. Trebuie doar să rosteşti un cuvânt şi să îmbrăţişezi puterea Stăpânului Luminii. — Câte săbii va pune Stăpânul Luminii în mâna mea? întrebă Stannis din nou. — Câte ai nevoie, promise soţia lui. Săbiile de la Capătul Furtunii şi de la Highgarden, pentru început, şi toţi lorzii lui stegari. — Davos ţi-ar spune altceva, zise Stannis. Acele săbii i-au jurat credinţă lui Renly. Îl iubesc pe fermecătorul meu frăţior, aşa cum l-au iubit cândva pe Robert... şi cum nu m-au iubit niciodată pe mine. — Da, răspunse ea, dar dacă Renly ar muri... Stannis o privi pe doamna lui printre gene până ce Cressen nu mai putu să tacă: — E de neconceput, Înălţimea Ta, oricâte nebunii a comis Renly... — Nebunii? Eu le numesc acte de trădare. Stannis îi întoarse spatele soţiei sale. Fratele meu este tânăr şi puternic şi are în jurul lui o imensă armată şi pe acei cavaleri ai curcubeului. — Melisandre s-a uitat în flăcări şi l-a văzut mort. Cressen era oripilat. — Fratricid... Stăpâne, este un lucru rău, de neconceput... te rog, ascultă-mă. Lady Selyse îl măsură cu privirea. — Şi ce-i vei spune, Maester? Cum poate să câştige jumătate de regat dacă merge la cei din neamul Stark în genunchi şi i-o vinde pe fiica noastră lui Lysa Arryn? — Ţi-am auzit sfatul, Cressen, spuse Lordul Stannis. Acum vreau să-l aud pe al ei. Poţi pleca. Maester Cressen făcu o plecăciune, coborându-şi un genunchi înţepenit. Simţea în spate privirea Doamnei Selyse, în timp ce străbătea camera, târşâindu-şi încet picioarele. În momentul când ajunse în josul scărilor, tot ce mai putea face era să se ţină pe picioare. — Ajută-mă, îi ceru lui Pylos. Când ajunse înapoi la loc sigur, în camera lui, Cressen îi spuse tânărului că poate să plece şi ieşi, şchiopătând, pe balcon, să stea cu garguiele lui şi să privească îndelung marea. Una dintre navele de război ale lui Salladhor Saan brăzda marea în preajma castelului, cu carena în dungi viu colorate sfârtecând apa verde-cenuşie, în timp ce vâslele se ridicau şi coborau. O urmări cu privirea până ce dispăru dincolo de promontoriu. De-ar putea să dispară atât de uşor şi temerile mele! Trăise atât de mult doar pentru asta? Când un maester îşi punea colanul la gât lăsa la o parte speranţa de a avea copii, dar Cressen se simţise adesea ca un tată. Robert, Stannis, Renly... trei fii crescuse după ce marea furioasă îl revendicase pe Lordul Steffon. Făcuse o treabă atât de proastă încât trebuia să-l vadă pe unul ucigându-l pe celălalt? Nu putea îngădui asta, nu va îngădui asta. Femeia era de vină. Nu Lady Selyse, cealaltă femeie. Femeia roşie, cum o numise slujitoarea, de teamă să-i rostească numele. — Eu am să-i rostesc numele, îi spuse Cressen câinelui negru de piatră. Me­lisandre, Ea. Melisandre din Asshai, vrăjitoarea, stăpâna magiei şi preoteasă a lui R’hllor, Stăpânul Luminii, Inima Focului, Zeul Focului şi al Umbrei. Melisandre, a cărei nebunie nu trebuia lăsată să se răspândească dincolo de Piatra Dragonului. Apartamentele lui păreau întunecate şi mohorâte, după strălucirea dimineţii. Cu mâini tremurătoare, bătrânul îşi aprinse lumânarea şi o duse în camera de lucru aflată sub scara ce ducea la stâncărie, unde uleiurile, poţiunile şi leacurile lui se odihneau ordonate pe rafturi. Pe raftul de jos, în spatele unui rând de alifii aşezate în vase de lut găsi o fiolă de sticlă indigo, cam cât degetul său mic. Sticluţa zornăi când o scutură. Cressen suflă stratul de praf şi o duse pe masă. Lovind-o de scaun, scoase dopul şi vărsă conţinutul. O mulţime de cristale, nu mai mari decât nişte seminţe, se împrăştiară pe pergamentul pe care îl citea. Străluceau ca nestematele la lumina lumânării, atât de roşii, încât se pomeni gândindu-se că până atunci nu le văzuse niciodată cu adevărat culoarea. Îşi simţea lanţul de la gât atârnând greu. Atinse uşor unul dintre cristale cu vârful degetului mic. Un lucru atât de mic să deţină puterea vieţii şi a morţii! Era făcut dintr-o anumită plantă care creştea doar pe insulele Mării de Jad, peste mări şi ţări. Frunzele trebuiau uscate şi înmuiate într-o soluţie de apă cu lămâie şi zahăr şi cu anumite mirodenii rare din Insulele Verii. După aceea puteau fi scoase, dar poţiunea trebuia îngroşată cu cenuşă şi lăsată să se cristalizeze. Procesul era lent şi dificil, ingredientele scumpe şi greu de procurat. Totuşi, alchimiştii din Lys cunoşteau modul de preparare, iar Bărbaţii Fără Chip din Braavos şi maesterii acestui ordin îl cunoşteau şi ei, deşi despre asta nu se vorbea dincolo de zidurile Citadelei. Toată lumea ştia că un maester îşi făurea colanul de argint când învăţa arta tămăduirii – dar lumea prefera să uite că bărbaţii care ştiau cum să vindece ştiau şi cum să ucidă. Cressen nu îşi mai amintea ce nume dăduseră Ashaii frunzei sau otrăvitorii din Lys cristalului. În Citadelă, se numea pur şi simplu strangulator. Dizolvat în vin, făcea ca muşchii gâtului să se strângă mai puternic ca orice pumn, închizând căile respiratorii. Se spunea că faţa victimei devenea stacojie, ca mica sămânţă de cristal care îi provocase moartea, dar la fel se întâmpla şi când cineva se îneca cu o bucăţică de mâncare. Şi chiar în noaptea aceasta, Lordul Stannis îşi va ospăta lorzii stegari, soţia... şi pe femeia roşie, Melisandre din Asshai.  Trebuie să mă odihnesc, îşi spuse Maester Cressen, trebuie să fiu în toată puterea în seara asta. Mâinile nu trebuie să-mi tremure, nici curajul să mi se moleşească. Este un lucru îngrozitor, şi totuşi trebuie făcut. Dacă există zei, cu siguranţă mă vor ierta. Dormise atât de prost în ultimul timp. Un pui de somn l-ar revigora pentru greaua încercare ce va urma. Ostenit, se îndreptă clătinându-se către pat. Cu toate acestea, când închise ochii, continuă să vadă lumina cometei, roşie şi înfricoşătoare şi foarte vie, în mijlocul întunericului din visele sale. Poate că este cometa mea, gândi ca prin vis, chiar înainte să-l cuprindă somnul. Un semn al sângelui, prevestind crima... da... Când se trezi, era întuneric beznă, dormitorul lui era negru şi îl dureau toate încheieturile. Cressen îşi ridică trupul cu greu, iar capul îi bubuia. Apucându-şi bastonul, se ridică, clătinându-se, în picioare. Atât de târziu, se gândi. Nu m-au chemat. Era întotdeauna chemat la ospeţe, aşezat la loc de cinste, lângă Lordul Stannis. Chipul stăpânului îi juca în faţa ochilor, dar nu bărbatul de acum, ci flăcăul de odinioară, stând înfrigurat în umbră, în timp ce fratele lui era scăldat în razele soarelui. Orice ar fi făcut, Robert i-o lua înainte. Bietul băiat... Trebuie să se grăbească, pentru binele lui. Maester găsi cristalele acolo unde le lăsase şi le adună de pe pergament. Cres­sen nu avea inele scobite, aşa cum se spunea că preferau otrăvitorii din Lys, dar înăuntrul mânecilor largi ale hainei sale erau cusute o mulţime de buzunare, mari şi mici. Ascunse seminţele strangulatoare într-unul dintre buzunare, dădu uşa la o parte şi strigă: — Pylos? Unde eşti? Neauzind niciun răspuns, strigă din nou, mai tare: Pylos! Am nevoie de ajutor. Tot nimic. Era ciudat. Tânărul maester avea camera imediat după colţ, în josul scării, de unde putea să audă uşor. În cele din urmă, Cressen fu nevoit să strige ser­vitorii. — Grăbiţi-vă, le spuse. Am dormit prea mult. Probabil că la ora asta petrec, beau... ar fi trebuit să mă trezească. Ce s-a întâmplat cu Maester Pylos? Trebui să traverseze din nou galeria lungă. Vântul nopţii şuiera prin ferestrele mari, încărcat de mirosul înţepător al mării. De-a lungul zidurilor Pietrei Dragonului pâlpâiau torţe, şi în tabăra îndepărtată vedea sute de focuri arzând, de parcă o puzderie de stele ar fi căzut pe pământ. Sus, cometa ardea roşie şi malefică. Sunt prea bătrân şi prea înţelept ca să mă tem de asemenea lucruri, îşi spuse Maester. Uşile Sălii Mari erau aşezate în gura unui dragon de piatră. Le ceru servitorilor să-l lase la intrare. Era mai bine să intre singur, nu trebuia să pară slab. Spriji­nin­du-se cu putere în baston, Cressen urcă şchiopătând ultimele câteva trepte şi se opri dincolo de dinţii porţii. Doi străjeri deschiseră uşile roşii, grele, eliberând din­tr-odată o explozie de zgomot şi lumină. Cressen coborî în pântecele dragonului. Peste zornăitul cuţitelor şi al farfuriilor şi peste murmurul surd al conversaţiei, îl auzi pe Chip Peticit cântând: „...dansează, stăpâne, dansează, stăpâne”, acompaniat de tălăngile sunătoare. Acelaşi cântec îngrozitor pe care îl cântase de dimineaţă. Umbrele vin ca să rămână, stăpâne, să rămână, să rămână. La mesele de jos se înghesuiau cavaleri, arcaşi şi căpitani de arme, rupând bucăţi mari de pâine neagră pentru a le înmuia în tocana de peşte. Aici nu se auzeau râsetele puternice sau strigătele zgomotoase care pătau onoarea altor ospeţe. Lordul Stannis nu îngăduia aşa ceva. Cressen îşi croi drum către platforma ridicată, unde lorzii stăteau împreună cu regele. Fu nevoit să-l ocolească pe Chip Peticit dansând în sunetul tălăngilor. Bufonul nici nu-l auzi şi nici nu-l văzu apropiindu-se. Sărind de pe un picior pe altul, se prăvăli peste Cressen, doborându-i toiagul din mână. Se prăbuşiră amândoi, într-o harababură de mâini şi de picioare, în timp ce în jurul lor se stârniră hohote de râs. Fără îndoială, era o privelişte comică. Chip Peticit se lăbărţă pe jumătate deasupra lui, cu faţa mică şi pestriţă de bufon lipită de faţa lui Cressen. Îşi pierduse micul coif cu coarne şi tălăngi. — Sub mare, cazi în sus, zise el. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Chicotind, bufonul se rostogoli, sări în picioare şi începu să danseze. Încercând să salveze situaţia, Maester schiţă un zâmbet şi se strădui să se ridice, dar şoldul îl durea atât de tare încât, pentru o clipă, se temu că şi l-a rupt din nou. Simţi cum mâini puternice îl apucă de sub braţe şi îl ridică în picioare. — Mulţumesc, Ser, murmură el, întorcându-se să vadă cine era cavalerul care îi venise în ajutor. — Maester, spuse Lady Melisandre cu glasul ei grav, cu iz de muzică din Marea de Jad. Ar trebui să fii mai atent. Ca întotdeauna, era îmbrăcată în roşu din cap până-n picioare: o rochie lungă, largă, din mătase uşoară, strălucitoare ca focul, cu mâneci lungi şi tăieturi adânci în corsaj, care lăsau să se întrezărească materialul de un roşu mai închis, sângeriu, de dedesubt. La gât purta un colier roşu-auriu, mai strâns decât al oricărui maester, împodobit cu un singur rubin mare. Părul ei nu avea nici culoarea portocalei, nici a zmeurei, pe care o avea de obicei părul oamenilor roşcaţi, ci aceea a aramei arse strălucind în lumina torţelor. Până şi ochii ei erau roşii, dar avea pielea netedă şi albă, nepătată, ca spuma laptelui. Era suplă, mlădioasă, mai înaltă decât cei mai mulţi cavaleri, cu sâni rotunzi şi talia îngustă şi cu faţa în formă de inimă. Când se opreau asupra ei, ochii bărbaţilor nu se îndepărtau cu uşurinţă. Nici măcar ochii unui maester. Mulţi spuneau că e frumoasă. Nu era frumoasă. Era roşie şi năprasnică şi roşie. — Eu... îţi mulţumesc, doamna mea. — Un om de vârsta ta trebuie să se uite pe unde umblă, spuse Melisandre cur­tenitoare. Noaptea e întunecată şi plină de spaime. Cunoştea fraza, o rugăciune a religiei ei. Nu contează, am o credinţă a mea. — Doar copiii se tem de întuneric, îi răspunse. Chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, îl auzi pe Chip Peticit reluându-şi cântecul: — Umbrele încep să danseze, stăpâne, să danseze, stăpâne, să danseze... — Iată o şaradă, spuse Melisandre. Un nebun isteţ şi un înţelept nebun. Aple­cându-se, luă coiful lui Chip Peticit de pe jos şi îl aşeză pe capul lui Cressen. Tălăngile sunară încet, în timp ce mica găleată îi coborî peste urechi. O coroană pe măsura lanţului tău, Lord Maester, anunţă ea. De jur-împrejurul lor toată lumea râdea. Cressen strânse din buze şi se strădui să-şi stăpânească mânia. Îl credea slab şi neajutorat, dar va afla că nu e aşa înainte de sfârşitul nopţii. Poate că era bătrân, dar încă era un Maester al Citadelei. — Nu am nevoie de nicio coroană în afară de adevăr, îi spuse, scoţându-şi coiful de bufon de pe cap. — Există adevăruri în această lume care nu sunt învăţate în Oraşul Vechi. Melisandre se răsuci pe călcâie, într-o vâltoare de mătase roşie, şi se îndreptă către masa mare, unde stăteau Regele Stannis şi regina lui. Cressen îi dădu înapoi lui Chip Peticit mica găleată de tinichea cu coarne, şi o urmă. Maester Pylos şedea la locul lui. Bătrânul nu putu decât să se oprească şi să se uite lung la el. — Maester Pylos, zise în cele din urmă. Tu... tu nu m-ai trezit. — Înălţimea Sa mi-a poruncit să te las să te odihneşti. Pylos avu cel puţin decenţa să roşească. Mi-a spus că nu e nevoie de tine aici. Cressen privi în tăcere peste mulţimea de cavaleri, căpitani şi lorzi. Lordul Celtigar, bătrân şi ursuz, purta o mantie împodobită cu crabi roşii, pe un fond de culoarea granitului. Frumosul Lord Velaryon alesese o mătase verde ca marea, cu calul de mare alb-auriu la gât, în ton cu pletele sale lungi, blonde. Lordul Bar Em­mon, acel băieţandru bucălat de paisprezece ani, era înveşmântat în catifea purpurie, garnisită cu blană albă de focă. Ser Axell Florent avea acelaşi aer lipsit de eleganţă chiar şi în veşminte din ţesătură roşcată şi blană de vulpe, piosul Lord Sun­glass purta pietrele lunii la gât, la încheietura mâinii şi pe deget, iar căpitanul din Lys, Salladhor Saan, era tot numai o strălucire de satin roşu-aprins, aur şi giuvaiere. Numai Ser Davos, care era îmbrăcat simplu, într-o tunică maro şi o mantie verde de lână, îi întâlni privirea, cu milă în ochi. — Eşti prea bolnav şi prea năuc ca să-mi fii de folos, bătrâne. Semăna cu glasul Lordului Stannis, dar nu putea să fie, nu putea. Pylos mă va sfătui de-acum încolo. Deja lucrează cu corbii, de când nu te mai poţi urca la stâncărie. Nu am de gând să te văd murind în slujba mea. Maester Cressen clipi. Stannis, stăpânul meu, băiatul meu trist şi posomorât, fiu pe care nu l-am avut niciodată, nu trebuie să faci asta, nu ştii cât de mult am ţinut la tine, cum am trăit pentru tine, cum te-am iubit, fără să ţin seama de nimic? Da, te-am iubit, mai mult chiar decât pe Robert sau pe Renly, căci tu ai fost cel neiubit, cel care avea cel mai mult nevoie de mine. Cu toate acestea, nu spuse decât: — Cum porunceşti, stăpâne, dar... dar mi-e foame. Nu am şi eu un loc la masa ta? Lângă tine, locul meu e lângă tine... Ser Davos se ridică de pe bancă. — Aş fi onorat dacă Maester ar sta aici, lângă mine, Înălţimea Ta. — Cum doreşti. Lordul Stannis se întoarse, pentru a-i spune ceva lui Meli­sandre, care se aşezase în dreapta lui, la locul de mare cinste. Lady Selyse se afla la stânga sa, cu un licăr de zâmbet strălucitor şi delicat ca giuvaiere ei. Prea departe, gândi Cressen posomorât, privind către locul unde era aşezat Ser Davos. Între contrabandist şi masa de onoare se aflau jumătate dintre lorzii stegari. Trebuie să fiu mai aproape de ea dacă vreau să-i pun strangulatorul în cupă, dar cum? Chip Peticit ţopăia prin preajmă, în timp ce Maester îşi croi încet drumul către masa lui Davos Seaworth. — Aici mâncăm peşte, zise voios bufonul, fluturând un cod întreg, ca pe un sceptru. În mare, peştii ne mănâncă pe noi. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Ser Davos se dădu la o parte să-i facă loc pe bancă. — Ar trebui să fim cu toţii îmbrăcaţi în haine de bufon în seara asta, spuse el posac, în timp ce Cressen se aşeză, căci ceea ce suntem pe cale să facem este o nebunie. Femeia roşie a văzut victorie în flăcările ei, aşa că Stannis are de gând să se impună cu orice preţ. Cât de curând s-ar putea să vedem cu toţii ce a văzut Chip Peticit – mă tem că fundul mării. Cressen îşi vârî mâinile în mâneci, ca şi cum ar fi vrut să se încălzească. Degetele sale găsiră cocoloaşele tari făcute în lână de cristale. — Lord Stannis. Stannis întoarse capul dinspre femeia roşie, dar cea care răspunse fu lady Selyse. — Rege Stannis. Uiţi de tine, Maester. — E bătrân, are mintea rătăcită, îi zise ursuz regele. Ce este, Cressen? Spune ce ai de spus. — Întrucât ai de gând să pleci pe mare, este vital să faci cauză comună cu Lor­dul Stark şi Lordul Arryn. — Nu fac cauză comună cu nimeni, zise Stannis Baratheon. — Nu mai mult decât face lumina cauză comună cu întunericul. Lady Selyse îi luă mâna. Stannis clătină din cap. — Cei din clanul Stark caută să-mi fure jumătate din regat, întocmai cum cei din clanul Lannister mi-au furat tronul, iar fratele meu iubit, săbiile, avutul şi cetăţile care îmi aparţin de drept. Sunt cu toţii nişte uzurpatori şi sunt cu toţii duşmanii mei. L-am pierdut, gândi Cressen disperat. Numai de s-ar putea apropia cumva de Melisandre fără să fie văzut... Avea nevoie să ajungă doar o clipă la cupa ei. — Eşti moştenitorul de drept al fratelui tău Robert, adevăratul Stăpân al celor Şapte Regate şi Rege peste Andali, Rhoynar şi peste Cei Dintâi Oameni, spuse el cu disperare, dar chiar şi aşa, nu poţi spera să învingi fără aliaţi. — Are un aliat, spuse Lady Selyse. R’hllor, Stăpânul Luminii, Inima Focului, Zeul Flăcării şi al Umbrei. — Zeii sunt aliaţi nesiguri, în cel mai bun caz, insistă bătrânul, iar acela nu are nicio putere aici. — Crezi că nu? Când Melisandre îşi întoarse capul, rubinul de la gâtul ei captă lumina şi, pentru o clipă, străluci parcă la fel de puternic precum cometa. Dacă ai de gând să vorbeşti asemenea prostii, Maester, ar trebui să-ţi porţi din nou coroana. — Da, fu de acord Lady Selyse. Coiful lui Chip Peticit. Ţi se potriveşte de minune, bătrâne. Puneţi-l din nou, îţi poruncesc. — În mare, nimeni nu poartă pălării, spuse Chip Peticit. Ştiu, eu ştiu, oh, oh, oh. Ochii Lordului Stannis erau umbriţi sub fruntea grea, gura îi era încleştată, în timp ce maxilarul îi tremura încet. Întotdeauna scrâşnea din dinţi când era furios. — Bufonule, mârâi în cele din urmă, doamna mea porunceşte. Dă-i lui Cres­sen coiful tău. Nu, gândi bătrânul maester, acesta nu eşti tu, nu este felul tău de a fi, tu ai fost mereu drept, mereu aspru, dar niciodată crud, niciodată nu ai înţeles batjocura, după cum nu ai înţeles râsul. Chip Peticit se apropie dansând, cu tălăngile sunând, ding-dang-dong, ding-dong, ding-dang-dong. Maester rămase tăcut, în timp ce bufonul îi aşeză coiful cu coarne pe frunte. Cressen îşi plecă creştetul sub greutatea lui. Talăngile sunară. — Poate că ar trebui să-şi cânte sfaturile de-acum încolo, spuse Lady Selyse. — Mergi prea departe, femeie, zise Lordul Stannis. E un om bătrân şi m-a slujit bine.                                                                                 Şi te voi sluji până la sfârşit, scumpul meu stăpân, bietul meu fiu singuratic, gândi Cressen, găsind dintr-odată calea: Cupa lui Ser Davos se afla în faţa lui, încă pe ju­mătate plină cu vin roşu, sec. Găsi o bucată de cristal dur în mâneca sa, o strânse cu putere între degetul mare şi arătător, în timp ce se întinse după cupă. Cu mişcări line, agile, nu am voie să bâjbâi acum, se rugă, şi zeii fură îndurători. Într-o clipită, degetele îi erau goale. Mâinile nu îi fuseseră atât de sigure de ani de zile şi nici pe jumătate atât de agile. Davos a văzut, dar nimeni altcineva, era sigur. Cu cupa în mână, se ridică în picioare. — Poate că am fost un prost. Lady Melisandre, vrei să bei o cupă de vin împreună cu mine? O cupă în onoarea zeului tău, al Stăpânului Luminii. O cupă în cinstea puterii sale! Femeia roşie îl privi cu atenţie. — Dacă doreşti... Simţea privirea tuturor aţintită asupra lor. Davos îl înhaţă în timp ce părăsea banca, apucându-l de mânecă cu degetele pe care Lord Stannis i le scurtase. — Ce faci? şopti el. — Ceva ce trebuie făcut, răspunse Maester Cressen, pentru binele acestui ţinut şi pentru sufletul stăpânului meu. Se eliberă de mâna lui Davos, vărsând în grabă o picătură de vin. Ea îl întâmpină lângă masa de onoare, cu toţi ochii aţintiţi asupra lor. Dar Cressen o vedea numai pe ea. Mătase roşie, ochi roşii, rubinul roşu de la gât, buze roșii, curbate într-un zâmbet vag, în timp ce-şi aşeza mâna deasupra mâinii lui, în jurul cupei. Pielea ei era fierbinte, febrilă. — Nu e prea târziu să verşi vinul, Maester. — Nu, şopti el cu glas răguşit. Nu. — Cum doreşti. Melisandre din Asshai luă cupa din mâinile lui şi bău pe îndelete. Când îi oferi cupa înapoi, mai era doar o jumătate de înghiţitură de vin. — Iar acum tu. Mâinile lui Cressen tremurau, dar se îmbărbătă. Un maester al Citadelei nu trebuia să se teamă. Simţea acreala vinului pe limbă. Lăsă cupa goală să-i cadă din mâini, spărgându-se pe podea.. — El are cu adevărat putere aici, stăpâne. Iar focul purifică. La gâtul ei, rubinul arunca sclipiri roşietice. Cressen încercă să răspundă, însă cuvintele i se opriră în gâtlej. Tusea lui deveni un şuierat îngrozitor, în timp ce se chinuia să respire. Degete de fier i se strân­seră în jurul gâtului. Când se prăbuşi în genunchi, încă îşi scutura capul, negându-i puterea, negându-i vraja, negându-i zeul. Iar tălăngile îi căzură între coarne, cântând nebun, nebun, nebun, în timp ce femeia roşie îl privea cu milă, cu flăcările lumânării dansând în ochii ei roşii, roşii.  

Inclestarea regilor de George R.R. Martin volumul 2 SANSA — Cu cât îl faci mai mult să aştepte, cu atât mai rău va fi pentru tine, o avertiză Sandor Clegane. Sansa încercă să se grăbească, dar degetele îi bâjbâiau după nasturi şi panglici. Câinele fusese întotdeauna rău de gură, dar ceva din felul în care o privise o umplu de spaimă. Aflase oare Joffrey despre întâlnirile ei cu Ser Dontos? Te rog, nu, gândi ea în timp ce se pieptăna. Ser Dontos era singura ei speranţă. Trebuie să fiu frumoasă, întotdeauna i-am plăcut în rochia asta. Netezi materialul. Rochia îi era strâmtă peste piept. Când îşi făcu apariţia, Sansa păşea la stânga Câinelui, departe de partea arsă a feţei lui. — Spune-mi ce am făcut. — Nu tu. Măreţul tău frate. — Robb e un trădător. Sansa ştia cuvintele pe de rost. N-am nici o legătură cu ce a făcut. Zei, aveţi milă, să nu fie el, Regicidul! Dacă Robb i-a făcut vreun rău lui Jaime Lannister, asta o va costa viaţa. Se gândi la Ser Ilyn şi la felul în care acei ochi palizi, îngrozitori, au privit fără milă, de pe acel chip sfrijit, mâncat de vărsat de vânt. Câinele râse zgomotos. — Te-au pregătit bine, micuţă pasăre. O conduse către curtea exterioară, unde, în jurul ţintelor în care se trăgea cu arcul, se adunase o mulţime de oameni. Bărbaţii de dădură la o parte pentru a le face loc să treacă. Grăjdari trândavi o priveau cu insolenţă, dar Ser Horas Redwyne îi ocoli privirea, iar fratele lui, Hobber, se prefăcu că nu o vede. O pisică galbenă murea pe jos, mieunând jalnic, cu o săgeată în coaste. Sansa o ocoli, simţind că i se face rău. Ser Dontos se apropie călare pe mătură; când fusese prea beat ca să poată în­căleca pe calul său de luptă, la turnir, regele decretase că va trebui să meargă mereu călare de atunci înainte. — Curaj, îi şopti el strângând-o de braţ. Joffrey stătea în mijlocul mulţimii, legănând o arbaletă împodobită. Ser Boros şi Ser Meryn erau cu el. Fu îndeajuns să-i vadă ca să i se întoarcă stomacul pe dos. — Înălţimea Ta. Sansa căzu în genunchi. — Nu vei scăpa dacă îngenunchezi, zise regele. Ridică-te. Eşti aici ca să răs­punzi pentru ultimul act de trădare al fratelui tău. — Înălţimea Ta, orice ar fi făcut fratele meu trădător, nu am nici o legătură. Ştii asta, te rog, te implor... — Ridicaţi-o! Câinele o trase în picioare, fără să o bruscheze. — Ser Lancel, zise Joff, spune-i despre această crimă odioasă. Sansa îl considerase întotdeauna pe Lancel Lannister plăcut şi meşteşugit la vorbă, dar în privirea pe care acesta i-o aruncă nu era nici milă, nici gingăşie. — Folosind o vrăjitorie josnică, fratele tău l-a atacat pe Ser Stafford Lannister cu o armată de oameni-lupi, la nici trei zile depărtare de Lannisport. Mii de oameni de treabă au fost măcelăriţi în somn, fără să aibă vreo şansă de a ridica sabia. După măcel, nordicii s-au ospătat cu carnea celor ucişi. Sansa fu gâtuită de mâinile reci ale ororii. — Nu ai nimic de spus? întrebă Joffrey. — Înălţimea Ta, biata copilă a rămas fără grai, murmură Ser Dontos. — Linişte, nebunule. Joffrey ridică arbaleta şi o îndreptă spre faţa ei. Voi, clanul Stark, sunteţi inumani, ca şi acei lupi ai voştri. Nu am uitat cum m-au brutalizat monştrii voştri. — Al Aryei era lupul, zise ea. Lady nu ţi-a făcut niciodată vreun rău, dar tu ai ucis-o oricum. — Nu, tatăl tău a făcut-o, răspunse Joff, însă eu l-am ucis pe tatăl tău. Aş dori s-o fi făcut cu mâna mea. Noaptea trecută am ucis un om care era mai voinic decât tatăl tău. Au venit la poartă, strigându-mi numele şi cerând pâine, de parcă eu aş fi fost vreun brutar, dar le-am dat o lecţie. L-am străpuns pe cel mai gălăgios direct în gâtlej. — Şi a murit? Având în faţă hidosul cap de fier al săgeţii, îi era greu să se gân­dească la altceva de spus. — Bineînţeles că a murit, avea în gât săgeata mea. Era o femeie care arunca pietre. Am atins-o şi pe ea, dar numai în braţ. Încruntându-se, coborî arbaleta. Te-aş ţinti şi pe tine, dar mama zice că, dacă aş face-o, unchiul meu Jaime ar avea parte de aceeaşi soartă. În schimb, vei fi doar pedepsită şi vom trimite vorbă fratelui tău despre ce ţi se va întâmpla dacă nu se predă. Câine, loveşte-o. — Lasă-mă pe mine s-o bat! Ser Dontos se apropie, cu armura de tablă zăngănind. Era înarmat cu un buzdugan al cărui cap era un pepene. Florian al meu. Îi venea să-l sărute, aşa cum era, cu pielea lui pătată, cu venele sparte şi cu toate celelalte. Se învârti călare pe mătură în jurul ei, strigând „Trădătoarea, trădătoarea” şi lovind-o peste cap cu pepenele. Sansa se acoperi cu mâinile, clătinându-se de fiecare dată când fructul o izbea, cu părul lipicios deja de la a doua lovitură. Oamenii râdeau. Pepenele zbură în bucăţi. Râzi, Joffrey, se ruga ea în timp ce sucul îi curgea pe faţă şi pe pieptul rochiei sale din mătase albastră. Râzi şi fii satisfăcut. Joffrey nu schiţă nici un zâmbet. — Boros, Meryn. Ser Meryn Trant îl înhăţă pe Dontos de braţ şi îl azvârli cu brutalitate la o parte. Bufonul cu faţa roşie se îndepărtă cu mătura, cu pepenele şi cu toate celelalte. Ser Boros o înşfăcă pe Sansa. — Lasă-i faţa, porunci Joffrey. O vreau frumoasă. Boros izbi un pumn în stomacul Sansei, tăindu-i răsuflarea. Când se încovoie, cavalerul o apucă de păr, scoase sabia şi, preţ de-o înfiorătoare clipă, Sansa fu sigură că avea de gând să-i taie gâtul. Când bărbatul aşeză latul sabiei pe coapsele ei, avu impresia că forţa loviturii îi va rupe picioarele. Sansa urlă. Lacrimile îi inundară faţa. Se va sfârşi curând. Pierdu şirul loviturilor. — Ajunge, îl auzi pe Câine scrâşnind. — Nu, nu ajunge, replică regele. Boros, dezbrac-o! Boros îşi trecu o mână cărnoasă peste corsajul Sansei şi îl smulse cu putere. Mătasea se sfâşie, descoperind-o până la brâu. Sansa îşi acoperi sânii cu mâinile. Auzea râsete înfundate, în­depărtate şi crude. — Bate-o până la sânge, spuse Joffrey, vom vedea cum îi place fratelui ei... — Ce înseamnă asta? Glasul Pezevenghiului pocni ca un bici şi dintr-odată Sansa fu liberă. Se pră­buşi, clătinându-se în genunchi, cu braţele încrucişate peste piept, respirând greu. — Aceasta este ideea ta despre cavalerism, Ser Boros? întrebă Tyrion Lan­nister furios. Mercenarul său favorit îi era alături, la fel şi unul dintre sălbatici, cel cu ochiul ars. Ce fel de cavaler loveşte fecioarele nevinovate? — Unul care-şi slujeşte regele, Pezevenghiule. Ser Boros ridică sabia, iar Ser Meryn păşi lângă el, cu sabia scoasă din teacă. — Aveţi grijă cu armele alea, îi avertiză mercenarul piticului. Doar nu vreţi să vă pătaţi cu sânge frumoasele mantii albe. — Cineva să-i dea fetei ceva să se acopere, zise Pezevenghiul. Sandor Cle­gane îşi desfăcu mantia şi i-o azvârli. Sansa o strânse la piept, cu pumnii înfipţi în lâna albă. Ţesătura aspră îi zgâria pielea, dar nici o catifea nu i se păruse vreodată atât de fină. — Fata îţi va fi regină, îi spuse Pezevenghiul lui Joffrey. N-ai nici un pic de respect pentru onoarea ei? — O pedepsesc. — Pentru ce crimă? Ea nu a dus lupta fratelui ei. — Are sânge de lup. — Iar tu ai minte de găină. — Nu-mi poţi vorbi aşa. Regele poate să facă ce vrea. — Aerys Targaryen a făcut ce a vrut. Ţi-a spus mama ta vreodată ce s-a întâm­plat cu el? Ser Boros Blount îşi drese glasul. — Nimeni nu-l ameninţă pe rege în prezenţa Gărzii sale Regale. Tyrion Lannister ridică o sprânceană. — Eu nu-l ameninţ pe rege, ser, eu îmi educ nepotul. Bronn, Timett, data viitoare când Boros deschide gura, ucideţi-l. Piticul zâmbi. Acum, asta a fost o ameninţare, ser. Vezi diferenţa? Ser Boros roşi, un roşu închis. — Regina va auzi despre asta! — Fără îndoială că va auzi. Şi de ce să aşteptăm? Joffrey, să trimitem după ma­ma ta? Regele se îmbujoră. — N-ai nimic de spus, Înălţimea Ta? continuă unchiul său. Bine. Învaţă să-ţi foloseşti urechile mai mult şi gura mai puţin, altfel domnia ta va fi mai scurtă decât statura mea. Brutalitatea nesăbuită nu e o cale de a câştiga iubirea oamenilor tăi... sau a reginei. — Teama e mai bună decât iubirea, zice mama. Joffrey făcu semn către Sansa. Ea se teme de mine. Pezevenghiul oftă. — Da, înţeleg. Păcat că Stannis şi Renly nu sunt şi ei fetiţe de doisprezece ani. Bronn, Timett, aduceţi-o. Sansa se mişca parcă într-un vis. Crezu că oamenii Pezevenghiului o vor duce înapoi în camera ei de la Citadela lui Maegor, dar o conduseră la Turnul Mâinii. Nu mai pusese piciorul în interiorul acelui loc din ziua în care tatăl ei căzuse în dizgraţie, şi îi venea să leşine urcând treptele. Câteva servitoare se ocupară de ea, murmurând cuvinte de alinare fără noimă pentru a o opri din tremurat. Una adună rămăşiţele rochiei şi lenjeriei sale, iar o alta îi făcu baie şi îi spălă sucul lipicios de pe faţă şi de pe păr. În timp ce o frecau pe tot corpul cu săpun şi îi turnau apă caldă deasupra capului, nu vedea în faţa ochilor decât chipurile din curtea interioară. Cavalerii au jurat să-i apere pe cei slabi, să apere femeile, să lupte pentru dreptate, dar nici unul dintre ei nu a făcut nimic. Doar Ser Dontos încercase să o ajute, iar el nu mai era cavaler, nu mai mult decât era Pezevenghiul, sau Câinele, iar Câinele ura cavalerii. Şi pe ei îi urăsc, gândi Sansa. Nu sunt cavaleri adevăraţi, nici unul dintre ei. Când fu curată, dolofanul Maester Frenken, cu părul roşcat, veni să o vadă. O rugă să se aşeze cu faţa în jos şi întinse o alifie peste rănile sângerii care îi acopereau partea din spate a picioarelor. După aceea, îi amestecă nişte praf de vin al viselor cu puţină miere, ca să alunece mai uşor pe gât. — Dormi puţin, copilă. Când te vei trezi, toate acestea vor părea un vis urât. Nu, nu vor părea, om fără minte, gândi Sansa, dar bău oricum vinul viselor şi adormi. Era întuneric când se trezi, fără să ştie exact unde era, camera fiindu-i în acelaşi timp străină şi ciudat de cunoscută. Când se ridică, un junghi de durere îi străbătu picioarele şi aduse totul înapoi. Ochii i se umplură de lacrimi. Cineva aşezase lângă pat o rochie pentru ea, Sansa o îmbrăcă şi deschise uşa. Afară stătea o femeie cu chipul împietrit, cu pielea maronie şi trei colane atârnate la gâtu-i sfrijit. Unul era din aur, altul din argint, iar celălalt era făcut din urechi de om. — Unde are impresia că pleacă? întrebă femeia, sprijinindu-se de o suliţă înal­tă. — În pădurea zeilor. Trebuia să-l găsească pe Ser Dontos, să-l roage să o ducă acasă acum, înainte de-a fi prea târziu. — Piticul a spus că nu ai voie să pleci, spuse femeia. Roagă-te aici, zeii te vor auzi. Umilă, Şansa plecă ochii şi se retrase înăuntru. Îşi dădu seama dintr-odată de ce locul i se părea atât de cunoscut. M-au pus în vechiul dormitor al Aryei, de când tata a fost Mână a Regelui. Toate lucrurile erau dispărute, iar mobilele au fost mutate, dar e acelaşi lucru... Puţin mai târziu, o slujitoare aduse un platou cu brânză, pâine şi măsline, şi o carafă cu apă rece. — Ia-le de aici, porunci Sansa, dar fata lăsă mâncarea pe masă. Îşi dădu seama că îi e sete. Fiecare pas îi trimitea cuţite prin coapse, dar se forţă să traverseze camera. Sansa bău două cupe cu apă şi rodea o măslină când se auzi bătaia în uşă. Neliniştită, se întoarse netezindu-şi cutele rochiei. — Da? Uşa se deschise şi Tyrion Lannister păşi înăuntru. — Doamna mea, sper că nu te deranjez. — Sunt prizoniera ta? — Oaspetele meu. Purta lanţul de ceremonie, un colan din mâini aurii, legate între ele. M-am gândit că am putea vorbi. — Cum porunceşte stăpânul meu. Sansei îi venea greu să nu se holbeze la el; chipul lui era atât de urât, încât avea asupra ei o fascinaţie ciudată. — Mâncarea şi hainele îţi sunt pe plac? întrebă el. Dacă mai ai nevoie de altceva, nu trebuie decât să ceri. — Eşti foarte bun. Iar azi-dimineaţă... a fost foarte frumos din partea ta că m-ai ajutat. — Ai dreptul să ştii de ce a fost Joffrey atât de mânios. Acum şase nopţi, fratele tău l-a atacat pe unchiul meu. Stafford, şi-a aşezat tabăra lângă un sat numit Ox­cross, la mai puţin de trei zile depărtare de Casterly Rock. Nordicii tăi au câştigat o victorie zdrobitoare. Am primit de veste doar în dimineaţa aceasta. Robb vă va ucide pe toţi, gândi ea, exultând. — E... îngrozitor, stăpâne. Fratele meu e un trădător mârşav. Piticul schiţă un zâmbet palid. — Ei bine, nu e un pui de cerb, a dovedit asta destul de limpede. — Ser Lancel zicea că Robb conduce o armată de oameni-lupi... Piticul izbucni într-un râs răguşit, batjocoritor. — Ser Lancel e un burduf cu vin care nu ar deosebi un om-lup de o buburuză. Fratele tău are lupul străvechi cu el, dar bănuiesc că nu s-a ajuns mai departe. Nordicii s-au furişat în tabăra unchiului meu şi i-au tăiat liniile cavaleriei, iar Lordul Stark şi-a trimis lupul printre ei. Până şi caii antrenaţi pentru luptă au luat-o razna. Cavalerii au fost călcaţi în picioare în pavilioanele lor, iar gloata s-a trezit îngrozită şi a fugit, azvârlindu-şi armele ca să poată alerga mai repede. Ser Stafford a fost ucis în timp ce fugea după calul său. Lordul Rickard Karstark i-a străpuns pieptul cu o lance. Ser Robert Brax e mort şi el, împreună cu Ser Lymond Vikary, cu Lordul Crakehall şi cu Lordul Jast. Mai mult de cincizeci au fost luaţi ostatici, inclusiv fiii lui Jast şi nepotul meu, Martyn Lannister. Cei care au supravieţuit răspândesc poveşti înfricoşătoare şi jură că vechii zei ai nordului merg alături de fratele tău. — Atunci... n-a fost nici o vrăjitorie? Lannister pufni. — Vrăjitoria este ingredientul pe care nebunii îl adaugă eşecului, ca să ascundă gustul propriei lor incompetențe. Se pare că nătărăul de unchiu-meu nici măcar nu s-a ostenit să pună santinele. Avea o oaste de ageamii – ucenici, mineri, ajutoare la câmp, pescari, gunoaiele Lannisportului. Singurul mister este cum a ajuns fratele tău la ei. Forţele noastre ocupă şi acum fortăreaţa de la Dintele de Aur şi jură că el nu a trecut pe acolo. Piticul ridică din umeri agasat. Ei bine, Robb Stark este blestemul tatălui meu. Joffrey este blestemul meu. Spune-mi, ce simţi pentru nobilul meu nepot? — Îl iubesc din toată inima, zise Sansa fără şovăire. — Adevărat? Nu părea convins. Chiar şi acum? — Dragostea mea pentru Înălţimea Sa e mai mare decât a fost vreodată. Pezevenghiul râse zgomotos. — Ei, cineva te-a învăţat să minţi bine. Într-o bună zi s-ar putea să-i fii recunoscătoare pentru asta. Eşti încă o copilă, nu-i aşa? Sau ai înflorit? Sansa roşi. Era o întrebare necuviincioasă, dar ruşinea de a fi dezbrăcată faţă de jumătate dintre curteni o făcea să pară nesemnificativă. — Nu, stăpâne. — Cu atât mai bine. Dacă asta te consolează, n-am de gând să te căsătoreşti vreodată cu Joffrey. Mă tem că nici o căsătorie nu va reuşi să împace clanurile Stark şi Lannister după tot ce s-a întâmplat. Mare păcat. Această căsătorie a fost una dintre cele mai bune idei ale Regelui Robert, dar Joffrey a dat totul peste cap. Sansa ştia că ar trebui să spună ceva, dar cuvintele i se opriră în gât. — Ai devenit foarte tăcută, remarcă Tyrion Lannister. Asta vrei? Să se pună capăt logodnei? — Eu... Sansa nu ştia ce să spună. E oare un şiretlic? Mă va pedepsi dacă voi spune adevărul? Se uită la fruntea puternic bombată a piticului, la ochiul său negru, dur, şi la cel verde, viclean, la dinţii lui strâmbi şi la barba sârmoasă. Vreau doar să fiu cre­dincioasă. — Credincioasă, zise gânditor piticul, şi departe de orice Lannister. Nu te pot învinui de asta. Am auzit că vizitezi pădurea zeilor în fiecare zi. Pentru ce te rogi, Sansa? Mă rog pentru victoria lui Robb şi moartea lui Joffrey... şi pentru acasă. Pentru Win­terfell al meu. — Mă rog pentru sfârşitul luptelor. — Vom avea parte de asta cât de curând. Va mai fi o bătălie, între fratele tău, Robb, şi nobilul meu tată, şi asta va rezolva problema. Robb îl va înfrânge, gândi Sansa. L-a înfrânt pe unchiul tău şi pe fratele tău, Jaime, îl va înfrânge şi pe tatăl tău. Piticul îi citea gândurile atât de uşor, de parcă chipul Sansei ar fi fost o carte deschisă. — Nu pune prea mult la suflet înfrângerea de la Oxcross, doamna mea, îi spuse el cu gingăşie. O bătălie nu e un război şi, fără îndoială, nobilul meu tată nu e unchiul Stafford. Data viitoare când vizitezi pădurea zeilor, roagă-te ca fratele tău să aibă înţelepciunea să plece genunchiul. După ce nordul revine la pacea regelui, intenţionez să te trimit acasă. Sări jos de pe scaunul de lângă fereastră şi spuse: Poţi dormi aici în noaptea asta. Am să-ţi dau câţiva dintre oamenii mei să te păzească, nişte Ciori de Piatră poate... — Nu! izbucni Sansa. Dacă era încuiată în Turnul Mâinii, păzită de oamenii piticului, cum o va ajuta Ser Dontos să se elibereze? — Preferi Urechile Negre? Ţi-o dau pe Chella, dacă te simţi mai în largul tău cu o femeie. — Te rog, nu, stăpâne, sălbaticii mă sperie. Tyrion rânji. — Şi pe mine. Dar mai precis, îl sperie pe Joffrey şi acel cuib de vipere viclene şi de câini linguşitori pe care îi numeşte Garda Regelui. Cu Chella sau cu Timett alături, nimeni nu ar îndrăzni să se atingă de tine. — Aş prefera să mă întorc în patul meu. Îi veni în minte, din senin, o minciună, dar părea atât de bună, încât o trânti fără să stea pe gânduri. Turnul acesta e locul unde au fost ucişi oamenii tatălui meu. Fantomele lor îmi vor da vise îngrozitoare şi aş vedea sângele lor oriunde m-aş uita. Tyrion Lannister îi studie chipul. — Ştiu ce înseamnă coşmarurile, Sansa. Probabil că eşti mai înţeleaptă decât credeam. Dă-mi voie măcar să te escortez înapoi în camerele tale.

Iureşul săbiilor de  George R.R. Martin volumul 1 Prolog Era o zi cenuşie, cu frig muşcător, şi câinii nu voiau să ia urma. Căţeaua cea mare şi neagră adulmecase o singură dată urmele de urs, se dăduse înapoi şi se întorsese la haită, furişându‑se cu coada între picioare. Biciuiţi de vânt, câinii stăteau îngrămădiţi pe malul râului, cu un aer jalnic. Chett simţea şi el muşcătura vântului prin straturile veşmintelor de lână neagră şi piele fiartă. Frigul era prea năprasnic, pentru om şi animal deopotrivă, dar n‑aveau de ales. Gura i se crispa şi aproape că‑şi putea simţi înroşindu‑se de furie furunculele ce‑i acopereau obrajii şi gâtul. Ar trebui să fiu la Zid, la adăpost, purtând de grijă afurisiţilor de corbi şi făcând focurile pentru bătrânul Maester Aemon. Jon Snow, bastardul, era cel care‑i luase toate astea, el cu amicul său, grăsanul Sam Tarly. Din pricina lor se afla aici, stând să‑i îngheţe boaşele în inima pădurii bântuite, cu o haită de câini. ― Şapte draci! Smuci zdravăn de lese, asmuţind câinii. Urma, nenorociţilor. Aia e o urmă de urs! Vreţi niscaiva carne, ori ba? Scotociţi! Însă câinii nu făcură decât să se strângă şi mai mult unul în altul, scheunând. Chett pocni din biciul său scurt deasupra capetelor lor, iar căţeaua neagră îl mârâi. Carnea de câine poate fi la fel de gustoasă ca ursul, o ameninţă el, cu răsuflarea îngheţându‑i la fiecare cuvânt. Lark Sisterman stătea cu braţele încrucişate la piept şi palmele vârâte la sub-suori. Purta mănuşi negre de lână, dar se plângea mereu că îi îngheaţă degetele. ― E prea al dracului de frig ca să vânezi, zise el. Să‑l ia naiba de urs, nu merită să îngheţăm pentru el. ― Nu ne putem întoarce cu mâna goală, Lark, mormăi Micul Paul prin barba castanie ce îi acoperea aproape toată faţa. Lordului Comandant nu i‑ar plăcea una ca asta. Sub nasul turtit al bărbatului voinic era o pojghiţă de gheaţă, acolo unde îi îngheţaseră mucii. O mână uriaşă, înmănuşată în blană groasă, se strângea cu putere în jurul mânerului unei suliţe. ― La naiba cu Bătrânul Urs, zise Sisterman, un bărbat subţire, cu trăsături ascuţite şi ochi fără astâmpăr. Mormont va fi mort înainte de primii zori, ai uitat? Cui îi pasă ce‑i place lui? Micul Paul clipi din ochii săi înguşti şi negri. Poate că, într‑adevăr, uitase, gândi Chett. Era destul de nătărău ca să uite aproape orice. ― De ce trebuie să‑l omorâm pe Bătrânul Urs? De ce să nu fugim pur şi simplu şi să‑l lăsăm în pace? ― Crezi că el ne va lăsa pe noi în pace? făcu Lark. Ne va urmări până‑n pânzele albe. Vrei să fii urmărit, tolomacule? ― Nu, răspunse Micul Paul. Nu vreau. Nu. ― Vasăzică, ai să‑l omori? întrebă Lark. ― Da. Bărbatul vânjos înfipse capătul suliţei în malul îngheţat al râului Am să‑l omor. Nu trebuie să ne urmărească. Sisterman îşi scoase mâinile de la subsuori şi se întoarse către Chett: ― Trebuie să‑i omorâm pe toţi ofiţerii, zic eu.                                                           Chett era sătul până peste cap să audă aceeaşi poveste. ― Am mai discutat asta. Bătrânul Urs moare, la fel ca Blane din Turnul Umbrei. La fel şi Grubbs şi Aethan, ghinionul lor că s‑au nimerit să fie de strajă, Dywen şi Bannen, pentru că ne‑ar putea urmări, iar Ser Piggy pentru corbi. Atâta tot. Îi omoram fără zarvă, în somn. Un singur ţipăt şi suntem hrană pentru viermi, până la unul. Buboaiele îi erau roşii de furie. Tu fă‑ţi numai bucăţica ta şi vezi ca verii tăi să şi‑o facă pe a lor. Şi, Paul, încearcă să nu uiţi, e a treia gardă, nu a doua. ― A treia gardă, repetă voinicul, prin barbă şi prin mucii îngheţaţi. Eu şi cu Tiptil. Îmi amintesc, Chett. Avea să fie lună neagră în noaptea aceea, iar gărzile le potriviseră în aşa fel încât să aibă de strajă câte opt de‑ai lor, cu încă doi de pază la cai. Nici că se putea mai bine. În plus, de acum era de aşteptat să se trezească în orice clipă cu sălbaticii peste ei. Chett avea de gând să fie cât mai departe înainte să se întâmple asta. Avea de gând să trăiască. Trei sute de fraţi juraţi ai Rondului de Noapte porniseră către nord, două sute de la Castelul Negru şi alţi o sută de la Turnul Umbrei. Era cea mai mare expediţie de care se pomenise, aproape o treime din forţele Rondului. Voiau să‑i găsească pe Ben Stark, pe Ser Waymar Royce şi pe ceilalţi cercetaşi care fuseseră daţi dispăruţi, şi să descopere de ce îşi părăseau sălbaticii satele. Ei bine, nu erau mai aproape de Stark şi de Royce decât atunci când porniseră de la Zid, însă aflaseră unde au plecat toţi sălbaticii – sus, în pustietatea culmilor îngheţate ale Colţilor de Gheaţă. Puteau să zacă acolo, sus, până la sfârşitul lumii, fără ca Chett să se sinchisească. Dar nu. Ei coborau. În josul Apei Laptelui. Chett îşi ridică privirea. Râul se întindea în faţa lui. Malurile sale stâncoase erau mărginite de gheaţă, iar apele lăptoase, alburii, se revărsau necontenit din Colţii de Gheaţă. Iar acum, Mance Rayder şi sălbaticii lui se revărsau şi ei, ca apa. Thoren Smallwood se întorsese valvârtej, cu trei zile în urmă. În timp ce el îi spunea Bătrânului Urs ce au văzut iscoadele sale, omul lui, Kedge Albeaţă, le povestise celorlalţi. ― Încă sunt sus, destul de departe, pe colinele de la poalele muntelui, dar se apropie, le‑a spus Kedge, încălzindu‑şi mâinile deasupra focului. Harma, zisă Cap de Câine, e în frunte, căţeaua nenorocită. Goady s‑a furişat în tabăra ei şi a văzut‑o limpede, lângă foc. Nătărăul ăla de Tumberjon a vrut s‑o răpună cu o săgeată, dar Smallwood a avut mai multă minte. Chett a scuipat, întrebându‑l: ― Câţi erau, ţi‑ai putut da seama? ― O droaie. Douăzeci, treizeci de mii, n‑am stat să‑i numărăm. Harma avea în avangardă cinci sute, toţi călare. Bărbaţii din jurul focului au schimbat priviri neliniştite. Era lucru rar să găseşti fie şi o duzină de sălbatici călare, darămite cinci sute… ― Smallwood ne‑a trimis, pe Bannen şi pe mine, să dăm ocol avangărzii, de departe, ca să aruncăm o privire asupra întregii oştiri, a continuat Kedge. Nu li se vedea capătul. Înaintează încet, ca un râu îngheţat, şase, şapte kilometri pe zi, dar nici nu mi s‑a părut că ar avea de gând să se întoarcă în satele lor. Mai mult de jumătate erau femei şi copii, şi‑şi mânau animalele în faţa lor: capre, oi, chiar şi bouri înhămaţi la sănii. Erau încărcaţi cu baloţi de blănuri, hălci de carne, cuşti cu pui, putini de unt şi roţi de tors, tot ce au agonisit. Catârii şi caii erau atât de împovăraţi, încât aveai impresia că o să li se rupă spatele. La fel şi femeile. ― Şi mergeau pe cursul Apei Laptelui? a întrebat Lark Sisterman. ― Aşa am spus, nu? Apa Laptelui avea să‑i ducă pe lângă Pumnul Primilor Oameni, fortul străvechi unde îşi aşezase tabăra Rondul de Noapte. Orice om cu un dram de judecată îşi putea da seama că era momentul să‑şi ia tălpăşiţa şi să se retragă la Zid. Bătrânul Urs întărise Pumnul cu ţepuşe, gropi şi capcane, dar în calea unei asemenea oştiri toate acestea erau zadarnice. Dacă rămâneau aici, aveau să fie cotropiţi şi nimiciţi. Iar Thoren Smallwood voia să atace. Donnel Hill cel Dulce era scutierul lui Ser Mallador Locke şi, cu o noapte înainte, îl văzuse pe Smallwood venind la cortul acestuia. Ser Mallador era de aceeaşi părere cu Ser Ottyn Wythers, cerând insistent retragerea la Zid, dar Smallwood voia să‑l convingă să se răzgândească. ― Acest Rege‑de‑Dincolo‑de‑Zid nu ne va căuta niciodată atât de departe la nord, l‑ar fi auzit Donnel zicând. Iar măreaţa lui oaste nu e decât o gloată şleampătă, plină de guri netrebnice, care n‑au habar de unde să apuce sabia. La prima lovitură o să le piară tot cheful de luptă şi o să se întoarcă urlând la colibele lor, unde o să rămână încă cincizeci de ani. Trei sute contra treizeci de mii. Chett numea asta curată nebunie, şi încă şi mai nebunesc era faptul că Ser Mallador fusese convins, iar cei doi împreună erau pe cale să‑l lămurească şi pe Bătrânul Urs. ― Dacă mai aşteptăm mult, putem să pierdem şansa asta şi să nu ne mai întâlnim cu ea, spunea Smallwood oricui stătea să‑l asculte. La aceasta, Ser Ottyn Wythers i‑a răspuns: ― Noi suntem scutul care apără regatele oamenilor. Nu te apuci să‑ţi arunci scutul fără nici o pricină. Însă Thoren Smallwood i‑a dat replica: ― Eu lupt cu sabia. Cea mai sigură apărare a unui bărbat este să dea o lovitură iute, care ucide inamicul, nu să se pitească în spatele unui scut. Însă nici Smallwood, nici Wythers nu aveau comanda. Cel care o avea era Lordul Mormont, iar el îşi aştepta celelalte iscoade: Jarman Buckwell şi cei care urcaseră Scara Uriaşului, Qhorin Halfhand şi Jon Snow, care plecaseră să cerceteze Trecătoarea Ţipătului. Dar Buckwell şi Halfhand întârziau. Morţi, cel mai probabil. Chett şi‑l închipui pe Jon Snow zăcând, vânăt şi îngheţat, pe un vârf de munte, cu suliţa vreunui sălbatic înfiptă în fundul lui de bastard. Gândul îl făcu să zâmbească. Sper că i‑au ucis şi lupul afurisit. ― Nu e nici un urs pe aici, hotărî Chett pe neaşteptate. Doar o urmă veche, atâta tot. Înapoi la Pumn! Câinii aproape îl doborâră de pe picioare, la fel de nerăbdători ca el să se întoarcă. Poate credeau că vor primi de mâncare. Chett nu‑şi putu stăpâni un hohot de râs. Erau deja trei zile de când nu‑i mai hrănise, ca să‑i înfometeze şi să‑i înrăiască. La noapte, înainte de a se face nevăzut în beznă, le va da drumul printre cai, după ce Donnel Hill cel Dulce şi Karl Picior‑Strâmb le vor tăia pripoanele. Se vor pomeni cu câini care mârâie şi cai cuprinşi de panică prin tot Pumnul, alergând printre focuri, sărind peste zidul de apărare, doborând corturile. În toată hărmălaia, puteau să treacă ore bune până să‑şi dea cineva seama că lipsesc paisprezece fraţi. Lark ar fi vrut să aducă de două ori pe atâţia, dar la ce te puteai aştepta de la un mocofan ca Sisterman? Încearcă numai să şopteşti un cuvânt în urechea cui nu trebuie şi, cât ai clipi, o să te pomeneşti mai scurt cu un cap. Nu, paisprezece erau tocmai bine, destui cât să facă exact ceea ce trebuia făcut, dar nu atât de mulţi ca să nu poată păstra un secret. Pe majoritatea îi recrutase chiar Chett. Micul Paul era unul dintre oamenii lui, cel mai vânjos bărbat de la Zid, chiar dacă se mişca mai încet ca un melc mort. Odată, i‑a rupt unui sălbatic spatele, dintr‑o îmbrăţişare. Cu ei mai erau şi Jungher, poreclit după numele armei sale preferate, şi omuleţul zis Tiptil, care siluise în tinereţe o sută de femei şi căruia îi plăcea să se laude cum că nici una nu l‑a văzut sau nu l‑a auzit măcar, până nu s‑a pomenit cu el între picioare. Planul îl ticluise Chett. El era cel isteţ, îi fusese slujitor lui Maester Aemon vreme de patru ani buni, până când l‑a înlăturat bastardul Jon Snow, ca slujba să‑i poată fi încredinţată porcului ăluia grăsan de prieten al lui. În noaptea asta, când îl va ucide pe Sam Tarly, avea de gând să‑i şoptească: Transmite‑i Lordului Snow salutul meu călduros, direct în ureche, înainte de a‑i spinteca beregata, lăsând sângele lui Ser Piggy să ţâşnească în bulboane prin straturile de seu. Chett cunoştea corbii, aşa că nu era de aşteptat să‑i facă necazuri, nu mai multe decât Tarly. O singură atingere de cuţit şi laşul ăla o să‑şi ude pantalonii şi o să înceapă să se smiorcăie, cerând îndurare. N‑are decât să cerşească, n‑o să‑i fie de nici un folos. După ce‑i va despica beregata, va deschide coliviile şi va hâşâi păsările, ca nici un mesaj să nu ajungă la Zid. Tiptil şi Micul Paul îl vor ucide pe Bătrânul Urs, Jungher se va ocupa de Blane, iar Lark cu verii lui îi vor reduce la tăcere pe Bannen şi pe bătrânul Dywen, ca să‑i împiedice să le ia urma. Ascundeau mâncare de vreo două săptămâni, iar Donnel cel Dulce şi Karl Picior‑Strâmb vor fi pregătit caii. Cu Mormont mort, comanda va trece la Ser Ottyn Wythers, un bătrân vlăguit, cu puterile şubrezite. Va da fuga la Zid înainte de apusul soarelui şi nici nu va risca să‑şi piardă din oameni, trimiţându‑i după noi. Câinii îl trăgeau după ei, în timp ce‑şi croiau drum printre copaci. Chett putea zări Pumnul ţâşnind spre cer, prin frunzişul pădurii. Era o zi atât de întunecoasă, încât Bătrânul Urs ceruse să se aprindă torţele, un cerc imens care ardea de jur împrejurul zidului de apărare ce încununa piscul abrupt, stâncos, al muntelui. Cei trei trecură cu greu albia unui pârâu. Apa era tăioasă, iar la suprafaţă pluteau, risipite, bucăţi de gheaţă. ― Eu am să mă îndrept spre coastă, mărturisi Lark Sisterman. Împreună cu verii mei. Ne vom construi o barcă şi ne vom întoarce acasă, la Surori. Iar acasă vă vor şti de dezertori şi vă vor reteza capetele nătânge, gândi Chett. Odată spuse jurămintele, nu aveai cum să părăseşti Rondul de Noapte. Oriunde în Cele Şapte Regate, te prindeau şi te omorau. Cât de­spre Ollo Ciungul, el voia să se întoarcă la Tyrosh unde, susţinea el, oamenii nu‑şi pierdeau mâinile pentru niţel furtişag cinstit, nici nu erau trimişi să îngheţe de vii, doar fiindcă au fost prinşi în pat cu nevasta vreunui cavaler. Chett cumpănise ideea de a merge cu el, însă nu vorbea limba lor moale şi piţigăiată. Şi ce putea să facă el la Tyrosh? Nu cunoştea nici un meşteşug, fiind crescut în Mlaştinile Cotoroanţei. Tatăl său îşi petrecuse toată viaţa scormonind în pământu-rile altora şi adunând lipitori. Se dezbrăca gol‑goluţ, doar cu o bucată de piele groasă pe el, şi se cufunda în apele întunecoase. Când ieşea, era plin din cap până‑n picioare. Uneori, îl punea pe Chett să‑l ajute să‑şi scoată lipitorile. Odată, una i s‑a lipit de palmă, iar el a strivit‑o cu repulsie de perete. Tatăl său i‑a dat o mamă de bătaie pentru asta. Maesterii cumpărau lipitorile cu duzina. Lark putea să se ducă acasă dacă poftea, la fel şi blestemaţii de Tyroshi, dar nu Chett. Dacă nu avea să mai revadă niciodată Mlaştinile Cotoroanţei, chiar şi aşa va fi prea curând. Lui, unul, îi plăcuse Fortăreaţa lui Craster. Omul trăia acolo pe picior mare, ca un lord, de ce n‑ar face şi el la fel? Asta chiar ar fi bună! Chett, fiul culegătorului de lipitori, lord cu cetate! Blazonul lui ar putea fi o duzină de lipitori, pe un fundal roz. Dar de ce să se oprească doar la lord? Poate ar trebui să devină rege! Mance Rayder a început prin a fi cioară. Aş putea sa fiu rege, întocmai ca el, şi să‑mi găsesc niscaiva neveste. Craster avea nouăsprezece, fără a le pune la socoteală şi pe cele tinere, fiicele pe care nu ajunsese încă să şi le vâre în aşternut. Jumătate dintre neveste erau la fel de bătrâne şi de urâte ca el, dar asta nu avea nici o importanţă. Pe cele bătrâne, Chett le‑ar putea pune la muncă, să‑i facă mâncare şi curăţenie, să scoată morcovi şi să dea lături la porci, în vreme ce nevestele tinere i‑ar încălzi patul şi i‑ar naşte copii. Craster nu s‑ar împotrivi, după ce Micul Paul l‑ar strânge la piept. Singurele femei pe care le cunoscuse Chett erau târfele pe care le plătise în Oraşul Cârtiţei. Pe când era mai tânăr, fetele din sat aruncau o singură privire la faţa lui plină de buboaie şi furuncule şi îşi întorceau privirea, scârbite. Cel mai rău fusese cu Bessa, dezmăţata aia. Îşi desfăcea picioarele pentru fiecare băiat din Mlaştinile Cotoroanţei, aşa că Chett se gândise: de ce nu şi pentru el? A mers până acolo încât, auzind că‑i plac, şi‑a petrecut o dimineaţă întreagă culegându‑i flori de câmp, dar Bessa i‑a râs în nas şi i‑a spus că mai bine s‑ar târâi într‑un pat cu lipitorile tatălui său decât cu el. S‑a oprit din râs când i‑a vârât cuţitul în burtă. A fost plăcut – uimirea aceea de pe chipul ei – aşa că a scos cuţitul şi l‑a înfipt din nou. Când l‑au prins, aproape de Cele Şapte Pâraie, bătrânul Lord Walder Frey nici măcar nu s‑a sinchisit să vină în persoană să‑l judece. L‑a trimis pe unul dintre bastarzii săi, pe acel Walder Rivers, iar când s‑a dezmeticit, Chett se îndrepta către Zid, cu diavolul ăla puturos de Yoren. Ca plată pentru singurul lui moment de plăcere, i‑au luat întreaga viaţă. Dar acum avea de gând să‑şi ia viaţa înapoi, împreună cu soţiile lui Craster. Boşorogul ăla sălbatic are dreptate. Dacă vrei o femeie de nevastă, o iei, şi asta fără să‑i dai flori, că poate aşa nu‑ţi observă afurisitele de buboaie. Lui Chett nu‑i trecea prin cap să repete acea greşeală. O să reuşească, îşi promise a suta oară. Atât timp cât scăpăm basma curată. Ser Ottyn o va lua spre sud, spre Turnul Umbrei, drumul cel mai scurt către Zid. Nu‑şi va bate capul cu noi, nu Wythers. Nu‑şi va dori decât să ajungă teferi înapoi. Cât de­spre Thoren Smallwood, dorinţa lui ar fi să continue cu atacul, dar Ser Ottyn era mult prea prudent, şi el avea întâietate. Oricum, nu va avea importanţă. După ce plecăm, Smallwood poate să atace pe cine vrea. Ce ne pasă nouă? Dacă nici unul dintre ei nu se mai întoarce la Zid, nimeni nu va mai veni vreodată să ne caute, vor crede că am murit împreună cu ceilalţi. Gândul acesta îi trecea prin minte pentru prima dată şi, vreme de o clipă, îl ispiti. Însă atunci ar trebui să‑i omoare şi pe Ser Ottyn şi pe Ser Mallador Locke, ca Smallwood să ajungă la comandă, şi erau amândoi bine păziţi, zi şi noapte… Nu, riscul era prea mare. ― Chett, zise Micul Paul în timp ce înaintau cu greu de‑a lungul unei poteci stâncoase, printre sequoia şi pini. Cum facem cu pasărea? ― Care afurisită de pasăre? Ultimul lucru de care avea nevoie acum era un nătărău care să trăncănească de­spre o pasăre. ― Corbul Bătrânului Urs, răspunse Micul Paul. Dacă îl omorâm, cine o să‑i hrănească pasărea? ― Pe cine naiba interesează? Omoară şi pasărea, dacă vrei. ― Nu vreau să mă ating de nici o pasăre, făcu voinicul. Numai că aia e o pasăre vorbitoare. Dacă povesteşte ce am făcut? Lark Sisterman izbucni în râs. ― Paul cel Mic, isteţ şi voinic, îl luă el în răspăr. ― Tacă‑ţi gura, făcu Micul Paul, ameninţător. ― Paul, spuse Chett înainte ca namila de om să se înfurie prea tare, când îl vor găsi pe bătrân zăcând într‑o baltă de sânge, cu gâtul tăiat, nu va fi nevoie de nici o pasăre să le spună că l‑a omorât cineva. Micul Paul rumegă ideea o clipă. ― Asta aşa e, se învoi el. Atunci, pot să păstrez eu pasărea? Îmi place corbul ăla. ― Al tău să fie, zise Chett, doar ca să‑l facă să tacă. ― Putem oricând să‑l mâncăm, dacă ne e foame, sugeră Lark. Micul Paul se întunecă din nou. ― Încearcă numai să‑mi mănânci pasărea, Lark. Încearcă numai! Chett auzea zvon de voci printre copaci. ― Tăceţi naibii din gură, amândoi. Aproape am ajuns la Pumn. Ieşiră aproape de versantul vestic al dealului şi îl ocoliră, către sud, unde panta era mai domoală. La marginea pădurii, o duzină de bărbaţi se antrenau cu arcul. Scrijeliseră contururi pe trunchiurile copacilor şi trăgeau cu săgeţile în ele. ― Priviţi, zise Lark. Un porc cu un arc. Fără doar şi poate, cel mai apropiat arcaş era însuşi Ser Piggy, grăsanul care îi furase locul de pe lângă Maester Aemon. Numai la vederea lui Samwell Tarly, Chett fu cuprins de mânie. Pe vremea când era slujitorul lui Maester Aemon, Chett dusese cea mai bună viaţă pe care o cunoscuse vreodată. Bătrânul orb nu era pretenţios, iar Clydas se ocupa, oricum, de aproape toate nevoile sale. Sarcinile lui Chett erau uşoare: să cureţe stâncăria, câteva focuri de făcut, de adus uneori mâncarea… şi Aemon nu l‑a lovit nici măcar o singură dată. Crede că poate să dea buzna pur şi simplu şi să mă înghiontească afară, numai pentru că e de obârşie nobilă şi ştie să citească. Poate c‑o să‑l rog să‑mi citească pumnalul, înainte să‑i spintec beregata cu el. ― Voi vedeţi‑vă de drum, le spuse celorlalţi. Eu vreau să mă uit. Câinii se smuceau, nerăbdători să meargă după ceilalţi, spre mâncarea de­spre care credeau că‑i aşteaptă sus. Chett lovi căţeaua cu vârful cizmei şi asta îl mai potoli puţin. Printre copaci, privi cum grăsanul se opintea cu un arc cât el de mare, cu faţa‑i roşie, ca o lună plină, crispată de concentrare. Trei săgeţi stăteau înfipte în pământ în faţa lui. Tarly potrivi o săgeată şi întinse arcul. Îl ţinu întins mai multă vreme, încercând să ochească, şi trase. Săgeata dispăru în desiş. Chett râse zgomotos, un sforăit de dulce dezgust. ― Pe aia n‑o s‑o găsim niciodată, şi eu voi fi învinuit, anunţă Edd Tollett, scutierul posomorât, cu părul alb, căruia toţi îi spuneau Edd cel Trist. Nu lipseşte niciodată nimic fără să fiu eu luat la ochi, de când mi‑am pierdut calul. De parcă ar fi putut face cineva ceva. Era alb şi ningea, la ce se aşteptau? ― L‑a luat vântul pe ăla, zise Grenn, un alt prieten al Lordului Snow. Încearcă să ţii arcul drept, Sam. ― E greu, se plânse grăsanul, dar trase o a doua săgeată. Aceasta zbură sus, înaintând printre crengi, la trei metri deasupra ţintei. ― Cred că ai doborât o frunză din copacul ăla, zise Edd cel Trist. Toamna vine destul de repede, nu e nevoie s‑o ajutăm. Oftă. Şi ştim cu toţii ce urmează după toamnă. O, zei, dar mi‑e frig. Trage ultima săgeată, Samwell, am impresia că‑mi îngheaţă limba până‑n fundul gurii. Ser Piggy coborî arcul şi Chett avu impresia că va începe să urle. ― E prea greu. ― Potriveşti, întinzi şi tragi, zise Grenn. Haide. Supus, grăsanul smulse ultima săgeată din pământ, o potrivi în arcul său lung şi trase. Făcu totul repede, fără să‑şi mijească, chinuit, ochii de‑a lungul săgeţii, aşa cum făcuse înainte. Săgeata lovi conturul de cărbune în partea de jos a pieptului şi rămase acolo, vibrând. ― L‑am nimerit. Ser Piggy părea şocat. Grenn, ai văzut? Edd, uite, l‑am nimerit! ― I‑ai vârât‑o între coaste, aş zice, făcu Grenn. ― L‑am omorât? vru să ştie grăsanul.                                                                             Tollett ridică din umeri. ― I‑ar fi putut înţepa un plămân, dacă ar fi avut. Copacii nu au, în general. Luă arcul din mâna lui Sam. Totuşi, am văzut şi lovituri mai proaste. Da, şi câteva îmi aparţin. Ser Piggy strălucea. Privindu‑l, aveai impresia că făcuse într‑adevăr ceva. Dar când îl văzu pe Chett cu câinii, zâmbetul i se strâmbă şi i se stinse, cu un scheunat. ― Ai lovit un copac, zise Chett. Să vedem cum ţinteşti când vine vorba de flăcăii lui Mance Rayder. Ei n‑o să stea nemişcaţi, cu braţele desfăcute şi frunzele foşnind, o, nu. Vor veni drept spre tine, urlându‑ţi în faţă, şi pun rămăşag că o să‑ţi uzi nădragii ăia. Unul dintre ei îşi va împlânta securea direct între ochişorii tăi de porc. Ultimul lucru pe care ai să‑l auzi va fi cum trosneşte când îţi muşcă din craniu. Grăsanul tremura. Edd cel Trist îi puse o mână pe umăr. ― Frate, spuse el solemn, doar fiindcă aşa ţi s‑a întâmplat ţie nu înseamnă că Samwell va suferi la fel. ― De­spre ce vorbeşti acolo, Tollett? ― De­spre securea care ţi‑a crăpat capul. E adevărat că jumătate din minte ţi s‑a scurs pe jos şi ţi‑au mâncat‑o câinii? Grenn, marele mocofan, izbucni în râs şi până şi Samwell Tarly reuşi să schiţeze un zâmbet. Chett lovi cu piciorul câinele cel mai apropiat, smuci lesele şi începu să urce dealul. Rânjeşte cât vrei, Ser Piggy. Vedem noi cine râde la noapte. Îşi dorea doar să aibă timp să‑l omoare şi pe Tollett. Un nătărău posac, cu moacă de cal, asta e. Urcuşul era abrupt, chiar şi pe această parte a Pumnului, care avea panta cea mai domoală. La jumătatea drumului, câinii începură să latre şi să‑l smucească, închipuindu‑şi că în curând vor primi de mâncare. În schimb, Chett îi făcu să‑i simtă gustul cizmei, iar câinelui mare şi urât, care s‑a repezit la el, îi rezervă o lovitură zdravănă de bici. Odată câinii legaţi, se duse să raporteze. ― Urmele erau acolo, aşa cum a zis Uriaşul, dar câinii n‑au vrut să se ia după ele, îi spuse el lui Mormont, în faţa cortului său mare şi negru. Fiind atât de aproape de râu, s‑ar putea să avem de‑a face cu urme vechi. ― Păcat. Lordul Mormont avea un cap mare şi pleşuv, barba deasă şi zburlită, iar glasul îi părea la fel de obosit ca înfăţişarea. Poate că ne‑ar fi prins bine tuturor o bucăţică de carne proaspătă. Corbul de pe umărul lui clătină din cap şi repetă: Carne. Carne. Carne. Am putea să gătim blestemaţii ăia de câini, gândi Chett, dar nu mai scoase nici o vorbă până când Bătrânul Urs îi spuse că poate să plece. Şi asta e ultima oară când trebuie să‑mi aplec capul în faţa lui, îşi zise cu satisfacţie. I se părea că se făcea şi mai frig, ceea ce ar fi jurat că era imposibil. Câinii se strânseră năpăstuiţi unul în altul, în mocirla îngheţată, iar Chett fu aproape ispitit să se cuibărească printre ei. În schimb, îşi înfăşură un şal negru de lână peste jumătatea de jos a feţei, lăsând o deschizătură în dreptul gurii, ca să poată respira. Descoperi că îi e mai cald dacă se mişcă, aşa că începu să dea încet ocol taberei, cu un teanc de frunze acrişoare în mână, oprindu‑se, când şi când, să le mestece împreună cu fraţii în negru şi ascultând ce aveau de povestit. Nici unul dintre cei din garda de zi nu avea de‑a face cu planul său, dar, chiar şi aşa, socotise că era bine să‑şi facă o părere de­spre ce gândeau. În principal, gândeau că era al naibii de frig. Vântul se stârnea tot mai puternic, pe măsură ce umbrele se alungeau. Trecând printre pietrele zidului de apărare, scotea un sunet subţire, ascuţit. ― Urăsc sunetul ăsta, zise Uriaşul cel mic. Parc‑ar fi un ţânc în tufişuri, scâncind după lapte. Când îşi termină turul şi se întoarse la câini, îl găsi pe Lark aşteptându‑l. ― Ofiţerii sunt iarăşi în cortul Bătrânului Urs şi discută aprins. ― Asta fac ei, zise Chett. Sunt de viţă nobilă, toţi în afară de Blane, şi se îmbată cu vorbe în loc de vin. Lark se trase discret mai aproape. ― Cap‑sec îi tot dă înainte cu pasărea, îl preveni el, aruncând o privire de jur împrejur, ca să se asigure că nu era nimeni prin preajmă. Acum întreabă dacă am adus vreo sămânţă pentru vietatea aia blestemată. ― E corb, răspunse Chett. Mănâncă hoituri.                                                               Lark rânji: ― Poate pe al lui, cine ştie? Sau al tău. Chett era de părere că aveau nevoie de namila de om mai mult decât de Lark. ― Nu te mai frământa cu Micul Paul. Tu‑ţi faci treaba ta, el pe‑a lui. Amurgul se strecura printre copaci când Chett scăpă de Sisterman şi se aşeză să‑şi ascută sabia. Era o muncă a naibii de grea, cu mănuşile pe mâini, dar nu avea de gând să şi le scoată. Pe frigul ăsta, orice nesăbuit care atingea oţelul cu mâna goală se alegea fără o bucată de piele. Când soarele coborî la asfinţit, câinii începură să scâncească. Le dădu apă şi înjurături. ― Încă o jumătate de noapte şi vă puteţi căuta singuri ospăţul. Se simţea deja miros de mâncare. Dywen perora lângă foc, când Chett îşi primea de la Hake, bucătarul, colţul de pâine tare şi un castron cu supă de fasole cu slănină. ― Pădurea e prea liniştită, spunea bătrânul pădurar. Nici o broască lângă râu, nici o bufniţă în întuneric. Nu mi‑a fost dat să ascult o pădure mai lipsită de viaţă ca asta. ― Dinţii ăia ai tăi sună destul de lipsiţi de viaţă, zise Hake. Dywen îşi clănţăni dinţii de lemn. ― Şi nici un lup. Înainte au fost, dar acum nu mai sunt. Unde s‑au dus, vă puteţi închipui? ― Undeva unde e cald, zise Chett. Din duzina de fraţi care se nimeriseră lângă foc, patru erau oamenii lui. Îi cercetă pe fiecare cu coada ochiului, să vadă dacă vreunul dădea semne de slăbiciune. Jungher părea destul de calm. Stătea liniştit şi‑şi ascuţea sabia, ca în fiecare seară. Iar Donnel Hill cel Dulce era numai zâmbete. Avea dinţii albi, buze groase şi roşii, bucle blonde care i se revărsau pe umeri într‑o neorânduială meşteşugită şi susţinea că era fiul nelegitim al unui oarecare Lannister. Poate că era. Chett nu avea nevoie de băieţi frumoşi, nici de bastarzi, dar Donnel cel Dulce părea că face faţă. Era, însă, mai puţin sigur în privinţa pândarului pe care fraţii îl porecliseră Taie‑Lemne, mai mult fiindcă sforăia, decât fiindcă ar fi avut vreo legătură cu copacii. În clipa asta părea atât de neliniştit, încât, cine ştie, poate că nu avea să mai sforăie niciodată. Iar Maslyn era şi mai rău. Chett vedea cum i se prelinge sudoarea pe faţă, în ciuda vântului necruţător. Broboanele străluceau în lumina focului, ca o puzderie de nestemate ude. Maslyn nu se atingea de mâncare, doar se holba la castronul lui de supă, ca şi cum mirosul ar fi fost pe cale să‑l umple de greaţă. Va trebui să fiu cu ochii pe el, gândi Chett. ― Adunarea! Sunetul ţâşni pe neaşteptate dintr‑o mulţime de gâtlejuri şi se răspândi cu repeziciune în toate colţurile taberei de pe creasta muntelui. Oameni ai Rondului de Noapte! Adunaţi‑vă lângă focul central! Încruntându‑se, Chett îşi termină supa şi îi urmă pe ceilalţi. Bătrânul Urs stătea în faţa focului, cu Smallwood, Locke, Wythers şi Blane înşiraţi în spatele lui. Mormont era înveşmântat cu o mantie din blană neagră şi groasă, cu corbul cocoţat pe umăr, umflându‑şi penele negre. Nu e semn bun. Chett se strecură între Brown Bernarr şi câţiva bărbaţi de la Turnul Umbrei. Când se strânseră cu toţii, cu excepţia pândaşilor din păduri şi a străjerilor de la zidul de apărare, Mormont îşi drese glasul şi scuipă. Saliva îngheţă înainte să atingă pământul. ― Fraţilor, spuse el, oameni ai Rondului de Noapte. (Oameni, ţipă corbul. Oameni! Oameni!) Sălbaticii sunt în marş. Coboară din munţi pe cursul Apei Laptelui. Thoren e de părere că avangarda lor ne va ajunge din urmă de acum în zece zile. Cei mai experimentaţi cercetaşi ai lor vor fi în avangardă, cu Harma Cap de Câine. Ceilalţi vor forma, probabil, ariergarda, sau vor veni în preajma lui Mance Rayder însuşi. În rest, luptătorii lor vor fi împrăştiaţi de‑a lungul întregii linii de marş. Au boi, catâri, cai… dar puţini. Cei mai mulţi vor fi pe jos, prost înarmaţi şi neantrenaţi. Armele pe care le poartă vor fi fiind mai degrabă din piatră şi os decât din oţel. Sunt împovăraţi de femei, copii, turme de oi şi de capre şi de tot avutul lor, pe deasupra. Pe scurt, deşi numeroşi, sunt vulnerabili… şi ei nu ştiu că suntem aici. Sau aşa trebuie să ne rugăm să fie. Ba ştiu, gândi Chett. Bubos bătrân ce eşti, le e limpede ca lumina zilei. Qhorin Halfhand nu s‑a întors, aşa‑i? Nici Jarman Buckwell. Dacă măcar unul dintre ei a fost prins, ştii foarte bine că sălbaticii vor fi stors până acum de la el un cântec, două. Smallwood ieşi în faţă: ― Mance Rayder are de gând să zdrobească Zidul şi să aducă războiul sânge-ros în Cele Şapte Regate. Ei, bine, ăsta e un joc care se joacă în doi. Mâine îi aducem noi războiul. ― Pornim în zori cu toată oastea, adăugă Bătrânul Urs, în timp ce un murmur străbătea mulţimea. Vom porni către nord şi vom face un ocol pe la vest. Avangarda Harmei va fi dincolo de Pumn când ne vom întoarce. Colinele de la poalele Colţilor de Gheaţă sunt pline de văi înguste, şerpuitoare, numai bune pentru ambuscade. Linia lor de marş se va întinde cât vezi cu ochii. Îi vom ataca în mai multe puncte deodată şi se vor jura că suntem trei mii, nu trei sute. ― Îi vom lovi în plin şi vom dispărea înainte să apuce să‑şi grupeze cavaleria şi să ne înfrunte, interveni Thoren Smallwood. Dacă se iau după noi, îi alergăm bine, apoi ne întoarcem şi lovim din nou, în altă parte a coloanei. Dăm foc căruţelor, le risipim turmele şi omorâm cât de mulţi putem. Pe Mance Rayder însuşi, dacă‑l găsim. Dacă se împrăştie şi se întorc la colibele lor, atunci am învins. Dacă nu, îi hărţuim tot drumul până la Zid şi avem grijă să lase în urma lor un şir de cadavre, să se ştie pe unde au trecut. ― Sunt mii! strigă cineva din spatele lui Chett. ― Vom muri! Era glasul lui Maslyn, plin de spaimă.                                             Muri, strigă corbul lui Mormont, bătându‑şi aripile negre. Muri, muri, muri. ― Da, mulţi dintre noi, răspunse Bătrânul Urs. Poate cu toţii. Dar, aşa cum a spus un alt Lord Comandant cu mii de ani în urmă, de aceea purtăm veşminte negre. Amintiţi‑vă jurământul, fraţii mei. Căci suntem săbiile din întuneric, cei ce veghează pe ziduri… ― Focul ce arde pentru a învinge frigul. Ser Mallador Locke îşi scoase sabia lungă. ― Lumina ce aduce zorile, răspunseră alte glasuri, şi mai multe săbii ţâşniră din teacă. Apoi îşi scoaseră cu toţii armele şi erau aproape trei sute de săbii ridicate şi tot atâtea glasuri strigând: ― Goarna care îi trezeşte pe cei adormiţi! Scutul care păzeşte ţinuturile oamenilor! Chett nu avu de ales. Îşi ridică glasul, împreună cu ceilalţi. Aerul era scăldat în aburul răsuflării lor, iar lumina focului strălucea pe oţel. Fu mulţumit să‑i vadă pe Lark, pe Tiptil şi pe Donnel Hill cel Dulce alăturându‑se, de parcă ar fi fost la fel de nătărăi ca toţi ceilalţi. Asta era bine. Nu avea rost să atragă atenţia, când ceasul lor era atât de aproape. Când strigătele se stinseră, auzi din nou sunetul vântului lovindu‑se de zidul de apărare. Flăcările se învolburau, tremurând, înfrigurate parcă şi ele, iar în liniştea ce se lăsase deodată, corbul Bătrânului Urs croncăni zgomotos şi zise încă o dată: Muri. Isteaţă pasăre, gândi Chett, în timp ce rupeau rândurile, îndemnaţi de ofiţeri să mănânce bine şi să se odihnească pe îndelete la noapte. Chett se cuibări sub blănurile sale, lângă câini, cu mintea plină de lucrurile care ar putea merge prost. Dacă jurământul ăla nenorocit l‑a făcut pe vreunul dintre oamenii lui să se răzgândească? Sau dacă Micul Paul a uitat, şi va încerca să‑l omoare pe Mormont în timpul celei de‑a doua gărzi, în loc de a treia? Dacă Maslyn şi‑a pierdut curajul sau dacă vreunul dintre ei s‑a făcut şoptitor, sau… Se pomeni stând cu urechea ciulită în noapte. Vântul suna, într‑adevăr, ca scâncetul unui copil şi, din când în când, Chett auzea glasuri de bărbaţi, neche-zatul unui cal, un buştean trosnind în foc. Dar nimic altceva. Atâta linişte. Vedea plutind în faţa ochilor săi chipul Bessei. Nu cuţitul am vrut să‑l vâr în tine, voia să‑i spună. Ţi‑am cules flori, trandafiri sălbatici, calomfir şi maci galbeni, mi‑a luat toată dimineaţa. Inima îi bubuia ca o tobă, atât de puternic încât se temea că ar putea trezi toată tabăra. Barba îi era acoperită de o pojghiţă de gheaţă, de jur împrejurul gurii. De unde mi‑a venit să mă gândesc aşa, la Bessa? Înainte, ori de câte ori se gândise la ea, fusese doar ca să‑şi aducă aminte chipul ei în timp ce murea. Ce era cu el? Abia mai putea respira. Oare adormise? Se ridică în genunchi şi simţi pe nas ceva ud şi rece. Ridică ochii. Ningea. Îşi simţea lacrimile îngheţându‑i pe obraji. Nu e drept! îi venea să strige. Zăpada îi va distruge toată munca, toate planurile făurite cu grijă. Era o ninsoare deasă, fulgii albi şi mari se îngrămădeau în jurul lui. Cum vor găsi în zăpadă ascunzătorile de hrană sau cărăruia pe care voiau s‑o urmeze, către est? Nu vor avea nevoie nici de Dywen, nici de Bannen ca să ne urmărească, dacă vom merge prin zăpadă proaspătă. Iar zăpada ascundea denivelările pământului, mai cu seamă noaptea. Un cal ar putea să se împiedice de o rădăcină sau să‑şi rupă piciorul, lovindu‑se de o piatră. S‑a sfârşit cu noi, îşi dădu el seama. S‑a sfârşit înainte de a începe. Suntem pierduţi. Fiul căutătorului de lipitori nu va avea parte nici de o viaţă de lord, nici de fortăreaţă, nici de neveste sau coroană. Va avea parte doar de sabia unui sălbatic în burtă şi apoi de o groapă fără semn. Zăpada mi‑a luat totul… zăpada blestemată… Zăpada îl mai nenorocise o dată. Zăpada pe care o aducea numele lui Snow, şi porcul său mult iubit. Chett se ridică. Picioarele îi erau înţepenite, iar fulgii transformau torţele din depărtări în flăcărui portocalii, înceţoşate. Se simţea de parcă ar fi fost atacat de un nor de insecte palide şi reci. I se aşezau pe umeri, pe cap, îi zburau pe la nas, în faţa ochilor. Înjurând, dădu fulgii la o parte cu mâna. Sam Tarly, îşi aminti. Mai pot încă să mă ocup de Ser Piggy. Îşi înfăşură şalul peste faţă, îşi trase gluga pe cap şi începu să traverseze tabăra cu paşi mari, către locul unde dormea laşul. Ningea atât de tare, încât se rătăci printre corturi, dar, în cele din urmă, zări micul adăpost călduţ pe care grăsanul şi‑l făcuse între o stâncă şi coliviile corbilor. Tarly era îngropat sub un maldăr de pături negre de lână şi blănuri zdrenţăroase. Vântul purtase zăpada înăuntru, acoperindu‑l. Arăta ca un fel de munte moale şi rotund. Când Chett scoase cu grijă pumnalul, oţelul foşni în teaca de piele, abia şoptit, ca o palidă speranţă. Unul dintre corbi croncăni. ― Zăpadă, murmură un altul, mijindu‑şi ochii negri printre gratii. Cel dintâi corb adăugă şi el: ― Zăpadă. Chett trecu pe lângă ei, păşind cu băgare de seamă. O să‑şi apese mâna stângă pe gura băiatului, ca să‑i înăbuşe strigătele, şi pe urmă… Uuuuuuuhoooooooooo. Se opri cu un picior în aer, înghiţindu‑şi înjurătura, în timp ce cornul răsuna, palid şi îndepărtat, dar inconfundabil. Nu acum. Blestemaţi fie zeii, nu tocmai ACUM! Bătrânul Urs ascunsese iscoade cu ochi ageri în pădurea ce împrejmuia Pumnul, ca să le dea de ştire când se apropie cineva. Oamenii lui Jarman Buckwell, întorşi de la Scara Uriaşului, îşi spuse Chett, sau Qhorin Halfhand, de la Trecătoarea Ţipătului. Un singur sunet de corn însemna întoarcerea fraţilor. Dacă era Halfhand, Jon Snow ar putea fi cu el, în viaţă. Sam Tarly se ridică în capul oaselor, cu ochii umflaţi de somn şi se holbă la zăpadă, buimac. Corbii croncăneau zgomotos, iar Chett îşi auzea câinii lătrând. Jumătate din tabăra blestemată e trează. Degetele‑i înmănuşate se strânseră pe mânerul pumnalului, în timp ce aştepta ca sunetul să se stingă. Dar îndată ce pieri, porni din nou, mai puternic, mai limpede. Uuuuuuuuuuuuhooooooooooooooo. ― O, Zei, îl auzi pe Sam Tarly scâncind. Grăsanul se ridică în genunchi, clătinându‑se, cu picioarele încâlcite în mantie şi pături. Le azvârli la o parte, dând din picioare, şi întinse mâna după haina de zale pe care o atârnase de o piatră din apropiere. În timp ce îşi trăgea peste cap haina imensă, cât un cort, şi îşi strecura trupul în ea, Sam îl zări pe Chett, stând în faţa lui. ― Au fost două? întrebă el. Am visat că aud cornul sunând de două ori. ― N‑ai visat, răspunse Chett. A sunat de două ori, ca să cheme Rondul la arme. De două ori, vestind apropierea duşmanului. Te aşteaptă o secure pe care scrie Piggy, grăsanule. De două ori înseamnă sălbatici. Îi veni să râdă, văzând teama întipărită pe faţa aceea rotundă, ca o lună plină. Să‑i ia naiba pe toţi, înghiţi‑i‑ar şapte iaduri. Blestemata de Harma. Blestematul de Mance Rayder. Blestematul de Smallwood. Zicea că n‑o să ne ajungă decât peste… Uuuuuuuuuuuuuuuhooooooooooooo Cornul sună, sună şi sună, până când păru că nu se va stinge niciodată. Corbii îşi fâlfâiau aripile şi ţipau, zburau de colo‑colo în colivii şi se agăţau de gratii, iar fraţii Rondului de Noapte se ridicau în toate colţurile taberei, îşi îmbrăcau armurile, îşi legau centurile, îşi apucau securile de război şi arcurile. Samwell Tarly se ridică, tremurând, cu faţa albă ca ninsoarea care cădea, învârtejindu‑se, în jurul lor. ― Trei, scânci el, a sunat de trei ori, am auzit trei. Nu sună niciodată de trei ori. Nu s‑a întâmplat asta de sute şi mii de ani. Trei înseamnă… ― Ceilalţi. Chett scoase un sunet care era pe jumătate râs, pe jumătate suspin şi, dintr‑odată, era ud. Simţea cum urina i se prelinge pe picior şi vedea cum un şuvoi îi inundă partea din faţă a pantalonilor.