Basme japoneze

     Trăiau cândva pe lume un bărbat cu femeia lui. Intr-o una zi li se născu un fecior. Tânăra mamă se bucură r.i'.spus şi se gândi pe dală să~i găsească pruncului un !.iurne frumos, pentru ca şi viaţa să-i fie frumoasă, asemenea numelui.      Cugetă ea trei zile şi trei nopţi la rând, se frământă, îşi scormoni mintea, dar între timp o boală nemiloasă îi curmă firul vieţii şi, dându-'şi duhul, abia mai izbuti să şoptească :      - O, în sfârşit l-am aflat ! Numiti-l Cioon...      Dar nu mai putu să-şi termine vorba şi copilul rămase cu numele rostit doar pe jumătate. Plin de mâhnire, dar nevoit să împlinească dorinţa răposatei, tatăl îl numi pe băiat Numai Cioon.      Nu peste multă vreme, tatăl lui Cioon se însura din nou. Nevasta de-a doua aduse şi ea pe lume un fiu.      Cineva îşi şoptise mamei, în mare taină, că dacă îi va d.a copilului un nume scurt, atunci şi viaţa lui va fi scurtă. Iar dimpotrivă, cu cât va fi numele mai lung, cu-atât viaţa îi va fi mai lungă şi mai fericită. Se hotărî, așadar, să-i găsească băiatului un nume lung, lung de tot. ca să trăiască mult şi" să .aibă parte de noroc. Se gândi <'a, se tot gândi, şi după multă bătaie de cap, iată ce nume nemaivăzut născoci : „Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza-Cel-Dolofan, Bonza-Care-Se-Scal-dă-n-Bani, Bonza-Prostuţul, Bonza-Nu-Ştiu-Cum-Să-i-Mai-Zic, Bonza-Bogatul-Răsbogatul-Mai-Bogat-Ca-Toţi, Ceaşca-Şi-Ceainicul, Viteazul-Năzdrăvan, Muntele-de-Argint, Să-Se-Numească-într-un Fel, Să-Se-Numească-Ori-cum-Şi-Aşa-Şi-Pe-Dineolo-Şi-Tot-Aşa-Şi-Aşa-Şi-Aşa Tem-plu-Pe-Munte, Acoperiş-Pe-Templu, Brad-Pe-Acoperiş, Lună-Deasupra-Bradului, Hei-Hei-Creşti-Mai-Repede, Eisuke !"      De cum crescură mai mărişori cei doi fraţ, începură să se certe între ei. Plin de răutate, prâslea îl necăjea întruna pe fratele cel mare, făcându-i fel de* fel de şotii. Apoi se depărta grabnic şi începea să-l aţâţe, batjooorindu-l pentru numele lui ce scurt :      - Cioon-Cioon, Numai Cioon ! Cioon-Cioon, Numai Cioon !      leşindu-şi din fire, Cioon încerca la rândul său să-i ia în râs pentru numele lui nemaipomenit de lung şi începea să strige' pe nerăsuflate :      - Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza^Cel-Grăsuţ, Bonza-Cel-Care-Se-Spală... Ba nu, nu, aşa ! Bonza-Care Bonzăie... Ptiu, fir-ai afurisit cu numele tău !      I se împleticea limba şi i se suia sângele la cap de supărare, astfel incit niciodată nu izbutea să-i spună nu-. mele până la capăt. Iar între timp, frăţiorul îşi lua tălpăşiţa şi pas de-l mai ajunge !      De câte ori tatăl avea nevoie de vreun ajutor, îl striga, fireşte, pe băiatul cel mare, fiindcă numele acestuia era mai uşor de rostit:      - Cioon, fă aia ! Cioon, fă ailaltă !      Toată treaba o făcea numai Cioon. Pentru poznele lui copilăreşti, bietul Cioon îşi primea numaidecât pedeapsa :      - Hei, Cioon ia vino încoace să te urechez ! Na, să mai faci şi altădată, blestematule !        Când fratele cel mic făcea vreo boroboaţă, tatăl începea să-l strige ca să-i dea chelfăneala cuvenită :      - Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Sonzii-Bonza, Bonza-Cel-Umflat, Bonza-Care-Face-Baie... Na c-am încurcat-o !      Obosit şi mânios, omul ofta şi dădea din mâini a lehamite, lăsându-se păgubaş.      Iar maică-sa nu mai putea de bucurie : „Ce bine că i-am găsit fiului meu un nume atât de lung !"      Odată, din nebăgare de seamă, jucându-se prin curte cu ceilalţi copii, Numai-Cioon căzu în fântână. Copiii începură să strige speriaţi :      - Săriţi, Cioon. a căzut în fântână ! Ajutor, Numai-Cioon a căzut în fântână !      Dădură fuga, unii cu scara, alţii cu frânghia, şi-l scoaseră pe Cioon din fântână.      Iar mama vitregă se gândea : „Aşadar, nu m-a minţit cine mi-a spus că un copil cu nume scurt n^are zile multe. L-au scos din fântână mai mult mort decât viu. Gata-gata să se prăpădească."      Peste câteva zile, copiii se jucau iarăşi prin curte, în jurul fântânii. Eisuke-Nume lung începu să se laude :      - Ascultaţi ce vă spun, Cioon a căzut în fântână fiindcă are un nume prea scurt. Eu însă pot să mă joc cât vreau şi cum vreau, n-o să păţesc nimic, fiindcă am un nume lung şi sunt tare norocos.      Nu sfârşi bine vorba, că se aplecă peste ghizduri şi întinzându-se după ciutură, bâldibâc, căzu în apă ca un bolovan. Inspăimântaţi. copiii dădură buzna în casă, după aj utor. Începură să strige pe întrecute :      - De data asta Bonza-Cel-Mare,Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza-Cel-Rotofei, Bonza-Prostă-lăul... Ba nu, nu-i aşa ! Bonza-Nu-Ştiu-Cum-Il-Mai-Cheamă, Bonza-Intoarce-Banii-Cu-Lopata... Aşa o fi oare ? Bogătaşul-Bogătaşilor-Putred-De Bogat... Adică nu... Cel-Mai-Răsbogat-Dintre... Na. c-am uitat ! Vai, ce nenorocire !      Se încurcaseră de-a binelea. Se uitau unii la alţii, indemnându-se buimaci :      - Cum e mai departe ? Parcă Lingura-Şi-Strachina...' Ba nu, Perna-Şi-Plapoma... Binişor ! Staţi s-o luăm de la început... Piuliţa-Şi-Pisălogul ? Aduceţi-vă odată aminte, ce naiba ! Aha ! Ceaşca-Şi-Ceainicul. Iar pe urmă ? Căpetenia-Vitejilor... Ba nu. Nâzdrăvanul-Cel-Mare ! Care-Bea-Ceai... Nici pomeneală... Bea- Vinul -Ca-Apa... Parcă aşa era... Dar mai era ceva cu un munte... Aha !... Uncheaşul-Cu-Păr-Argintiu-De-Sub-Munte... Ba parcă nu... Moşnea-gul-StrăJucitor-Ca-Muntele-De-Gros, Să-Se-Cheme-Aşa-Şi-Altminteri-Cine-Şiie-Cum-Ba-Aşa-Ba-Altfel... Uf, greu mai e de ţinut minte... Stă-Casa-Pe-Deal, Paie-Vechi-Pe-Acoperiş, Pe-Paie-Motanul-Pândeşte-Şoarecele. Şoarecele-Ti-pa-Tipa... Aoleu, ni s-a încâlcit limba... Hei, veniţi repede, Eisuke a căzut în fântână !      Dădură fuga cu toţii să-l scoată, dar era prea târziu : - Eisuke-Nume lung pierise înecat.   

     Trăiau odinioară într-un bordei ca vai de lume, vechi şi povârnit, un moş cu baba lui. Erau săraci lipiţi păniân-tului. Singura lor avuţie era un căluţ, dar şi acestuia îi pusese gând rău un hoţ nărăvit de prin împrejurimi.      Într-o seară, hoţul tocmai se pitulase în ogradă şi aştepta să adoarmă stăpinii...      Era o vreme de toamnă, păcătoasă. Ploua cu găleata, iar acoperişul bordeiului se găurise de tot. Într-un ungher picura apa molcom, plici-plici, într-altul curgea de-a bi-nelea. Bătrânii îşi tot mutau aşternuturile dintr-un colţ ,în celălalt, fără să-şi afle scăpare nicăieri : ploaia răzbea peste lot.      - Of, cumplită dihanie mai e Plici-Pâici ăsta. se văicări baba. Mai rea decit tigrul, mai nesăţioasă decât lupul.      - Aşa e, răspunse unchiaşul nu e pe lume fiară mai fioroasă că ea. Nicăieri nu-ţi găseşti tihna de răul ei.      Sub fereastră se aciuise un lup flămând, care îşi făcuse socoteala să-i mănânce pe stăpânii colibei îndată ce vor stinge opaiţul şi vor aţipi. Auzind însă vorbele bătrânilor, blana i se zbârli de frică,      - Credeam că pe meleagurile astea un hălăduieşte o fiară mai puternică decât mine, îşi zise. Dar uite că s-a pripăşit necruţătorul Plici-Plici... Cel mai bine ar fi s-o iau la sănătoasa cât mai am timp !      Lupul făcu o săritură şi o rupse la fugă mâncând pământul. Hoţul de cai, care pândea prin apropiere, îşi zise mirat : ,.Ia te uită, căluţul a scăpat din ştreang ! Ho, plruu !" Şi luând-o la goană după lup, îi sări acestuia drept în spinare. Lupul, mai-mai să-şi iasă din minţi. „Sint pierdut ! gândi. Am scăpat eu din capcanele vânători-lor. dar uite că m-a înşfăcat Piici-Plici..."' Fugea în salturi mari, deznădăjduite, iar hoţul, care se înfipsese bine în spinarea lui, bombănea furios : ,.Nu mai pricep nimic ! Cal bătrân, şi uită-te la el cum fuge... Nici cel mai focos armăsar nu l-ar întrece !"      Şi cum fugea lupul aşa, cu hoţul în spinare, iată că începu să se lumineze de ziuă. O maimuţă care moţăia într-un copac îi văzu şi strigă uimită :      - Mare năzdrăvănie ! Un om călare pe-un lup ! Să mori de râs, nu alta !      Chiar în clipa aceea hoţul de cai băgă şi el de seamă pe cine călăreşte..- înspăimântat, sări de pe bidiviu, rostogolindu-se într-o capcană de lupi. „Bine măcar că nu mi-am frânt grtul", cugetă el, dezmeticindu-se pe fundul gropii şi tot frământându-şi minţile cum să iasă de-acolo.      Maimuţa strigă după lupul care fugea încă buimac :      - Hei, lupule, tare mă mai mir de tine ! Cum i-ai îngăduit omului acela să te călărească ?      - Care om ? Ce tot vorbeşti ? Pe mine m-a înşfăcat înfricoşătorul Plici-Plici ! Abia am izbutit să scap de eL      - Iar eu îţi spun că te-a călărit un om, am văzut cu ochii mei. Te-a călărit ca pe cel din urmă dobitoc. Hi-hi-hi ! Ai puţină răbdare, o să-ţi dovedesc îndată. Călăreţul mi se pare că s-a prăvălit în groapa de colo.      Pe vremea aceea, maimuţele aveau toate coada lunga. Cumătră noastră îşi vârî coada în groapă, fâţâindu-şi-o de colo-colo.      „Aha, cineva mi-a aruncat o funie ! Da' ştii că se brodeşte bine ? Ia să încerc eu să mă caţăr afară" îşi zise hoţul de cai. agăţându-se vârtos de coada maimuţei.      Maimuţa scoase un urlet de durere şi de spaimă :      - Valeu, lupule, lupxile ! Acolo jos este într-adevăr fioroasa dihanie Plici-Plici ! M-a apucat de coadă !      Auzind aceasta, lupul îşi luă tălpăşiţa cât putu mai repede.      - Stai, nu fugi ! se tânguia nenorocita. Ajută-mă, nu mă lăsa în primejdie !      Maimuţa se opintea din răsputeri să scape, de atâta înoondare faţa i se înroşise ca o 'pătlăgică. Deodată, trosc, coada i se rupse chiar de lingă rădăcină.      Zice că de-atunci au maimuţele botul roşu şi coada scurtă;

     Toate acestea s-au întimplat în vremuri demult uitate.      Soţia împăratului dragonilor zămislise un prunc în. ;:utece şi mereu poftea câte ceva neobişnuit. Dorinţele e. nu se mai isprăveau : azi râvnea una, mâine alta...      Zi de zi împăratul dragonilor îşi trimitea supuşii în cele patru vânturi, poruncindu-le să-i aducă nevesti-şi tot ou-i pofteşte inima. Sărmanii peşti se istoviseră de-atâta Alergătură, iar caracatiţa de-abia se mai ţinea pe pici oare.      Într-o bună zi, soţia împăratului mărilor spuse :      - Vreau ficat de maimuţă. Dacă nu-mi veţi aduce, să ştiţi că altceva nu pun în gură.      Amuţiră cu toţii. Se ştie că în mare nu trăiesc maimuţe. Pe uscat sunt o mulţime de maimuţe, nici vorbă, x.ar cum să ajungi până la ele ?      Împăratul chemă sfatul cel mare. În castelul de sub c,pe se strânseră o mulţime de peşti mari şi mici. Statură ei, chibzuiră, se frământară, dar nu le venea nimic în r. linte. Când, iată că se ivi, înotând agale, broasca ţestoasă c?a greoaie.      - Ehei, zise broasca, văd eu că fără mine nu faceţi nici o scofală. Eu plutesc pe ape, dar umblu tot atât de lesne şi pe pământ.' Mă strecor pe unde nu gândeşti cu gândul. Aşa încât, trimiteţi-mă pe mine, o să vă aduc eu o maimuţă.      Peştii se învoiră bucuroşi :      - Mergi sănătoasă ! îţi dorim să izbândeşti cât mai grabnic în treaba asta grea.      Ţestoasa porni să împlinească porunca împăratului. De cum ajunse la mal, văzu o maimuţă care se legăna pe creanga unui brad.      - Bună ziua, doamnă maimuţă, spuse ţestoasa. Ce zi minunată e azi ! E o adevărată plăcere să-ţi încălzeşti spinarea la soare. Dar, ia spune-mi, o întrebă ea netam-nesam, ai avut vreodată prilejul să intri într-un castel ? în castelul împăratului dragonilor, de pildă. Află că eu chiar de-acolo vin...      - Nu, răspunse maimuţa, n-am avut acest prilej. De auzit am auzit multe despre castelul împăratului dragonilor, dar de văzut, ce-i drept, nu l-am văzut cu ochii mei.      - Oho, păi atunci înseamnă că degeaba mai trăieşti pe lume ! întregul an, în castelul stăpânului mărilor domneşte primăvara. Şi ce bucate de soi se mănâncă acolo ! în viaţa ta nu te-ai înfruptat din asemenea bunătăţi. Nu vrei să mergi cu mine să-ţi arăt castelul acela neasemuit ! Suie-te pe spinarea mea şi te duc cât ai bate din palme.      Spinarea ţestoasei era lată şi plutea ca o barcă. Maimuţa se aşeză pe ea, bucuroasă să se legene pe valuri.      În scurtă vreme ajunseră la castelul împăratului dragonilor. Ţestoasa nu minţi se defel : în castel domnea o primăvară veşnică, şi era atât de frumos, încât îţi lua graiul. Zidurile lui, făurite din argint, aur şi mărgăritare, străluceau orbitor.      - Binevoieşte să aştepţi oleacă, doamnă maimuţă, spune ţestoasa. Eu dau o fugă până la împăratul dragonilor, să-l vestesc că i-a sosit un oaspete de seamă.      Dădu maimuţa jos din spinare chiar în faţa porţilor, şi alergă să dea de ştire împăratului. .      De strajă la porţi se nimerise să fie tocmai caracatiţa. Se vede că i se cam urî se stând de caraulă şi cum avea sămânţă de vorbă, începu s-o căineze pe maimuţă :      - Sărmană maimuţă, bag de seamă că eşti tare veselă, pesemne că nici nu ştii ce te-aşteaptă. Stăpâna noastră a poftit să guste din ficatul tău. Milă mi-e de tine. dar soarta ţi-e pecetluită, fiindcă de-aici, de pe fundul mării, nu mai ai cum să fugi.      Auzind aceasta, maimuţa înlemni de spaimă. Dar se prefăcu nepăsătoare şi rămase să aştepte mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Curând, se întoarse M ţestoasa :      - Doamnă maimuţă, împăratul nostru e bucuros să Ic primească. Vino cu mine să-ţi arăt castelul. O să ai ce vedea, e plin cu tot felul de minunăţii.      - Vai de mine şi de mine. ţestoase ! Aproape că mi-e ruşine să-ţi spim... Sunt atât de zăpăcită, încât mereu uit cile ceva. Acum, de pildă, mi-am spălat ficatul şi l-îm agăţat pe ramura unui brad, să se usuce. Am uitat cu totul de el şi sunt tare îngrijorată : dacă vine ploaia şi-l udă ? Dacă mi-l ciugulesc ciorile ? Du-mă degrabă înapoi l      Ţestoasa fierbea de ciudă, dar se feri să se dea în vileag, fiindcă n-avea ce face cu o.maimuţă fără ficat. De aceea spuse :      - într-adevăr, ar fi o mare-nenorocire ! Urcă-te repede pe spinarea mea.      Ţestoasa înotă din răsputeri până la ţărm. Când ajunseră aici, grăi către maimuţă :      - Du-te de-ţi ia ficatul şi să ne întoarcem fără zăbavă la castel. Vom ajunge tocmai bine la cină.      Maimuţa se caţără cu sprinteneală pe creanga cea mai înaltă a bradului, îşi frecă lăbuţele de bucurie şi începu -să râdă în hohote :      - Bun rămas pentru totdeauna, ţestoaso ! Eşti cea mai neroadă făptură de pe lume. Se vede că ai uitat vechea zicătoare : „Copacii nu cresc în mare şi nici ficatul în copaci". Haide, ia-ţi tălpăşiţa !      Ţestoasa, care nu putea să se caţere prin pomi, în- l ţelese că totul e pierdut. Se întoarse amărâtă şi umilită /î la slăpânitorul mărilor.      Auzind tărăşenia, cei de la castel începură să se în-; trebe : „De unde să fi aflat maimuţa ce-o paşte ? Cine să-i fi destăinuit adevărul ? Să ştiţi că nimeni altul decit ~< caracatiţa, doar ea era atunci de strajă la porţi !"      O însfăcară pe nesocotita de caracatiţă şi-o luară lai bătaie. Atât de tare o chelfăniră, încât îi fărâmară toatef oasele.      Limba care flecăreşte n-are oase. Caracatiţa de asemenea.

     Demult de tot. În depărtata vechime, trăiau pe lume doi fraţi. Cel mare era bogat, iar cel mic era sărac. O dată. Într-un ajun de An nou, fratele cel sărac se duse la cel bogat, să-i ceară cu împrumut o măsură de orez.      Fratele cel bogat nu voi să-i dea nimic, ba îl mai luă şi la ocări, alungându-l de la uşa lui. Ce să facă fratele cel mic ? Porni înapoi către casă, abătut şi cu mâinile goale. Deodată, pe cărarea de munte pe care mergea, întâlni un bătrân cu pletele albe ca zăpada.      - încotro ? îl întrebă unchiaşul.      - Iată, azi e ajunul Anului nou şi eu n-am în casă măcar un pumn de orez ca să-l dăruiesc zeilor aducători de noroc. Degeaba m-am dus la fratele meu cel bogat, că n-a vrut să-mi dea nimic. Mă întorc cu mâinile goale.      - Dacă-i aşa cum spui, am să te ajut eu. Ia această mangin ' şi-du-te în pădure. Este pe-acolo, pe undeva, o peşteră, în peştera aceea trăiesc nişte pitici. Ei îţi vor cere să guste din mangin şi îţi vor făgădui pentru ea munţi de aur. Dar tu să nu primeşti. Spune-le că nu vrei altceva în schimb decât râsniţa lor.      Zicând acestea, bătrânul îi dădu fratelui cel sărac o piroşcă-mangin şi se făcu nevăzut.      Manginu - piroşti din aluat dulce cu umplutură de bob gătite în abur.       Fratele cel sărac se duse în pădure şi dădu de peştera cu pricina, în jurul ei forfoteau o mulţime de omuleţi mici de tot. „Ce-or fi făcând acolo ?" se întrebă mirat. Uitându-se mai bine, văzu o ceată întreaga de pitici care, opintindu-se şi poticnindu-se, cărau cu mare trudă un lujer subţire de stuf.      - Staţi niţel, staţi că vă ajut eu ! spuse fratele cel sărac.      Luă firul de stuf şi-l duse în peşteră. Deodată, chiar la picioarele lui, răsună un glas subţirel ca un bâzâit de ţânţar :      - Săriţi ! Ajutor ! A omorât pe cineva !      Când se uită mai bine, ce să vadă ? într-adevăr, fusese cât pe-aci să strivească una din acele făpturi mărunţele. Piticul se zbătea între tocul şi talpa sandalei, strigând şi cerând ajutor. Se aplecă şi scoase piticul tu băgare de seamă, ţinându-l.cu două degete.      - Ehei, se minună omuleţul, da' puternic mai eşti, uriaşule ! Cât de greu sunt eu, m-ai ridicat ca pe-un fulg !      În clipa aceea piticul văzu piroşca din mina fratelui cel sărac şi începu să se roage aţâţat de poftă :      - Dă-ne nouă această plăcinţică ! Cere-ne tot ce doreşti în schimbul ei. numai dă-ne-o !      Pe dată, piticii începură să care aur dm peşteră. Grăunte cu grăunte, adunară în curând o movilă întreagă. Dar fratele cel sărac îşi aduse aminte de ce-l învăţase moşneagul şi nu voi să primească :      - Nu vreau aur, mie să-mi daţi râşniţa voastră. Piticii mai stăruiră o vreme, dar văzând că nu e chip să-i schimbe gândul, îl călăuziră în peşteră. Acolo, într-un ungher, se afla o râşniţa cu pietre.      - Râşniţa asta, îi spuseră, e comoara noastră cea mai de preţ. Rău ne pare că rămânem fără ea, dar piroşca ta ne place grozav. Ia-o şi stăpâneşte-o sănătos. Dacă învârţi piatra spre dreapta, îţi va macină tot ce-ţi pofteşte inima. Dacă o învârţi spre stânga, pe dată încetează măcinişul. Vezi, nu uita niciodată să o întorci spre stânga, altfel nu se mai opreşte în veac.,      Fratele cel sărac duse râşniţa acasă. Nevasta, care se săturase de atâta aşteptare, îi ieşi nerăbdătoare în cale :      - Ei, ai adus măcar o mână de orez ?      - Nu mai întreba nimic, răspunse el, şi aşterne degrabă un ţol, jos pe tatami.      Soţia întinse repede un ţol pe tatami. Fratele cel sărac puse râşniţa jos şi învârtind piatra spre dreapta, spuse :      - Râşniţa, dă-ne nouă orez ! Râşniţa, dă-ne nouă orez ! Cât ai clipi începură să curgă pe ţol boabe de orez,      albe şi mari.      - Râşniţa, dă-ne nouă peşte ! Râşniţa dă-ne nouă peşte !      Pe ţol începură să cadă peşti săraţi, mari şi frumoşi.      Alte multe bucate gustoase le macină 'râşniţa ! Abia după ce nu mai pofti nimic, fratele cel sărac învârţi piatra spre stânga şi râşniţa se opri. Se aşezară bucuroşi la masă. A doua zi, ornul îi spuse nevestii :      -- Destul ne-am chinuit în bordeiul ăsta amărât. A venit vremea să trăim şi noi ca oamenii.      Apoi îi porunci râşniţei :      - Râşniţa, râşniţa, fă şi pentru noi o casă nouă şi frumoasă, cu cămări largi şi cu grajd încăpător, iar în grajd să stea legaţi la iesle şaptezeci şi patru de cai. După aceea pregăteşte cât mai multe plăcinte cu orez şi niscai vin bun.      Atunci, fratele cel mic pofti la ospăţ pe toţi vecinii şi toate neamurile. Mult se mai mirară oamenii : „Ultimul sărăntoc din sat a ajuns să ne cheme pe toţi la ospăţ !"      Fireşte, fusese poftit şi fratele cel bogat. Acesta veni, se uită şi mai, mai să nu-şi creadă ochilor : „Păi, doar aseară frate-meu a venit să-mi ceară o măsură de orez, iar acuma se scaldă în belşug. Cum poate cineva să se îmbogăţească astfel într-o singură noapte ? Chiar de-o      fi să crap, îşi mai zise el, şi tot aflu eu până la urmă ce s-a petrecut."      Fratele cel mare chefuia vârtos, împreună cu ceilalţi, dar privea cu hiare-aminte în toate părţile. Oaspeţii începură să se pregătească de plecare. Fratele cel mic ţinea morţiş să k facă daruri de bun rămas. Se strecură pe nesimţite în cealaltă odaie, unde se afla râşniţa, şi învârti piatra spre dreapta, spunând :      - Râşniţa, râşniţa, macină tu dulciuri pentru toţi musafirii mei !      Fratele cel mare văzuse totul printr-o crăpătură. ..Ehei, îşi zise. acuma ştiu eu de unde agoniseşte prăpăditul ăsta atâta bogăţie !"      Gazdele îşi petrecură oaspeţii, apoi se culcară, în casă domnea liniştea. Fratele cel mare se furişă tiptil înăuntru, vârî râşniţa într-un sac şi după ce mai luă o plăcintă şi felurite dulciuri, plecă în grabă. Merse astfel până;4a malul mării unde, din întâmplare, se afla priponită o barcă. Aruncă sacul în barcă şi vâsli către larg.      „Am să mă duc pe-o insulă depărtată, îşi făcu el socoteala, iar acolo voi pune râşniţa să macine numai şi numai pentru mine. Aşa voi ajunge cel mai bogat om din lume."      Barca pluti multă vreme pe mare. Se făcuse ceasul prânzului. Fratele cel mare îşi aduse aminte că are în sac o mulţime de dulciuri şi o singură plăcintă. Se uită la merindele lui şi pofti cu străşnicie ceva sărat.      „Am să-i cer râşniţei, mai întâi şi mai întâi, sare pentru, plăcintă." întoarse piatra spre dreapta şi porunci :      - Hei, râşniţa, macină-mi niţică sare !      Din râşniţa începu să curgă un şuvoi de sare albă. Cât ai clipi, fundul bărcii se acoperi -cu sare. Stratul creştea şi fratele cel mare se afunda în el. Voi să oprească râşniţa, dar aceasta macină de zor : căci uitându-se prin crăpătură, nu luase aminte că trebuie să întoarcă piatra      spre stânga, pentru ca unealta vrăjită să-şi contenească lucrul.      - Hei, râşniţa, opreşte, ajunge ! Opreşte-te, blestemate ! striga el deznădăjduit.      Sarea îi ajunsese la genunchi. Barca se cufunda tot mai adine în apă, iar râşniţa macină harnică, întruna. Bâl-dibâc, barca se scufundă şi fratele cel mare pieri înecat.      Pâşniţa zace şi azi pe fundul mării şi varsă sare din ei. neîncetat. Va macină astfel până la sfirşitul veacurilor.  De aceea apa mării e atât de sărata.           

     eindva înlr-un sat o femeie care avea două fete : cea rnai mare, O-Cio, nu era copila ei bună, dar cea mai rnii.ă. O-liana, era carne din carnea ei.      Mama vitregă o îmbrăca pe O-Cio în zdrenţe, iar pe fiica ei bună numai în rochii scumpe. Pe propria-i copilă r, mingua şi o răsfăţa, dar pe cealaltă o bătea şi o punea la 'muncile cele mai grele. O-Tio căra apă, spăla rufe, gătea rnâiK-an?... Dar nimic nu era pe placul maşterei, care o ura oe moarte pe O-Cio, gândindu-se întruna cum ar j'ac-e bă Sviape de ea.      Intr-o zi friguroasă de iarnă, mama vitregă şi O-Hana -e încălzeau la vatră. O-Hana, care se moleşise de atâta căldura, spuse deodată :      - Vai ce cald mi s-a făcut ! Tare aş vrea să mănânc ce va rece şi bun.      -- Nu vrei puţină zăpadă l      - Zăpada n-are nici un gust, iar eu vreau ceva rece ,yi gustos.      O-Hana căzu pe gânduri şi deodată bătu din palme :      - Zmeură ! Vreau Zmeură ! Zmeură coaptă, dulce şi răcoroasă.      O-Hana era tare încăpăţânată. Dacă-şi punea ceva în minte, nu se lăsa nicicum până nu-i împlineau voia. Începu să se văicărească :      - Vreau zmeură ! Daţi-mi zmeură !      Văzând că nu-i chip s-o împace altfel, maică-sa strigă :      - O-Cio ! O-Cio, vino repede încoace !      O-Cio, care tocmai spăla rufe în curtea din dos, alergă la chemarea mamei, ştergându-şi mâinile din fugă :      - Pleacă îndată în munţi şi culege coşul ăsta plin cu zmeură ! îi porunci mama vitregă. Ai înţeles ? Dacă nu umpli bine coşul, nu cumva să mi te-arăţi acasă !      - Dar creşte oare zmeură acum, în miezul iernii ? întrebă sfioasă O-Cio,      -. Creşte, nu creşte, tu să ţii minte : dacă te întorci 'cu mâinile goale, nu-ţi mai dau drumul în casă.      Mama vitregă o îmbrânci pe O-Cio afară şi încuie uşa în urma ei.      Fata îşi puse sandalele de paie în picioarele goale, car încotro să apuce nici ea nu ştia. Iarna în munţi nu creşte zmeură. Dar nici cu mama vitregă nu te poţi pune...      Stătu ea ce stătu pe gânduri, dar pânî la urmă luă coşul şi o porni spre munţi. Era linişte deplină. Ningea cu fulgi mari. Copacii păreau şi mai înalţi, sub căciulile lor de zăpadă.      O-Cio căuta într-una zmeură pe sub zăpada rece şi se gândea : „Pare-se că mamei mele vitrege i s-a urât să mă vadă trăind pe lume, de aceea m-a trimis aici, ca să pier. Poate că e mai bine să îngheţ aici, sub zăpadă. Poate că atunci mă voi întâlni cu măicuţa mea adevărată şi voi pune capăt suferinţelor."      Pe fată o podidi plânsul. Rătăci astfel multă vreme, în neştire, fără să-şi mai aleagă drumul. Urca povârnişurile împleticindu-se şi cobora la vale cufundându-se în troiene. După o vreme, răpusă de oboseală şi de frig, se poticni şi căzu. În scurtă vreme zăpada o acoperi, înălţând deasupra ei o movilită albă.      Deodată, auzi ca prin vis cum o strigă cineva. O-Cio deschise ochii şi zări chipul unui moşneag cu barbă albă, aplecat asupra ei.     - Spune-mi, O-Cio, ce~ai căutat aici pe frigul ăsta ?      - Mama mi-a poruncit să adun zmeură coaptă, răspunse fata abia mişcându-şi buzele îngheţate. Dacă nu găsesc, nu mă mai pot întoarce acasă.      - Dar ea nu ştie oare că iarna nu creşte zmeură ? Bine, adaogă moşneagul, nu mai fi tristă. Ridică-te şi vino cu mine.      O-Cio se ridică anevoie de jos. Deodată simţi că i s-a făcut cald, iar oboseala îi pieri ca prin farmec. Unchiaşul păşea voiniceşte prin zăpadă, iar O-Cio alerga în urma lui. Deodată, minune ! înaintea ei se întindea o cărare ele nea, bine bătătorită, la capătul căreia văzu o mulţime de tufe de zmeură.      - Iată, acolo e zmeură coaptă câtă vrei, spuse moşul. Culege cât pofteşti, apoi du-te acasă.      Tufele acelea din luminiş erau încărcate cu boabe roşii de zmeură. Moşul se făcuse nevăzut. „Vai ! se'minimă O-Cio. Se vede treaba că a fost zeul ocrotitor al acestui munte, dacă mi-a venit în ajutor."      Apoi îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi se înclină adânc. Umplu repede coşul cu zmeură şi alergă spre casă.      - Unde-ai găsit atâta zmeură ? se miră mama vitregă, care pesemne trăgea nădejde că n-o va mai vedea niciodată.      Bucuroasă, O-Hana se aşeză lângă vatră şi începu să mănânce repede, boabă cu boabă, alintându-se. ~~      - Vai ce gustoasă e ! Ce înmiresmată e ! Se topeşte în gură, nu alta !      - Ia dă-mi şi mie vreo câteva !      Mama vitregă gustă şi plescăi din limbă. Lui O-Cio nu-i dădură nici măcar o boabă. Dar fetei nu-i trecu prin minte să se supere. Nu prea era ea obişnuită cu bunătăţile. Curând o cuprinse osteneala. Se aşeză lângă vatră şi aţipi.      Deodată, mama vitregă se îndreptă spre ea şi, bătând tare din picior, îi strigă :      - O-Cio ! O-Cio ! Scoală-te ! Zgâlţâind-o de umeri, îi spuse apoi :      - O-Hana nu mai vrea zmeură roşie. Vrea zmeură liliachie ! Pleacă degrabă în munţi şi adună un coş de zmeură liliachie.      O-Cio se sperie :      -- Dar afară e noapte, iar zmeură liliachie nici nu se află pe lume. Rogu-te, nu mă alunga !      - Ce tot îndrugi acolo ? Eşti datoare să faci orice pentru sora ta niai mică. Cum ai găsit zmeură roşie, o să găseşti şi liliachie. Dar nu cumva să te întorci cu nrâinile goale, că-i vai de tine !      O îmbrânci fără milă pe fată şi încuie uşa în urma ei.      O-Cio porni către munţi. Făcea un pas, se oprea, mai făcea unul, apoi iar se oprea şi plângea cu amar. Totul era alb în jur, în munţi căzuse zăpadă multă. I se părea că visează. Oare nu cumva tot în vis culesese coşul acela cu zmeură ?      Se lăsă întunericul. Undeva se auzeau lupii urlând. Tremurând din tot trupul, O-Cio se lipi de un copac.      Deodată auzi o chemare înceată şi ca din pământ se ivi înaintea ei bătrânul cu barbă albă.      - Spune, O-Cio, mamei tale i-a plăcut zmeura ? întrebă el cu blândeţe.      O-Cio se uită la el şi izbucnind în plâns, şopti printre suspine :      - De astă dată mama vitregă mi-a poruncit să-i aduc zmeură liliachie...      Moşneagul se împurpura de furie. Ochii îi străluciră :      - Mi-a fost milă de tine, şi de aceea te-am ajutat      să culegi zmeură roşie. Dar femeia asta e mai rea şi mai      nesocotită decât credeam eu. Fie, am s-o învăţ minte !      Vino după mine...       Moşul porni înainte cu paşi repezi. Coborî iute da vântul povârnişul unei văi adânci, iar fata fugea, abia ţinându-se pe urmele lui.      - Priveşte, O-Cio ! Iată zmeura liliachie !      O-Cio se uită şi mai să nu-şi creadă ochilor. Zăpada din jur ardea cu flăcări violete. Pretutindeni se vedeau boabe mari şi strălucitoare de zmeură liliachie. O-Cio, culese cu teamă câteva boabe. Nici pe fundul coşului boabele nu-şi pierdeau lumina lor liliachie.      O-Cio umplu coşul şi fugi cât o ţineau picioarele spre casă. Munţii se dădură la o parte ca să-i facă loc. Într-o clipă rămaseră departe, îri urmă, şi O-Cio se pomeni în pragul casei. Ţînând în mâini coşul 'cu zmeură ca pe ceva înspăimântător, strigă cât putu de tare :      - Mamă, deschide ! Am găsit zmeură liliachie !      - Ia te uită ! Zmeură liliachie ! se miră mama vitregă nevenindu-i să creadă.      Pasămite .crezuse că pe O-Cio au mâncat-o lupii şi când colo nu numai că ea se întorsese vie şi nevătămată, dar adusese şi un coş cu zmeură : zmeură liliachie, cum nu se mai află pe lume. Deschise uşa, lăsând-o pe fată să intre.      O-Hana se apucă să înfulece la zmeură :      - Vai ce bună e, ee gustoasă e ! Gustă şi tu măicuţa... Cred că nici zeii nu mănâncă asemenea" fructe dulci şi înmiresmate.      Îşi umplură amândouă gura. Cuprinsă de teamă, O-Cio înce-rcă să le oprească pe soră şi pe mama vitregă :      - Măicuţă, surioară, prea sunt frumoase fructele astea, prea luminează ciudat... Mi-e teamă că nu e lucru curat, nu mai mâncaţi din ele !      Dar O-Hana strigă la ea :      - Tu, una, cred că te-ai săturat mâncând dintr-astea, acolo, în pădure. Dar pesemne că nu ţi-a ajuns, şi-ai vrea să le mănânci şi pe-ale noastre ! Ba mai puneţi pofta-n cui !      Luându-se după O-Hana, mama vitregă o alungă pe fată din odaie şi nu-i dădu să guste nici măcar o boabă.      Dar n-apucară mama vitregă şi O-Hana să sfârşească de mâncat zmeura, că începură deodată să se facă liliachii, tot mai liliachii, iar către ziuă muriră amândouă.      Când ii veni vremea, O-Cio se mărită şi avu doi copii. Multă zmeură roşie, coaptă, culegeau copiii de prin munţi, însă pe timp de iarnă nimeni n-a mai găsit zmeură coaptă sub zăpadă.     

ÎNVÂRTE-TE, BOB DE MAZĂRE !             Trăiau odată un moş cu baba lui. Într-o dimineaţă, cei doi bătrâni se apucară să deretice prin casă. Baba mătura odaia, iar moşul bucătăria. Tot mâturând el aşa, moşul găsi într-un ungher un bob de mazăre şi tare se mai bucură :           „Babo, uite ce-am găsit,      Bob de mazăre-aurit !      Pe câmp dacă-l vom sădi,      Boabe multe-om dobândi ;      În piuă le-om macină      Şi făină vom mânca."      Se sfătuiră ei cum să facă şi să dreagă, dar bobul de mazăre lunecă printre degetele unchiaşului, căzu pe podeaua de lut şi prinse să se rostogolească. Se rostogoli, se rostogoli şi nimeri într-o bortă de şoarece.      - Prinde-l, nu-l lăsa ! striga moşul supărat. Ia te uită ce nenorocire ! Numai ce-am găsit şi noi un bob de mazăre, rotunjor şi dulce, iar el, afurisitul, s-a dus învârtin-du-se... Babo, dă-mi toporul ! «      Scos din sărite, moşneagul făcea o gălăgie nemaipomenită, înşfacă toporul, lărgi cât putu gaura de şoarece, apoi coborî fără zăbavă în vizuina 'aceea. Merse el ce merse, până se pomeni în adâiicul pământului. Porni mai departe, cintând cât îl ţinea gura :      „Bob de mazăre-aurit, Unde te-ai rostogolit ? Prin ce loc oi fi ajuns, Unde mi te-oi fi ascuns ?"      Deodată, văzu la marginea drumului un Gigio-sama de piatră.      - Gigio-sama, nu cumva ai văzut bobul meu de mazăre ? întrebă unchiasul.      - De văzut, l-am văzut, eu, însă uite care-i păcatul... L-am ridicat de jos, l-am fiert şi l-am mâncat, răspunse Gigio-sama.      - Ha-ha-ha ! Va să zică, aşa s-a întâmplat ! Atunci ce să mai vorbim... L-ai mâncat, să-ţi fie de bine. Eu mă întorc acasă.      Moşul dădu să pornească spre casă, lăsându-se păgubaş, Lui Gigio i se făcu milă de el :      - Stai niţel, moşule. Nu te las să pleci cu mina goală.      - Şi ce-ai putea tu să-mi dai ?      - Un sfat bun : mergi înainte pe drumul ăsta, până dai de nişte sioogi2 roşii. Acolo a o gospodărie de şoareci. Şoarecii tocmai se pregătesc de nuntă, pisează orezul în piuliţe. Tu dă-le o mână de ajutor. Apoi pleacă mai departe, până dai de nişte sioogi negre. Acolo e bârlogul dracilor. 6 să-i găseşti jucând arşice. Cântă de trei ori ca un cocoş, iar dracii o vor lua la fugă, şi toţi banii lor îţi vor rămâne ţie.      Moşul îi mulţumi pentru sfat şi porni la drum. Merse înainte până ce văzu nişte sioogi roşii.      - Sioogi - uşi glisante combinate din hârtie, ca şi fusuma.      - Acasă-s gospodarii ? strigă unchiaşul. Şoricioaica-mireasă, îmbrăcată iri rochie de nuntă ieşi      şi întrebă :      - Ce vânt te-aduce pe la noi, moşule ?      - Am auzit că faceţi nuntă şi am venit să vă dau o mină de ajutor la pisatul orezului.      - Păi ai picat tocmai bine, avem mare nevoie de ajutor. Hai înăuntru, moşule !      În casă, totul era rânduit cum nu se poate mai frumos. Tn cea dinţii odaie se aflau sobiţe de bronz, iar pe nişte măsuţe roşii, o mulţime de castronaşe roşii, lăcuite. Odaia a doua era plină cu halate de mătase. Erau atât de multe halate, că nici nu le puteai număra, în cea de-a treia încăpere se aflau puzderie de şoareci care pisau orez în piuliţe de aur curat, cântând de zor :      „Pisălogul saltă, bate,      Măcinăm pe săturate !      Dar când miaună pisica.      Pe toţi ne alungă frica...      Macină de zor, mireasă; Fără preget şi voioasă, Că ai mire ca un soare » Şi-i stăpân peste hambare l"      Moşul luă o piuliţă şi începu să piseze, îşi făcea treaba cu spor şi cu îndemânare. Şoarecii se bucurară grozav şi-i dăruiră două halate de mătase roşie.      Unchiaşul luă darurile, le mulţumi şoarecilor şi porni mai departe, către adâncurile împărăţiei subpământene. Merse ce merse, până dădu de nişte şioogi negre. De după ele răsuna ciocnetul arşicelor şi se auzea zdrăngănit de strune. Pasămite, dracii jucau arşice şi se veseleau. Moşul se ascunse în podul grajdului, ca să nu-l zărească tartorii. Când se făcu noapte târzie, luă vânturătoarea şi      Începu să bocăne şi să troncăne, făcând o larmă zitoare. Apoi strigă din răsputeri, aidoma cocoşului l      - Cucuriguuu ! -Dracii înlemniră :      - Fraţilor, nu mai e mult până la ziuă ! Asta a fost primul cântat al cocoşilor.      Moşul mai aşteptă puţin, apoi începu din nou să hodorogească vânturătoarea şi să cânte cucurigu.      - Valeu, iacă-tă şi-^al doilea cântat ! se speriară dracii.' Moşul nu mai zăbovi mult şi porni iar tărăboiul, stri-      glnd din răsputeri cucurigu. Dracii o sfecliră de-a binelea :      - Auziţi, au cântat cocoşii a treia oară ! Ne-am luat cu jocul şi am întârziat prea mult. Să fugim !      Lăsară banii şi se puseră pe goană, care încotro. Iar moşul coborî tiptil din pod, luă banii şi porni îndărăt spre casă.      Tare bucuroşi erau moşul şi baba ! Lepădară de pe ei veşmintele cele vechi şi prăpădite şi îmbrăcară halatele      - Acasă sunteţi ? Am venit să vă cer niscai tăciuni, s;i aţii, focul.      Se uită din prag şi rămase înmărmurită :- Să vezi şi să nu crezi ! De unde atâta bogăţie în c;v>a voastră ?      Moşul îi povesti tot, cum a fost :      - Uite-aşa şi-aşa... Ne-am pricopsit cu o mulţime      - Simt cum mă cuprinde pizma, spuse vecina. Mare noroc pe voi ! Dau fuga acasă să-l trimit şi pe moşul meu în gaura de şoarece      Alergă acasă cât o ţineau picioarele şi se apucă să măture prin odaie. Bărbatului îi porunci să măture bucătăria. Dar cu toată străduinţa lui, acesta nu găsi nici un bob de mazăre.      - Babo, spuse omul în cele din urmă, adu un bob de mazăre din sac.      Bătrâna aduse bobul şi unchiaşul îl aruncă în borta de şoarece, îşi croi apoi drum cu toporul şi nimeri sub pământ. Merse el ce merse şi, întocmai cum i se povestise, îl întâlni la marginea drumului pe Gigio-sama de piatră. Moşul îl întrebă :      - N-ai văzut cumva bobul meu de mazăre ? S-a rostogolit pe-aici.      - De văzut l-am văzut eu, dar m-au înpins păcatele să-l iau de jos şi să-l mănânc.      - Nemernicule ! se oţărî la el moşul cel lacom. Cum ai îndrăznit să înfuleci un bob de mazăre străin ? ! Auzi colo, bunătate de bob ! Cum o să răscumperi acuma paguba care mi-ai f ăcut-o ? Să-mi dai repede în schimb un maldăr de halate de mătase şi un poloboc de bani !      Gigio-sama se posomori, dar îi dete şi lui povaţa cunoscută. Moşul cel lacom porni mai departe cântând : „Bob de mazăre-ndrăcit, Unde te-ai rostogolit ? Hoţule. să-mi dai în loc Aur mult, un poloboc !"      Curând ajunse la şioogile cele roşii. Din casă se auzea întru-una : „Poc-poc-poc !". Şoarecii pisau grăunţe în piuliţele de aur, cântând cât îi ţinea gura :      „Pisălogul saltă, bate,      măcinăm pe săturate !      Dar când miaună pisica,      Pe toţi ne alungă frica...*      Moşneagul cel lacom intră în casa şoarecilor şi văzu acolo comori nemaiântâlnite. Peste tot atârnau halate de mătase roşie, pe măsuţe roşii se aflau mulţime de castro-naşe roşii, lăcuite, grămezi de bani zăceau prin colţuri. jyâoşuiui i se aprinseră ochii de poftă. „Cum aş face să pun mina pe toate aceste avuţii ? se întrebă el. Ia stai, păi e foarte simplu ! N-am decât să miaun ca pisica!", Şi începu să miaune din răsputeri :      - Miaaauu ! Miorlaaau !      Deodată se stinseră toate luminile din casa şoarecilor. Se făct! un întuneric de-ţi vârai degetele în ochi. Pieriseră ca prin minune şi casa şi şoarecii. Moşneagul dibuia cu miinile în jur, ca orbii, îşi urmă drumul aşa, pe pipăite, şi după ce merse un timp, în calea lui luci o iuminiţă şi văzu şioogile cele negre. Dincolo de ele zor-nâiau arşicele. Moşul se uită printr-o crăpătură şi-i văzu pe draci jucând de mama focului, cu grămada de bani între ei. -..Înseamnă că arătarea aia de piatră nu m-a minţit", îşi zise lacomul unchias. Şi pe furiş, să nu-l simtă încornoraţii, se sui în pod. cocoţându-se pe-o grindă.      Se făcu miezul nopţii. „Cred că a sosit clipa !" gândi moşii!. Luă vânturătoarea şi începu să facă tărăboi. Apoi s t ri «ă tare de tot:      - Hei, împieliţaţilor, a cântat cocoşul întâia oară ! Dracii rămaseră încremeniţi :      - Ce-o mai fi şi asta ?      „Merge bine treaba !" îşi zise unchiaşul, mulţumit. Şi strigă iarăşi, cât putu de tare :      - Al doilea cântat al cocoşilor !      Dracii se holbară nedumeriţi, unii la alţii :      - Aţi auzit ? Iar strigă cineva !      Moşul o luase razna de tot. „Trebuie să-i sperii zdravăn, c:-i. s-o ia la sănătoasa" se gândi el. Şi răcni asurzitor :      - Hei, voi de-acolo ! A cântat cocoşul a treia oară ! r- Al cui o fi glasul ăsta ? se mirară dracii.      - Păi şi noaptea trecută ne-a păcălit cineva, făcând pe cocoşul, şi ne-a luat toţi bănişorii !      - Se vede că nu i-au ajuns dacă a venit iar...      - Puneţi mina pe el ! Ciomăgiţi-l !      Moşul cel lacom se sperie şi lunecă de pe grinda podului, gata să cadă îri mijlocul dracilor. Dar se agăţă cu nasul de un cui şi rămase spânzurat, dând din picioare. Cu toate că era mort de frică, îl apucă râsul : „Ha-ha-ha ! Ile-he-he !". Tartorii se înfuriară şi mai tare :      - Moşneag blestemat, stai că-ţi arătăm noi ţie !      - Tu ne-ai furat banii, hoţomanule !      Şi năpustindu-se asupra lui cu bâtele, îl chelfăniră tare de tot, până-l umplură de sânge. Moşneagul scăpă cu mare greutate din ghearele lor şi porni plângând şi văicărindu-se către borta de şoarece, să iasă la lumină.      Baba, care se uita în gaură, se bucură nespus :      - Bărbăţelul meu se întoarce în halat roşu şi cântă vesel nevoie-mare ! Nu mai vreau să umblu în zdrenţe !      Zicând acestea, lepădă hainele cele vechi şi le aruncă      În foc.      Aşa se încheie povestea.      Vă doresc fericire ! Vă doresc fericire ! .................. 1 Gigio - zeu, budist, personaj îndrăgit al poveştilor japoneze. Se consideră protectorul copiilor şi călătorilor. Statuia iui de piatră e aşezată adesea lângă drum. Sama - termen de reverenţă care însoţeşte numele de oameni.

          Trăiau cândva, la poalele unui munte, un moşneag cu baba lui. Amândoi aveau inima bună, milostivă.      Odată, într-o seară de iarnă cu nămeţi mari, moşul st- duse în pădure, după lemne :      - Tu, nevastă, ram î i aici de păzeşte casa şi aşteap-tă-mă cu cina.      Taie bătrânul o grămadă măricică de lemne, o luă :"n spinare şi începu să coboare muntele, Deodată auzi în apropiere un ţipăt jalnic. Se uită el şi văzu un cocor căzut î.i capcană. Se zbătea biata pasăre şi se tânguia de parcă ,;r fi cerut ajutor.      - O, sărmană vietate ! Ai puţină răbdare, te ajut îndată...      Unchiaşul slobozi pasărea din laţ. Cocorul întinse firipiie şi porai în zbor. Zbura şi ţipa de bucurie.      Se lăsase întunericul şi bătrânii tocmai se aşezaseră sa cineze, când cineva bătu la uşa lor.      - Cine-o fi la ceasul acesta ?      Moşul crăpă uşa şi ce să vadă ? în prag stătea o fată -frumoasă, cu fulgi de zăpadă aninaţi în plete.      - M-am rătăcit prin munţi, spuse ea. Viscoleşte amarnic şi potecile nu se mai văd.      - Hai înăuntru, o pofti moşul. Rărnâi la îioi, suntem bucuroşi de oaspeţi.      - Arară e un ger cumplit, se vede că ai îngheţat de tot. Vino de te încălzeşte la foc, spuse baba.      Fata intră în bordei şi se aşeză lângă vatră. După o vreme spuse :      - Uite că m-am şi încălzit. Bunicuţe, nu vrei să te frec pe spinare şi pe mâini, să-ţi alung oboseala din mădulare ?      - îţi mulţumesc, fata mea. eşti tare bună. Cum te cheamă ?      - Pe mine mă cheamă O-Ţuru.      - O-Ţuru... Asta înseamnă fata-cocor ! Frumos nume, se bucură bătrâna.      Purtarea plăcută şi blajină a fetei le merse la inimă bătrânilor. Le părea tare rău să se despartă de ea. A doua zi în zori, O-Ţuru se pregătea să plece mai departe, dar bătrânii o rugară :      - Noi suntem singuri, n-avem copii. Rămâi la noi pentru totdeauna.      - Rămân bucuroasă, căci şi eu sunt singură pe lume, răspunse fata. Iar drept răsplată a mărinimiei voastre. o să ţes pentru voi o pânză frumoasă. Un singur lucru vă rog : nu cumva să vă uitaţi în odaia unde am să lucrez eu.      Fata se apucă de treabă. Din odaia vecină se auzea mereu ţăcănitul războiului : kiri-kara, ton-ton-ton...      A treia zi, O-Ţuru le înfăţişă bătrânilor un sul de ţesătură nemaivăzut de subţire şi frumoasă,      - Ce minunăţie ! strigă bătrâna pipăind ţesătura. Nu-ţi vine să-ţi mai iei ochii de la ea !      Insă moşul se uită la fată şi se nelinişti :      - Mi se pare mie, O-Ţuru, că ai cam slăbit. Uite cum ţi s-au supt obrajii.,.      Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe-acolo neguţătorul Gonta, care umbla prin sate şi cumpăra pânză ţesută în casă :      - Ei, mătuşico, n-ai ceva pânză de vânzare ?      - Ba ai venit chiar la timp, neguţătorule, răspunse bătrâna. Ia priveşte ! A ţesut-o fata noastră, O-Ţuru.      Şi desfăcu în faţa lui Gonta, cât era de lungă, trâmba de ţesătură moale şi mătăsoasă.      - O, ce minunăţie, ce mândreţe ! Fata ta e mare meşteră !      Gonta băgă mâna în pungă şi scoase cu mărinimie o grămăjoară de bani, punându-i pe masă.      - Galbeni ! Zece galbeni ! strigă uimită bătrâna. Pentru prima oară în viaţa lor vedeau aur. O, cât de puternic strălucea la soare! Şi cât era de galben, mai galben decât florile de răpită !      - îţi mulţumim, fată-cocor, îţi mulţumim din toată inima, spuseră. De-acum vom trăi şi noi mai omeneşte.      Veni primăvara. Soarele începu să încălzească. Zăpezile se topiră, în fiecare zi. copiii din sat se adunau la casa băirânilor.      - Surioară-cocor, vino cu noi ! De-a ce o să ne jucăm     - Astăzi, spunea fata, vom colinda pe poteci «de r.rrunie. prin împărăţia zânelor înălţimilor.      Doi dintre copii ridicau braţele, închipuind nişte punţi, iar fata-cocor cânta cu glas limpede şi răsunător :      „Mergem voioşi prin împărăţia zânelor,  ji-când o cărare şerpuită..."      Copiii treceau într-un şir vesel pe sub punţile acelea mituite, strigând către bătrâni :      - Bunicule, bunico, veniţi şi voi să ne jucăm !      - Ha-ha-ha ! Nu ne mai trageţi aşa de mâini !      Tare le mai plăcea copiilor să se joace cu fata-cocor ! Dar iată că într-o zi se arătă iarăşi neguţătorul Gonta : - Bună ziua, unchiaşule ! Nu cumva mai aveţi vreo      bucată de pânză ca aceea ? Vindeţi-mi-o mie, vă plătesc      oricât.      - Nu ! Şi nici să nu ne mai ceri. Fata noastră, O-Ţuru, n-arc voie să ţeasă, Lucrul o istoveşte.      Dar Gonta puse cu de-a sila o pungă de galbeni în palma moşneagului :      - Ţine ! Altădată am să-ţi plătesc şi mai mult. Dar dacă nu te învoieşti, o să-ţi pară rău. Nu mai cumpăr niciodată pânză de la baba ta, aşa să ştii ! îl ameninţă Gonta la plecare.      - Mare năpastă ! Ce-o să ne facem acum ? începură să se căineze moşul şi baba.      O-Ţuru auzi de dincolo văicăreala lor :      - Bunicule, bunico, nu vă mai frământaţi atâta, nu fiţi îngrijoraţi. O să ţes altă bucată de pânză. Dar va fi pentru ultima oară. Atâta vă cer : să nu vă uitaţi în odaia unde voi lucra eu.      Fata merse în odaia alăturată şi în curând se auziră de-aoolo bătăile războiului : kiri-kara, ton-ton-ton ! kiri-kara, ton-ton-ton !      O zi, două, ti'ei, răsună întruna ţăcănitul războiului.'      - O-Ţuru, ajunge, sfârşeşte odată ! strigau bătrânii plini de îngrijorare, temându-se să nu-şi căşuneze vreun rău. '      Când, iaca, se auzi şi glasul lui Gonta :      - Ei, cum merge, e gata pânză ? Vreau s-o văd !      - Nu putem încă să ţi-o arătăm. O-Ţuru nu ne dă voie să intrăm la ea.      - Ce născocire mai e şi asta ? Las' că intru eu fără să-i cer voie !      Gonta deschise larg uşa şi îngână speriat :      - O, dar acolo e un cocor... un co-co-cor... Intr-adevăr, la războiul ide ţesut se afla un cocor, cu      aripile desfăcute, îşi smulgea cu ciocul cele mai fine firicele de puf de pe trup şi teşea pânză cu ele : kiri-kara, ton-ton-ton... kiri-kara, ton-ton-ton...      A doua zi dimineaţa, copiii veniră s-o cheme pe O-Ţuru:      - O-Ţuru, vino cu noi ! A nins din belşug, ia te uită...' Vino să ne jucăm cu bulgări de zăpadă !      80      Dar în odaia de lucru totul era tăcut şi liniştit.      Bătrânii se speriară. Deschiseră uşa, să vadă ce se mtâmplă : înăuntru, nimeni, întinsă pe război se afla o frumuseţe de pânză, cu înflorituri măiestre, iar pe jos văzură împrăştiate o mulţime de pene de cocor.      Către seară, copiii începură să facă larmă în curte :      - Bunicule, bunico, veniţi mai repede !      Bătrânii dădură fuga, şi ce să vadă ? Pe cer se rotea un cocor. Era acelaşi cocor de odinioară. Ţipa jalnic, în-vârtindu-se deasupra casei. Zbura cu greutate, aproape toate penele îi erau smulse.      - O-Ţuru, fata noastră dragă ! o strigară bătrânii, cu ochii scăldaţi în lacrimi.      Înţeleseră că acesta era cocorul căruia, moşneagul îi mântuise viaţa cândva şi care se prefăcuse apoi în fată. Dar iată că nu ştiuseră s-o păstreze şi s-o ocrotească până la capăt...      - O-Ţuru, întoarce-te la noi ! o chemară îndureraţi. Dar totul fu în zadar. Cocorul ţipă cu adâncă jale, ca      şi cum şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna. Şi pieri în zarea întunecată.

          Trăia cândva un bogătaş, în casa căruia se păstra o datină veche. Şi anume, în cea dintâi zi a noului an, slugile se aşezau lângă cămin, în odaia boierească, iar stăpânul le servea cu mâinile lui, dându-le să mănânce şi turnându-le de băut.      Odată, pe când slugile sărbătoreau astfel noul an, cu mare veselie, bogătaşul le umplu cupele cu vin şi spuse :      - Se ştie că somnul din cea dintâi noapte a anului este plin de prevestiri. Căutaţi fiecare să ţineţi bine minte ce veţi visa, ca să-mi puteţi povesti mâine. Pentru fiecare vis vă voi dărui câte-un bănuţ de argint.      A doua zi dimineaţa, stăpânul întrebă :      - Ei, care dintre voi a visat mai frumos ? Haide, povestiţi-mi, pe rând.      Slujitorul cel mai bătrân, care stătea la locul de cinste, mormăi :      - Să mă ierţi, stăpâne, dar am dormit până dimineaţa ca mort. N-am visat nimic.        Următorul se codi şi el, aşijderea :      - Eu, aseară, abia închisesem ochii, iar când i-am deschis se şi făcuse ziuă. Nici nu ştiu când a trecut noaptea.      Şi tot aşa, unul după altul, slujitorii îl încredinţară pe bogătaş că n-au visat nimic. Dar cel mai tânăr dintre ei, un băieţandru de vreo 15-16 ani, mărturisi :      - Eu am avut un vis tare minunat.      - Nu mai spune ! Uite, ia-ţi bănuţul de argint şi povesteşte-mi-l cât mai repede.      - Nu. răspunse slujitorul. E un vis fericit şi mi-e teamă că dacă-l spun nu se mai împlineşte.      - Îţi dau doi bănuţi de argint !      Slujitorul clătină din cap, în semn că nu se în voieşte.      - Îţi dau trei bănuţi !      - Nici pentru trei nu-l vând.      - Ţii, dar greu mai cazi la învoială ! Haide, ia patru.      Infierbntat, bogătaşul creştea mereu preţul, dar slujitorul nici gând să primească. Până la urmă, stăpânul ajunse să-l îmbie cu douăzeci de galbeni de aur, dar nici atunci tânărul nu se învoi.      Mânios din cale-afară, stăpânul îl puse pe flăcău într-o bărcuţă fără pânze şi fără vâsle şi îl lăsă în voia valurilor. Îi îngădui totuşi să ia cu el nişte plăcinte de orez, ca să nu moară de foame prea curând, şi să se chinuiască mai mult.      Bărcuţă pluti multă vreme, pradă vânturilor şi valurilor, până ce ajunse la o insulă depărtată. Flăcăul coborî pe uscat şi băgă de seamă că insula e sălbatică şi nelocuită. Doar nişte maimuţe îşi făceau veacul pe-aeolo. De cum îl văzură, maimuţele începură să chiţcăie : - Visurile bune nu erau povestite - de teamă că, odată destăinuite, nu se vor mai împlini.     - Un om ! Ia uitaţi-vă, un om ! Înşfăcaţi-l mai repede ! Să înfigem colţii în el, să vedem ce gust are !      Întreaga ceată de maimuţe se năpusti asupra tânărului, care. speriat, începu să arunce în ele cu plăcinte de orez. Maimuţele începură să adune lacome plăcintele, iar el sări iute în barcă şi o împinse în larg.      Minată de vuituri şi talazuri, barca pluti din nou câtăva vreme, până ce ajunse la ţărmul altei insule. N-apucă bine flăcăul să calce pe pământ, că din pădure ţâşni urlând. o haită de arătări fioroase. Pasămite erau nişte draci, de felurite soiuri : roşii, albaştri, negri...      - Un om ! Ia uitaţi-vă, un om ! Demult nu ne-a mai picat o asemenea bucăţică gustoasă ! răcniră demonii. Puneţi mâna pe el !      Ce să facă bietul flăcău ? Cum să scape de la pieire ? începu să arunce în ei cu plăcinte de orez, însă dracii nici nu se uitară la plăcinte, îl înşfăcară zdravăn cu ghearele, gata să-l sfâşie. Însă mai-marele lor, tartorul, strigă :      - Puţintică răbdare, fraţilor ! De mâncat avem timp să-l mâncăm. Să-l întrebăm mai întâi ce vânt îl aduce. Hei, stârpitură cu chip de om, ai nimerit aici din voia ta, sau, aşa, din întâmplare ?      - Nu, n-am venit din voia mea, valurile m-au adus. Stăpânul meu m-a pus într-o barcă fără pânze şi fără vâsle, fiindcă n-am vrut să-i povestesc visul pe care l-am avut în noaptea Anului nou.      - Şi ce zici c-ai visat ? Spune-ne şi nouă, mai repede !      - Ehe, dar vicleni mai sunteţi ! N-am vrut să-i povestesc visul stăpânului meu pentru douăzeci de galbeni, şi să vi-l spun vouă pe degeaba ? Nu vi-l spun chiar dacă mă tăiaţi în bucăţele !      Diavolii roşii, albaştri şi negri începură să se sfătuiască între ei. Se ciorovăiră ei multă vreme, apoi spuseră :      - Hai să facem un târg. Tu ne povesteşti visul tău, iar noi îţi dăm în schimb carul nostru vrăjit.      Dădură fuga în adâncul pădurii şi aduseră de-acolo o minunăţie de car.      - Îl vezi ? Ăsta-i un car fermecat. Dacă-l loveşti o dată cu vărguţa asta de fier, zboară o mie de ori, iar dacă-l loveşti de două ori, străbate zece mii de ori.      Flăcăul se uită la car şi se prefăcu şovăielnic :      - De, ştiu eu dacă nu cumva mă păcălesc...      Din nou se sfătuiră dracii, cu multă înfocare, şi de data asta aduseră două ace lungi :      - Uită-te, bine, omule ! Acesta e un ac al morţii. Dacă înţepi cu el un voinic, oricât de zdravăn, acela va muri pe dată. Iar ăsta e un ac al vieţii. E deajuns să înţepi cu el un bolnav, că se face sănătos cât ai clipi. Aceste două ace sunt o comoară fără preţ, căci ele dau viaţa şi moartea.      - Aşa să fie oare ? Atunci, pentru car şi pentru acele astea, mă învoiesc să vă povestesc visul meu de Anul nou. Ţii, ce straşnic vis am mai avut ! Dar mai întâi vreau să încerc carul vostru, să văd dacă este într-adevăr vrăjit.      Flăcăul luă cele două ace, se sui în car şi-l lovi o dată cu vărguţa de fier. Carul se înălţă ca o pasăre şi porni în zbor. Înţelegând că au fost traşi pe sfoară, diavolii începură să strige ca din gură de şarpe, însă carul dispăru într~o clipită în văzduh. De necaz, dracii plânseră cu lacrimi mari cât pietrele de moară.      Cazul zbură peste mare, peste munţi, şi se opri undeva, în mijlocul unor lanuri întinse, de orez. Tânărul îl lovi iarăşi cu vărguţa, de două ori. Carul se înălţă până la nori şi pogorî după o vreme într-un sat mare. Prin mijlocul satului curgea un râu. Pe amândouă malurile stăteau, una în faţa celeilalte, două case niândre, cu acoperişuri de ţiglă, iar lingă una dintre ele se afla o mică ceainărie. Flăcăul intră în ceainărie, să se ospăteze. Deodată auzi răzbătând din casa vecină o larmă mare. cu plânsete şi tânguiri.      - Ce s-a întâmplat acolo ? o întrebă pe stăpâna ceainăriei. Ce nenorocire a dat peste ei ?      - O, nu mă mai întreba, răspunse ea cu tristeţe. Vecinului meu cel bogat îi moare singura fată. O, şi cât e de frumoasă, sărmana ! Tatăl şi mama aproape şi-au ieşit din minţi de durere. Câţi vraci şi tămăduitori n-au chemat, dar nici unul n-a putut s-o ajute...      - Tare mi-e milă de bieţii oameni ! Du-te, femeie, şi spune-le că în ţinutul vostru a sosit un vraci care lecuieşte toate bolile. Eu le voi însănătoşi fata.      Tatăl şi mama se bucurară nespus auzind vestea, îl duseră repede pe flăcău la patul bolnavei, care zăcea abia răsuflând. Băiatul o înţepă cu acul viu şi parcă-i luă boala cu mâna. Fata sări din pat sănătoasă şi voioasă.      Bucuria luă locul durerii. Flăcăul voi să plece, dar părinţii fetei nu-l lăsară.      - Tu eşti mântuitorul nostru ! Nu poţi pleca astfel ! Nu ştiau cum să-şi arate mai bine recunoştinţa. Dădură ospeţe bogate, cu muzică şi danturi. Până la urmă, îl rugară să se însoare cu fiica lor. Iar cum flăcăul o îndrăgise pe frumoasa fată, primi s-o ia de soţie.      Stăpânii casei de pe partea cealaltă a râului aveau şi ei o fată. După o vreme, se întâmplă să cadă şi aceasta bolnavă. Ba încă atât de rău, încât părinţii pierduseră orice nădejde. Plângeau întruna, nemângâiaţi. Flăcăului i se făcu milă. Veni în casa lor şi, cu ajutorul acului vieţii, vindecă pe dată copila. Aceasta sări sprintenă şi veselă din pat, de parcă n-ar fi fost bolnavă niciodată!      Tatăl şi mama fetei nu ştiau cum să-l răsplătească rnai darnic pe lecuitor. Dădură şi ei ospeţe bogate şi fel de fel de sărbări. Nici n-ar mai fi vrut să-l lase pe flăcău să plece din casa lor. Până la urmă, înduplecat de stăruinţele lor, acesta primi să se însoare şi cu cealaltă fată.      După o vreme, tânărul căzu pe gânduri : în care din cele două case să se statornicească şi să-şi ducă viaţa ?      Neamurile nevestei dinţii şi neamurile celeilalte se sfătuiră şi hotărâră să dureze peste râu un pod de aur. Astfel, flăcăul începu să trăiască o jumătate de lună într-o casă şi jumătate în cealaltă.      Curând, faima lui de lecuitor se răspândi în toată Japonia. Mulţi oameni a tămăduit el, înţepându-i cu acul vieţii. Acul morţii n-a avut niciodată prilejul să-l folosească, fiindcă nimeni nu-i purta duşmănie.      ...Odată, tocmai trecea podul de aur, de pe un mal pe celălalt. La stângî lui păşea frumoasa nevastă dintâi, iar la dreapta cea de-a doua, la fel de frumoasă. Sub picioarele lor strălucea nisipul auriu.      Şi deodată îşi aminti că toate acestea le văzuse cândva aidoma, în visul lui din noaptea Anului nou. .................  În credinţa populară japoneză visul din prima noapte a Anului nou se consideră profetic. Sub cap se pune o ilustrată reprezentând o takarabune, corabie pe care călătoresc şapte zei ai fericirii, iar uneori şi baku (un fel de tapir), animale fantastice, care, conform aceleiaşi credinţe, înghit visurile rele. Dacă touişî, cineva visa un vis-rău, ilustrata era aruncată în râu.   Interpretarea visurilor era foarte la modă, existau „specialişti în visuri" şi ghicitori speciali. Se practica chiar vânzarea visurilor norocul, în acest caz, se zice că trecea la persoana care cumpăra visul.     

          Demult, demult de tot, trăia în ţinutul Omura un bărbat cu nevasta lui. După câţiva ani de căsnicie li se născu un fecior pe care-l numiră Mamicigane. Dar nici nu împlinise băiatul trei ani, când maică-sa muri. Tatăl fu cuprins de tristeţe, dar după o vreme durerea i se risipi şi îşi aduse în casă o nouă soţie. Mama vitregă nu-l îndrăgea defel pe băiat, însă faţă de tatăl acestuia îşi ascundea cu grijă adevăratele simţăminte.      Când Mamicigane împlini nouă ani, tatăl plecă pentru trei luni la Kdo1. Înainte de a porni în călătorie îi spuse nevestei :      - Cât lipsesc eu, poţi să nu faci nici o treabă. Un singur lucru să nu uiţi însă : să-l piepteni pe Mamicigane în fiecare zi.      Mama vitregă îşi petrecu bărbatul până la corabie, apoi se întoarse acasă şi îi porunci băiatului .:      - Du-te în pădure şi taie lemne !      Mamicigane plecă şi se întoarse cu o grămadă mare ide lemne.      - Acum apucă-te şi mătură curtea ! îi porunci mama vitregă.       Şi aşa merseră lucrurile mereu. Nici măcar o singură dată mama vitregă nu puse pieptenele în părul băiatului. Mamicigane muncea din greu în gospodărie, neîngrijit, neprimenit şi în curmd se făcu atât de murdar şi cu părul năclăit, incât parcă ar fi fost un cerşetor de pe uliţi.      După trei luni, din Edo veni o scrisoare în care tatăl îşi vestea apropiata sosire. A doua zi de dimineaţă, Mamicigane îi spuse mamei vitrege :      - Măicuţă, eu voi merge pe ţărmul mării, să-l întâmpin pe tata.      - Bine, du-te înainte. Eu am să mă pieptăn şi am să mă gătesc, apoi vin în urma ta. Mai e destulă vreme.      Mama vitregă îl trimise înainte pe băiat, apoi îşi crestă faţa cu un brici ascuţit, se culcă în pat şi îşi trase plapuma peste cap.      Tatăl se dădu jos de pe corabie şi rămase uimit văzând cât de murdar şi de nepieptănat este Mamicigane.      - Ce-i cu tine ? Parcă nici n-ai fi copilul meu !      - Mama nu m-a spălat şi nu m-a pieptănat niciodată, răspunse bătetul.      - Dar unde-i maică-ta ?      - A spus că va veni în urma mea, după ce se găteşte şi se piaptănă.      Tatăl şi fiul o aşteptară multă vreme pe ţărm. În cele din urmă, văzând că nu mai soseşte, porniră spre casă. Tatăl se miră văzând că tânăra-i soţie zace în pat :      - Ce s-a întâmplat ? Nu cumva eşti bolnavă ?      Mama vitregă se ridică puţin şi dădu plapuma la o parte. Tatăl strigă îngrozit. Faţa femeii era ciopârţită şi plină de sânge.      - Iată ce mi-a făcut fiul tău ! De când ai plecat cu corabia m-a asuprit şi m-a certat în fiecare zi. Mereu îmi striga : „Mamă vitregă, rea şi vicleană !" Iar astăzi s-a repezit, la mine şi m-a tăiat cu briciul. Mi-e şi ruşine, să-mi mai arăt faţa înaintea oamenilor, de aceea n-am venit să te întâmpin.      Tatăl se mânie grozav şi nu mai stătu să asculte dezvinovăţirile băiatului.      - Pleacă din casa mea, fiu nevrednic ! îi strigă. Nu vreau să te mai văd în ochi !      Îl îmbrăcă pe fecior în hainele scumpe pe care i le adusese în dar din Kdo, îl sui în spinarea celui mai bun cal şi-l alungă de acasă.      Mamicigane plecă fără sa ştie nici el încotro. Merse el ce merse şi deodată văzu înainte un râu lung de o mie de ri şi lat de un ri. Cercetă la deal, cercetă la vale, dar nu se afla nicăieri nici un vad.      - Hei, bidiviu al lui Mamicigane. ia-o în zbor peste râu !      Băiatul lovi calul cu biciuşca şi calul zbură ca o pasăre pe malul celălalt. Porni Mamicigane mai departe. Merse ei ce merse până când deodată i se ivi în cale muntele Ibora, cu creştetul încununat de ceţuri albe. Cercetă el, dar nu putea să treacă nici prin dreapta piscului, nici prin stingă lui.      - Hei, bidiviu al iui Mamicigane. zboară peste munte ! Lovi calul cu biciuşca, dar acesta sforăi şi dădu din cap. Îl lovi a doua oară, iar calul se avântă ca o pasăre peste munte.      Mamicigane merse mai departe şi întâlni în cale un bătrân cu plete albe.      - Moşule, nu ştii pe aici pe cineva care are nevoie de un argat ? întrebă băiatul.      - Bogătaşul din casa aceea de pe muntele din apus avea treizeci şi cinci de argaţi, răspunse moşul. Astăzi se împlinesc şapte zile de când s-a prăpădit unul din ei Acolo s-o găsi şi pentru tine ceva de lucru. Numai că tare eşti îmbrăcat frumos pentru o biată slugă...      - Atunci hai să schimbăm veşmintele între noi.      - Cum aşa, feciorule ? Cine a mai auzit să schimbi o îmbrăcăminte atât de bogată pe nişte zdrenţe ca vai de lume ! Mai bine ţine bundiţa asta veche. Ţi-'o dau pe degeaba.      - Moşule, aş fi făcut schimbul ăsta fără nici o părere de rău. Dar dacă tu vrei să-mi dai bundiţa, măcar dă-mi şi lădiţa ta. O să-mi ascund în ea hainele cele bune.      Moşul se învoi. Băiatul îmbrăcă zdreanţă de bundiţa, iar hainele cele mândre precum şi şaua iui frumoasă, le ascunse în lădiţa. Lăsă calul să pască în voie într-un desiş de bambuşi, iar el se duse la bogătaşul de pe muntele din apus şi-l rugă :      - Primiţi-mă şi pe mine slugă.      Bogătaşul îl primi şi Mamicigane începu să muncească în gospodăria acestuia. La început îl trimiseră să cosească fin pentru vite. După o vreme, Mamicigane îi spuse stăpânului :      - Treaba asta nu-i pentru mine. Mi-au ostenit braţele de tot. Mai bine puneţi-mă să mătur curtea.      Stăpânul îl trimise să măture curtea. Dar în eurând, argatul se înfăţişă iar :      - Nici treaba asta nu-mi este pe plac. Uitaţi-vă ce bătături am făcut la mâini ! Mai bine daţi-mî şapte oameni drept ajutor, iar eu o să meşteresc nişte cuptoare în care veţi putea găti mâncarea pentru toţi ai casei deodată. Nu ca acum : unii mănâncă, iar alţii aşteaptă flămânzi, până li se lungesc urechile.      - Fie, n-ai decât să încerci, flăcăule.      Îi dădură ajutoarele cerute şi băiatul se apucă de treabă. Unii cerneau nisipul, alţii zideau pietrele, unii cărau căldări cu apă, alţii tocau paiele şi alţii frământau lutul. În scurtă vreme înălţară şapte cuptoare bune, în rare puteau să fiarbă orez în şapte cazane, săturându-i deodată pe toţi ai casei.      Până atunci, mâncarea de dimineaţă se nimerea să fie gata abia spre amiază. Cea de prânz era gata doar în amurg, iar cina o sfârşeau abia pe la miezul nopţii. Acum însă, chiar la ivirea zorilor, orezul era gata pentru toată  lumea. Nu se ridica bine soarele pe cer, că înâncarea de prânz era gata. Abia prindea să se întunece, şi cina aburea în cazane. Oamenii erau totdeauna sătui şi mulţumiţi.      Iar de atunci, Mamicigane nu mai făcea altceva decât să pună lemne pe foc. Oamenii îl porecliseră Cenuşarul, fiindcă era mereu plin de cenuşă şi funingine.      Bogătaşul se bucura :      - Ehei, bun fochist am mai găsit ! îl lăuda el. Rămâi la mine cât îţi va fi voia, flăcăule.      Trecu astfel destulă vreme, într-o zi, bogătaşul spuse :      - Mâine, la templu, va fi o sărbătoare plină de strălucire şi se vor da reprezentaţii1. Ne vom duce cu toţii să privim. Tu ipregăteşte-ne mâncare pentru drum.      A doua zi, abia se luminase că Mamicigane sfârşise de fiert orezul. Stăpânul îl chemă şi-i spuse :      - Vino şi tu cu noi, Cenuşarule.      - Astăzi se împlinesc trei ani de la maartea mamei mele, răspunse flăcăul. Nu pot merge într-un loc unde oamenii se veselesc.      - Prea bine. Atunci rămâi să păzeşti casa.      Stăpânul, cu neamurile lui şi cu toţi slujitorii, porniră spre templu. Se adunaseră acolo o mulţime de curioşi, cită frunză şi iarbă, însuşi prinţul cârmuitor al acelor ţinuturi venise să se bucure şi el de privelişte. Oaspeţii mai de vază se suiseră cu toţii pe o podişcă de lemn, cu acoperiş înalt, de mătase.      Mamicigane se spălă bine până se făcu alb, îşi scoase din lădiţă hainele cele frumoase, se îmbrăcă, se încăltă, apoi îşi chemă calul din câmpia cu bambuşi. Calul sosi       Îndată la porunca stăpânului. Mamicigane îl înşeuă, se urcă în spinarea lui, apoi strigă :      - Hei, bidiviu al lui Mamicigane, porneşte degrabă în zbor !      Lovi calul cu biciuşca, iar acesta zbură ca o pasăre şi se opri chiar lângă podişcă de lemn, în partea dinspre miază-noapte a acesteia. Toţi privitorii strigară într-un glas :      - Uitaţi-vă, uitaţi-vă ! Un zeu luminos a coborât la noi din văzduh, închinaţi-vă înaintea lui!      Se ridicară cu toţii de la locurile lor şi împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune se închinară înaintea Cenuşa-rului. Stăpânul lui Mamicigane se închină şi el ca toată lumea, dar fiica bogătaşului, care avea ochi ageri, îşi spuse în sine : „Păi ăsta e chiar Cenuşarul nostru ! îl cunosc fiindcă are un semn negru pe urechea stingă."      Fata râse cu şiretenie, dar îşi plecă şi ea capul înaintea Cenuşarului..      După o vreme Cenuşarul se întoarse grabnic acasă, îşi lăsă calul să pască în desişul de bambuşi, îşi ascunse hainele cele bune în lădiţă, apoi îmbrăcă iute zdrenţele lui de totdeauna. Făcu focul în toate cele şapte cuptoare şi se culcă pe un morman de cenuşă, punându-şi sub căpătâi o legătură de vreascuri.      Nu târzie vreme stăpânul se întoarse împreună cu ceilalţi.      - Cenuşarule, hei, Cenuşarule, deschide poarta ! Cenuşarul deschise poarta, iar stăpânul îi zise :      -- Păcat că n-ai mers cu noi. Astăzi a coborât acolo din văzduh un zeu luminos, de-o frumuseţe nemaivăzută şi toţi s-au închinat înaintea lui.      - Rău îmi pare. Dacă-aş fi ştiut că se întâmplă asemenea minune aş fi mers şi eu cu voi.      - Poimâine o să mergem din nou la templu. Scoală-te mai devreme şi pregăteşte-ne mâncare pentru drum, îi porunci iarăşi stăpânul.      În ziua hotărâtă, Cenuşarul se sculă în zori, fierse crez mai mult ca de obicei, îi hrăni pe toţi şi le dădu să aibă şi pentru drum. Stăpânul îl îmbie din nou :      - Vino şi tu cu noi, Cenusarule.      - Nu pot. Astăzi se împlineşte un an de la moartea bunicului meu. Nu pot merge acolo unde se veselesc oamenii. Voi răniâne să păzesc casa.      Cenuşarul îi petrecu pe toţi, se spălă în grabă, se îmbrăcă frumos şi când să pună şaua pe cal, fiica stăpânului intră în curte, prefăcându-se că şi-a uitat sandalele acasă.      Nemaiavând încotro. Cenuşarul îi spuse :      - Urcă şi tu cu mine pe cal.      Fata se sui pe cal în spatele lui Mamicigane. Calul săltă în zbor şi se opri chiar lângă podişcă, în partea de răsărit a acesteia. Atunci, Cenuşarul lovi din nou calul cu biciul şi strigă :      - Hei, bidiviu al lui Mamicigane, avântă-te în zbor ! Calul se înălţă uşor ca o pasăre, sări peste acoperiş şi      se opri lângă podişcă, în partea ei dinspre apus. Toţi privitorii strigară :      - Uitaţi-vă ! Din văzduh a coborât o pereche zeiască !      Şi se închinară plini de respect înaintea Cenuşarului şi a fetei.      Iar Cenuşarul cu fata bogătaşului se întoarseră degrabă acasă. Flăcăul dădu drumul calului să pască în desişul de bambus, îşi lepădă hainele cele scumipe, aţâţă focul în cuptoare şi se tolăni pe o grămadă de cenuşă, să se odih-iiească. Iar fata se ascunse în cea mai depărtată odaie a casei, prefăcându-se bolnavă.      Peste puţină vreme se auziră strigăte :      - Hei, Cenusarule, deschide poarta !      Flăcăul deschise poarta. Stăpânul grăi :      - Mare păcat că n-ai mers nici astăzi cu noi ! Ai fi avut ce vedea. O pereche de zei strălucitori a coborât din văzduh şi ne-am închinat înaintea lor.      - Într-adevăr, rău îmi pare că am rămas acasă, răspunse Cenuşarul.      Bogătaşul începu să-şi caute fata prin toate odăile. O a t la zăcând în pat, bolnavă. În casă se iscă zarvă mare. Voiră să trimită îndată după vraci, dar fata le spuse :      - N-am nevoie de nici un vraci. Chemaţi-o mai bine pe preoteasa la mine.      Chemară trei preotese miko şi le porunciră să ghicească te are fata. Se gândiră ele o vreme apoi spuseră :      - Pe fiica voastră a răpus-o o boală grea, care nu se va tămădui atât de curând.      Dar fata le spuse :      - N-aţi fost în stare să ghiciţi adevărul. Chemaţi altă preoteasă, pe aceea care s-a arătat nu demult pe meleagurile noastre.      O chemară şi pe aceea. Preoteasa se uită la fată, apoi rosti :      - Asta nu-i boală trupească, ci de dragoste. Fetei i-a căzut drag unul dintre argaţii voştri. Puneţi-i în mână o cupă cu vin şi lăsaţi-o să i-o dea aceluia pe care-l va alege.      Bogătaşul o ascultă, îi dădu fetei o cupă cu vin şi le porunci tuturor slugilor să treacă în şir pe dinaintea ei Trecură astfel treizeci, şi patru de slujitori, dar nici unuia. dintre ei, fata nu-i întinse cupa.      - Nu mai e nici o slugă prin casă ? întrebă bogătaşul.      - Păi, au trecut toate. Numai Cenuşarul cel zdrenţăros a rămas lângă cuptoarele lui.      - Dacă te gândeşti, şi el e om, ca şi voi. Spuneţi-i să treacă şi el. Dar mai întâi, să se cureţe şi să se primenească.         Stăpânul îi trimise Cenuşarului o haină veche. Cenuşarul se scaldă cu apă fierbinte, se şterse cu haina căpătată în dar şi o aruncă în cocina porcilor.      Auzind aceasta, stăpânul îi trimise o haină nouă-nouţă. Dar Cenuşarul se şterse şi cu asta, lepădind-o ca pe-o otreapă, în spatele grajdului. Atunci, stăpânul îi trimise un veşmint de sărbătoare, cusut cu fir, dar Cenuşarul îşi şterse picioarele cu el şi-l aruncă la gunoi.      Apoi scoase din lădiţă hainele lui cele mândre, se îmbrăcă în ele şi se avântă pe spinarea calului.      De cum îl văzu bogătaşul pe tânărul cel frumos şi strălucitor, îl luă de mină. călăuzindu-l cu respect în odaia de oaspeţi. Boala fetei pieri ca luată cu mâna. Ea îi întinse bucuroasă cupa cu vin alesului ei.      - Fata mea are ochi mai ageri decât mine. zâmbi bogătaşul. Primeşte, rogu-te să-mi fii ginere.      Făcură nunta. Trei zile încheiate ţinu petrecerea, iar într-a patra Mamicigane îi spuse socrului său :      - îngăduie-mi să lipsesc trei zile. Vreau să-mi văd tatăl.      Dar socrul îi răspunse :      - Nu, pentru trei zile nu mă-nvoiesc. îţi ajunge o singură zi, de dimineaţa până seara.      Mamicigane îşi luă rămas bun de la tânăra-i soţie, care-l întrebă :      - Ce cale ţi-ai ales ? Vei merge pe ţărmul mării sau de-a dreptul peste munţi ? *      - Pe ţărmul mării mi-ar trebui trei zile ca să mă duc şi să mă-ntorc. Tatăl tău însă nu mi-a îngăduit să lipsesc decât o singură zi. Aşa încât o voi lua de-a dreptul peste munţi.      - Dacă vei merge peste munţi, spuse soţia, fii cu luare-aminte. Pe coama calului şi pe oblânc vor cădea o mulţime de dude. Oricât te-ar chinui setea pe drum, tu să nu te atingi de ele. Numai una dacă vei gusta, nu ne vom mai revedea nicicând în această viaţă.      Mamicigane o luă de-a dreptul peste munţi, iar ipe oblânc îi căzură o mulţime de dude. Tare erau coapte şi mustoase ! Flăcăul îşi aduse aminte de sfatul soţiei sale şi o vreme se ţinu tare. Era însă o arşiţă cumplită. Gătre amiază i se făcuse atât de sete, încât i se umflase limba în gură. Mamicigane nu mai putu să rabde şi mâncă o dudă. Deodată răsuflarea i se opri şi trupul i se prăvăli pe grumazul calului. Simţind că stăpânul lui e mort, calul începu să sforăie şi zbură ca o pasăre peste munţi. Zburând către creastă îşi îndoi picioarele din faţă. Coborând povârnişul îşi îndoi picioarele dinapoi. Şi astfel îşi aduse stăpânul la porţile casei unde se născuse. Ajuns acolo, necheză de trei ori, cu adâncă jale. Tatăl lui Mamicigane auzi şi ieşi afară :      - Dar acesta e calul fiului meu ! De ce oare nu aud glasul lui Mamicigane ? Du-te de vezi ee se întâmplă !, o trimise el pe soţie.      Soţia deschise poarta, în aceeaşi clipă calul se repezi la ea, sugrumând-o eu dinţii. În poartă se arătă tatăl lui Mamicigane.      - Oo, câtă jale ! Sărmanul meu fecior ! Ai plecat teafăr de la mine şi iată, te întorci acum fără viaţă...      Puse trupul lui Mamicigane într-o butie cu vin şi-l acoperi cu capacul.      În acest timp, soţia lui Mamicigane se frământa plină de îngrijorare :      - Dacă aş şti unde a plecat soţul meu, aş porni pe urmele lui. Iată, a trecut o zi, au trecut două, trei şi el tot nu s-a întors. Nu cumva mi-a încălcat povaţa şi a mâncat din dudele ucigătoare ?      Soţia luă cu sine trei măsuri de apă vie şi porni iute ca vântul peste munţi. Străbătu calea mai repede decât bidiviul celnăzdrăvan al lui Mamicigane şi iată că ajunse la porţile unei case străine.      - Nu-i aici casa lui Mamicigane ? întrebă ea.      - Ba da, aici este, numai că Mamicigane nu se mai află pe lumea asta, îi răspunse cu mâhnire tatăl flăcăului,      - Arătaţi-mi-l, vreau să-l văd chiar aşa, mort, se rugă soţia.      - Nu pot să-mi arăt feciorul unei femei străine.' - Dar eu nu-i sunt străină ! îmi este bărbat şi abia      patru zile au trecut de când a plecat de-acasă şi nu s-a mai întors.      - Dacă-i aşa, iartă-mă.      Tatăl scoase trupul Iui Mamicigane din butea cu vin şi i-l arătă nurorii.      Mamicigane arăta de parcă ar fi fost viu, doar că nu răsufla. Soţia îi spălă trupul cu apă curată, de izvor, apoi îl stropi cu apă vie. Mamicigane deschise ochii şi întrebă:      -" Am dormit oare somnul de dimineaţă ? Saii cel de seară ?      - Nu, n-ai dormit nici somnul de dimineaţă, nici cel de seară, îi răspunse tânăra soţie. Ai dormit somnul morţii, fiindcă nu mr-ai ascultat şi ai rnâncat din dudele ucigătoare. Dar iată, eu te-am stropit cu apă vie şi ţi-am întors suflarea în trup. Să mergem acum.      Tatăl lui Mamicigane se împotrivi :      - Acesta e singurul meu fiu. Nu-l voi mai lăsa să plece de lângă mine.      - Bine, atunci vom rămâne cu tine, tată, spuse tânăra soţie.      Dar Mamicigane nu voi să primească :      - Un fecior nu poate să aibă doi taţi în acelaşi timp. la-ţi un copil de suflet, iar eu voi rămâne pentru ^totdeauna în casa socrului meu şi a nevestei care mi-a scăpat ' vi a ţa.      Tinerii soţi îşi luară rămas bun de la tatăl lui Mamicigane şi făcură calea întoarsă. Se povesteşte că ei şi acum. În fericire şi înţelegere deplină. ...............   Kdo - astăzi Tokio, re.şedinţa cârmuitorului suprem al Japoniei. Din 1868 e capitala ţării, adică şi reşedinţa împăratului. Din timpuri -străvechi, pe lingă templele japoneze, cu scopul de a atrage pelerini, se organizează spectacole în ai:r liber, sub un acoperământ special amenajat, sau într-o clădire simplă de tipul unei barăci, unde se joacă mistere şi farse, se execută dansuri şi se face teatru de păpuşi. Asemenea spectacole stau la origina teatrului japonez. Preotesele -  execută în templele şintoisle dansuri sacre. Ele se mai ocupă de asemenea cu ghicitul şi cu descântatul

          Cândva, pe insula Miako, trăia un tânăr pescar, pe nume Masaria. Să tot fi avut vreo douăzeci de ani, nu mai mult.      Odată, într-o seară cu lună plină, se duse la ţărmul mării să prindă peşte. Deodată, undiţa din mâna lui se îndoi, gata-gata să se rupă.      - Aha, se vede că am prins unul zdravăn !      Masaria îşi încorda puterile şi trase din apă un peşte uriaş. De la cap la coadă măsura pe puţin trei Şiaku. Plin de bucurie, voi să-l scoată din cârlig, dar deodată nu-şi mai simţi mâinile, ca şi cum i se făcuseră de lemn sau i ie retezase cineva, îndată căzu la pământ, pierzându-şi cunoştinţa.      Când îşi veni în fire, ia pestele de unde nu-i. În faţa lui se ivise însă o fată nemaipomenit de frumoasă.      - M-a apucat noaptea pe drum, spuse ea cu glas limpede şi curat ca un clopoţel de argint, îngăduie să petrec o noapte în bordeiul tău.      - Dar eu trăiesc într-un sălaş strimt şi sărăcăcios, nici n-ai să te poţi odihni ca lumea.      - Totuna mi-e, răspunse fata. Vreau doar să mă adăpostesc de ploaie şi de frigul nopţii. Găzduieşte-mă o noapte, rogu-te.           Masaria o călăuzi pe fată la coliba lui, iar inima i se zbătea puternic în piept, căci în viaţa l ai nu mai^ văzuse asemenea frumuseţe.      Petrecură împreună noaptea, iar a doua zi dimineaţa, când pescarul deschise ochii, frumoasa pierise ca luată de vânt.      Mult timp nu putu s-o uite tânărul pescar, în fiecare seară se ducea la malul mării, dar ea nu se mai arătă.      Într-o dimineaţă, Masaria aruncase năvodul în apă şi aştepta liniştit peştele. Deodată, ce-i văzură ochii ! Pe valuri se clătina^ o bărcuţă cioplită dintr-un trunchi de copac, iar în ea se aflau doi băieţandri kappa 1. Aveau "trupul acoperit cu solzi, iar ochii bulbucaţi, ca la peştii cei mari.      - Tată ! Bine te-am găsit, tăicuţule drag ! strigară ei, apropiindu^se.      Grozav se mai miră Masaria :      - De ce-mi ziceţi astfel ? Ce fel de tată vă sunt eu ? Doar voi sunteţi kappa, fiii apelor !      - De ce te lepezi de noi ? Oare acum doi, trei ani, n-ai cunoscut-o pe măicuţa noastră ? îl întrebară ei cu o îndrăzneală nefirească vârstei lor. De pe urma acelei nopţi am venit noi pe lume. Suntem fraţi gemeni.      - Dacă-i aşa, atunci sunteţi cu adevărat copiii mei. Dar unde se află mama voastră ?      - Pe fundul mării, în palatul stăpânitorului dragonilor.      - Aşa să fie oare ?      - Crede-ne, tată. Ea ne-a trimis după tine.      Auzind una ca asta, Masaria nu mai stătu pe gânduri. Îşi îmbrăţişa copiii şi se cufundă împreună cu ei în       * Kappa - fiinţă fantastică, duh al apei în mitologia niponă. Conform credinţei populare, este scund, acoperit cu solzi, arc ochii bulbucaţi, iar între degete membrane. Pe cap are o coroniţă de păr, iar la mijlocul acesteia o gropiţă umplută cu apă. Dacă apa se varsă când el se află pe uscat, kappa îşi pierde forţa. În vechime, înecurile oamenilor şi animalelor erau atribuite capriciilor rele ale acestor duhuri ale apei.      .'**      valuri. Cât ai clipi, ajunseră dinaintea porţilor palatului de sub ape.      - Mamă, mamă, l-am adus pe tata ! strigară băieţii.' Porţile de coral roşu ale palatului se deschiseră vuind.      În sunetele unei muzici line, înconjurată de o ceată de slujitoare frumoase şi înveşmântată în straie strălucitoare, îi ieşi în cale însăşi prinţesa Otohime, fiica stăpânitorului dragonilor.      - Bine-ai venit ! îi spuse. Te aştept demult...      Otohime luă mâna lui Masaria în muia ei asemănătoare cu un peşte alb şi îl călăuzi prin palat. Toate cămările erau pline cu podoabe de coral roşu, negru, alb şi azuriu. prin pereţii de cleştar străveziu se vedeau plutind peşti pestriţi ; nemaivăzute vietăţi de apă priveau la ei.      - De mult voiam să mă întâlnesc cu tine, spuse' Otohime. Din iubirea noastră s-au născut doi fii. Rămâi cu noi în palatul acesta. Vom trăi nedespărţiţi pentru totdeauna.      Masaria privea în jur fermecat şi nu putea să scoată o vorbă. Otohime îl duse în sala de ospeţe, unde se afla pregătită o masă îmbelşugată, cu bucate de soi. Slujitorii-peşti turnau vin în cupe.      Samisene, kotouri1, flaute şi tobe începură să cânte cu foc. Mesenii se apucară să dănţuiască plini de voioşie. Ici vedeai bălăbănindu-se un crab, dincolo o caracatiţă se schimonosea în fel şi chip. Masaria se minuna şi râdea cu lacrimi.      Trecură astfel cinci zile. Dar veşnica sărbătoare începu să nu-l mai bucure pe tânărul pescar. I se făcuse deodată dor de pământ, de oameni... Copiii băgară de seamă că tatăl lor are chipul posomorit/ că umblă mereu abătut şi-l întrebară :      - Nu te simţi bine la noi, tată ? Ni se pare nouă că ai vrea să te întorci pe pământ...      Masaria rămase uimit :      - Nu degeaba se spune despre copii că au darul ghicitului ! Greu îmi este aici, pe fundul mării... Ajutaţi-mă să mă întorc în lumea mea.      - Dar mama ce-are să zică ?      - O voi ruga eu însumi să-mi îngăduie să plec.      - Da, e mai bine să-i spui tot ce ai pe inimă. Dar fii cu luare-aminte : la despărţire, ea va voi să-ţi dăruiască ceva, drept amintire. Tu să nu-i ceri alt lucru decât micul ulcior albastru. Aceasta e comoara cea mai de preţ din palat, îi destăinui unul dintre băieţi, călăuzindu-l apoi la Otohime.      - Am aflat totul de la copiii noştri, spuse Otohime. Aşadar vrei cu orice chip să te întorci pe pământ ?      - N-am încotro. Mă obişnuisem să trudesc în fiecare zi. Stând aşa, de pomană şi fără griji, am început să mă simt stingher, mă roade tristeţea. Eu sunt făptură pământeană şi trebuie să mă întorc pe pământ.      - Dacă-i aşa, atunci ce să mai lungim vorba. Du-te sănătos. Dar la plecare vreau să-ţi dăruiesc ceva. Alege orice îţi va plăcea din tot ce vezi în jurul tău.      - Bine, atunci dă-mi acest mic ulcior siniliu. Otohime se încruntă, dar apoi zâmbi :      - Acest ulcior e o comoară nepreţuită. Dar pentru tine, dragul meu Masaria, fac orice jertfă, nu-mi pare rău de nimic. Al tău să fie ulciorul şi să-ţi amintească de mine totdeauna.      Şi zicând acestea, îi dădu ulciorul albastru.      Tânărul pescar îşi luă rămas bun de la soţie, îşi îmbrăţişa feciorii şi într-o clipă se pomeni iarăşi pe ţărmul insulei Miako. Porni către satul lui, dar când ajunse acolo, ce să vadă ! Cât de mult se sahimbase totul... Părea o aşezare străină. Dacă n-ar fi fost munţii şi râul, n-ar mai fi recunoscut nici măcar locurile. Masaria îşi căută coliba, dar nu mai rămăsese nici urmă din ea. Acolo unde fusese casa lui, creşteau acum lanuri înalte.      Mai să nu-şi creadă ochilor tânărul pescar. Oare nu cumva totul fusese un vis ? Deodată văzu venind pe drum un bătrân încărunţit şi gârbov, care mergea sprijinit într-un toiag, îl opri şi-l întrebă :      - Eu sunt pescar de pe-aici şi mă numesc Masaria. Am petrecut cinci zile în palatul stăpânitorului dragonilor şi iată, acum, la întoarcere, nu-mi mai recunosc satul. Cum de s-a schimbat totul atât de mult ?      - Masaria, spui ? într-adevăr, a fost un pescar cu numele ăsta printre noi. Numai că au trecut cincizeci de ani de când a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Dar tu nu cumva eşti vreo stafie ? Piei, arătare !      Şi bătrânul ridică toiagul apărându-se de Masaria.      „Ciudată întâmplare !" îşi spuse Masaria şi pomi potic-nindu-se, cu paşi nesiguri, către vechea baltă de la marginea satului. Dar aplecându-se peste luciul apei nu mai văzu chipul unui tânăr de douăzeci de ani... Din oglinda bălţii îl privea un moşneag încărunţit, plin de zbârcituri, aidoma cu cel pe care-l întâlnise.      -- Vai mie, ce nenorocit sunt ! Doar cinci zile am petrecut în palatul stăpânitorului dragonilor, dar și pe pământ, în acest timp, s-au scurs cincizeci de ani ! Mi-ara irosit tinereţea...      Desnădăjduit şi furios, Masaria zgâlţâi micul ulcior azuriu. Ceva plescăi înăuntru. Scoase capacul şi din ulcior se răspândi un miros puternic de vin vechi.      - Aha, trebuie să fie un vin de soi, tare şi înmiresmat. De necaz am să-l beau pe tot !      Duse ulciorul la buze, răsturnându-l cu fundul în sus şi sorbi băutura pe nerăsuflate. Vinul i se strecură în trup ca o undă fierbinte, îşi pipăi obrazul cu mâinile : faţa îi devenise iarăşi netedă, ca odinioară.      Masaria se privi în oglinda bălţii şi tresări de bucurie :      - ATO din nou douăzeci de ani ! Va să zică, iată de ce mi-au spus copiii că acest ulcior e o comoară nepreţuită... Păcat însă că am băut totul dintr-o dată.      Clătină ulciorul, dar înăuntru vinul gâlgâia din nou.      - Ia te uită, minune după minune ! înseamnă că poţi să bei din el cât pofteşti, vinul ăsta nu seacă niciodată, ca apa dintr-un izvor.      Mai să-şi piardă firea de atâta fericire, „înseamnă că le voi fi oamenilor de mare ajutor, îşi zise. Vinul o să ajungă pentru toţi."      Începu să cutreiere insula şi pretutindeni le povestea oamenilor păţaniile sale. Bătrânii sorbeau din vinul acela şi întinereau pe dată. Bolnavii gustau din el şi se lecuiau. Vestea acestor minuni se răspândi repede în toate insulele din preajmă. Oamenii veneau fără încetare la casa lui Masaria, care singur, care sprijinit, care purtat pe sus.      Dar adevărată e zicala care spune : între bucurie şi tristeţe e un perete subţire de tot.      Odată, la Masaria veniseră de trei ori mai mulţi oameni ca de obicei. După o vreme el se culcă să doarmă, eăci era frânt de osteneală. Dar abia aţipise, că în poartă răsunară bătăi atât de puternice, de parcă ee-i de-afară voiau s-o facă ţăndări :      - Hei, Masaria, deschide ! Dintr-o insulă depărtată am adus cu barca un om bolnav. Abia mai răsuflă. Dă-i să bea din vinul tău tămăduitor. Hai, deschide poarta mai repede, că moare ! Dacă nu deschizi de bună voie. să ştii c-o spargem !      Masaria se sculă din pat frecându-se la ochi :      - Ce-i gălăgia asta ? ! Auzi obrăznicie ! Eu îi dau să bea oricui îmi cere din vinul vrăjit adus de la palatul stăpânitorului dragonilor şi nu cer nici o plată pentru asta. Iar voi, în loc să-mi fiţi recunoscători, daţi năvală în casa mea la miezul nopţii şi nu mă lăsaţi să mă odihnesc. Frumos mă mai răsplătiţi pentru bunătatea mea ! Cu ce m-am ales eu în afară de osteneală şi necazuri ? Din cauza acestui ulcior blestemat n-am linişte nici ziua nici noaptea. Lua-l-ar naiba !      De cum rosti aceste vorbe, ulciorul se sparse în două, Cioburile se prefăcură în două lebede albe şi porniră în zbor către mare. Ţipând ca ieşit din minţi, Masaria se repezi după ele să le prindă. Insă lebedele care străluceau în lumina lunii pieriră fâlfâind din aripile lor albe.      În aceeaşi clipă Masaria se schimbă iarăşi într-un moşneag gârbovit. Şi toţi oamenii cărora vinul vrăjit le dăruise tinereţea deveniră din nou bătrâni. Bolnavii tămăduiţi cu vinul din ulcior muriră pe dată.      Iată ce s-a întâmplat în vremurile de odinioară. .................. 1 Şiaku - unitate de măsură japoneză, egală cu 30,30, cita.,. 1 Samisen - instrument de tipul ghitarei, având un gât lung şi trei coarde. Corpul instrumentului era căptuşit cu piele de şarpe. Citera-fcoto - un instrument muzical vechi, pe care se cânta prin ciupirea strunelor. Fetele din lumea aristocratică erau obligate să înveţe a cânta la koto. Corzile (de cele mai multe ori treisprezece la număr) erau'fixate pe un rezonator lung.