Basme japoneze

     Trăiau cândva pe lume un bărbat cu femeia lui. Intr-o una zi li se născu un fecior. Tânăra mamă se bucură r.i'.spus şi se gândi pe dală să~i găsească pruncului un !.iurne frumos, pentru ca şi viaţa să-i fie frumoasă, asemenea numelui.      Cugetă ea trei zile şi trei nopţi la rând, se frământă, îşi scormoni mintea, dar între timp o boală nemiloasă îi curmă firul vieţii şi, dându-'şi duhul, abia mai izbuti să şoptească :      - O, în sfârşit l-am aflat ! Numiti-l Cioon...      Dar nu mai putu să-şi termine vorba şi copilul rămase cu numele rostit doar pe jumătate. Plin de mâhnire, dar nevoit să împlinească dorinţa răposatei, tatăl îl numi pe băiat Numai Cioon.      Nu peste multă vreme, tatăl lui Cioon se însura din nou. Nevasta de-a doua aduse şi ea pe lume un fiu.      Cineva îşi şoptise mamei, în mare taină, că dacă îi va d.a copilului un nume scurt, atunci şi viaţa lui va fi scurtă. Iar dimpotrivă, cu cât va fi numele mai lung, cu-atât viaţa îi va fi mai lungă şi mai fericită. Se hotărî, așadar, să-i găsească băiatului un nume lung, lung de tot. ca să trăiască mult şi" să .aibă parte de noroc. Se gândi <'a, se tot gândi, şi după multă bătaie de cap, iată ce nume nemaivăzut născoci : „Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza-Cel-Dolofan, Bonza-Care-Se-Scal-dă-n-Bani, Bonza-Prostuţul, Bonza-Nu-Ştiu-Cum-Să-i-Mai-Zic, Bonza-Bogatul-Răsbogatul-Mai-Bogat-Ca-Toţi, Ceaşca-Şi-Ceainicul, Viteazul-Năzdrăvan, Muntele-de-Argint, Să-Se-Numească-într-un Fel, Să-Se-Numească-Ori-cum-Şi-Aşa-Şi-Pe-Dineolo-Şi-Tot-Aşa-Şi-Aşa-Şi-Aşa Tem-plu-Pe-Munte, Acoperiş-Pe-Templu, Brad-Pe-Acoperiş, Lună-Deasupra-Bradului, Hei-Hei-Creşti-Mai-Repede, Eisuke !"      De cum crescură mai mărişori cei doi fraţ, începură să se certe între ei. Plin de răutate, prâslea îl necăjea întruna pe fratele cel mare, făcându-i fel de* fel de şotii. Apoi se depărta grabnic şi începea să-l aţâţe, batjooorindu-l pentru numele lui ce scurt :      - Cioon-Cioon, Numai Cioon ! Cioon-Cioon, Numai Cioon !      leşindu-şi din fire, Cioon încerca la rândul său să-i ia în râs pentru numele lui nemaipomenit de lung şi începea să strige' pe nerăsuflate :      - Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza^Cel-Grăsuţ, Bonza-Cel-Care-Se-Spală... Ba nu, nu, aşa ! Bonza-Care Bonzăie... Ptiu, fir-ai afurisit cu numele tău !      I se împleticea limba şi i se suia sângele la cap de supărare, astfel incit niciodată nu izbutea să-i spună nu-. mele până la capăt. Iar între timp, frăţiorul îşi lua tălpăşiţa şi pas de-l mai ajunge !      De câte ori tatăl avea nevoie de vreun ajutor, îl striga, fireşte, pe băiatul cel mare, fiindcă numele acestuia era mai uşor de rostit:      - Cioon, fă aia ! Cioon, fă ailaltă !      Toată treaba o făcea numai Cioon. Pentru poznele lui copilăreşti, bietul Cioon îşi primea numaidecât pedeapsa :      - Hei, Cioon ia vino încoace să te urechez ! Na, să mai faci şi altădată, blestematule !        Când fratele cel mic făcea vreo boroboaţă, tatăl începea să-l strige ca să-i dea chelfăneala cuvenită :      - Bonza-Cel-Mare, Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Sonzii-Bonza, Bonza-Cel-Umflat, Bonza-Care-Face-Baie... Na c-am încurcat-o !      Obosit şi mânios, omul ofta şi dădea din mâini a lehamite, lăsându-se păgubaş.      Iar maică-sa nu mai putea de bucurie : „Ce bine că i-am găsit fiului meu un nume atât de lung !"      Odată, din nebăgare de seamă, jucându-se prin curte cu ceilalţi copii, Numai-Cioon căzu în fântână. Copiii începură să strige speriaţi :      - Săriţi, Cioon. a căzut în fântână ! Ajutor, Numai-Cioon a căzut în fântână !      Dădură fuga, unii cu scara, alţii cu frânghia, şi-l scoaseră pe Cioon din fântână.      Iar mama vitregă se gândea : „Aşadar, nu m-a minţit cine mi-a spus că un copil cu nume scurt n^are zile multe. L-au scos din fântână mai mult mort decât viu. Gata-gata să se prăpădească."      Peste câteva zile, copiii se jucau iarăşi prin curte, în jurul fântânii. Eisuke-Nume lung începu să se laude :      - Ascultaţi ce vă spun, Cioon a căzut în fântână fiindcă are un nume prea scurt. Eu însă pot să mă joc cât vreau şi cum vreau, n-o să păţesc nimic, fiindcă am un nume lung şi sunt tare norocos.      Nu sfârşi bine vorba, că se aplecă peste ghizduri şi întinzându-se după ciutură, bâldibâc, căzu în apă ca un bolovan. Inspăimântaţi. copiii dădură buzna în casă, după aj utor. Începură să strige pe întrecute :      - De data asta Bonza-Cel-Mare,Bonza-Cel-Mic, Bonza-Peste-Toţi-Bonzii-Bonza, Bonza-Cel-Rotofei, Bonza-Prostă-lăul... Ba nu, nu-i aşa ! Bonza-Nu-Ştiu-Cum-Il-Mai-Cheamă, Bonza-Intoarce-Banii-Cu-Lopata... Aşa o fi oare ? Bogătaşul-Bogătaşilor-Putred-De Bogat... Adică nu... Cel-Mai-Răsbogat-Dintre... Na. c-am uitat ! Vai, ce nenorocire !      Se încurcaseră de-a binelea. Se uitau unii la alţii, indemnându-se buimaci :      - Cum e mai departe ? Parcă Lingura-Şi-Strachina...' Ba nu, Perna-Şi-Plapoma... Binişor ! Staţi s-o luăm de la început... Piuliţa-Şi-Pisălogul ? Aduceţi-vă odată aminte, ce naiba ! Aha ! Ceaşca-Şi-Ceainicul. Iar pe urmă ? Căpetenia-Vitejilor... Ba nu. Nâzdrăvanul-Cel-Mare ! Care-Bea-Ceai... Nici pomeneală... Bea- Vinul -Ca-Apa... Parcă aşa era... Dar mai era ceva cu un munte... Aha !... Uncheaşul-Cu-Păr-Argintiu-De-Sub-Munte... Ba parcă nu... Moşnea-gul-StrăJucitor-Ca-Muntele-De-Gros, Să-Se-Cheme-Aşa-Şi-Altminteri-Cine-Şiie-Cum-Ba-Aşa-Ba-Altfel... Uf, greu mai e de ţinut minte... Stă-Casa-Pe-Deal, Paie-Vechi-Pe-Acoperiş, Pe-Paie-Motanul-Pândeşte-Şoarecele. Şoarecele-Ti-pa-Tipa... Aoleu, ni s-a încâlcit limba... Hei, veniţi repede, Eisuke a căzut în fântână !      Dădură fuga cu toţii să-l scoată, dar era prea târziu : - Eisuke-Nume lung pierise înecat.   

     Trăiau odinioară într-un bordei ca vai de lume, vechi şi povârnit, un moş cu baba lui. Erau săraci lipiţi păniân-tului. Singura lor avuţie era un căluţ, dar şi acestuia îi pusese gând rău un hoţ nărăvit de prin împrejurimi.      Într-o seară, hoţul tocmai se pitulase în ogradă şi aştepta să adoarmă stăpinii...      Era o vreme de toamnă, păcătoasă. Ploua cu găleata, iar acoperişul bordeiului se găurise de tot. Într-un ungher picura apa molcom, plici-plici, într-altul curgea de-a bi-nelea. Bătrânii îşi tot mutau aşternuturile dintr-un colţ ,în celălalt, fără să-şi afle scăpare nicăieri : ploaia răzbea peste lot.      - Of, cumplită dihanie mai e Plici-Pâici ăsta. se văicări baba. Mai rea decit tigrul, mai nesăţioasă decât lupul.      - Aşa e, răspunse unchiaşul nu e pe lume fiară mai fioroasă că ea. Nicăieri nu-ţi găseşti tihna de răul ei.      Sub fereastră se aciuise un lup flămând, care îşi făcuse socoteala să-i mănânce pe stăpânii colibei îndată ce vor stinge opaiţul şi vor aţipi. Auzind însă vorbele bătrânilor, blana i se zbârli de frică,      - Credeam că pe meleagurile astea un hălăduieşte o fiară mai puternică decât mine, îşi zise. Dar uite că s-a pripăşit necruţătorul Plici-Plici... Cel mai bine ar fi s-o iau la sănătoasa cât mai am timp !      Lupul făcu o săritură şi o rupse la fugă mâncând pământul. Hoţul de cai, care pândea prin apropiere, îşi zise mirat : ,.Ia te uită, căluţul a scăpat din ştreang ! Ho, plruu !" Şi luând-o la goană după lup, îi sări acestuia drept în spinare. Lupul, mai-mai să-şi iasă din minţi. „Sint pierdut ! gândi. Am scăpat eu din capcanele vânători-lor. dar uite că m-a înşfăcat Piici-Plici..."' Fugea în salturi mari, deznădăjduite, iar hoţul, care se înfipsese bine în spinarea lui, bombănea furios : ,.Nu mai pricep nimic ! Cal bătrân, şi uită-te la el cum fuge... Nici cel mai focos armăsar nu l-ar întrece !"      Şi cum fugea lupul aşa, cu hoţul în spinare, iată că începu să se lumineze de ziuă. O maimuţă care moţăia într-un copac îi văzu şi strigă uimită :      - Mare năzdrăvănie ! Un om călare pe-un lup ! Să mori de râs, nu alta !      Chiar în clipa aceea hoţul de cai băgă şi el de seamă pe cine călăreşte..- înspăimântat, sări de pe bidiviu, rostogolindu-se într-o capcană de lupi. „Bine măcar că nu mi-am frânt grtul", cugetă el, dezmeticindu-se pe fundul gropii şi tot frământându-şi minţile cum să iasă de-acolo.      Maimuţa strigă după lupul care fugea încă buimac :      - Hei, lupule, tare mă mai mir de tine ! Cum i-ai îngăduit omului acela să te călărească ?      - Care om ? Ce tot vorbeşti ? Pe mine m-a înşfăcat înfricoşătorul Plici-Plici ! Abia am izbutit să scap de eL      - Iar eu îţi spun că te-a călărit un om, am văzut cu ochii mei. Te-a călărit ca pe cel din urmă dobitoc. Hi-hi-hi ! Ai puţină răbdare, o să-ţi dovedesc îndată. Călăreţul mi se pare că s-a prăvălit în groapa de colo.      Pe vremea aceea, maimuţele aveau toate coada lunga. Cumătră noastră îşi vârî coada în groapă, fâţâindu-şi-o de colo-colo.      „Aha, cineva mi-a aruncat o funie ! Da' ştii că se brodeşte bine ? Ia să încerc eu să mă caţăr afară" îşi zise hoţul de cai. agăţându-se vârtos de coada maimuţei.      Maimuţa scoase un urlet de durere şi de spaimă :      - Valeu, lupule, lupxile ! Acolo jos este într-adevăr fioroasa dihanie Plici-Plici ! M-a apucat de coadă !      Auzind aceasta, lupul îşi luă tălpăşiţa cât putu mai repede.      - Stai, nu fugi ! se tânguia nenorocita. Ajută-mă, nu mă lăsa în primejdie !      Maimuţa se opintea din răsputeri să scape, de atâta înoondare faţa i se înroşise ca o 'pătlăgică. Deodată, trosc, coada i se rupse chiar de lingă rădăcină.      Zice că de-atunci au maimuţele botul roşu şi coada scurtă;

     Toate acestea s-au întimplat în vremuri demult uitate.      Soţia împăratului dragonilor zămislise un prunc în. ;:utece şi mereu poftea câte ceva neobişnuit. Dorinţele e. nu se mai isprăveau : azi râvnea una, mâine alta...      Zi de zi împăratul dragonilor îşi trimitea supuşii în cele patru vânturi, poruncindu-le să-i aducă nevesti-şi tot ou-i pofteşte inima. Sărmanii peşti se istoviseră de-atâta Alergătură, iar caracatiţa de-abia se mai ţinea pe pici oare.      Într-o bună zi, soţia împăratului mărilor spuse :      - Vreau ficat de maimuţă. Dacă nu-mi veţi aduce, să ştiţi că altceva nu pun în gură.      Amuţiră cu toţii. Se ştie că în mare nu trăiesc maimuţe. Pe uscat sunt o mulţime de maimuţe, nici vorbă, x.ar cum să ajungi până la ele ?      Împăratul chemă sfatul cel mare. În castelul de sub c,pe se strânseră o mulţime de peşti mari şi mici. Statură ei, chibzuiră, se frământară, dar nu le venea nimic în r. linte. Când, iată că se ivi, înotând agale, broasca ţestoasă c?a greoaie.      - Ehei, zise broasca, văd eu că fără mine nu faceţi nici o scofală. Eu plutesc pe ape, dar umblu tot atât de lesne şi pe pământ.' Mă strecor pe unde nu gândeşti cu gândul. Aşa încât, trimiteţi-mă pe mine, o să vă aduc eu o maimuţă.      Peştii se învoiră bucuroşi :      - Mergi sănătoasă ! îţi dorim să izbândeşti cât mai grabnic în treaba asta grea.      Ţestoasa porni să împlinească porunca împăratului. De cum ajunse la mal, văzu o maimuţă care se legăna pe creanga unui brad.      - Bună ziua, doamnă maimuţă, spuse ţestoasa. Ce zi minunată e azi ! E o adevărată plăcere să-ţi încălzeşti spinarea la soare. Dar, ia spune-mi, o întrebă ea netam-nesam, ai avut vreodată prilejul să intri într-un castel ? în castelul împăratului dragonilor, de pildă. Află că eu chiar de-acolo vin...      - Nu, răspunse maimuţa, n-am avut acest prilej. De auzit am auzit multe despre castelul împăratului dragonilor, dar de văzut, ce-i drept, nu l-am văzut cu ochii mei.      - Oho, păi atunci înseamnă că degeaba mai trăieşti pe lume ! întregul an, în castelul stăpânului mărilor domneşte primăvara. Şi ce bucate de soi se mănâncă acolo ! în viaţa ta nu te-ai înfruptat din asemenea bunătăţi. Nu vrei să mergi cu mine să-ţi arăt castelul acela neasemuit ! Suie-te pe spinarea mea şi te duc cât ai bate din palme.      Spinarea ţestoasei era lată şi plutea ca o barcă. Maimuţa se aşeză pe ea, bucuroasă să se legene pe valuri.      În scurtă vreme ajunseră la castelul împăratului dragonilor. Ţestoasa nu minţi se defel : în castel domnea o primăvară veşnică, şi era atât de frumos, încât îţi lua graiul. Zidurile lui, făurite din argint, aur şi mărgăritare, străluceau orbitor.      - Binevoieşte să aştepţi oleacă, doamnă maimuţă, spune ţestoasa. Eu dau o fugă până la împăratul dragonilor, să-l vestesc că i-a sosit un oaspete de seamă.      Dădu maimuţa jos din spinare chiar în faţa porţilor, şi alergă să dea de ştire împăratului. .      De strajă la porţi se nimerise să fie tocmai caracatiţa. Se vede că i se cam urî se stând de caraulă şi cum avea sămânţă de vorbă, începu s-o căineze pe maimuţă :      - Sărmană maimuţă, bag de seamă că eşti tare veselă, pesemne că nici nu ştii ce te-aşteaptă. Stăpâna noastră a poftit să guste din ficatul tău. Milă mi-e de tine. dar soarta ţi-e pecetluită, fiindcă de-aici, de pe fundul mării, nu mai ai cum să fugi.      Auzind aceasta, maimuţa înlemni de spaimă. Dar se prefăcu nepăsătoare şi rămase să aştepte mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Curând, se întoarse M ţestoasa :      - Doamnă maimuţă, împăratul nostru e bucuros să Ic primească. Vino cu mine să-ţi arăt castelul. O să ai ce vedea, e plin cu tot felul de minunăţii.      - Vai de mine şi de mine. ţestoase ! Aproape că mi-e ruşine să-ţi spim... Sunt atât de zăpăcită, încât mereu uit cile ceva. Acum, de pildă, mi-am spălat ficatul şi l-îm agăţat pe ramura unui brad, să se usuce. Am uitat cu totul de el şi sunt tare îngrijorată : dacă vine ploaia şi-l udă ? Dacă mi-l ciugulesc ciorile ? Du-mă degrabă înapoi l      Ţestoasa fierbea de ciudă, dar se feri să se dea în vileag, fiindcă n-avea ce face cu o.maimuţă fără ficat. De aceea spuse :      - într-adevăr, ar fi o mare-nenorocire ! Urcă-te repede pe spinarea mea.      Ţestoasa înotă din răsputeri până la ţărm. Când ajunseră aici, grăi către maimuţă :      - Du-te de-ţi ia ficatul şi să ne întoarcem fără zăbavă la castel. Vom ajunge tocmai bine la cină.      Maimuţa se caţără cu sprinteneală pe creanga cea mai înaltă a bradului, îşi frecă lăbuţele de bucurie şi începu -să râdă în hohote :      - Bun rămas pentru totdeauna, ţestoaso ! Eşti cea mai neroadă făptură de pe lume. Se vede că ai uitat vechea zicătoare : „Copacii nu cresc în mare şi nici ficatul în copaci". Haide, ia-ţi tălpăşiţa !      Ţestoasa, care nu putea să se caţere prin pomi, în- l ţelese că totul e pierdut. Se întoarse amărâtă şi umilită /î la slăpânitorul mărilor.      Auzind tărăşenia, cei de la castel începură să se în-; trebe : „De unde să fi aflat maimuţa ce-o paşte ? Cine să-i fi destăinuit adevărul ? Să ştiţi că nimeni altul decit ~< caracatiţa, doar ea era atunci de strajă la porţi !"      O însfăcară pe nesocotita de caracatiţă şi-o luară lai bătaie. Atât de tare o chelfăniră, încât îi fărâmară toatef oasele.      Limba care flecăreşte n-are oase. Caracatiţa de asemenea.

     Demult de tot. În depărtata vechime, trăiau pe lume doi fraţi. Cel mare era bogat, iar cel mic era sărac. O dată. Într-un ajun de An nou, fratele cel sărac se duse la cel bogat, să-i ceară cu împrumut o măsură de orez.      Fratele cel bogat nu voi să-i dea nimic, ba îl mai luă şi la ocări, alungându-l de la uşa lui. Ce să facă fratele cel mic ? Porni înapoi către casă, abătut şi cu mâinile goale. Deodată, pe cărarea de munte pe care mergea, întâlni un bătrân cu pletele albe ca zăpada.      - încotro ? îl întrebă unchiaşul.      - Iată, azi e ajunul Anului nou şi eu n-am în casă măcar un pumn de orez ca să-l dăruiesc zeilor aducători de noroc. Degeaba m-am dus la fratele meu cel bogat, că n-a vrut să-mi dea nimic. Mă întorc cu mâinile goale.      - Dacă-i aşa cum spui, am să te ajut eu. Ia această mangin ' şi-du-te în pădure. Este pe-acolo, pe undeva, o peşteră, în peştera aceea trăiesc nişte pitici. Ei îţi vor cere să guste din mangin şi îţi vor făgădui pentru ea munţi de aur. Dar tu să nu primeşti. Spune-le că nu vrei altceva în schimb decât râsniţa lor.      Zicând acestea, bătrânul îi dădu fratelui cel sărac o piroşcă-mangin şi se făcu nevăzut.      Manginu - piroşti din aluat dulce cu umplutură de bob gătite în abur.       Fratele cel sărac se duse în pădure şi dădu de peştera cu pricina, în jurul ei forfoteau o mulţime de omuleţi mici de tot. „Ce-or fi făcând acolo ?" se întrebă mirat. Uitându-se mai bine, văzu o ceată întreaga de pitici care, opintindu-se şi poticnindu-se, cărau cu mare trudă un lujer subţire de stuf.      - Staţi niţel, staţi că vă ajut eu ! spuse fratele cel sărac.      Luă firul de stuf şi-l duse în peşteră. Deodată, chiar la picioarele lui, răsună un glas subţirel ca un bâzâit de ţânţar :      - Săriţi ! Ajutor ! A omorât pe cineva !      Când se uită mai bine, ce să vadă ? într-adevăr, fusese cât pe-aci să strivească una din acele făpturi mărunţele. Piticul se zbătea între tocul şi talpa sandalei, strigând şi cerând ajutor. Se aplecă şi scoase piticul tu băgare de seamă, ţinându-l.cu două degete.      - Ehei, se minună omuleţul, da' puternic mai eşti, uriaşule ! Cât de greu sunt eu, m-ai ridicat ca pe-un fulg !      În clipa aceea piticul văzu piroşca din mina fratelui cel sărac şi începu să se roage aţâţat de poftă :      - Dă-ne nouă această plăcinţică ! Cere-ne tot ce doreşti în schimbul ei. numai dă-ne-o !      Pe dată, piticii începură să care aur dm peşteră. Grăunte cu grăunte, adunară în curând o movilă întreagă. Dar fratele cel sărac îşi aduse aminte de ce-l învăţase moşneagul şi nu voi să primească :      - Nu vreau aur, mie să-mi daţi râşniţa voastră. Piticii mai stăruiră o vreme, dar văzând că nu e chip să-i schimbe gândul, îl călăuziră în peşteră. Acolo, într-un ungher, se afla o râşniţa cu pietre.      - Râşniţa asta, îi spuseră, e comoara noastră cea mai de preţ. Rău ne pare că rămânem fără ea, dar piroşca ta ne place grozav. Ia-o şi stăpâneşte-o sănătos. Dacă învârţi piatra spre dreapta, îţi va macină tot ce-ţi pofteşte inima. Dacă o învârţi spre stânga, pe dată încetează măcinişul. Vezi, nu uita niciodată să o întorci spre stânga, altfel nu se mai opreşte în veac.,      Fratele cel sărac duse râşniţa acasă. Nevasta, care se săturase de atâta aşteptare, îi ieşi nerăbdătoare în cale :      - Ei, ai adus măcar o mână de orez ?      - Nu mai întreba nimic, răspunse el, şi aşterne degrabă un ţol, jos pe tatami.      Soţia întinse repede un ţol pe tatami. Fratele cel sărac puse râşniţa jos şi învârtind piatra spre dreapta, spuse :      - Râşniţa, dă-ne nouă orez ! Râşniţa, dă-ne nouă orez ! Cât ai clipi începură să curgă pe ţol boabe de orez,      albe şi mari.      - Râşniţa, dă-ne nouă peşte ! Râşniţa dă-ne nouă peşte !      Pe ţol începură să cadă peşti săraţi, mari şi frumoşi.      Alte multe bucate gustoase le macină 'râşniţa ! Abia după ce nu mai pofti nimic, fratele cel sărac învârţi piatra spre stânga şi râşniţa se opri. Se aşezară bucuroşi la masă. A doua zi, ornul îi spuse nevestii :      -- Destul ne-am chinuit în bordeiul ăsta amărât. A venit vremea să trăim şi noi ca oamenii.      Apoi îi porunci râşniţei :      - Râşniţa, râşniţa, fă şi pentru noi o casă nouă şi frumoasă, cu cămări largi şi cu grajd încăpător, iar în grajd să stea legaţi la iesle şaptezeci şi patru de cai. După aceea pregăteşte cât mai multe plăcinte cu orez şi niscai vin bun.      Atunci, fratele cel mic pofti la ospăţ pe toţi vecinii şi toate neamurile. Mult se mai mirară oamenii : „Ultimul sărăntoc din sat a ajuns să ne cheme pe toţi la ospăţ !"      Fireşte, fusese poftit şi fratele cel bogat. Acesta veni, se uită şi mai, mai să nu-şi creadă ochilor : „Păi, doar aseară frate-meu a venit să-mi ceară o măsură de orez, iar acuma se scaldă în belşug. Cum poate cineva să se îmbogăţească astfel într-o singură noapte ? Chiar de-o      fi să crap, îşi mai zise el, şi tot aflu eu până la urmă ce s-a petrecut."      Fratele cel mare chefuia vârtos, împreună cu ceilalţi, dar privea cu hiare-aminte în toate părţile. Oaspeţii începură să se pregătească de plecare. Fratele cel mic ţinea morţiş să k facă daruri de bun rămas. Se strecură pe nesimţite în cealaltă odaie, unde se afla râşniţa, şi învârti piatra spre dreapta, spunând :      - Râşniţa, râşniţa, macină tu dulciuri pentru toţi musafirii mei !      Fratele cel mare văzuse totul printr-o crăpătură. ..Ehei, îşi zise. acuma ştiu eu de unde agoniseşte prăpăditul ăsta atâta bogăţie !"      Gazdele îşi petrecură oaspeţii, apoi se culcară, în casă domnea liniştea. Fratele cel mare se furişă tiptil înăuntru, vârî râşniţa într-un sac şi după ce mai luă o plăcintă şi felurite dulciuri, plecă în grabă. Merse astfel până;4a malul mării unde, din întâmplare, se afla priponită o barcă. Aruncă sacul în barcă şi vâsli către larg.      „Am să mă duc pe-o insulă depărtată, îşi făcu el socoteala, iar acolo voi pune râşniţa să macine numai şi numai pentru mine. Aşa voi ajunge cel mai bogat om din lume."      Barca pluti multă vreme pe mare. Se făcuse ceasul prânzului. Fratele cel mare îşi aduse aminte că are în sac o mulţime de dulciuri şi o singură plăcintă. Se uită la merindele lui şi pofti cu străşnicie ceva sărat.      „Am să-i cer râşniţei, mai întâi şi mai întâi, sare pentru, plăcintă." întoarse piatra spre dreapta şi porunci :      - Hei, râşniţa, macină-mi niţică sare !      Din râşniţa începu să curgă un şuvoi de sare albă. Cât ai clipi, fundul bărcii se acoperi -cu sare. Stratul creştea şi fratele cel mare se afunda în el. Voi să oprească râşniţa, dar aceasta macină de zor : căci uitându-se prin crăpătură, nu luase aminte că trebuie să întoarcă piatra      spre stânga, pentru ca unealta vrăjită să-şi contenească lucrul.      - Hei, râşniţa, opreşte, ajunge ! Opreşte-te, blestemate ! striga el deznădăjduit.      Sarea îi ajunsese la genunchi. Barca se cufunda tot mai adine în apă, iar râşniţa macină harnică, întruna. Bâl-dibâc, barca se scufundă şi fratele cel mare pieri înecat.      Pâşniţa zace şi azi pe fundul mării şi varsă sare din ei. neîncetat. Va macină astfel până la sfirşitul veacurilor.  De aceea apa mării e atât de sărata.           

     eindva înlr-un sat o femeie care avea două fete : cea rnai mare, O-Cio, nu era copila ei bună, dar cea mai rnii.ă. O-liana, era carne din carnea ei.      Mama vitregă o îmbrăca pe O-Cio în zdrenţe, iar pe fiica ei bună numai în rochii scumpe. Pe propria-i copilă r, mingua şi o răsfăţa, dar pe cealaltă o bătea şi o punea la 'muncile cele mai grele. O-Tio căra apă, spăla rufe, gătea rnâiK-an?... Dar nimic nu era pe placul maşterei, care o ura oe moarte pe O-Cio, gândindu-se întruna cum ar j'ac-e bă Sviape de ea.      Intr-o zi friguroasă de iarnă, mama vitregă şi O-Hana -e încălzeau la vatră. O-Hana, care se moleşise de atâta căldura, spuse deodată :      - Vai ce cald mi s-a făcut ! Tare aş vrea să mănânc ce va rece şi bun.      -- Nu vrei puţină zăpadă l      - Zăpada n-are nici un gust, iar eu vreau ceva rece ,yi gustos.      O-Hana căzu pe gânduri şi deodată bătu din palme :      - Zmeură ! Vreau Zmeură ! Zmeură coaptă, dulce şi răcoroasă.      O-Hana era tare încăpăţânată. Dacă-şi punea ceva în minte, nu se lăsa nicicum până nu-i împlineau voia. Începu să se văicărească :      - Vreau zmeură ! Daţi-mi zmeură !      Văzând că nu-i chip s-o împace altfel, maică-sa strigă :      - O-Cio ! O-Cio, vino repede încoace !      O-Cio, care tocmai spăla rufe în curtea din dos, alergă la chemarea mamei, ştergându-şi mâinile din fugă :      - Pleacă îndată în munţi şi culege coşul ăsta plin cu zmeură ! îi porunci mama vitregă. Ai înţeles ? Dacă nu umpli bine coşul, nu cumva să mi te-arăţi acasă !      - Dar creşte oare zmeură acum, în miezul iernii ? întrebă sfioasă O-Cio,      -. Creşte, nu creşte, tu să ţii minte : dacă te întorci 'cu mâinile goale, nu-ţi mai dau drumul în casă.      Mama vitregă o îmbrânci pe O-Cio afară şi încuie uşa în urma ei.      Fata îşi puse sandalele de paie în picioarele goale, car încotro să apuce nici ea nu ştia. Iarna în munţi nu creşte zmeură. Dar nici cu mama vitregă nu te poţi pune...      Stătu ea ce stătu pe gânduri, dar pânî la urmă luă coşul şi o porni spre munţi. Era linişte deplină. Ningea cu fulgi mari. Copacii păreau şi mai înalţi, sub căciulile lor de zăpadă.      O-Cio căuta într-una zmeură pe sub zăpada rece şi se gândea : „Pare-se că mamei mele vitrege i s-a urât să mă vadă trăind pe lume, de aceea m-a trimis aici, ca să pier. Poate că e mai bine să îngheţ aici, sub zăpadă. Poate că atunci mă voi întâlni cu măicuţa mea adevărată şi voi pune capăt suferinţelor."      Pe fată o podidi plânsul. Rătăci astfel multă vreme, în neştire, fără să-şi mai aleagă drumul. Urca povârnişurile împleticindu-se şi cobora la vale cufundându-se în troiene. După o vreme, răpusă de oboseală şi de frig, se poticni şi căzu. În scurtă vreme zăpada o acoperi, înălţând deasupra ei o movilită albă.      Deodată, auzi ca prin vis cum o strigă cineva. O-Cio deschise ochii şi zări chipul unui moşneag cu barbă albă, aplecat asupra ei.     - Spune-mi, O-Cio, ce~ai căutat aici pe frigul ăsta ?      - Mama mi-a poruncit să adun zmeură coaptă, răspunse fata abia mişcându-şi buzele îngheţate. Dacă nu găsesc, nu mă mai pot întoarce acasă.      - Dar ea nu ştie oare că iarna nu creşte zmeură ? Bine, adaogă moşneagul, nu mai fi tristă. Ridică-te şi vino cu mine.      O-Cio se ridică anevoie de jos. Deodată simţi că i s-a făcut cald, iar oboseala îi pieri ca prin farmec. Unchiaşul păşea voiniceşte prin zăpadă, iar O-Cio alerga în urma lui. Deodată, minune ! înaintea ei se întindea o cărare ele nea, bine bătătorită, la capătul căreia văzu o mulţime de tufe de zmeură.      - Iată, acolo e zmeură coaptă câtă vrei, spuse moşul. Culege cât pofteşti, apoi du-te acasă.      Tufele acelea din luminiş erau încărcate cu boabe roşii de zmeură. Moşul se făcuse nevăzut. „Vai ! se'minimă O-Cio. Se vede treaba că a fost zeul ocrotitor al acestui munte, dacă mi-a venit în ajutor."      Apoi îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi se înclină adânc. Umplu repede coşul cu zmeură şi alergă spre casă.      - Unde-ai găsit atâta zmeură ? se miră mama vitregă, care pesemne trăgea nădejde că n-o va mai vedea niciodată.      Bucuroasă, O-Hana se aşeză lângă vatră şi începu să mănânce repede, boabă cu boabă, alintându-se. ~~      - Vai ce gustoasă e ! Ce înmiresmată e ! Se topeşte în gură, nu alta !      - Ia dă-mi şi mie vreo câteva !      Mama vitregă gustă şi plescăi din limbă. Lui O-Cio nu-i dădură nici măcar o boabă. Dar fetei nu-i trecu prin minte să se supere. Nu prea era ea obişnuită cu bunătăţile. Curând o cuprinse osteneala. Se aşeză lângă vatră şi aţipi.      Deodată, mama vitregă se îndreptă spre ea şi, bătând tare din picior, îi strigă :      - O-Cio ! O-Cio ! Scoală-te ! Zgâlţâind-o de umeri, îi spuse apoi :      - O-Hana nu mai vrea zmeură roşie. Vrea zmeură liliachie ! Pleacă degrabă în munţi şi adună un coş de zmeură liliachie.      O-Cio se sperie :      -- Dar afară e noapte, iar zmeură liliachie nici nu se află pe lume. Rogu-te, nu mă alunga !      - Ce tot îndrugi acolo ? Eşti datoare să faci orice pentru sora ta niai mică. Cum ai găsit zmeură roşie, o să găseşti şi liliachie. Dar nu cumva să te întorci cu nrâinile goale, că-i vai de tine !      O îmbrânci fără milă pe fată şi încuie uşa în urma ei.      O-Cio porni către munţi. Făcea un pas, se oprea, mai făcea unul, apoi iar se oprea şi plângea cu amar. Totul era alb în jur, în munţi căzuse zăpadă multă. I se părea că visează. Oare nu cumva tot în vis culesese coşul acela cu zmeură ?      Se lăsă întunericul. Undeva se auzeau lupii urlând. Tremurând din tot trupul, O-Cio se lipi de un copac.      Deodată auzi o chemare înceată şi ca din pământ se ivi înaintea ei bătrânul cu barbă albă.      - Spune, O-Cio, mamei tale i-a plăcut zmeura ? întrebă el cu blândeţe.      O-Cio se uită la el şi izbucnind în plâns, şopti printre suspine :      - De astă dată mama vitregă mi-a poruncit să-i aduc zmeură liliachie...      Moşneagul se împurpura de furie. Ochii îi străluciră :      - Mi-a fost milă de tine, şi de aceea te-am ajutat      să culegi zmeură roşie. Dar femeia asta e mai rea şi mai      nesocotită decât credeam eu. Fie, am s-o învăţ minte !      Vino după mine...       Moşul porni înainte cu paşi repezi. Coborî iute da vântul povârnişul unei văi adânci, iar fata fugea, abia ţinându-se pe urmele lui.      - Priveşte, O-Cio ! Iată zmeura liliachie !      O-Cio se uită şi mai să nu-şi creadă ochilor. Zăpada din jur ardea cu flăcări violete. Pretutindeni se vedeau boabe mari şi strălucitoare de zmeură liliachie. O-Cio, culese cu teamă câteva boabe. Nici pe fundul coşului boabele nu-şi pierdeau lumina lor liliachie.      O-Cio umplu coşul şi fugi cât o ţineau picioarele spre casă. Munţii se dădură la o parte ca să-i facă loc. Într-o clipă rămaseră departe, îri urmă, şi O-Cio se pomeni în pragul casei. Ţînând în mâini coşul 'cu zmeură ca pe ceva înspăimântător, strigă cât putu de tare :      - Mamă, deschide ! Am găsit zmeură liliachie !      - Ia te uită ! Zmeură liliachie ! se miră mama vitregă nevenindu-i să creadă.      Pasămite .crezuse că pe O-Cio au mâncat-o lupii şi când colo nu numai că ea se întorsese vie şi nevătămată, dar adusese şi un coş cu zmeură : zmeură liliachie, cum nu se mai află pe lume. Deschise uşa, lăsând-o pe fată să intre.      O-Hana se apucă să înfulece la zmeură :      - Vai ce bună e, ee gustoasă e ! Gustă şi tu măicuţa... Cred că nici zeii nu mănâncă asemenea" fructe dulci şi înmiresmate.      Îşi umplură amândouă gura. Cuprinsă de teamă, O-Cio înce-rcă să le oprească pe soră şi pe mama vitregă :      - Măicuţă, surioară, prea sunt frumoase fructele astea, prea luminează ciudat... Mi-e teamă că nu e lucru curat, nu mai mâncaţi din ele !      Dar O-Hana strigă la ea :      - Tu, una, cred că te-ai săturat mâncând dintr-astea, acolo, în pădure. Dar pesemne că nu ţi-a ajuns, şi-ai vrea să le mănânci şi pe-ale noastre ! Ba mai puneţi pofta-n cui !      Luându-se după O-Hana, mama vitregă o alungă pe fată din odaie şi nu-i dădu să guste nici măcar o boabă.      Dar n-apucară mama vitregă şi O-Hana să sfârşească de mâncat zmeura, că începură deodată să se facă liliachii, tot mai liliachii, iar către ziuă muriră amândouă.      Când ii veni vremea, O-Cio se mărită şi avu doi copii. Multă zmeură roşie, coaptă, culegeau copiii de prin munţi, însă pe timp de iarnă nimeni n-a mai găsit zmeură coaptă sub zăpadă.     

ÎNVÂRTE-TE, BOB DE MAZĂRE !             Trăiau odată un moş cu baba lui. Într-o dimineaţă, cei doi bătrâni se apucară să deretice prin casă. Baba mătura odaia, iar moşul bucătăria. Tot mâturând el aşa, moşul găsi într-un ungher un bob de mazăre şi tare se mai bucură :           „Babo, uite ce-am găsit,      Bob de mazăre-aurit !      Pe câmp dacă-l vom sădi,      Boabe multe-om dobândi ;      În piuă le-om macină      Şi făină vom mânca."      Se sfătuiră ei cum să facă şi să dreagă, dar bobul de mazăre lunecă printre degetele unchiaşului, căzu pe podeaua de lut şi prinse să se rostogolească. Se rostogoli, se rostogoli şi nimeri într-o bortă de şoarece.      - Prinde-l, nu-l lăsa ! striga moşul supărat. Ia te uită ce nenorocire ! Numai ce-am găsit şi noi un bob de mazăre, rotunjor şi dulce, iar el, afurisitul, s-a dus învârtin-du-se... Babo, dă-mi toporul ! «      Scos din sărite, moşneagul făcea o gălăgie nemaipomenită, înşfacă toporul, lărgi cât putu gaura de şoarece, apoi coborî fără zăbavă în vizuina 'aceea. Merse el ce merse, până se pomeni în adâiicul pământului. Porni mai departe, cintând cât îl ţinea gura :      „Bob de mazăre-aurit, Unde te-ai rostogolit ? Prin ce loc oi fi ajuns, Unde mi te-oi fi ascuns ?"      Deodată, văzu la marginea drumului un Gigio-sama de piatră.      - Gigio-sama, nu cumva ai văzut bobul meu de mazăre ? întrebă unchiasul.      - De văzut, l-am văzut, eu, însă uite care-i păcatul... L-am ridicat de jos, l-am fiert şi l-am mâncat, răspunse Gigio-sama.      - Ha-ha-ha ! Va să zică, aşa s-a întâmplat ! Atunci ce să mai vorbim... L-ai mâncat, să-ţi fie de bine. Eu mă întorc acasă.      Moşul dădu să pornească spre casă, lăsându-se păgubaş, Lui Gigio i se făcu milă de el :      - Stai niţel, moşule. Nu te las să pleci cu mina goală.      - Şi ce-ai putea tu să-mi dai ?      - Un sfat bun : mergi înainte pe drumul ăsta, până dai de nişte sioogi2 roşii. Acolo a o gospodărie de şoareci. Şoarecii tocmai se pregătesc de nuntă, pisează orezul în piuliţe. Tu dă-le o mână de ajutor. Apoi pleacă mai departe, până dai de nişte sioogi negre. Acolo e bârlogul dracilor. 6 să-i găseşti jucând arşice. Cântă de trei ori ca un cocoş, iar dracii o vor lua la fugă, şi toţi banii lor îţi vor rămâne ţie.      Moşul îi mulţumi pentru sfat şi porni la drum. Merse înainte până ce văzu nişte sioogi roşii.      - Sioogi - uşi glisante combinate din hârtie, ca şi fusuma.      - Acasă-s gospodarii ? strigă unchiaşul. Şoricioaica-mireasă, îmbrăcată iri rochie de nuntă ieşi      şi întrebă :      - Ce vânt te-aduce pe la noi, moşule ?      - Am auzit că faceţi nuntă şi am venit să vă dau o mină de ajutor la pisatul orezului.      - Păi ai picat tocmai bine, avem mare nevoie de ajutor. Hai înăuntru, moşule !      În casă, totul era rânduit cum nu se poate mai frumos. Tn cea dinţii odaie se aflau sobiţe de bronz, iar pe nişte măsuţe roşii, o mulţime de castronaşe roşii, lăcuite. Odaia a doua era plină cu halate de mătase. Erau atât de multe halate, că nici nu le puteai număra, în cea de-a treia încăpere se aflau puzderie de şoareci care pisau orez în piuliţe de aur curat, cântând de zor :      „Pisălogul saltă, bate,      Măcinăm pe săturate !      Dar când miaună pisica.      Pe toţi ne alungă frica...      Macină de zor, mireasă; Fără preget şi voioasă, Că ai mire ca un soare » Şi-i stăpân peste hambare l"      Moşul luă o piuliţă şi începu să piseze, îşi făcea treaba cu spor şi cu îndemânare. Şoarecii se bucurară grozav şi-i dăruiră două halate de mătase roşie.      Unchiaşul luă darurile, le mulţumi şoarecilor şi porni mai departe, către adâncurile împărăţiei subpământene. Merse ce merse, până dădu de nişte şioogi negre. De după ele răsuna ciocnetul arşicelor şi se auzea zdrăngănit de strune. Pasămite, dracii jucau arşice şi se veseleau. Moşul se ascunse în podul grajdului, ca să nu-l zărească tartorii. Când se făcu noapte târzie, luă vânturătoarea şi      Începu să bocăne şi să troncăne, făcând o larmă zitoare. Apoi strigă din răsputeri, aidoma cocoşului l      - Cucuriguuu ! -Dracii înlemniră :      - Fraţilor, nu mai e mult până la ziuă ! Asta a fost primul cântat al cocoşilor.      Moşul mai aşteptă puţin, apoi începu din nou să hodorogească vânturătoarea şi să cânte cucurigu.      - Valeu, iacă-tă şi-^al doilea cântat ! se speriară dracii.' Moşul nu mai zăbovi mult şi porni iar tărăboiul, stri-      glnd din răsputeri cucurigu. Dracii o sfecliră de-a binelea :      - Auziţi, au cântat cocoşii a treia oară ! Ne-am luat cu jocul şi am întârziat prea mult. Să fugim !      Lăsară banii şi se puseră pe goană, care încotro. Iar moşul coborî tiptil din pod, luă banii şi porni îndărăt spre casă.      Tare bucuroşi erau moşul şi baba ! Lepădară de pe ei veşmintele cele vechi şi prăpădite şi îmbrăcară halatele      - Acasă sunteţi ? Am venit să vă cer niscai tăciuni, s;i aţii, focul.      Se uită din prag şi rămase înmărmurită :- Să vezi şi să nu crezi ! De unde atâta bogăţie în c;v>a voastră ?      Moşul îi povesti tot, cum a fost :      - Uite-aşa şi-aşa... Ne-am pricopsit cu o mulţime      - Simt cum mă cuprinde pizma, spuse vecina. Mare noroc pe voi ! Dau fuga acasă să-l trimit şi pe moşul meu în gaura de şoarece      Alergă acasă cât o ţineau picioarele şi se apucă să măture prin odaie. Bărbatului îi porunci să măture bucătăria. Dar cu toată străduinţa lui, acesta nu găsi nici un bob de mazăre.      - Babo, spuse omul în cele din urmă, adu un bob de mazăre din sac.      Bătrâna aduse bobul şi unchiaşul îl aruncă în borta de şoarece, îşi croi apoi drum cu toporul şi nimeri sub pământ. Merse el ce merse şi, întocmai cum i se povestise, îl întâlni la marginea drumului pe Gigio-sama de piatră. Moşul îl întrebă :      - N-ai văzut cumva bobul meu de mazăre ? S-a rostogolit pe-aici.      - De văzut l-am văzut eu, dar m-au înpins păcatele să-l iau de jos şi să-l mănânc.      - Nemernicule ! se oţărî la el moşul cel lacom. Cum ai îndrăznit să înfuleci un bob de mazăre străin ? ! Auzi colo, bunătate de bob ! Cum o să răscumperi acuma paguba care mi-ai f ăcut-o ? Să-mi dai repede în schimb un maldăr de halate de mătase şi un poloboc de bani !      Gigio-sama se posomori, dar îi dete şi lui povaţa cunoscută. Moşul cel lacom porni mai departe cântând : „Bob de mazăre-ndrăcit, Unde te-ai rostogolit ? Hoţule. să-mi dai în loc Aur mult, un poloboc !"      Curând ajunse la şioogile cele roşii. Din casă se auzea întru-una : „Poc-poc-poc !". Şoarecii pisau grăunţe în piuliţele de aur, cântând cât îi ţinea gura :      „Pisălogul saltă, bate,      măcinăm pe săturate !      Dar când miaună pisica,      Pe toţi ne alungă frica...*      Moşneagul cel lacom intră în casa şoarecilor şi văzu acolo comori nemaiântâlnite. Peste tot atârnau halate de mătase roşie, pe măsuţe roşii se aflau mulţime de castro-naşe roşii, lăcuite, grămezi de bani zăceau prin colţuri. jyâoşuiui i se aprinseră ochii de poftă. „Cum aş face să pun mina pe toate aceste avuţii ? se întrebă el. Ia stai, păi e foarte simplu ! N-am decât să miaun ca pisica!", Şi începu să miaune din răsputeri :      - Miaaauu ! Miorlaaau !      Deodată se stinseră toate luminile din casa şoarecilor. Se făct! un întuneric de-ţi vârai degetele în ochi. Pieriseră ca prin minune şi casa şi şoarecii. Moşneagul dibuia cu miinile în jur, ca orbii, îşi urmă drumul aşa, pe pipăite, şi după ce merse un timp, în calea lui luci o iuminiţă şi văzu şioogile cele negre. Dincolo de ele zor-nâiau arşicele. Moşul se uită printr-o crăpătură şi-i văzu pe draci jucând de mama focului, cu grămada de bani între ei. -..Înseamnă că arătarea aia de piatră nu m-a minţit", îşi zise lacomul unchias. Şi pe furiş, să nu-l simtă încornoraţii, se sui în pod. cocoţându-se pe-o grindă.      Se făcu miezul nopţii. „Cred că a sosit clipa !" gândi moşii!. Luă vânturătoarea şi începu să facă tărăboi. Apoi s t ri «ă tare de tot:      - Hei, împieliţaţilor, a cântat cocoşul întâia oară ! Dracii rămaseră încremeniţi :      - Ce-o mai fi şi asta ?      „Merge bine treaba !" îşi zise unchiaşul, mulţumit. Şi strigă iarăşi, cât putu de tare :      - Al doilea cântat al cocoşilor !      Dracii se holbară nedumeriţi, unii la alţii :      - Aţi auzit ? Iar strigă cineva !      Moşul o luase razna de tot. „Trebuie să-i sperii zdravăn, c:-i. s-o ia la sănătoasa" se gândi el. Şi răcni asurzitor :      - Hei, voi de-acolo ! A cântat cocoşul a treia oară ! r- Al cui o fi glasul ăsta ? se mirară dracii.      - Păi şi noaptea trecută ne-a păcălit cineva, făcând pe cocoşul, şi ne-a luat toţi bănişorii !      - Se vede că nu i-au ajuns dacă a venit iar...      - Puneţi mina pe el ! Ciomăgiţi-l !      Moşul cel lacom se sperie şi lunecă de pe grinda podului, gata să cadă îri mijlocul dracilor. Dar se agăţă cu nasul de un cui şi rămase spânzurat, dând din picioare. Cu toate că era mort de frică, îl apucă râsul : „Ha-ha-ha ! Ile-he-he !". Tartorii se înfuriară şi mai tare :      - Moşneag blestemat, stai că-ţi arătăm noi ţie !      - Tu ne-ai furat banii, hoţomanule !      Şi năpustindu-se asupra lui cu bâtele, îl chelfăniră tare de tot, până-l umplură de sânge. Moşneagul scăpă cu mare greutate din ghearele lor şi porni plângând şi văicărindu-se către borta de şoarece, să iasă la lumină.      Baba, care se uita în gaură, se bucură nespus :      - Bărbăţelul meu se întoarce în halat roşu şi cântă vesel nevoie-mare ! Nu mai vreau să umblu în zdrenţe !      Zicând acestea, lepădă hainele cele vechi şi le aruncă      În foc.      Aşa se încheie povestea.      Vă doresc fericire ! Vă doresc fericire ! .................. 1 Gigio - zeu, budist, personaj îndrăgit al poveştilor japoneze. Se consideră protectorul copiilor şi călătorilor. Statuia iui de piatră e aşezată adesea lângă drum. Sama - termen de reverenţă care însoţeşte numele de oameni.

          Trăiau cândva, la poalele unui munte, un moşneag cu baba lui. Amândoi aveau inima bună, milostivă.      Odată, într-o seară de iarnă cu nămeţi mari, moşul st- duse în pădure, după lemne :      - Tu, nevastă, ram î i aici de păzeşte casa şi aşteap-tă-mă cu cina.      Taie bătrânul o grămadă măricică de lemne, o luă :"n spinare şi începu să coboare muntele, Deodată auzi în apropiere un ţipăt jalnic. Se uită el şi văzu un cocor căzut î.i capcană. Se zbătea biata pasăre şi se tânguia de parcă ,;r fi cerut ajutor.      - O, sărmană vietate ! Ai puţină răbdare, te ajut îndată...      Unchiaşul slobozi pasărea din laţ. Cocorul întinse firipiie şi porai în zbor. Zbura şi ţipa de bucurie.      Se lăsase întunericul şi bătrânii tocmai se aşezaseră sa cineze, când cineva bătu la uşa lor.      - Cine-o fi la ceasul acesta ?      Moşul crăpă uşa şi ce să vadă ? în prag stătea o fată -frumoasă, cu fulgi de zăpadă aninaţi în plete.      - M-am rătăcit prin munţi, spuse ea. Viscoleşte amarnic şi potecile nu se mai văd.      - Hai înăuntru, o pofti moşul. Rărnâi la îioi, suntem bucuroşi de oaspeţi.      - Arară e un ger cumplit, se vede că ai îngheţat de tot. Vino de te încălzeşte la foc, spuse baba.      Fata intră în bordei şi se aşeză lângă vatră. După o vreme spuse :      - Uite că m-am şi încălzit. Bunicuţe, nu vrei să te frec pe spinare şi pe mâini, să-ţi alung oboseala din mădulare ?      - îţi mulţumesc, fata mea. eşti tare bună. Cum te cheamă ?      - Pe mine mă cheamă O-Ţuru.      - O-Ţuru... Asta înseamnă fata-cocor ! Frumos nume, se bucură bătrâna.      Purtarea plăcută şi blajină a fetei le merse la inimă bătrânilor. Le părea tare rău să se despartă de ea. A doua zi în zori, O-Ţuru se pregătea să plece mai departe, dar bătrânii o rugară :      - Noi suntem singuri, n-avem copii. Rămâi la noi pentru totdeauna.      - Rămân bucuroasă, căci şi eu sunt singură pe lume, răspunse fata. Iar drept răsplată a mărinimiei voastre. o să ţes pentru voi o pânză frumoasă. Un singur lucru vă rog : nu cumva să vă uitaţi în odaia unde am să lucrez eu.      Fata se apucă de treabă. Din odaia vecină se auzea mereu ţăcănitul războiului : kiri-kara, ton-ton-ton...      A treia zi, O-Ţuru le înfăţişă bătrânilor un sul de ţesătură nemaivăzut de subţire şi frumoasă,      - Ce minunăţie ! strigă bătrâna pipăind ţesătura. Nu-ţi vine să-ţi mai iei ochii de la ea !      Insă moşul se uită la fată şi se nelinişti :      - Mi se pare mie, O-Ţuru, că ai cam slăbit. Uite cum ţi s-au supt obrajii.,.      Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe-acolo neguţătorul Gonta, care umbla prin sate şi cumpăra pânză ţesută în casă :      - Ei, mătuşico, n-ai ceva pânză de vânzare ?      - Ba ai venit chiar la timp, neguţătorule, răspunse bătrâna. Ia priveşte ! A ţesut-o fata noastră, O-Ţuru.      Şi desfăcu în faţa lui Gonta, cât era de lungă, trâmba de ţesătură moale şi mătăsoasă.      - O, ce minunăţie, ce mândreţe ! Fata ta e mare meşteră !      Gonta băgă mâna în pungă şi scoase cu mărinimie o grămăjoară de bani, punându-i pe masă.      - Galbeni ! Zece galbeni ! strigă uimită bătrâna. Pentru prima oară în viaţa lor vedeau aur. O, cât de puternic strălucea la soare! Şi cât era de galben, mai galben decât florile de răpită !      - îţi mulţumim, fată-cocor, îţi mulţumim din toată inima, spuseră. De-acum vom trăi şi noi mai omeneşte.      Veni primăvara. Soarele începu să încălzească. Zăpezile se topiră, în fiecare zi. copiii din sat se adunau la casa băirânilor.      - Surioară-cocor, vino cu noi ! De-a ce o să ne jucăm     - Astăzi, spunea fata, vom colinda pe poteci «de r.rrunie. prin împărăţia zânelor înălţimilor.      Doi dintre copii ridicau braţele, închipuind nişte punţi, iar fata-cocor cânta cu glas limpede şi răsunător :      „Mergem voioşi prin împărăţia zânelor,  ji-când o cărare şerpuită..."      Copiii treceau într-un şir vesel pe sub punţile acelea mituite, strigând către bătrâni :      - Bunicule, bunico, veniţi şi voi să ne jucăm !      - Ha-ha-ha ! Nu ne mai trageţi aşa de mâini !      Tare le mai plăcea copiilor să se joace cu fata-cocor ! Dar iată că într-o zi se arătă iarăşi neguţătorul Gonta : - Bună ziua, unchiaşule ! Nu cumva mai aveţi vreo      bucată de pânză ca aceea ? Vindeţi-mi-o mie, vă plătesc      oricât.      - Nu ! Şi nici să nu ne mai ceri. Fata noastră, O-Ţuru, n-arc voie să ţeasă, Lucrul o istoveşte.      Dar Gonta puse cu de-a sila o pungă de galbeni în palma moşneagului :      - Ţine ! Altădată am să-ţi plătesc şi mai mult. Dar dacă nu te învoieşti, o să-ţi pară rău. Nu mai cumpăr niciodată pânză de la baba ta, aşa să ştii ! îl ameninţă Gonta la plecare.      - Mare năpastă ! Ce-o să ne facem acum ? începură să se căineze moşul şi baba.      O-Ţuru auzi de dincolo văicăreala lor :      - Bunicule, bunico, nu vă mai frământaţi atâta, nu fiţi îngrijoraţi. O să ţes altă bucată de pânză. Dar va fi pentru ultima oară. Atâta vă cer : să nu vă uitaţi în odaia unde voi lucra eu.      Fata merse în odaia alăturată şi în curând se auziră de-aoolo bătăile războiului : kiri-kara, ton-ton-ton ! kiri-kara, ton-ton-ton !      O zi, două, ti'ei, răsună întruna ţăcănitul războiului.'      - O-Ţuru, ajunge, sfârşeşte odată ! strigau bătrânii plini de îngrijorare, temându-se să nu-şi căşuneze vreun rău. '      Când, iaca, se auzi şi glasul lui Gonta :      - Ei, cum merge, e gata pânză ? Vreau s-o văd !      - Nu putem încă să ţi-o arătăm. O-Ţuru nu ne dă voie să intrăm la ea.      - Ce născocire mai e şi asta ? Las' că intru eu fără să-i cer voie !      Gonta deschise larg uşa şi îngână speriat :      - O, dar acolo e un cocor... un co-co-cor... Intr-adevăr, la războiul ide ţesut se afla un cocor, cu      aripile desfăcute, îşi smulgea cu ciocul cele mai fine firicele de puf de pe trup şi teşea pânză cu ele : kiri-kara, ton-ton-ton... kiri-kara, ton-ton-ton...      A doua zi dimineaţa, copiii veniră s-o cheme pe O-Ţuru:      - O-Ţuru, vino cu noi ! A nins din belşug, ia te uită...' Vino să ne jucăm cu bulgări de zăpadă !      80      Dar în odaia de lucru totul era tăcut şi liniştit.      Bătrânii se speriară. Deschiseră uşa, să vadă ce se mtâmplă : înăuntru, nimeni, întinsă pe război se afla o frumuseţe de pânză, cu înflorituri măiestre, iar pe jos văzură împrăştiate o mulţime de pene de cocor.      Către seară, copiii începură să facă larmă în curte :      - Bunicule, bunico, veniţi mai repede !      Bătrânii dădură fuga, şi ce să vadă ? Pe cer se rotea un cocor. Era acelaşi cocor de odinioară. Ţipa jalnic, în-vârtindu-se deasupra casei. Zbura cu greutate, aproape toate penele îi erau smulse.      - O-Ţuru, fata noastră dragă ! o strigară bătrânii, cu ochii scăldaţi în lacrimi.      Înţeleseră că acesta era cocorul căruia, moşneagul îi mântuise viaţa cândva şi care se prefăcuse apoi în fată. Dar iată că nu ştiuseră s-o păstreze şi s-o ocrotească până la capăt...      - O-Ţuru, întoarce-te la noi ! o chemară îndureraţi. Dar totul fu în zadar. Cocorul ţipă cu adâncă jale, ca      şi cum şi-ar fi luat rămas bun pentru totdeauna. Şi pieri în zarea întunecată.

          Trăia cândva un bogătaş, în casa căruia se păstra o datină veche. Şi anume, în cea dintâi zi a noului an, slugile se aşezau lângă cămin, în odaia boierească, iar stăpânul le servea cu mâinile lui, dându-le să mănânce şi turnându-le de băut.      Odată, pe când slugile sărbătoreau astfel noul an, cu mare veselie, bogătaşul le umplu cupele cu vin şi spuse :      - Se ştie că somnul din cea dintâi noapte a anului este plin de prevestiri. Căutaţi fiecare să ţineţi bine minte ce veţi visa, ca să-mi puteţi povesti mâine. Pentru fiecare vis vă voi dărui câte-un bănuţ de argint.      A doua zi dimineaţa, stăpânul întrebă :      - Ei, care dintre voi a visat mai frumos ? Haide, povestiţi-mi, pe rând.      Slujitorul cel mai bătrân, care stătea la locul de cinste, mormăi :      - Să mă ierţi, stăpâne, dar am dormit până dimineaţa ca mort. N-am visat nimic.        Următorul se codi şi el, aşijderea :      - Eu, aseară, abia închisesem ochii, iar când i-am deschis se şi făcuse ziuă. Nici nu ştiu când a trecut noaptea.      Şi tot aşa, unul după altul, slujitorii îl încredinţară pe bogătaş că n-au visat nimic. Dar cel mai tânăr dintre ei, un băieţandru de vreo 15-16 ani, mărturisi :      - Eu am avut un vis tare minunat.      - Nu mai spune ! Uite, ia-ţi bănuţul de argint şi povesteşte-mi-l cât mai repede.      - Nu. răspunse slujitorul. E un vis fericit şi mi-e teamă că dacă-l spun nu se mai împlineşte.      - Îţi dau doi bănuţi de argint !      Slujitorul clătină din cap, în semn că nu se în voieşte.      - Îţi dau trei bănuţi !      - Nici pentru trei nu-l vând.      - Ţii, dar greu mai cazi la învoială ! Haide, ia patru.      Infierbntat, bogătaşul creştea mereu preţul, dar slujitorul nici gând să primească. Până la urmă, stăpânul ajunse să-l îmbie cu douăzeci de galbeni de aur, dar nici atunci tânărul nu se învoi.      Mânios din cale-afară, stăpânul îl puse pe flăcău într-o bărcuţă fără pânze şi fără vâsle şi îl lăsă în voia valurilor. Îi îngădui totuşi să ia cu el nişte plăcinte de orez, ca să nu moară de foame prea curând, şi să se chinuiască mai mult.      Bărcuţă pluti multă vreme, pradă vânturilor şi valurilor, până ce ajunse la o insulă depărtată. Flăcăul coborî pe uscat şi băgă de seamă că insula e sălbatică şi nelocuită. Doar nişte maimuţe îşi făceau veacul pe-aeolo. De cum îl văzură, maimuţele începură să chiţcăie : - Visurile bune nu erau povestite - de teamă că, odată destăinuite, nu se vor mai împlini.     - Un om ! Ia uitaţi-vă, un om ! Înşfăcaţi-l mai repede ! Să înfigem colţii în el, să vedem ce gust are !      Întreaga ceată de maimuţe se năpusti asupra tânărului, care. speriat, începu să arunce în ele cu plăcinte de orez. Maimuţele începură să adune lacome plăcintele, iar el sări iute în barcă şi o împinse în larg.      Minată de vuituri şi talazuri, barca pluti din nou câtăva vreme, până ce ajunse la ţărmul altei insule. N-apucă bine flăcăul să calce pe pământ, că din pădure ţâşni urlând. o haită de arătări fioroase. Pasămite erau nişte draci, de felurite soiuri : roşii, albaştri, negri...      - Un om ! Ia uitaţi-vă, un om ! Demult nu ne-a mai picat o asemenea bucăţică gustoasă ! răcniră demonii. Puneţi mâna pe el !      Ce să facă bietul flăcău ? Cum să scape de la pieire ? începu să arunce în ei cu plăcinte de orez, însă dracii nici nu se uitară la plăcinte, îl înşfăcară zdravăn cu ghearele, gata să-l sfâşie. Însă mai-marele lor, tartorul, strigă :      - Puţintică răbdare, fraţilor ! De mâncat avem timp să-l mâncăm. Să-l întrebăm mai întâi ce vânt îl aduce. Hei, stârpitură cu chip de om, ai nimerit aici din voia ta, sau, aşa, din întâmplare ?      - Nu, n-am venit din voia mea, valurile m-au adus. Stăpânul meu m-a pus într-o barcă fără pânze şi fără vâsle, fiindcă n-am vrut să-i povestesc visul pe care l-am avut în noaptea Anului nou.      - Şi ce zici c-ai visat ? Spune-ne şi nouă, mai repede !      - Ehe, dar vicleni mai sunteţi ! N-am vrut să-i povestesc visul stăpânului meu pentru douăzeci de galbeni, şi să vi-l spun vouă pe degeaba ? Nu vi-l spun chiar dacă mă tăiaţi în bucăţele !      Diavolii roşii, albaştri şi negri începură să se sfătuiască între ei. Se ciorovăiră ei multă vreme, apoi spuseră :      - Hai să facem un târg. Tu ne povesteşti visul tău, iar noi îţi dăm în schimb carul nostru vrăjit.      Dădură fuga în adâncul pădurii şi aduseră de-acolo o minunăţie de car.      - Îl vezi ? Ăsta-i un car fermecat. Dacă-l loveşti o dată cu vărguţa asta de fier, zboară o mie de ori, iar dacă-l loveşti de două ori, străbate zece mii de ori.      Flăcăul se uită la car şi se prefăcu şovăielnic :      - De, ştiu eu dacă nu cumva mă păcălesc...      Din nou se sfătuiră dracii, cu multă înfocare, şi de data asta aduseră două ace lungi :      - Uită-te, bine, omule ! Acesta e un ac al morţii. Dacă înţepi cu el un voinic, oricât de zdravăn, acela va muri pe dată. Iar ăsta e un ac al vieţii. E deajuns să înţepi cu el un bolnav, că se face sănătos cât ai clipi. Aceste două ace sunt o comoară fără preţ, căci ele dau viaţa şi moartea.      - Aşa să fie oare ? Atunci, pentru car şi pentru acele astea, mă învoiesc să vă povestesc visul meu de Anul nou. Ţii, ce straşnic vis am mai avut ! Dar mai întâi vreau să încerc carul vostru, să văd dacă este într-adevăr vrăjit.      Flăcăul luă cele două ace, se sui în car şi-l lovi o dată cu vărguţa de fier. Carul se înălţă ca o pasăre şi porni în zbor. Înţelegând că au fost traşi pe sfoară, diavolii începură să strige ca din gură de şarpe, însă carul dispăru într~o clipită în văzduh. De necaz, dracii plânseră cu lacrimi mari cât pietrele de moară.      Cazul zbură peste mare, peste munţi, şi se opri undeva, în mijlocul unor lanuri întinse, de orez. Tânărul îl lovi iarăşi cu vărguţa, de două ori. Carul se înălţă până la nori şi pogorî după o vreme într-un sat mare. Prin mijlocul satului curgea un râu. Pe amândouă malurile stăteau, una în faţa celeilalte, două case niândre, cu acoperişuri de ţiglă, iar lingă una dintre ele se afla o mică ceainărie. Flăcăul intră în ceainărie, să se ospăteze. Deodată auzi răzbătând din casa vecină o larmă mare. cu plânsete şi tânguiri.      - Ce s-a întâmplat acolo ? o întrebă pe stăpâna ceainăriei. Ce nenorocire a dat peste ei ?      - O, nu mă mai întreba, răspunse ea cu tristeţe. Vecinului meu cel bogat îi moare singura fată. O, şi cât e de frumoasă, sărmana ! Tatăl şi mama aproape şi-au ieşit din minţi de durere. Câţi vraci şi tămăduitori n-au chemat, dar nici unul n-a putut s-o ajute...      - Tare mi-e milă de bieţii oameni ! Du-te, femeie, şi spune-le că în ţinutul vostru a sosit un vraci care lecuieşte toate bolile. Eu le voi însănătoşi fata.      Tatăl şi mama se bucurară nespus auzind vestea, îl duseră repede pe flăcău la patul bolnavei, care zăcea abia răsuflând. Băiatul o înţepă cu acul viu şi parcă-i luă boala cu mâna. Fata sări din pat sănătoasă şi voioasă.      Bucuria luă locul durerii. Flăcăul voi să plece, dar părinţii fetei nu-l lăsară.      - Tu eşti mântuitorul nostru ! Nu poţi pleca astfel ! Nu ştiau cum să-şi arate mai bine recunoştinţa. Dădură ospeţe bogate, cu muzică şi danturi. Până la urmă, îl rugară să se însoare cu fiica lor. Iar cum flăcăul o îndrăgise pe frumoasa fată, primi s-o ia de soţie.      Stăpânii casei de pe partea cealaltă a râului aveau şi ei o fată. După o vreme, se întâmplă să cadă şi aceasta bolnavă. Ba încă atât de rău, încât părinţii pierduseră orice nădejde. Plângeau întruna, nemângâiaţi. Flăcăului i se făcu milă. Veni în casa lor şi, cu ajutorul acului vieţii, vindecă pe dată copila. Aceasta sări sprintenă şi veselă din pat, de parcă n-ar fi fost bolnavă niciodată!      Tatăl şi mama fetei nu ştiau cum să-l răsplătească rnai darnic pe lecuitor. Dădură şi ei ospeţe bogate şi fel de fel de sărbări. Nici n-ar mai fi vrut să-l lase pe flăcău să plece din casa lor. Până la urmă, înduplecat de stăruinţele lor, acesta primi să se însoare şi cu cealaltă fată.      După o vreme, tânărul căzu pe gânduri : în care din cele două case să se statornicească şi să-şi ducă viaţa ?      Neamurile nevestei dinţii şi neamurile celeilalte se sfătuiră şi hotărâră să dureze peste râu un pod de aur. Astfel, flăcăul începu să trăiască o jumătate de lună într-o casă şi jumătate în cealaltă.      Curând, faima lui de lecuitor se răspândi în toată Japonia. Mulţi oameni a tămăduit el, înţepându-i cu acul vieţii. Acul morţii n-a avut niciodată prilejul să-l folosească, fiindcă nimeni nu-i purta duşmănie.      ...Odată, tocmai trecea podul de aur, de pe un mal pe celălalt. La stângî lui păşea frumoasa nevastă dintâi, iar la dreapta cea de-a doua, la fel de frumoasă. Sub picioarele lor strălucea nisipul auriu.      Şi deodată îşi aminti că toate acestea le văzuse cândva aidoma, în visul lui din noaptea Anului nou. .................  În credinţa populară japoneză visul din prima noapte a Anului nou se consideră profetic. Sub cap se pune o ilustrată reprezentând o takarabune, corabie pe care călătoresc şapte zei ai fericirii, iar uneori şi baku (un fel de tapir), animale fantastice, care, conform aceleiaşi credinţe, înghit visurile rele. Dacă touişî, cineva visa un vis-rău, ilustrata era aruncată în râu.   Interpretarea visurilor era foarte la modă, existau „specialişti în visuri" şi ghicitori speciali. Se practica chiar vânzarea visurilor norocul, în acest caz, se zice că trecea la persoana care cumpăra visul.     

          Demult, demult de tot, trăia în ţinutul Omura un bărbat cu nevasta lui. După câţiva ani de căsnicie li se născu un fecior pe care-l numiră Mamicigane. Dar nici nu împlinise băiatul trei ani, când maică-sa muri. Tatăl fu cuprins de tristeţe, dar după o vreme durerea i se risipi şi îşi aduse în casă o nouă soţie. Mama vitregă nu-l îndrăgea defel pe băiat, însă faţă de tatăl acestuia îşi ascundea cu grijă adevăratele simţăminte.      Când Mamicigane împlini nouă ani, tatăl plecă pentru trei luni la Kdo1. Înainte de a porni în călătorie îi spuse nevestei :      - Cât lipsesc eu, poţi să nu faci nici o treabă. Un singur lucru să nu uiţi însă : să-l piepteni pe Mamicigane în fiecare zi.      Mama vitregă îşi petrecu bărbatul până la corabie, apoi se întoarse acasă şi îi porunci băiatului .:      - Du-te în pădure şi taie lemne !      Mamicigane plecă şi se întoarse cu o grămadă mare ide lemne.      - Acum apucă-te şi mătură curtea ! îi porunci mama vitregă.       Şi aşa merseră lucrurile mereu. Nici măcar o singură dată mama vitregă nu puse pieptenele în părul băiatului. Mamicigane muncea din greu în gospodărie, neîngrijit, neprimenit şi în curmd se făcu atât de murdar şi cu părul năclăit, incât parcă ar fi fost un cerşetor de pe uliţi.      După trei luni, din Edo veni o scrisoare în care tatăl îşi vestea apropiata sosire. A doua zi de dimineaţă, Mamicigane îi spuse mamei vitrege :      - Măicuţă, eu voi merge pe ţărmul mării, să-l întâmpin pe tata.      - Bine, du-te înainte. Eu am să mă pieptăn şi am să mă gătesc, apoi vin în urma ta. Mai e destulă vreme.      Mama vitregă îl trimise înainte pe băiat, apoi îşi crestă faţa cu un brici ascuţit, se culcă în pat şi îşi trase plapuma peste cap.      Tatăl se dădu jos de pe corabie şi rămase uimit văzând cât de murdar şi de nepieptănat este Mamicigane.      - Ce-i cu tine ? Parcă nici n-ai fi copilul meu !      - Mama nu m-a spălat şi nu m-a pieptănat niciodată, răspunse bătetul.      - Dar unde-i maică-ta ?      - A spus că va veni în urma mea, după ce se găteşte şi se piaptănă.      Tatăl şi fiul o aşteptară multă vreme pe ţărm. În cele din urmă, văzând că nu mai soseşte, porniră spre casă. Tatăl se miră văzând că tânăra-i soţie zace în pat :      - Ce s-a întâmplat ? Nu cumva eşti bolnavă ?      Mama vitregă se ridică puţin şi dădu plapuma la o parte. Tatăl strigă îngrozit. Faţa femeii era ciopârţită şi plină de sânge.      - Iată ce mi-a făcut fiul tău ! De când ai plecat cu corabia m-a asuprit şi m-a certat în fiecare zi. Mereu îmi striga : „Mamă vitregă, rea şi vicleană !" Iar astăzi s-a repezit, la mine şi m-a tăiat cu briciul. Mi-e şi ruşine, să-mi mai arăt faţa înaintea oamenilor, de aceea n-am venit să te întâmpin.      Tatăl se mânie grozav şi nu mai stătu să asculte dezvinovăţirile băiatului.      - Pleacă din casa mea, fiu nevrednic ! îi strigă. Nu vreau să te mai văd în ochi !      Îl îmbrăcă pe fecior în hainele scumpe pe care i le adusese în dar din Kdo, îl sui în spinarea celui mai bun cal şi-l alungă de acasă.      Mamicigane plecă fără sa ştie nici el încotro. Merse el ce merse şi deodată văzu înainte un râu lung de o mie de ri şi lat de un ri. Cercetă la deal, cercetă la vale, dar nu se afla nicăieri nici un vad.      - Hei, bidiviu al lui Mamicigane. ia-o în zbor peste râu !      Băiatul lovi calul cu biciuşca şi calul zbură ca o pasăre pe malul celălalt. Porni Mamicigane mai departe. Merse ei ce merse până când deodată i se ivi în cale muntele Ibora, cu creştetul încununat de ceţuri albe. Cercetă el, dar nu putea să treacă nici prin dreapta piscului, nici prin stingă lui.      - Hei, bidiviu al iui Mamicigane. zboară peste munte ! Lovi calul cu biciuşca, dar acesta sforăi şi dădu din cap. Îl lovi a doua oară, iar calul se avântă ca o pasăre peste munte.      Mamicigane merse mai departe şi întâlni în cale un bătrân cu plete albe.      - Moşule, nu ştii pe aici pe cineva care are nevoie de un argat ? întrebă băiatul.      - Bogătaşul din casa aceea de pe muntele din apus avea treizeci şi cinci de argaţi, răspunse moşul. Astăzi se împlinesc şapte zile de când s-a prăpădit unul din ei Acolo s-o găsi şi pentru tine ceva de lucru. Numai că tare eşti îmbrăcat frumos pentru o biată slugă...      - Atunci hai să schimbăm veşmintele între noi.      - Cum aşa, feciorule ? Cine a mai auzit să schimbi o îmbrăcăminte atât de bogată pe nişte zdrenţe ca vai de lume ! Mai bine ţine bundiţa asta veche. Ţi-'o dau pe degeaba.      - Moşule, aş fi făcut schimbul ăsta fără nici o părere de rău. Dar dacă tu vrei să-mi dai bundiţa, măcar dă-mi şi lădiţa ta. O să-mi ascund în ea hainele cele bune.      Moşul se învoi. Băiatul îmbrăcă zdreanţă de bundiţa, iar hainele cele mândre precum şi şaua iui frumoasă, le ascunse în lădiţa. Lăsă calul să pască în voie într-un desiş de bambuşi, iar el se duse la bogătaşul de pe muntele din apus şi-l rugă :      - Primiţi-mă şi pe mine slugă.      Bogătaşul îl primi şi Mamicigane începu să muncească în gospodăria acestuia. La început îl trimiseră să cosească fin pentru vite. După o vreme, Mamicigane îi spuse stăpânului :      - Treaba asta nu-i pentru mine. Mi-au ostenit braţele de tot. Mai bine puneţi-mă să mătur curtea.      Stăpânul îl trimise să măture curtea. Dar în eurând, argatul se înfăţişă iar :      - Nici treaba asta nu-mi este pe plac. Uitaţi-vă ce bătături am făcut la mâini ! Mai bine daţi-mî şapte oameni drept ajutor, iar eu o să meşteresc nişte cuptoare în care veţi putea găti mâncarea pentru toţi ai casei deodată. Nu ca acum : unii mănâncă, iar alţii aşteaptă flămânzi, până li se lungesc urechile.      - Fie, n-ai decât să încerci, flăcăule.      Îi dădură ajutoarele cerute şi băiatul se apucă de treabă. Unii cerneau nisipul, alţii zideau pietrele, unii cărau căldări cu apă, alţii tocau paiele şi alţii frământau lutul. În scurtă vreme înălţară şapte cuptoare bune, în rare puteau să fiarbă orez în şapte cazane, săturându-i deodată pe toţi ai casei.      Până atunci, mâncarea de dimineaţă se nimerea să fie gata abia spre amiază. Cea de prânz era gata doar în amurg, iar cina o sfârşeau abia pe la miezul nopţii. Acum însă, chiar la ivirea zorilor, orezul era gata pentru toată  lumea. Nu se ridica bine soarele pe cer, că înâncarea de prânz era gata. Abia prindea să se întunece, şi cina aburea în cazane. Oamenii erau totdeauna sătui şi mulţumiţi.      Iar de atunci, Mamicigane nu mai făcea altceva decât să pună lemne pe foc. Oamenii îl porecliseră Cenuşarul, fiindcă era mereu plin de cenuşă şi funingine.      Bogătaşul se bucura :      - Ehei, bun fochist am mai găsit ! îl lăuda el. Rămâi la mine cât îţi va fi voia, flăcăule.      Trecu astfel destulă vreme, într-o zi, bogătaşul spuse :      - Mâine, la templu, va fi o sărbătoare plină de strălucire şi se vor da reprezentaţii1. Ne vom duce cu toţii să privim. Tu ipregăteşte-ne mâncare pentru drum.      A doua zi, abia se luminase că Mamicigane sfârşise de fiert orezul. Stăpânul îl chemă şi-i spuse :      - Vino şi tu cu noi, Cenuşarule.      - Astăzi se împlinesc trei ani de la maartea mamei mele, răspunse flăcăul. Nu pot merge într-un loc unde oamenii se veselesc.      - Prea bine. Atunci rămâi să păzeşti casa.      Stăpânul, cu neamurile lui şi cu toţi slujitorii, porniră spre templu. Se adunaseră acolo o mulţime de curioşi, cită frunză şi iarbă, însuşi prinţul cârmuitor al acelor ţinuturi venise să se bucure şi el de privelişte. Oaspeţii mai de vază se suiseră cu toţii pe o podişcă de lemn, cu acoperiş înalt, de mătase.      Mamicigane se spălă bine până se făcu alb, îşi scoase din lădiţă hainele cele frumoase, se îmbrăcă, se încăltă, apoi îşi chemă calul din câmpia cu bambuşi. Calul sosi       Îndată la porunca stăpânului. Mamicigane îl înşeuă, se urcă în spinarea lui, apoi strigă :      - Hei, bidiviu al lui Mamicigane, porneşte degrabă în zbor !      Lovi calul cu biciuşca, iar acesta zbură ca o pasăre şi se opri chiar lângă podişcă de lemn, în partea dinspre miază-noapte a acesteia. Toţi privitorii strigară într-un glas :      - Uitaţi-vă, uitaţi-vă ! Un zeu luminos a coborât la noi din văzduh, închinaţi-vă înaintea lui!      Se ridicară cu toţii de la locurile lor şi împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune se închinară înaintea Cenuşa-rului. Stăpânul lui Mamicigane se închină şi el ca toată lumea, dar fiica bogătaşului, care avea ochi ageri, îşi spuse în sine : „Păi ăsta e chiar Cenuşarul nostru ! îl cunosc fiindcă are un semn negru pe urechea stingă."      Fata râse cu şiretenie, dar îşi plecă şi ea capul înaintea Cenuşarului..      După o vreme Cenuşarul se întoarse grabnic acasă, îşi lăsă calul să pască în desişul de bambuşi, îşi ascunse hainele cele bune în lădiţă, apoi îmbrăcă iute zdrenţele lui de totdeauna. Făcu focul în toate cele şapte cuptoare şi se culcă pe un morman de cenuşă, punându-şi sub căpătâi o legătură de vreascuri.      Nu târzie vreme stăpânul se întoarse împreună cu ceilalţi.      - Cenuşarule, hei, Cenuşarule, deschide poarta ! Cenuşarul deschise poarta, iar stăpânul îi zise :      -- Păcat că n-ai mers cu noi. Astăzi a coborât acolo din văzduh un zeu luminos, de-o frumuseţe nemaivăzută şi toţi s-au închinat înaintea lui.      - Rău îmi pare. Dacă-aş fi ştiut că se întâmplă asemenea minune aş fi mers şi eu cu voi.      - Poimâine o să mergem din nou la templu. Scoală-te mai devreme şi pregăteşte-ne mâncare pentru drum, îi porunci iarăşi stăpânul.      În ziua hotărâtă, Cenuşarul se sculă în zori, fierse crez mai mult ca de obicei, îi hrăni pe toţi şi le dădu să aibă şi pentru drum. Stăpânul îl îmbie din nou :      - Vino şi tu cu noi, Cenusarule.      - Nu pot. Astăzi se împlineşte un an de la moartea bunicului meu. Nu pot merge acolo unde se veselesc oamenii. Voi răniâne să păzesc casa.      Cenuşarul îi petrecu pe toţi, se spălă în grabă, se îmbrăcă frumos şi când să pună şaua pe cal, fiica stăpânului intră în curte, prefăcându-se că şi-a uitat sandalele acasă.      Nemaiavând încotro. Cenuşarul îi spuse :      - Urcă şi tu cu mine pe cal.      Fata se sui pe cal în spatele lui Mamicigane. Calul săltă în zbor şi se opri chiar lângă podişcă, în partea de răsărit a acesteia. Atunci, Cenuşarul lovi din nou calul cu biciul şi strigă :      - Hei, bidiviu al lui Mamicigane, avântă-te în zbor ! Calul se înălţă uşor ca o pasăre, sări peste acoperiş şi      se opri lângă podişcă, în partea ei dinspre apus. Toţi privitorii strigară :      - Uitaţi-vă ! Din văzduh a coborât o pereche zeiască !      Şi se închinară plini de respect înaintea Cenuşarului şi a fetei.      Iar Cenuşarul cu fata bogătaşului se întoarseră degrabă acasă. Flăcăul dădu drumul calului să pască în desişul de bambus, îşi lepădă hainele cele scumipe, aţâţă focul în cuptoare şi se tolăni pe o grămadă de cenuşă, să se odih-iiească. Iar fata se ascunse în cea mai depărtată odaie a casei, prefăcându-se bolnavă.      Peste puţină vreme se auziră strigăte :      - Hei, Cenusarule, deschide poarta !      Flăcăul deschise poarta. Stăpânul grăi :      - Mare păcat că n-ai mers nici astăzi cu noi ! Ai fi avut ce vedea. O pereche de zei strălucitori a coborât din văzduh şi ne-am închinat înaintea lor.      - Într-adevăr, rău îmi pare că am rămas acasă, răspunse Cenuşarul.      Bogătaşul începu să-şi caute fata prin toate odăile. O a t la zăcând în pat, bolnavă. În casă se iscă zarvă mare. Voiră să trimită îndată după vraci, dar fata le spuse :      - N-am nevoie de nici un vraci. Chemaţi-o mai bine pe preoteasa la mine.      Chemară trei preotese miko şi le porunciră să ghicească te are fata. Se gândiră ele o vreme apoi spuseră :      - Pe fiica voastră a răpus-o o boală grea, care nu se va tămădui atât de curând.      Dar fata le spuse :      - N-aţi fost în stare să ghiciţi adevărul. Chemaţi altă preoteasă, pe aceea care s-a arătat nu demult pe meleagurile noastre.      O chemară şi pe aceea. Preoteasa se uită la fată, apoi rosti :      - Asta nu-i boală trupească, ci de dragoste. Fetei i-a căzut drag unul dintre argaţii voştri. Puneţi-i în mână o cupă cu vin şi lăsaţi-o să i-o dea aceluia pe care-l va alege.      Bogătaşul o ascultă, îi dădu fetei o cupă cu vin şi le porunci tuturor slugilor să treacă în şir pe dinaintea ei Trecură astfel treizeci, şi patru de slujitori, dar nici unuia. dintre ei, fata nu-i întinse cupa.      - Nu mai e nici o slugă prin casă ? întrebă bogătaşul.      - Păi, au trecut toate. Numai Cenuşarul cel zdrenţăros a rămas lângă cuptoarele lui.      - Dacă te gândeşti, şi el e om, ca şi voi. Spuneţi-i să treacă şi el. Dar mai întâi, să se cureţe şi să se primenească.         Stăpânul îi trimise Cenuşarului o haină veche. Cenuşarul se scaldă cu apă fierbinte, se şterse cu haina căpătată în dar şi o aruncă în cocina porcilor.      Auzind aceasta, stăpânul îi trimise o haină nouă-nouţă. Dar Cenuşarul se şterse şi cu asta, lepădind-o ca pe-o otreapă, în spatele grajdului. Atunci, stăpânul îi trimise un veşmint de sărbătoare, cusut cu fir, dar Cenuşarul îşi şterse picioarele cu el şi-l aruncă la gunoi.      Apoi scoase din lădiţă hainele lui cele mândre, se îmbrăcă în ele şi se avântă pe spinarea calului.      De cum îl văzu bogătaşul pe tânărul cel frumos şi strălucitor, îl luă de mină. călăuzindu-l cu respect în odaia de oaspeţi. Boala fetei pieri ca luată cu mâna. Ea îi întinse bucuroasă cupa cu vin alesului ei.      - Fata mea are ochi mai ageri decât mine. zâmbi bogătaşul. Primeşte, rogu-te să-mi fii ginere.      Făcură nunta. Trei zile încheiate ţinu petrecerea, iar într-a patra Mamicigane îi spuse socrului său :      - îngăduie-mi să lipsesc trei zile. Vreau să-mi văd tatăl.      Dar socrul îi răspunse :      - Nu, pentru trei zile nu mă-nvoiesc. îţi ajunge o singură zi, de dimineaţa până seara.      Mamicigane îşi luă rămas bun de la tânăra-i soţie, care-l întrebă :      - Ce cale ţi-ai ales ? Vei merge pe ţărmul mării sau de-a dreptul peste munţi ? *      - Pe ţărmul mării mi-ar trebui trei zile ca să mă duc şi să mă-ntorc. Tatăl tău însă nu mi-a îngăduit să lipsesc decât o singură zi. Aşa încât o voi lua de-a dreptul peste munţi.      - Dacă vei merge peste munţi, spuse soţia, fii cu luare-aminte. Pe coama calului şi pe oblânc vor cădea o mulţime de dude. Oricât te-ar chinui setea pe drum, tu să nu te atingi de ele. Numai una dacă vei gusta, nu ne vom mai revedea nicicând în această viaţă.      Mamicigane o luă de-a dreptul peste munţi, iar ipe oblânc îi căzură o mulţime de dude. Tare erau coapte şi mustoase ! Flăcăul îşi aduse aminte de sfatul soţiei sale şi o vreme se ţinu tare. Era însă o arşiţă cumplită. Gătre amiază i se făcuse atât de sete, încât i se umflase limba în gură. Mamicigane nu mai putu să rabde şi mâncă o dudă. Deodată răsuflarea i se opri şi trupul i se prăvăli pe grumazul calului. Simţind că stăpânul lui e mort, calul începu să sforăie şi zbură ca o pasăre peste munţi. Zburând către creastă îşi îndoi picioarele din faţă. Coborând povârnişul îşi îndoi picioarele dinapoi. Şi astfel îşi aduse stăpânul la porţile casei unde se născuse. Ajuns acolo, necheză de trei ori, cu adâncă jale. Tatăl lui Mamicigane auzi şi ieşi afară :      - Dar acesta e calul fiului meu ! De ce oare nu aud glasul lui Mamicigane ? Du-te de vezi ee se întâmplă !, o trimise el pe soţie.      Soţia deschise poarta, în aceeaşi clipă calul se repezi la ea, sugrumând-o eu dinţii. În poartă se arătă tatăl lui Mamicigane.      - Oo, câtă jale ! Sărmanul meu fecior ! Ai plecat teafăr de la mine şi iată, te întorci acum fără viaţă...      Puse trupul lui Mamicigane într-o butie cu vin şi-l acoperi cu capacul.      În acest timp, soţia lui Mamicigane se frământa plină de îngrijorare :      - Dacă aş şti unde a plecat soţul meu, aş porni pe urmele lui. Iată, a trecut o zi, au trecut două, trei şi el tot nu s-a întors. Nu cumva mi-a încălcat povaţa şi a mâncat din dudele ucigătoare ?      Soţia luă cu sine trei măsuri de apă vie şi porni iute ca vântul peste munţi. Străbătu calea mai repede decât bidiviul celnăzdrăvan al lui Mamicigane şi iată că ajunse la porţile unei case străine.      - Nu-i aici casa lui Mamicigane ? întrebă ea.      - Ba da, aici este, numai că Mamicigane nu se mai află pe lumea asta, îi răspunse cu mâhnire tatăl flăcăului,      - Arătaţi-mi-l, vreau să-l văd chiar aşa, mort, se rugă soţia.      - Nu pot să-mi arăt feciorul unei femei străine.' - Dar eu nu-i sunt străină ! îmi este bărbat şi abia      patru zile au trecut de când a plecat de-acasă şi nu s-a mai întors.      - Dacă-i aşa, iartă-mă.      Tatăl scoase trupul Iui Mamicigane din butea cu vin şi i-l arătă nurorii.      Mamicigane arăta de parcă ar fi fost viu, doar că nu răsufla. Soţia îi spălă trupul cu apă curată, de izvor, apoi îl stropi cu apă vie. Mamicigane deschise ochii şi întrebă:      -" Am dormit oare somnul de dimineaţă ? Saii cel de seară ?      - Nu, n-ai dormit nici somnul de dimineaţă, nici cel de seară, îi răspunse tânăra soţie. Ai dormit somnul morţii, fiindcă nu mr-ai ascultat şi ai rnâncat din dudele ucigătoare. Dar iată, eu te-am stropit cu apă vie şi ţi-am întors suflarea în trup. Să mergem acum.      Tatăl lui Mamicigane se împotrivi :      - Acesta e singurul meu fiu. Nu-l voi mai lăsa să plece de lângă mine.      - Bine, atunci vom rămâne cu tine, tată, spuse tânăra soţie.      Dar Mamicigane nu voi să primească :      - Un fecior nu poate să aibă doi taţi în acelaşi timp. la-ţi un copil de suflet, iar eu voi rămâne pentru ^totdeauna în casa socrului meu şi a nevestei care mi-a scăpat ' vi a ţa.      Tinerii soţi îşi luară rămas bun de la tatăl lui Mamicigane şi făcură calea întoarsă. Se povesteşte că ei şi acum. În fericire şi înţelegere deplină. ...............   Kdo - astăzi Tokio, re.şedinţa cârmuitorului suprem al Japoniei. Din 1868 e capitala ţării, adică şi reşedinţa împăratului. Din timpuri -străvechi, pe lingă templele japoneze, cu scopul de a atrage pelerini, se organizează spectacole în ai:r liber, sub un acoperământ special amenajat, sau într-o clădire simplă de tipul unei barăci, unde se joacă mistere şi farse, se execută dansuri şi se face teatru de păpuşi. Asemenea spectacole stau la origina teatrului japonez. Preotesele -  execută în templele şintoisle dansuri sacre. Ele se mai ocupă de asemenea cu ghicitul şi cu descântatul

          Cândva, pe insula Miako, trăia un tânăr pescar, pe nume Masaria. Să tot fi avut vreo douăzeci de ani, nu mai mult.      Odată, într-o seară cu lună plină, se duse la ţărmul mării să prindă peşte. Deodată, undiţa din mâna lui se îndoi, gata-gata să se rupă.      - Aha, se vede că am prins unul zdravăn !      Masaria îşi încorda puterile şi trase din apă un peşte uriaş. De la cap la coadă măsura pe puţin trei Şiaku. Plin de bucurie, voi să-l scoată din cârlig, dar deodată nu-şi mai simţi mâinile, ca şi cum i se făcuseră de lemn sau i ie retezase cineva, îndată căzu la pământ, pierzându-şi cunoştinţa.      Când îşi veni în fire, ia pestele de unde nu-i. În faţa lui se ivise însă o fată nemaipomenit de frumoasă.      - M-a apucat noaptea pe drum, spuse ea cu glas limpede şi curat ca un clopoţel de argint, îngăduie să petrec o noapte în bordeiul tău.      - Dar eu trăiesc într-un sălaş strimt şi sărăcăcios, nici n-ai să te poţi odihni ca lumea.      - Totuna mi-e, răspunse fata. Vreau doar să mă adăpostesc de ploaie şi de frigul nopţii. Găzduieşte-mă o noapte, rogu-te.           Masaria o călăuzi pe fată la coliba lui, iar inima i se zbătea puternic în piept, căci în viaţa l ai nu mai^ văzuse asemenea frumuseţe.      Petrecură împreună noaptea, iar a doua zi dimineaţa, când pescarul deschise ochii, frumoasa pierise ca luată de vânt.      Mult timp nu putu s-o uite tânărul pescar, în fiecare seară se ducea la malul mării, dar ea nu se mai arătă.      Într-o dimineaţă, Masaria aruncase năvodul în apă şi aştepta liniştit peştele. Deodată, ce-i văzură ochii ! Pe valuri se clătina^ o bărcuţă cioplită dintr-un trunchi de copac, iar în ea se aflau doi băieţandri kappa 1. Aveau "trupul acoperit cu solzi, iar ochii bulbucaţi, ca la peştii cei mari.      - Tată ! Bine te-am găsit, tăicuţule drag ! strigară ei, apropiindu^se.      Grozav se mai miră Masaria :      - De ce-mi ziceţi astfel ? Ce fel de tată vă sunt eu ? Doar voi sunteţi kappa, fiii apelor !      - De ce te lepezi de noi ? Oare acum doi, trei ani, n-ai cunoscut-o pe măicuţa noastră ? îl întrebară ei cu o îndrăzneală nefirească vârstei lor. De pe urma acelei nopţi am venit noi pe lume. Suntem fraţi gemeni.      - Dacă-i aşa, atunci sunteţi cu adevărat copiii mei. Dar unde se află mama voastră ?      - Pe fundul mării, în palatul stăpânitorului dragonilor.      - Aşa să fie oare ?      - Crede-ne, tată. Ea ne-a trimis după tine.      Auzind una ca asta, Masaria nu mai stătu pe gânduri. Îşi îmbrăţişa copiii şi se cufundă împreună cu ei în       * Kappa - fiinţă fantastică, duh al apei în mitologia niponă. Conform credinţei populare, este scund, acoperit cu solzi, arc ochii bulbucaţi, iar între degete membrane. Pe cap are o coroniţă de păr, iar la mijlocul acesteia o gropiţă umplută cu apă. Dacă apa se varsă când el se află pe uscat, kappa îşi pierde forţa. În vechime, înecurile oamenilor şi animalelor erau atribuite capriciilor rele ale acestor duhuri ale apei.      .'**      valuri. Cât ai clipi, ajunseră dinaintea porţilor palatului de sub ape.      - Mamă, mamă, l-am adus pe tata ! strigară băieţii.' Porţile de coral roşu ale palatului se deschiseră vuind.      În sunetele unei muzici line, înconjurată de o ceată de slujitoare frumoase şi înveşmântată în straie strălucitoare, îi ieşi în cale însăşi prinţesa Otohime, fiica stăpânitorului dragonilor.      - Bine-ai venit ! îi spuse. Te aştept demult...      Otohime luă mâna lui Masaria în muia ei asemănătoare cu un peşte alb şi îl călăuzi prin palat. Toate cămările erau pline cu podoabe de coral roşu, negru, alb şi azuriu. prin pereţii de cleştar străveziu se vedeau plutind peşti pestriţi ; nemaivăzute vietăţi de apă priveau la ei.      - De mult voiam să mă întâlnesc cu tine, spuse' Otohime. Din iubirea noastră s-au născut doi fii. Rămâi cu noi în palatul acesta. Vom trăi nedespărţiţi pentru totdeauna.      Masaria privea în jur fermecat şi nu putea să scoată o vorbă. Otohime îl duse în sala de ospeţe, unde se afla pregătită o masă îmbelşugată, cu bucate de soi. Slujitorii-peşti turnau vin în cupe.      Samisene, kotouri1, flaute şi tobe începură să cânte cu foc. Mesenii se apucară să dănţuiască plini de voioşie. Ici vedeai bălăbănindu-se un crab, dincolo o caracatiţă se schimonosea în fel şi chip. Masaria se minuna şi râdea cu lacrimi.      Trecură astfel cinci zile. Dar veşnica sărbătoare începu să nu-l mai bucure pe tânărul pescar. I se făcuse deodată dor de pământ, de oameni... Copiii băgară de seamă că tatăl lor are chipul posomorit/ că umblă mereu abătut şi-l întrebară :      - Nu te simţi bine la noi, tată ? Ni se pare nouă că ai vrea să te întorci pe pământ...      Masaria rămase uimit :      - Nu degeaba se spune despre copii că au darul ghicitului ! Greu îmi este aici, pe fundul mării... Ajutaţi-mă să mă întorc în lumea mea.      - Dar mama ce-are să zică ?      - O voi ruga eu însumi să-mi îngăduie să plec.      - Da, e mai bine să-i spui tot ce ai pe inimă. Dar fii cu luare-aminte : la despărţire, ea va voi să-ţi dăruiască ceva, drept amintire. Tu să nu-i ceri alt lucru decât micul ulcior albastru. Aceasta e comoara cea mai de preţ din palat, îi destăinui unul dintre băieţi, călăuzindu-l apoi la Otohime.      - Am aflat totul de la copiii noştri, spuse Otohime. Aşadar vrei cu orice chip să te întorci pe pământ ?      - N-am încotro. Mă obişnuisem să trudesc în fiecare zi. Stând aşa, de pomană şi fără griji, am început să mă simt stingher, mă roade tristeţea. Eu sunt făptură pământeană şi trebuie să mă întorc pe pământ.      - Dacă-i aşa, atunci ce să mai lungim vorba. Du-te sănătos. Dar la plecare vreau să-ţi dăruiesc ceva. Alege orice îţi va plăcea din tot ce vezi în jurul tău.      - Bine, atunci dă-mi acest mic ulcior siniliu. Otohime se încruntă, dar apoi zâmbi :      - Acest ulcior e o comoară nepreţuită. Dar pentru tine, dragul meu Masaria, fac orice jertfă, nu-mi pare rău de nimic. Al tău să fie ulciorul şi să-ţi amintească de mine totdeauna.      Şi zicând acestea, îi dădu ulciorul albastru.      Tânărul pescar îşi luă rămas bun de la soţie, îşi îmbrăţişa feciorii şi într-o clipă se pomeni iarăşi pe ţărmul insulei Miako. Porni către satul lui, dar când ajunse acolo, ce să vadă ! Cât de mult se sahimbase totul... Părea o aşezare străină. Dacă n-ar fi fost munţii şi râul, n-ar mai fi recunoscut nici măcar locurile. Masaria îşi căută coliba, dar nu mai rămăsese nici urmă din ea. Acolo unde fusese casa lui, creşteau acum lanuri înalte.      Mai să nu-şi creadă ochilor tânărul pescar. Oare nu cumva totul fusese un vis ? Deodată văzu venind pe drum un bătrân încărunţit şi gârbov, care mergea sprijinit într-un toiag, îl opri şi-l întrebă :      - Eu sunt pescar de pe-aici şi mă numesc Masaria. Am petrecut cinci zile în palatul stăpânitorului dragonilor şi iată, acum, la întoarcere, nu-mi mai recunosc satul. Cum de s-a schimbat totul atât de mult ?      - Masaria, spui ? într-adevăr, a fost un pescar cu numele ăsta printre noi. Numai că au trecut cincizeci de ani de când a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Dar tu nu cumva eşti vreo stafie ? Piei, arătare !      Şi bătrânul ridică toiagul apărându-se de Masaria.      „Ciudată întâmplare !" îşi spuse Masaria şi pomi potic-nindu-se, cu paşi nesiguri, către vechea baltă de la marginea satului. Dar aplecându-se peste luciul apei nu mai văzu chipul unui tânăr de douăzeci de ani... Din oglinda bălţii îl privea un moşneag încărunţit, plin de zbârcituri, aidoma cu cel pe care-l întâlnise.      -- Vai mie, ce nenorocit sunt ! Doar cinci zile am petrecut în palatul stăpânitorului dragonilor, dar și pe pământ, în acest timp, s-au scurs cincizeci de ani ! Mi-ara irosit tinereţea...      Desnădăjduit şi furios, Masaria zgâlţâi micul ulcior azuriu. Ceva plescăi înăuntru. Scoase capacul şi din ulcior se răspândi un miros puternic de vin vechi.      - Aha, trebuie să fie un vin de soi, tare şi înmiresmat. De necaz am să-l beau pe tot !      Duse ulciorul la buze, răsturnându-l cu fundul în sus şi sorbi băutura pe nerăsuflate. Vinul i se strecură în trup ca o undă fierbinte, îşi pipăi obrazul cu mâinile : faţa îi devenise iarăşi netedă, ca odinioară.      Masaria se privi în oglinda bălţii şi tresări de bucurie :      - ATO din nou douăzeci de ani ! Va să zică, iată de ce mi-au spus copiii că acest ulcior e o comoară nepreţuită... Păcat însă că am băut totul dintr-o dată.      Clătină ulciorul, dar înăuntru vinul gâlgâia din nou.      - Ia te uită, minune după minune ! înseamnă că poţi să bei din el cât pofteşti, vinul ăsta nu seacă niciodată, ca apa dintr-un izvor.      Mai să-şi piardă firea de atâta fericire, „înseamnă că le voi fi oamenilor de mare ajutor, îşi zise. Vinul o să ajungă pentru toţi."      Începu să cutreiere insula şi pretutindeni le povestea oamenilor păţaniile sale. Bătrânii sorbeau din vinul acela şi întinereau pe dată. Bolnavii gustau din el şi se lecuiau. Vestea acestor minuni se răspândi repede în toate insulele din preajmă. Oamenii veneau fără încetare la casa lui Masaria, care singur, care sprijinit, care purtat pe sus.      Dar adevărată e zicala care spune : între bucurie şi tristeţe e un perete subţire de tot.      Odată, la Masaria veniseră de trei ori mai mulţi oameni ca de obicei. După o vreme el se culcă să doarmă, eăci era frânt de osteneală. Dar abia aţipise, că în poartă răsunară bătăi atât de puternice, de parcă ee-i de-afară voiau s-o facă ţăndări :      - Hei, Masaria, deschide ! Dintr-o insulă depărtată am adus cu barca un om bolnav. Abia mai răsuflă. Dă-i să bea din vinul tău tămăduitor. Hai, deschide poarta mai repede, că moare ! Dacă nu deschizi de bună voie. să ştii c-o spargem !      Masaria se sculă din pat frecându-se la ochi :      - Ce-i gălăgia asta ? ! Auzi obrăznicie ! Eu îi dau să bea oricui îmi cere din vinul vrăjit adus de la palatul stăpânitorului dragonilor şi nu cer nici o plată pentru asta. Iar voi, în loc să-mi fiţi recunoscători, daţi năvală în casa mea la miezul nopţii şi nu mă lăsaţi să mă odihnesc. Frumos mă mai răsplătiţi pentru bunătatea mea ! Cu ce m-am ales eu în afară de osteneală şi necazuri ? Din cauza acestui ulcior blestemat n-am linişte nici ziua nici noaptea. Lua-l-ar naiba !      De cum rosti aceste vorbe, ulciorul se sparse în două, Cioburile se prefăcură în două lebede albe şi porniră în zbor către mare. Ţipând ca ieşit din minţi, Masaria se repezi după ele să le prindă. Insă lebedele care străluceau în lumina lunii pieriră fâlfâind din aripile lor albe.      În aceeaşi clipă Masaria se schimbă iarăşi într-un moşneag gârbovit. Şi toţi oamenii cărora vinul vrăjit le dăruise tinereţea deveniră din nou bătrâni. Bolnavii tămăduiţi cu vinul din ulcior muriră pe dată.      Iată ce s-a întâmplat în vremurile de odinioară. .................. 1 Şiaku - unitate de măsură japoneză, egală cu 30,30, cita.,. 1 Samisen - instrument de tipul ghitarei, având un gât lung şi trei coarde. Corpul instrumentului era căptuşit cu piele de şarpe. Citera-fcoto - un instrument muzical vechi, pe care se cânta prin ciupirea strunelor. Fetele din lumea aristocratică erau obligate să înveţe a cânta la koto. Corzile (de cele mai multe ori treisprezece la număr) erau'fixate pe un rezonator lung.

SOŢIA VULPE           Trăia în vremurile de demult un mikado 1 care stăpânea întinse domenii de vânătoare, bogate în fel- de fel de ani-onale şi păsări. Odată, keraii 2 mikado-ului puseră la cale pentru el o vânătoare de vulpi.      Pe când vânau ei, din tufişuri ieşi deodată o vulpe albă, care se piti chiar la picioarele unui kerai, pe nume lasunari, şi începu să-l roage cu glas tremurător :      - Fii milostiv, Iasunari ! Cruţă-mă măcar până în ziua când voi da viaţă puilor mei.      lasunari o eliberă pe vulpea cea albă, îi dădu drumul să plece. Nu după multă vreme, mikadoul află de isprava asta şi-l alungă pe vinovat într-un ţinut îndepărtat şi jpustiu.      lasunari avea o soţie tânără care se numea Kuzunoha - Frunză de Iederă. Kuzunoha nu voi să-şi urmeze soţul în pribegie şi rămase în capitală, unde traiul era mult mai uşor şi mai plăcut. lasunari însă, care o iubea ca pe lumina ochilor, tânji atât de mult după ea, încât până la urmă se îmbolnăvi. Cele zece slugi credincioase, care nu-l părăsiseră la necaz, îl îngrijeau cu toată dragostea, dar fără să-l poală ajuta cu nimic.      lasunari se topea ca o făclie de ceară. Era limpede că nu mai avea multe zile de trăit, îi dădură de ştire soţiei, dar aceasta tot nu veni.      Afiând despre nenorocirea lui 'lasunari, vulpea albă îuă înfăţişarea Frunzei de Iederă şi porni grabnic către casa, bolnavului. Dar când să păşească înăuntru, încremeni în prag, căci talismanul ţintuit pe uşă îi oprea calea. Încrpu să se roage de slujitori : y      - Scoateţi de-acolo talismanul acela !      Abia după ce i se îndeplini rugămintea vulpea albă putu să intre în casă.      lasunari se bucură nespus că tânăra-i soţie s-a înduplecat să vină la el. Şi din acea clipă prinse să se însănătoşească văzând cu ochii.      După un an, vulpea albă născu un fiu pe care-l numiră Doşimaru.      Trecuse destulă vreme de când lasunari fusese alungat din cetatea împărătească. Şi iată că în cele din urmă mikadoul se învoi să-i dăruiască mult aşteptata iertare. Abia atunci, aflând vestea, adevărata Kuzunoha plecă în grabă să-şi vadă bărbatul. Nu mică îi fu mirarea când găsi în casă o altă Kuzunoha, care semăna cu ea ca două picături de apă. Ba încă, cealaltă nevastă îi născuse lui lasunari şi un fiu...      Văzându-le pe amândouă alături, nimeni, nici chiar lasunari însuşi nu putu să-şi dea seama care dintre ele e cea adevărată. lasunari le porunci atunci să-şi numere anii. Amândouă femeile îşi socotiră vârsta şi astfel ieşi la iveală că vulpea Kuzunoha a împlinit o mie trei ani, iar adevărata Kuzunoha abia treizeci şi trei.      Vulpea albă fu nevoită să plece. Scrise cu lacrimi fierbinţi scrisoarea de rămas bun :      „Acela care mă iubeşte cu adevărat,      Acela va veni la mine,      În depărtata pădure Şinoda."      Doşimaru o iubea din tot sufletul pe vulpea albă, fiindcă ea îi dăduse viaţă, ea era mama lui adevărată. Astfel încât, nu după multă vreme, Doşimaru porni către pădurea Şinoda. Vulpea albă îi ieşi în cale plină de bucurie :      - Bine-ai venit, fiule !      Îl îmbrăţişa cu dragoste, iar la plecare îi dărui un băţ de bambus, povăţuindu-l să nu se despartă niciodată de el.      Primind iertarea mikadoului, lasunari împreună cu ai săi se întoarse în capitală şi începu să trăiască la fel ca înainte.      Odată, ducându-se să se închine la templul lui Sumi-ioşi, zeul mării, lasunari îl luă cu el şi pe feciorul său. Doşimaru primi în dar de la tatăl lui o sută de moni2, să-i aibă de cheltuială, şi ispitit de feluritele minunăţii pe care le vedea, se pierdu de lasunari, rătăcindu-se în mulţime.      Hoinări el cât hoinări, iar după o vreme se pomeni pe ţărmul mării. Deodată, văzu un băieţandru care prinsese o broască ţestoasă şi o chinuia plin de răutate. Lui Doşimaru i se făcu milă de biata vietate şi dându-i băiatului cei o sută de moni, îl înduplecă să slobozeascî broasca.      Dar în. puţină vreme, broasca ţestoasă, care nu înotase prea departe, fu adusă iarăşi la ţărm, de! talazuri. Băiatul cel uricios o prinse iarăşi şi începu s-o schingiuiască şi mai amarnic. Doşimaru însă nu mai avea nici un ban ca s-o răscumpere, începu să-l roage pe băiat :      - Dă-i drumul ţestoasei. Dacă te învoieşti, o să schimb hainele mele cu ale tale.      Doşimaru era fiu de curtean, iar băiatul acela era odrasla unui pescar sărac. Doşimaru avea haine scumpe, iar feciorul pescarului purta nişte zdrenţe prăpădite. Acesta din urmă se învoi bucuros şi, după ce schimbară veşmintele, îi dădu lui Doşimaru broasca ţestoasă. Băiatul duse vietatea la ţărm, o mână către larg şi-i strigă la despărţire :      - Pluteşte, ţestoaso, depărtează-te cât mai iute şi nu te mai lăsa prinsă !      Ţestoasa se cufundă în apă şi pieri.      Doşimaru rătăci pe ţărm multă vreme. Totul în jur îi era necunoscut. Unde să-şi caute părintele ? Deodată, plin de uimire, văzu plutind către el o luntre frumoasă. Din luntre ieşi însuşi stăpânitorul dragonilor 1} care îi spuse :      - Am venit să te poftesc în ospeţie la mine. Tu n-ai scăpat de la moarte o broască ţestoasă oarecare, ci pe însăşi fiica mea prea-iubită, prinţesa Otohime.      Doşimaru se sui în luntre şi pluti către împărăţia de sub valuri a stăpânitorului dragonilor. Frumoasa Otohime îl întâmpină plină de bucurie pe mmtuitorul ei. În cinstea lui Doşimaru puseră la cale petreceri minunate, la care luau parte toate vietăţile mării. Astfel, se scurseră pe nesimţite treizeci de zile, apoi cincizeci de zile trecură ca un ceas... De la o vreme, Doşimaru începu să simtă un fior neliniştit, gândindu-se la părinţii săi. I se făcuse dor să se întoarcă pe pământ şi îi împărtăşi această dorinţă puternicului stăpânitor din adâncuri. Acesta îi îngădui să      1 Conform legendelor vechi japoneze, Stăpânul dragonilor este zeul mărilor, stăpânu] stihiei apelor. Trăieşte pe fundul oceanului intr-un palat superb, împreună cu frumoasa lui fiică Otohime, şi se arată oamenilor luând înfăţişarea unui bătrân majestuo-;      47      plece, iar la despărţire îi făcu trei daruri. Cel dinţii dar era perla fluxului. Când o ridicai sus, deasupra capului, marea năvălea pe uscat, înecând totul cu talazurile ei. Iar când o coborai, marea se întorcea liniştită în matca ei. Al doilea dar era perla saţiului. Când o puneai pe limbă, erai sătul cincisprezece zile în şir, ca şi cum ai fi mâncat din belşug în fiecare zi, iar în afară de asta avea puterea să vindeoe orice boală. Al treilea dar era perla „Urechi-agere". Când o duceai la ureche, pe dată pricepeai graiul tuturor păsărilor şi animalelor, în afară de perlele vrăjite, stăpânitorul dragonilor îi dărui băiatului un rând de haine aurite, călăuzindu-l apoi cu barca până la ţărmul unde se afla templul lui Sumiioşi.      Doşimaru ajunse pe părnânt şi privi în jur. Când pogo-râse în adâncul mării, pe câmpuri iarba abia începuse să înverzească şi orezul abia încolţise, iar acum, lanurile de spice coapte se legănau sub adiere...      Doşimaru era încă un copil. Nu ştia nici ce să facă, nici încotro s-o apuce. Cum stătea el aşa, deodată se apropie în zbor o lebădă albă. Doşimaru duse repede la ureche perla năzdrăvană şi auzi glasul lebedei, prelung :      - Doşimaru, grăbeşte-te către casă ! Mama ta vitregă s-a sfârşit de tristeţe, iar tatăl tău e tare bolnav.      Doşimaru se umplu de mâhnire. Lebăda strigă iarăşi :      - Tu, pesemne că nici nu cunoşti drumul. Vino în urma mea, eu voi zbura încet, călăuzindu-te.      Doşimaru merse în urma lebedei şi în curând ajunse la casa părintească. Pasărea albă grăise adevărul. Ku-zunoha, mama lui vitregă, murise de tristeţe. lasunari zăcea bolnav, abia mai răsuflând.      Doşimaru îl atinse pe tatăl său cu perla vrăjită şi lasunari se făcu pe dată sănătos.      Intr-o zi, Doşimaru Văzu un porumbel care/ se aşezase pe cerdacul casei şi gungurea fără încetare. Băiatul duse grabnic perla la ureche şi desluşi ce spunea zburătoarea :      48      - Doşimaru, Doşimaru, du-te repede în cetatea împărătească ! Dacă nu te duci, rău îţi va părea, fiindcă vei pierde fericirea !      Băiatul îi ceru îngăduinţă tatălui său şi porni înspre capitală. Nu luase nici un fel de merinde, fiindcă avea cu el perla saţiului : era de ajuns s-o pună pe limbă şi cincisprezece zile în şir nu-i mai trebuia mâncare.      Ajunse în preajma capitalei pe la mijlocul zilei, istovit din pricina soarelui arzător, şi se culcă pe marginea drumului, la umbra unui copac. Deodată, veniră în zbor doi corbi. Unul dinspre apus, celălalt dinspre răsărit. Se aşezară pe copacul cu pricina şi începură să grăiască între ei :      - De pe ce meleaguri vii, prietene ? întrebă corbul din răsărit.      - Eu vin din Kumano S răspunse corbul din apus. Pe la noi, anul acesta a fost secetă mare, lumea suferă de foame. Dar pe la voi cum este ?      - La noi în capitală toate ar fi bune, răspunse corbul din răsărit. Numai că oamenii sunt nişte făpturi cumplite. Vraciul Dornan i-a făcut împăratului o vrajă rea. A îngropat sub colţul dinspre nord-vest al palatului2 un şarpe care varsă trei veninuri ucigătoare. Oamenii nu ştiu nimic despre asta. Nici nu le trece prin cap de ce s-a îmbolnăvit împăratul atât de rău. Au chemat fel de fel, de lecuitori, dar nici unul n-a putut să-l tămăduiască pe" împărat, fiindcă preaslăvitul nu se va face bine până când nu vor dezgropa şarpele.     Asta e o veste însemnată !" se gândi Doşimaru şi o porni grăbit spre capitală. Acolo poposi în casa unui prieten al tatălui său„ pe nume Ţunemoto. A doua zi dimineaţa,      Doşimaru începu să colinde prin oraş, cu băţul de bambus în mânî. Mergea şi striga din răsputeri :      - Este demn de milă cel care nu ştie de ce l-a ajuns năpasta !      Tocmai atunci treceau pe stradă slujitorii vraciului Doman. Auzind cuvintele lui Doşimaru, îşi ziseră : .Pesemne că nu degeaba rosteşte băiatul acesta asemenea uvinte cu tâlc !" Şi nici una, nici două, se repeziră asupra ui Doşimaru, să pună mina pe el. Acesta însă îi cotonogi xlravăn cu băţul lui de bambus, încât fură nevolţi s-o ia la fugă cât îi ţineau picioarele.      Ţunemoto auzi întâmplarea şi a rămas uimit de puterea băiatului. Doşimaru îi spuse însă :      - Asta nu-i nimic. Eu pot chiar să-l tămăduiesc pe împăratul nostru.      Ţunemoto îi dădu crezare şi înfăţişându-se la împărat, îl vesti că în capitală a venit un băiat, pe nume Doşimaru, care se leagă să-l tămăduiască de boala lui.      Vrăjitorul Doman, care tocmai se afla în odaia bolnavului, strigă mânios :      - Eu şi numai eu am să-l lecuiesc pe împărat ! Mie mi-a fost încredinţată treaba asta şi n-o să-mi părăsesc îndatorirea din pricina laudelor prosteşti ale unui băieţandru de pe uliţi !      Ţunemoto îşi ieşi din fire :      - Dacă-i aşa, spuse el, atunci să punem la cale o întrecere între Doman şi Doşimaru. Fiecare să-şi arate iscusinţa. Cine se va dovedi mai tare, acela o să-l îngrijească pe împărat.      Zis şi făcut. Mikadoul dori şi el să fie de faţă la întrecerea dintre cei doi vraci, îl chemară pe Doşimaru şi îl aşezară faţă în faţă cu vrăjitorul Doman.      Mai întâi, Doşimaru luă o hârtie şi o puse într-un vas de flori. Apoi o atinse cu băţul de bambus şi deodată hârtia se schimbă într-un pomuleţ. Ramurile lui se acoperiră cu flori roşii şi întreg palatul se umplu de miresme.      Doşimaru luă apoi altă fâşie de hârtie, o tăie în bucăţi mărunte, le atinse cu băţul de bambus şi ele se schimbară în privighetori. Privighetorile zburară pe crengile copăcelului şi începură să cânte. În cele din urmă, Doşimaru bătu de trei ori din palme şi totul pieri.      Înţelegând că se află în faţa unui potrivnic de soi, Doman căzu pe gânduri. Luă două panglici de hârtie şi făcu din ele un şarpe. Şarpele se târî înspre Doşimaru, gata-gata să-l muşte. Dar băiatul nici nu se clinti. Se uită doar o dată la şarpe şi acesta pieri fără urme.      Într-adevăr, chiar dacă-i aşa de mic, e un mare vrăjitor !:: îşi zise Doman. Pe nebăgate "de seamă puse într-o lădiţă douăsprezece lămâi şi portocale, apoi îl întrebă pe băiat :      - Ghiceşte ce-am pus în lădiţă ? Şi câte anume ? Doşimaru, care nu era în stare să ghicească, întrebă încetişor băţul de bambus, iar acesta îi şopti la rândul lui ceva.      - Doisprezece şoareci ! răspunse Doşimaru, după povaţa bastonaşului său de bambus.      Plin de bucurie că l-a învins pe băiat, vrăjitorul deschise lădiţă şi când colo, ce să vezi ? Din toate cutiuţele începură să sară şoareci mărunţi. Erau tocmai doisprezece...      Pricepând că a fost biruit, Doman o luă la fugă. Doşimaru însă ridică deasupra capului perla fluxului şi în aceeaşi clipă un val înalt sosi năprasnic de pe întinsul mării, acoperindu-l cu totul pe Doman. Astfel îşi găsi sfârşitul vrăjitorul cel rău.      Doşimaru coborî perla jos de tot :      - Valule, retrage-te, retrage-te !      Valul se trase înapoi, ascultător. Băiatul spuse apoi :      - Măria ta, porunceşte să se sape sub colţul dinspre nord-vest al palatului. Acolo vrăjitorul a îngropat un şarpe care varsă neîncetat trei veninuri ucigătoare. Acesta e pricina bolii tale.      Slujitorii împărăteşti alergară să îndeplinească porunca. Şi, într-adevăr, aflară acolo, în pământ, şarpele cel veninos. De cum îl striviră, împăratul se vindecă.      Doşimaru primi o răsplată bogată şi se întoarse la casa tatălui său, sprijinit în băţul de bambus. ...................... 1 Mikado - „Porţile (înalte ale) Palatului imperial" - titlu echivalent cu împăratul Japoniei. 2 Kerai - în Japonia medievală, slujitor sau vasal, membru al escortei unui demnitar. 1 Zeul Sur.iiioşi este considerat stăpânuî valurilor. El este protectorul navigatorilor. Templul lui se afla pe ţărmul Sumiosi, unde astăzi, pe locul unui sătuc de pescari, se află oraşul Osaka. 2 Mon - veche monedă japoneză. 1 Kumano - localitate în prefectura Wakaiama, unde se află vestite temple şintoiste. În ele se vând amulete de hârtie pe care sunt reprezentaţi corbi. Unii cercetători japonezi consideră că denumirea zeului cinstit în aceste temple - Goojin - se trage de la zeul scandinav Odin, pe umerii căruia stăteau doi corbi care făceau profeţii. 2 Orientarea nord-vestică era considerată „nefericită, fiindcă, zice se, este deschisă invaziei forţelor dt-moniehe. Vulpe alba poveste japoneza audio...aici......https://latimp.eu/ochii-mamei-vulpea-alba-basme-japoneze-teatru-audio-la-microfon-1984/

          Demult, demult de tot. trăia o fată care se numea O-Kiku. Odată, pe când trecea ea pe câmpul din spatele caâei, văzu în pământ o groapă mare, adâncă şi întunecoasă. Se miră nespus, fiindcă până atunci nu mai văzuse groapa aceea. De unde să se fi ivit oare ? O-Kiku se aplecă deasupra gropii şi privi în adâncuri. Dar acolo era beznă şi nu se zărea nimic. Minată de curiozitate, fata cobori în groapă şi nimeri în împărăţia subpământeană.      Merse O-Kiku, străbătu cale lungă, iar pe marginea drumului văzu crescând flori minunate, cum nu se.aflau pe pământ. Merse ea cât mai merse, şi deodată văzu ridi-cându-se înaintea ei nişte porţi negre. Bătu în poartă : cioc, cioc, cioc î îi ieşi în întâmpinare un flăcău frumos, dar cu chipul palid şi străveziu. Parcă n-avea nici o picătură de sânge în obraji. Flăcăul o pofti să intre.      - Mă numesc Taro cel de Foc, îi spuse el. iar aceasta este împărăţia Focului. Tatăl meu a fost stăpânul acestei împărăţii, dar el a murit şi din clipa aceea duhurile care sălăşluiesc pe aici nu-mi mai dau pace. Îndur chinuri cumplite, fără seamăn, şi nu ştiu dacă voi scăpa vreodată de ele...      Fetei i se făcu milă de Taro cel de Foc şi rămase cu el. A doua zi dimineaţa, tânărul se pregăti de plecare şi-i porunci :      - Nu cumva să-ţi treacă prin minte să te uiţi încotro mă duc. Aşteaptă-mă în odaia aceasta şi să nu ieşi nicăieri de-aici.      Dădu în lături fusuma1, apoi c trase după el şi se pierdu în odăile casei.      Din camerele cele mai depărtate începu deodată să străbată un zgomot năprasnic, asemănător cu un răcnet de fiare. O-Kiku nu se mai putu împotrivi ispitei şi privi pe furiş. Dar ce-i fu dat să vadă ? O ceată de duhuri înfricoşătoare îl dezbrăcaseră pe tânăr până la piele, îl legaseră de o vergea de fier şi-l atârnaseră deasupra unei vetre uriaşe. Tânărul se închircea întruna deasupra flăcărilor, iar când văzu că nu mai are într-însul aproape nici o picătură de viaţă, căpetenia duhurilor porunci : - Pentru astăzi, ajunge !      Fata mai-mai să-şi piardă minţile de groază, împinse fusuma la loc şi fugi în odaia ei. A doua zi dimineaţa, Taro îi spuse :      - Din nou voi fi nevoit să-mi petrec ziua în odăile depărtate ale casei. Mi-e teamă că te plictiseşti aici, în singurătate. Plimbă-te, aşadar, prin grădină, vei avea ce să vezi acolo. Iată, ţine aceste treisprezece chei de la treisprezece cămări. Douăsprezece poţi să le deschizi, dar în cea de-a treisprezecea nu cumva să intri. Răposatul meu tată ne-a oprit cu străşnicie s-o deschidem. Eu însumi n-am pătruns niciodată acolo. Ai grijă, să nu-mi încâlci porunca.      Spunând acestea, Taro cel de Foc îi dădu fetei legătura cu chei negre şi porni din nou spre odăile îndepărtate.      O-Kiku ieşi în grădină cu sufletul îndurerat. Acolo se rânduiau una lângă alta treisprezece cămări de piatră. Bata dori să vadă ce se ascunde în ele. Descuie cu cheia cea dintâi cămară. Şi, de cum văzu ce se afla acolo, uită toate grijile, în cămara aceea tocmai se sărbătorea Anul nou1. O mulţime de omuleţi cât degetul, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, împodobeau cu panglici brazii de Anul nou, iar puzderie de fetiţe mărunţele, în chimonouri strălucitoare, îşi aruncau una alteia mingi cu pene. Era o veselie şi o larmă nemaipomenită.      În ce-a de-a doua cămară era februarie. Prunii înfloreau răspândind o mireasmă ameţitoare. Băieţaşi de-o şchioapă înălţau în vânt zmeie de hârtie.      Dar ce credeţi că se. afla în cea de-a treia ?! Acolo tocmai întâmpinau sărbătoarea înfloririi piersicilor - Fetiţe, cât degetarul, frumos îmbrăcate şi pline de veselie, îşi legănau în braţe păpuşile cât un bob de mazăre.      În cea de-a patra cămară, lumina soarele de aprilie. Pitici cu bărbi cărunte, ţinându-şi nepoţeii de mână, îi duceau solemn către templu, unde se sărbătorea ziua naşterii lui Buda 3.      Da într-a cincea ? O-Kiku abia aştepta să vadă ce e acolo. Era un mai însorit şi călduros. Sub cerul albastru se legănau o mulţime de peşti pestriţi4, iar o puzderie de prichindei, cântând cu vâioşie, aşterneau pe case irişi      - Sărbătoarea înfloririi piersicilor are loc la 3 martie. Este în acelaşi timp sărbătoarea fetelor (Hina-Maţuri). În această zi fetele îşi fac vizite reciproce. Pe răftuleţe anume amenajate se expun păpuşile (hina), reprezentând dregători şi dame de curte, luptători şi orchestre de muzicanţi etc.       Înfloriţi, în odăile împodobite sărbătoreşte se vedeau soldaţi-jucărie, cât unghia de mari.      În cea de-a şasea cămară, soarele lumina şi mai aprins. La malul unui râu limpede, fete pitice spălau rufele cu mare hărnicie, iar dincolo de râu se întindeau câmpurile de qrez. Ţărani şi ţărănci atât de mici, încât i-ai fi putut lua în căuşul palmei, cântau cântece voioase, sădind rânduri, rânduri, tulpiniţele fragede de orez.      O-Kiku descuie uşa celei de-a şaptea cămări şi văzu un cer limpede, înstelat. Era seara „întâlnirii celor două stele" 1. Copii piticilor legau de frunzele bambusului fâşii subţiri de hârtie colorată, purtând inscripţia „Râul celest", şi multe alte podoabe.      Săturându-se de privit, O-Kiku, deschise şi cea de-a opta bămară. Acolo era noaptea lunii pline de toamnă. Prichindeii priveau cu îneîntare luna luminoasă, iar în faţa lor, pe măsuţe, se aflau tot felul de bunătăţi, grămezi de mere şi de pere, nu mai mari decât fragii de pădure. Luna, semănând cu o tavă rotundă, aurită, se uita ţintă din cer la pâiniţele de orez.      O-Kiku îşi aruncă ochii în cămara a noua. Acolo totul era roşu şi auriu. Sprijinindu-se în toiege, piticii se plimbau a'gale prin munţi. Ba se ridicau pe povârnişuri, ba coborau în văile adinei, bucurându-se de frumuseţea arţarilor poleiţi de toamnă.     La sărbătoarea Tanabata, copiii pictează pe fâsii de hârtie colorată inscripţii şi versuri pe tema sărbătorii. Tuşul cu care scriu îl dizolvă în rouă dimineţii. Fâşiile cu inscripţii le prind pe ramuri de bambus, iar în a patra zi aceste ramuri se aruncă în râu.    Veni rândul celei de-a zecea cămări. Acolo era octombrie. Căţăraţi în pomi, piticii scuturau din răsputeri crengile şi o grindină de castane coapte cădeau pe jos. Era o plăcere să priveşti cum le culeg în coşuri odraslele piticilor.      O-Kiku descuie cămara a unsprezecea. O întâmpină un vânt rece. Întreg pământul era acoperit cu dantela gingaşă a celei dinţii brume. Sub streşini atârnau legături de ridichi şi hurma * uscate. Ţărani mititei treierau orezul, bucuroşi de recolta bogată.      În cămara a douăsprezecea era împărăţia zăpezii: Oriunde te uitai nu vedeai decât nămeţi mari. Plini de veselie, copiii se jucau cu bulgări şi făceau oameni de zăpadă.      Şi iată cea din urmă cămară... Fata îşi aminti că Taro cel de Foc o oprise cu străşnicie să deschidă uşa a treisprezecea. Strângea în mâini, şovăind, cheia neagră... Ii era oprit să intre, dar tare ar mai fi râvnit să încalce porunca. Să deschid sau ba ? Se apropia pas cu pas de uşă, parcă ar fi atras-o o putere nevăzută.      În cele din urmă, fata vârî cheia în broască şi voi s-o răsucească. Broasca ruginise, dar după ce se strădui o vreme izbuti s-o descuie. Cămara aceasta nu semăna cu celelalte. Nu se aflau înăuntru nici pitici, nici privelişti minunate. Uitându-se eu luare-aminte, văzu aşezat într-o firidă un sipet lăcuit în negru. Curioasă, se apropie şi săltă capacul.      În sipet erau două globuri roşii, ca de sticlă, dar moi la pipăit. Ce să fi fost oare ? Nedumerită, O-Kiku luă sipetul sub braţ şi ieşi iute din căinară. Soarele se ridicase sus pe cer. Fetei i se făcu sete. Prin grădină curgea un pârâiaş. O-Kiku se aplecă deasupra lui şi bău o gură de apă. În apa limpede, ca într-o oglindă de cleştar, se-răs-frmgeau copacii de pe mal, iar îhtr-unul din ei văzu mişcâînd ceva lung şi pestriţ... Înălţă capul şi băgă de seamă că un şarpe mare se încolăcise în jurul pomului, uitându-se la ea cu ochi strălucitori.      Pierzându-şi cumpătul, O-Kiku sări, peste pârâu şi o luă la fugă. În clipa aceea sipetul se deschise şi unul dintre globuri se rostogoli în râu. Fugind înfricoşată, fata nici nu luă aminte la ce s-a întâmplat.      Intră în casă, unde o întâmpină Taro cel de Foc. Fata îi povesti câte minunăţii văzuse în cele douăsprezece cămări, dar despre cea de-a treisprezece nu-i pomeni nimic.      Tânărul o asculta şi zâmbea. Deodată se stârni un tropot şi o gălăgie înspăimântătoare. Din adâncurile casei se revărsă o ceată întreagă de duhuri. O-Kiku începu să tremure, însă demonii i se închinară spunându-i :      - Datorită ţie am regăsit unul dintre ochii căpeteniei noastre. Şarpele ne-a povestit totul. Căpetenia a poruncit să vă înfăţişaţi amândoi înaintea lui.      Demonii îi călăuziră pe Taro şi pe fată la marea lor căpetenie, în fruntea acestuia strălucea un singur ochi, luminând ca un foc roşu. În locul celui de-al doilea ochi nu era decât o scobitură neagră.      - Îţi datorez mulţumire şi recunoştinţă, grăi căpetenia, aplecându-şi coarnele în .faţa ei. Cu câteva zeci de ani în urmă, între muie şi răposatul părinte al lui Taro s-a iscat o gâlceavă amarnică. Părintele lui Taro mi-a răpit atunci amândoi ochii. Multă vreme am umblat orb, bâjbâind ca vai de lume. Drept răzbunare, îl chinuiam pe Taro fără milă. Dar astăzi am avut o bucurie negrăită : mi-am redobândit unul dintre ochi. Dă-mi-l înapoi şi pe celălalt, în schimbul lui, vă voi dărui tot ce vreţi.      Taro cel de Foc asculta şi nu pricepea nimic. O întrebă nedumerit pe fată :      - Oare nu mi-ai ascuns nimic ?      - Ba, drept să-ţi spun, am încălcat porunca ta şi am descuiat, cea de-a treisprezecea cămară. În ea am găsit un sipet negru cu două globuri roşii. Nu ştiam că sunt chiar ochii căpeteniei duhurilor. Am luat sipetul cu mine, dar văzând şarpele, acolo lingă pârâu, m-am înspăimântat şi un glob mi-a căzut în apă.      Căpetenia duhurilor nu mai putea de bucurie :      - Iată-l ! Acesta este celălalt ochi al meu ! Dă-mi-l înapoi, rogu-te !      Fata îi dădu căpeteniei cel de-al doilea glob roşu, iar mai-marele duhurilor şi-l potrivi îndată în scobitura neagră de sub frunte. Ochii lui scânteiau acum ca două focuri purpurii. Plin de mărinimie, el îi răsplăti pe O-Kiku şi pe Taro cel de Foc cu daruri bogate.      Tânărul se însura cu fata şi trăiră mulţumiţi, căci puteau să privească în fiecare zi toate anotimpurile.      Vă doresc fericire ! Vă doresc fericire ! .................... 1 Fusuma - perete care desparte odăile în casele japonezilor. Este făcut din rame .de lemn cu nervuri, lipite cu hârtie pe ambele părţi. 2 „Noaptea lunii pline de toamnă" se serbează în luna august ; în Japonia este foarte popular obiceiul „privirii lunii".   3 Ziua de naştere a lui Buda se sărbătoreşte la 8 aprilie. 4 La 5 mai, în Japonia, este sărbătoarea băieţilor. Lângă casele în care sunt băieţi mici, se atârnă în vârful ,unor prăjini crapi de hârtie. Crapul, înotând contra curentului, este considerat simbol al dârzenie. Acoperişurile caselor, în scopuri magice, sunt presărate cu irişi înfloriţi şi pelin negru, casa mare este decorată cu steaguri, de care sunt prinse figurine reprezentând luptători.   1 în Japonia veche, Anul nou era o dată de tranziţie (sfârşitul lui ianuarie - începutul lui februarie), fiind considerat drept prima zi a primăverii. În aqeastă zi, în faţa caselor se pun ramuri de pin şi tulpini de bambus, - simboluri ale longevităţii şi duratei se organizează jocuri. 2 „Noaptea lunii pline de toamnă" se serbează în luna august ; în Japonia este foarte popular obiceiul „privirii lunii". 1 Seara „întâlnirii celor două stele" (Tanabata) - are loc la 7 iulie. Conform unei legende vechi, numai în această seară, (3 singură dată pe an, se întâlnesc„ pe cele două maluri ale „râului celest" (Calea Lactee), cele două stele îndrăgostite una de alta : Torcătoarea (Vega) şi Ciobanul (Altair). Coţofenele întind atunci un pod peste „Râul celest", pentru a veni în ajutorul îndrăgostiţilor.

CĂCIULA „URECHI-AGERE"           Se zice că într-un sat trăia un moşneag. Umblând el odată prin pădure, găsi o căciulă roşie. Bucuros nevoie-mare, moşul îşi zise : „O fi ea găurită, dar până acuma n-ani avut nici măcar una ca asta. O să-mi prindă bine pe asemenea vreme friguroasă."      Şi zicând acestea, unchiaşul îşi îndesă căciula pe cap. Şi să vezi minunăţie !. Până atunci nu auzise în preajmă decât ciripitul şi strigătul păsărilor, iar acum, deodată, întreaga pădure se umpluse de şoapte şi sporovăieli. Într-un loc, mama îşi striga copiii. Dincolo, bărbatul se certa cu nevasta. Undeva, tatăl îşi dojenea fiul, iar din altă parte se auzeau şoapte gingaşe de iubire...      De frică, moşul făcu un pas înapoi. O creangă îi dădu căciula jos de pe cap şi deodată glasurile amuţiră. Nu se mai auzea decât foşnetul frunzelor şi ciripitul neînţeles al zburătoarelor. Moşul ridică de jos căciula, şi-o puse iarăşi pe cap şi din nou auzi vorbele şi şoaptele. Veneau şi de sus, de pe ramuri, şi de jos, de prin tufişuri, îşi scoase căciula : vorbele se prefăcură iarăşi în ciripit şi foşnet. O puse pe cap : auzi iarăşi, limpede, vorbăria din jur.      „Va să zică, asta-i povestea„ ! se dumiri moşneagul, înseamnă că n-am găsit un lucru obişnuit, ci o adevărată comoară, o căciulă „Urechi-agere" ! Cine o pune pe cap înţelege graiul tuturor vietăţilor : păsări, fiare, ba chiar şi ierburi şi copaci. Auzisem eu şi înainte despre căciula asta năzdrăvană, dar nu credeam că se află pe lume aşa ceva !"      Moşul merse mai departe prin pădure, dar prinzându-l oboseala se aşeză să se odihnească la umbra unui copac şi aţipi, îl trezi curând croncănitul ciorilor.      - Pesemne că m-a luat somnul ! tresări bătrânul, înălţă capul şi ce să vadă ? Un corb veni în zbor şi i,se lăsă pe-o creangă a copacului sub care şedea el. După câteva clipe, din cealaltă parte sosi alt corb şi poposi alături de cel dinţii. Moşul îşi puse repede căciula lui roşie şi începu să asculte. Deasupra lui, corbii vorbeau cu glas ciudat, răguşit.      - De mult nu ne-am mai întâlnit noi, frate, spuse unul. Tu pe unde mi-ai umblat ?      - Vin de pe ţărmul mării. Pe-acolo a pierit tot peştele, aproape că nu mai aveam ce mânca. De aceea am zburat încoace, răspunse celălalt. Dar tu, pe unde ai hălăduit ?"      ' - Eu vin tocmai din Atârni. La drept vorbind, nici pe-acolo nu-i grozav de bine. Peste tot, jale şi sărăcie. Mai bine spune-mi tu, ce se mai aude nou prin lume ?      - Noutăţi prea mari nu sunt. Dar am să-ţi povestesc ceva care s-a întâmplat pe ţărmul mării. Cu vreo şase ani în urmă, un bogătaş îşi clădea un hambar. Când a început să-i pună acoperişul de şindrilă, tocmai atunci se căţărase pe-acolo un şarpe, pe care, din nebăgare de seamă, l-au ţintuit în cuie şi l-au acoperit cu şindrilă. Şarpele a zăcut acolo şi zace şi astăzi, pe jumătate mort, trecând prin chinuri cumplite, în toţi anii aceştia tovarăşa lui credincioasă i-a adus de mâncare în fiecare zi.       Mare nenorocire pe bietele făpturi ! În fiinţa lor au strâns an de an tot mai multă ură împotriva oamenilor. Duşmănia neîmblânzită a şerpoaicei, suferinţa şi chinurile târâtoarelor au îmbolnăvit-o pe fiica bogătaşului. Dacă nimănui nu-i va trece prin cap să scoată şindrila şi să slobozească şarpele, fata va muri în curând şi va muri şi sărmanul şarpe. De multe ori am zburat peste acoperişul casei şi-am croncănit asta din toate puterile, dar degeaba. Nimeni nu m-a înţeles !      Celălalt corb îi răspunse :      - Ai dreptate, oamenii pricep tare greu. Ori ci t ai croncăni, lor nu le intră nimic în cap.      Mai vorbiră ei o vreme, apoi zburară care încotro. Auzind toate acestea, moşneagul se gândi : „Ce bine că mi-am pus pe cap căciula fermecată ! Trebuie să pornesc cât mai repede spre casa bogătaşului, să-i izbăvesc fata. Dar înainte de asta am să mă îmbrac cât mai ciudat, ca să creadă că nu sunt om obişnuit."      Moşul găsi într-o grămadă de gunoaie un stup vechi, de nuiele, aruncat acolo, îl înveli cu o hârtie strălucitoare,  apoi şi-l îndesă pe cap. Puftând tichia aceasta ciudată, ajunse la casa bogătaşului şi începu să strige :      - A sosit ghicitorul ! A sosit cel mai mare ghicitor ! Bogătaşul şedea mâhnit şi cufundat în gânduri. Auzind      strigătele, îl chemă pe unchiaş :      - Hei, vraciule, nu mai sta la poartă ! Vino degrabă înăuntru şi ghiceşte-ne.      Moșu intră şi întrebă :      - Despre ce vrei să-ţi ghicesc ?      -- Fiica mea boleşte de mulţi ani, iar acum e pe cale să-şi dea sfârşitul. Ghiceşte din ce i se trage şi cum aş putea s-o tămăduiesc ?      - Duceţi-mă la bolnavă, zise moşul.        Se aşeză la căpătâiul fetei şi începu să bolborosească vorbe -neînţelese :      „Plici, pleosc, târâtoare, pleosc '. Prin munţi se târăşte serpeşte, Pe douăzeci de ri ss lungeşte... Plici, pleosc, târâtoare, pleosc!". Bolborosi el astfel, apoi rosti :      - Cu şase ani în. urmă aţi clădit un hambar nou şi aţi ţintuit în cuie„ fără să ştiţi, un şarpe pe acoperiş. De la el vi se trage toată nenorocirea.      - Adevăr grăieşti, ghicitorule ! strigă bogătaşul cu uimire. Tocmai cu şase ani în urmă am zidit hambarul acela. Pesemne-că atunci s-au întâmplat toate... Trebuie'să slobozim şarpele cât mai iute !      Chemară de grabă un dulgher care locuia prin vecini şi-i porunciră să dea şindrila jos. Iar sub şindrilă găsiră " şarpele : uscăţiv şi albit cu totul, ele parcâ-şi lepădase solzii.      - Iată pricina bolii ! spuse unchiaşul.      Puseră şarpele într-un coş, cu multă băgare de seamă, îl coborâră de pe acoperiş, îl duseră pe malul unui pârâu şi începură să-i dea apă şi mâncare. Iar când se înzdră-veni, îi dădură drumul să plece.      Pe de altă parte, copila se tămâduia văzând cu ochii, iar în scurtă vreme fu la fel de sănătoasă şi vioaie ca mai înainte. Nespus de fericit, bogătaşul îi dărui bătrânului o pungă cu trei sute de rioo.1 ,      Moşul se întoarse acasă, îşi cumpără haine noi, iar după un timp începu să călătorească prin lume. Odată', pe când poposise la umbra unui copac rămuros, chiar la marginea drumului, văzu venind în zbor doi corbi. Unul      Veche unitate monetară japoneză.      32      venea dinspre apus, celălalt dinspre răsărit. Se aşezară ei pe-o creangă şi începură să grăiască :      - Tare e plicticos să trăieşti mereu într-unul şi acelaşi oraş. Prea puţine noutăţi auzi, se văicări primul corb. Trebuie să mai zbori şi prin alte ţinuturi.      - Adevărat, răspunse al doilea corb. Dar iată că în oraşul unde vieţuiesc eu s-a întâmplat nu demult ceva nemaipomenit. Un bogătaş s-a îmbolnăvit rău, iar acum trage să moară. Şi din ce cauză crezi că pătimeşte ? Cu vreo şase ani în urmă, s-a apucat să clădească un adaus la casă, nişte odăi de oas'peţi. Ca. să cureţe locul pentru ele. a dat poruncă să fie tăiat un arbore bătrân de camfor, care creştea acoâo. Ciotul copacului a rămas sub streaşină şi apa de ploaie de pe acoperiş se scurge pe el. Rădăcinile lui nu s-au uscat şi cât mai au viaţă în ele dau întruna lăstari noi. Dar pe măsură ce ele cresc, stăpânul le taie. Sărmanul arbore nici de trăit nu trăieşte, nici de murit nu moare. Ii trec prin minte tot felul de gânduri negre, iar din pricina acestor gânduri pe stăpân l-a lovit o boală grea. în fiecare noapte din pădurile munţilor coboară o mulţime de copaci să-şi vadă prietenul nefericit. Arborele de camfor li se plânge plin de amărăciune, dar ei nu-l pot ajuta cu nimic. Mai bine l-ar fi lăsat să crească în voie sau să-l fi scos cu totul din rădăcini, să se usuce odată şi să nu se mai chinuiască atât.      Auzind povestea corbului, moşneagul porni către ţinutul depărtat unde se afla casa bogătaşului bolnav. De cum sosi, începu să strige la poartă :      - A venit ghicitorul ! Ghicitorul ! Oamenii din casă dădură fuga :      - Vino înăuntru, ghicitorule. Te pofteşte stăpânul.      Unchiaşul intră, minunându-se de odăile atât de frumoase, cum nu mai văzuse vreodată. După ce se satură de privit, întrebă :      - Ce vreţi să vă ghicesc ?     - Stăpânul acestei case boleşte de multă vreme. Am chemat o mulţime de vraci şi descântători, 'dar toate străduinţele lor s-au arătat fără folos.      - Alungaţi neliniştea, le spuse bătrânul cu glas solemn. Eu am să descopăr pricina bolii şi-l voi tămădui într-o clipă. Pentru mine e un lucru nespus de uşor. Moşul începu apoi să bolborosească descântecul lui : „Plici, pleosc, târâtoare, pleosc ! Prin munţi se târăşte şerpeşte, Pe douăzeci de ri se lungeşte... -Plici, pleosc, târâtoare, pleosc !"      Apoi spuse : - Cu şase ani în urmă aţi zidit aici nişte acareturi frumoase, drept adaus la casă.      - O, înţeleptule, de unde ştii ce-am făcut noi acum şase ani ? îl întrebară miraţi cei ai casei.      - Darul meu de ghicitor mi-a dezvăluit aceasta. Lă-saţi-mă să înnoptez în odăile acelea, iar mâine veţi afla pricina bolii stăpânului vostru, care se va tămădui pe dată.      Îl duseră pe bătrân în odăile cele frumoase. Vraciul le porunci apoi :      - Nu care cumva să intraţi la mine până nu vă chem ! Se făcu noapte, dar moşul nici gând să se culce, îşi puse cuşma pe cap şi începu să asculte. Pe la miezul nopţii ceva foşni sub fereastră şi deodată se auzi un glas :      - Hei, copacule de camfor, răspunde ! Cum îţi mai merge cu sănătatea ?      Drept răspuns, se auzi o voce stinsă şi tânguitoare, iscată ca de sub pământ :      - Cine vorbeşte acolo ? Nu cumva e criptomerul din Muntele criptomerilor ? Iţi mulţumesc, prietene, că vii la mine în fiecare noapte, să mă cercetezi. Află că un singur gând mă chinuie : cum să fac să mor mai repede. Insă moartea nu vrea să vină şi suferinţele mele nu mai au capăt.      Criptomerul căută să-şi liniştească prietenul :      - Ce vorbe-s astea ? Alungă întristarea şi vino-ţi în fire.      Vorbiră ei astfel o vreme, apoi se despărţiră. Dar nu trecu nici un ceas şi iar se auzi un foşnet sub fereastră, iar glasul cuiva întrebă :      - Hei, copacule de camfor, cum îţi mai merge ?      - Cine grăieşte cu mine ? Nu cumva eşti tu, pinul din Muntele pinilor ?      - Da, eu sunt.      - Ai venit atât de departe... Îţi mulţumesc, prietene.      - Lasă mulţumirile. Am plecat să mă mai dezmorţesc oleacă şi iată, m-am abătut şi pe la tine. Nu mai fi supărat, în curând va veni primăvara şi te vei tămădui, sunt încredinţat de asta. Nu-ţi pierde nădejdea.      Din nou se auziră foşnete. Pinul se îndepărtase. Moşul, datorită căciulii sale năzdrăvane, auzise toate acestea şi se gândea bucuros : „Ei, de s-ar face ziuă mai repede !"      De cum sosi dimineaţa, bătrânul se duse la bolnav. Se aşeză la căpătâiul lui şi începu să murmure descântecul :      „Plici, pleosc, târâtoare, pleosc !..."      După aceea povesti ce auzise peste noapte.      - Nenorocirea altuia, iată pricina bolii tale, îi spuse bogătaşurui. Căci nu numai arborele de camfor suferă amarnic, ci toţi arborii de pe munţii din preajmă sunt mâhniţi pentru soarta prietenului lor. Trebuie să dezgropăm cât mai repede rădăcina arborelui de camfor. Numai atunci bolnavul se va tămădui.      Scoaseră grabnic din pământ ciotul copacului, îl puseră în grădină cu grijă, ca să nu-i frângă rădăcinile, îl udară şi îl împodobiră ca pe un adevărat zeu. Stăpânul se înzdrăveni pe dată. Boala fusese alungată tot atât de uşor cum cade frunza uscată din copac.      Neamurile bogătaşului nu mai ştiau cum să-i mulţumească bătrânului. Acesta primi din nou în dar o pungă cu trei sute de rioo şi se întoarse acasă.      De-atunci, moşneagul încetă să se mai prefacă ghicitor, îşi cumpără o livadă frumoasă în care, drept recunoştinţă faţă de el, se strămutară cei mai frumoşi arbori din ţinut. Înfloreau în toate primăverile cu flori nemaivăzute. Şi toate jivinele şi păsările din pădure se împrieteniră cu unchiaşul, fiindcă acesta le înţelegea şi le iubea. ....................... Conform credinţei populare japoneze, gândurile rele pot <ăpă!a forţa unei vrăji, priciriuind Ofensatorului o boală vr&vă, chiar fără ştirea sau dorinţa ofensatului.  

          Demult, demult, de tot, trăia lângă o pădure un tăietor de lemne tare sărac, în fiecare zi colinda pădurea şi dobora copaci, agonisindu-şi traiul cu trudă.      Odată, veni la sălaşul lui din codru o fată necunoscută. Avea faţa albă şi se ferea de soare cu o umbrelă mare. Tăietorul de lemne se uită la ea cu răsuflarea oprită. „Cum de se află pe lume asemenea frumuseţe ? îşi zise. Ehei, dacă una ca asta s-ar învoi să-mi fie nevastă..."      - Îngăduie să mă odihnesc în coliba ta, îl rugă fata.      - Cât îţi pofteşte inima ! Intră...      Începură să grăiască amândoi. Fata îl întrebă :      - N-ai vrea să mă iei de nevastă ? Îmi place înfăţişarea ta. Am o casă mare şi frumoasă, vino să stai la mine.      - Bine-ar fi... Eu sunt mezinul familiei şi nu moştenesc nimic de la tata. Iar pământ avem o fâşie cât fruntea de pisică.      - Atunci nu mai sta pe gânduri, vino cu mine. Nu va trebui să mai ai grijă de nimic.      Tăietorul îşi luă cu sine tot avutul - securea şi fierăstrăul - şi porni în urma fetei pe cărarea care se pierdea în adâncul pădurii.      Merseră ei cât merseră, dar de la o vreme pe tăietorul de lemne îl cuprinse osteneala :      - Ei, fată frumoasă, mai e mult până la casa ta ?      - Ce să-i faci, nu stau prea aproape. Casa mea se afla după muntele care se zăreşte în spatele munţilor aceia.      Tăietorul nu mai zise nimic şi porni mai departe, după fată. Trecură de-un munte, de al doilea, de al treilea şi ajunseră la un lac albastru. Chiar pe malul lacului era o casă frumoasă, cu acoperişul înalt şi ţuguiat.      - Iată, am sosit, spuse fata. Intră şi fii binevenit, stăpâne.      Tăietorul de lemne păşi pragul, uitându-se în toate părţile. Odăile casei erau încăpătoare şi frumos împodobite, dar înăuntru nici un suflet de om. Cu toate acestea, ceainicul fierbea pe foc zornăindu-şi capacul, iar în baie se afla gata pregătită cada de lemn cu apă fierbinte. Se scaldă el, iar când sfârşi, ce să vezi, măsuţa cu bucate se şi ivi dinaintea lui ! Niciodată nu mâncase tăietorul de lemne un orez atât de alb, niciodată nu băuse un vin atât de gustos.      Se însura cu fata şi trăi cu ea fericit şi fără grijă. Nimic nu-i lipsea, n-avea decât să ceară, că toate îi veneau de-a gata. După un timp, li se născu un fecioraş frumos, într-o bună zi, nevasta îi spuse :      - De mult nu mi-am mai văzut părinţii. Vreau să mă duc la ei în ospeţie, să le arăt nepotul şi să le bucur inima. Tu rămâi să păzeşti casa. Iată aici douăsprezece chei, de la douăsprezece cămări. Unsprezece poţi să Io deschizi şi -.să intri în ele, dar nu cumva s-o descui pe cea de-a douăsprezecea !      Nu-i dădea întâia dată porunca aceasta. De câte ori plecase -undeva de-acasă, îl oprise cu străşnicie să pătrundă în cea de-a douăsprezecea cămară, în sfârşit, îl Îmbrăţişă de rămas bun, îşi luă copilul în spate şi pâecă peste munţi.      Greu îi mai trecea vremea tăietorului de lemne, în singurătate... Ieşi în curte şi începu să descuie o cămară după alta. Cea dintâi era plină până sus cu orez din soiul cel mai bun. Intr-a doua se afla-u butii pline cu mzso'. Într-a treia, o grămadă de zahăr, într-a patra, se înălţa un munte de bumbac alb. A cinoea era plină cu sare. Intr-a şasea, chiar din prag, te izbeau valurile mării, iar prin apă foiau o mulţime de peşti.      „Ia te uită, nici prin cap nu mi-ar fi trecut că aici, în inima munţilor, trăiesc peşti de mare !" se minună tăietorul.      Ei, dar multe bunătăţi se mai aflau şi în celelalte cămări ! Şi astfel, tot mirându-se şi nemaisăturându-se să privească, omul ajunse la cea de-a douăsprezecea cămară, îşi aduse îndată aminte de porunca aspră a soţiei. Dar în cele din urmă cugetă : „Doar nu e nimeni acasă, să mă vadă şi să-i spună..."      Şi începu să caute cheia celei de-a douăsprezecea cămări. Una se dovedea prea mare, alta prea mică... În cele din urmă, lacătul se deschise. Tăietorul crăpă uşa cu sfială. Privi înăuntru, dar nu văzu nimic, cămara era goală.      „Ce-o mai fi şi asta? îşi zise. De ce era nevoie să stea încuiată uşa unei cămări pustii ?"      Dar când se uită mai bine, văzu că încăperea era despărţită în două. Drept la mijloc se afla un perete, care avea o ferestruică mică, bine oblonită. „Fie ce-o fi, am să mă uit !" îşi făcu el curaj. Deschise ocheţul, iar când privi, ce-i fu dat să vadă ?      În fundul cămării se întindea o livadă de pruni înfloriţi. Afară era toamnă târzie, iar acolo poposise primăvara. Copăceii arătau întocmai ca nişte nouri rozalii. De pe o creangă pe alta zburau o mulţime de privighetori, scoţând triluri măiestre.      Tăietorul de lemne asculta fermecat... Dar deodată, privighetorile amuţiră. Apoi, ca şi când s-ar fi speriat de ceva, se ridicară în zbor şi întreg stolul pieri. Iar prunii se ofiliră pe dată, scuturându-şi florile. În cămară pătrunsese frigul, toamnei. Iarba îngălbenităşi stuful uscat începură să foşnească trist...      Tăietorul de lemne se sperie şi. fugind afară, zăvori iute uşa cămării. Ridică ochii şi o văzu pe tânăra-i soţie, care venea pe cărare plângând amarnic.      - Ce-ai făcut, nesăbuitule ? se tângui ea. O. cât te-am rugat să nu deschizi cămara aceea ! Dar acum totul s-a sfârşit. Află că eu nu sint făptură omenească, ci privighe-'toare. Intr-o primăvară am cântat pe ramura copacului de lingă sălaşul tău şi mi-ai căzut drag... Dacă nu deschi-deai această uşă, ai fi trăit alături de mine în veac, fără a . cunoaşte truda, nici bătrâneţile sau boala. Dar tu n-ai vrut să-mi asculţi povaţa. Va trebui să ne despărţim pentru totdeauna, căci în cămara aceea venea ades zeul munţilor, să asculte glasul privighetorilor, iar tu l-ai mâniat straşnic. Rămâi cu bine !      Cit ai clipi, soţia se prefăcu într-o privighetoare, îşi puse copilul călare pe săgeata cozii şi, piuind jalnic, se mistui în depărtări.      Tăietorul de lemne se' trezi parcă dintr-un somn adânc. Stătea chiar lingă bordeiul lui, iar în mâini ţinea fierăstrăul şi securea. ..................... La japonezi este obiceiul ca oaspetele să fie servit, imediat ce soseşte de pe drum, cu un ceai fierbinte şi să i se pregătească baia, apoi va servi masa şi se va odihni. Miso - un fel de pastă pregătită dintr-un amestec de orez, şi fasole, mazăre sau soiţi. Misosiru =„supă de miso.

FECIORAŞUL-MELC            Trăia odată un bogătaş în cămările căruia se adunaseră avuţii fără seamăn. Jur împrejurul gospodăriei, lanurile de orez se întindeau până departe, la poalele munţilor. Bogătaşul putea să-şi îngăduie tot ce-i poftea inima.      Pe moşia lui trăia un ţăran mai sărac decât un cerşetor. Din hornul colibei lui aproape niciodată nu se vedea ieşind fumul. Din zori până seara ţăranul lucra împreună cu nevasta lui "pe ogorul stăpânului, dar tot nu izbutea să scape de sărăcie.      Dar ceea^ce îl întrista mai mult era că, deşi trecuseră amândoi de jumătatea vieţii, nu avuseseră parte de copii. Se întorcea ţăranul cu nevasta lui în bordeiul pustiu şi oftau amândoi :      - Ehei, dacă ni s-ar naşte un copil, fie cât de mic, măcar cât o broscuţă, măcar cât un melc, cât un melcuşor...      Intr-o zi, nevasta ţăranului se duse să plivească buruienile din câmpul de orez. Cum stătea ea astfel cu picioarele în apă, plivind buruienile, se rugă din adâncul sufletului :      - Rogu-te, zeu al apelor de pe lanurile de orez, dăruieşte-mi un copil, măcar cât melcuşorul ăla de colo...      Deodată simţi o durere puternică în pântece. Parcă ar fi înjunghiat-o cineva cu cuţitul. Rabdă ea cât rabdă, însă durerea se făcea tot mai amarnică. Se întoarse acasă.      Ţăranul se sperie, încercă toate leacurile pe care cunoştea el, dar nu ajutară la nimic. Ar fi chemat un vraci, dar n-aveau nici o leţcaie în casă. Ce era să facă ? Omul îşi pierdu capul. Din fericire, se nimerise să aibă drept vecină o moaşă. Moaşa veni, văzu bolnava şi zise :      - Păi nu vezi că e gata să nască ?      Cei doi se bucurară nespus. Aprinseră iute focul în faţa tokonomei şi începură să-l roage pe zeul apelor ca odrasla lor să vină cu bine pe lume. În scurt timp, soţia născu fecioraşul dorit, : un melcuşor cât unghia...      Ţăranul se întrista mai întâi, dar apoi îşi zise :      - Copilul a venit pe lume în urma rugăminţilor noastre către zeul apelor. Mare, mic, e fecioraşul nostru drag !      Umplură cu apă o ceaşcă, puseră melcul înăuntru şi aşezară ceaşca pe tokonoma.      Trecură astfel douăzeci de ani. Fecioraşul-melc nu crescuse deloc şi nu rostise măcar o vorbă. Dar de mâncat, mânca la fel de mult ca un om în toată firea.      Intr-o zi, ţăranul trebuia să-i ducă stâpânului dijma cuvenită. Puse, aşadar, sacii grei cu orez pe spinarea cailor şi oftă cu amărăciune :      - Ce-i drept, zeul apelor ne-a ascultat rugăciunea şi ne-a trimis fecioraşul râvnit. O, cât ne-am mai bucurat ! Numai că fecioraşul ăsta e un biet melc. Ce folos avem de la un asemenea copil ? Toată viaţa am muncit din greu, fără să-mi cruţ puterile, iar acum, la bătrâneţe, sunt nevoit să agonisesc tot de unul singur hrana familiei...      Deodată, de undeva se auzi un glas :      - Nu te întrista, tăicuţă, astăzi mă voi duce eu în locul tău la stăpân cu sacii de orez.      Ţăranul se uită împrejur, dar nu văzu pe nimeni, întrebă mirat şi speriat :      - Cine vorbeşte cu mine ?      - Eu sunt, tăicuţă ! M-ai hrănit atâta vreme şi iaca, a venit sorocul să-ţi mai port şi eu de grijă, să ies şi eu în lume. Astăzi voi duce eu în locul tău dijma stăpânului.      - Prea bine. Dar cum ai să mâi tu caii, fiule ?      - Nu te îngriji de asta, tăicuţă. Tu aşează-mă sus, pe sacii cu orez, şi ai să vezi. Calul din frunte va merge ascultător, după îndemnul meu, iar pe urmele lui vor merge şi ceilalţi doi răspunse fecioraşul-melc.      Tare se mai minună bătrânul ! Vreme de douăzeci de ani fiul lui nu scosese nici o vorbă, iar acum grăia limpede şi răspicat, ba, colac peste pupăză, voia să se ducă singur cu dijma la stăpân.      „Hm, îşi zise ţăranul în sine. Cel care-mi vorbeşte e doar feciorul meu, trimis de zeul apelor. Dacă m-aş împotrivi, aş săvârşi un păcat."      Încarcă el sacii cu orez pe samarele celor trei cai, apoi luă ceaşca de pe tokonoma, în care trăia fecioraşul-melc. şi o aşeză cu grijă pe spinarea unuia dintre cai, între sacii cu orez.      Fecioraşul strigă :      - Rămas bun, tată şi mamă !      Apoi începu să mâne caii cu străşnicie, de parcă toata viaţa lui numai asta făcuse :      - Hii ! Hii ! Haide, căluţilor, zoriţi la drum !      Caii porniră ageri la drum, iar fecioraşul-melc îi îndemna întruna, cât îl ţinea gura. Ţăranul se despărţi de fecior cu inima strânsă şi neliniştită. Rămase multă vreme în poartă, uitindu-se lung în urma lui.      Fecioraşul-melc îşi vedea liniştit de drum. De cum ajungea la câte-un pod sau la câte-un stăvilar, striga din răsputeri, de parcă ar fi fost un surugiu de poştă :      - Hii ! Hiii !      Apoi începu să cânte vesel vechiul cântec al surugiilor. Glasul îi era limpede şi înalt. Caii mergeau în pas cu cintecul, sunându-şi clopoţeii.      Drumeţii care-i ieşeau în cale şi ţăranii care se nimeriseră să lucreze pe câmp se minunau grozav auzind un glas atât de frumos şi de limpede, dar fără să vadă pe nimeni. „Ăştia sunt caii săracului, îşi ziceau. Mârţoagele astea nu-şi au pereche de prăpădite ce sunt. Dar cine le mână oare ? Şi cine cântă atât de frumos ? Multe minuni mai sunt pe lume !"      Tatăl se uită după fecioraş până nu-l mai văzu, apoi fugi în casă. Se închină la tokonoma; împreună cu nevasta, rugându-se fierbinte :      - Ascultă-ne, zeu al apelor de pe câmpurile de orez ! Până astăzi nici n-am ştiut ce fecior minunat ne-ai trimis şi nu l-am preţuit cum se cuvenea. Ne rugăm din toată inima să-l ocroteşti în drumurile lui.      Iar fecioraşul-melc îşi vedea de drum, mânând caii cu hărnicie.      În curând ajunse la poarta bogătaşului. Slugile îi ieşiră înainte, deschizând poarta. Dar când o deschiseră, mai să nu-şi creadă ochilor : gloabele stăteau cu samarele în spinare, dar pe lângă ele nu se afla nimeni. Deodată, din spinarea unui cal răsună un glas de parcă ar fi vorbit chiar sacul cu orez :      - Hei, slujitorilor ! Am adus dijma cuvenită stăpânului. Ajutaţi-mă să dau jos sacii de pe cai.      - Dar cine vorbeşte acolo ? Că noi nu vedem pe nimeni !      - Se uitară ei cu luare-aminte şi între saci zăriră un melcuşor. Acesta le grăi cu glas omenesc :      - După cum vedeţi, nu-s prea voinic şi nu pot să dau sacii jos. Faceţi voi treaba asta. Iar pe mine puneţi-mă uşurel pe cerdac. Dar băgaţi de seamă să nu mă scăpaţi ori să nu mă striviţi.      Slugile se speriară şi-l strigară pe bogătaş :      - Stăpâne, ieşi degrabă să vezi minunea ! Un melcuşor care vorbeşte cu glas omenesc ! Ţi-a adus dijma...      La strigătele lor ieşi însuşi boierul. Se încredinţa îndată că nu minţeau. După el, ieşiră toţi ai casei, minunându-se care mai de care.      La porunca melcuşorului, slugile dădură sacii jos de pe cai, îi hrăniră, îi adăpară, apoi duseră orezul în hambar. Pe melc îl poftiră în casă cu mare cinste şi-i puseră dinainte felurite bucate, pe o măsuţăJ. Fecioraşul-melc se urcă îndată pe marginea măsuţei. Nimeni nu-l vedea cum mănâncă ; Beţişoarele* rămaseră nemişcate toată vremea, dar castroanele se goliră cât ai clipi. Se uitară ei : nici un bob de orez ! Strachina cu ciorbă era şi ea goală. Dispăruse şi peştele !      În cele din urmă, fecioraşul-melc spuse :      - Mulţumesc din inimă, cinstite gazde, pentru bucatele gustoase. Acum, tare-aş mai bea un ceai !      Bogătaşul auzise el mai de mult că ţăranul şi nevasta lui au un fecioraş-melc, dăruit de zeul apelor. Dar oamenii spuneau că de când a venit pe lume, meicuşorul n-a scos o vorbă şi nu-i bun de nici o treabă : zace în ceaşca lui cu apă de pe tokonoma. Dar se vede că nu era tocmai aşa. Iată, fecioraşul-melc venise la ci în ospeţie, grăia cu glas omenesc, ba încă se pricepea să şi lucreze.      ..în casa mea ar trebui să fie locul unei asemenea comori ! gândi bogătaşul. Cum aş face să-l aduc aici la mine, pentru totdeauna ?      Apoi spuse cu.voce blinda, mieroasă :      - Preacinstite melc, familiile noastre se cunosc de mult şi au fost prietene totdeauna. Eu cred că n-ar strica să devenim neamuri. Am două fete. la-o de nevastă pe cea care-ţi va plăcea mai mult !     - Japonezii servesc toate felurile de mâncare cu două beţişoare, numite haşi (inclusiv supa: ei sorb partea lichidă, iar bucăţile de carne sau de zarzavat le „pescuiesc" cu aceste beţişoare), servirea mesei cu aceste naşi presupune o anumită dexteritate, uşor de obţinut cu timpul.         Auzind aceasta, fecioraşul-melc întrebă plin de bucurie :      - Vorbeşti serios, stăpâne, sau vrei doar să glumeşti cu mine ?      - Vorbesc serios. Dacă vrei, chiar şi-acum ţi-o dau de soţie pe una dintre fiicele mele, îşi întări bogătaşul vorbele.      În vremea aceasta, tatăl şi mama melcuşorului nu-şi mai aflau locul de atâta îngrijorare : „Mult mai întirzie fecioraşul nostru l Nu i s-o fi întâmplat oare ceva rău ? N-o fi păţit ceva pe drum ?"      Deodată, la poartă se auziră clopoţeii cailor. Fecioraşul-melc se întorsese acasă vesel nevoie-mare. Pe una dintre mârţoage călărea el, iar pe celelalte două le mâna cu voioşie. Mama aşternu masa cu grabă mare. În timpul cinei, fecioraşul începu să le povestească :      - Stăpânul îmi dă de nevastă pe una dintre fetele lui...      Părinţii strigară :      - Una ca asta nu-i cu putinţă !      Dar pe urmă chibzuiră că feciorul lor nu-i un fitecine. E un flăcău năzdrăvan ! Cu un astfel de fecior totul se poate.      - Prea bine, spuseră, o să trimitem o peţitoare la casa stăpânului. Atunci vom afla dacă a vorbit serios.      O trimiseră ca peţitoare chiar pe mătuşa fecioraşului-melc. Bogătaşul era hotărât să-şi ţină cuvântul. Le chemă la el pe amândouă fetele şi le întrebă :      - Care dintre voi vrea să-l ia de bărbat pe fecioraşul-melc ?      Cea mai mare bătu furioasă din picior :      - Nu cumva mă crezi smintită ? Sunt oare cea mai prăpădită fată din lume, să iau de bărbat o lighioană scârboasă ? O jivină de apă ? Să ştiu de bine că mor şi nu-l iau !      Cea mică glăsui însă blajină şi voioasă :      - Nu te întrista, tăicuţă. Dacă ai apucat să făgăduieşti că-i vei da melcului drept soaţă pe una dintre noi, primesc să fiu eu aceea.      Şi aşa rămase. Peţitoarea se întoarse la ţăran cu vestea cea bună. Curând, slugile aduseră zestrea nurorii, încărcată pe şapte cai. Pe şapte tărgi aduseră o mulţime de sipete şi lucruri de pus prin casă. Cum în sărmanul bordei nu era loc pentru atâtea bogăţii, tatăl fetei trebui să zidească o cămară unde puseră zestrea.      În casa ţăranului nu se aflau decât pereţii goi. Na avură nici măcar pe cine să cheme la nuntă. Pe mireasă o întâmpinară socrul cu soacra şi mătuşa peţitoare. Iar drept oaspeţi veni doar o vecină bătrână.      Părinţii se încredinţară că au dobândit o noră frumoasă şi iubitoare. Mult se mai bucurară de norocul care dăduse peste fecioraşul melc. Nora începu să-i slujească pe bătrâni ca o fiică devotată. Dădea ajutor şi în gospodărie şi la câmp, astfel că de-atunci încolo bătrânii începură s-o ducă mai bine.      După obicei, la scurtă vreme după nuntă, tânăra nevastă trebui să meargă în ospeţie la casa părinţilor. Aleseră pentru asta cea de-a opta zi a lunii Iepureluif, când se sărbătorea ziua lui Buda vindecătorul, ocrotitorul acelui sat. Florile de vişin abia se iviseră pe ram, când ia la că sosi şi ziua hotărâtă. Dorind să se bucure din plin de sărbătoare, tânăra nevastă se pregăti, îşi scoase din ladă cel mai de preţ chimonou - şi se făcu atât de frumoasă, incit nici o zână nu se putea asemui cu ea. Sfârşind găteala, îi spuse bărbatului-melc : - Vino şi tu cu mine, căci vreau să împărţim toate bucuriile !      - Bine, o să vin. Astăzi e o zi frumoasă. Toată iarna am stat pe-acasă, aşa încât o să-mi facă plăcere să mai văd lumea, să mă mai dezmorţesc oleacă.      Tânăra nevastă vârî grijulie melcul după obi-ul1 ei de sărbătoare şi porni la drum. Tot mergând ea aşa, vorbea întruna cu bărbatul, iar cei cu care se întâlnea pe drum se uitau lung la ea :      - O fată atât de frumoasă şi ia te uită cum mai vorbeşte şi mai râde singură ! Pesemne că şi-î pierdut minţile, sărmana.      Tânăra ajunse la porţile sfinte ale templului lui Buda vindecătorul. Atunci melcul îi spuse :      - Dincolo de aceste porţi nu-mi este îngăduit să trec. Tu intră în templu, iar eu te voi aştepta aici, la marginea lanului de orez.      - Fie cum spui, însă fii cu luare-aminte să nu te înhaţe vreun corb. Eu mă voi întoarce repede, spuse tânăra soţie şi porni să urce dealul către pagodă.      Se închină ea acolo, apoi se grăbi să se întoarcă. Dar când colo, ia-l pe bărbăţelul-melc de unde nu-i ! Speriată, tânăra nevastă începu să-l caute încolo şi-ncoacs, dar nu-l află nicăieri. „Nu cumva l-a înşfăcat vreun corb flămând ? Nu cumva i-o fi spart căsuţa cu ciocul lui puternic ? se-întrebă ea neliniştită. Sau poate că a căzut în apa câmpului cu orez... Acolo sunt melci câtă frunză şi iarbă. Cum o să-l mai găsesc oare ?"      Intră în apă până la genunchi şi începu să scoată unul după altul melcii care mişunau pe-acolo. Îi privea cu băgare de seamă, dar nici unul dintre ei nu era barbăţelul cel drag. Arunca unul şi scotea altul. Căuta întruna, cântând cu mâhnire :           „Melc, melc, melcusor,      Bărbăţelul meu iubit,      Mi te caut fără spor,      Spune-mi unde ai pierit ?      Poate corbul cel flămând      Te-a găsit, te-a înşfăcat      Şi cu pliscul scociorând,      Casa mică ţi-a crăpat..."           Faţa îi era stropită de noroi, mânecile şi poalele chimonoului i se udaseră de tot, dar ea căuta întruna prin apă.      Curând se lăsă noaptea. Oamenii se întorceau pe la casele lor. Se uitau cu tristeţe la tânăra femeie, căinând-o din adâncul inimii :      - Mare nenorocire ! O făptură atât de frumoasă şi cu minţile rătăcite...      Soţia căută multă vreme, dar zadarnic. „Acum se gândi ea, totul s-a sfârşit ! Dragul meu soţior nu mai e în viaţă. Ce-mi rămâne de făcut ? Am să mă arunc în bulboana cea mai adâncă şi o să mă înec." Dar în timp ce se pregătea să se arunce în apă, cineva îi strigă :      - Opreşte-te ! Ce vrei să faci ?      Se uită soţia şi văzu înaintea ei un flăcău frumos, cu o pălărie largă, trasă pe ochi. La cingătoare avea un fluier. Tânăra îi povesti tot ce i se întâmplase.      - Vreau să-mi pun capăt zilelor, spuse ea plângând. La ce bun să mai trăiesc, dacă l-am pierdut pe scumpul meu soţior melcusor ?      - Dacă-i aşa, răspunse tânărul, n-ai de ce să fii întristată. Eu sunt cel pe care-l cauţi.      Mai întâi, soţia nu voi să-i dea crezare.      - Nu-i de mirare că nu mă recunoşti, spuse flăcăul. Zeul apelor din lanul de orez m-a dăruit părinţilor mei în chip de melc. Astăzi însă, datorită credinţei-şi iubirii tale, am dobândit înfăţişare omenească.      Tinerii porniră spre casă. Bărbatul îşi sorbea din ochi nevasta. Iar ei îi mersese la inimă flăcăul cel frumos !      Bătrânii se bucurară nespus. Nici un basm, nici o poveste din vechime nu pomenea despre vreo fericire atât de mare...      Fecioraşul-melc le arătă totdeauna părinţilor o grijă iubitoare şi o cinstire aleasă, iar pe mătuşa peţitoare o dădu de nevastă unui văduv dintr-o familie înstărită. N-o uită nici pe sărmana vecină bătrână, care fusese poftită la nuntă. Pe toţi îi dărui cu câte ceva, tuturor le împărţi fericire ! .............. Obi - una din piesele de bază ale îmbrăcămintei japoneze un fel de cingătoare care se înfăşoară în jurul mijlocului, pes'      chimono. Luna iepurelui - a patra lună din an - corespunde aproximativ lunii mai. În Japonia, pentru marcarea timpului, se foloseau nişte semne ..ciclice speciale : douăsprezece animale şi cinci stilul ale naturii.  Chimono - denumire generică pentru îmbrăcăminte (în liinba japoneză : kiru = a îmbrăca ; mono = lucru). Această îmbrăcăminte tradiţională japoneză - costum naţional - este purtată şi astăzi, atât la ţară, bineînţeles, cât ţi la oraş. În Japonia, mâncarea este servită uneori pe măsuţe joase, denumite O-zen. Aceste măsuţe se aşează în faţa fiecărui oaspete.

POVESTEA GÎNDACILOR AURII           Demult, demult de tot, trăia la poalele muntelui Hikozan un om sărman, pe nume Tokubei. Toată viaţa muncise Tokubei plin de hărnicie, dar iată că acum spre bătrâneţe îl doborâse o boală nemiloasă. Din ziua aceea sărăcia se cuibărise şi mai amarnic în coliba lui. O singură întrebare îşi punea în fiecare zi : .,Muri-voi oare astăzi, de foame, sau am să mă mai chinuiesc aşa până mâine ?" Omul era văduv. De pe urma răposatei neveste îi rămăseseră doi copii : un băiat şi o fată. Într-o zi îi chemă la căpătâiul său şi le spuse cu lacrimi în ochi :      - Dragii mei, iertaţi-mă că nu mai sunt în stare să vă agonisesc hrana zilnică. Vedeţi şi voi cum zac aici, sleit de puteri...      - Nu-ţi mai face inimă rea, iubite tată, îi răspunse fiul, pe nume Ghenkici. Nu te mai gândi la noi. Singurul lucru care ne mâhneşte e că nu-ţi putem cumpăra leacuri, să te tămăduieşti mai degrabă. Am răbda bucuroşi orice, numai să te vedem iarăşi sănătos. Apoi adaogă după câteva clipite de gândire : Chiar astăzi am să mă duc la unchiul' Gonza şi o să-l rog să ne împrumute nişte bani. Cu banii aceştia tu te vei face bine, iar surioara Yuki nu va mai scânci de foame.      - Vai, fiule, zise omul cu tristeţe, ai uitat oare că acest Gonza e un zgârcit fără pereche ? Mi-e frate ..      Într-adevăr, dar are un suflet de câine. Când biată maică-ta era pe moarte, Gonza n-a vrut măcar să vină s-o vadă. Iar acum, deşi ştie bine că sunt bolnav pe patul morţii, nici nu se sinchiseşte. Nu, nu bani vei căpăta de la el, ci doar cuvinte de ocară. Pentru un bănuţ de aramă, Gonza ar fi gata să se spânzure.      - Dar nici aşa nu putem sta, aşteptând moartea !      - Ce alta putem face, bietul meu copil ?      - Las' pe mine, tată.      Şi zicând acestea, Ghenkici ieşi grăbit din casă. Afară ploua cu găleata. Nici el nu ştia prea bine încotro s-o apuce, în faţa tatălui se arătase încrezător şi hotărât, dar acum îşi simţea inima plină de nelinişte. Pe nesimţite, paşii îl purtară până-n pragul casei lui Gonza. „Poate că, totuşi, unchiul se va milostivi de noi, îşi zise. Doar n-o'fi având inima atât de împietrită."      Însă toate se întâmplară după cum prevăzuse tatăl. Posomoritul Gonza nici nu voi să-l asculte până la capăt :      - Şi de ce-ai venit tocmai la mine ? Nu am bani pentru calici ca voi. Hai, şterge-o !      - Unchiule, pentru datoria aceasta îţi voi munci zi şi noapte, cât socoteşti dumneata. Nu înţelegi că tata e pe moarte ?      - Unii mor, alţii trăiesc. Eu nu pot schimba ursita. Hai, pleacă mai repede din casa mea. Ah, netrebnicule, ia te uită cum mi-ai murdărit tatami-ul * cu încălţările tale ! Afară !      Sărmanul Ghenkici ieşi eu capul plecat. Cu ochii aburiţi de ceaţa durerii şi deznădejdii, rătăci multă vreme în neştire. Se dezmetici în mijlocul unei păduri. Nu-şi dădea seama unde anume se află. De pe crengile brazilor Tatami. Casele japoneze (inclusiv unele apartamente din marile blocuri) sunt pardosite cu o rogojină (groasă de circa 7 cm), confecţionată din paie de orez ; această rogojină se numeşte tatami. Pe tatarni, direct, se aşează saltele obişnuite pe care dorm japonezii.      şi eriptomerilor cădeau picături grele, ca şi cum întreaga fire ar fi plâns de mila lui. Deodată auzi un glas blajin care-l striga :      - Opreşte-te, Ghenkici ! încotro ?      - Cine mă strigă ? întrebă surprins băiatul.      În mijlocul cărării se ivi ca din ipământ un bătrân înalt, cu barba căruntă. În mină avea o pereche de gheta - de lemn, prăpădite şi murdare.      - De ce plângi ? îl iscodi moşneagul.      - Fiindcă am mare nevoie de bani şi nu găsesc nicăieri.      - Şi ce vrei să faci cu banii ?      - Să cumpăr leacuri şi câţiva pumni de orez.      - Pentru tine ai nevoie de toate acestea sau pentru altcineva ?      - Dacă mi-ar fi trebuit mie. n-ai fi văzut vreo lacrimă în ochii mei, moşule. Dar tata e bolnav şi lipsit de puteri,      Yuki, surioara mea rabdă de foame.      - Dacă-i aşa, atunci primeşte în dar încălţările acestea, zise bătrânul, întinzându-i sandalele de lemn.      - Ce să fac cu ele ? întrebă copilul dezamăgit.      - Sandalele îţi vor aduce banii de care .ai nevoie. Incalţă-le numai şi vei vedea. La fiecare pas o să vezi cum răsar galbenii de sub tălpile lor. Însă fiicu luare-aminte : dacă vreodată te vei lăsa ispitit de lăcomie şi vei râvni aurul numai pentru tine, ţi se va întâmpla o mare nenorocire. Să nu uiţi asta ! Iar acum grăbeşte-te să ajungi la tatăl tău şi la sora ta.      Zicând acestea, unchiaşul se făcu nevăzut. „Te pomeneşti că mi s-a năzărit", îşi spuse Ghenkici uitându-se buimac pe cărare. Dar sandalele din mâna lui mărturiseau că bătrânul nu fusese o nălucă. Porni spre casă plin de nerăbdare, iar de îndată ce intră în colibă îşi puse sandalele în picioare, făcând câţiva paşi. Sub tălpile lui banii de aur luceau ca nişte stele...      Cu banii aceştia, Ghenkici cumpără leacuri şi mâncare din belşug. Tatăl se tămădui în curând, iar surioara Yuki nu mai plânse niciodată de foame. Trăiau tustrei fericiţi, cu înţeleaptă cumpătare.      Vestea despre încălţările vrăjite se răspândi însă iute " în tot ţinutul. Unul după altul veneau oamenii la uşa lui Ghenkici să-i ceară împrumut sandalele de lemn. Şi tuturor băiatul le punea aceeaşi întrebare :      - Ai nevoie de banii aceştia pentru tine însuţi sau pentru altcineva ?      Numai după ce se încredinţa că omul nu e lacom de avuţie şi că vrea doar să aline suferinţele altora, îi dădea încălţările jinduite.      Dar într-o zi iată că auziră în prag un glas mieros :      - Acasă eşti, frăţioare ? Sunt eu, Gonza, am venit săj văd cum o mai duci. O, dragul meu nepot, ce mare şi voinic te-ai făcut ! După cum văd, tare bine vă mai merge. Iar eu, ca prostul, îmi făceam griji din cauza voastră. Cum te simţi, iubite frate ? Zdravăn, în putere... Păzeş-te-ţi sănătatea, că-i mai de preţ ca aurul.      Tokubei îl privi lung :      - Ce vânt te-aduce pe la noi, frate Gonza ?       - Păi cum, nu era firesc să mă îngrijoreze soarta*, fratelui meu bolnav ?      Gonza vorbea cu Tokubei, dar nici nu se uita la dânsul, privirile lui lacome rămâneau nedezlipite de sandalele fermecate. Tokubei clătină din cap cu amărăciune :      - Înţeleg eu prea bine de ce-ai venit. Nu grija faţă de mine te-a îndemnat să-mi păşeşti pragul, ci ispitirea aurului. Hain suflet mai ai ! Vezi-ţi de drum, Gonza.      - He, he, he, râse zgârcitul, tu uiţi pesemne, iubite frate, că sandalele nici nu sunt ale tale, ci ale fiului tău Ghenkici. Ţie nu ţi-am cerut nimic. Apoi, întorcându-se către băiat : - Bunul, dragul meu Ghenkici, orice s-ar spune, eu sunt singurul tău unchi, împrumută-mi sandalele numai pentru o singură noapte.      - Pentru o singură noapte, unchiule ? Eu ţi le-aş da bucuros, dar...      - Lasă, Ghenkici,. nu-l mai întreba nimic, dă-i sandalele, porunci Tokubei.      Nici nu sfârşise bine vorba tatăl băiatului, că Gonza înşfacă sandalele de pe tokonoma l şi o luă la fugă spre casă de-i sfârâiau călcâiele, Ghenkici rămase câtăva vreme pe gânduri, apoi spuse :      - Mă tem să nu i se întâmple ceva rău unchiului Gonza. Doar ştii şi tu, tată, ce-a spus moşneagul din păddure : „Asupra celui ce va încălţa sandalele mânat de lăcomie, ”se va abate o mare nenorocire". Alerg după el !      Ghenkici porni în goană către casa lui Gonza. Păşi plin de nelinişte pragul şi, ce să-i vadă ochii ? în mijlocul odăii se înălţa o movilă de galbeni, pretutindeni erau risipiţi galbeni, iar printre ei mişuna cu iuţeală un gândac, un gândăcel mic de tot, sclipitor ca aurul. Era tot ce mai rămăsese din lacomul Gonza.      De atunci s-au ivit pe lume gândacii aurii.      -----------------------------      1 Cryptomeria japonica - arbore peren, din familia .coniferelor, originar din Extremul-Orient.      2 Sandale cu talpa de 'lemn.      1 Tokonoma - în casele japoneze, o firidă în perete, un fel de altar al familiei, în care era plasată imaginea lui Buda, împreună cu un aranjament floral, o pictură şi tămâie arzândă. Înaintea tokonomei erau invocaţi zeii. Tot aici se păstrează şi obiectele de preţ (săbii moştenite din vechime, obiecte de artă).

OCHII ŞERPOAICEI           Zice-se că trăia în vechime un tăietor de lemne pe nume Nihaci. Odată, coborând el de pe munte, cum tocmai trecea printr-o poiană, zări ceva negru încolăcit în jurul unui copac şi care se mişca de parcă era o vietate.      Nihaci nu era fricos din fire, dar simţi că îl trec fiorii. Se opri şi, uitându-se mai bine, rămase încremenit. O femeie necunoscută era legată de tulpina copacului cu o funie neagră. Tăietorul de lemne se apropie cu băgare de seamă, dar îi cuprinse şi mai tare spaima : nu cu o frânghie era legată femeia de trunchi, ci chiar cu cosiţele ei lungi şi negre ca pana corbului. Ţinea ochii închişi, de parcă şi-ar fi pierdut simţirea. Nihaci se înduioşa, învin-gându-şi sfiala şi teama, desfăcu nodurile părului. Femeia căzu la pământ, dar după câteva clipe răsuflă adine şi deschise ochii. Era tânără şi nespus de frumoasă...      - Ce ţi s-a întâmplat ? Cine te-a năpăstuit atât de rău ? o întrebă Nihaci.      Râuri de lacrimi porniră să curgă din ochii femeii. Şi zadarnic o descusu tăietorul de lemne cu blândeţe, căci ea nu scotea o vorbă, ci doar suspina întruna, cu fruntea plecată. Flăcăul zăbovi cât zăbovi lingă dânsa, iar în cele din urmă, plin de nedumerire, voi să-şi caute de drum. Deodată, femeia se ridică şi strigă după el :      - Opreşte-te ! Aşteaptă puţin !      -Nihaci întoarse capul, iar femeia continuă cu glas rugător :      - Nu mă lăsa singură în codru ! îngăduie să vin cu tine...      Nihaci nu izbutise să afle cine era femeia aceea, nici de unde se ivise, dar cum ai putea oare să părăseşti o fiinţă în restrişte ? O luă cu sine şi-i dădu adăpost în bordeiul lui.      Trăi femeia în coliba tăietorului de lemne o săptă-mână, două, dar niciodată nu aduse vorba despre ce i s-a intâmplat. Şi apoi, Nihaci nici n-o mai iscodea : înţelesese şi el că la mijloc trebuie să fie o taină.      După o vreme însă, flăcăul îşi luă inima-n dinţi şi-i zise :      - Ce-ar fi să te măriţi cu mine ? Iţi voi purta de grijă întreaga viaţă, cu dragoste şi cu râvnă. :      - Iţi sunt recunoscătoare că ţi-ai oprit privirea asupra unei biete făpturi ca mine, răspunse străina. Primesc să fiu soţia ta, dar mai întâi făgăduieşte-mi că nu mă vei întreba niciodată nimic.      - Ce-a fost a fost, răspunse Nihaci. Pentru mine nu are nici o însemnătate. Nu te voi ispiti nicicând cu întrebări fără rost.      Nihaci o luă de nevastă şi duseră un trai fericit. După un răstimp, tânără soţie îl vesti că a rodit sub inimă un prunc. Iar când îi veni sorocul să nască, îi spuse barbatului :      - Ridică în jurul casei o îngrăditură înaltă. Dar vezi să nu care cumva să te uiţi înăuntru până nu-ţi voi ieşi eu în cale cu copilul în braţe.      Nihaci făcu întocmai : împrejmui coliba cu un gard înalt şi rămase afară să aştepte, după cum i se poruncise. Aşteptă el o zi, două, trei, dar iată că începu să-l cuprindă îngrijorarea. Nu-şi mai afla locul şi pacea. „O fi născut cu bine? se întreba. O mai fi trăind oare sărmana mea nevastă ? Dar pruncul ?      Până la urmă nu-l mai rabdă inima, sfredeli în gard o găurică şi se uită... Dar abia aruncase o privire, că i se tăiară picioarele de frică şi simţi că e gata, gata să leşine : în colibă zăcea o şerpoaică uriaşă, care înfăşurase în inelele ei un prunc. Printr-o sforţare dincolo de puterile lui, Nihaci îşi veni în fire şi se îndepărtă buimac. Rătăci astfel multă vreme în neştire, căinându-se amar :      - Înseamnă că nevastă-mea nu e femeie, ci şerpoaică. Dar dacă m-am însurat cu ea, nu mai am ce face. Pesemne că aşa mi-a fost scris... Vai mie ! De ce n-am ascultat-o ? De ce am privit, ca să-mi pierd liniştea pentru totdeauna ?      Peste şapte zile, nevasta, cu ochii scăldaţi în lacrimi, ieşi din casă purtând în braţe un fecior de toată frumuseţea :      - Doar te rugasem, vai, cât te rugasem, să nu te uiţi ! Neascultarea ta ne-a adus nenorocirea şi, iată, va trebui să-ţi dezvălui taina... Află că zeul munţilor s-a mâniat atât de aprig pe mine, încât m-a blestemat să mă schimb într-un şarpe uricios. Îmi era totuşi îngăduit să iau când şi când chip omenesc. Iar dacă aş fi întâlnit un prieten credincios, care să mă îndrăgească şi să nu-şi calce niciodată euvântul dat, aş fi rămas pururea cu înfăţişare omenească. Dar tu n-ai ştiut să-ţi ţii legământul. De-acum sunt osândită să rămân şerpoaică, pentru totdeauna. Rămâi cu bine, Nihaci ! Eu voi merge să vieţuiesc pe fundul lacului acela de munte. Ai grijă de copilul nostru, veghează-l şi ocroteşte-l !      Nihaci văzu cu uimire şi groază cum femeia se schimbă până la jumătate în şarpe : în loc de picioare îi crescuse o coadă solzoasă şi încolăcită. Omul luă copilul în braţe şi îngână :      - Mă părăseşti, fie... Dar cum o să cresc eu singur un copil de ţâţă ? Cu ce-o să-l hrănesc oare ?      - De câte ori va începe să plângă, dă-i asta. O să-i înlocuiască laptele meu. .      Spunând aceasta, femeia îşi scoase ochiul stâng şi-l puse în palma bărbatului, apoi se făcu nevăzută. În locul ei rămase şerpoaica. Şi cu singuru-i ochi, şerpoaica se uită lung la mâhnitul Nihaci, ca spre a-şi lua rămas bun şi, încet, porni să se târască înspre lacul de munte.      Tăietorul de lemne îşi boteză fiul Botaro şi îl îngriji cum se pricepu şi el mai bine. Cum începea pruncul să plângă, îi ducea la gură ochiul fostei sale neveste. Se vede treaba că ochiul acela păstra în el întreaga căldură şi duioşie a sinului de mamă, căci copilul îndată se liniştea şi zâmbea fericit. Dar iată că ochiul - începu să scadă, se făcu tot mai mic, iar în cele din urmă secătui cu totul. Micul Botaro începu să plângă amarnic. Taică-său căuta şi îi dădea ba una, ba alta, dar zadarnic. Zbuciumul acesta îl istovi cu totul pe Nihaci. Îşi legă copilul în spate şi porni să caute lacul de munte. Rătăci multă vreme prin păduri şi stâncării, până când, deodată, înaintea lui străluci, într-o vale întunecată, apa albastră a lacului. Se apropie de ţărm şi strigă :      - Unde eşti oare, mamă a micului Botaro ? Răspunde, arată-te ! Am venit cu feciorul.      - Apa se învolbură şi din adâncuri se ivi un şarpe uriaş, cu un singur ochi. Nihaci grăi :      - Copilul nostru e flămând şi nu mai conteneşte cu plinsul. De când ai plecat, s-a hrănit numai cu ochiul tău. Dar ochiul a secătuit, şi mi-e teamă să nu piară de foame. Indură-te de el, dă-i şi ochiul celălalt.      - Bine, am să i-l dau şi pe celălalt, răspunse cu mare tristeţe- şerpoaica. Dar voi rămâne oarbă şi n-am să mai pot deosebi zorile de asfinţit. De aceea, rogu-te, pune un clopot aici, pe malul lacului, şi sună-l în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Astfel o să ştiu şi eu că s-a ivit o nouă zi, ori că a coborât întunericul.      Îşi scoase de sub pleoapă ochiul drept şi i-l dete lui Botaro, care scâncea întruna. Apoi spuse:      - Ai grijă de copilul nostru, bărbate. Tare mi-e greu să mă despart de voi, dar n-am încotro, mă apasă blestemul necruţător. Voi purta însă de grijă şi mai departe odorului nostru.      Atunci, din orbitele goale i se prelinseră două lacrimi de sânge, apoi trupul ei uriaş pieri în străfunduri. Copilul duse lacom la gură ochiul mamei, liniştindu-se ca prin minune.      Nihaci ceru de la templul vecin un clopot mare, îl atârnă de o creangă lângă lacul din munţi şi începu să-l sune în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. În felul acesta, şerpoaica oarbă ştia că a răsărit soarele, ori că s-a lăsat iarăşi noaptea pe pământ.      Când isprăvi şi cel de-al doilea ochi, Botaro crescuse mare de-acum, era atât de zdravăn şi de puternic, încât toţi se minunau.      Odată, pe când împlinise zece ani şi se juca voios cu copiii din sat, în mintea lui încolţi un gând stăruitor, care nu-i mai dădu pace : „Fiecare dintre băieţii aceştia are o mamă. Eu de ce nu am ?"      Începu să-l descoase pe Nihaci, care, înduplecându-se în cele din urmă. Îi povesti totul. Băiatul îşi spuse în sine cu hotărire : „Chiar dacă mama mea e o şerpoaică fioroasă, tot vreau s-o văd, fiindcă ea este cea care mi-a dat viaţă".      A doua zi în zori, Botaro ieşi tiptil din casă şi porni către lacul de munte. Se opri la ţărm şi strigă din răsputeri : - Mamă, mamă, arată-te ! Sunt eu, Botaro, fiul tău !      Apa se învolbură şi din adâncuri se arătă marea şerpoaică oarbă. Mai întâi, băiatul se sperie şi o luă la fugă. Dar deodată îşi aminti că, din dragoste pentru el, maică-sa şi-a jertfit lumina ochilor. Se întoarse grabnic şi, luând şerpoaica de gât, începu să plângă şi să şoptească : - Mamă, măicuţa mea scumpă...      Lacrimile copilului se prelinseră peste orbitele goale ale şerpoaicei şi în aceeaşi clipă ea îşi recapătă vederea, schimbându-se deodată în femeia care fusese odinioară.      - Botaro, Botaro, n-ai şovăit, nu ţi-a fost frică să vii singur în adâncul codrului şi să mă strângi la piept! Nu te-ai temut de înfăţişarea mea hâdă... Iată, blestemul zeului munţilor şi-a pierdut puterea asupră-mi şi mi-am redobândit pentru totdeauna chipul omenesc.      Cu aceste vorbe, mama îşi îmbrăţişa strâns feciorul şi porniră veseli spre casă. Din ziua aceea trăiră tustrei fericiţi şi rămaseră împreună toată, viaţa. Aici ascultati poveastea audio : ............https://latimp.eu/ochii-mamei-vulpea-alba-basme-japoneze-teatru-audio-la-microfon-1984/

Unde-i capatul lumii ?      Se zice că odată, demult, păsării karebinga i s-a năzărit să zboare până la capătul lumii. S-a ridicat în văzduh de pe insula ei de baştină, Tanegaşima, şi s-a avântat în zbor iute ca săgeata peste marea cea mare      A zburat karebinga şapte zile şi şapte nopţi în şir, iar în cea de-a opta zi a văzut un arbore înalt, cu o singură creangă. Arborele părea că crească chiar din adâncurile mării. A coborât karebinga pe creanga aceea, s-a odihnit, apoi a pornit iarăşi la drum.      A zburat ea alte şapte zile şi şapte nopţi peste întinsurile mării şi nu mică i-a fost mirarea văzând alt copac, aidoma cu cel dinţii. Tocmai poposise pe creangă, strân-gându-şi aripile ostenite, când din adâncurile mării se auzi un glas :      - Hei, cine s-a cocoţat acolo ? Aripile păsării fremătară de spaimă :      - Sunt eu, pasărea karebinga. Dar tu cine eşti ?      - He-he-he-he ! Eu sunt homarul cel mare. ...Crezuse, sărmana vietate, că s-a aşezat pe o creangă, şi când colo stătea pe mustaţa unui homar uriaş. O trecură fiorii.      - Ho-ho-ho-ho ! râse homarul, asta-i marea cea mare, aici e casa mea. Dar tu încotro ai pornit ?      - Vreau să ajung la capătul lumii.      La aceste cuvinte homarul îşi arcui spinarea şi izbucni într-un râs nestăvilit :      - He-he-he ! Hi-hi-hi ! Ho-ho-ho ! Mai bine lasă-te păgubaşă, nesăbuita ! Ţi-au trebuit şapte zile şi şapte nopţi ca să zbori de pe o mustaţă a mea pe cealaltă. Şi tocmai tu vrei să ajungi la capătul lumii ? Ha-ha-ha-ha !      Pasărea karebinga rămase cu ciocul căscat de uimire^ Apoi, umilită şi întristată", părăsi gândul de-a mai ajunge la capătul lumii şi porni înapoi spre insula Tanegaşima.      Homarul însă, după ce o speriase atât de straşnic, se bucură, zicându-şi în sine : „Eu şi numai eu sunt vrednic să ajung până la capătul lumii".      Şi porni fără zăbavă la drum. Sărea cu mare hărnicie şi fiecare săritură îl,apropia de ţintă cu o mie de ri *. Merse el astfel şapte zile şi şapte nopţi, în ziua a opta se simţea grozav de ostenit. Dar iată că, spre norocul lui, zări în mijlocul mării gura unei peşteri uriaşe. Intră homarul în peşteră, se odihni bine, apoi purcese iarăşi la drum, voiniceşte : la fiecare săritură lăsa în urmă o mie de ri. După alte şapte zile şi şapte nopţi, dădu peste altă peşteră, asemănătoare cu cea dintâi. Bucuros, se vârî înăuntru şi, trudit cum era, pe nesimţite îl fură somnul. Deodată se auzi de undeva un glas gros care-l făcu să tresară de spaimă :      - Cine-oi mai fi şi tu, netrebnicule ? Cum ai cutezat să intri în nara mea dreaptă ? Răspunde, dacă nu vrei să te ucid !      Homarul răspunse cu mustăţile dârdâind :      - Sunt homarul cel mare. Dar tu cine zici că eşti ?      - O-ho-ho-ho ! Eu Sunt calcanul. Dar încotro ai por-nit-o !      - Vreau să ajung la capătul lumii.      Peştera vie se zgudui ca de cutremur :      - Ha-ha-ha-ha ! Ce gând nesăbuit ! Vezi bine că ţi-au trebuit şapte zile şi şapte nopţi .ca să înoţi de la nara mţa stingă la cea dreaptă. Ascultă-mi sfatul, prichindelule, şi fă calea întoarsă.      Homarul bolborosi ceva neînţeles şi, suflând nori de spumă, porni cu mare grabă îndărăt.      După ce homarul se mistui în depărtări, calcanul se gândi : „Sunt cea mai mare şi mai puternică făptură. Pentru mine totul e cu putinţă. Cine-i mai vrednic ca mine să ajungă la capătul lumii ?"      Şi porni la drum fără să mai piardă vremea, înota fără răgaz şapte zile şi şapte nopţi. În ziua a opta îi apăru sub el fundul mării şi se ivi din ape un ţărm alb de nisip moale şi întins ca-n palmă. Se odihni calcanul acolo, apoi se avântă iarăşi la drum. După ce înotă alte şapte zile şi şapte nopţi, dădu de un alt ţărm, la fel cu celălalt. Istovit, calcanul se întinse pe ţărmul moale şi albicios şi aţipi numaidecât. Deodată răsună un glas atât de puternic, încât marea.se învolbură ca de furtună :      - Hei, tu, nepoftitule, cum ai îndrăznit să te sui pe spinarea mea ?      Calcanul începu să tremure şi strigă înspăimânţat:      - Eu sunt calcanul. Dar tu cine eşti ?      - Eu sunt caracatiţa. Ce vânt te-aduce pe-aici ? întrebă caracatiţa pe un ton batjocoritor, şi deodată îl învălui pş calcan într-un nor negru.      - Am pornit spre capătul lumii.      - Ha-ha-ha-ha, ce nerozie ? Cum a putut să-ţi treacă prin minte una ca asta ? Pluteşti de şapte zile şi şapte nopţi într-una şi tot n-ai trecut de spinarea mea. Mai bine părăseşte gândul ăsta prostesc, până nu e prea târziu.      Calcanul de mare nu răspunse nimic. Se întoarse cu coada spre caracatiţă şi porni înapoi, spre casă.   -----------------------------      1. Pasăre măiastră.      2. Ri - unitate de măsură japoneză ; este egală cu î."24 metri.    

PÂNZA MĂIASTRĂ DE COCOR           A fost odată, într-o biată colibă, la margine de sat, o bătrână cu fiul ei, Musai. Atâta sprijin avea şi ea, pe Musai, care trudea de la soare-răsare până la soare-apune, pe ogorul său. Toată ziulica bălăcea prin noroi, punând orez în pământul acoperit cu apă multă, aşa cum îi trebuie orezului să încolţească.      Şi cum lucra el aşa în lanul mlăştinos, deodată căzu din văzduh un cocor în apropierea sa.      Musai era deprins cu cocorii, fiindcă în împărăţia Mikadoului, asemenea păsări înalte în picioare se plimbă nestingherite în brazdele arate. Cine ar cuteza să facă rău acestei fiinţe cu pene albe, pe care toţi o numesc "Preacinstitul domn cocor"?      De aceea, acestei păsări îi place tovărăşia omului. Şi păşeşte cu atâta delicateţe şi graţie prin apă, încât se şi zice de o gingaşe fetiţă, blândă în purtare, că este asemenea "pasării ce se ridică din apă fără să o turbure"      Când zări pasărea căzută, Musai grăbi cât putu de repede prin glodul ţarinei. Zvârli cazmaua jos şi privind în iarbă, văzu o săgeată înfiptă în spinarea cocorului; picuri roşii de sânge pătau penele albe ca zăpada.      Cocorul nu se sperie de loc de el. Dimpotrivă, plecă gâtul în jos, ca şi când s-ar fi supus de mai înainte la orice avea de gând să facă tânărul ţăran.      Binişor şi cu grijă, Musai scoase săgeata şi ajută păsării să se ridice, dând în lături buruienile ca să aibă loc să-şi desfăşoare aripile. De câteva ori se zbătu cocorul, încercând să zboare; apoi întinse bine aripile şi porni fâlfâind de la pământ, rotindu-se în jurul făcătorului său de bine, ca pentru a-i mulţumi; după care o luă drept spre munte, fără să se mai întoarcă.      Musai privi pasărea cum se face tot mai mică, până dispăru în azurul cerului; pe urmă se întoarse la muncă, gândindu-se la vremea când se vor coace spicele de orez. Mai trebuia să trudească multe zile până să culeagă rodul muncii, hrana sa şi a bătrânei, că alta n-avea.      Singura sa mulţumire era seara când, obosit de ceasuri lungi de muncă în lanul cufundat în noroi, putea să facă acasă o baie fierbinte. De asta avea întotdeauna grijă mamă-sa, şi de baie şi de chimonoul proaspăt călcat, cu care-primenea.      După cină, Musai petrecea seara cu vecinii.      Şi aşa la fel, fiecare zi se adăuga celeilalte, una după alta, până în apropierea toamnei.      Într-o seară, când se întorcea acasă până a nu scăpata soarele de tot — ce să vadă? Lângă mamă-sa sta o fată foarte frumoasă care îi ură bun sosit, cu o graţie de domniţă.      Bietul băiat era ca vai de el, după o zi grea de muncă, desculţ, plin de noroi, cu legătura la cap în loc de pălărie, cum obişnuiesc japonezii la treabă. De aceea nici nu se gândi să-i răspundă, ci, sco-ţându-şi legătura de pe frunte şi răsuflând adânc, se înclină în faţa mamă-şi şi o întrebă :      — Cine este preacinstita domnişoară şi cum de a ajuns în amărâta noastră colibă?      — Uite, răspunse mamă-sa, acuma te-ai făcut bărbat în toată firea, dar nu ai şi tu o nevastă. Toată lumea ştie că eşti un băiat harnic, cuviincios, cuminte şi ascultător mamei tale. Aşa că nobila domnişoară ţi-ar fi cu dragă inimă soţie. Eu, fără învoirea ta, nu-i pot da un răspuns. Tu ce zici?      Tânărul ţăran gândi adânc:      — Gingaşă făptură şi poate de nobilă viţă. Dar dacă m-aş învoi, cum o să poată ea să îndure sărăcia cu care suntem noi deprinşi? O să fie ea răbdătoare când o să suferim de foame? Sau va zăbovi aci numai o clipă şi va pleca apoi, lăsând durere şi întristare în urmă-i?      De aceea nu dete nici un răspuns.      Dar cum zilele fugeau şi el vedea cât de bună e fata cu mama sa, totdeauna cu bunăvoinţă şi răbdare şi uitându-se pe sine, temerile i se spulberară ca norii în vânt. Şi aşa, se căsătoriră, tânărul şi cu gingaşa fată.      Toamna târziu însă, la vremea când spicele ar fi trebuit să fie pline de bob, nu putură scoate nimic din paiele seci. Atâta trudă irosită în zadar. Şi biruri grele de plătit, şi-n casă, merinde de fel, şi foametea pândindu-i rânjind. Către iarnă se găsiră cu toţii în cea mai grozavă lipsă.      Atunci soţia îşi arătă puterea sufletului ei, îmbărbătându-şi tovarăşul:      — Nu fi îngrijat. Eu ştiu să ţes pânză, cum nu s-a mai văzut pe aici. Trebuie numai sa-mi faci o cămăruţă doar pentru mine, căci, pentru ca să o pot ţese, e nevoie să fiu singură şi-n tăcere netulburată.      Bătrâna se învoi, dar pe Musai îl trăgea inima doar pe jumătate. Totuşi se puse cu sârg la lucru. Cu stâlpi, stinghioare, stuh şi rogojini pe jos, cu pereţi drepţi, întăriţi cu lut, şi cu ferestre din hârtie, zăbrelite, aşa cum se fac în Japonia, el dură cămăruţa.      Acolo, singurică, zi de zi, departe de toţi, blânda nevastă migălea nevăzută.      Mama şi soţul aşteptară cu răbdare, până când, după o săptămână, femeia fu iarăşi printre ei. În mâini purta o trâmbă de albă pânză strălucitoare, tot atât de netedă şi curată ca zăpada abia căzută. Ici-colo, câte o varga purpurie în ţesătură, făcea să pară şi mai albă, neatinsa albeaţă a pânzei, pe care se îmbinau roşul ca sân-gele şi albul ca zăpada.      — Cum o să-i zicem? întrebă soţul înmărmurit.      — Nu are nume, nici asemănare pe lume nu are, zise minunata ţesătoare.      — Dar trebuie să aibă un nume. Mă gândesc să o duc Marelui stăpân Daimyo; şi el n-o s-o primească, dacă nu ştie ce nume are.      — Atunci, zise nevasta, o să-i zicem "Haina albă a cocorului".      Musai o duse în grabă stăpânului la castel, care, când o văzu atât de minunată, o trimise în dar împărătesei la Kyoto. Acolo, la palat, cu toţii rămaseră încremeniţi, iar împărăteasa porunci ca ţăranul să fie bine răsplătit.      Purtând o mie de arginţi în sacul său, tânărul ţăran zorea către casă pentru a vărsa banii lucitori la picioarele mamei sale, mulţumind nevestei care-i adusese avuţie. Făcură praznic, şi săptămâni îndelungate ei trăiră în tihnă din banii agonisiţi pe pânza măiastră.      Într-un târziu însă, se văzură din nou în pragul nevoii. Atunci Musai îşi întrebă nevasta dacă nu s-ar învoi să mai ţeasă o dată o minunată "Haină albă a cocorului". Ea primi bucuroasă, vestindu-i iarăşi că trebuie să o lase singură şi să nu caute s-o vadă, până nu va ieşi ea din cămăruţă cu pânza.      Însă, blestemata curiozitate îl rodea pe Musai. Ca un hoţ, el se furişă la fereastra zăbrelită şi punând limba pe un ochi de hârtie îl umezi ca să nu facă zgomot şi băgă degetul făcând o gaură, de care îşi lipi ochiul, să se uite înăuntru.      Dar, ce minune îi fu dat să vadă? La războiul de ţesut nu era nici o femeie, ci numai un cocor alb, cocorul pe care-l văzuse el în lanul de orez şi din a cărui spinare scosese săgeata vânătorului!      Aplecată pe vârtelniţa de tors, pasărea îşi smulgea puful mărunt de pe pieptul ei, îl răsucea şi-l depăna făcând din el firul cel mai subţire ce a fost văzut vreodată de oameni.      Din când în când, storcea din inima ei picuri roşii de sânge, cu care vopsea vărgile, şi aşa mergea ţesutul veşmântului, care era mai pe sfârşite.      Musai, încremenit, privi fără să se mişte, când, deodată, chemându-l mamă-sa, el strigă fără voie, răspunzându-i:      — Da, viu numaidecât!      Atunci cocorul tresări speriat şi văzu gaura din fereastra de hârtie. Zvârlind jos pânza năvădită, scoase un strigăt ascuţit şi porni mânios către uşă, luându-şi zborul afară, spre cer.      Ca o pată albă pe colinele albastre, se mai văzu o clipă şi apoi pieri în văzduh.      Mult timp Musai rămase cu privirea pe cer, aşteptând în zadar întoarcerea pasării.      De-acu', fiul şi mama din nou se văzură faţă-n faţă cu sărăcia şi singurătatea, iar flăcăul se apucă iarăşi să se bălăcească, desculţ, în lanul de orez.      Şi în fiecare primăvară, pe vremea când găsise pasărea căzută în ogorul său, Musai privea stăruitor cerul, doar-doar s-o ivi cumva cocorul său drag.             CIN-CIN KOBAKAMA        A fost odată, demult, o fetiţă mică, tare frumoasă, blândă şi veselă. O chema Haruko san, adică "onorabila domnişoară Primăvară".      Se juca şi ea cum se joacă copiii, dar plăcerea ei cea mai mare era să se gătească, să se privească îndelung în oglinda de argint şi să stea. Ceasuri întregi putea să rămână fără să facă nimic. Acesta era singurul ei cusur. Părinţii ei erau bogaţi şi aveau o mulţime de servitori. Şi servitorii aceştia o iubeau mult şi îi făceau toate serviciile, ba chiar şi ceea ce ar fi trebuit să-şi facă ea singură.      Dacă s-ar fi născut într-o casă de oameni săraci, ar fi fost nevoită să muncească şi astfel s-ar fi vindecat de lenevie. Dar aşa, cum nu er^ silită să facă nimic, pentru că toată lumea o răsfăţa şi căuta să-i facă pe plac, nu e de mirare că se făcuse atât de leneşă.      Când a crescut mai mare, s-a făcut o o mândreţe de fată, dar tot aşa a rămas; o îmbrăcau şi o dezbrăcau întotdeauna servitoarele. Iar când o găteau cu kimonouri scumpe şi îi pieptănau părul, era aşa de frumoasă, încât nimeni nu s-ar fi gândit la năravul ei.      Când i-a venit vremea, părinţii au măritat-o cu un războinic viteaz. De aci înainte, Haruko san locui cu el într-o casă unde erau puţini servitori, pentru că unui războinic îi place o viaţă mai aspră, unde fiecare să se servească singur, socotind că luxul şi bogăţia moleşeşte, iar un soldat are nevoie de bărbăţie, nu de moleşire.      Din cauza asta, Haruko san fu tare necăjită că e silită să se îmbrace şi să se gătească singură, ca să placă bărbatului ei; ba mai trebui să aibă grijă şi de curăţenie, pe care să o facă chiar ea.      Noroc că bărbatul fiind războinic, era mereu dus cu oastea, lipsind mult de acasă, aşa că ea nu se prea pierdea cu firea făcând curăţenie. Mare parte din timp şi-o petrecea trândăvind.      Într-o noapte, pe când bărbatul ei plecase la război, se pomeni deşteptată din somn de un zgomot ciudat. Întâi crezu că e o părere şi căută să adoarmă la loc. Dar curând zgomotul se repetă. Atunci îndrăzni să ridice încet capul de pe pernă şi rămase deodată înmărmurită.      La lumina lampionului mare de hârtie văzu ceva nemaipomenit: sute de oameni mici, mici de tot, numai cât un deget de mici, îmbrăcaţi tocmai ca războinicii japonezi, dansau împrejurul pernei ei, se uitau la ea, râdeau şi cântau mereu aşa:           Cin-cin Kobakama;      Yomo fuke sooro,      Oţiţumare, hime ghimi,      Ya ton ton!           Care pe româneşte înseamnă aşa:           Noi suntem Cin Cin Kobakama;      E târziu ceasul, Dormi, onorabilă şi nobilă scumpă      Ya ton ton!        Biata Haruko san se frecă la ochi, scutură puternic capul şi nu-şi crezu ochilor: E vis? E numai o părere?      Omuleţii vorbeau foarte politicos, e adevărat, dar o chinuiau cu purtarea lor, mai cu seamă că se şi strâmbau la ea. Femeia încercă să-i gonească, să-i prindă, să-i dea afară, dar de unde! Omuleţii îi scăpau printre degete, fugeau, râdeau de ea şi cântau mereu.      Atunci îşi zise că oamenii ăştia mici cât un deget sunt duhuri din cealaltă lume, şi se sperie aşa de rău, încât nici nu putu să ţipe măcar. Iar ei dansară mereu, până dimineaţa, când dispărură deodată, goniţi parcă de lumina albă a zorilor.      A doua zi îi fu ruşine să povestească cuiva cele ce i se întâmplaseră, că doar era nevastă de războinic şi nu se cade să-i fie frică unei asemenea şotii. Cum era să spună că toată noaptea n-a putut dormi de spaimă şi că fusese îngrozită de nişte fantome?      Iară omuleţii aceia veniră şi-n noaptea următoare, ş-apoi iarăşi în fiecare noapte şi întotdeauna la aceeaşi oră, la "ora boului", cum zic japonezii, adică aproape de ora două după miezul nopţii, având grijă să piară ca nălucile înaintea primelor raze ale soarelui.      De atâta spaimă şi nesomn, Haruko san se îmbolnăvi. În grabă fură chemaţi doctori renumiţi, dar nici unul nu-i putu ghici boala. Nici un mădular nu îi era bolnav şi totuşi slăbea văzând cu ochii.      Vestea rea ajunse la urechile bărbatului ei, care fu foarte îngrijat când se-ntoarse acasă.      La început, Haruko san nu-i spuse nimic, de frică să nu râdă de ea; dar el o luă cu binişorul, o mângâie aşa de frumos, încât la urmă îi mărturisi totul, încercând să glumească aşa, ca să nu-l îngrijoreze prea mult pe bărbat.      El însă nu râse de loc, ci privind-o foarte serios, o întrebă :      — Pe la ce ceas vin ei? Iar ea îi răspunse:      — Întotdeauna pe la ora boului.      — Şi când pleacă?      — O dată cu răsăritul soarelui. Abia de atunci îndrăzneam să pun şi eu capul pe pernă, să mă odihnesc.      — Bine, îi spuse el; la noapte o să-i aştept să-i văd şi eu; nu-ţi fie frică.      Noaptea se ascunse după un paravan, aşteptă şi văzu şi el cum pe la ora boului, din podea, începură să iasă o mulţime de omuleţi, mici, mici de tot, care dansau şi cântau:           Cin-cin Kobakama ;      Yomo fuke sooro      Oşitţumare, hime ghimi;      Ya ton ton!           Păreau aşa de caraghioşi şi dansau atât de ciudat, încât viteazul abia se putu ţine de râs.      Când zări însă faţa nevesti-şi schimbată de groază, i se făcu milă de ea; îşi aduse aminte că fantomelor japoneze le e frică de sabie, o scoase din teacă şi începu s-o învârtească pe deasupra omuleţilor mici. Şi atunci, ce să vezi? Deodată se transformară cu toţi în scobitori!      Că nevastă-sa, cum era de leneşă, după ce se servea de o scobitoare în loc s-o ducă afară la gunoi, o arunca pe jos. De aceea, zeiţa care în Japonia îngrijeşte de curăţenia odăilor s-a supărat şi s-a apucat s-o necăjească în somn trimiţându-i scobitori pe care le vrăjise în fantome, cu gândul să o vindece de lenevie.      Bărbatu-său a certat-o; şi era biata femeie aşa de ruşinată, încât nu ştia ce să facă. L-a rugat să o ierte şi i-a făgăduit că de aici înainte se va schimba şi se va face vrednică, şi, ca să i-o dovedească, se şi apucă chiar ea să strângă scobitorile să le dea afară.      — Stai, zise bărbatul ei ; ce vrei să faci cu ele ?      — Voiam să le arunc la gunoi, îi răspunse ea nedumerită.      — Nu aşa; bagă-le pe toate în foc şi ai grijă să nu rămână nici una nearsă.      Haruko san aşa făcu. Iar după asta, omuleţii cei mici n-au mai venit niciodată să-i tulbure somnul.       VRABIA CU LIMBA TĂIATĂ        A fost cândva, de nu se mai ştie când, a fost odată un moşneag şi moşneagul avea o babă grozav de cicălitoare. Copii n-aveau; de aceea moşul ar fi vrut sa înfieze pe cineva, dar baba nu vroia în ruptul capului.      În locul unui copil moşul creştea o vrabie micuţă pe care o hrănea şi o îngrijea ca pe ochii din cap.      Baba, cât era ziua de mare, trebuia să certe pe cineva; când pe moş, când pe vrăbiuţă, de nu mai putea trăi nimeni de gura ei.      Într-o zi moşneagul era plecat la câmp să lucreze orezul, iar baba tocmai spăla şi făcuse puţină scrobeală într-o strachină roşie de lemn.      Pe când sta întoarsă spre albia de spălat, vrabia sări pe marginea străchinei şi ciuguli din scrobeală. Dar baba o zări şi repezindu-se cu o foarfecă, îi tăie vârful limbii, aruncând-o în aer şi zicându-i:      — Na ! Acum s-a isprăvit cu tine !      Sărmana păsărică, sângerând toată, îşi luă zborul în înaltul cerului.      Când se întoarse bătrânul acasă şi nu găsi pasărea, bănui ceva şi făcu mare tărăboi. Baba fu silită să spună tot, aşa cum se întâmplase.      Atunci moşneagul, mâhnit, plânse amar şi plecă în toate părţile strigându-şi odorul, dar în zadar. În cele din urmă îl socoti pierdut.      Zile şi săptămâni trecură şi moşneagul, de întristare, slăbea şi îmbătrânea tot mai mult, de se zbârcise ca o stafidă. Într-o zi, tot rătăcind prin munţi, iată că se în-tâlni cu vrabia lui dragă.      — Bună dimineaţa! zise el vesel.      Şi, spre marea sa mirare şi încântare, vrabia îi răspunse prin cuvinte; limba tăiată făcuse minunea de a-i da puterea să vorbească.      Mai întâi, aşa cum cere obiceiul japonez, amândoi făcură câte o plecăciune până la pământ, întrebându-se fiecare de sănătate. Apoi pasărea rugă pe bătrân să o viziteze în umila-i locuinţă, unde să-l cunoască pe bărbatul ei şi pe cele două fiice.      Bucuros cum nu se poate spune, moş-, neagul plecă cu vrabia spre locuinţa ei şi dădu de o căsuţă drăgălaşă, cu o mică grădiniţă de bambus, cu o cascadă micuţă, cu trepte, cu de toate, o căsuţă căreia nu-i lipsea nimic.      Doamna vrabie aduse pâinişoare unse cu dulceaţă şi miere, zaharicale şi o ulcică plină cu scrobeală caldă stropită cu zahăr, precum şi o pereche de beţişoare, care în Japonia ţin loc de furculiţă.      Domnişoara vrabie, fiica lor cea mai mare, aduse o cutie cu ceai, precum şi ceainicul, iar în vârful degetelor, o ceaşcă mare de ceai fierbinte, pe care o oferi moşului pe o tăviţă, îngenunchind, cu vorbele:      — Poftiţi. Vă rog să vă serviţi. Şi să iertaţi că e aşa de sărăcăcios ceea ce vă oferim.      Bătrânul, încântat şi fericit, mâncă din toată inima şi bău mai multe ceşti de ceai.      — S-a înnoptat şi drumul e cam rău, zise doamna vrabie cu bunăvoinţă; ră-mâneţi astă-seară la noi şi plecaţi mâine pe lumină.      Moşul ar fi vrut să plece îndată, de frica babei şi, ca să nu facă prea mare supărare prietenelor lui, cum familia vra-biei stăruia, rămase acolo toată noaptea.      Ziua următoare trecu repede, ospătându-se din belşug, jucând ţintar cu fiica cea mai mică, iar seara, ascultând, pe perne de mătase, pe doamna vrabie cântând din ghitară.      Cele două domnişoare dansară şi cântară, înveselind pe bătrân, care şi uitase de griji, de picioarele sale bătrâne, ba şi de gura babei. Parcă se simţea întinerit, atât de mare îi era încântarea în familia plină de voioşie a vrăbiilor.      A cincea zi însă, moşneagul, cu părere de rău, le spuse că trebuie să plece. Vrabia şi toţi ai ei fură tare mâhniţi, dar nu avură ce să facă. La plecare, pasărea îi dădu moşului, în dar, două lădiţe, le puse în faţa oaspetelui şi zise:      — Vă rog să alegeţi una din aste două lădiţe şi să o primiţi în dar de la noi, ca amintire a preaplăcutei vizite ce ne-aţi făcut.      Moşul, foarte stingherit, alese pe cea mai uşoară, fiind din fire modest, iar nu lacom. Mulţumi din toată inima, făcu plecăciuni cum se cere unui japonez, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă, unde ajunse cu bine.      Dar, în loc de bun-venit, baba şi începu să-l certe pentru lipsa lui îndelungată de acasă. Moşul o rugă să fie liniştită şi îi povesti cu de-amănuntul unde fusese şi ce văzuse în casa vrăbiilor. Când ajunse la lădiţă şi începu să o deschidă, baba tăcu dintr-o dată.      Înăuntru, ce le văzură ochii? Bani de aur şi de argint, bijuterii, mărgean, cristale, chihlimbaruri şi alte nestemate de tot felul. Ba şi o haină cu o pălărie cum nu s-au mai văzut, nenumărate cărţi şi alte lucruri preţioase. Mereu tot scoteau şi parcă nu mai dădeau de fundul lădiţei fermecate.      La vederea atâtor bogăţii, de lăcomie, baba uită de ceartă şi zise:      — Să ştii că mă duc şi eu la ele, ca să-mi dea şi mie un dar ca ăsta.      Moşneagul o rugă să nu se mai ducă, spunându-i că de acum încolo au, slavă Domnului, mai mult decât le trebuie pentru tot restul vieţii lor. Dar degeaba stărui, că ea nici nu voi să-l asculte. Punându-şi sandalele de paie în picioare, ca pentru drum mai lung, şi îmbrăcând chimonoul, porni numaidecât.      Când ajunse la casa vrăbiilor, începu de-afară cu vorbe linguşitoare, ca şi când n-ar fi fost ea aceea care schilodise pe biata păsărică. Domnul vrăbioi o invită, de politeţe, în casă, dar nu-i oferi decât o singură ceaşcă cu ceai, iar nevasta şi cele două fiice, nici nu se arătară.      În cele din urmă trebui să plece; dar, văzând că nimeni nu-i dă nici un dar, mai avu obrazul să ceară. Atunci pasărea iî aduse şi ei două lădiţe, una grea şi alta uşoară şi le aşeză în faţa babei, ca să aleagă.      Ea se repezi, lacomă, cântări grăbită din mână şi alese pe cea mai grea. Apoi fără ca cel puţin să mai mulţumească, plecă încântată.      Pe drum, baba o lua repede la picior, gâfâind din greu, deşi abia o putea duce. Dar era atât de grăbită să vadă ce aurării şi ce minunăţii sunt înăuntru, încât nu mai simţea nici oboseală, nici nimic.      Cum ajunse acasă, nici nu mai avu răbdare să aştepte pe moş şi se grăbi să deschidă lădiţa, ca să dea mai repede de comoară.      Dar, în clipa în care ridică capacul, ce să vezi, o dihanie îngrozitoare, în formă de caracatiţă, se aruncă asupra ei, un schelet îi înfipse ghearele osoase în faţă, iar un şarpe lung şi- păros, cu cap mare şi limbă ascuţită, sări dinăuntru şi se încolăci în jurul corpului ei, până ce baba îşi dădu sufletul.      În ăst timp, moşul, care nu bănuia nimic şi nici nu ar fi putut să-i treacă prin minte păţania grozavă a babei, se plimba fericit gândindu-se că poate atâtea bogăţii şi găteli scumpe, găsite în lădiţe, să mulţumească pe babă până într-atâta, încât să o mai îmbuneze şi să mai scape de gura ei.      Când se întoarse acasă şi îşi găsi soaţa fără suflare, se întrista ; că deşi baba fusese rea cu el şi îi otrăvise zilele cu cicăleala ei, totuşi moşul avea suflet bun şi îi fu milă de ea.      După ce bunul om îşi înmormântă nevasta, se simţi tare singurel.      Ar fi putut să îndrăgească iarăşi o pasăre, ca în trecut; dar, de data asta, cum nu mai era rimeni în jurul său, avea şi el nevoie de suflare omenească. Aşa că înfie un copil pentru liniştea bătrâneţelor sale, şi cu bogăţiile pe care le găsise în lădiţa dăruită lui de vrabie trăi fericit tot restul zilelor ce le mai avu de trăit.

C U P R I N S   Prefaţă Notă Unde-i capătul lumii ? Ochii şerpoaicei Povestea gândacilor aurii Fecioraşul-melc Casa privighetorilor Căciula "Urechi-agere" Taro cel de foc Soţia Vulpe Ulciorul fermecat Cenuşarul Acul viu, acul mort şi carul zburător Cum a răsplătit cocorul binele făcut Învârte-te, bob de mazăre Zmeura de sub zăpadă De ce e marea sărată ? Hei, crabule Koso-Koso ! De ce n-are caracatiţa oase Broasca din Kioto şi broasca din Osaka Saburo-Strachină spartă Cumplita dihanie Plici-plici Un nume lung Ştreangul negru Morişca năzdrăvană Trei comori Frumoasa din tablou Darul fecioarei lacului Paiul cu noroc Ţara oamenilor cu un singur ochi Castelul împăratului furnicilor Pânza albită cu clarul de lună Scheletul care dansează Castelul reginei pisicilor Ultimul braţ al caracatiţei Corabia fantomă Tăria dragostei de mamă Cinci tani de pământ Cum a căzut întâia zăpadă Racul-de-mare şi corbul Sculptorul şi şopârla Tânguirea păpuşilor Bursucul amator de stihuri Podul care şopteşte Clopotul încins Ultimul cântec Bătrâna ţesătoare Luna pe ram Întâmplăriie lui Iuriwaka Cântăreţul cu urechile smulse Ghiveciul cu crizanteme albe Preotul, doctorul şi dansatorul pe sârmă în iad Nemaipomenita călătorie a lui Torayan-Gură-cască Visul triunghiular Zăpăcitul Bătrânul care îndrăgea cimiliturile Samurai pe negândite Isprăvile lui Hikoici Buda de lemn şi Buda de aur Preotul şi învăţăcelul (I) Preotul şi învăţăcelul (ii) Capul de schimb Samuraiul cel mândru Cel mai mare mincinos Doi leneşi Cum a plecat nevasta de acasă Culmea zgârceniei Cum s-au schimbat plăcintele în broaşte Ba-i aşa, ba nu-i aşa Paiul din plapumă Cearta Să n-audă porumbeii Chiar dacă zboară, tot pari sunt ! Gura lumii Frumoasa din oglindă Soarele şi ciocârlia Bufniţa vopsitoare Cum s-a dus miriapodul după doctor Povestea frumoasei Hacikazuki Taro leneşul     PREFAŢA        Exact acum trei sute de ani, în timpul călătoriei sale de întoarcere din China, cărturarul român Nicolae Spătaru Milescu scria despre Japonia - ca încheiere la cartea sa Descrierea celei dintâi părţi a pământului numită Asia în care se află şi împărăţia Chinei cu oraşele şi provinciile sale - una dintre cele mai intere-' sunte relatări documentare cunoscute în literatura europeană a timpului : Descrierea vestitei şi marii insule a japonezilor şi ce se află acolo.1      Folosind cu mare grijă foarte puţinele însemnări scrise cunoscute pe atunci ale geografilor chinezi, ale lui Marco Polo sau ale unor misionari iezuiţi, dar mai ales informaţii personale, învăţatul călător ne-a lăsat o descriere plină de poezie care învăluie acele ţinuturi îndepărtate într-un nimb de mister :      „Marea şi vestita insulă a Japoniei, consemna Milescu, începe, aşa cum scriu despre ea geografii chinezi, din faţa gurilor râuluî Amur şi se întinde până departe prin faţa împărăţiei chineze. Şi uneori din împărăţia chineză până în Insula japoneză se navighează în două zile şi trei nopţi, dar de la gura Amurului este mai departe şi asta încă nu se ştie... Această insulă este stăpânită de diferiţi hani şi fiecare îşi are ţara lui şi oraşele sale, şi cel mai mare dintre toţi aceştia este cel care locuieşte în mijlocul acelei insule, într-un oraş căruia i se spune Masak1 şi pe întreaga insulă sunt până la 50 de hani. Populaţia acestei insule este foarte curajoasă atât în călătoriile pe uscat, cât şi pe mare...      Originea numelui japonezilor este chinezească pentru că chinezii i-au numit pe ei ghepuei şi ei de asemenea îşi zic ghe-puien 2, adică «răsăritul soarelui'» sau «cel dinţii sălaş al soarelui» ; iar chinezii numesc astfel Japonia pentru că statul acela este mai departe decât toate împărăţiile şi cel mai însemnat către răsărit, căci de acolo răsare soarele peste China..."      Descrierea pe care a făcut-o Nicolae Spătaru Milescu este un amestec de elemente legendare şi date reale geografice, comunicându-ne impresia că Japonia este o ţară izolată de restul lumii. Şi, de fapt, această imagine a unei lumi misterioase şi îndepărtate, despre care informaţiile - în afara cercurilor de specialişti - ajungeau rar şi mai ales sub forma scrierilor literare; al notelor de călătorie, de cele mai multe ori romanţate, sau al unor ştiri senzaţionale, a dăinuit, pentru sfera de cultură europeană, multă vreme. În secolul nostru însă, Orientul îndepărtat a început să reţină din ce în ce mai mult atenţia, iar după cel de-al doilea război mondial explozia informaţională ne-a adus în faţă o Japonie surprinzătoare, cu un popor viguros şi harnic,cu o industrie foarte dezvoltată şi o tehnologie modernă, cu o cultură străveche, superioară, într-un cuvânt ni s-au deschis nişte ferestre largi spre o civilizaţie despre care până atunci se ştia mai puţin.      În ceea ce priveşte cultura orală japoneză, datele pe care le avem sunt încă foarte sumare şi-orice contribuţie la cunoaşterea vieţii obişnuite de fiecare zi, a modului de a munci, de a gândi, de a simţi şi de a se purta al japonezilor, ne va ajuta să-i cunoaştem mai bine în ceea ce le este specific.      Antologia de proză populară japoneză, pe care „Biblioteca pentru toţi" o prezintă în volumul acesta, este din toate punctele de vedere binevenită. Nu numai că ea ne oferă un număr de basme, povesti şi povestiri deosebit de frumoase şi care dezvăluie preţioase virtuţi artistice, dar ne ajută totodată să înţelegem şi faptul că folclorul japonez, în genere cultura populară japoneză, ne este nu numai accesibilă dar şi apropiată ca sensibilitate. Ea are nenumărate puncte de contact cu cultura orală a altor popoare din zona răsăriteană şi chiar din aria europeană, bineînţeles exprimate în forme specifice, care o fac părtaşă la procesul de îmbogăţire a culturii orale a omenirii. Astfel se risipesc, printr-un contact direct, multe din misterele care alcătuiau cu ani în urmă prejudecata izolării Japoniei de viaţa spirituală a celorlalte popoare. Cunoaşterea şi studierea competentă a faptelor şi elementelor de cultură populară orală a diferitelor popoare contribuie astfel în cel mai înalt grad la clarificarea procesului de circulaţie a culturii de la un popor la altul, ajută la stabilirea şi conturarea caracteristicilor etnice şi zonale în cultura orală a popoarelor, la luminarea unor perioade din istoria omenirii pentru care nu s-au găsit încă documente materiale. De aici şi importanţa crescândă care se acordă în toată lumea culegerii şi studierii faptelor de cultură populară orală.      Interesul pentru culegerea şi studierea sistematică a basmelor populare a apărut în Japonia odată cu tipărirea celei dintâi colecţii de naraţiuni populare autentice, făcută de Kunio Yanagita în anul 1910. Fiind inspector în Ministerul Agriculturii - pe când se afla cu treburile funcţiei sale într-un district al Japoniei, Tono, ca mare iubitor de folclor şi interesat de tradiţiile populare săteşti - Kunio Yanagita a întâlnit un ţăran care l-a cucerit cu talentul său de povestitor. L-a ascultat, a transcris apoi toate poveştile pe care ţăranul i le-a spus şi le-a tipărit. Interesul. pentru cercetarea naraţiunilor şi tradiţiilor populare fusese stârnit. De atunci mulţi cărturari de vază japonezi s-au alăturat acţiunii de culegere şi cercetare a literaturii populare orale, printre aceştia un loc de seamă ocupând şi Keigo Seki, colaborator şi prieten al lui Yanagita. Astăzi, în Japonia se află culese în jur de 25.000 de naraţiuni populare, mare parte tipărite în diferite colecţii, dintre care colecţia tipărită de Editura Miraisea din Tokio, în anii 1958-1962, numără 42 de volume - pentru fiecare judeţ al ţării câte un volum, în ceea ce priveşte lucrările cu caracter ştiinţific, sunt binecunoscute Clasificarea şi catalogul basmelor japoneze. tipărită între 1950 şi 1958 de Keigo Seki, în care se găseşte şi un index de tipuri de naraţiuni deosebit de preţios, ca şi lucrarea lui Hiroko Ikeda, un Catalog al tipurilor ţi motivelor din literatura populară japoneză, scris în anul 1955, ca disertaţie de doctorat. Dar ceea ce mi se pare foarte interesant este faptul că cercetă- torii japonezi au ajuns la concluzia revelatoare' că 80% din basmele japoneze corespund tipurilor consemnate în Catalogul Aarne-Thompson pentru aria de cultură indo-europeană, infirmând încă o dată prejudecata izolaţii insulare a culturii populare japoneze.      Contactul oamenilor de cultură şi scriitorilor japonezi cu poveştile, legendele, povestirile şi snoavele populare este în Japonia extrem de vechi. Faptele dovedesc astfel că multe motive narative care se găsesc astăzi în basmele japoneze au fost consemnate în scris, încă din secolele al Vll-lea şi al VlII-lea, în cunos-. cutele colecţii de documente Kogiki şi Nihonişioki.      Kogiki este cea dinţii carte scrisă în limba japoneză şi care s-a păstrat. Ea a fost terminată în anul 712 şi conţine mituri ce stau la baza credinţelor Şinto, bazate pe contemplarea naturii, - astre, munţi, ape, animale şi plante -, prin care se pretinde că vorbesc zeii şi care la rândul lor sunt personificate şi zeificate, şi pe cultul strămoşilor. În Kogiki sunt scrise şi cronicile vechi, care explică geneza lumii după credinţele populare, precum şi presupusa legătură dintre divinităţile poporului şi dinastia imperială. Cartea este o compilaţie de felurite naraţiuni, scrise probabil de cărturarii şi recitatorii instruiţi în şcolile şi universitatea întemeiate de mikadoul Tenki (622-671).      Nihonşioki este scrisă în limbile chineză şi japoneză de un savant cu numele Yasumara, după cum i-a fost dictată de un vestit recitator, Hiyeda no Are ; despre acesta se spune că avea o memorie atât de bună, încât „putea să povestească tot ce-i trecea prin faţa ochilor şi să ţină minte tot ce-i suna în urechi". Cartea a fost terminată în anul 720 şi cuprinde, asemenea cărţii Kogiki, mituri, legende, poezii, precum şi date în legătură cu istoria Japoniei până în anul 697. Din punct de vedere literar, Nihonşioki este mai bine scrisă, fiind în multe privinţe superioară culegerii anterioare.      Şcolile despre care am amintit şi cărţile scrise în epoca respectivă erau însă destinate, şi au servit multe secole după aceea, clasei privilegiate a samurailor, ştiinţa de carte începând să pătrundă în mase abia în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, atât colecta Kogiki cât şi Nihonşioki fiind alcătuite pe motive narative mitice, cuprind numeroase elemente de cultură populară orală, unele cu circulaţie universală.      Din aceste străvechi anale se pot desprinde datele legendare ale istoriei Japoniei, dar se poate urmări şi felul cum s-a născut şi s-a dezvoltat cultura populară japoneză, sub diversele ei aspecte şi părţi constitutive, izvoarele de unde s-a inspirat, între, care trebuie menţionată în primul rând cultura prestigioasă a poporului chinez, care avea documente scrise încă de acum patru mii de ani şi care a început să alcătuiască anale încă de acum două mii opt sute de ani - fapt unic în cultura universală.      Referindu-se la caracterul şi sorgintea elementelor de cultură japoneză, Nicolae Milescu semnala apropierea de ceultura chineză ca şi diferenţierea care s-a produs în funcţie de specificul spiritual al poporului japonez. „Limba japonezilor, scria marele nostru cărturar, se deosebeşte în totul de limba chineză, însă în ce priveşte credinţa, învăţătura şi scrierea, totul au luat de la chinezi, doar că în scriere japonezii au făcut multe adăogiri din pricina deosebirii fireşti de limbă. La ei se poartă haine la fel cum purtau vechii chinezi, haină largă cu mâneci lungi şi largi, iar ceea ce scrie oarecine l, că din chinezii surghiuniţi şi-au făcut începutul locuitorii japonezi, este totul minciună, căci niciodată chinezii nu scriu aşa ceva..."      Presupunem a fi un scriitor iezuit.      În legătură cu începuturile istoriei poporului japonez, Milescu da mai mult credit geografilor chinezi, reproducând şi una din legendele privitoare la întemeierea statului japonez. După această legendă, „...vestitul şi viteazul împărat Ksi2, după ce a cucerit toată China şi i-a supus pe mongoli şi alte state învecinate, a trimis flota pe mare şi a cucerit toate insulele din mare şi chiar India, iar când s-a văzut el cu atâtea biruinţe în glorie şi slavă, a început să se gândească cum să găsească pentru el vreo rădăcină, ori alt leac, pentru ca să nu mai moară niciodată, dar nu a găsit nimic. De multe ori şi astăzi unii chinezi naivi se căznesc cu asemenea treabă, deoarece ei nu cred în învierea morţilor.      Apoi, în vremea acelui împărat Ksi, a fost un voievod al luptătorilor de pe mare, care, din întâmplare, a ajuns în Insula japoneză şi a văzut cât de frumos este pământul acela şi că pe el trăiesc puţini ţărani. Şi astfel s-a gândit să-l înşele pe împăratul chinez Ksi şi să-şi făurească pentru sine un titlu împărătesc şi să-şi dobândească o împărăţie veşnică. Şi venind la împărat, i-a spus că a găsit pe mare, departe, o insulă, un pământ nou, pe care s-ar putea afla cu adevărat leacul acela care-i face pe oameni nemuritori. Trebuie însă să-i dea trei sute de feciori şi trei sute de fecioare, căci aşa e hotărât de Dumnezeu, că fără atâţi tineri şi fecioare nu-i cu putinţă să se dobândească acel leac.      Şi astfel împăratul Ksi s-a încrezut în vorbele omului aceluia, pentru că era tare doritor de lucrul acesta şi se temea de moarte ca de un mare duşman ; iar de atunci .îndată a poruncit împăratul să facă o flotă de mare, să strângă oşteni şi pe tinerii şi pe fecioarele acelea şi să plece în mare grabă. Şi voievodul luând ostenii şi oamenii a pornit spre ţara aceea şi fără să-i pese de leac, a început a clădi oraşe şi a se aşeza în acea ţară plină, de argint şi de roade, ajungând el astfel cel dintâi han japonez, iar de la acela împărăţia s-a mărit..."      Legenda are corespondenţă şi în tradiţia orală japoneză, unde se vorbeşte despre un anume Gimu, care, în fruntea unei armate de cuceritori, şi-a aşezat reşedinţa ca cel dintâi împărat în provincia Yamato, venind din insula Kiuşiu, de mult, de mult... ; iar unii cercetători consideră că japonezii ar fi la origine din ţinuturile de nord ale Asiei, de alt neam decât chinezii. Cert este că primul document despre învăţarea limbii chineze de către japonezi este un document din anul 405 e.n., în care se spune că un prinţ imperial japonez avea ca profesor de limba chineză pe un învăţat corean, pe nume Van-ghin.      Literatura scrisă japoneză poate fi cunoscută însă în evoluţia ei doar cu începere din secolele VI-VII, datorită celor două cărţi amintite mai sus, cu toate că rădăcinile ei se întind mult mai departe în timp, în tradiţia orală a unui trecut îoarte îndepărtat. De aceea nu este deloc surprinzător ca, pe lângă compoziţiile poetice vizibil făcute de cărturari, mânuâtori ai condeiului şi cititori de alte scrieri poetice, să găsim şi texte transcrise din literatura orală, cântece cu puternică rezonanţă populară, legende, tradiţii, basme, cu trăsăturile lor caracteristice imprimate de circulaţia orală până în momentul în care au fost consemnate în scris. Sunt documente deosebit de preţioase, pentru că ne fixează, ia o dată anumită, nişte variante ale unor producţii literare în permanentă mişcare prin circulaţia orală şi ne înlesnesc nisle confruntări de motive narative în două sau mai multe ipostaze : aceea de la data când au fost consemnate în scris, şi cea actuală, răstimp de peste un mileniu, în care producţiile literare respectiva au continuat să circule în tradiţia orală. Astfel, un document de creaţie spirituală capătă consistenţă materială şi devine apt pentru considerarea istorică a faptelor de cultură bazate În generai pe documente scrise.      Aceste basme, legende, poveşti şi poezii mai scurte sau mai întinse, deşi milenare şi create de un popor aflat la zeci de mii de kilometri depărtare, ne cuceresc prin frumuseţea lor şi prin bogăţia de sentimente care şterg distanţele, lăsând să se manifeste apropierea spirituală, care sugerează multe puncte de contact îţi simţire, în reprezentări artistice, în ceea ce este general uman.      Iată cum, pentru cei care cunosc basmul popular românesc al balaurului cu şapte capete, sau pentru cei care cunosc doar legenda lui Perseu şi a Andromedei din mitologia greacă, o poveste japoneză scrisă în secolul al Vll-lea al erei noastre nu mai are nimic exotic şi nici îndepărtat, decât în măsura în care citind-o o raportăm la distanţele geografice :      „Se spune că zeul Haya-susa-no-vo, fiind izgonit din cer din pricina purtării sale urâte, a coborât pe pământ şi ajungând pe malul unui râu din provincia izdumo, a văzut plutind pe apă Un beţişor cu care se mănâncă. Atunci, luminăţia sa Haya-susa-no-vo, gândindu-se că în susul apei trebuie să locuiască oameni, a pornit să-i caute şi a găsit un bătrân şi o bătrână care erau aşezaţi de o parte şi de alta a unei fete tinere şi care plângeau.      - Cine sunteţi voi ? Bătrânul răspunse :      - Slujitorul vostru, pe care îl vedeţi, este o zeitate a pământului şi numele său este Acinazuci, fiul marelui zeu al muntelui. Numele soţiei mele este Tenâzuci, iar fiica mea se numeşte Kucinadehime.      - Dar de ce plângeţi ? Bătrânul răspunse :      - Am avut opt fete, dar şarpele „De-opt-ori-despicat" din Kochi vine în fiecare an şi le mănâncă. Acum este timpul venirii sale şi de aceea plingem.      - Spune-mi cum arată şarpele, spuse Haya-susa-no-vo.      - Ochii lui sunt roşii, asemenea coacăzelor de iarnă. Are un trup cu opt cozi şi opt capete, iar corpul îi este acoperit cu muşchi de pădure, cu cedri şi cu pini, întinzându-se peste opt dealuri şi opt văi.   Pântecul îi este sângeriu şi când îj priveşti pare cuprins de flăcări.      Atunci luminăţia sa Haya-susa-no-vo îi spuse bătrânului:      - Dacă fata aceasta este a ta, vrei să mi-o dai mie ? Cu vocea plină de respect bătrânul spuse :      - Nu vă cunosc onorabilul nume.      - Sunt fratele cel mai mare al zeiţei soarelui şi am căzut din cer, răspunse Susa-no-vo.      Atunci, zeităţile Acinazuci şi Tenâzuci spuseră :      - Dacă este aşa, ţi-o dăruim cu plecăciune. Haya-susa-no-vo a luat îndată fata şi a preschimbat-o într-un pieptene cu mulţi dinţi pe care l-a înfipt în păr şi a spus divinităţilor Acinazuci şi Tenâzuci :      - Pregătiţi nişte sake (rachiu de orez) cu o tărie de opt ori mai mare. De asemenea faceţi aici de jur împrejur un gard mare, să aibă opt porţi, iar lângă fiecare poartă să fie opt postamente, pe fiecare postament să fie un vas pentru sake, şi fiecare vas să fie umplut cu sake cu o tărie de opt ori mai mare. Pe urmă aşteptaţi.      Făcând toate preparativele după porunca stăpânului, au început să aştepte. Atunci, într-adevăr, şarpele cu opt capete a venit şi vârându-şi fiecare cap în câte un vas a început să lipăie rachiul, îndată s-a îmbătat şi toate capetele au adormit. Atunci Haya-susa-no-vo trase de la brâu sabia lungă de şase coţi şi omori şarpele, iar râul se umplu de sânge. Dar, când a lovit şarpele peste mijloc, gura paloşului i s-a rupt. Foarte mirat, l-a străpuns şi l-a tăiat în două. În pântecele şarpelui era o sabie mare şi ascuţită. Haya-susa-no-vo a luat sabia aceea şi socotind că este un lucru rar şi ne mai întâlnit, a dus-o în dar zeiţei soarelui. Este sabia cea mare Kusa-naghi".      Poate că din lectură se simte oarecum stilul uşor manierist, dar nu trebuie să pierdem din vedere că, deşi textul a fost scris după o legendă orală în secolul al Vll-lea sau al VIH-lea, cel care l-a fixat aparţinea unei categorii sociale care vorbea în felul acesta - manierism specific literaturii japoneze şi cultivat în special de categoria socială a samurailor.      În poezie, exprimarea este mai spontană, şi versul a ferit textul de schimbări intruse. În Manyoşiu, o colecţie de versuri din secolul al IX-lea, se află o baladă populară - i-am spus noi - dintre cele mai vechi (desigur mult mai veche decât colecţia, însăşi) şi care, deşi tradusă în proză, îşi păstrează tot farmecul poetic şi prospeţimea naraţiunii :      „Intr-o zi ceţoasă de primăvară, m-am oprit din plimbare pe ţărmul din Suminoye. Şi pe când priveam la bărcile de pescari ce se legănau, mă gândeam la povestea de demult despre Uraşima din Mizunoye, care, mândru de îndemânarea lui în a pescui tonul şi calcanul, nu se întorsese din larg de şapte zile, ci continua să vâslească pe ocean dincolo de zare. Acolo i-a fost dat s-o întâl-nea&că pe fata zeului mării. Şi-au jurat credinţă şi au pornit-o spre ţara nemuririi. Mână în mină au intrat amândoi într-o minunată locuinţă chiar în palatul zeului mării. Acolo ar fi putut să rămână pentru totdeauna fără să îmbătrânească, fără să moară niciodată, dar necugetatul acestei lumi îi vorbi astfel soţiei sale : «Aş dori pentru puţin timp să mă întorc la mine acasă şi să vorbesc cu tata şi cu mama ; mâine mă voi întoarce». Astfel vorbi, şi soţia sa răspunse : «Dacă vrei să revii în ţara nemuririi şi să mai vieţuieşti cu mine ca şi până acum, bagă bine de seamă cum ai să deschizi această cutie». A stăruit mult asupra acestui sfat. Uraşima întorcându-se la Suminoye, îşi căută cu privirea locuinţa, dar nu zări nici o casă ; îşi căută atunci cu ochii satul, dar nu văzu nici un sat. Foarte mirat, i se năzări un gând : «în timpul celor trei ani de când am plecat, casa n-ar fi putut să dispară fără să rămână măcar gardul. Dacă aş deschide puţin caseta, oare n-aş putea s-o văd ca -mai înainte ?» Spunând acestea el întredeschise preţioasa casetă, din care ţâşni un nor alb, care porni întinzându-se către ţara nemuririi. El alergă, strigă, îşi fâlfâi mânecile, se rostogoli la pământ şi-şi lovi picioarele unul de celălalt, îndată inima i se topi ; zbârcituri i-au acoperit trupul care fusese aşa de tânăr ; părul, care fusese aşa de negru, i-a albit; îndată i-a pierit şi răsuflarea. În sfârşit, viaţa l-a părăsit... Şi iată, acolo, se afla altădată coliba lui Uraşima din Mizunoye." Plină de un puternic dramatism, mai ales încheierea ne poartă cu gândul spre basmul românesc : Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte povestit de Petre Ispirescu, ca şi spre legenda celtică a întoarcerii lui Osian în şesurile Erinului. Eroul, pornit în căutarea unei vieţuiri mai depline, dacă nu-şi poale regăsi legătura cu spiţa neamului său - în toate trei poveştile : casa - atunci se spulberă, dispare. Metafora este la fel de puternică în toate cele trei cercuri de cultură populară, deşi distanţele în timp şi spaţiu între cele trei creaţii sunt apreciabile.       Caracteristic pentru cultura veche japoneză este însă marea abundenţă a poeziei. Poeţii, printre care şi multe femei, se numără cu miile încă din secoâele VIII-X. Încurajarea poeţilor venea în primul rând din partea împăratului sub patronajul căruia se organizau din cind în când concursuri de poezie. Cele mai Bune poeme erau adunate în volume, iar autorii care aveau câte douăzeci sau treizeci de piese într-o astfel de antologie, se bucurau de mare prestigiu. Astfel, Colecţia celor zece mii de jile sau Manyoşiu, care a fost alcătuită în secolul al IX-lea, cuprinde peste 4.000 de poezii scrise de o legiune de poeţi în secolele al VH-lea şi al VlII-lea. În ele cititorul găseşte o atmosferă specifică, izvorâtă din permanenţa unei culturi orale pregnante, de care poeţii nu au putui face abstracţie, cu toată cultura lor cărturărească din şcolile imperiale şi cu toa^ă apartenenţa lor la o anumită clasă socială, atmosferă pe care am intuit-o şi în literatura de provenienţă orală.      Şi dacă poezia cultă a fost apanajul cărturarilor încă de la începuturile literaturii japoneze, cultura orală populară s-a exprimat cu predilecţie în naraţiuni din toate speciile, păstrându-şi caracterele oralităţii chiar şi atunci când, fiind receptate şi consemnate de cărturari, aceştia le-au imprimat personalitatea lor artistică, potrivit talentului lor şi condiţiilor social-istorice din timpul când au făcut transcrierea piesei respective. În .ele se comunică mai simplu, mai direct, faptul de cultură orală încărcat de toate semnificaţiile trăirii lui, în realităţi comparabile imediat, într-o poveste scrisă în a doua jumătate a secolului al X-lea este relatată cu căldură şi duioşie o întâmplare - poate imaginată doar în coordonatele ei secundare - căreia îi găsim o reflectare peste timp şi spaţiu în tezaurul legendar românesc.           „Trăia odată, în provincia Tu, o fată tânără de care se îndrăgostiseră în acelaşi timp doi tineri. Unul, Mubara, locuia în aceeaşi provincie, celălalt, Cinu, era din provincia Izumi.      Aceşti doi tineri însă erau de aceeaşi vârstă şi foarte asemănători la chip şi la statură. Fata se gândea să-l aleagă drept soţ pe acela care o iubea mai mult, dar nici în dragostea lor pentru ea nu se vedea vreo deosebire. Când se însera, tinerii veneau împreună, iar când îi aduceau vreun dar, acestea erau asemănătoare. Nu se putea spune că vreunul dintre ei l-ar fi întrecut pe celălalt, încât tânără se afla într-o mare încurcătură. Dacă ei şi-ar fi arătat în mod grosolan sentimentele, fata i-ar fi îndepărtat pe amândoi. Dar cum zile şi luni în şir şi unul şi celălalt veneau doar până la uşa ei şi-i mărturiseau dragostea, atenţia lor o făcea nefericită. Şi cu toate că nu au fost niciodată încurajaţi, amândoi continuau să vină cu darurile lor asemănătoare.      Părinţii fetii îi spuneau :      - Este păcat că lunile se scurg după luni şi anii se scurg după ani în acest chip nepotrivit. Este stânjenitor să asculţi suspinele acestor doi tineri şi totul fără nici un rezultat. Dacă te-ai căsători cu unul din ei, dragostea celuilalt ar înceta.      Tânără fată răspundea :      - Tot aşa gândesc şi eu, dar sunt dureros de încurcată văzând asemănarea dragostei lor. Ce pot face?      Pe vremea aceea, oamenii trăiau în corturi pe malul râului Ikuta. Părinţii fetei trimiseră să-i cheme la ei pe cei doi îndrăgostiţi şi le spuseră :      - Fiica noastră este în mod dureros încurcată de asemănarea dragostei pe care voi - tineri domni - i-o mărturisiţi amândoi. Dar noi dorim să luăm astăzi o hotârâre într-un fel sau altul. Unul din voi este străin, venit dintr-un ţinut îndepărtat. Celălalt, care este localnic, şi-a dat şi el multă osteneală. Purtarea voastră a amândorura este privită de noi cu toată prietenia. Amândoi tinerii au ascultat cele spuse cu o bucurie respectuoasă. De aceea, continuară părinţii, vă cerem să ochiţi cu arcurile voastre păsările acestea de apă care înoată pe râu. Vom da mâna fiicei noastre aceluia care va ochi una din ele.      - O idee minunată ! spuseră tinerii, dar când au tras cu arcul, unul a nimerit capul şi celălalt coada aceleiaşi păsări. Văzând aceasta, tânără fată, mai încurcată ca niciodată, strigă :                Obosită de viaţă           Vreau să mă arunc           În râul Ikuta           În ţara lui Tu.           Ikuta (câmpul vieţii) pentru mine           Este doar un nume           Şi nimic mai mult.           Cum rosti aceste vorbe fata se şi aruncă în valurile care se rostogoleau la picioarele cortului. La strigătele disperate ale părinţilor, cei doi tineri s-au avântat îndată în apa fluviului în acelaşi loc. Unul a prins corpul fetii de un picior, celălalt i s-a agăţat de braţ şi amândoi au murit împreună cu ea. Părinţii, nebuni de durere, i-au pescuit corpul şi i l-au acoperit cu lacrimi şi bocete. Părinţii celor doi îndrăgostiţi veniră şi ei şi ridicară morminte de fiecare parte, a gropii tinerei fete. Dar când a sosit momentul îngropăciunii, părinţii tânărului din ţinutul Tu se împotriviră zicând :      - Este drept şi potrivit ca un om din această provincie să fie îngropat în acest loc. Dar cum putem îngădui ca un venetic să fie îngropat în pământul nostru ?      Astfel părinţii tânărului din provincia Izumi au adus cu bărcile pământ din ţara lor şi, într-un sfârşit, îşi îngropară fiul. Mormântul fetii este la mijloc, iar cele ale îndrăgostiţilor de fiecare parte, aşa cum se pot vedea încă şi astăzi".      În povestea românească, sâmburele narativ este oarecum deosebit, însă valoarea metaforică este asemănătoare cu a legendei populare japoneze :      Deasupra oraşului Sinaia, în munţii Bucegi, sunt două stânci numite Jepi, printre care se prăvăleşte cascada Urlătoarea. Se spune că Jepii au fost doi fraţi gemeni care se îndrăgostiseră de aceeaşi fată. Aceasta, fiindcă era în încurcătură şi nu ştia pe care să-l aleagă de bărbat, a spus că va fi soţia celui care-o va scoate din prăpastie, şi s-a aruncat în gol, dar s-a prefăcut în aceeaşi clipă în cascadă. Fraţii au împietrit amândoi de uimire. Mama celor doi tineri, îndurerată, s-a aruncat pe cele două pietre şi le-a cuprins în braţe. S-a prefăcut şi ea în muşchiul care acoperă cele două stânci, feciorii ei.      În colecţia pe care o prefaţăm, nu toate povestirile sunt de strictă autenticitate orală. O bună parte din ele sunt repovestiri culte ale unor motive narative orale, făcute cum am văzut, fie cu multe secole în urmă, fie la date mai apropiate. Lucru pe care un specialist îl poate observa îndată, deşi deosebirile dintre naraţiunea autentică şi cea prelucrată se şterge, în general, prin traducere şi adaptare. Trecându-se povestirea dintr-o limbă în alta, nu se pot reda întocmai calitatea şi stilul piesei originale, fie din pricina unor expresii specifice, a căror traducere este dificilă, fie pentru că unele noţiuni, deşi asemănătoare în limbi diferite, poartă totuşi alte semnificaţii, care nu se potrivesc cu modul de gândire al celor ce vorbesc cealaltă limbă. Oricum, din redarea fidelă a firului dramatic al povestirii, din înlănţuirea situaţiilor în care sunt puse personajele, din evocarea unor relaţii şi circumstanţe oarecum comune în cultura orală a tuturor popoarelor, lectura povestirilor din antologia de faţă devine emoţionantă. În poveştile prezentate ni se dezvăluie sensibilitatea artistică a unui popor, ni se înfăţişează chipuri de oameni simpli, cu gânduri, preocupări şi simţiri general umane, chiar dacă uneori formulările poetice sunt neobişnuite. Citind aceste povestiri, distanţele geografice pier, se face o apropiere spirituală între cei care citesc şi cei care au povestit, timpul se opreşte în loc.      Când în anul 1677 Nicolae Spătaru Milescu a scris pe hârtie povestea despre o fată de împărat care a acceptat să se mărite cu un monstru pentru că tatăl său o făgăduise, şi ea era datoare să-i respecte cuvântul şi rangul, a stabilit un document preţios pentru înţelegerea circulaţiei în timp şi spaţiu geografic a acestui motiv narativ atât de frecvent în basmele populare europene. Povestea din antologie cu fecioraşul melc al celor doi bătrâni singuratici, fecioraş mic cât unghia, ne arată cât de strânsă este în oralitate legătura între zone foarte îndepărtate şi cum gândârea etică populară are corespondenţe spirituale peste graniţe şi distanţe. Respectul şi ascultarea filială este considerată în acelaşi mod pe toate latitudinile şi longitudinile. Este o trăsătură morală impusă la experienţa traiului în colectiv. Ajutorarea aproapelui, atunci când o poţi face fără precupeţire, este de asemenea o trăsătură a umanităţii. Basmul cu căciula „Urechi-agere" este plin de gingăşie şi generozitate : un moşneag sărac, mergând printr-o pădure a găsit o căciulă veche. Când a pus-o pe cap şi-a dat seama că a început să înţeleagă limba tuturor vietăţilor şi plantelor. Ascultându-le cum vorbeau, a aflat pricina necazurilor, unor oameni şi ducându-se la faţa locului, a îndreptat răul, fiind răsplătit din plin.      În basmele japoneze totuşi sensul fantasticului este foarte puţin pronunţat. Ele au o accentuată trăsătură realistă prin raportarea directă la viaţa cotidiană a colectivităţii respective. În general, în basmele autentice, eroii fac parte din categoria socială cea mai numeroasă, a ţăranilor, pescarilor. Când avem de a face cu eroi din alte categorii sociale, putem să ne gândim că este vorba de o prelucrare.      Traducerea basmelor din această antologie, făcută după o colecţie de basme japoneze tipărite în limba rusă, mijloceşte cititorilor cunoaşterea unei lumi de gândire şi simţire care, până de puţină vreme, pentru noi era învăluită ca într-o ceaţă din pricina marii depărtări. Culegerea de faţă constituie un argument în plus pentru a ne convinge că în circulaţia faptelor de cultură orală nu există bariere, că esenţa gândirii umane este pe tot pământul aceeaşi, înfrăţind spiritele în frumos.   NOTA privind ortografierea numelor proprii şi a cuvintelor japoneze prezente în culegerea de faţă           Japonezii utilizează în viaţa de toate zilele patru feluri de caractere : KANGI (ideografele preluate de la chinezi - KAN = CHINA, GI = literă - prin secolul al IV-lea) ; HIRAGANA şi KATAKANA (inventate prin secolele YIII-IX, prin simplificarea kangilor ; sunt semne cu valoare fonetică) şi ROMAGI (- litere venite de la ROMA).      ROMAGI sunt utilizate în scrierea numelor de străzi, îa unele texte ştiinţifice, în dicţionare etc. şi, în general, pentru transcrierea cuvintelor japoneze. Există mai multe variante pentru redarea unora dintre sunete (ş, ţ, ci, ghe, etc.). Americanul Hepburn (1867) a introdus un sistem - astăzi cel mai larg utilizat - care corespunde pronunţării de- către ahglosaxoni a literelor latine. O variantă o constituie sistemul japonez KUNREI, alta KUNREI modificat.      Noi utilizăm un sistem de transcriere fonetică, pornind de la regulile româneşti de pronunţare a literelor latine. Aşadar, toate cuvintele din cuprinsul cărţii se vor citi simplu, vocalele ca şi în româneşte (cele duble le-am însemnat cu două vocale), consoanele cu-valorile lor : c urmat de i se va citi oi, urmat de e se va citi <ce, g urmat de c se va citi ge etc.      XXI      Pentru a da posibilitate unei comparaţii, indicăm mai jos diferenţele existente între diversele sisteme : J      Sistemul      Diferenţe în : "      Sistemul românesc fonetic modificat . Hepburn           În sistemul Kunrei nemodificat vocalele lungi aa, ee, oo şi uu sunt scrise : î, e, 6, şi u ; H este scris ii ; n este scris n.      Deci : în diverse cărţi, vom putea întâlni scris, spre exemplu, numele celui mai înalt munte din Japonia în diverse feluri : FUGI, FUJI, FUZI, iar atunci când se face preluarea după limba rusă : FUDZI. Toate se vor citi : FUGI.      Având în vedere foloasele practice ale unei pronunţări corecte, am optat pentru sistemul fonetic, familiar unui vorbitor de limbă română.   Liviu Petrina