Ileana Vulpescu

CAPITOLUL UNU «„De multe ori te bucuri prea devreme şi te căieşti prea târziu”. De ce mi-o fi venit gândul ăsta? Eu de bucurat nu m-am bucurat niciodată, nici prea devreme, nici târziu, nici prea târziu. Pentru că nu ştiu să mă bucur. Şi de râs, râd foarte rar. Am citit cândva, într-o carte, că omul plânge mult mai uşor decât râde; în consecinţă, unui autor dramatic îi e mult mai uşor să compună o piesă care să-ţi stoarcă lacrimi decât una care să te facă să râzi. Comedia aproape c-a dispărut şi nu doar pe la noi, pe-aici, prin Est, pe la „boşimani”, dar peste tot, şi la ăia îmbuibaţi şi occidentali! Să-mi caut motiv de căinţă? N-am făcut nimic reprobabil. M-am măritat o dată, îndrăgostită fiind. Aveam nouăsprezece ani, săraca de mine. Şi pân-atunci nu mă plimbasem cu nimeni de mână. Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfârşitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar înainte de-a o naşte pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăţi, mereu flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului, speriată să nu rămân fată bătrână, m-am măritat degrabă. Nu pot să spun că nu eram îndrăgostită de Alexandru când l-am luat, dar argumentul decisiv era teama de-a nu rămâne fată bătrână. Alexandru m-a lăsat, fiindc-a făcut o pasiune pentru-o actriţă, ce e drept talentată şi frumoasă. A doua oară m-am măritat cu cel mai vechi prieten al meu. A mers bine, chiar foarte bine căsătoria noastră, până i-a plecat lui Tudor băiatul în Statele Unite. Tudor a-nceput să bea. A dat Dumnezeu şi-a rămas şi el în Statele Unite. Cu Tudor m-am măritat, fiindcă treceam printr-o pasă proastă şi, probabil, ca să dau o tentă optimistă existenţei mele. Când m-am măritat cu Tudor, mi-am amintit o replică-a lui Alexandru Bujor, în legătură cu Ileana Sachelarie: „Toate cărţile ei sunt atât de triste. Totul e-un eşec. E obositoare lipsa asta, sărăcia asta lucie de fericire”. Nu mai are nicio importanţă de ce-am făcut-o. Ca să mă conformez reţetelor date producătorilor de la Hollywood, de înaltele autorităţi de stat americane, pe vremea crizei din ’29-’33: happy end! Era şi-aşa lumea demoralizată, ce s-o mai fi demoralizat şi cu filmele. Trebuia să-nvingă binele, virtutea, cinstea. Îi înţeleg pe unii care, zicând „ca-n filme”, se gândesc la ceva ce n-are nicio legătură cu platitudinea deprimantă şi coruptă a realităţii. Deci, m-am măritat a doua oară pentru a ilustra ideea happy-end-ului! A speranţei atât de constructive! Atmosfera asta de şedinţă – începe în zece minute – îmi stimulează apetitul de autobiografie. Că, altminteri, din ce să mi se tragă rememorările astea? Aşa, tam-nisam, hai să ne numărăm boabele vieţii! Ne-a invitat şi pe nemembri: „şedinţă cu toţi oamenii muncii din Institut”. Lipseşte Otilia, chimista noastră, marea noastră specialistă în SIDA, amanta profesorului. El abia-şi mai trage sufletul la „Elias”. Otilia stă de-o parte a patului, doamna Profesor, de cealaltă. Când o muri, săracul, o să-i închidă probabil una un ochi, alta ălălalt ochi. Iar el o să scape de-amândouă. Minte, săracul, a avut, dar n-a fost toată bună. În materie de femei – n-a avut nici cât o bibilică. Am şi-nceput să vorbesc despre el la trecut. Sforarii noştri îl socotesc şi-ngropat, că se-agită fiecare cum poate, pe sus. Mie puţin îmi pasă. Dac-am scăpat nedată afară, când a rămas Tudor în Statele Unite, înseamnă că de-aici o să mănânc pensie».   *   Ana Rotaru-Melinte, secretara de partid pe Institut, vorbea cu Valentina Presură şi cu Mioara Ploscaru. Le sugera să ia cuvântul şi cam ce să spună, că aşa mergeau lucrurile în ultimii ani, de când se domolise entuziasmul revoluţionar. Ana Rotaru-Melinte, femeie deşteaptă, bună profesional, cultivată şi civilizată, beneficiară a tot felul de burse prin străinătate, ştia să se facă agreată şi de forurile de partid şi de oameni, pe care nu-i asuprea nici cu vigilenţa, nici cu vreun manifest spirit de partid. Luările de cuvânt, la care nu se mai înghesuia nimeni în ultimii ani, se aranjau a l’amiable, între secretara de partid şi vorbitori, şi totul mergea ca pe roate. Lumea-şi văzuse sacii-n căruţă şi-acuma picotea liniştită la şedinţele de partid. Cine-avusese să se-aranjeze se-aranjase, adică se văzuse membru; cine putuse se băgase în B.O.B., îşi aranja plecări în Occident, iar cei care, dintr-un motiv sau dintr-altul, rămăseseră de căruţă, stăteau liniştiţi, luându-şi gândul de la burse şi de la simpozioane prin ăle străinătăţi. Se mulţumeau să-şi facă meseria mai conştiincios ori mai puţin conştiincios: ca şi ceilalţi. Cel mai mare maestru al burselor, al simpozioanelor, al schimburilor de experienţă, al croazierelor, cel despre care aflai că e plecat când în Spania, când în Anglia, când în Canada etc., fără ca plecarea să-i fie analizată în B.O.B., al cărui aviz trebuia să existe măcar de ochii lumii, acest campion era Titus-Livius Calomfir. Plecările astea erau puse pe seama strânsei colaborări dintre Titus-Livius şi Biroul II. Aşa presupunea lumea, iar el, Tituţ, cum îi spunea tot Institutul, nu făcea şi nu spunea nimic prin care să risipească zvonul aducător de foloase. O conferenţiară de la Arhitectură îi povestise Sânzienei Hangan cum se strofoca bărbatul Anei Rotaru-Melinte să se facă membru de partid. Pentru sprijinirea acţiunii, Ana trăgea şi ea câte sfori putea pe la Municipiu, printre cunoştinţe influente, printre cunoştinţe cu alte cunoştinţe, urmând un principiu verificat, care te-nvăţa că nimic nu face mai multe parale decât diabolica perseverenţă. Suzana Priboianu – Suzi – cu aerul ei mereu preocupat şi nemulţumit, îşi făcea socotelile băneşti şi-şi împărţea bancnotele în plicuri, după ce mai întâi le-ndoia pe lung şi-apoi pe lat, adică invers decât majoritatea oamenilor. Anişoara Grigorescu, absorbită de-un roman poliţist, ridică doar o dată ochii ei frumoşi, negri, conturaţi cu eye liner violet, cu pleoapele văpsite-n turcoaz, când se-aşeză alături de ea Titus-Livius Calomfir. Fără să se fi manifestat în calitate de curtezan, Tituţ nu scăpa însă niciodată ocazia de-a se afla în preajma făpturii cărnoase, pietroase şi îmbietoare care era Anişoara. Prin moliciunea mişcărilor, prin langoarea glasului şi prin duioşia visătoare a privirii, Anişoara te ducea cu gândul la femeile seraiurilor. Prin ceea ce spunea – mai totdeauna comentarii privind moda şi preţurile – n-o situai printre inteligenţe. Felul paşnic în care susţinea câte ceva – niciodată prostii ori absurdităţi – o aşeza între oamenii de treabă şi cu bun-simţ. Născută într-o familie de boieri cu mari moşii prin Vâlcea, vorbea despre familia ei fără ostentaţie, citând mereu spusele şi faptele bunicilor, cu-o tandreţe care multora li se părea nefirească la o femeie-n toată firea. Lipsită de sentimentalism în cântărirea oamenilor, nedând cine-ştie-ce parale pe mintea şi pe valoarea profesională a Anişoarei, Sânzienei Hangan tocmai concepţiile ei rămase-n urma vremurilor îi plăceau. Sânziana o considera pe Anişoara o cucoană a secolului al XIX-lea, rătăcită printre contemporani. Bună să stea acasă, ocupată cu educarea copiilor, cu menajarea bărbatului, bună să meargă la croitoreasă, la baluri, la sindrofii, să facă şi să primească vizite. Nemulţumiri avea şi Anişoara destule. De primul bărbat se despărţise repede, acesta dându-şi de la-nceput arama pe faţă: adică se purtase mitocăneşte cu părinţii şi cu bunicii Anişoarei, părinţi şi bunici alături de care era obligată să trăiască, fiindcă îndată ce Anişoara s-ar fi mutat din casa lor naţionalizată, în care fuseseră lăsaţi în calitate de chiriaşi, în odaia rămasă liberă, spaţiul locativ ar fi adus imediat pe cine-ştie cine. Al doilea bărbat al Anişoarei, după felul cum îi îmbrâncea pe scară pe bunicii prin alianţă şi pe socri nu dovedea calităţile unui gentleman. Anişoara vărsase multe lacrimi şi-n a doua ei căsătorie, mai greu de rupt, cu doi copii. Sidonia Puşcaş – Sidi – se-aşezase în fundul sălii, pe-un scaun din extrema dreaptă a rândului, locul cel mai ferit de privirile tuturor. Nu-i mergea cine-ştie-ce nici în noua secţie în care se mutase, la cerere, după multe şicane, în fosta secţie, din partea Profesorului şi-a doctorului Fechete. În conflictul dintre Direcţie, şef de secţie şi Sidi Puşcaş, cele două prietene ale ei din B.O.B., foarte influente în Institut, nu scoseseră o vorbă s-o apere. Ardeleancă până-n măduva oaselor, permanent respinsă de maleabilitatea şi de spiritul de compromis ale regăţenilor, Sidi era gata să intre-n război cu oricine nu corespundea normelor ei etice: de fapt cu mai toată lumea. Singură, cu niciun sprijin de nicăieri, avea curajul să-nfrunte pe oricine. În timp ce majoritatea celor din Institut puneau spada mereu scoasă din teacă a Sidoniei Puşcaş pe seama unui complex de superioritate, Sânziana Hangan era printre puţinii care-o atribuiau unui sentiment de permanentă insatisfacţie al Sidoniei; insatisfacţie faţă de propria viaţă, faţă de mediul înconjurător, care nu era exemplu de virtute şi, în mare parte, nici de competenţă, de regimul politic pe care nimeni nu mai dădea nici două parale, unii căutând să smulgă toate avantajele pe care le oferea, alţii – majoritatea – încercând să supravieţuiască, destui lăsându-se zdrobiţi şi ajungând mai repede în cimitire şi la crematoriu. Sidi era un amestec de milă creştină – mereu gata să-şi sacrifice timpul, liniştea şi banii pentru a-i ajuta pe cei în nevoi – şi de intransigenţă ireconciliabilă în momentul când punea ochiul pe-un om care nu-i plăcea, ori pe-o idee pe care-o respingea. Obiectivă în judecarea celor care-i erau indiferenţi, se dovedea părtinitoare în bine cu-aceia pe care-i agrea, şi în negru, fără nicio zonă luminată, cu toţi cei care-i stăteau la lingurică. Printre oile negre-ale Sidoniei se număra Valeria Stoianovici. Deşteaptă, spontană, ironică, fără stare, chiulangioaică, ştiind perfect să-şi facă relaţii, să se pună deci bine cu cine trebuia, nedând nici două parale pe altceva decât pe copilul şi pe casa ei, pentru care-şi consuma toată energia şi toată priceperea, Valeria Stoianovici – Reli – era pentru Sidonia Puşcaş întruchiparea tuturor defectelor balcano-regăţeneşti. Sidi nu-nceta să se crucească faţă de Sânziana, pe-a cărei discreţie conta, cum de un om înzestrat ca Silviu Stoianovici, regisor de prestigiu, putea să trăiască lângă «aşa ceva», referindu-se la Reli. Nicio încercare a Sânzienei de-a o face pe Sidi să-i recunoască Valeriei Stoianovici vreo calitate n-avusese succes. Sidi recunoscuse doar că Valeria ar fi putut câştiga un concurs la număr de mişcări pe minut. «Afară de umblatul ca strechea, nu ştiu ce merit îi mai găseşti», îşi rezumase părerile Sidonia despre Valeria Stoianovici. Sânziana învăţase de la viaţă că oamenii erau ori de luat ori de lăsat: de luat aşa cum erau, cu puţinele bune, cu multele rele, sau de lăsat în plata Domnului. Să-ncerci să-i schimbi, însemna să cari apă cu ciurul. Dintr-o-ntâmplare, toate cele patru beneficiare ale unor şederi de minimum un an în Statele Unite, în calitate de soţii, se aşezaseră una lângă alta. Două – fete de la ţară, cu capete frumoase, cu trupuri vânjoase şi cu oase mari, două – orăşence, din neam în neam, cu feţe ridate mărunt şi cu un aer de plantă de seră. «Pe astea patru parcă le-a făcut Dumnezeu să ilustreze literatura sămănătoristă». Toate patru – membre de partid şi cu funcţii prin sindicat. Luluţa Gămulea, cea mai frumoasă dintre cele două de origine rurală, cu un mers ţanţoş şi cu fundu-napoi, era cea mai băgăreaţă dintre toate. Nu era şedinţă de vreun fel la care să nu ia cuvântul, având marele dar de-a vorbi fără să spună nimic. Nicidecum din prostie, ci dintr-un fel de viclenie a ţăranului care face pe neştiutorul, ca să vadă ce dă din ăla care se crede mai deştept decât el. În spatele Luluţei, Lucia Rachieru, cu faţa trasă şi căzută, cu-o resemnare în ochi, dincolo de toate încercările lumii, se uita când la un participant, când la altul, ca să-şi mai mute gândul de la durerea despre care nu aducea deloc vorba, din dorinţa de-a nu-i împovăra pe alţii şi de-a nu le face viaţa mai amară decât era în mod obişnuit. Când vorbea – atât cât mai vorbise – despre copilul ei mort, vorbea firesc, ca şi când ar fi fost plecat într-o excursie mai lungă. Asta – la-nceput, după accident. Observase însă că şi-această evocare le-ntrista pe colegele ei. În ultimul an vorbea cu ele despre lucruri obişnuite, vorbea, vorbea mereu, fiindcă voia să rămână în rândul oamenilor normali, adică a ceea ce considera lumea – bună-rea cum era – normal. Lucra o jumătate de normă în laborator, cealaltă jumătate acoperind-o cu punerea la punct a fişierului din întregul Institut. De la fişierul ăsta i se trăsese şi conflictul cu Sidi Puşcaş, care-ntr-o zi îi ceruse nişte fişe. Lucia o trimisese să şi le ia singură din dulapul şi din sertarul unde trebuiau să se afle. Sidi nu le găsise. Lucia o trimisese din nou. Sidi iar nu le găsise şi se enervase. Lucia se dusese cu ea, le găsise şi i le vârâse sub nas: «Astea ce sunt?». «Sunt sau nu sunt, ai o jumătate de normă ca să mi le dai tu şi nu ca să le caut eu. Şi nu-ţi mai ascunde neglijenţa şi lenea după nenorocirea pe care-ai avut-o», izbucnise Sidi, albă la faţă de mânie. Lucia-i strigase tot ce-i venise la gură: «Mai rămăsesem eu, cu care nu vă certaseţi din tot Institutul ăsta. Ei bine, aţi reuşit şi cu mine». Sânziana Hangan, albă şi ea la faţă şi cu inima-n gât, asculta mută de uimire. Nu-i venea să creadă că Sidi îi putuse spune unei mame care-şi pierduse un copil ceea ce-i spusese Luciei. De când lucra în acest Institut, Sânziana Hangan nu plecase niciodată mai tristă şi mai dezamăgită ca de data asta. Cea care, judecându-se la rece, avea să se căiască de durerea peste care călcase era, fără-ndoială, Sidi Puşcaş. Ceea ce însă n-ar fi recunoscut în ruptul capului. Dovada acestei căinţe o avusese Sânziana la două ore după incident, când Sidi îi povestise de-a fir a păr «conversaţia» cu Lucia Rachieru, ca şi când Sânziana n-ar fi fost de faţă, îi povestise ca să se descarce şi-n speranţa s-audă un cuvânt de aprobare din partea Sânzienei, care-o ascultase fără să scoată niciun sunet. În acea zi Sânziana plecase pe jos acasă, agale, evitând să schimbe vreun cuvânt cu cineva. Mergea cu gândul dus, copleşită de tristeţe, ca după un dezastru căruia, fără să fi vrut, îi supravieţuise. În cap, parcă avea tărâţe cu clei. La un moment dat îi ţâşni un gând cu violenţă. «Ce e-acela un fanatic?». Nimic nu era mai uşor decât să pui sau să-ţi pui întrebări, cum şi mai uşor era să te miri. «Un fanatic este acel cineva care în numele unui principiu, al unei credinţe, calcă-n picioare principiile şi credinţele altora. Mă gândesc la fanaticii adevăraţi. Simulanţii fanatismului n-au nici măcar scuza doagei sărite de la natură. La ei, totul e calcul. Deci simulanţii nu sunt luaţi de apa unei porniri, condamnabile, dar făcând parte din făptura lor, ci îşi pun migălos la cale „opera”, calculându-i efectele. Urâtă e lumea asta… Când te uiţi bine la ei şi-i scuturi, şi la cei mai de ispravă oameni vezi faliile de răutate şi de intoleranţă. Norocul meu că am renunţat să mai fac ordine-n lume. Mulţumesc lui Dumnezeu că ordinea-n lume o fac microbii mei dragi, cu care mă-ntâlnesc, în fiecare zi, la microscop». Şedinţa-ncepuse. Era de fapt o dare de seamă profesională – de-aici şi participarea «tutulor oamenilor muncii». Vocea joasă a Anei Rotaru-Melinte, rostogolind r-urile, depăna domol rezultatele modeste ale muncii lor de cercetare, îngrădite de sârma ghimpată a sărăciei: aparatură de pe vremea lui Pasteur, substanţe pe sponci, culturi-moarte datorită frigului etc., adică tot ce ştia omul. Raportul punea sărăcia Institutului pe seama regimului de austeritate impus de achitarea datoriilor externe. Ceea ce nu pomenea erau pomenile în reactivi şi-n tulpine, de la cei câţiva foşti colegi stabiliţi în Occident. Valentina Presură şi Mioara Ploscaru spuseseră şi ele aceleaşi lucruri, făcând efortul să le formuleze altfel decât în raport. Luluţa Gămulea întrebă dacă nu se putea încheia vreun contract cu străinătatea pe bază de reciprocitate. Zâmbise până şi secretara de partid faţă de atâta optimism fantezist. Ceea ce n-o-mpiedicase să promită că avea să ia în calcul şi o astfel de eventualitate. «Cred că putem ridica şedinţa», încheiase cu bucurie în glas secretara de partid. La nostalgie n’est plus ce qu’elle était. Nici comunismul. Până prin ’66 fusese apa-nvolburată care-i îneca fără milă pe unii şi-i sălta pe alţii la suprafaţă, ca pe gunoaie. Acum era o baltă stătută, în mâlul căreia înţepenise fiecare. Bucuria din glasul secretarei de partid nu scăpase nimănui. În acel moment se ridică Titus-Livius Calomfir şi o-ntrerupse cu un gest. Ana Rotaru-Melinte îl privi întrebător. «Aş vrea să spun» – şi-şi compuse o figură de zile mari, adoptând un ton pe măsură – «că la următoarele alegeri propun să fie ales în continuare secretar-general al Partidului Comunist Român tovarăşul Nicolae Ceauşescu». Ana Rotaru-Melinte aprobă din cap. Luluţa Gămulea nu-şi putu reprima un zâmbet, oricât era ea de «cu partidul şi cu guvernul». Luaţi pe neaşteptate, chiar şi cei mai devotaţi «membri» uitară să aplaude. Şedinţa se ridică prin «ridicare» de pe scaune. Sânziana Hangan simţi aceeaşi pâclă în suflet şi-n creier ca-n ziua incidentului dintre Sidi Puşcaş şi Lucia Rachieru, tristeţe apăsătoare, fără geană de speranţă, când specia umană i se părea sinistră, grotescă, derizorie. În gând îi veneau cuvintele pe care i le spusese într-o zi fiică-sii, Maria: «De frig şi de foame ne-ar putea scăpa-ntr-o zi un parastas internaţional, un parastas cu dar, în folosul României. Dac-ajungem un popor de lichele, nu ne mai poate salva nimic şi nimeni». Conversaţii între patru ochi evita, pe cât putea, cu oamenii din Institut. Acuma, ca să nu se lase agăţată de vorba cuiva, se-apucă să-şi facă ordine-n birou. «Te duc până la troleibus?», o-ntrebă Sidi Puşcaş. «Nu, mulţumesc. Trebuie să mă-ntâlnesc la ora cinci cu cineva şi-mi mai fac de lucru pân-atunci». Când toată lumea ajunsese măcar la jumătatea drumului spre casă, plecă şi Sânziana din Institut. O opri portăreasa, rugând-o să-i citească nişte buletine de analize. «Vetuţo dragă, sunt minunate analizele astea, îngropi tot Institutul! Fii fără grijă», şi-i făcu portăresei semn să se oprească din mulţumit. Era o zi limpede şi caldă de octombrie. Frunzele trosneau sub tălpi. Un covor de la galben ca paiul până la ruginiu, cu pete ici-colo de verde puternic şi de verde stins, «a moarte şi-a putreziciune». «Păcat că nimic nu ne serveşte la-nvăţat indiferenţa. Indiferenţa naturii: deasupra binelui şi-a răului, cum probabil e Dumnezeu, dacă o exista. Ce-o fi reprezentând nenorocita asta de lume? Vreo colonie penitenciară a unei alte galaxii, vreun laborator unde s-a pierdut controlul? S-au întrebat ei alţii, mai deştepţi decât mine, şi chiar dacă şi-au dat răspunsuri structurate, la ce-au folosit dacă n-au schimbat nimic?! Un frumos exerciţiu de inteligenţă. Adevărul e unul singur, ceea ce nu-mpiedică pe nimeni să-şi prezinte minciuna şi sofismul drept adevăr incontestabil. O s-ajungă vreodată lumea să nu-şi mai facă zid de apărare din minciună şi din interes? Ce viaţă dezgustătoare… Profesional, Tituţ al nostru ar fi putut ajunge ce-a ajuns şi fără protecţia Cabinetului 2 şi fără declaraţii ca a de astăzi, dar e-adevărat că lumea n-ar fi călărit-o-n lung şi-n lat. Vorba lui Alexandru: „de prezent eşti sigur, viitorul – simplă presupunere”. Tituţ – un bun profesionist – gaură-n ştiinţă nu era însă hărăzit să facă. Asta explica de ce nu se făcuse uitat prin nicio călătorie. Nu e de el competiţia nemiloasă. El se-ntoarce mereu la noi, fiindcă la noi se poate da mare – mulţi dintre noi ajungând să lucreze unde lucrează prin concursuri de-mprejurări şi de dosare. Fericitele excepţii – adică, oameni de reală valoare – sunt prea puţine. Noi suntem un perfect „mediu” pentru Tituţ. Ca peste tot».   *   Sânziana ajunse la o biserică. Intră şi aprinse o lumânare la vii, două la morţi. Se opri la crucea cu Iisus răstignit. Îi atinse picioarele cu mâna stângă. De câte ori îi fusese greu în viaţă, îşi adusese-aminte de Patimi: de cele fizice – imaginabile, de fapt, pentru călăi; de cele sufleteşti – imaginabile pentru cei care simţeau la fiecare pas eşecul binelui în faţa interesului, a necinstei, a simulării, a obtuzităţii. Îşi rezimă fruntea de piciorul crucii. «Cât ai suferit… şi pentru ce? Lumea nu s-a făcut mai bună. Iar în numele tău s-a omorât şi s-a jefuit şi unii mai pretind şi astăzi că-n numele Tău se căsăpesc. Zadarnic. Zadarnic. Iar credinţa în Tine se clatină peste tot. Se pregătesc să Te ucidă a doua oară. De data asta, definitiv – prin uitare… Rămâi cu bine…». Lumea coclise. Pata verzuie, ca veninul, nu se mai ducea. Cu niciun şmirghel. Pata se mărise şi săpase adânc. Ea se ducea numai dacă topeai metalul. «Pe noi cine, cum şi când să ne mai topească? De fapt, ca să fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să recunosc şi eu c-am ajuns la un imobilism, la o stagnare de unde nu mai doresc nimic. O schimbare chiar m-ar… dezechilibra. De fapt, nu mai aştept nimic de la viaţă. Am impresia că, moral, mi-am încheiat socotelile. Rămâne să vieţuiască trupul, cât a fost programat. Nu mă socotesc nici victimă, nici privilegiată. Fac parte, ca zeci de milioane, din lotul de condamnaţi de la Yalta. Mă număr printre cei situaţi între sârma ghimpată a lagărului de pedeapsă şi sârma lagărului mare. Între una şi alta, cum zice nenea Sandu Dragomir, funcţionează simultan forţa centripetă şi forţa centrifugă; nu eşti cuminte, intri în cercul din mijloc, la pedeapsa-pedeapsă; eşti cuminte – mergi în pas cadenţat în cercul mai larg dintre ăle două rânduri de sârmă. Forţa centrifugă îi propulsează pe cei mai dibaci şi mai favorizaţi de soartă dincolo de cercul al doilea, în lumea „zis liberă”, cum o numeşte tot nenea Sandu».

Crai de tobă ♦ E timpul timp şi este şi un timp al fiecăruia. Ultimul are şi început şi sfârşit. Pentru om – măcar aşa ne-nchipuim, adică doar pentru om – există o singură certitudine: sfârşitul. Toate fiinţele-şi simt şi îşi presimt sfârşitul: doar că nu-l cunosc de la-nceputul vieţii. Sau măcar asta credem noi oamenii. Oricât te-ai considera de pregătit pentru el, nu eşti. Fiindcă altminteri ar trebui să-l priveşti ca traversatul de pe un trotuar pe cel de vizavi. Pe măsură ce îmbătrâneşti îţi vin în minte pe negândite întâmplări din trecut, fără nicio legătură cu vreun fapt al prezentului, care este şi el trecutul de mâine. Trecut şi iară trecut, adesea plin de regrete şi de-nvinuiri faţă de tine însuţi, faţă de alţii. Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dacă ştiu să-i preţuiască frumuseţea şi mai întâi dacă ştiu ce e aceea frumuseţe. E atât de variată ideea despre frumuseţe: unii preţuiesc numai bunurile materiale şi satisfacţiile pe care ţi le oferă ele, alţii caută frumuseţea în cât mai multă cunoaştere. După o viaţă de om, mă-ntreb dacă frumuseţea este echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu este echivalent cu fericirea, în faţa frumuseţii poţi să fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumuseţea, fie a naturii, fie a fiinţelor, fie a creaţiilor acestora, mai mult te uimeşte. O colegă mi-a lăsat moştenire, când a plecat definitiv în Australia, un pick-up şi treizeci de discuri: muzică simfonică. N-am ascultat niciodată concertul de vioară de Mendelssohn-Bartholdy fără să plâng. Ca şi când aş fi vărsat din mine un sac de durere. Nu ştiu de ce îmi aflu toată viaţa în concertul ăsta. Ce să fi avut Mendelssohn-Bartholdy cu-o amărâtă de ţărancă din inima Olteniei? Cine-ştie-ce dureri s-or fi prelins şi din sufletul lui în acest concert… «Viaţa» – cum zicea Maica – «pentru unii e miere, pentru alţii – fiere». Şi mai zicea: «Maică, eu ştiu două feluri de oameni: unora le pare rău că mor, alţii-şi doresc moartea ca pe o izbăvire… Ciobăneştilor ce le lipseşte? Au suta de pogoane, pământ ca alifia, casă cuprinsă, acareturi, trăsură, cai de le sclipeşte părul ca argintul viu şi Florina lu’ Ciobănescu îmi spune azi săptămâna, când a murit tuşă-sa Mariţa, „mai bine muream eu”. „Da’ de ce, Florino, ce-ţi lipseşte?”. Nu mi-a răspuns, da’ a făcut din mână a pagubă». Maica nu se plângea niciodată de nimic. Nici când Taica-i trăgea la măsea; atunci se-mbuna şi ne povestea din moşi-strămoşi şi tot ce-nvăţase el la şcoală cu Domnul şi cu Doamna – «ăia dascăli» – până adormeam pe scaun şi dădeam cu nasul de pământ; nici când, treaz, era numai un pufnet şi-un bufnet, că nu ştiam, eu şi cu Gelu, frate-meu, pe unde să ne-ascundem, fiindcă nimic din ce făceam nu era bun. Numai săraca Maica se făcea că nu-l aude. El zicea, ea îşi vedea de treburi, cu un chip ca de piatră. Când aveam eu zece ani, ea avea douăzeci şi opt: slabă, uscată, cu-o faţă trasă, cu pielea-ntinsă pe oase şi cu-o amărăciune în ochi, amărăciune care-avea să se stingă odată cu ea. «Maică, matale de ce nu spui nimic când te face proastă; şi te face una-două?». «Cui să-i spui, maică? Nu te poţi lua de piept cu soarta. Acasă, la alde maica şi-alde taica, tot aşa era. Aşteptam să plec de lângă ei că mi-o fi şi mie mai bine. Da’ n-a fost să fie… Voi, maică, tu şi cu frate-tău, învăţaţi şi plecaţi la oraş să vă câştigaţi pâinea şi să nu mai daţi cu sapa. Şi să scăpaţi…». «Şi matale?». «Când mi-o veni rândul, o să plec şi eu în deal», şi arăta cu mâna spre cimitir, în glasul Maicăi nimic nu suna tragic sau cu ton de revoltă. Pe mine şi pe frate-meu nu ne certa niciodată, orice prostie-am fi făcut. Ne privea doar cu ochii ei împietriţi în tristeţe şi-nţelegeam că ne socotea boroboaţele ca făcând parte din acelaşi răboj pe care era însemnată soarta ei fără noroc. «Maică, te-ai bucurat când ne-ai făcut pe noi, pe Gelu şi pe mine?». «Nu-mi aduc aminte să mă fi bucurat. Da’ m-am simţit în rândul lumii. Dacă-i e dat omului să aibă copii, aveam şi eu copii. Eram în rând cu lumea, da’ de bucurat…». «Nu ţi-ai pus nicio nădejde-n noi?». «Nu-mi pun nădejde-n nimic. Tot cu sapa o să dau pân’ mi-o ieşi sufletul şi ce s-a stins aici» – şi arăta spre inimă – «nu-l mai aprinde nimeni. Dacă vrea să-mi dea şi mie soarta ceva bun, apăi atunci să vă ştiu că trăiţi mai uşor decât mine. Atâta». O vară-ntreagă bătuse la chirpici pentru ca să le facă un grajd ca lumea boilor, vacii, ălor trei oi, şi cocină porcului. Multe vorbe urâte, multe uşi trântite, gata să iasă din ţâţâni îndurase Maica şi pentru vite şi pentru noi. Miloasă, Maica o mulgea pe Joiana cât să ne umplem strachina mare de lapte – masa noastră de seară – lăsându-i lapte viţelului să sugă şi el de la ţâţele maică-sii, ca orice făptură. La fel şi mieilor; şi după ce începeau să pască le mai lăsa lapte-n ugerul oilor. Dacă vitele, oile şi porcul ar fi putut trăi doar cu iarbă şi cu apă, Taicăi i s-ar fi părut firesc. Totul era să-şi ţină zilele. Iar nouă ne număra orice-mbucătură. O singură dată să fi luat o lingură mai mult decât el şi-ţi dădea una peste mână. Maica şi Florei, mă-ntreb cum îşi ţineau zilele: Maica lua şi ea o lingură-două din laptele cu mămăligă, iar lui Florei îi aduna firimiturile de pe masă, i le tăvălea prin strachina unde fusese lapte şi dacă izbutea să mai dosească un boţ de mămăligă, iar vara câte un porumb, i le dădea şi pe astea. Florei trăia ca mai toţi câinii din sat. Nu era de mirare că se duceau toţi pe câmp şi mâncau boabele de porumb de pe ştiulete până-l lăsau gol. De multe ori mă-ntrebam, acasă la părinţi, câtă lume în satul nostru o fi mâncat pe săturate. Mă-ntreb şi-acum: în general, câţi oameni mănâncă pe săturate? Nu pun la socoteală calitatea mâncării, plăcerea pe care ţi-o poate produce. Mă-ntreb: câtă lume mănâncă pe săturate? Şi nu din motive de păstrare a siluetei şi de scădere a colesterolului. Toată copilăria, toată adolescenţa şi prima primă tinereţe, până să «ies pe leafă», mi-am dorit să mănânc pe săturate, bun-rău, dar să-mi simt burta plină. Asta-şi dorea şi frate-meu. «Soru-meo, când oi avea eu bani, am să mănânc singur o găină-ntreagă. Da-n ţest, ca ai lui Ciobănescu». Găină-n ţest n-am mâncat niciodată acasă la părinţi. De Sântă Măria-mare, dintr-o găină făcea Maica o oală de ciorbă acrită cu aguridă. Maica mânca ghearele şi, dacă mai apuca, şi gâtul şi capul găinii. «Mănâncă, Maică, şi matale, o bucăţică mai ca lumea», ziceam eu şi-i împingeam cu lingura o aripă sau târtiţa. «Lasă, Adelino, maică, să vă săturaţi voi, că pân’ la lăsata-secului alta nu mai tăiem». «De unde să tăiem, fa, că n-om fi niscaiva boieri», se repezea Taica, pus pe ceartă ca de obicei. «Câtă lume-n satu-ăsta mănâncă mai bine decât tine? Bă» – ni se adresa el, mie şi lui Gelu, frate-meu – «dacă vreţi să mâncaţi mai bine, mâncaţi acuma cartea, ca să vă faceţi un rost la oraş şi să nu rămâneţi proşti ca mă-ta, de nu ştie nici să se iscălească. Nu vă faceţi griji de ce mănâncă mă-ta. Tot slabă rămâne de parcă ară dracu-n plug cu ea. Aşa le e tot neamul». Obrazul Maicăi rămânea ca de piatră. Lua repede un ardei iute şi muşca din el, ca să pară că lacrimile i se trăgeau din iuţeala ardeiului. Repede ieşea din casă cu strachina de oase pentru Florei, ca să ştie şi el că era sărbătoare. Florei, învăţat să trăiască din te-miri-ce şi-mai-nimic – la fel cu noi, stăpânii lui – îşi chivernisea oasele, în aşa fel, ca să-l ţină cât mai mult. Mânca două-trei, apoi îşi lăsa capul într-o parte, le cântărea din ochi şi le-ngropa cât mai adânc, păzind cu grijă locul până ce mânca şi ultimul oscior din găina de praznic. Pe Taica îl chema Vasile, pe Maica – Maria, pe frate-meu – Gelu (şi-n acte), iar pe mine – Argentina! De când era Brăteasa pe lume, satul nostru, asemenea nume nu pomenise. Povestea Taica, de câte ori îi trăgea la măsea, cum se-nchinase notarul nostru, Gicu al lui Petculeaţă, când auzise numele ăsta. «Bă, băiete, tu eşti sigur că nu visezi? Unde-ai mai auzit tu de vreo creştină a lui Dumnezeu s-o cheme-aşa?». «Taci, bă, din gură. Aşa o cheamă pe naşa fetei. Nevastă de colonel, bă, nu fitecine». Pe naşa mea, nevastă de colonel, ce e drept, o chema Adelina. Taica, luat cu «duda», uitase cum o chema şi a potrivit-o: «Ardelina… Ardentina… Argentina!». În actul de naştere mă numesc Boboc Argentina, în cel de botez – Adelina. Pe vremea când m-am născut eu, în 1932, preotul nu cerea certificatul de naştere al celui ce urma să fie trecut în rândul creştinilor. Până am mers la şcoală nici n-am ştiut că mă chemam Argentina. Toată lumea mă ştia de Adelina. În sat, până am terminat patru clase, doar învăţătoarea, doamna Suciu, de prin Mărginimea Sibiului de felul ei, îmi spunea ca-n catalog: Argentina. De când am început cât de cât să judec, mi-am dat seama că părinţii mei erau unul pentru altul doi străini care trăiau sub acelaşi acoperiş, care munceau împreună ca să aibă ce mânca şi cu ce să-şi hrănească şi copiii. Taica, fire nestăpânită, ar fi avut nevoie de-o femeie care să-i ţină piept, una cu limba despicată, nu de mucenica de Maica, învăţată doar să-şi înghită vorbele, de-ai fi crezut-o mută, gângavă sau proastă. Aceşti oameni, despărţiţi de-o prăpastie, aveau o singură părere comună: să ne vadă pe noi, copiii lor, câştigându-ne pâinea la oraş. Aveam şi-un exemplu de felul cum puteai trăi la oraş, fără să fii buricul-pământului: o soră mai mare a Maicăi, dada Miţa, era măritată la Craiova cu un mecanic de locomotivă, neica Ionel, văr de-al doilea cu Taica. Aveau doi băieţi la liceu. N-o duceau boiereşte, dar nici de foame nu răbdau; aveau radio, electrică, apă la cişmea, se duceau o dată pe săptămână la cinematograf. Dada Miţa, iute şi-nvăţată cu munca, dimineaţa termina treburile casei, iar după-amiezele îi trăgea un pui de somn; pe urmă se-aşternea la taifas cu vecinele pe bancă-n faţa porţii, în timp ce mâinile nu-i stăteau o clipă: cârpea, cosea, făcea, pe bani, macrameuri, goblenuri, draperii pe etamină, cu lânuri colorate, cum era moda la oraş; învăţase să coase şi haine bărbăteşti, de dragul unei maşini „Singer”, luată-n rate. Maşina făcea şi broderii. Dada Miţa umbla-mbrăcată ca la oraş, avea chiar şi pălărie pentru mers la biserică ori pe la vreo cununie prin mahala. Când am ajuns, Gelu şi cu mine, la liceu la Craiova, şi ne luau duminica la ei la masă, am înţeles că dadei Miţa se cuvenea să-i spunem tanti, neicăi Ionel – unchiule, iar verişorilor noştri – pe nume, Vali şi Gabi, de la Valentin şi Gabriel – şi nu vărule, vere, cum ne ziceam cu verişorii noştri din sat.   ♦   Când aveam s-ajungem la oraş, eu şi cu Gelu, de multe aveam să ne mirăm. Aveam s-aflăm că oamenii-şi sărbătoreau ziua de naştere, ca şi pe-a numelui de botez, că de zilele astea se făceau şi se primeau daruri; că în case procopsite se-mpodobea de Crăciun brad, cu globuri colorate, cu bomboane-nvelite-n hârtii sclipitoare sau în foiţe argintii şi aurii; că erau oameni cu avere, care mâncau lucruri despre care noi nici n-auzisem. Taica povestea câte şi mai câte de pe vremea când fusese el ordonanţă la colonelul Georges Iamandi, însă nouă pe-o ureche ne intra, pe alta ne ieşea. Mi-aduc aminte că Maica întrebase doar: «Ce nume e ăsta Jorj?». «Cică ar fi „Gheorghe” pe franţuzeşte, de se scrie „Georges”»; şi spre convingere ne arăta un cartonaş – cartă de vizită – pe care, cu litere de tipar erau trecute numele domnului colonel şi al nevesti-sii, naşa mea, Adelina. Şi Taica încheia orice povestire de pe vremea petrecută în casa colonelului cu vorbele: «Ce ştim noi, ţărani proşti?!». Chiar, ce era să ştim? Ce trăiam şi ce vedeam. Şi ce să fi văzut într-un sat sărac, de nisipuri, unde cu spor creşteau doar pepenii şi lubeniţele (cărora în alte părţi, lumea le spune pepeni verzi)? Tot anul, noi, copiii, aşteptam luna august când era toiul lubeniţelor, ca să luăm de pe unde se nimerea câte una coaptă, s-o tăiem cu briceagul, ori să dăm cu ea de pământ, dacă n-aveam briceag, s-o spargem şi mai întâi să-i împărţim frăţeşte bulbucul, partea din mijloc, a mai dulce, apoi s-o mâncăm până la coajă. În fine să ne simţim şi noi o dată burţile pline. Când am ajuns la liceu, la internat, multe fete se plângeau că mâncarea nu era nici gustoasă, nici variată. Mie una mi se părea că-l apucasem pe Dumnezeu de amândouă picioarele: în viaţa mea, până la unsprezece ani, când am intrat bursieră – la „Elena Cuza”, liceu de renume din Craiova – nu văzusem zahăr, nu băusem lapte cu cicoare – zis cafea cu lapte – nu băusem ceai, nu mâncasem marmeladă şi nici trei mese pe zi îndestulătoare, chiar de n-or fi fost ele ca la „Minerva” – cel mai luxos restaurant din oraş. Internele, care plăteau, îşi aduceau de-acasă cearşafuri, pernă, feţe de pernă, plapumă şi alimente, potrivit unei liste care se tot lungise îndată ce pornise războiul. Şi dacă nu mi-ar fi convenit ceva, tot n-aş fi cutezat să ridic glas, eu care învăţam pe pomana Statului. Doamna Seciu ne-nvăţase carte cum trebuia. De la dânsa aflasem că «pin» era «prin», că «şuşaua» era «şosea», că nu despre orice se putea spune «amară», ci potrivit numărului şi genului – «amar, amară, amari, amare»; şi câte şi mai câte, care mă făcuseră în stare s-ajung bursieră la liceu. Înainte de-a ne-nscrie la examenul de admitere, Taica îi rugase pe domnul colonel Iamandi şi pe doamna colonel, profesoară de română şi de latină, să-şi dea cu părerea dacă Gelu şi cu mine făcea să-ncercăm la nişte licee de mâna-ntâi ori să mergem la ceva mai jos – Gelu pe la şcoala de meserii, eu la şcoala de menaj. Doamna colonel, naşa, ne-a dictat nişte fraze pe care le ţin minte şi-n ziua de azi: «Duce-m’aş şi m’aş tot duce. Aplecându-mă’n pădure după flori, mi-am pierdut batista. Dusu-s’a Domnul spre necredincioşi, aceştia îndoindu-se de la’nceput de faptele şi de minunile Sale ce nu s’au petrecut în faţă-le». Apoi am despărţit cuvinte-n silabe cât ţineau două foi de caiet. Ne-a ticluit şi naşul o problemă care cuprindea cele patru operaţii aritmetice. La toate ne-au dat zece amândoi. N-am spus nimănui că doamna profesoară Iamandi era naşa mea sau că verii mei, Vali şi Gabi, erau şi ei finii familiei Iamandi. Tata, care se născuse cu tălpi plate ca ursul şi din pricina asta avea mari dureri de şale încă de la tinereţe, ocrotit de colonelul Iamandi, fusese luat ca ordonanţă şi apoi scutit şi de front, în momentul când începuse războiul. Fiii colonelului şi-ai naşei se stabiliseră la Bucureşti după ce terminaseră facultatea de medicină şi, urmând exemplul părinţilor lor căsătoriţi de tineri, îndată se şi-nsuraseră: când intram eu în liceu, ei aveau fiecare câte un copil.   ♦   La ţară era prăpăd: cotele de grâu şi de porumb care se luau de la săteni, până şi de la nişte amărâţi ca noi, cu patru pogoane, aduseseră oamenii la disperare. Se-ntâmpla, şi nu o dată, ca pământul să nu dea cât cerea Statul. Ar fi trebuit să mai cumpere oamenii boabe – de unde şi de unde parale? – ca să-mplinească atât cât li se cerea. Se pregătea-n felul ăsta colectivizarea. Sătui de-atâta hărţuială, de procese de sabotaj, lăsate cu ani grei de puşcărie pentru unii mai avuţi, oamenilor le rămânea ori să-şi pună ştreangul de gât ori să treacă la colectivă. Maica şi Taica, pe care un singur gând îi unise – acela de-a ne vedea pe noi câştigându-ne pâinea la oraş – mai aflaseră un moment de înţelegere: intrarea-n colectivă de la-nceputul începutului, tot de dragul nostru, al copiilor, care altfel am fi riscat să ne pierdem bursele, ceea ce ar fi-nsemnat «adio, şcoală» şi întorsul la sapă. Eleve bune părăsiseră internatul fiindcă părinţii lor, declaraţi chiaburi, nu mai aveau bani de taxe. Începuseră oamenii maturi, chiar şi noi adolescenţii, să se uite şi să ne uităm unii la alţii bănuitori şi temători, şi să ne măsurăm fiecare vorbă. De la tanti Miţa şi de la unchiul Ionel aflam că a fost arestat cutare, că un proces al unei organizaţii «antistatale» se terminase cu pedepse de douăzeci şi cinci de ani de temniţă pentru participanţi, spre regretul asesorilor populari că legislaţia nu cuprindea pedeapsa cu moartea. Printre cei condamnaţi se afla şi tatăl a două fete, eleve strălucite la noi în liceu. Doar vârsta şi inocenţa lor cu privire la zisul complot, precum şi cumsecădenia directoarei liceului nostru le-au salvat de exmatricularea din toate şcolile. «Copii, tată, ţineţi-vă gura că nu e de glumă cu ăştia», îşi sfătuia unchiul Ionel copiii şi de asemenea pe Gelu şi pe mine. În liceul meu, câteva eleve se cocoţaseră în fruntea Uniunii Tineretului Progresist, ţinându-le la respect nu numai pe eleve dar şi pe profesoare, dintre care cele ajunse la vârsta pensiei se consideraseră fericite de-a nu se mai vedea mereu chemate la ordine şi de elevele care se plasaseră-n fruntea bucatelor şi de unele profesoare care, având de acoperit, ca mâţa, câte ceva din trecut, se repeziseră-n Partidul Comunist. Ca la toate schimbările, cine putea îşi plătea poliţele, sporite cu venin acumulat conştiincios, ca tot ce ţine de răutate pe lumea asta. Rodica Neagu, fiică de ofiţer care luptase şi-n Est şi-n Vest, devenită brusc reprezentantă a poporului muncitor, a eticii şi a echităţii comuniste, nu se lăsase până ce n-o văzuse exmatriculată din toate şcolile – fiindcă numai dintr-una ce haz ar fi avut! – pe Valentina Valerian, care n-avea altă vină afară de-aceea de-a se fi plasat ca învăţătură, cultură şi prezenţă, înaintea Rodicăi Neagu, elevă bună prin ambiţie şi prin strădanie, în urmă însă cu paşi mulţi faţă de mintea Valentinei Valerian, care brusc devenise primejdios duşman al poporului şi-al noii orânduiri. Şi cum cauzelor nedrepte mulţi li se alătură, tot U.T.C.-ul votase exmatricularea Valentinei Valerian, care trei ani avea să bată la toate uşile până să-şi dovedească nevinovăţia, fiindcă nimic nu este mai greu de demonstrat decât ceea ce n-ai făcut. Valentina Valerian se arătase întristată că numele şcolii noastre fusese schimbat din „Liceul Elena Cuza” în impersonalul „Liceu teoretic nr. 1”, îşi exprimase părerea la ora de dirigenţie, cu glas tare şi pe tonul cel mai paşnic. Când vrei să îneci un câine spui că e turbat. Vorbele acestea de bun-simţ o transformaseră brusc în exponentă a concepţiilor burghezo-moşiereşti şi suita. Eu, ca ţăranul, prudentă şi bănuitoare, tăceam ca peştele-n baltă şi mă feream de orice discuţie, mereu cu nasu-ntr-un caiet sau într-o carte. Părinţii mei intraseră-n gospodăria colectivă nesiliţi, însă ştiam ce era în sufletul lor de când rămăseseră fără car şi fără boi. Taica şedea cu zilele-n prag, răsucind ţigară după ţigară, oftând prelung, trăgându-se-ntruna de mustăţi şi uitând chiar să mai bea ţuica de dude care-i era atât de dragă. Biata Maica intra-n casă şi plângea cu suspine după sărăcia, pierdută şi-aceea; sărăcia ştiută şi moştenită, schimbată pe alta la voia preşedintelui colectivei, a brigadierilor, puşi toţi pe procopseală. Sărăcia dintâi ţinea doar de voia lui Dumnezeu. Când ajungi la cheremul oamenilor îţi vine să-ţi iei câmpii. Văzuseră cum li se duc din bătătură car, plug, grapă şi li se umpluse inima de jale; când li se luaseră boii, de s-ar fi aflat lângă o apă s-ar fi aruncat în ea, ca să nu mai ştie de nici unele. Rămăseseră amândoi în poartă ca două stane de piatră. «Ne rămase bătătura pustie», zisese Maica. «Măcar de le-ar folosi copiilor la ceva», răspunsese Taica, uitându-se-n pământ ca şi când acolo s-ar fi slobozit un mort. Fiică de ţărani colectivişti, uşor mi-aş fi aflat un loc lângă Rodica Neagu şi lângă acolitele ei. Noroc că aşa cum nu mă băgase-n seamă până la mărirea ei, Rodica nu mă băga-n seamă nici după. Ea avea grijă să se-nconjoare de colege cărora oricând să le poată dezgropa vreun mort, nu de una ca mine, săracă şi de la ţară, care odată mă puteam propti pe copitele dindărăt şi să le stric toată etica timpurilor noi, de care le era plină gura. Ţâşnea din ele etica asta ca băşicile de săpun. Ceva tulbure şi nesănătos pătrunsese între oameni: frica unuia faţă de celălalt, care cerea o permanentă supraveghere nu doar asupra vorbei, dar şi asupra unui gest, a unei priviri. Apăruseră şi «specializări» ale unor cuvinte care înainte avuseseră înţelesuri neutre, înaintea lui 1944, verbul «a interpreta», fără o determinare, se referea numai la actori, la instrumentişti, la cântăreţi; actorii interpretau sau jucau un rol, instrumentiştii şi cântăreţii executau sau interpretau o piesă muzicală. Altminteri acest verb se cerea determinat de un adverb ca «tendenţios, răuvoitor, greşit» etc. Înnoirea comunistă a vocabularului privase acest verb de orice determinant, încărcându-l cu un singur sens: a-i atribui cuiva intenţii duşmănoase la adresa noului regim. Socotind numărul de oameni băgaţi la puşcărie după instaurarea comunismului, îţi puteai da seama în ce necunoştinţă fată de acest regim se aflau românii, începând cu politicienii Ţării. Nimeni nu crezuse că un asemenea regim avea să fie altceva decât o etapă scurtă în istoria noastră, fiindcă lumea cât de cât informată nu putea concepe că Puterile Occidentale aveau să rămână impasibile faţă de soarta unei jumătăţi de Europă, cea în care ne aflam şi noi. La-nceput, lumea vorbea slobod despre ce auzea la Radio Londra şi pe la Vocea Americii. Sfârşitul lui 1947 şi abdicarea «stimulată» a Regelui fuseseră un semnal de alarmă pentru credulii de români, fără să le folosească însă la nimic, fiindcă planul bine întocmit de decapitare a vârfurilor intelectuale, politice şi a oricărui potenţial opozant faţă de regim avea să-şi urmeze nestingherit cursul. Mă miram cât de puţin informaţi despre acest regim erau unii oameni de la care ai fi avut nişte pretenţii. Taica povestea cum înaintea lui ’38, când desfiinţase Carol al II-lea Parlamentul, el, Taica, în ziua alegerilor se ducea pe câmp sau în pădure, numai ca să nu meargă la urne. Cum venea careva de pe la vreun partid să-l momească să voteze cu partidul ăla, Taica îi spunea: «Bă, băiete, eu nu vreau să mă pun bine cu nimeni, dar nici rău. Că oricine-o veni, eu tot cu sapa am să dau şi de procopsit nu mă mai procopsesc. Ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su». «De-aia nu s-a ales nimic de capu’ tău mă, Vasile. Că nu ştii s-alegi ce e bun». «De-aia», răspundea Taica, dând din cap a pagubă, lăsându-l pe agentul electoral în poartă. Alde Bîrsan, vecinii noşti, în ’44 abia-i aşteptau pe ruşi, fiindcă auzise Bîrsan că o dată cu ei avea să-nceapă o viaţă nouă pentru ţărănime, «de-o să bem şi noi cafea cu lapte, ca boierii». Când pentru cote li se lua şi pleava de pe arie, când plecau femeile de la maşina de treierat, jelindu-se ca după mort, Taica-l întrebase o dată pe Bîrsan: «Cum fu, bă, Ioniţă, cafeaua cu lapte a de dimineaţă?». Bîrsan nu mai lăsase sfânt din călindar neînjurat, ca şi pe cel care-i spusese gogoaşa cu cafeaua cu lapte, el cu tot neamul lui. Se lăsaseră ei păcăliţi oameni trăiţi la oraş, oameni cu carte şi să ne fi mirat de unul de-ai noştri care nici în tren nu se urcase vreodată? Până-n ’44 era bine să fi fost bogat şi să se fi ştiut că erai bogat. După, venise moda să faci pe săracul şi când nu erai. Noi eram săraci de când ne ştiam. În liceu, externele se-mprieteneau ele-ntre ele, ţinând seama din ce familie se trăgea fiecare. Şi-n internat se grupau fetele după condiţia lor socială. Caietele mele circulau în toată clasa, dar asta nu însemna că eram acceptată ca relaţie socială. În opt ani de internat, nimeni nu m-a invitat o singură dată acasă ori la o plimbare în oraş. Iar eu urmam întocmai sfaturile Maicăi: «Maică, nu vă băgaţi în sufletul nimănui, nu căutaţi să ieşiţi ca păduchele-n frunte, nu vorbiţi ne-ntrebaţi. Că dacă e ceva de capul vostru o să se vadă». Deşi erau fete cu nasul pe sus şi între externe şi între interne şi oricât învăţam eu, n-aveam să le-ajung din urmă la conversaţie pe colegele care vorbeau franţuzeşte acasă, ori la germană pe acelea crescute cu guvernantă, profesoarele mă preţuiau pentru strădania mea de-a şti tot ce ne învăţau dumnealor; nu uitau că eram ţărancă şi cu mamă analfabetă.   ♦   Noul regim, care aparent era pus să-i ridice pe cei săraci, nu m-a convins să mă manifest în vreun fel. Urmând principiile Maicăi, omului îi trebuie un timp până să-ţi descopere meritele, însă în fruntea bucatelor nu te pot împinge decât orgoliul şi datul din coate. Eu nu doream să-mi ştie nimeni de frică şi nici să iau cuiva ochii; eu voiam doar s-ajung să-mi câştig pâinea cât mai repede. Felul în care pretinşii oameni ai noului regim încercau să se impună, şi anume prin teama semănată ca buruiana rea în sufletul celorlalţi, m-a făcut să mă ţin de-o parte, în rezerva mea ţărănească, plină de bănuieli faţă de toţi şi de toate. Nu puteam spune că liceul îmi adusese fericirea şi că nu simţeam deosebirile dintre mine şi fetele de la oraş, dar nici nu-mi pricinuise niciodată spaimă. Noul regim, fără să mă fi ameninţat cu vreun lucru anume, totuşi mă făcuse s-aştept cu nerăbdare să termin liceul, în speranţa de-a merge-n altă parte în care măcar să nu mai fi ştiut despre nimeni nimic şi să nu fi fost martora atâtor întoarceri de cojoc, atâtor păreri schimbate după cum bătea vântul. Daisy Jitianu, ai cărei părinţi avuseseră fabrică, acuma trup şi suflet cu Neagu Rodica, îmi spusese, într-o zi, văzându-mă posomorită: «Ce ai, dragă, de eşti atât de pleoştită, de parcă cine-ştie-ce averi ai fi pierdut?». «Am pierdut toată averea: patru pogoane de pământ, carul şi boii. Săracul când pierde, pierde tot; bogatului tot îi mai rămâne câte ceva». Daisy, nefiind proastă, pricepuse că pe sărac îl doare mai rău când îşi pierde sărăcia decât pe bogat când îşi pierde bogăţia. Pricepuse şi avusese buna-cuviinţă să nu mă spună Rodicăi Neagu. Altminteri, deşi nu însemnam o concurentă pentru Rodica Neagu, riscul de-a mă fi văzut duşman de clasă, ori măcar retrogradă în concepţii nu era exclus. O dată, fiind şi eu de faţă, Rodica bătuse şaua ca să priceapă iapa. «E multă lume care nu-şi dă seama că dacă-n ţara noastră nu s-ar fi instaurat regimul comunist, singurul regim democratic, ar fi păscut vacile în loc să-nveţe carte». «Eu am intrat în liceu în 1943», m-am trezit eu spunând, fără a mă adresa cuiva anume. Rodica tăcuse şi-nghiţise. Din acel moment ocoleam pe cât se putea să mă mai aflu-n aceeaşi încăpere cu ea şi dădeam har Domnului că eram la clasa B şi nu la A, ca să nu fi avut cum s-o evit. Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântăreşti fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele – chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii – dacă există – se-ntunecă. Sărăcia, când nu te afli numai printre săraci, te face să te simţi umilit în fiecare clipă. Ciorapii de mătase „Mica” şi cei de mătase naturală „Adesgo 2X” începuseră să fie-nlocuiţi de cei de nylon, veniţi din Occident, unii mai plini – trotteur, alţii ca din fir de păianjen, zişi crystal. Eu tot cu singura mea pereche de ciorapi de bumbac în dunguliţe, nemercerizat, umblam de toamna până primăvara, când îi înlocuiam cu o pereche de şosete gri, cadou de la tanti Miţa care, pe lângă uniformă, îmi cususe şi o rochie, pepit negru cu vişiniu, de stambă luată pe cartelă. Dintr-o manta a neicăi Ionel, întoarsă pe dos, mătuşă-mea se milostivise şi de-un palton care, în loc de vatelină, avea o mesadă de molton, prinsă-n nasturi, care primăvara şi toamna era scoasă şi pusă la păstrare. N-am fost niciodată frumoasă. Am avut mereu o faţă obosită, pe care mâncarea proastă îşi lăsase definitiv amprenta. Nas destul de mare, gură cărnoasă, mare, dinţi niţel încălecaţi, o piele fără strălucire. Doar ochii verzi, ca frunza de nuc primăvara, aduceau niţică tinereţe în chipul meu fără vârstă. Îngustă-n umeri, cu sâni rotunzi, teşiţi, cu talie prea subţire pentru lăţimea şoldurilor, cu gleznele otova, nu eram făcută să-ntoarcă după mine cineva capul. Sufeream că Dumnezeu nu mi se-arătase darnic nici pe partea frumuseţii, mai ales că la noi în liceu erau câteva fete frumoase de-ţi tăiau răsuflarea. Apoi am hotărât să nu mai sufăr şi din pricina asta şi să-ncerc să-mi pun în valoare atât cât aveam: talia subţire şi ochii, periindu-mi cu grijă sprâncenele frumos arcuite şi lungi până la tâmple. Părul l-am avut totdeauna des, cu fir gros şi aspru, de culoarea castanei. În loc să mai port coada pe spinare, am început să mi-o adun într-un coc, pe ceafă, ceea ce-mi dădea o anume alură şi mă desţărănea. Prost îmbrăcată cum eram, încercam să par cât de cât fată de la oraş. Aveam voce de contralto, bine timbrată, dicţie perfectă şi nicio reminiscenţă rurală în ton sau în exprimare. Modelul meu, şi nu numai al meu, era profesoara noastră de română care ne spunea mereu: «Înghiţiţi întâi prunele şi pe urmă vorbiţi. Fetelor, e păcat să faceţi opt ani de liceu şi să nu se vadă că i-aţi făcut. Multe dintre voi nu vor mai avea parte, nemaiavând timp, de altă învăţătură umanistă în afara celei din liceu. Formaţi-vă acum. Nu lăsaţi timpul să treacă degeaba». Doamna Despina Mateescu ne scotea la tablă pe fiecare şi ne corecta orice greşeală de exprimare sau de logică, explicându-ne, fără pic de ironie, cu tact şi cu îngerească răbdare, tot ce nu era corect în felul în care ne expuneam cunoştinţele în faţa întregii clase. «Ca să fiţi pregătite pentru examenele pe care le veţi da în şcoală, în meseria voastră, în viaţă, învăţaţi-vă să vă susţineţi punctele de vedere. Nu spuneţi „da” când gândiţi „nu”». Au trecut anii peste noi, o jumătate de veac. Dar când amintirile dau năvală peste mine, o lumină se aprinde vie, nealterată, o voce îmi sună blând şi pătrunzător în suflet, o figură copleşeşte şi-nfrumuseţează opt ani din viaţa mea: doamna Despina, cu portul ei simplu şi domnesc, aşa cum îi era şi numele. Pentru toate elevele sale, doamna Despina Mateescu era doar «doamna Despina», ceea ce ne-o deosebea de toate profesoarele, pe care le numeam totdeauna între noi cu numele lor de familie. Doamna Despina, cu înfăţişarea ei desprinsă ca din cronici şi ca din freştele votive din biserici şi din mânăstiri ne-a ctitorit sufletele, ni le-a-mpodobit cu tot ce era mai frumos în mintea şi-n sufletul ei. De la nimeni în viaţă n-am învăţat mai mult. Comparate cu ea, multe profesoare mi se păreau şterse şi fără har. După ce am terminat liceul, cei de la care am mai avut de învăţat au fost şi mai dezavantajaţi de această comparaţie. La bătrâneţe îmi dau seama câtă nevoie are omul de modele. Din păcate, ele se răresc, iar ceea ce ni se prezintă drept modele valorează cât falşii prooroci: nişte puşlamale – chiar dacă nu lipsite de minte – însă puşlamale: menite şi dornice să trăiască bine oricând şi oriunde; şi dacă pică din avion să nimerească într-o plasă de saltimbanc, elastică, din acelea care te aruncă-n aer tot mai sus, la fiecare atingere cu-mpletitura ei. Săracul Taica, fără să fi fost el o pildă prin purtările lui, nu pregeta să ne spună, nouă, copiilor, învăţămintele trase de el într-o viaţă: «Taică, pe lumea asta peştele ăl mare-l înghite pe ăl mic. Să nu v-aşteptaţi nici la milă, nici la dreptate. Milă mai poţi afla pe ici-pe colea, pe la câte-un om al lui Dumnezeu, dar dreptate n-are decât ăl de ţine pâinea şi cuţitul». Prin ’37, Gică al Popii, pădurarul satului, prinsese-n pădure un rudar cu o crosnă de lemne. Ce se-ntâmplase nu ştiau decât Gică şi rudarul căruia-i crăpase capul cu toporişca. Murise rudarul pe loc, lăsând o casă cu patru copii. Se făcuseră nişte anchete, din care pădurarul ieşise basma-curată. La câteva luni de la acea-ntâmplare, Gică dăruise un clopot mare bisericii din sat, clopot care acoperea cu dangătul lui gros clopotul mai vechi, de trei ori mai mic, făcut din banii enoriaşilor şi dintr-ai Mitropoliei din Craiova. Când auzea dangătul clopotului donat de Gică, Maica întâi asculta un timp cu faţa crispată ca de-o durere sfâşietoare, pe urmă şoptea «de sufletul lui Grigore, Doamne» – rudarul ucis – apoi îşi făcea semnul crucii, urmat totdeauna de-un gest concesiv care nu se ştia cui îi era adresat. Taica nu se-nchina niciodată când auzea clopotul cu pricina, dar nu uita să zică «ăsta crede că l-a mituit pe Dumnezeu»; şi scuipa printre dinţi. Când fusese omorât Grigore rudarul, popa Marin, fratele lui Gică Pădurarul, se dăduse bolnav ca să nu-l slujească pe mort. Tena, rudăreasa, văduva lui Grigore, cu doi fraţi ai ei, săpaseră groapa în cimitir, duseseră mortul pe-o năsălie şi-l îngropaseră fără preot, îi ciopliseră o cruce şi i-o-nfipseseră la căpătâi, pe care băiatul ăl mare al mortului scrisese cu catran «Grigorie al Stancăi lu Oatu mort de mână de om». De la moartea lui Grigore, picior de rudar nu mai călcase-n biserică la Brăteasa. Şi unii români lăsau capu-n jos ori treceau drumul când se-ntâlneau cu popa Marin, de parcă el l-ar fi omorât pe rudar şi nu frate-său, Gică pădurarul, care fura pe rupte din pădurea Statului. Tatăl celor doi – preot la Brăteasa, vreo douăzeci şi cinci de ani – ar fi fost amestecat la vremea lui cu nişte hoţi de cai. Sigur era un lucru: popa Gheorghe fusese dezgropat şi aruncat în Jii, cu o potcoavă bătută-n frunte. Cei mai mulţi credeau că popa îi înşelase la-mpărţeală pe tovarăşii de hoţie, care nu-l iertaseră nici după moarte. Altminteri cine ce să fi avut cu el? Nu se-avusese rău cu niciun sătean din Brăteasa. În satele bogate, lumea se ducea la biserică nu doar ca să se roage Lui Dumnezeu, ci şi ca să se mai vadă care ce ţoale-şi mai luase, şi chiar să pună la cale o vânzare, o cumpărare, un schimb de bunuri. În satele sărace, cum era Brăteasa noastră, în duminicile obişnuite, drumul bisericii îl băteau doar femeile bătrâne, ca să afle şi ele un pic de odihnă şi să cucăie legănate de cântările preotului şi-ale dascălului. Să-şi afle o linişte a trupului şi-a sufletului, acolo unde credeau că Dumnezeu se uita neapărat la ele şi se gândea să le-aline amărăciunea şi obida unei vieţi în care afară de muncă şi de griji nu le dăruise cu nimic. Dacă le-ntrebai: «De unde vii, dadă?». «De la sfânta biserică», şi-n glas le suna blândeţea împăcării de sine, împăcării cu viaţa. Noi, copiii, ne duceam la biserică fiindcă la orele de religie ne-ndemna taica părintele, apoi eram nelipsiţi la marile sărbători, la nunţi, la botezuri şi la-nmormântări: ele erau evenimentele unui sat. Părintelui Marin nu-i mai tihnea la noi în sat după cele întâmplate cu Grigore rudarul. Când venise cu Ajunul, dacă-i mai dăduseră câţiva săteni câte un cârnat, de unde până atunci şi ăl mai amărât gospodar îi punea ceva în traistă. De unde ani şi ani nu mai pomenise nimeni de popa Nicolae, ăl care plutise pe Jii cu potcoava bătută-n frunte, dintr-o dată întregul sat îşi adusese aminte şi de-această ciudăţenie şi lumea părea să-l învinovăţească tot pe popa Marin şi de bănuitele păcate ale răposatului său tată, nemaivorbind de păcatul săvârşit de frate-său Gică. Dacă până la clopotul dăruit de Gică bisericii mai avea câte un sătean îndoieli în privinţa vinovăţiei pădurarului, clopotul convinsese pe toată lumea că dania voia să-l împace pe Dumnezeu. Fără să se fi făcut vinovat cu nimic prin propriile fapte, popa Marin începuse să fie privit ca o piază rea, din pricina bolovanului de păcate ce-i atârna de picioare prin nelegiuirile făptuite de cei din neamul lui. E greu oricui să-nfrunte bănuiala şi rezerva celor pe care nu-i poate ocoli, cu-atât mai mult preot fiind, sfătuitor şi mângâietor de suflete. Popa Marin izbutise, prin socru-său, preot în Craiova, să se mute la o biserică din marginea oraşului, în Brăteasa luându-i locul un preot tânăr cu preoteasa învăţătoare şi cu doi copii mici. Noi, copiii din Brăteasa, aflam la şcoală poveşti cu Făt-Frumos şi cu Ileana Cosânzeana, iar acasă, fiecăruia ni se istorisea din fir a păr povestea neamului Dumitreasa din care se trăgeau popa Nicolae, popa Marin şi Gică pădurarul. Cel din urmă, turnase la băutură-n el până tăcuse o burtă ca de femeie borţoasă-n nouă luni; o vreme nu se mai mişcase din pat, până-n ziua când îşi dăduse sufletul, zi în care-şi frământase întruna mâinile bolborosind: «pleacă de-aci, pleacă de-aci!». Sunt istorii care pe-o ureche-ţi intră, pe alta îţi ies. Pentru mine, istoria asta, căreia nu-i cunoscusem eroii, a rămas vie toată viaţa, astfel că înainte dea-mi face cruce, la fel ca tot ţăranul când aude bătaie de clopot, am şi azi reţinerea pe care-o avea Maica la auzul clopotului dăruit de Gică pădurarul şi, fără să vreau, mă-ntreb: «Doamne, oare n-o bate şi-n clopotul ăsta vreun suflet de om?».

Strămoşii mei, desigur, pe-aici au stat şi ei… – Păstori pribegi cu turme şi herghelii grozave, Ei nu aveau palate măreţe, n’aveau nave; Dar îşi iubeau pământul blagoslovit de zei… [………………………………………………………….]   Strămoşii mei, desigur, s’au chinuit pe-aici… – Tăind cu plugul brazde adânci şi roditoare, Cu aurul din câmpuri legând pe cel din soare, Erau mai altfel, poate, decât i-aş crede – mici…   Tăcuţi şi arşi de soare sau răcoriţi de vântul Ce le-aducea din zare al vremurilor semn, Din zori şi până’n seară, arau din greu pământul, Cu braţele crispate pe plugul lor de lemn…   Strămoşii mei, desigur, aicea au murit… Plecau tăcuţi şi paşnici pe-al nefiinţei drum, Spre zeul grav şi rece, de piatră, astfel cum Doar mintea lor săracă şi l-ar fi’nchipuit…   Şi-atuncea când duşmanii se arătau în zare, Uitând şi plug şi turme, în cale le ieşeau; Homer nu spune – însă, ca’n vremuri legendare, Desigur, că în lupte şi ei atunci mureau…   Strămoşii mei aicea-s… Căci altfel rost nu-şi are, Când nopţile sunt turburi şi ploaia cade grea, Nenumărate glasuri, ce bat fără’ncetare, Zadarnic să frământe închipuirea mea…   M. SĂULESCU, Strămoşii… (17 noiembrie 1913).       DECEBAL: O, codri, codri, vă mişcaţi cu mine, Munţi mari de piatră, fiţi-mi gânduri, Purtaţi, stânci albe armi[i]le de cremeni, Mergeţi naintea mea… a regelui Să văd apropiindu-se pământul, Cu munţii şi cu codrii. Şi stând pe loc naintea Romei vechi!   M. EMINESCU, Decebal (1873, Berlin)   dacia felix     În vremea veche… de demult, demult… ceriul era limpede… soarele strălucea ca un fecior tânăr… câmpii frumoase, împrejurate de munţi verzi, se întindeau mai mult decât putea cuprinde ochiul… păduri tinere umbreau dealurile… turmele s’auzeau mugind de departe… şi armăsarii nechezau giucându-se prin rarişte… […] Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!… Era vremea atuncea când tot omul trăia fără stăpân şi umbla mândru fără să-şi plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul şi aerul ceriului erau deschise tuturora; iar viaţa se trecea lină ca un vis. […] Dar, iată, aerul se turbură… Ceriul cel limpede se îmbrobodeşte cu nori întunecoşi… Un nor de prav învăluie câmpia şi ascunde munţii… se aud vaiete… […] Se vede amestecul unei bătălii!… Cei ce au năvălit sunt îmbrăcaţi în fier… săgeata alunecă pe pavăză, şi paloşul cu două ascuţite taie în carne vie… dar piepturile goale stau împotrivă… se luptă cu furie… […] Luptătorii se amestecă şi se izbesc… piepturile goale de paveze… capetele descoperite de coifuri… Al. RUSSO, Cântarea României, XIII (9 Nov. 1850, Paris).     Porsilo se uita posomorât la căpeteniile-adunate în jurul mesei de piatră din încăperea unde-şi ţinea Decebal de obicei sfatul. Îi lua fiecăruia seama. Erau unsprezece; cu el, cu Porsilo – doisprezece. Îi cunoştea bine doar pe doi dintre ei, fiindu-i vecini: unul – la Răsărit, altul – la Apus. Cel de la Răsărit, om în putere, semăna cu-o putină cocoţată pe două picioruşe scurte, subţiri de necrezut, şi care te-aşteptai să se frângă la fiecare pas. Chipul teşit, şaua nasului cârn adâncită mult, buzele lăbărţate, falca de jos ieşită-nainte, fruntea dreaptă ca un zid, sprâncene ţepoase cu fire scurte, ochi cu privire de câine care stă să se repeadă: voia, desigur, să pară dârz şi ne-nfricat, pus să-nfrunte omenirea-ntreagă; pentru cine-l privea cu luare-aminte, cum făcea acum Porsilo, acest chip trăda doar viclenie-ncăpăţânată şi piezişă care, infailibil, se converteşte, totdeauna cu-aceeaşi «credinţă», la orice cauză avantajoasă. Acesta era Druxilis, vecinul de la Răsărit al lui Porsilo. Cumnat cu Bicilis (sfetnic apropiat al lui Decebal), lui Druxilis nu-i fusese greu să miroase dincotro şi încotro bătea vântul. Oricum s-ar fi terminat înfruntarea lor cu Traian – înfruntare care n-avea cum să fie-ocolită, de vreme ce Dacia făcea parte din lumea locuită, sortită să devină provincie romană, condusă de vreun legatus Augusti – vecinii lui Decebal nu puteau scăpa mai întâi de mâna acestuia din urmă. Decebal ştia că fără ajutorul vecinilor chemaţi acum la sfat avea să fie din ce în ce mai greu să se-mpotrivească Romei. Dacă nu le căpăta ajutorul, măcar duşmani nu trebuia să şi-i facă. Trebuia să-i ia încet şi cu duhul blândeţii, fiindcă e mai bine când sileşti pe cineva la un lucru – deşi, în sinea lui, nimeni nu se lasă păcălit – să creezi o aparenţă, şi pentru tine şi pentru el, că o face din convingere. Mijloace prin care să-i pună la respect, în caz de-mpotrivire, Decebal avea, mai mult decât ar fi fost nevoie. Ştia însă că vorba era mai bună decât ghioaga şi decât sabia. Nouă dintre cei de faţă i-ar fi luat fără să şovăie locul, în timp de pace: de pace lungă şi lipsită de primejdie. Deşi era limpede că, fără o mână de fier, romanii i-ar fi spulberat şi pân-atunci, ei nu se dădeau în lături să-şi facă socoteli de pescuit în apă tulbure: cum să-l păcălească pe Decebal – dacă nu chiar pe de-a-ntregul, măcar cât de cât – dar fără să se strice cu el; adică, să nu-i dea tot ce i-ar fi putut da, fiind vădit că-i chema la el ca să le ceară şi nu ca să-i dăruiască. Romanii erau mai departe – mai departe dacă nu ţineai seama de legiunile de la Porţi şi de podul de pe Istru – şi poate că se mai potoleau; iar, la urma urmei, şi dacă veneau peste ei: se-nchinau şi gata. Şi interesul romanilor era să se pună bine cu neamurile băştinaşe. Te supuneai, te dădeai cu ei, îţi păstrai rangul, ce aşa de mare nenorocire! Oamenii de rând urmau să muncească aşa cum munciseră de când se ştiau pe pământ; unii aveau să fie-ncorporaţi în legiunile romane şi duşi cine-ştie pe unde – în sfârşit, duşi unde-avea Roma nevoie – şi ce era cu asta!? Închinarea în faţa lui Decebal (căci închinare era, oricât ar fi-nfăţişat-o el ca pe-o alianţă) – de altfel şi-ntr-o alianţă egalitatea este o vorbă goală, fiindcă frâul îl ţine un singur aliat – nu cunoştea cale de-ntoarcere şi nici poteci cotite. Ştiau cu toţii că lucrul dat nu se mai ia înapoi. O alianţă încheiată în faţa unei primejdii poate fi desfăcută când primejdia a trecut; ce-ai apucat să verşi în punga obştească îi rămâne însă celui mai puternic, deoarece, de când lumea, peştele cel mare nu ţine seamă de plevuşca pe care o-nghite. Afară de Porsilo, de Dromihete (vecinul lui de la Apus) şi de Chebrisis, toţi cei adunaţi acolo se gândeau cum să-l păcălească mai dibaci pe Decebal. Pentru ca făţărnicia să fie cât mai asemănătoare cu adevărul, căile ei trebuie să pară mai adevărate decât ale adevărului. Tot omul cumpăneşte-ndelung când ia o hotărâre de mare-nsemnătate; face mereu paşi înainte, paşi înapoi, o ia pe-un drum, se-ntoarce iară de unde-a plecat şi-şi spune de mii de ori «dar dacă…». Adesea, gândul dintâi e cel mai bun. După ce-ai urmat căile-ntortocheate ale tuturor posibilităţilor, îţi dai seama că o singură cale ai de urmat: cea dreaptă, fiind cea mai scurtă între-nceput şi sfârşit. Cea dreaptă – când ai gând cinstit. Condiţia esenţială a făţărniciei este însă complicaţia, mulţimea ezitărilor, simularea frământării în faţa unui legământ. Cele nouă căpetenii ştiau că Decebal nu era omul pe care să-l păcăleşti cu una-cu două. Aveau să se ostenească mult şi să se tocmească şi mai mult. Druxilis, cumnatul lui Bicilis, alesese calea scurtă şi folositoare a slugărniciei făţişe. În altă-mprejurare, poate că Decebal nu l-ar fi-nvrednicit cu-o privire măcar pe-acest Druxilis. Acum însă nu-i prea dădea mâna să aleagă. Stăteau tăcuţi şi-ncruntaţi, rezemându-şi mâinile de pumnalele scurte cu vârful adus, sprijinite cu teaca-n masa de piatră. Intraseră toţi în acelaşi timp, dăduseră scurt din cap, fără să se privească, şi se-aşezaseră la un semn al Marelui Preot, Vezina, care, fără niciun cuvânt, îi lăsase-acolo şi plecase. Afară de Porsilo, de Dromihete şi de Chebrisis, îmbrăcaţi ca de sărbătoare (cu pumnal cu teacă de aur, cu bumbi tot de aur la-ncălţări, cu paftale mari, de aur şi ele, pe umărul stâng al sumanului, fiecare cu însemnele neamului său), ceilalţi nouă erau îmbrăcaţi ca-n zile-obişnuite, ca şi când s-ar fi dus să dea ocol ţarinii, răzoarelor de legume ori s-arunce o privire la băile-de-aur sau la ocne. Afară de căciula de aba cenuşie, pe care-o avea fiecare-n cap, nimic nu-i deosebea de oamenii de rând cărora le erau căpetenii. Voiau, desigur, să-i dea a-nţelege lui Decebal că de la oameni atât de modeşti mare lucru n-avea de-aşteptat. Auziseră ei – nu se putea să nu fi auzit – povestea «regelui» Dromihete şi-a lui Lisimah macedoneanul, ajuns rege al tracilor. Acesta din urmă, dând năvală peste geţi, îi cade prizonier lui Dromihete. În loc să-l omoare, cum îi cerea obştea, Dromihete îl pofteşte pe Lisimah împreună cu însoţitorii lui la o masă toată numai talgere de aur bătute-n pietre scumpe, cu linguri şi cu şipuri aşijderea, cu bucate rare şi alese, ca la curţile satrapilor de la Soare-Răsare, în timp ce Dromihete şi căpeteniile sale mâncau din bliduri de pământ, cu linguri de lemn, mâncăruri simple, de oameni nevoiaşi, dându-i de-nţeles lui Lisimah că un om ca el, care trăia în bogăţie, trebuia să-şi vadă de avutul său şi nu să umble să prade nişte săraci ca Dromihete şi ca seminţia lui. Dar de-această parimie a lui Dromihete cel-din-vechime dac-auziseră ei, auzise şi Decebal. Dac-auzise, nu strica să-i fie-amintită. «Oare de ce trebuie să ne fie mereu frică de cineva pe lumea asta?», se gândea Porsilo, cu ochii ţintă la uşa pe care nu intra nimeni. «Nouă – de el, lui – de romani, şi tuturor la un loc – tot de romani, parcă nu ne-ar fi de-ajuns frica de soartă şi de mânia zeilor! Ăstora li-i frică de Decebal, dar şi lui de ei. Tuturor căpeteniilor le este frică de cei peste care sunt mai mari. Le e frică de lipsa lor de-nţelegere, care duce adesea la ură – şi, mai rău, la nepăsare – de trădarea lor şi, mai mult ca de orice, de făţărnicia lor». Lui, lui Porsilo, nu-i era frică de seminţia lui? Când adunase sfatul bătrânilor în cetatea-de-scaun, îşi spusese fiecare părerea, lăsând loc glasului îndoielii şi-al prudenţei, dându-i de-nţeles, pe lângă sfaturile pe care le-ar fi hărăzit şi fiilor lor, dându-i de-nţeles prin câte o vorbă subţire că cine şi-a băgat grumazul sub jugul puterii trebuia să ştie să-l ducă singur şi să se-aştepte ca pentru faptele lui să răspundă singur, căci la necaz nimeni nu ţi se-alătură părtaş, iar neamul pe care l-ai dus la rău nu te iartă niciodată şi se leapădă de tine. Bătrânii aceia, în cinstea şi-n bunăvoinţa lor, nu făcuseră altceva decât să-i amintească ceea ce ştia şi el: cât de puţin preţuiesc uralele, cum se pot preface-n sudalmă, cum fierul care te-a apărat îţi poate străpunge beregata, fiindcă aşa e sufletul omului: schimbător. «Dacă Decebal ar şti că n-are deloc sorţi de izbândă în faţa romanilor, li s-ar mai împotrivi? Dacă romanii ar garanta liniştea ţării cu preţul detronării lui Decebal, Decebal ar primi să dea puterea din mână de dragul ţării? Numai că el degeaba ar fi dat puterea din mână, romanii aveau nevoie de-o nouă cucerire şi nu de-un conducător care să umble după altă pace decât cea impusă de ei». Decebal se lăsa aşteptat. Deşi fiecare dintre cei adunaţi acolo ar fi avut destule de spus, niciunul nu deschidea gura. N-aveau încredere unul într-altul şi nici în pereţi. Decebal se lăsa aşteptat. Era limpede că nu cine-ştie-ce treburi însemnate îl împiedicau să vină. Le punea răbdarea la-ncercare. Voia doar să le zgândăre trufia ori să-i umilească? «Şi una, şi alta», gândea Porsilo. Îşi făcea o socoteală foarte bună Decebal. Omul care-şi pierde răbdarea îşi dezleagă limba şi spune vrute şi nevrute, însă niciodată ce n-a gândit mai înainte. «În locul lui, eu cum aş face? I-aş fi aşteptat eu pe ei aici. Fiindcă eu nu sunt făcut să chinuiesc, nu sunt făcut şi nici nu vreau. Pe mine mă silesc împrejurările să-mi cârmuiesc neamul; bucuros aş da cinstea asta altuia mai în stare decât mine. Cui însă? Dar el? Când vrei să cârmuieşti, se vede treaba că nu dai la o parte nimic din ce-ţi asigură-ntâietatea. Nu te mai gândeşti că-i umileşti pe unii, că-i calci în picioare pe alţii, că superi pe mai ştiu-eu-cine. Te uiţi doar înainte, la scop. Romanii calcă totul în picioare cu ochii la ţintă: cucerirea lumii. Sigur că lui Traian, mare general şi om cinstit se pare – cât de cinstit poate fi un împărat – i s-ar strânge inima să vadă spintecaţi în faţa lui o mamă cu un copil mic, dar pentru asta nu se-apucă să numere mamele şi copiii spintecaţi de-a lungul drumurilor pe care le taie legiunile, în piatră, în pământ şi-n carne vie, între Roma şi Eufrat». Porsilo se uită, rând pe rând, din nou la cei unsprezece tovarăşi de aşteptare. În partea opusă intrării se aflau jilţul Regelui şi cel al Marelui Preot. Căpeteniile se-aşezaseră, din instinct de solidaritate, unul lângă altul, afară de Druxilis, care stătea pe locul din dreapta jilţului regesc, despărţit de ceilalţi de multe jilţuri goale, pentru ca nimeni să nu aibă vreo-ndoială în privinţa cinstei la care-l ţinea marele Rege. Osteniseră să mai stea rezemaţi de mânerele pumnalelor. Afară de Dromihete. Unii-şi ţineau acum mâinile încrucişate la piept, alţii-şi mişcau întruna degetele şi-şi strângeau pumnii, iar pe chipuri li se citea o mare nelinişte. Nu-i chemase cumva ca să le ia capul, iar ei ca nişte nătângi se lăsaseră prinşi în capcană; ori ca să-i lase acolo să piară de foame? «De-ar veni odată să spună ce vrea şi să ne vedem scăpaţi de-aici», se gândea fiecare-n sine. Dromihete – cel mai bătrân din toată adunarea, înalt şi deşirat, cu barbă lungă, cenuşie, răsfrântă ca o mătură, cu chip uscat şi-ncremenit care nu părea să fi râs ori să fi plâns vreodată, cu ochi albastru-ntunecat umbriţi de sprâncene stufoase, rămase negre printr-o ciudăţenie-a firii – cum stătea cu mâinile neclintite pe mânerul pumnalului şi cu privirea ţintă la uşa pe unde ar fi trebuit să intre Decebal, ai fi zis că era un mort cu ochii rămaşi deschişi. În muţenia şi-n amorţeala generală, izbind, fără să vrea, pumnalul de piatra mesei, Dromihete se ridică, îşi potrivi cămaşa sub chimir, îşi trase-n jos poalele sumanului şi se-ndreptă spre ieşire, în nedumerirea tuturor. Luaţi pe neaşteptate şi treziţi fiecare din gândurile lui, care prea mult nu se deosebeau de la unul la altul, cei unsprezece bărbaţi adunaţi acolo nu ştiau ce să facă: să-l urmeze ori să rămână mai departe nemişcaţi şi să nu ispitească soarta. Fără să le-arunce nicio privire, cu pas rar şi fără grabă, Dromihete ajunse lângă ieşire, unde se opri să ia seama celor două clepsidre de sticlă sidefie aşezate ca nişte câini de pază, una în dreapta, alta în stânga uşii, prinse într-o armătură de bronz ca o gură de lup căscată. Ţinându-şi răsuflarea, urmări picătura de apă dintr-una, care, clipocind abia simţit, măsura pasul neauzit al timpului. «Încet-încet spre pământ», îşi zise el. Gândul ăsta, cuprinzând pe scurt învăţătura dobândită într-o viaţă ale cărei urcuşuri şi mai ales coborâşuri îl deprinseseră să se smerească, îl îmbună deodată în privinţa celor adunaţi acolo, pe care-i urâse şi-i dispreţuise cu o clipă mai înainte; în privinţa lui Decebal, care drag nu-i fusese niciodată; în privinţa a toate şi a toţi, căci într-o bună zi, toţi şi toate aveau să foşnească şi să clipocească pe undeva pe subt pământ. Porsilo se gândi să urmeze pilda lui Dromihete. Rămase totuşi pe loc. Nu de teamă, ci aşa cum rămânea la luptele de cocoşi sau de câini, până ce unul din cei doi luptători îşi dădea ultima suflare, privind cu multă milă bietele dobitoace îmboldite să se ucidă, fără să aibă nimic unul cu altul, în ţipetele şi-n urletele mulţimii, din care o parte ţipa de bucurie că învinsese cocoşul ori câinele pe care pusese prinsoare, alta urla încrâncenată de ură-mpotriva vietăţii ucise, pe care ar fi ucis-o încă şi încă o dată şi de-o mie de ori fiindcă-i înşelase aşteptările şi-i golise punga. Demult, în tinereţea lui tinereţe, Porsilo se nimerise să stea la o luptă de cocoşi lângă Dromihete. Porsilo se uita mai mult la chipurile oamenilor decât la păsările care abia-ncepeau să se-ncaiere. Urmărindu-i, atunci, privirea, Dromihete îi pusese o mână pe umăr, se uitase drept în ochii lui şi-i şoptise: «Fiule, să nu-ţi închipui c-ai să vezi milă în ochii vreunuia. Pleacă. Nici aici nu e nimic nou cum nu e nicăieri sub soaie!». Porsilo ştia că nici acolo, în sala de taină a mai-marelui lor, Decebal, n-avea să fie nimic nou, ci jocul de înfruntări al intereselor, vechi de când lumea şi etern ca şi ea. Dacă Porsilo ar fi venit la acest sfat în numele lui doar, poate că s-ar fi ridicat, l-ar fi urmat pe Dromihete, ar fi urmărit o clipă curgerea vremii prin curmătura celor două clepsidre, s-ar fi descoperit în faţa draconului de bronz ţintuit deasupra intrării, şi-ar fi-ndesat căciula-n cap şi pe-aci ţi-ar fi fost drumul. Poate. El nu venise însă în numele lui, ci al celor pe care-i cârmuia de când murise frate-său mai mare în ultima înfruntare a lui Decebal cu armatele romane. De-ar fi fost ultima! În timp ce Porsilo se-ntreba dacă n-ar fi rămas locului, chiar venit doar în numele său, din pricina curiozităţii de totdeauna de-a vedea până la capăt o întâmplare – deşi aproape ştiută dinainte – uşa grea de lemn dăltuit cu draconi a intrării se deschise fără niciun zgomot şi-n cadrul ei apăru Marele Preot, urmat de regele Decebal. — Încotro, cinstite unchi? i se-adresă Decebal lui Dromihete, care tocmai îşi punea căciula-n cap, în timp ce oaspeţii ceilalţi se descopereau şi se ridicau în picioare. — Acasă, nepoate. Credeam că nu mai vii. Ăştia tineri îmbătrâniseră de-atâta aşteptat, iar eu cât pe-aci să-mi dau ultima suflare. În glasul lui Dromihete nu se simţea nici îngăduinţă, nici supărare. — Ne bate războiul la uşă, spuse Decebal, în chip de răspuns, îndreptându-se către masă şi poftindu-l din ochi pe Dromihete să se-aşeze. — Nicio noutate, spuse acesta, făcând un semn cu mâna a pagubă, şi se-aşeză chiar în stânga lui Decebal, despărţindu-l de Marele Preot şi aplecându-se înspre dreapta Regelui, ca să-i ia seama lui Druxilis, de parcă atunci l-ar fi descoperit. — De ce te uiţi aşa la mine, cinstite Dromihete? îl întrebă Druxilis cu-o voce care se dorea blândă. — Eşti cam gras, fiule. Ce zice calul dumitale? întoarse celălalt cuvânt în glumă. Un zâmbet mucalit trecu prin ochii albaştri şi-i făcu să sclipească o clipă tinereşte. Druxilis îl privi dispreţuitor şi nu găsi de cuviinţă să-i răspundă. Făcându-se că nu văzuse şi că n-auzise nimic, Decebal îşi plimbă roată privirea, oprind-o scurt în ochii fiecăruia. — Prea-cinstiţi oaspeţi, războiul ne bate la uşă. — Poate n-ar fi bătut dacă n-am fi încălcat înţelegerile cu Traian, zise Chebrisis mai mult ca pentru sine, cu vocea moale şi vorba tărăgănată a celor din Miazănoapte. — Chebrisis, credeam c-am înţeles cu toţii că aşa-zisa pace cu Traian este pentru romani doar un răspas de odihnă ca apoi să ne izbească şi mai tare. — Ca şi pentru noi, rosti Druxilis cu glasul convins şi important al celui care-a priceput dedesubtul lucrurilor. — Eu tot spun că, dacă nu i-am fi cătat pricină, Roma ne-ar fi lăsat în pace, reluă blând şi-mpăciuitor Chebrisis. Druxilis, cu-o strâmbătură de dispreţ, ridică revoltat din umeri. — Chebrisis! i se-adresă Decebal cu glas înalt, ca pentru a-l chema la ordine. Dumneata ţi-nchipui că Romei trebuie să-i «caţi pricină» ca să te cotropească? Ţi-nchipui cumva că iudeii şi armenii, ca de-o pildă, stricau somnul Romei? Cum întindeau mâna îi luau pe romani din aşternut?! Roma a venit peste noi, nu ne-am dus noi peste ea. S-a-ntins ca o pecingine, fiindcă neamurile n-au ştiut să se unească la vreme spre a-i ţine piept. Dacă vouă, de-un sânge cu mine, şi trebuie să vă spun a mia oară că poţi să nu sufli şi să nu te mişti: când ţi-a venit rândul să te calce Roma în picioare, te calcă… Măritul rege Duras şi alţii dinaintea lui – adormiţi acuma cu toţii, veşnică fie-le-amintirea! – şi eu la fel cu ei, ne-am străduit să-i hărţuim pe romani pentru ca să n-ajungă mai puternici decât sunt, cu gând că, într-o zi, izbită din toate părţile, Roma să cadă ori să stea cuminte cu botul pe labe, mulţumindu-se cu ce-a prădat pân-atunci. Chebrisis, ştim cu toţii unde sunt castrele romanilor, în pământurile pe care ni le-au răpit acum trei ani. De altminteri, se simt de la o mie de prăjini, după mirosul de usturoi. Cine vrea li se poate-nchina. Eu nu opresc pe nimeni. În sală se-auzi o rumoare de protest. — Mărite Rege, eu mi-am spus părerea şi, chiar de-am să vă par slab de minte, eu tot cred că mai bine ar fi fost să fi căzut la pace cu duşmanul. Iar gândul meu de n-ar fi fost cinstit nu răspundeam la chemare. «Ai răspuns fiindcă ai doi feciori la-nvăţat meseria armelor aici, în cetate, cum aveţi cu toţii», îi spuse Decebal în gând, uitându-se drept în ochii lui albastru-deschis, de cer fără nor, în care nu i se păru că zăreşte vreo urmă de gând viclean. «De-ar spune-odată ce-are de spus, că doar nu de florile mărului ne-a chemat aici», se gândea Porsilo, în timp ce privea la Decebal. Când îl vedeai, mare cât un trunchi de copac şi cu gâtul acela scurt, nu-ţi venea să crezi câtă vioiciune era-ntr-însul, iar capul repezit înainte, fruntea brăzdată adânc, ca un pământ săpat de ape, şaua nasului proeminentă şi niţel cotită spre stânga dintr-o căzătură de pe când era flăcăiandru, gura cu buzele strânse puternic de parcă tot timpul ar fi stat cu dinţii-ncleştaţi, părul şi barba sură, ochii cenuşii, cu privirea ageră cum îi era şi mâna, îi sporeau înfăţişarea de lup încercat, făcut să domnească peste adâncul codrilor. Porsilo şi cu Dromihete înţeleseră că aparenta supărare a lui Decebal din pricina spuselor lui Chebrisis crease în adunare un sentiment de vinovăţie, cum nu se putea mai binevenit pentru Rege: astfel i se pregătise de minune momentul în care nicio cerere să nu-i poată fi refuzată. «Ia să vedem, nepoate, ce mai ţii în guşă», îşi zise-n sine Dromihete. Ca şi când i-ar fi auzit gândul, Decebal li se-adresă cu glas pătruns de-o tristeţe solemnă: — Cinstiţi oaspeţi, războiul ne bate la uşă, precum v-am mai spus. Acum nouă ani, Domiţian lăsa, la moarte, vistieria Romei golită. Roma are armate multe, duşmani mulţi – dar se vede că nu destui – lupte de dat mai tot timpul: pentru «pacificare» – ici, pentru cotropit – dincoace; are nobilime multă care nu face nimic, are sărăcime multă care, la fel, nu face nimic, dar care primeşte pâine, face baie şi merge la circ pe banii stăpânirii – căci mai bine să-i astupe gura şi s-o lase să urle doar pe la circuri, decât să şi-o ridice-n cap – şi vistieria asta trebuie umplută la loc. Când marele Cæsar îşi golise punga, acum vreo şaizeci de ani, a dat peste gali, de la care şi-a umplut-o din nou. Traian a dat peste noi, ne-a luat pământuri, ne-a prădat şi se pregăteşte să ne prade iară şi să ne piardă. Trebuie să nu-i lăsăm, oricare-ar fi sorţii războiului care ne pândeşte, să nu-i lăsăm ce să ne ia, drept care m-am gândit să punem tot ce-avem la loc sigur şi împreună. V-aştept, în următoarele zece zile, s-aduceţi tot ce-aveţi de preţ, odoare şi bani, şi le punem undeva, unde nici pasărea să nu le ştie. Trecem la catagrafie ce-aduceţi, şi căpătaţi şi înscris la mână. Toate câte le-ncredinţaţi în custodie sunt ale voastre, iar când trece primejdia vi le luaţi înapoi. Se aşternu o tăcere de gheaţă. Fiecare simţea cum îi încetineşte sângele-n vine. — Mărite Rege, eu poimâine sunt aici cu tot ce am. Ce e-al meu e şi-al tău. — Nu al meu, Druxilis, ci al tău, la mine o să fie doar în păstrare. — Ştii cum vine asta, nepoate? i se-adresă Dromihete lui Decebal, după ce mai întâi se uită la Druxilis cu o scârbă căreia cuvintele n-ar fi avut ce să-i adauge. Ştii cum vine asta? Ca şi cum mi-ai spune: «Taie-ţi, unchiule, p..a şi lasă-mi-o mie-n păstrare. Şi să ştii că tot a dumitale e». Decebal, eu te-nţeleg. N-ai încredere şi bine faci. Mulţi te-au lăsat şi s-au închinat romanilor. Au s-o mai facă şi alţii. Ai luat feciorii cui a avut, ca să-i înveţi meseria armelor şi ca să-i ai zălog de credinţă. Cu feciorii n-au avut cum să te mintă, cu avutul însă n-o să ştie fiecare cum să facă mai pe săracul. Afară de Porsilo, de Chebrisis şi de Rege, toţi săriră indignaţi. — Mărite Rege, eu nu-ngădui nimănui să-mi pună buna-credinţă la-ndoială! — Cum poţi să spui aşa ceva, moş Dromihete? — Iac-aşa, zise Dromihete şi-şi mişcă dreapta roată, cuprinzându-i pe toţi. Cunosc firea oamenilor. Cu-atâta m-am ales, la anii câţi îi am în cârcă. Mie feciorii mi-au murit alungându-i pe romani, iar nepoţii au fost luaţi prizonieri de romani, ca şi mine. După zece ani – mai de sclavie pe uscat, mai de cutreierat pe mări – mie mi-au dat drumul să vin să mor acasă. — Ştim, ştim, unchiule, zise Decebal, cu îngăduinţa pe care le-o arăţi bătrânilor care bat câmpii ori spun pentru a suta oară aceeaşi poveste. — Mă bucur, nepoate, c-ai aflat, deşi de când m-am întors de la romani – şi se fac şase ani acuma – nu ne-am prea văzut. Nu m-ai prea-nvrednicit. Nu s-a grăbit nimeni să mă răscumpere ori să mă dea-n schimb pe niscaiva romani, prizonieri la noi. Astea le spuneam şi eu aşa, ca să se ştie. Dar, de fapt, altceva voiam să-ţi spun, nepoate. Rău ai să faci dac-ai să pui totul într-un singur loc. Să nu uiţi că e de-ajuns o măciucă la un car cu oale. Şi mai spuneai că ai s-ascunzi totul de să nu ştie nici pasărea. Degeaba n-o şti ea, pasărea, dac-au să ştie oamenii. Teme-te de oameni, nu de păsări, nepoate! Eu, unul, nu mai am nimic. Tot ce-am avut ascuns am împărţit oamenilor. Dacă-mi putrezeau oasele prin Italia, rămâneau toate-n pământ. Aşa, se bucură careva de ele. Cred că mă crezi, nepoate! — Vistieria obştii, unchiule, o mai avea câte ceva. — Pentru asta, nepoate, e nevoie să-ntreb obştea. — Dumneata eşti aici în numele ei. — Da, dar obştea nu ştie de ce ne-ai chemat. Ea trebuie să afle. Eu ţin la vechile rânduieli. — Mărite Rege, aş avea şi eu de spus câteva cuvinte. — Spune-le, Porsilo. — Eu cred că moş Dromihete are dreptate când spune că fiecare dintre noi o să-ncercăm să dosim cât mai mult, căutând să-ţi aducem, măriei-tale, cât s-o putea mai puţin. — Poate că tu ai să faci aşa, strigară mai multe glasuri. Druxilis se ridică în picioare, atât de mare îi era indignarea. — Şi tu cum ai vrea să facem, Porsilo? îl întrebă Decebal, făcându-se că n-a auzit glasurile revoltate ale celorlalţi. — Eu zic, mărite Rege, să ne pui să dăm o anumită sumă de bani, anume cântare de aur şi de argint, şi cred c-ar fi o treabă mai curată şi descurcată. Iar ce ne-o rămâne, om fi-n stare să ni-l adăpostim fiecare.

CAPITOLUL UNU «Ce vânăt amurg…». Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii… Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturând pământul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat. Cu-o săptămână mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrânit şi din rugină, din curcubeul de adori şi de transparenţe, vulpea – materializare a anotimpului – nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs – adolescent, judecând după blană, după colţi, după cheful de joacă – născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea câte-o labă amicală. «„Ce vânăt amurg…”. Hm! sună-a poezie… Numai Tudor citează când nu te-aştepţi, de parc-ar spune de la el».   În momentul acela, punga de nailon din mâna dreaptă a Sânzienei se sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguieţe, «ultimele de anul ăsta», şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.   («Of! De o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, şi s-au dus dracu’! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu mă-nvăţ odată minte!».)   În timp ce Sânziana se moraliza – adunându-şi de pe jos proviziile şi-ncercând să le-nghesuie-n punga validă în care avea două «jumătăţi» de untdelemn, şi-n geanta maro, «de moaşă comunală» – o femeie de vârstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat. — Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgându-şi sufletul, Sânziana. Femeia făcu semn cu mâna că nu era nevoie. — Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi… şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei – piele şi os. — Filipescu… Filipescu Angela, salonul 10… 1970, spuse rar Sânziana. — Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat. — Cum să vă uit! «Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie». O noapte-ntreagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7. — Ce vă mai fac copiii, bărbatul? — Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da’ măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă… Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut – trebui’ să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu’, Doamne iartă-mă! «Dă-i dracu’, dar parcă nu pe toţi», se gândi Sânziana. — Am fost mai săptămânile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi… v-aţi divorţat cu soţul. Sânziana înclină din cap în semn de aprobare. — Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa… — Dumneavoastră să fiţi sănătoasă, şi fetiţele. («Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina? Oricare… Că nu le mănâncă pe niciuna discreţia».) — Foarte bine ziceţi. Îşi mai făcură câte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa Sânziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere.   «„Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere… Doamne, Doamne! Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?». Sânziana avu un zâmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca şi când ar fi jenat-o o şuviţă de păr. «Să mişcăm niţel „sediul central” ca să aşezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, când aş fi văzut eu Transfăgărăşanul? …Ce drum, ce vreme, ce culori, câtă pace şi câtă măreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gândurile şi-amintirile frumoase, când le-avem? De câte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărăşan? De câte ori n-au să-mi alunece gândurile-n prăpastia Barajului? De câte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!”? De câte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, „Daniel, Daniel!”, invocându-te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De câte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel!”, încercând să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De câte ori nu v-am mângâiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngânând ca pe-un refren dintr-un cântec de leagăn „Nini, Nini…”? Şi când eraţi în „lumea cu luminile”, cum zicea Maica, şi de când v-aţi dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun… dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adâncimi fără dimensiune. Când am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunând „iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sunt o fiinţă… o biată femeie, am încă vârsta la care dorinţa atârnă greu în balanţă, dar orice s-ar întâmpla, în sufletul meu…”. Nici nu ştiam că nu mint. Deşi îl iubesc pe Mircea… Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură? Iar doctorul Kölönte… A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat… dar să-mi dea un parfum… ce bine se asorta „Hermes Calèche”-ul cu vânăta din geanta „de moaşă comunală”. Becket, Ionescu, nişte dulci copii!».   La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sânziana Hangan ajunse-n faţa apartamentului în care locuia de şapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori – cutie mare de lemn băiţuit, «safe-ul băncii Angliei», cum îi zicea Maria, stătea-nfipt un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sângerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smântână – un braţ de culori şi de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă. Sânziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poştală, una câte una, le ţinu pe braţul stâng ca pe-un copil, închise ochii şi le strânse la piept. «Înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel…», îşi spuse ea în timp ce-ncerca să descuie «yala». — Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Mariei. Şi uşa se dădu la perete. Sânziana stătea nehotărâtă-n cadrul ei. — Pup, pup! zise Maria, şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de când era mică, şi maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru. Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi şopti: — Ei, îm? — Vreun fost pacient… Fata închise un ochi. — Şi de unde ştii că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa. — Faci mişto de mine?! — Iar vorbeşti ca pe maidan? — Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atâta tot, adăugă fata cu o dicţie pedantă, şuşotind apoi la urechea maică-sii: — Avem oaspeţi… pe «dumnealui», de! pe tata. — A! — Când am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit «ca pe-o scrisoare la cutie»; şi-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, şi Maria făcu un gest larg către uşile de pe palier.   *   De fapt, Maria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca «domnul», să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Maria cu mintea ei de şaisprezece ani. De câte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sânziana, Maria-i răspundea invariabil: «cu vreun gagic la cinema», folosind «neologismul» foarte en vogue cu intenţia de-a-şi enerva tatăl. «Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?», o-ntrebă acesta. — În societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan. Sânziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un asemenea personaj «sictirizant» – cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea – pe care nu scăpa nicio ocazie să-l arboreze şi să-l joace în cele mai mici amănunte în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de mână de maestru. Aproape după fiecare vizită paternă, Maria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecându-l cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sânzienei de-a o domoli. — Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu «marea vedetă»? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul? — Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă. — Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o… bleaga. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici «ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie». — Tu ce-ai fi făcut în locul meu? — Ce-aş fi făcut?! Mă duceam la «aia» şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam «paştele şi Dumnezeii mă-tii de… lasă-mi bărbatu-n pace că, de nu, te pocesc!». Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor. Şi Maria se roşea şi se zburlea ca şi când scena s-ar fi petrecut în realitate. Sânziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei propusă de fiică-sa. Mai întâi, pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal şi «marea vedetă» ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemenţe; în al doilea rând, pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de-această vehemenţă şi-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o dorinţă tenace de a-l păstra. Pe când ea… Şi, dintr-odată, inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa, ca pe-un copil prostănac, şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche: — Dă-i dracu’, noi să fim sănătoase.   *   Maria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două plase cu provizii. — Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stânga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt. În cutie, Sânziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut, «Doamnei doctor Sânziana Hangan», şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de stilou, învelit într-o hârtie cu steluţe aurii. Deschise scrisoarea. «Ţi-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămâna viitoare. Totul s-a precipitat. Aseară, am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut, centrala era stricată. Nu mă certa. Rămâi cu bine, înţeleaptă mea iubire, Mircea». Citi scrisoarea de câteva ori. Îşi înăbuşi un oftat fiindcă auzi paşii Mariei. «Înţeleaptă mea iubire…». Deschise maşinal ambalajul cu steluţe aurii sub care se afla o cutiuţă cu capac bombat. Într-un culcuş de mătase vişinie, strălucea molcom o brăţară filigranată aurie, împărţită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad şi cu ochi de tigru. Pe interiorul capacului Sânziana citi «Chinese jewels». Maria, care venea din bucătărie cu paşi mari şi cu gura plină de ce avea să-i mai spună, înghiţi în sec. — Puşică, ce e cu tine? rosti ea cu glas matern şi-şi mângâie mama pe cap şi pe obraz. Se uită apoi în cutiuţa de mătase, apucă delicat brăţara şi o prinse la mâna stângă a maică-sii, deşi întâmpină împotrivire. — Ţi-a dat-o ca s-o porţi, nu? Hai în casă, îi spuse ea rugător, şi-o luă pe după umeri. «Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău sufleţel», se gândi fata. — Bună ziua, îşi salută Sânziana fostul bărbat. — Sărut mâna. Alexandru o cântări de sus şi până jos. În lumina roşiatică ce pătrundea prin fereastra sufrageriei, mare cât peretele, Sânziana i se păru frumoasă. «Nu mi se pare, chiar este». Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu faţa bronzată, în care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoşi şi mai deschişi decât de obicei; scurta scotea în evidenţă şoldurile, care se curbau domol într-o fustă-n carouri cărămizii, oranj şi galbene, aşezate-n biais. Pantofii montanţi, cu un pic de toc, dădeau eleganţă gleznelor şi picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care nu se detaşa niciun muşchi. «Are o strălucire…», îşi zise Alexandru şi i se aprinse privirea, «strălucirea pe care o capătă orice corp când se ştie iubit», trase el concluzia, uitându-se avid la fosta nevastă. Îl apucă un fel de iritare. Sânziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea şi cutia brăţării-n dulap. O clipă o bătu gândul să-şi scoată brăţara de la mână. «La urma urmei, de ce? Singura care n-ar fi trebuit să ştie, Maria, ştie. În rest…!». Mai strânse o dată la piept florile pe care le ţinuse tot timpul pe braţul stâng şi le puse-n patul ei îngust. Când reveni-n sufragerie, Alexandru se-apropie de ea, o apucă de ceafă şi vru s-o sărute. Sânzienei îi bătu inima repede şi simţi o greaţă şi o nelinişte ca la un început de boală. Se uită la el atât de surprinsă, încât Alexandru renunţă. Maria veni-n sufragerie cântând asortat cu pasul milităros pe care-l adoptase ad-hoc: «La oaste când am plecat, Lino, Leano…». Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depăşea cu un lat de palmă puloverul gros de lână seină, foarte mulat pe bustul din care sânii abia mijeau. Îşi ridicase părul într-un coculeţ, drept în creştet, şi-nfipsese-n el două măciulii mari de sidef, foste ace de pălărie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. Îşi vopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete îşi înşirase tot felul de «bijuterii» luate de la «tinichigerie», până-n doişpe lei bucata. Sânzienei îi veni să râdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei – truc nou de ultimă oră, bine-nţeles – căci până atunci n-o văzuse niciodată «travestită» astfel. Îi veni să-i spuie «ce te-ai boit ca o paţachină?», dar se gândi că nu trebuia să-i strice fetei efectele faţă de taică-său. Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă – şi, de ce n-ar fi recunoscut-o, mai ales de braţul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de brăţara de la mâna Sânzienei – cu un glas care se străduia să nu-i trădeze enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic: — Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot? — Ei bine, domnule, nu! Nici circ, nici izmeno-ciorapi! Îmi fac propria reclamă! «Lume, lume! veniţi de vedeţi: şarpele boa, şapte metri de la cap la coadă, zece metri de la coadă la cap!». Sânziana izbucni-n râs, în timp ce Alexandru se roşi de indignare: mai mult de râsul ei decât de ireverenţa fiică-sii. Maria, făcându-se că ignoră impresia pe care le-o produsese părinţilor, i se-adresă pe-un ton oficial maică-sii: — Doamnă doctor, în ordine cronologică, aţi fost căutată de H. B.-uri şi de un domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6. La numele «Pavel Vlas», Sânziana simţi nevoia să se-aşeze. Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacţia maică-sii («O fi ăl cu florile şi cu brăţara? Că altul cine să fie?»): — V-am făcut un piuré de cartofi, chiftele prăjite şi salată de varză roşie ca să vă refaceţi forţa fizică şi ca să vă păstraţi frumuseţea. În baie, veţi găsi înmuiată cu «„Far” – produs excepţional, spală, albeşte, înfrumuseţează şi, dacă ştii să te porţi, face şi ouă» – veţi găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel imprimat – 18 lei metrul – a doamnei doctor Sânziana Hangan şi-a fiicelor sale, domnişoara Maria Bujor şi Ana Hangan. Acum, să vă pun o-ntrebare: doriţi să mă duc s-o iau de la grădiniţă pe sora mea, zisă «falfabeta»? — Cum vrei; când am trecut pe-acolo se jucau în curte, aşa că poţi s-o laşi până spre 6. — Mă rog, dacă este la alegere… Până una-alta, vă rog respectuos să-mi permiteţi să mă deplasez până-n piaţă spre-a cumpăra din sectorul particular nişte cucurbitacee, popular zise tărtăcuţe, pentru decoraţiuni interioare. — Ai bani? — Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriţi să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămâneţi cu doamna, şi n-am să vă mai găsesc când mă întorc, vă spun: rămâneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog, salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon demi-frère. Doamnă, domnule, bună ziua! La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele şi, cu un mers graţios şi elegant, care-i punea-n valoare corpul nepârguit, se-ndreptă spre uşă. «Aşa trebui’ să fi fost soacră-mea la vârsta ei», se gândi Alexandru. «Aceiaşi ochi albastru-nchis, acelaşi păr negru, la fel de subţirică, la fel de frumoasă!». — Ţie nu ţi se pare că fata asta exagerează? o-ntrebă Alexandru pe Sânziana. — În ce fel? îl întrebă Sânziana la rândul ei, fără niciun interes în glas. În momentul acela, sună telefonul. — Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Belu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere. «Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini». Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. «Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des». — Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Maria exagerează, mai degrabă cu ce? — Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boieşte? Cum o laşi? — Chiar dac-ar umbla aşa tot timpul şi n-aş avea ce să-i reproşez: aşa umblă, să nu exagerez, 80 la suta din generaţia ei. Şi generaţia asta nu e cu nimic mai rea decât altele. Acum, am să-ţi spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să ţi-l spun: umblă aşa numai când o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era îmbrăcată n-o mai poartă de cel puţin doi ani. O şi uitasem. Vrea cu orice preţ să te contrarieze. E un mod copilăros de a-şi manifesta sentimentul de frustrare. — Ce fel de frustrare? — Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată. — Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipseşte nimic. — Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că eşti convins că eu n-o influenţez în direcţia asta; ba, dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că relaţiile dintre un bărbat şi-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu mai eşti bărbatul meu, dar că eşti tatăl ei. E mare şi judecă singură şi, mai ales, ca mulţi adolescenţi, trece printr-o perioadă de negare şi de nonconformism. Şi te-a ales pe tine ţap ispăşitor. — Nu-i săptămână-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipseşte nimic. — În acest «sper» simt o nuanţă de dubiu. În sinea ta, cred că te-ndoieşti că nu-i lipseşte nimic. Şi dă-mi voie să-ţi traduc acest dubiu: în gândul tău, îţi spui, bine-nţeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i aşa? Vreau să ştii că tot ce prisoseşte din stricta ei întreţinere, a Mariei vreau să zic, depun pe-un cec, pentru ca-n momentul când i-or trebui banii ăştia, să-i aibă. — Ai putea s-o-mbraci mai bine. — E-mbrăcată decent, cum trebui’ să fie o fată de vârsta ei. Nu vreau să capete gustul boarfelor, să devină «borfomană», cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost îmbrăcată decât mine, iar eu sunt adultă, nu mai cresc. Vreau să ştie să cântărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăieşte dintr-o suma fixă. Eu trăiesc ca toţi oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei. — Sunt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze. — Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că, vezi, copiii de părinţi despărţiţi sunt cu părintele «lipsă» ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui. Eu te-nţeleg. Eu am ajuns la vârsta când înţeleg orice, dar nu-i poţi pretinde nimănui să fie gata-nvăţat de când se naşte. La copiii cu părinţi despărţiţi apare totdeauna un dezechilibru, mai grav sau mai puţin grav, ca-n cazul Mariei: copiii ăştia n-au o idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gândesc, n-am avut o idee limpede-n privinţa asta. Cred totuşi că-n mintea mea lucrurile erau mai clare decât într-a Mariei. Eu ştiam că n-am tată. Ştiam că el murise pe front şi că niciodată n-am să am tată. Şi n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit, când mi-am dat seama, social, ce dezarmat e un copil când n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Maria însă – cum spune ea, în glumă, dar nici nu-şi dă seama câtă dreptate are – este o semi-orfană. — Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe care-o dorea benignă. — Eu? încerc să-ţi explic ce se-ntâmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un tată, scriitor cunoscut, cu un statut social… decât să aibă doar mamă: o obscură doctoriţă de laborator… — Cum are cealaltă. — Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut, n-are şi n-o să aibă niciodată un tată. Eu sunt unicul ei părinte, aşa cum a fost Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. («Ce-o fi vrând Pavel?».) Mariei însă tu îi lipseşti. Nici nu te-ar iubi… nici nu te-ar urî… nici indiferent nu i-ai devenit. — Cum ţi-am devenit ţie… — Eu am o putere de-a mă vindeca, o putere ca şopârlele. Le rupi coada, ele trăiesc mai departe. N-am fost în viaţa mea bolnavă în afară de bolile copilăriei şi de-o gleznă luxată. («Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aş fi scrântit toate-ncheieturile cu mâna mea numai să…».) Nici Mama n-a fost. Am să mor probabil ca ea, repede şi fără să sufăr. Cel puţin îmi place să sper. — Hai să nu mai dramatizăm. — «Hai să nu mai dramatizăm»! Ce convenţional sună vorbele astea! Şi despre ce să vorbim? De fapt, afară de ce o priveşte pe Maria… — N-avem ce ne spune, nu-i aşa? — Chiar aşa! Ce să ne spunem? Oamenii despărţiţi n-au prezent, nici viitor comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l tot pigulesc şi-l tot vântură, în loc să-l lase să-şi doarmă somnul, fac un venin al prezentului. Şi de venin nu duce nimeni lipsă… Mie mi-e foame, dacă vrei să mănânci din chiftelele şi din piureul făcut de Maria, poftim, dacă nu, aşteapt-o, fă ce vrei. («Doamne, de ce-o fi telefonat Pavel?».) Sună din nou telefonul. — Alo, da, doamnă. Mi-a spus Maria, dar am uitat, nu vă supăraţi… Da, e unul dintre cei mai buni chirurgi din generaţia mea, aş îndrăzni să spun chiar cel mai bun… îl cunosc, am fost colegi de grupă… Cum să nu… O clipă numai, să scriu în carnet…O-lim-pi-a Ma-te-es-cu. Bun. Mă duc chiar mâine dimineaţă… Aha… un coleg în trecere prin Bucureşti, el le-a pus… Bun… Sărut mâna… — Am lichidat şi cu H. B.-urile. — Cu ce? — Cu haş-beu-rile, care nu reprezintă simbolul vreunui vaccin sau al vreunui ser, ci se traduce prin «hoaşte bătrâne» zise şi «haş-bilici», cum le-a botezat fiica noastră comună pe «tinerele» mele vecine, pe care nu le are la inimă. În timp ce dădea aceste explicaţii filologice, Sânziana îi oferi fostului ei soţ un scaun la masa din bucătărie, iar ea se-aşeză-n faţa farfuriei întinse, pusă peste un şervet imprimat cu fructe. — Nu vrei o chiftea? — Aş bea ceva. — «Cico» sau «Pepsi», altceva n-am. Băuturi beţive nu se beau în casa asta decât din an în paşti. Adusese Tudor nişte coniac, dar l-a băut tot el, pe tot. Numele lui Tudor nu-l binedispuse defel pe Alexandru. — Anul ăsta am vrut să vin la 24 iunie pe-aici, dar mi-ai spus că nu eşti acasă. — De 24 iunie? — Da, de ziua ta. Sânzienele, sânzienii, Sanctus Joannes. Dar ai spus că nu eşti acasă. — Nici n-am fost. Am mâncat cu fetele-n oraş. Mi-a spus Maria că-mi taie mâinile dacă spăl vreo farfurie de ziua mea. Şi dac-aş fi fost acasă crezi că trebuia chiar să vii? — Sânziana, ori de câte ori fac o tentativă de-a stabili nişte relaţii… umane între noi, o respingi. Nu suntem nici primii, nici ultimii oameni care se despart. La urma-urmei, ne-am despărţit foarte civilizat. — Ce e drept, nu ne-am azvârlit cu oalele-n cap… Numai că motive pentru care să ne mai vedem… Afară de Maria, «motiv» obligatoriu, ce mai avem de-mpărţit? — Crezi că le dai un exemplu bun cu flori, cu…? Şi, uitându-se la brăţara Sânzienei, Alexandru atacă brusc subiectul care-l râcâia pe suflet de când intrase-n casă, trecând peste întrebarea fostei lui neveste, căreia i se opri chifteaua-n gât. Altădată, l-ar fi poftit pe uşă-afară pentru asemenea indiscreţie, acum însă, într-o dispoziţie generoasă din pricina dragostei pentru Mircea, neliniştită de telefonul lui Pavel şi copleşită de amintirea lui Nini Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-l pomenească, îi răspunse lui Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare. («„La-nceput ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă, are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie sa ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea”. Măicuţa mea dragă, totdeauna ai avut dreptate».) — Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porţi ca un bărbat gelos. Alexandru păli atât de tare că, un moment, Sânziana se gândi că i se făcuse rău. («N-ai învăţat nimic de la „marea vedetă”, mare, într-adevăr, în viaţa ta n-ai să ştii să ascunzi ce simţi».) Eu însă ştiu că nu poate fi vorba de-aşa ceva şi de-asta am să-ţi răspund ca unui părinte îngrijorat de educaţia copilului său, educaţie pe care n-are timp s-o supravegheze. Aşadar: n-ai niciun motiv să fii neliniştit de «exemplul» pe care li-l dau fetelor mele, din care una e şi a ta. Nu văd la mine decât o viaţă de om cinstit şi-atât. În casa asta în afară de nenea Daniel, de nenea Matei şi de Tudor, nu calcă decât rar picior de bărbat, şi atunci, en tout bien, tout honneur. Nu merg nicăieri fără Maria vorbesc de câte-un spectacol la care mă mai duc din an în paşti, că de vizite… Dumnezeu cu mila… Iar ea nu face un pas pe care să nu i-l ştiu. Mulţi părinţi ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viaţa ei n-a luat o meditaţie şi-a fost şi este printre cei mai buni copii din clasă. De când cu moda meditaţiilor, bagă părinţii mii, zeci de mii, în fundul copiilor şi de multe ori degeaba. Când am vrut să ia nişte lecţii suplimentar la engleză mi-a spus: «Mi-a dat statul cap să-l folosesc; într-o lună, îţi promit să fiu prima la engleză». Şi este. M-ajută cât poate, nu cere nimic mai mult decât îi dau eu; pentru fiecare leuţ se justifică. E un copil bun, înţelegător şi echilibrat. Şi pe lângă toate astea care sunt preţioase pentru ea, ceva tot atât de preţios mai ales pentru mine: mă iubeşte. — Dar te şi respectă? — Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a şoptit la ureche: «E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atât de mândră». Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: «De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?». Şi-am început să plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C.O.Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii. Sânziana-şi şterse două lacrimi cu degetele, sperând să le facă neobservate. («Când am să-nvăţ să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plâng?».) Îşi drese glasul, oftă, şi i se-adresă lui Alexandru pe-un ton de constatare: — Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească – e o cauză pierdută. Eu n-aş vrea de la fetele mele decât să mă iubească aşa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, când am copii, îmi dau seama cât am iubit-o pe Mama.   *   «Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă? Un om de-o cinste ireproşabilă, de-o tenacitate şi de-o răbdare cum eu, cel puţin, n-am mai văzut: dreaptă, înţeleaptă, blândă, şi frumoasă, şi-nvăţată. O ţărancă învăţată, învăţată cum numai ţăranul cu mintea lui proaspătă şi avidă poate-ajunge. Eram gelos că Sânziana o iubea mai presus de orice. Iar eu aş fi vrut… Eram umilit de ştiinţa ei şi, ca un prost, mă ofensau observaţiile pe care mi le făcea, în loc să fi deschis ochii şi să fi ciulit urechile să-nvăţ de la ea. Şi Sânziana, crescută de-asemenea mamă, ştia mai mult decât mine… şi asta mă irita. Mă irita că-n sinea lor mă judecau… şi că nu mă socoteau la-nălţimea lor. Aş fi vrut ca soacră-mea să mă admire, şi mă admira. Dar eu aş fi vrut – fără nicio rezervă. Aş fi vrut să mă găsească perfect. Când îmi bătea la maşină, îi acceptam toate sugestiile. Cum mi-a devenit soacră… parcă mă pişcase strechea. Când mi-aduc aminte de „pontifus maximus”… Şi pe lumea cealaltă o să-mi fie ruşine. Parc-o aud, cu vocea ei care ştia atât de bine să fie neutră când spunea un lucru neplăcut sau grav: „S-a strecurat o greşeală: este pontifex nu pontifus”, iar eu – cocoşul nătărău care se crede mai presus de toate orătăniile fiindcă se poate cocoţa pe gard, am găsit o explicaţie „genială” pentru ignoranţa mea. „Nu e o greşeală de tipar; eu îl simt altfel pe pontifus, mai expresiv mai cuprinzător, aşa că-l las cum este”. „În cazul ăsta şi şuşă trebuie să ţi se pară mai cuprinzător decât şosea”, a zis ea, şi-atât a fost. Din ziua-aceea, nu i-am mai dat să bată nimic la maşină. Cel mai mult din firea ei mă supăra lipsa de reproşuri. Niciodată niciun reproş. Mi-era groază, pur şi simplu, să-i spun că mă despart de Sânziana, mai groază decât să-i spun Sânzienei. După ce mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus, ea, ca şi când ce auzise era lucrul cel mai obişnuit, mi-a răspuns: „M-aşteptam… de vreo… şase luni. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus când mi-ai cerut-o pe Sânziana?… Să-ţi spun eu. Ţi-am spus: Nu vă potriviţi şi s-ar putea ca mai curând sau mai târziu să vă daţi seama de lucrul ăsta. Eu cred că nu faceţi bine… Şi ţi-am argumentat şi de ce! Acum nu mai are nicio importanţă. Important este că Maria are să fie un copil cu părinţi despărţiţi. Te-ai gândit bine? Sigur că te-ai gândit, dar, pentru moment, asta nu ţi se pare mare lucru. Îmi fac încă o datorie: te previn că dacă cine ştie cum, vreodată – acum ai să spui un ’nu’ categoric – dacă vreodată, că nimeni nu-şi ştie de la-nceput toate cărările vieţii – dacă vreodată ai vrea să te-mpaci cu Sânziana, aşa ceva nu se poate. O cunosc atât de bine că aproape ştiu şi ce ţi-ar răspunde. Dar, mă rog… să lăsăm pronosticurile. Vreau să-ţi mai spun ceva şi cu asta, ce v-o da Dumnezeu fiecăruia. Faci o mare greşeală. Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard. Dragostea vine şi trece. Căsătoria e o instituţie, iar lumea e nesfârşită: posibilităţi de combinări, câte clipe are viaţa. Sânziana, pe lângă alte calităţi, are una care astăzi ţi se poate părea fără importanţă, dar pe care s-ar putea s-o regreţi: are o mare capacitatea de a tolera defectele. Şi încă o calitate, cea mai mare, cea mai profundă: e un om al datoriei, nu pune niciodată plăcerea înaintea datoriei: ’Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară’”, încheiase ea cu un citat, ca să atenueze tonul grav al monologului pe care-l recitase-n faţa mea. Câtă dreptate a avut… Am dat un om al datoriei pe-o colecţionară de plăceri…».   *   Tăceau de câteva minute, fiecare cu gândurile lui. — Să-mi fie de bine, zise Sânziana, ca să curme într-un fel tăcerea, în timp ce-şi strângea farfuria şi tacâmul pe care le puse-n chiuvetă şi lăsă apa să curgă un pic peste ele. — Hai să mergem în sufragerie că vreau să-mi croiesc ceva şi am nevoie de-o masă mare. În trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hârtie a magazinelor «Romarta». Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, şi se duse-n camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră şi aşeză florile cu grijă, preocupată să le-mbine cât mai armonios culorile. («Dragele mele, iubitele mele, iertaţi-mă că v-am lăsat atâta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine. Voi nu ştiţi asta…Ce-o fi cu Pavel? În viaţa mea n-am fost mai neliniştită…».) În sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare, uitându-se prin fructiera aşezată-n mijlocul mesei, pe un petec rotund de ţesătură aurie – căci se uita prin ea şi nu la ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip de picior, îl fascinase totdeauna. Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sângerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărţi apoi într-o profuziune de franjuri, de aripi, de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea-mpărţirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilăreşte: Gallé. («Câtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci ţăndări dintr-o mişcare neatentă».) Gratuitatea acestei mari investiţii îl tulbura. Sânziana îi întrerupse meditaţia. Cu mâini atente, ca şi când ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul şi-l băgă în servantă, încuindu-l cu cheia.   *   Sânziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai preţios din casa lor, că el costa o «avere», iar ele n-aveau voie să-l atingă, drept care Maria şi Ana îl ocoleau aproape superstiţios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-amiază la nişte coeficienţi, preţuise gallé-ul la 15.000 de lei «pe puţin», ceea ce pe Sânziana n-o tulburase deloc; în schimb, cifra făcuse mare impresie asupra Mariei. — Auzi tu, «Falfabeta»? 15.000 de lei! Ştii tu ce-nseamnă asta? — Un număr de casă? o-ntrebase la rândul ei «Falfabeta», duios neştiutoare-ntr-ale cifrelor. În ochii Sânzienei, lucrurile aveau valoare prin frumuseţe, deşi frumuseţea şi preţul se află de multe ori într-o interdependenţă justificată. Pe lângă frumuseţe, vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sânziana. El era – împreună cu-o cruciuliţă de aur cu lănţişorul ei, pe care Sânziana le scotea de la gât numai la baie şi la mare, darul pe care i-l făcuse ei de botez «Naşa-mare», coana Luxiţa Bantaş, bunica profesorului Daniel Şerban, «nenea Dal», străbunica lui Tudor Şerban, naşă din neam în neam a familiei Sânzienei dinspre mamă. «Sânziana, tu şi cu Smaranda sunteţi finele mele cele mai dragi, şi am de unde-alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac», zicea «Naşa-mare», căreia toţi cei apropiaţi îi spuneau – de la treizeci şi cinci de ani, de când se făcuse soacră – Coana-mare. Coana-mare-şi scandalizase familia – mai precis pe fiică-sa, Luţa, pe gineri-său, Sică Şerban, şi pe nepoată-sa, Marie-Jeanne («scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului», cum îi lua Coana-mare peste picior) – cu-asemenea risipă-n nişte vremuri atât de tulburi, ca anul ’40. În timp ce fiică-sa, Luţa Şerban, scotocea toată casa până s-aleagă lucrul cel mai nefolositor, cel mai prăfuit sau cel mai urât ca să-l dea-n dar – în împrejurări asemănătoare, Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: «Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau altuia ce nu-mi place mie? Niciodată! Dac-o fi, Luţo, mamă, să sărăcim, să ştii că nu dintr-asta o să ni se tragă», îşi liniştise ea fiica în legătură cu darul destinat fină-sii Sânziana. «Fără gallé tuşesc, ţărancele, că la neamul lor de la Cernaţi numai galeuri or fi avut!» îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei asemenea risipe, coana Luţa. «Tocmai că n-au avut – să aibă», pusese Coana-mare punct discuţiei.   *   Sânziana şterse masa de sufragerie cu o cârpă de finet, şi-ntinse pe ea un bucle de-o culoare greu de definit: bătea-n negru, în maro, în verde şi-n… vişiniu totodată. — Frumoasă ţesătură! zise Alexandru. Cât costă? — 250 metrul. Chinezească; cică e lână pură. — Ce vrei să faci din ea? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitându-se cum Sânziana scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colţ, un caiet, un metru şi-o cretă de croitorie. — Palton. — Şi de ce ţi-l faci singură? Nu ţi-e greu? — Greu, uşor, scutesc 1.000 de lei, adică exact ce-mi rămâne-n mână la o chenzină, de la Institut; dacă mai pun şi ce iau de la Policlinica mea cu plată – o treime din ce câştig într-o lună. Şi Policlinica azi e – mâine poate să nu mai fie. Alexandru se gândi la braitşvanţul şi la vizonul Danei: 90.000 de lei. («Un chilipir, fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amândouă deodată».) — Când ai învăţat să-ţi coşi? încercă Alexandru să pună capăt comparaţiilor care-i trezeau un sentiment de culpă şi de revoltă. («Ca-n romanele gen Dramele Parisului – una bună şi econoamă, alta a dracului, risipitoare etc. etc.», îşi echilibră el starea de spirit.) — Ştiu să cos de când eram mică şi le făceam rochii păpuşilor. Pân-acum doi ani, îmi lucra Mama, acum însă… E singura posibilitate de-a fi cât de cât în pas cu moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare… — Cine? — Naşa-mare, bunica lui nenea Daniel. — A, da! — «Când s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaş, dacă nu vrei să umbli ca pozele din cimitir, apucă-te şi-nvaţă croitorie”». Aşa şi eu. Dac-am s-aştept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrâneţea. Sânziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent materialului şi iar măsura.   *   «Poţi să-i dai unei femei luna de pe cer şi tot te-nşeală. Sânziana m-o fi-nşelat? Parcă n-aş crede. Oricum, n-am simţit. Dac-am fi rămas împreună, poate că şi ea… Dar sunt sigur c-ar fi fost altfel… Cu perdea. Socotindu-se vinovată, nemaiştiind ce să facă şi cum să-mi intre-n voie. Pe când asta… asta se poartă ca românul când are amantă: totu-i pute-acasă, începând bine-nţeles cu mine. „Are de studiat, are de repetat!” – motiv foarte bun ca să dormim în camere separate. Lipseşte de-acasă cât poate. Cu tipu’ ăsta, ultimul – ultimul, vorba vine – nu se fereşte nici pic. Îmi vine s-o omor. Nu mai are nevoie de mine. E lansată şi răslansată. Frate-său a plecat. Maică-sa şi guvernanta văd de casă şi de copil. Mă-sa are bani căcălău, o casă pe care dac-ar vinde-o, cu lucruri cu tot, nici cu 3.000.000 n-ar fi plătită. Bijuterii – o casetă. Îi lipsea un nume impus, când ne-am luat. Chiar m-o fi iubit? E-atât de mare actriţă că nu era cine ştie ce să-mbrobodească şi pe altul mai… nu numai pe mine. Şi, totuşi, atunci m-a iubit. Iar acum i-a trecut. Sunt oameni care nu prelungesc o legătură dincolo de iubire. Dar eu o mai iubesc? Mie mi-a trecut înaintea ei, dar mă fascina actriţa: rampa, afişele, pozele, strălucirea. Pe Sânziana cred că n-am încetat nicio clipă s-o iubesc. Altfel de ce-aş fi fost şi de ce sunt mereu gelos pe ea? Dacă mă-ntorc la Sânziana, mă-ntorc cu mâinile-n sân. Ca să iau ceva-napoi de la Dana ar trebui să mă ţin de nişte procese, care-ar dura pân’ la moarte. Ce să-i iau înapoi? Blănurile, bijuteriile, călătoriile, tablourile? Fiindcă toţi banii mei pe ele s-au dus. Casă n-am cumpărat, că avea; ceva la munte, la mare – nu, fiindcă aveau ei vila de la Sinaia. Blănuri, bijuterii, argintărie avea, dar nu-i strica să mai aibă. Cred c-ar răsufla uşurată s-o las. M-ar fi lăsat ea mai demult, dar nu vrea să-şi ia răspunderea despărţirii. Să divorţez eu – asta vrea! Dacă divorţez – îi fac jocul, dacă nu divorţez… Dar cât am să pot s-o duc aşa? Într-un hal de nervi, că mă mir că nu plesnesc? Până când?».   *   — Acum ne putem apuca de croit, zise Sânziana, şi vârî foarfeca într-o margine a stofei. În timp ce ea, numai ochi, tăia pe liniile trasate cu cretă şi-nsemna pe dos nişte litere, de teamă să nu-ncurce bucăţile, iar Alexandru-ntorcea pe toate feţele aceleaşi gânduri care-l întăreau în intenţia de-a se-mpăca aici şi de-a pune cruce dincolo («ce? nu s-a mai văzut?»), dinspre intrare se-auziră glasuri de copii care strigau din răsputeri «dii, căluţule, dii!». Uşa sufrageriei se deschise la perete şi apărură doi «căluţi»: Maria şi doctorul Tudor Şerban, fiecare cu un călăreţ în cârcă. Maria – cu un băieţel brun cu părul numai inele. Tudor Şerban cu o fetiţă şaten-deschis, aproape blondă, grăsuţă, cu ochi albaştri-albaştri. «Căluţii» încordară gâturile, scurmară covorul cu copita, scoaseră un «mihoho» la unison şi-şi depuseră jocheii-ntr-o berjeră. — Sărut mâna, doamnă doctor, vă salut, domnule. — Servus, spuse Sânziana ridicând doar o clipă ochii spre nou-sosiţii. — Haute couture! Să ţi-l prezint pe fiu-meu, domnul Şerban Şerban, i se adresă Tudor lui Alexandru Bujor. Între timp, îi întinse Sânzienei o plasă cu ceva destul de voluminos înăuntru. — Asta ce-o mai fi? întrebă Sânziana cântărind plasa în mână. — Un crap exotic, din Orientul îndepărtat. — Înţeleg că mâine trebui’ să te invit la masă… — Vai, doamnă… ni cette indignité! Cum mă puteţi bănui? — Ce vrei să fac din el? întrebă mai departe Sânziana, în timp ce-şi aprecia opera croitoricească. — Păi, mă gândeam că burta o frigem pentru ăştia mici, iar noi, adulţii şi adolescenţii – şi cu un gest plin de deferenţă o arătă pe Maria – noi trei, un borşic cu leuştean şi-o plachiuţă. — Cum vrea clientul! zise Sânziana, şi-şi adună metodic bucăţile paltonului, le-mpachetă şi le duse-n dulapul de pe culoar. Zăbovi acolo, rânduindu-le.   *   De când îi ştia, Alexandru simţise o adevărată aversiune faţă de toţi membrii familiei profesorului Şerban, aversiune pe care, la o analiză rece, îşi dădea seama că aceşti oameni n-o meritau deloc, dar pe care el, fire pătimaşă, nu reuşea nici pic să şi-o domolească. Deşi, chiar faţă de el însuşi, nu-i venea să recunoască acest lucru, ceea ce-l scosese totdeauna din sărite în privinţa lor era că nu le putea reproşa altceva decât locul pe care-l ocupau în viaţa şi-n sunetul Sânzienei. Aerul acela de familie pe care-l avea Sânziana-n mijlocul lor sau cu fiecare dintre ei în parte. «Sunteţi prietene cu ei din snobism, fiindcă sunt boieri». «Ei sunt familia noastră. În viaţa mea nu m-am gândit că sunt boieri şi că noi suntem ţărance. De când mă ştiu pe lume, cu ei mă ştiu. Mi se pare-atât de ciudat ca cineva să creadă aşa ceva despre mine şi despre Mama; noi şi snoabe…», îi răspunsese Sânziana foarte mâhnită. Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra «boierească», Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că «ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor». «Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări – ca să nu le zic discriminări – generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din ’16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi „boieria” şi „rasele pure” sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus „arta mea poetică”, să mă mai duc şi-acasă», zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor. O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia Şerban îşi retrăsese «ambasada», fără proteste şi fără declaraţii, de pe teritoriul lui Alexandru Bujor, rămânând mai departe în aceleaşi relaţii de prietenie cu Smaranda şi cu Sânziana, continuând să se vadă la Smaranda, şi chiar la Sânziana acasă, când intransigentul şi susceptibilul stăpân era absent sau, de cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce vreun pretext, nu răspundea nici unei invitaţii. Tudor Şerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decât i-ar fi făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvânt cu care să-i scurteze vizita-n casa lui. Acum, acel cuvânt nu putea decât să scurteze propria vizită în casa altuia, căci, de la despărţire, Sânziana instituise un regim în care nu-ncăpea nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe când trăia Smaranda Hangan, Sânziana nu se-arăta la nicio vizită a lui Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele «tehnice», legate strict de creşterea Mariei, erau epuizate, Sânziana, fără alt preambul, îi spunea fostului ei bărbat «la revedere, am treabă». Astăzi, Sânziana i se părea lui Alexandru în duşi nesperat de buni în privinţa lui, ocazie de care trebuia să profite pentru testările preliminare propunerii de reconciliere. Şi-apoi, timpul trecând, parcă şi antipatia lui faţă de Tudor, că – de ce n-ar fi recunoscut-o? — el îi era de departe cel mai antipatic dintre Şerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decât o etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe Tudor Şerban într-un context neutru n-ar fi ştiut ce cusur să-i găsească. Deştept, cu o replică neaşteptată, cel mai imprevizibil om din câţi cunoştea – sub acest aspect – fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puţinii oameni care de dragul de-a nu jigni pe cineva înghiţea un cuvânt oricât ar fi fost el de spiritual, sobru şi serios, sub aparenţa unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit şi sensibil, om de cuvânt şi de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproşeze. Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n «contextul Sânziana», în care Alexandru se simţea vioara a doua. Cunoscându-se de când erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în acelaşi spital, Tudor şi Sânziana fuseseră, fără să vrea, martorii aceloraşi întâmplări şi cunoscuseră aceiaşi oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decât toată aceasta viaţă-n comun erau părerile şi reacţiile lor. Acelaşi stimul le declanşa amândorura acelaşi efect. De câte ori îşi azvârleau o privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe râs, le tălmăceau pentru cei din jur, ceea ce nu-i micşora lui Alexandru starea de iritare, căci codul dintre Sânziana şi Tudor, chiar explicat, avea subtilităţi fără cheie, rămânând mai departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Şerban îi corespundea de fapt noţiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis. Iar viaţa Sânzienei ar fi trebuit să-nceapă cu el şi să continue numai cu el, cu Alexandru. Deşi era sigur că Sânziana şi Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu fusese şi nu era mai gelos Alexandru decât pe Tudor. Acum, se uita la prima lui nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Maria, şi la cei doi copii care-şi şuşoteau ceva la ureche, aşezaţi unul lângă altu-n berjeră, ca la nişte personaje literare. Înalt şi suplu, cu un mers de o mare eleganţă, fără să pară studiat – şi nici nu era – cu un chip prelung cu trăsături armonioase şi subţiri de parcă erau tăiate din brici, foarte brun, cu nişte ochi în care pâlpâia tot timpul o ironie blândă, cu o voce baritonală şi cu o dicţie perfectă, Tudor Şerban era un bărbat în stare să incite curiozitatea. «Parcă azi îl văd prima dată», îşi spuse Alexandru. Se gândi să şi schimbe câteva cuvinte cu dânsul.   *   — Numai pe băieţelul ăsta-l ai? i se adresă el lui Tudor. — Pentru moment… ce-o fi mai târziu, om mai vedea. — Pentru asta e nevoie şi de acordul nevestei… ea ce mai face? — Presupun că bine, îi răspunse Tudor şi dându-şi seama că răspunsul ăsta sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntâmpla cu fosta doamnă Şerban, Tudor continuă. — Acum un an ne-am despărţit, adică ea m-a lăsat în «favoarea» unui chirurg care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43 de ani, casă, maşină «Ford Capri», covoare, argintărie, mobilă «stil», clasici pe pereţi, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hematolog. (La aceste cuvinte, Tudor îşi duse arătătorul la piept, ca să nu fie niciun dubiu cu privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, aşa e-n viaţă: ca-n romane! De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăuşă. — La urma urmei, de ce să n-o recunoaştem? Chirurgii sunt vedetele medicinii, dar nu-i nimic, noi să fim sănătoşi.   *   Cu toate că lui Tudor Şerban nici prin gând nu-i trecuse să facă vreo aluzie răutăcioasă vorbind de «vedete», fiindcă nici faţă de cine-i era profund antipatic nu-şi schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înţelegeri faţă de oameni şi-al unei educaţii desăvârşite, cu toate astea lui Alexandru Bujor i se păru că «piatra» asta nu fusese azvârlită la-ntâmplare. În atitudinea şi-n privirea lui Tudor – acum se uita drept în ochii lui Alexandru – nu se citea nicio intenţie de ofensă. «Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice», îi spusese o dată Sânziana, la-nceputul căsătoriei lor, când el îi reproşase purtarea, prin purtare-nţelegând cuvintele pe care le spusese, într-o vizită la nişte «obligaţii» de-ale lui. «Ce, nu poţi să-ţi ţii gura? Ce trebuie să-ţi spui tu părerea? Crezi că fără părerea ta, ăştia nu puteau trăi? Te trezeşti toot dâând din gură!», îi spusese el atunci. «Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?», constatase ea pe un ton plin de amărăciune. «Pe lumea asta, nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti», încercase el să mai îndulcească tonul conversaţiei, fiindcă, deşi fire nestăpânită, şi brutală, după fiecare asemenea schimburi de păreri cu Sânziana, îşi dădea seama că greşise măcar tonul dacă nu şi conţinutul enunţurilor lui moralizatoare. În urma unor asemenea schimburi de păreri, Sânziana luase hotărârea nu numai să nu-şi mai spună nicio părere, dar nici să nu mai ducă în prezenţa lui Alexandru vreo conversaţie oricât de banală. Dacă erau invitaţi undeva, de cum treceau pragul, Sânziana-şi căuta o ocupaţie care s-o scoată complet din atenţia musafirilor. Se retrăgea lângă o bibliotecă, se uita la cărţi, le răsfoia sau o ajuta pe gazdă, schimbând cu ea anodine reţete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor şi oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de prietenie din partea cuiva, ea rămânea pe poziţie defensivă, nedepăşind faza «doamnă», «domnule». Când aveau ei invitaţi, ea-şi găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu Maria, încât mai mult de «bună seara» la venire şi la plecare nu le spunea. Nu era de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sunt amici, unii o considerau pe Sânziana «o fire foarte-nchisă», iar alţii îi puneau inteligenţa sub un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri şi la gură o apreciase o dată drept «frumuşică, tinerică şi proastă cât încape». «Mă surprinde», ripostase un profesor de la Medicină, aflat şi el în acelaşi cerc. «Poate că dumneavoastră literaţii, artiştii nu daţi prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat facultatea cu 10?». «Domnule profesor, o fi ea nemaipomenită la doftoreala ei acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poţi să crezi de cineva care nu scoate nicio vorbă? Poţi să crezi că e deştept?», nu se lăsase literatul. «Mă surprinde grozav ce-mi spuneţi. Fata asta avea un haz în facultate! O fi suferit vreun traumatism?!». Plăcându-i să vorbească, să fie-ascultat şi să se-asculte, Alexandru Bujor nici nu băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii când se aflau în câte-un cerc de oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sânziana nu mai schimba nicio părere, că avea faţă de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în faţa anchetatorului. «Nu vorbi ne-ntrebat, şi-atunci cât mai cu economie». Când, oricât de puţin preocupat era de nevastă-sa, totuşi parcă vedea ceva schimbat la ea, punea transformarea asta pe seama vârstei: a reflecţiei şi-a sedimentarii pe care ea le-aducea în sufletele oamenilor afectându-i uneori şi temperamental. De unde, la-nceput, Sânziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să facă mai frumos, de când – dând această garsonieră şi garsoniera dublă a doamnei Hangan – obţinuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui strict necesar totul îi era indiferent. Văzută şi mai ales auzită singură ai fi refuzat să crezi că Sânziana e acelaşi om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite, mergând până la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar nu dintre cele care fac confidenţe, având totdeauna o vorbă de duh pe buze, Sânziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectaţi de personalul mediu, şi nu numai de formă. După cum niciun inspector şcolar – oricât de competent şi de exigent – nu poate califica un profesor mai corespunzător decât o fac elevii, tot aşa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliţi. Respectul nu le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce ştii. Deşi exigentă până la pedanterie şi nefăcând o viaţă prea uşoară personalului subaltern, Sânziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de chirurgie unde lucrase şase ani. Şi, deşi felul amănunţit în care controla activitatea asistentelor – şi, când era de gardă, şi pe-a colegilor – putea să pară poliţienesc, reuşea să nu supere pe nimeni datorită, mai întâi, tactului cu care făcea observaţiile – stăpânindu-şi nervii, supraveghindu-şi vocea, tonul, mimica – apoi tratamentului faţă de personal şi faţă de pacienţi, în care nu-ncăpea dram de părtinire, şi, mai ales, datorită conştiinciozităţii personale: venea prima şi pleca ultima din secţie, de – vorba unei surori mai în vârstă – număra şi firele de păr din capul bolnavilor. De multe ori, în «anabasele» ei – cum zicea Tudor – prindea cu ocaua mică şi surorile şi asistentele şi colegii şi superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea bine că ieşise «lipsă la cântar», dar nici griji prea mari nu-şi făcea, fiindcă discreţia doctoriţei Hangan era cunoscută de-ntreaga secţie. Oricine simţea nevoia de-un umăr pe care să plângă, ori de-un sfat, la ea venea. Cine ardea să bârfească, în taină şi fără consecinţe, vreo mărime, că nu mai putea ţine-n sine tot ce ştia despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu care se ţinuse şi se ţinea, cât de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile oricând şi oriunde, detaşându-se-ntâmplări care deveniseră anecdote: cum o doctoriţă de la ginecologie scrisese-n fişa unei paciente: «uter şi anexe normale», cum pacienta citind fişa o-ntrebase pe doctoriţă: «va să zică n-am nimic??». «Nu vedeţi? V-am scris şi-n fişă că n-aveţi nimic!», răspunsese doctoriţa plictisită. «Ce curios, nu credeam c-au să mai crească…», zisese mai departe pacienta ca pentru sine. «Ce să vă crească, doamnă? De câte ori să vă spun că n-aveţi nimic?», îi mai spusese doctoriţa pe punctul de-a-şi ieşi din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa; părea să aibă dubii. «Înseamnă că mi-a mai crescut un rând; că un uter şi două anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva?». «Lăsaţi-mă, doamnă-n pace, nu mă-nvăţaţi dumneavoastră pe mine să examinez o pacientă!», zisese cu un glas ceva mai moale doctoriţa. «Doamnă doctor, ori eu sunt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoţi cresc înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua!». Zadarnic alergase doctoriţa şi sora Anastasescu după cucoană să-i smulgă fişa din mână că nu se lăsase cucoana în ruptul capului până nu-i arătase directorului clinicii fişa care o proclama fenomen. Directorul, pe un ton patern, îi recomandase doamnei doctor – care era nevasta cuiva din minister, cu greutate – să fie mai atentă când avea de-a face cu paciente «de-astea, mai aşa…». Sânziana aflase şi că nevasta doctorului Alexandrescu era prietenă la cataramă cu amanta doctorului, până-ntr-atât, că-şi schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi, inele, cercei etc. etc. Că nevasta domnului Catafà o suna măcar o dată pe săptămână pe doctoriţa Zadurian, iubită de-o viaţă a aceluiaşi domn Catafà, pentru a o ţine la curent cu necesităţile «tânărului» menaj Catafà: «Fanette dragă – îi spunea doamna Catafà, graseind – Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul şi cafeaua, orez mai avem foarte puţin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-ncălţa». O mai întreţinea câteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei să sfârşească pe ton de jelanie, doamna Catafà îi povestea doctoriţei ce făcea Miţuş, motanul ei siamez, şi Bobiţă, papagalul, imitându-i-l la telefon, ceea ce pe doctoriţă o făcea totdeauna să râdă. Când punea-n furcă receptorul, după fiecare convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor Zadurian zicea invariabil «pauvre Valérie», aşa că sora Lucica, fiindcă ea răspundea la telefon, recunoscând vocea solicitantei striga: «doamnă doctor, vă caută doamna „povr Valeri”». Când sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la «Mercur», adăuga o listă abundentă şi pe adresa doamnei povr. Sânziana aflase că marele profesor Pandele (mare-ntr-adevăr), enervându-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui, o doctoriţă tânără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operaţii «ieşi afară, idioato» şi, ca să nu-l contrarieze, «idioata» ieşise val-vârtej, uitând să-i amintească profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce profesorul uitase, desigur, şi considerând că rinichiul nu mai era «bun de nimic» îl scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pandele dăduse moartea pe seama fatalităţii – «aşa i-a fost norocul» – faţă de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie trecuse la cauza decesului – «stop cardiac». Doctoriţa Stanciu, neputând să-şi ierte că, fără să vrea, contribuise la «norocul» lui unchiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală şi se-apucase de stomatologie. Dar câte nu poate vedea şi auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greşeşte, dar nu peste tot greşelile sunt ireparabile. Sânziana şi-aducea aminte cum ieşind o dată de la o operaţie şi având impresia că i-au ieşit nişte broboane pe faţă se uitase-ntr-o oglindă. În oglindă, văzuse o femeie bătrână, cu-o brazdă adâncă-ntre sprâncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea. «Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine?». Ieşise apoi din sală doctorul Staicu, mâna întâi, între 45 şi 48 de ani, şi doctoriţa Crângaşu, o femeie blondă, exuberantă, care să fi tot avut 40 de ani. Viorica, asistenta, le scosese la amândoi masca şi-n faţa Sânzienei se afla acum o pereche de moşnegi cu obraji cenuşii, cu umerii căzuţi. «Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o ţigară», i se-adresase doctorul Staicu. Peste câteva minute intra iar în operaţie. Sânziana habar n-avea că cineva spusese vreun cuvânt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc erau cei care la ora opt intraseră-n sală. «Unu, doi, hei, doctor Hangan Sânziana», strigase iar doctorul Staicu. «Prezent», răspunsese Sânziana, atât de cufundată-n gânduri că se crezuse la şcoală. «Ce-i cu dumneata?», o-ntrebase doctorul dând de două-trei ori prin faţa ochilor cu mâna-nmănuşată. «Ţi-e rău?». «Adineauri m-am uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că de azi dimineaţă au trecut peste noi treizeci de ani». «Fetiţa tatii, asta e chirurgia. Nu te mai uita-n oglindă că te laşi de meserie», îi spusese doctorul şi, scuipând ţigara care făcuse naveta între buzele lui şi mâna asistentei, se-ntorsese-n sală. «De câte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetiţa tatei”, aşa mi-o fi mie dat. „Pontifus maximus”; „Eppur şi muove, cum a spus Galileo pe rug”, hibridul ăsta obţinut din încrucişarea dintre Galileo şi colegul său întru răzvrătire ştiinţifică, Giordano Bruno; „între câine şi lup”, ca echivalent al lui entre chien et loup; „mutual” însemnând „aşa, pe muteşte, adică pe şest”: fraudele astea culturale pe care le-ntâlneşti în cărţi, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi şi le „vezi”, cu „emiţător” cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu moare nimeni, pe când neglijenţa noastră cea mai mică, pontifus maximus al nostru e un mort sau un om nenorocit pe viaţă. Din greşelile noastre se trece pe lumea cealaltă. Ce apăsare să ştii că viaţa altuia atârnă de tine, de tine profesional şi uman! Te-ai certat seara cu nevasta, cu un vecin, cu un copil, dormi prost sau deloc noaptea şi-a doua zi-ţi tremură mâna, şi mai rău decât atât – îţi tremură atenţia, uiţi un amănunt care nu atârnă nici cât un fir de păr şi care schimbă viaţa-n moarte, sănătatea recuperabilă în boală pe viaţă. Viaţa altuia în mâna ta. De aceea, unii doctori se autozeifică, se urcă pe-un soclu socotind că li se cuvine orice, absolut orice, şi de-aici pacientul devine obiect, obiectul asupra căruia-şi exercită harul. Li se pare normal ca pacientul să atârne trup, şi prin urmare şi suflet, de hachiţele şi de indiferenţa zeului. Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se auto-recrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale – şi, mai ales – de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul fiinţei zeului; de superioritate – pumnul de ţărână aruncat în ochii spectatorului. Cei mai buni dintre medici sunt cei mai fireşti, sunt cei pentru care pacientul este un egal, un egal bolnav; pentru acest egal îngrijorat uneori, nefericit alteori, disperat, doctorul adevărat găseşte o vorbă, un gest, o privire de solidaritate umană cu un suflet şi cu un trup în derivă. „Niciodată n-o să ştiţi, doamnă doctor, ce loc ocupă un medic în viaţa pacientului, mai ales în cea afectivă, şi-n viaţa familiei acestuia”, mi-a spus o dată un bolnav care, pe ocolite, voia să-mi spună… că-i plac. Dacă i-aş spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară nişte truisme, dar ce să fac eu dacă viaţa se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicaţie, li se-adaugă situaţii, stări ambigui, care de fapt sunt variaţii pe teme elementare?». «G. Călinescu (şi nenea Daniel pronunţase gî) zice că, în artă să nu fii Shakespeare nu e grav, grav e să nici nu vrei să fii» şi, uitându-se la Sânziana, adăugase: «Noi, chirurgii, trebuie să fim Shakespeare, nu-i aşa?».

Tatianei STEPA a cărei amintire din sufletul meu se va stinge odată cu mine.   I. V.     Sătulul nu-i crede flămândului. Bogatul nu-i crede săracului. Sănătosul nu-i crede bolnavului. Tânărul nu-i crede bătrânului. Nişte adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme, cum sunt toate observaţiile asupra rădăcinilor vieţii – dacă nu faci pe sofisticatul şi nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea ce-a acumulat prin educaţie sau prin efort propriu şi la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit de zorzoanele sociale, dintre care unele sunt necesare unei convieţuiri civilizate, ajunse reguli fără de care lumea ar fi un şi mai mare haos decât cel în care vieţuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boţit, abia trezită din somn. Dacă nu eşti incinerat, spre-a evita cunoştinţa cu viermii, cu descompunerea, ajungi un morman de oase care şi astea se fac pulbere, până la urmă. Cu câtă uşurinţă rostim cuvântul «urmă» şi cât de rar îi înţelegem conţinutul cutremurător, îi vedem spectrul, spaimă pentru mai toţi, mântuire pentru unii, mântuire pe care-aceştia abia o aşteaptă. «Orice om bătrân normal îşi doreşte moartea». Cioran să fi spus asta? Aşa o fi, oare? Eu ce să zic la peste optzeci de ani ai mei? De câte ori nu mi-am dorit moartea… De scârba a ceea ce vedeam în jur? Demult mă educasem să mă uit la lume ca la comedie şi să nu-mi mai fac sânge rău în faţa a ceea ce nu puteam schimba. N-am fost niciodată o revoluţionară, fiindcă n-am crezut şi nu cred în capacitatea revoluţiilor de-a schimba altceva decât şleahta profitorilor. Am trăit un război mondial, revoluţia zis comunistă, pe cea zis anti-comunistă. În privinţa revoluţiilor… rezumatul e simplissim: «ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su’». Mie, revoluţie, mi se pare acea întâmplare, uneori pornită spontan dar mai ales pregătită şi bine regisată, în urma căreia unii se cocoaţă-n cârca celor sortiţi să fie-n veci duşi cu zăhărelul. De când am deschis ochii, n-am dat nici două parale pe societate. Silă mi-a produs de când mă ştiu dar dorinţa de-a muri – sincer – nu. Dorinţa asta mi-au produs-o cei doi soţi ai mei şi mai ales cei doi fii ai mei, fraţi numai după mamă, adică după mine. Cu nemulţumirea lor faţă de mine şi cu nepăsarea lor, şi bărbaţii şi copiii m-au făcut să-mi doresc moartea şi chiar când lucrurile decurgeau cât de cât normal şi nu mi-o mai doream neapărat, dacă totuşi m-ar fi luat, nu mi-ar fi părut rău. Oricât mi-aş perinda prin minte întâmplările prin care-am trecut – bune-rele – nu regret viaţa care se duce şi nici s-o iau de la-nceput ori să trăiesc alta sau în altă parte nu-mi doresc. «Si jeunesse savait, şi vieillesse pouvait».[1]   Dacă mâine mi s-ar da tinereţea, însoţită de ştiinţa anilor mei de-acum, m-aş vedea guvernată de voia-ntâmplării ca şi-n viaţa asta care mi se-apropie de sfârşit. Dacă Pământul este o colonie penitenciară a unei alte lumi sau un loc de ispăşire, cu toată sila şi cu toată dezamăgirea de care mi-a făcut parte, mă declar mulţumită – vorba vine – cu-atâta cât mi s-a dat aici. Nu mai vreau dreptatea care-ar urma dincolo, nu mai vreau – ferească Dumnezeu! – să mă mai întrupez în altceva, în altcineva. O prietenă socoteşte că ar fi o mare umilinţă dacă totul s-ar sfârşi pe Pământ. «Atunci, la ce bun toate trăirile noastre aici, toată experienţa acumulată aici?». «După câte ştim aici, la nimic», i-am spus eu. Suntem cu toţii de acord că din tot ce-am adunat material nu luăm nimic cu noi în groapă. Dacă şi spiritul ar avea aceeaşi soartă, de ce ne-am revolta? «Nu adunaţi bogăţii pe pământ». E un îndemn spre acumularea spirituală, în scopul unei vieţi viitoare. Şi dacă viaţa asta e o simplă închipuire a unor oameni însetaţi de-o dreptate transcendentă şi convinşi de existenţa ei? Ştim că nu ştim nimic. Presupunem şi mai ales ne place să presupunem. Fără să mă gândesc la vreo răsplată într-o eventuală viaţă viitoare, mi-am interzis să fac rău şi-atât cât mi-a stat în putinţă am făcut bine. Creştinismul – fiindcă doar el mi-e cunoscut – te-ndeamnă la cuget curat, de fapt la o linişte interioară care-ţi este cel mai de nădejde sprijin în viaţă. «Să nu păcătuieşti nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul». Cu gândul am păcătuit mult. Am blestemat, îndreptăţit, nişte oameni. Dacă mi-aş fi dorit un cuget ca lacrima ar fi trebuit să-i las în seama Domnului. Am strâns comori pe pământ? Nişte modeste obiecte metalice decorative – ca săracul temător în faţa lucrului care se sparge – nişte bibelouri de piatră, altele de jad. Vaze de flori, din pământ smălţuit, fiindcă nu mi-am permis cristaluri, nici porţelanuri, după care îmi sticleau ochii. Nişte tacâmuri de aşa-zis argint rusesc, de la o Consignaţie, un serviciu de masă de şase persoane, decent, din porţelan, de calitatea a doua, trei tăvi, de inox, două sfeşnice de alpaca, douăsprezece pahare chinezeşti, de semicristal, astea chiar frumoase, de la «Coada calului», de pe când chinezii nu făceau comerţ cu Occidentul şi vindeau la noi lucruri de-adevărat rafinament, pe nişte preţuri de nimic. O icoană cu sfântul Gheorghe, pictură pe lemn, cumpărată de la un tânăr artist, muritor de foame, iar când m-am ajuns – două peisaje de Petraşcu şi un interior de Tonitza, de la Consignaţia din Edgar Quinet, unde mai târziu s-a construit o aripă a Arhitecturii. Le-am luat cu patru sute cincizeci de lei tabloul, când eu aveam o mie pe lună, din salariu şi din sporurile acordate tuturor angajaţilor civili din cadrul Armatei. Astea sunt bogăţiile strânse de mine pe Pământ, din banii munciţi de mine. Dacă în casa mea părintească ar fi existat măcar un vas de flori, un serviciu de masă şi nu farfurii mari ca de tort şi grele ca piatra, o tavă de metal, nişte nimicuri care să-ţi dea o idee despre locuitorii casei, cred că nu mi-aş fi strâns nici măcar bunurile astea pe Pământ. Unii oameni, crescuţi într-o ambianţă rafinată, înconjuraţi de obiecte frumoase, din plăcere estetică le sporesc numărul şi nu neapărat din setea de acumulare. Alţii, ca de-alde mine, vor să aibă şi ei ce n-au avut. Fără să fi primit o educaţie estetică, ochiu-mi era atras totdeauna de lucrul frumos, de valoare. În timpul liceului citisem o istorie a artelor a lui Salomon Reinach, dar nu fusese de-ajuns pentru a-i stabili o scară de valori unei fete cu bunică băcăneasă şi cu mamă contabilă. Această istorie a artelor o-mprumutasem de la un frate al mamei, avocat, a cărui bibliotecă, ocupând un dulap, conţinea cărţi de drept şi ceva romane la modă. La sfârşit de viaţă, socotesc biblioteca şi mai ales conţinutul ei – când nu e numai de decor – un indiciu asupra posesorului. Unchiul meu, avocat de renume, însurat cu-o avocată, fiică de magistrat şi de mamă moşiereasă, avea-n casă două tablouri: un portret al coanei mari, bunica nevesti-sii, făcut de-un preot care picta biserici – portret reuşit de altfel – şi o copie fidelă şi bine realizată după un clasic, înfăţişându-l pe Isus înconjurat de copii. Mobila din casa unchiului era de cel mai banal stil cubist, la modă între cele două războaie mondiale. O masă Biedermeier, de hol, şi o oglindă ovală, cu-o ramă aurie, cu trandafiri mărunţi, delicat sculptaţi, contrastau cu ansamblul decorului. Mătuşă-mea, nevasta unchiului, avea câteva inele moştenite, modele clasice la vremea lor, fără cine-ştie-ce valoare însă. În schimb, avea trei haine de blană de cea mai bună calitate şi gulere de vulpi polare, de culori splendide şi cu fire de parcă stăteau să zboare. Şi unchiul era elegant îmbrăcat. Fiica şi băiatul lor, cam de-o seamă cu mine, aveau haine corecte, potrivite cu vârsta, şi-atât, după un bun principiu al părinţilor care nu dau de-a azvârlita cu banii pe haine pentru copii în creştere. Puţinele case în care intram nu depăşeau nivelul pomenit mai înainte. O singură dată am fost la un neam îndepărtat al tatei – boieri dintr-ăia care-şi petreceau iarna pe Coasta de Azur şi vara mergeau la Karlsbad. În casa lor am văzut pentru prima dată mobile graţioase, cu picioare ca de căprioară, cu intarsii din lemn de culori diferite, alcătuind modele florale, covoare despre care-am aflat că se numeau tapiserii, mari cât un perete, înfăţişând scene de vânătoare cu haite de câini, păstori şi păstoriţe la iarbă verde, cules de vii şi zdrobit de struguri, pe care nu mă mai săturam să le privesc. Amfitrioana, o doamnă cu părul alb, cu trăsături subţiri ca trase din peniţă, cu un chip îngust, îmbrăcată ca pentru mers în oraş, purtând cercei şi-un inel, fiecare cu-o piatră cât o cireaşă, vărsând nişte ape albe-albăstrui de-ţi luau ochii, amfitrioana m-a apucat de mână şi m-a plimbat prin faţă tapiseriilor, explicându-mi că proveneau din Franţa, dintr-o localitate numită Obüson – se scria Aubusson – vestită pentru asemenea ţesături, care costau o avere.   Atelierele, unde se lucrau aceste frumuseţi, fuseseră înfiinţate de Colbert, un ministru al regelui Franţei, Ludovic al XIV-lea, zis şi Regele-Soare. Eu eram în clasa întâi de liceu şi ajunsesem abia la istoria Antichităţii. Doamna îmi explica fără grabă, semnificaţia fiecărei părţi din ansamblu, cum se-ntâmplă în muzee, dacă ai parte de-un ghid pasionat de meseria lui. Doamna mi s-a părut cel mai deosebit om din câţi întâlnisem până atunci, iar în faţa atâtor minunăţii, cărora nici măcar nu le bănuisem existenţa, am avut un sentiment de umilinţă pe care l-am păstrat întreaga viaţă în faţa frumuseţii create de Dumnezeu ori de om. Pentru prima oară am simţit atunci deosebirile dintre ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheamă clase sociale. Elevă în clasa întâi de liceu, în anul 1940, pentru mine clasele se reduceau numai la şcoală. Până la întâlnirea cu-o asemenea persoană şi-n asemenea casă, ştiam doar că oamenii se-mpart în bogaţi, modeşti, săraci şi cerşetori. În ceea ce ne privea, pe mine şi pe mama, n-aveam ce întrebări să-mi pun. Noi trăiam dintr-o leafă şi din ce mai câştiga mama, făcând calcule pentru câţiva negustori care se achitau faţă de ea prin produse: unul cu de-ale băcăniei, între ele – spre bucuria mea – ciocolată de menaj; unul cu ibrice, crătiţi, oale, capace – dintre care mai am şi eu, după trei sferturi de veac; unul cu materiale de lenjerie şi de-mbrăcăminte. Aceste «colaborări» ale mamei au făcut să nu ducem lipsă, în timpul războiului, de nimic din ceea ce dispăruse de prin majoritatea caselor. Chiar şi la unchiu-meu, avocatul, atâta se fierbea şi se răsfierbea ceaiul rusesc, până ce rămânea apa limpede. Vizita la doamna cu părul alb, stăpâna unei case cum nu mai văzusem, mi-a dat mult de gândit cu privire la diferenţele dintre oameni, chiar dintre oamenii bogaţi. Unchiu-meu învârtea banii cu lopata – cum spunea mama – şi totuşi în casa lui nu aflai lucruri deosebite. Găseai ceea ce cu, cu mintea mea de mai târziu, am socotit obiecte utile şi mai ales trainice. Până prin 1970, după cât mi-aduc eu aminte – cu excepţii desigur – lumea punea preţ pe trăinicia lucrurilor şi pe relaţiile dintre oameni. Pe vremea mamei, îţi făceai la tinereţe un palton şi-l purtai pân’ la bătrâneţe, dacă te mai încăpea. De mobilă nu mai vorbim: puţini cei care-aveau măcar de gând să şi-o schimbe câte zile le hărăzise Domnul, vrând mai mult chiar: s-o lase moştenire copiilor şi nepoţilor. Până într-al doilea război mondial, iar apoi în comunism, din alte motive însă, divorţurile erau destul de rare, iar femeia divorţată căuta să se mărite din nou şi cât mai repede. Până-n comunism, mai ales fiindcă majoritatea femeilor nu-şi câştiga banul propriu şi fiindcă societatea era suspicioasă faţă de femeia singură; în comunism, pentru că ipocrizia se accentuase până-ntr-atât încât un divorţ, ori cât de îndreptăţit pentru solicitanţi era socotit un atentat la morala socialistă, bun motiv ca împricinaţii să-şi piardă chiar slujba. În Partid, cu cât erai mai sus-pus în ierarhie, cu-atât divorţul se dovedea mai hazardat. Aici – e drept – nu-ţi pierdeai pâinea, dar erai trecut pe linie moartă, în general trimis ambasador pe undeva. Amantele puteau funcţiona «sub acoperire», dar casa trebuia să fie casă. Aparenţele trebuiau respectate. N-am să uit ce-mi povestea doamna doctor Florica Vărbănescu în legătură cu divorţul ei. Bărbatu-său, prefect de judeţ pe vremea burghezo-moşierimii, în regimul comunist fusese luat la puşcărie. În asemenea situaţie, riscând să-şi piardă slujba şi având un copil de crescut – şi luat de la azil – doamna doctor s-a hotărât să divorţeze. Pe cine să consulte şi ea în asemenea-mprejurare? Pe unchiu-său, doctorul Vărbănescu, unul dintre cei mai vechi socialişti din România. După ce-o ascultă, doctorul îi spune pe un ton ritos: «Florico, să ştii că nu mă sperie ăi cinsprezece ani de condamnare ai bărbatului tău. În general, condamnările politice nu se fac până la capăt. Mă-ngrijorează însă faptul că ai să fii prima şi – sper – singura femeie divorţată din familia noastră». «Cât eram de amărâtă, când am ajuns în stradă, m-a apucat un râs cu lacrimi… Iacătă ce grijă-l rodea pe unul dintre cei mai vechi socialişti din România…». Şi de câte ori povestea întâmplarea asta, doamna doctor, care numai fericită nu era, începea să râdă. Şi eu aveam să divorţez, fără să cer sfatul niciunui vechi socialist, şi nu de-un bărbat băgat la puşcărie, ci rămas în Occident cu iubita, într-o perioadă când cei care uitau să se mai întoarcă erau declaraţi duşmani ai regimului comunist, iar cei lăsaţi în urmă de «rămaşi», descusuţi pe toate părţile şi anchetaţi pentru a se vedea dacă erau sau nu în complicitate cu «trădătorii». Asta pentru că veni vorba – adică mă purtă gândul – spre divorţuri. Altminteri, gândul mă poartă mereu spre copilărie şi spre o-ntrebare pe care mi-o pun nu de ieri-de azi, ci acut de pe la cinzeci de ani: oare cum s-o despărţi sufletul de trup? O simţi omul ceva? Şi nu doar el, ci orice fiinţă? Fiindcă de ce-ar avea suflet numai omul? Unchiu-meu, avocatul, dădea câteva petreceri pe an, cam cu douăzeci de invitaţi de-o dată, bun prilej de-a-şi menţine relaţiile şi de-a se-achita de nişte obligaţii. Era invitată şi mama, cu mine, şi cu soţul ei, tatăl meu vitreg. Noi, copiii oaspeţilor şi cei ai gazdelor, mâncam în sufrageria mică, de fiecare zi. Cât au mai durat petrecerile astea, iar noi, copiii, încă eram în clasele primare, nu ni se dădeau nici cuţite, nici furculiţe la masă, într-atât era de spăimoasă mătuşă-mea Nuţa, nevasta unchiului, avocatul, deşi toţi eram copii potoliţi. Auzise dânsa de unii ca noi care-şi pierduseră un ochi, jucându-se cu beţe, cu andrele, cu câte şi mai câte. Vizita la doamna boieroaică mă făcuse mai atentă la ce era-n jurul meu. Când aveau musafiri, unchiu-meu se-mbrăca în costum, ca de stradă, mătuşă-mea însă, într-un capot lung până-n pământ, foarte elegant, din material fin. O cumnată a ei, dintr-un neam boieresc scăpătat, îi sugerase mătuşă-mii să-şi primească invitaţii într-o rochie. «Dragă, îi primesc în casă nu pe stradă, iar capotul e-o rochie de interior», îi replicase mătuşă-mea. «Dacă e-o rochie de interior, atunci scoate-i nasturii şi trage-i un tighel în locul lor, ca să-mpaci şi capra şi varza». Boieroaica bătrână, cea cu tapiseriile, deşi mama şi cu mine nu veneam de la Curtea regală, ne primise îmbrăcată ca de stradă, în fustă şi-n bluză. Abia peste vreo treizeci de ani de la acele întâmplări m-am lămurit eu ce-nseamnă «să ai clasă». Puteai aparţine unei clase sus-puse, fără să ai însă «clasă». Şi între vecinii noştri, deşi oameni modeşti, erau mari deosebiri. Madam Ionescu, a lu’ domnu’ Pante, nu stătea niciodată la fereastră, în schimb era cronicăreasa mahalalei: ştia şi câţi dinţi avea-n gură fiecare. Madam Firulescu, nevastă de şofer, ca şi madam Ionescu, îndată ce avea un moment liber se-aşeza la fereastră, răzimându-şi mâinile pe-o pernuţă cu mijlocul croşetat din macrame şi cu marginile din crep satin grena. Răspundea la salut şi la vorbă, dar nu făcea niciun comentariu la ceea ce afla sau observa. Tanţi şi Marcel, copiii familiei Firulescu, erau elevi la liceu când eu eram la primară, ca şi cei trei copii Ionescu – Puica, Picu şi Nelu, zis «băs», fiindcă nu-l putea pronunţa corect pe ţ – şi cei doi copii Câmpeanu – Livia şi Iancu – părinţii celor doi fiind ardeleni, tatăl, plutonier-major, mama casnică, femeie de la ţară, care nu-şi dăduse jos basmaua. «Tanti Câmpeanu», cum ne ceruse dânsa să-i spunem, ne chema iarna în bucătărie şi ne dădea să mâncăm floricele calde, făcute atunci în tigaie şi stropite cu apă cu sare. «No, luaţi, mâncaţi». Mai mult de-atât n-am auzit-o spunând vreodată. Dealtminteri, nici cu persoanele adulte, cum erau celelalte trei chiriaşe din imobilul în care locuia, nu-şi făcea de vorbă. La patru după-amiază, Livia şi Iancu erau chemaţi în casă de «tanti Câmpeanu» şi se-ntorceau îndată muşcând dintr-o felie mare de pâine de manutanţă, neagră, unsă cu untură şi frecată cu usturoi. Cât era vremea frumoasă, jucam şotron, căruia la noi, la Craiova, îi spunea ţăncuş. Iar coarda o săream până ce ne ieşea sufletul. Şi băteam mingea, băieţi şi fete, când de trotuar, când de-un zid. Auzisem că era undeva un ştrand, însă niciun copil de la noi de pe stradă nu călcase pe-acolo. Pe-atunci, din categoria noastră înotau doar cei născuţi, crescuţi sau care-şi petreceau vacanţa-mare pe margine de baltă, ori de apă curgătoare. Aşa cum ştiam că exista un ştrand, ştiam şi că iarna era transformat în patinoar, dar niciunul dintre noi, copiii de pe Jitianu, strada noastră, nu patina. Patinoarul nostru era gheţuşul de pe marginea trotuarului. Fiecare familie avea sanie. La noi pe stradă – sănii de lemn făcute care cum se nimerise. De tălpici de fier nici vorbă. Eu mă duceam cu mama la cinematograf. Ceilalţi nici atâta. Când venea circul şi-şi întindea cortul pe-un loc viran din Belcineanu, peste drum de Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu”, ne duceam toţi şi-apoi zile-n şir ne minunam de isprăvile acrobaţilor, de căţeii dresaţi, şi râdeam de şotiile clovnilor. Pe vremea copilăriei mele nu se auzise nici cuvântul gaşcă, nici cuvântul grup, care să-i desemneze pe unii ca noi, care-şi petreceau tot timpul liber împreună, jucându-se în faţa casei. Se-auzise numai de bande, în legătură cu hoţii care lucrau organizat. În rândul fetelor din cursul superior – când am ajuns la liceu – se vorbea de cercuri care se-ntruneau la ceaiuri dansante. Noi, cei de la primară, când ieşeam la joacă spuneam: «ne ducem la copii». De strada Unirii, la capătul dinspre Romaneşti, ne despărţea Grădiniţa, un dreptunghi împrejmuit cu gard scund de fier; în mijlocul Grădiniţei se afla Monumentul, adică regele Carol I, turnat în bronz, cu-o mână pe-un tun. În partea de jos a monumentului scria: «Asta-i muzica ce-mi place». Parada de 10 Mai începea de pe Unirii, din sus, de la Prefectură, şi se-ncheia la Parc, numit Bibescu – după moşia Bibeştilor, pe care se afla – dar zis şi Romanescu – după numele primarului Craiovei, cel care amenajase parcul. Deşi ne despărţea doar Monumentul, fata căpitanului din Unirii de peste drum de casele noastre, la primară şi ea, o vorbă n-a schimbat vreodată cu noi cei din Jitianu. Spre deosebire de noi, care-nvăţam toţi la şcoli de Stat, ea mergea la „Urziceanu”, adică la Pensionul domnişoarelor Urziceanu, unde se-nvăţa franţuzeşte din clasa-ntâi primară. Spre deosebire de casele noastre din Jitianu, care se aflau pe buza trotuarului, zidite pe pământ direct, fără fundaţie, casa căpitanului, de fapt zestre a căpitănesei, avea subsol şi parter înalt, şi se afla în mijlocul unei grădini care, de primăvara până toamna, era un rai de flori. Domnul căpitan era cel mai ciudat locuitor al cartierului. Îmbrăcat în kaki, purtând bocanci şi moletiere, îşi găsea tot timpul de lucru prin jurul casei. Cât am fost vecini, nu l-am văzut să schimbe o vorbă cu cineva şi nici vreun suflet de om care să le deschidă poarta. Când şi când, doamna căpitan ieşea în oraş singură. Înaltă, statuară, cu o figură prelungă, distinsă, fără să fie frumoasă, era o persoană după care se-ntorceau toate capetele. Îmbrăcată totdeauna în taioare impecabil croite, era o apariţie în lumea noastră modestă. Madam Ionescu a anunţat pe toată lumea că madam capităneasa-şi făcuse o haină de picioare de astrahan, «persan, frate, că sclipeşte ca mătasea». La noi în cartier nu putea să treacă neobservat momentul apariţiei unei haine de blană, mai ales că doamna căpitan se-nnoise primăvara când se trecea de la palton la pardesiu, iar dânsa umbla-n palton de blană. «Umblă, deşi cred că scoate limba de cald, umblă ca să vadă lumea ce şi-a luat», trăsese concluzia madam Ionescu. În afara domnului căpitan, un alt personaj ciudat al cartierului era domnişoara Gingulescu, fostă directoare de liceu, vestită profesoară de matematică. O mână de om, cu părul strâns într-un coculeţ cât nuca, îmbrăcată cu lucruri până-n călcâie. Locuind în baie, din toată casa aia frumoasă, care-nsemna o muncă de-o viaţă. Dimineaţa, domnişoara dădea târcoale casei cam un ceas, apoi intra înuntru şi n-o mai vedea nimeni toată ziua, iar noaptea nu se zărea lumină la nicio fereastră a ei. Nu ieşea din curte şi nici nu-i călca cineva pragul. Madam Ionescu aflase că Domnica, lăptăreasa, îi lăsa domnişoarei profesoare după un stâlp al gardului de fier, ouă, smântână şi brânză, roşii, castraveţi şi ardei graşi, vara, iar domnişoara-i punea Domnicăi banii într-un loc ştiut numai de ele două. «Până nu mi-a spus Domnica, mă gândeam întruna: din ce-o trăi fiinţa asta, că porc n-are, orătănii nici atâta», ne explica madam Ionescu. Porc şi orătănii doar noi şi tanti Câmpeanu creşteam, având unde. În celelalte curţi abia de-nvârteai o roabă. Toamna, vecinii-şi tăiau lemnele pe trotuar. Pentru asta venea un bătrânel cu un banzig, un fel de roată metalică zimţată, acţionată cu gaz de lampă, cred. Toată instalaţia se afla într-o cotigă, trasă de-un măgăruş. Noi, copiii, ne-ntreceam care mai de care să-l tratăm pe «i-ha»: zahăr cubic, bomboane, smochine, roşcove, toate-i plăceau, iar când îl scărpinai în frunte, întindea gâtul şi-şi lăsa urechile pe spate. Urma apoi clacă pentru căratul lemnelor şi-al rumeguşului într-o magazie. Lemnele – stivuite pe grosimi, rumeguşul – de aprins focul, pus într-un butoi de metal. Când se tăiau lemnele pentru iarnă, la mine la şcoala primară, toate clasele erau adunate-n jurul măgăruşului. Aici trataţia era mai ceva decât în Jitianu. Fetele puneau mână de la mână şi-i cumpărau, de pe tablaua domnului Iani, merişoare trase-n zahăr ars, alviţă roz şi rahat cu nuci. Mai întâi îl întrebam pe bătrânel, stăpânul, dacă Luţu – aşa-l chema pe măgăruş – nu-şi strica stomacul din ceea ce-i dădeam noi. «Luţu?! Păi ăsta mănâncă şi pietre şi n-are nici pe dracu’», ne-ncredinţa stăpânul. Când, femeie-n toată firea, mă duceam cu băieţii mei la mare, cum ajungeam în Dobrogea nu-mi luam ochii de la geamul compartimentului sperând să văd vreun măgăruş, fiinţa asta care-mi aminteşte anii cei mai curaţi ai vieţii mele. Având tatăl vitreg pe care l-am avut, de-o fericire a copilăriei nu pot vorbi. Am fost oare prietenă cu acei cinci copii de pe Jitianu? Dacă la vârsta de-atunci m-ar fi-ntrebat cineva ce este prietenia n-aş fi ştiut să răspund. Acuma cred că în copilărie omul îşi demonstrează cel mai elocvent calitatea de animal social; prin nevoia de-a se afla împreună cu alte fiinţe, de-a vorbi şi de-a asculta. La bătrâneţe, ce cred eu că este prietenia? Afinitatea dintre două fiinţe, întemeiată pe credinţe, pe păreri, pe gusturi comune, însoţită de nevoia de-a-şi dezvălui una alteia sufletul, şi capacitatea de-a-şi fi alături una alteia în orice-mprejurare, cu alte cuvinte: la bine şi mai ales la rău. O relaţie care uneori se ţese cu greu şi care se poate destrăma într-o clipă, dintr-o vorbă, care oricât ar părea de aruncată-n vânt, este rezumatul unor păreri şi chiar al unor resentimente sedimentate de-a lungul timpului. Şi-atunci? Atunci şi prietenia ca orice pe lume, poartă stigmatul imperfecţiunii. Supusă fiind piericiunii ca tot ce se află pe lumea asta. Sunt oameni la care ţin, dar faţă de care nu mi-am dezvăluit niciodată sufletul. Poate pentru că viaţa m-a-nvăţat să n-am încredere deplină în nimeni, poate şi pudoarea peste care n-am putut trece niciodată, şi poate o anumită trufie, opunându-se exerciţiului de umilinţă care-nseamnă spovedania. Am trăit sub egida unui principiu: teama de oameni şi ruşinea faţă de Dumnezeu. Deşi gândul la o viaţă de-apoi mă-nspăimântă, cred că Dumnezeu există şi, dacă oamenii ar fi mai atenţi, ar putea observa manifestări ale pedepsei Lui şi-aici. «După faptă şi răsplată», asemeni remuşcărilor, pentru mine, înseamnă dovezi ale existenţei Lui, îndemnuri pentru păstrarea unui echilibru în lume, oricât de puţini l-ar lua-n seamă. Şi iară vechea mea-ntrebare: cum s-o despărţi sufletul de trup? Ce este copilăria? Acceptarea deplină a celuilalt. Mă gândesc la cei cinci copii, tovarăşii mei de joacă din Jitianu. Erau parte a vieţii mele. Nu mi-aş fi-nchipuit o zi fără ei. Nici nu mă ducea gândul dacă erau frumoşi, deştepţi, dacă-nvăţau bine. Frageda copilărie şi realităţile ei cred că seamănă cel mai mult cu maternitatea. Pentru o mamă, oricum ar fi copilul ei, el este al ei. Că alţii sunt mai deştepţi, mai capabili, mai frumoşi, nu schimbă cu nimic legătura dintre mamă şi copil. La optzeci de ani trecuţi, deşi cei doi fii ai mei nu se prăpădesc după mine şi nici nu s-au prăpădit vreodată, rămân tot ai mei, deşi… Deşi unul a venit trei zile din America, vezi Doamne, ca să mă vadă; o zi a stat cu mine – o bătrână plicticoasă – două zile s-a dus la vânătoare. Celălalt de ani şi ani venea de la Craiova la Bucureşti şi nici măcar un telefon nu-mi dădea, ca să afle dacă mai trăiesc; şi-a amintit că are mamă de când l-a adus la Bucureşti un cancer la vezica urinară pe care şi-l tratează la Oncologie, la Fundeni. Doamne! Frageda mea copilărie a-nsemnat lipsa de-ntrebări asupra vieţii, o vreme în care parcă am plutit între cer şi pământ. În timp ce-atâtea chipuri şi-atâtea voci ale trecutului se voalează tot mai mult, câteva-ntâmplări de-atunci mi-au rămas vii în memorie ca şi când s-ar fi petrecut ieri. Parcă şi acum simt pe pulpe usturimile de la bătaia cu urzici pe care mi-au administrat-o-n glumă tovarăşii mei de joacă; aşa cum îi atârnaseră o tinichea de coadă lui Paul, un motan din vecini. Mi-aduc aminte cum am dat năvală-n bucătărie la mama, care gătea, şi cum printre sughiţuri şi printre suspine, cu lacrimile şiroaie, negăsind puterea să scot o vorbă, i-am făcut semn cu mâna spre picioarele mele roşii ca focul. «Te-ai opărit?», m-a-ntrebat mama alarmată. «Nu. Urzici», am reuşit eu să-ngaim. «Dar unde dracu’ te-ai urzicat aşa? Pe unde-ai umblat?». «Copiii», am oftat eu. Mama a-nţeles. Mi-a-nvelit pulpele în cârpe-nmuiate-n apă rece. «Mamă, du-te la tanti Anicuţa şi la tanti Câmpeanu şi spune-le ce mi-au făcut copiii. În viaţa mea nu mă mai joc cu ei!». «Până mâine!», a zis mama şi-a adăugat: «Eu în cearta şi-n joaca voastră nu m-amestec şi nici nu mă duc să-i pârăsc părinţilor. Voi, copiii, azi vă certaţi, mâine vă-mpăcaţi». Două zile n-am ieşit din casă. Eram în vacanţa-mare. În prima zi, în pat, mi-am oblojit urzicăturile; într-a doua, am socotit că se cuvine să stau în curte făcând pe surda şi pe muta faţă de copii, ca să le-arăt supărarea – deşi abia mă ţineam să nu ies pe trotuar. Când cugetam eu mai adânc la demnitatea mea, copiii s-au adunat în faţa porţii noastre şi deşi mă vedeau cum stăteam sub tei, au început să strige: «Tanti Genuţa, spuneţi-i Sabinei să vină să ne jucăm şi să ştie că ne pare rău c-am urzicat-o. Zău!». Eu n-am aşteptat să spună «tanti Genuţa» – mama – vreo vorbă şi-am şi zbughit-o pe poartă. Mi-aduseseră toţi câte ceva pentru-mpăcare: băieţii – fiecare câte o biluţă de sticlă colorată din cele folosite când jucam groapa – fetele – câte o smochină uscată, mare, dulce, de-i trosneau seminţele poc-poc între măsele, cumpărată fie de la domnul Cosma, fie de la domnişoara Trana, cei doi băcani de pe Unirii, la câţiva paşi de noi. Smochinele şi roşcovele stăteau înşirate pe sfoară subţire şi ţi se dădeau de câţi bani voiai. Ca să le intri-n prăvălie, şi la domnul Cosma şi la domnişoara Trana, urcai patru trepte. La domnul Cosma, de ciment cu bară laterală de metal, pe-o parte şi pe alta, la domnişoara Trana, trepte de lemn, cu bare tot de lemn, care se clătinau cum puneai mâna pe ele. Se clătinau, treptele scârţâiau, ceea ce nu-i descuraja pe clienţii fideli ai băcănesei. Domnul Cosma era înalt, bine legat, brun şi posomorit; nevastă-sa, mărunţică şi-ndesată, cu vorbă domoală, cu un zâmbet blând, mai ales faţă de noi, copiii, pe care ne ştia, pe fiecare cum ne cheamă. La Cosma, pe raft, se afla o căsuţă de carton, ca de păpuşi, căsuţă pe care, copil fiind, aveai şansa de-a o primi ca premiu, cumpărând din prăvălie de-o anumită sumă. Ceea ce nu i se-ntâmplase nici unui copil, de vreme ce căsuţa nu se clintise din loc, de ani de zile. Domnul Cosma, vara era-mbrăcat cu pantaloni şi-n cămaşă albă, scrobită. Iarna, peste cămaşă îşi punea un pulover şi-o bundiţă de oaie. În prăvălie nu se făcea focul. Nevastă-sa, vara purta rochie de stambă, iarna, de barhet şi bundiţă ca şi bărbatu-său. Domnişoara Trana era invariabil îmbrăcată într-un capot alb, de mătase, cu un dragon imprimat pe partea din faţă, iar pe spate cu o floare uriaşă roşie. Întrebând-o, cu timiditate, ce era balaurul ăla de pe capot, mi-a spus cu vocea ei groasă şi posacă: «Un dragon şi vine din Japonia». Am întrebat-o pe mama ce era Japonia de care eu, în clasa-ntâi primară, n-auzisem. Cu ocazia aia am aflat că domnişoara Trana avea un frate marinar. Dacă-l trădam pe domnul Cosma, cumpărând zahăr candel de la domnişoara Trana, era numai de dragul dragonului ai cărui colţi din gura larg căscată şi-ai cărui ţepi de pe spinare-i priveam fascinată. «Mamă, pe-acolo prin Japonia, dragonii ăştia, stau prin păduri ca şerpii noştri?». «Dragonul, la chinezi, la japonezi, e animal de basm cum e balaurul la noi», m-a lămurit mama, dar n-am crezut-o, în schimb, mi-a crescut curiozitatea despre China şi despre Japonia, încât toată viaţa mi-am dorit să văd aceste ţări, dar ca atâtea alte vise nici ăsta nu mi s-a-mplinit. Iar acuma când se-apropie lăsarea definitivă a cortinei, ce să mai sper decât o moarte uşoară: «dă-mi-o, Doamne, pe puterile mele». Dragonul de pe capot era depăşit de purtătoarea lui. Cred că domnişoara Trana a fost cel mai posac, cel mai antipatic şi printre cei mai urâţi oameni pe care i-am cunoscut. Mare, pătrăţoasă, cu nişte ţâţe ca doi dovleci de măcar două kile unul, cu nişte încheieturi la mâini cât glezna de bou – picioarele, acoperite de tejghea, nu i le-am văzut niciodată, cu degetele ca nişte caltaboşi, cu un cap negricios, mare şi rotund cât un poponeţ de copil gras, cu o gură cu buzele trase înuntru, cu-o privire neagră şi duşmănoasă, cu un fel de-a se purta de parcă i-ai fi omorât şi mamă şi tată, era de mirare că-i călca cineva-n prăvălie. Mai târziu, la vârsta judecăţii, am ajuns să cred că şi urâţenia şi antipatia emană un fel de fascinaţie. Cunosc oameni urâţi dar atât de atrăgători, cu atâta lumină în suflet care le străbate în privire, încât în cinci minute li se şterge urâţenia, parcă i-ar învălui o aură. Trana noastră era la distanţă uriaşă de ei. Oricum, de-atât amar de ani şi n-am uitat-o, cu toate că n-a jucat niciun rol în viaţa mea. Ce amintiri îi rămân omului?! De la o vreme ne dispăreau puii de găină. Singurul loc pe unde puteau ieşi din îngrăditura lor era dâmbul care ne despărţea de familia Vălimărescu, vecinii din dreapta. Mama i-a acuzat cu glas tare că i-au mâncat puii. Acuzaţie la care, de peste dâmb, doamna Vălimărescu i-a strigat mamei: «Ţoapă mojică şi proastă». Cearta asta mahalagească, pornită de mama, o simt şi-acum ca pe-o pată de păcură în suflet. Pentru prima oară o priveam pe mama ca pe-un om străin, şi-o priveam dezaprobator. Apăruse în mine simţul critic, agravat şi mărit când am aflat că mama purta pijamalele răposatei neveste a soţului ei de-al doilea. Habar n-aveam că nu erau ale mamei, până ce ea nu mi-a spus, liberă şi nesilită că, în timp ce eu eram la şcoală, trecuse pe neaşteptate, pe la noi, Anişoara, soră cu prima soţie a lui «tăticu». O podidiseră lacrimile când o văzuse pe mama purtând o pijama a răposatei. Pe vremea aceea, femeile din categoria noastră purtau, peste cămaşa de noapte, haina pijamalei; completă, adică şi cu pantaloni, purtau numai bărbaţii emancipaţi, adică cei care nu dormeau în cămaşă de noapte, lungă până-n pământ. Faptul că mama purta un lucru al unei persoane care murise – şi încă al cui! – mi se părea, puţin spus, nepotrivit şi mai ales în faţa cuiva căruia-i trezea amintiri dureroase. Grav că purta hainele alea, fără strângere de inimă, şi mai grav că-mi povestea mie-ntâmplarea cu sora răposatei, în loc să tacă mâlc. În sinea ei, cred că se socotea vinovată şi simţea nevoia unei spovedanii, alegându-mă duhovnic pe mine, contând oare pe uşurarea sufletului în faţa unuia fără niciun discernământ? Mama era un amestec de generozitate cu zgârcenie, de arţag cu duioşie, de discreţie în privinţa altora şi de indiscreţie în ceea ce-o privea. Nu umbla cu vorba, şi n-ar fi dezvăluit nimănui un secret care i se-ncredinţase, în schimb, ceea ce-o privea, i se părea că putea fi spus în târg şi la moară. Să-i povesteşti unui partener experienţele tale erotice cu-o altă persoană mi se pare dezgustător. Auzind-o, fără să vreau, cum îi dădea unele amănunte soţului ei de-al doilea privind viaţa ei intimă cu tatăl meu, mama mi-a otrăvit sufletul. O vreme o socoteam ca pe ceva impur. Mulţi dintre părinţi, mai ales mamele, iubindu-şi fără condiţii copiii, şi-nchipuie că şi reciproca e valabilă. Fibrele care leagă sufletele între ele sunt mai subţiri decât pânza de păianjen. Un părinte nu-şi închipuie ce juriu sever reprezintă copiii lui. Legătura dintre părinţi şi copii nu este liber consimţită. Nici părinţii nu-şi aleg copiii, nici copiii – părinţii. Relaţia dintre ei este un joc al hazardului. Cred că nicio legătură nu este mai greu de păstrat paşnic decât cea de familie, în niciuna poate nu este mai multă nevoie să taci, să-nghiţi şi să simulezi, decât în familie. Poate că optica mea de copil cu tată vitreg e viciată. Şi totuşi… Cu mine, mama a fost totdeauna o mamă bună, dar dacă mi-ar fi stat în putere să-mi aleg eu mama – deşi nu cunoşteam nicio femeie pe care s-o fi dorit în locul ei – pe ea n-aş fi ales-o. Mă-ntreb, şi nu de ieri-de-alaltăieri, câtă libertate există într-o viaţă? Libertatea, pentru mai toată lumea, se referă la cea politică, mai ales după ce-ai trăit în regimul comunist, în care libertatea ajunsese să-nsemne opusul puşcăriei. Câtă lume simte viaţa ca pe-un regim penitenciar? Câtă lume face doar ce-ar avea chef? Oricui îşi câştigă plinea i se potriveşte vorba «vrei-nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă!». Câtă pasiune ar pune un om în profesia lui, nu i-ar veni chiar niciodată să-şi ia lumea-n cap? N-ar avea niciodată dubii asupra lui însuşi, nu i s-ar părea totul inutil? Sufletul e-un alt penitenciar. Aici te afli chiar la regim de izolare. În regim penitenciar obişnuit, prin izolare prelungită rişti să uiţi să mai vorbeşti. În propriul regim penitenciar sufletesc, durând cât judecata, prin urmare un regim perpetuu, rişti să-ţi devii propria picătură chinezească, propriul opresor. Or fi oameni care nu se pun niciodată sub lupă, care s-or crede fără de prihană? Mama oricum, nu s-a numărat printre ei. În agonie spunea vorbe înţelese doar de mine. «Doamne, de ce i-am purtat pijamalele?!» şi «Doamne, de ce l-am dus doar cu patru cai, că aveam bani de şase!». Pe când murise soţul ei de-al doilea, ca şi trenurile, dricurile aveau trei clase: a-ntâi – cu şase cai, a doua – cu patru, a treia – cu doi. Săracii erau duşi la groapa comună cu un fel de cutie trasă de-un singur cal. Trăind printre oameni, faptele nu-ţi pot trece necomentate. Mai ales, într-o lume restrânsă la şapte-opt case, toţi locatarii lor cunoscându-se între ei, cum era la noi pe Jitianu. Celui de-al doilea soţ al mamei, contabil la Prefectură, şi moştenitor a două case de la un frate mai mare, după judecata cartierului, i s-ar fi cuvenit dricul cu şase cai. Mama motivase că i s-ar fi părut un fel de sfidare, ca la condiţia noastră socială, să-şi ducă bărbatul la locul de veci cu prea mare pompă. Sigur că nimeni nu luase de bună explicaţia cu «sfidarea»; eu cea dintâi. Fastul, solemnitatea unei înmormântări – moment de adio – reprezintă manifestări sociale, importante pentru cei vii. Nimeni nu este răspunzător de numele pe care-l poartă, nici de botezul şi nici de-nmormântarea sa. Mulţi îşi exprimă dorinţele în legătură cu ultima zi a trecerii lor prin lume. Cei rămaşi pe pământ le pot respecta sau nu. La ţară, omul îşi are de la tinereţe pregătită lada cu lucrurile de plecat dincolo, şi nu şovăie să abordeze nimic legat de-acel moment. Orăşeanul parcă se teme că-şi aduce moartea dacă-şi manifestă vreo dorinţă legată «de-atunci când o fi să fie». Cu cât este mai sus plasat în ierarhie, cu-atât evită subiectul. Şi finalul celor sus-puşi ţine de cât simţ al ceremonialului au cei rămaşi şi de câtă importanţă li se mai dă răposaţilor în acel moment. Despărţirea definitivă de oficialităţi e un spectacol în care fiecare participant caută să se pună cât mai în valoare. La oamenii obişnuiţi, uneori asişti la o durere sfâşietoare, de cele mai multe ori – la o indiferenţă drapată-n sobrietate, alte ori – la simularea unei dureri destinată publicului spectator. Mamei îi fuseseră mai dragi banii decât ultimul omagiu adus unui om de care-o legase doar interesul. Oricum, cei patru cai la dricul tatălui meu vitreg, în loc de şase, au rămas întipăriţi în mintea mea cu valtrapurile lor negre. Aşa cum nu-i pot uita pe sora tatei, Adelina, şi ghemotocul înfăşat în alb, aşezat lângă ea în sicriu, copilul la naşterea căruia murise. Mătuşa Adelina era învăţătoare în satul ei de baştină, măritată cu un preot dintr-un sat vecin. Avea douăzeci şi şase de ani şi era de-o frumuseţe rară. Piele albă ca laptele nefiert, ochi negri, cu-o privire blândă şi mătăsoasă, cum rar am mai văzut, cu un păr negru albăstrui, des şi ondulat natural, în valuri mari. Înaltă, subţire, dreaptă ca un trandafir. Ultimele două luni de sarcină le petrecuse-n spital. Pe bietul ei trup mort am văzut prima dată păduchi, mulţi, încolonaţi, părăsind sicriul şi lăsându-se pe faţa de pânză albă a mesei servind de catafalc, apoi dându-şi drumul jos, în căutare de gazde vii. Păduchii ăştia mi s-au părut o nedreptate mai mare chiar decât moartea mătuşii Adelina, care-mi fusese ruda cea mai dragă. O vecină de-a răposatei îi şoptea alteia: «Ale dracu’ lighioane n-au plecat de pe ea nici la scăldat. Săraca Adelina, ar muri a doua oară când s-ar vedea plină de lighioane, tocmai ea, de-i sclipea casa de curăţenie. Ce i-o fi trebuit ei spital? Of, Doamne, cum îşi bate joc soarta de om!». Şi pe urmă vecina punea o mână pe sicriu şi jelea cu glas scăzut: «Te duseşi, Adelino, maică, tu şi copilaşul tău, dupe fratele-tău, Grigore, şi dupe mă-ta, săraca, te duseşi maică». Fratele «Grigore» era taică-meu, care murise pe când eu aveam doi ani. Tata fusese medic veterinar, salariat la Stat, răspunzând de-o plasă din judeţul Dolj. Pentru deplasările lui prin comune, de la Craiova i se dăduse, ca mijloc de transport, o şaretă; iar ca «animal de tracţiune» – aşa scria în hârtia semnată de tata când fusese «înzestrat» de mai-marii judeţului – o iapă care şchiopăta uşor de piciorul drept din spate şi care mergea numai la pas, oricât ai fi-ndemat-o şi oricât i-ai fi şfichiuit din bici. Când îl chema careva din sat, tata se ducea pe jos, fiindcă ajungea mai repede decât cu şareta şi cu Nuşa – Nuşa se chema «animalul de tracţiune», înceată, cu toate că tânără, blândă şi ascultătoare. O dată dac-o strigai, din mijlocul islazului venea la tine, ţi se-aşeza-n faţă şi te privea aşteptând s-audă care-ţi era voia. «Nuşa, acasă». Şi Nuşa scutura o dată din cap – a cugetare, a aprobare? – mai stătea o clipă locului şi-apoi o pornea cu mersul ei domol şi legănat, unde-i porunciseşi, întorcându-se din când în când pe loc, spre a se-ncredinţa că-i mergi în urmă şi că n-a fost păcăleală. Fiindcă la-nceput, când o adusese tata-n sat, văzând-o cum ascultă de poruncă, nişte copii îi strigaseră «acasă, Nuşa», iar ea le dăduse ascultare. Mirându-se s-o vadă-n uşa grajdului, fără s-o fi chemat careva de-ai casei, bunicul, tatăl tatălui meu, o dusese înapoi la islaz şi cu vorbă domoală – dându-şi seama de şotia copiilor – îi convinsese, credea el, să nu-şi mai râdă de-un animal. Copiii nu se potoliseră, numai că Nuşa nu mai asculta de porunca lor, ci doar de tata, de bunicul, de mama. Când trimitea pe altcineva să ne-o aducă acasă, acela îi trecea o frânghie de gât, o scărpina între urechi şi mergea-n rând cu ea. «Şi să mai spună careva că dobitocul n-are minte», aprecia bunicul «discernământul» Nuşei. Tata a murit la treizeci şi trei de ani. Plecase cu şareta într-un sat vecin. Peste câteva ore, în faţa porţii mari, mama a văzut şareta şi s-a mirat că tata se-ntorsese mult mai devreme decât îi spusese ei la plecare. «Griguţă, ce s-a-ntâmplat?», a-ntrebat mama în timp ce deschidea poarta. «Griguţă!». Nuşa stătea cu capu-n pământ şi nu bătea cu copita-n poartă ca de obicei, ca să-şi anunţe sosirea. Cu mâinile-ncleştate pe frâu, lăsat pe spate, cu ochii-nchişi, tata era mort. Mama a scos un asemenea urlet încât mie, care mă aflam lângă ea, de groază mi s-a strâmbat gura. Două zile, mi s-a spus, n-am vorbit, n-am băut, n-am mâncat. Mi s-a-ndreptat gura şi mi-am recăpătat graiul când – la-ndemnul medicului care constatase decesul tatei – bunicul m-a dus în biserică, m-a ridicat în braţe ca să-l văd pe tata în sicriu, în timp ce el îmi şoptea: «Vezi, tata doarme». «Doarme?», am întrebat eu. «Sigur. E obosit». «Şi Nuşa?». «Nuşa e pe islaz, la păscut». Fire colerică şi imprevizibilă, până s-asculte o explicaţie a mea, când ceva nu era-n ordine, mama-mi cârpea iute două perechi de palme. Eu le-nghiţeam, gândindu-mă de fiecare dată ce o fi fost în bietul ei suflet când şi-a văzut bărbatul mort, după ce plecase de-acasă bun, zdravăn, sănătos. Medicul legist n-a descoperit la tata niciun semn de agresiune. Murise de inimă. În drum spre casă, cineva-i furase ceasul de argint, ceas de buzunar, cu lanţ cu tot. După ani şi ani s-a descoperit hoţul; jandarmul din sat i-a predat mamei ceasul, însă fără lanţ. Toată lumea s-a-ntrebat cum de Nuşa, nemânată de nimeni, a ştiut să-l aducă pe tata acasă. Mama, pe lângă spiritul ei gospodăresc şi de-o ordine desăvârşită, avea marea calitate – mare cel puţin în ochii mei – de-a iubi animalele. A cumpărat un cal şi l-a predat la Prefectură, împreună cu şareta; l-a cumpărat ca s-o poată păstra pe Nuşa de care amintirea tatei era de nedespărţit. Când ne-am mutat la Craiova, mama l-a rugat pe părintele Mitică, văduvul Adelinei, între timp recăsătorit şi cu doi copii, l-a rugat s-o ţină pe Nuşa, mama obligându-se să-i cumpere nutreţ pentru iarnă. «Fii pe pace, cumnată, că unde-or mânca vitele mele o mânca şi Nuşa». Părintele Mitică se uitase cu înţelegere la mama care, cu ochii plini de lacrimi, o săruta pe Nuşa şi-şi lipea obrazul de grumazul ei. Când nu m-a văzut nimeni, pe-ntuneric, m-am strecurat în şopron, m-am atârnat de gâtul Nuşei, am plâns până am căzut istovită şi-am adormit peste nutreţul din care ea mesteca domol. Despărţirea de toate animalele care mi-au însoţit viaţa a-nsemnat o durere pe care-o simt adesea ca un sfredel în inimă, dar de ele m-a despărţit moartea, care intră în ordinea firească a vieţii. Despărţirea de Nuşa, care nu intra în această ordine, pe lângă o durere copleşitoare mi se părea o nedreptate cum mi se păruseră păduchii de pe trupul nemişcat al mătuşii Adelina. Simţeam că-n viaţă ceva era strâmb.     [1] Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea (zicală franţuzească).