Ileana Vulpescu

SCRISOARE CĂTRE UN CUNOSCUT Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi este tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi «sărbătoriţi» în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi «de ce». Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit. Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la «te iubesc», există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, «frumoase, lungi, cu pulpe rotunde». Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă. Am fost pedepsită, ca să-mi continui explicaţia, fiindcă am trăit o ficţiune. Omul n-are dreptul să trăiască decât realitatea, chiar dacă-l nemulţumeşte, şi n-are dreptul să trăiască decât ceea ce poate arăta la lumina zilei, oricât de imperfect ar fi. Mi-aduc aminte-acum de-o maximă dintr-o carte: «scrie numai ceea ce poţi semna, fă numai gesturile pe care le poţi face de faţă cu alţii». Iar noi doi ne-am închipuit că ne putem sustrage controlului, judecăţii. Nu ne-am gândit niciodată că un singur om ajunge pentru alcătuirea unui tribunal. Nimeni n-a ştiut de legătura noastră, deci nimeni n-a putut să ne-o-nvenineze cu nimic din afară. Mie mi s-a-ntâmplat ca tuturor oamenilor care trăiesc o ficţiune: te iubeam pentru ceea ce-mi închipuiam că eşti, iar tu, nerespectând legile conspiraţiei, mi te-ai arătat şi-aşa cum eşti. N-ai nicio vină şi nici măcar n-am să-ţi fac niciun reproş pentru «aşa cum eşti». Ştiu că are să te doară ce-ţi spun acum: descopeream în tine lucruri comune cu fostul meu bărbat şi cu actualul meu bărbat. Erau exact cele de care fugeam, de care voiam să scap: indiferenţa, lipsa de preocupare pentru ceea ce stârnim în altul cu faptele şi cu vorbele noastre. Îţi repet, n-ai nicio vină; vina e-a mea că iubeam un om care nu exista. Şi s-a mai ivit şi-acea lipsă de proporţii de care de asemenea fugeam: toată viaţa am dat, am fost de-o generozitate nepermisă uneori. Eu sunt omul care dă ultimii doi lei cuiva care are nevoie de ei. Tu îi păstrezi pentru tine. De fapt, asta e deosebirea esenţială între noi doi. Tu îţi păstrezi întotdeauna cei doi lei ai tăi. M-am despărţit de tine fiindcă pentru mine dragostea noastră era totul, iar pentru tine o parte din tot, foarte echilibrată cu celelalte părţi ale vieţii tale. Erai ca omul care acceptă să meargă la cârciumă să bea două pahare de vin şi e-n stare să stea până dimineaţa fără să guste dintr-al treilea. Eu m-am azvârlit în dragostea noastră ca un beţiv fără judecată. E vina mea, bineînţeles. Tu cunoşti acea dreaptă măsură a lucrurilor pe care eu n-o cunosc. Tu ai un respect faţă de îndatoriri şi de instituţii pe care eu nu-l am. Te porţi cu nevasta pe care n-o iubeşti, sau cel puţin aşa-mi spuneai mie, ca şi când ai adora-o. De fapt, ar merita-o pe deplin. Nu mi-a făcut niciodată plăcere s-o văd, fiindcă era soţia ta, se bucura de tine, omul care-aş fi vrut să fie numai al meu. Acum, când împrejurările mă fac s-o văd mereu, nu reuşesc deloc să-i descopăr vreun defect de caracter sau măcar fizic. O ascult cu voluptatea celor care se-autoflagelează, cum te laudă, şi-mi dau seama că eşti revelaţia ei, a-ntregii ei vieţi. Pe cine minţeai? Nu mă pot opri nici acum să mă-ntreb. Ai intrat în viaţa mea dornic probabil nu de ceva mai bun, ci de ceva nou. Ai dat suficient de repede semne de oboseală, e vina mea că m-am agăţat de tine ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră. E vina mea că mi-am închipuit că ceva ce nu se petrece la lumina zilei te poate face fericit. Îmi spui că m-am schimbat. Nu m-am schimbat, am vrut şi-am luptat să mă schimb. N-am plecat de lângă tine; m-am rupt, m-am smuls, când te iubeam mai mult, când mi-era cel mai greu. Era un efort de demnitate omenească, nu feminină. Tu ţi-ai păstrat tot timpul capul pe umeri, ţi-ai văzut de nevasta şi de copiii tăi, eu am uitat că mai există şi alte fiinţe pe lume afară de tine. Nu-ţi fac nicio clipă injuria să cred că nu m-ai iubit. M-ai iubit cu-o dragoste măsurată, mi-ai dat cât credeai că mi se cuvine, eu ţi-am dat tot. Tu n-aveai niciodată timp pentru mine; săptămâni întregi, din 24 de ore ale zilei, nu găseai două minute măcar să mă chemi la telefon. Acum ai timp, dar ce să mai fac eu cu timpul tău! Trăim toată viaţa ca şi când am fi o specie eternă. Nu ne gândim niciodată că mâine poate fi prea târziu, că putem muri până mâine şi că tot ceea ce e al nostru mâine poate fi cenuşă. Iartă-mi aceste «consideraţii» generale. Odată, când te-am chemat la telefon, aproape plângând, să te-ntreb de ce mă laşi să mă macin de una singură, mi-ai spus cu vocea pe care ştii atât de bine să ţi-o faci tăioasă şi excedată: «Ştii că n-am timp». Şi eu am tăcut. Ai continuat: «De ce nu te uiţi într-o oglindă, ca să-ţi dai seama că orice bărbat ar fi fericit şi măgulit lângă tine, cu tine. Şi-ai să-nţelegi că-ntr-adevăr n-am timp». Chiar dacă te-aş putea ierta pentru vorbele astea, n-am să le uit niciodată. Dacă mi-ai fi spus: «Eşti cea mai frumoasă din bordel, aşa că n-avea grijă, când trec pe-acolo tot pe tine te iau», ar fi-nsemnat acelaşi lucru. Mie nu mi-ar fi venit niciodată în minte să te raportez la alţi bărbaţi ca să-mi dau seama cât te-ar putea dori alte femei. Nu ne dăm seama că dezamăgirea este echivalentă cu un omor. M-ai omorât din imprudenţă. N-ai nicio vină. Fiindcă nu ştiai ce faci. Faţă de Dumnezeu, oamenii au însă o mare infirmitate: nu iartă celor care nu ştiu ce fac. N-am fost niciodată lacomă, nici de bani, nici de lux, nici de mâncare, de nimic. Numai de tine am fost lacomă, de sufletul şi de trupul tău. Nu mă mulţumeam cu ceea ce-mi ofereai, îţi ceream. Ca o cerşetoare. Nu m-am gândit nicio clipă că e nedemn să cerşeşti. Am fost lacomă, şi Dumnezeu, în care nu cred, m-a pedepsit, şi mai ales m-ai pedepsit tu, singurul meu Dumnezeu. Tu n-ai nicio vină. N-aveai niciodată timp. Cât de puţin am stat de vorbă împreună: nu cred că mai mult de 20 de ore şi cred că măcar 15 dintre ele, de faţă cu alţii, despre lucruri indiferente, neutre, care n-aveau nicio legătură cu noi. Când eram singuri, în acele atât de puţine dăţi, îmi spuneai lucruri şi mai indiferente, despre spitalul tău, despre greutăţile meseriei, despre cele pe care ţi le făceau oamenii. Le ascultam, mă interesau, fiindcă făceau parte din viaţa ta. Judecata rece care s-a cuibărit mai târziu în mine îmi spunea că lucrurile astea ar putea să figureze într-o fişă de cadre sau într-un raport de activitate. Aveai o prudenţă a vorbelor şi mai mare decât a faptelor. Nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi iubeai nevasta, pe cine-ai iubit, ce te nemulţumea, ce ţi-ai dori. Un singur lucru mi l-ai spus clar, răspicat, şi mi-l repetai cu grijă, din vreme-n vreme: «Nu ţi-am promis niciodată nimic şi ar fi criminal să-ţi promit ceva». Am o bună memorie afectivă. Ar fi ajuns să-mi fi spus o singură dată. Nu mi-ai promis nimic, nici nu ţi-am cerut şi nici nu ţi-aş fi cerut. Mă durea că nici dorinţa de-a fi putut să-mi promiţi vreodată n-o aveai. Îmi dădeai, involuntar poate, de-nţeles că locul meu era la marginea vieţii tale. E vina mea că ducându-mă la spectacol cu bilet de strapontină aş fi vrut ca un domn de pe-un fotoliu să-mi spună măcar că-i pare rău că nu-mi poate da fotoliul lui. N-ai schiţat niciun gest de regret că stăteam pe strapontină. De fapt, aşa e bine: să n-ai regrete asupra lucrurilor pe care nu le poţi schimba. Te purtai într-un fel care să mă descurajeze, e vina mea că n-am vrut să-nţeleg, că m-am încăpăţânat. Îmi par atât de ridicolă mie însămi. E vina mea că m-am mulţumit cu fărâmituri de la ospăţul la care fusesem invitată la bucătărie, nu în salon. Ce vină ai tu că-n mintea mea bucătăria a strălucit ani de zile sub lumina orbitoare, care se revărsa în mii de curcubee prin ţurţurii de cristal ai unui imaginar candelabru! Singura dăruire totală între doi oameni e-n pat, aşa-mi spuneai. Poate că şi-acolo ai făcut economie de mijloace ca să respecţi principiul de-a nu mă angrena decât cu măsură în viaţa ta. Iartă-mă, am spus o răutate. Uneori, aş vrea atât de mult să te fac să suferi: dar nu cu vorbe – cu fapte. Aş vrea să mă iubească un bărbat şi să-l iubesc şi eu, iar tu să ştii şi să vezi, să fac şi să spun tot ce-ar putea să te doară mai mult, o durere de care sa te zvârcoleşti. Şi mai mult decât atât, aş vrea s-ajung ziua când goală şi culcându-mă cu-acest om să-mi spună cineva că vii tu în cameră şi eu să m-acopăr cu un cearşaf şi să spun: ei şi, dar nu «bonne mine contre mauvaise fortune», ci din toată inima mea repopulată de altă fiinţă şi de alte imagini. Iar sunt vinovată faţă de mine, iar alunec în ficţiuni, nu mi-a fost de-ajuns una! Tu n-ai nicio vină. Îţi fac un singur reproş. Când mi-ai legat viaţa de-a ta – nu, nu e bine spus – de tine, fiindcă vieţile noastre au mers paralel şi-atât, mă cunoşteai de ani de zile, şi dac-ai avut cât de cât bănuiala fondului meu adevărat n-ar fi trebuit s-o faci. Ar fi fost destule femei fericite cu iubirea ta direct proporţională cu valoarea obiectelor. De ce trebuia să m-alegi tocmai pe mine, pe care m-ai făcut atât de nenorocită cu-această proporţionalitate? De ce m-ai ales tocmai pe mine, când ştiai să-ţi păstrezi totdeauna ultimii doi lei? Şi-acum vreau să-ţi cer ceva, ca unui prieten: te rog nu mă chema niciodată, nu căuta să-nvii ceva ce ştii foarte bine că n-a murit. Ajută-mă să-mi pot demonstra că realitatea, oricare-ar fi ea, merită mai mult decât cea mai frumoasă ficţiune. M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei. Să ne-nchipuim c-am murit. Eu te-am plâns, te mai plâng şi-acum, dar într-o zi am să te-ngrop ca pe toţi morţii. Plânge-mă şi tu, o zi, două, cât crezi că merit, în inima ta atât de echilibrată, şi-ngroapă-mă, incinerează-mă, sfârşeşte cu mine. Şi vom fi amândoi asemeni celor care mor tineri şi frumoşi, pe care timpul nu-i poate altera în amintirea celorlalţi.

«Zi prielnică pentru afaceri. Profitaţi de disponibilitatea partenerilor. Evitaţi conflictele cu şefii». Aşa scria la ziar – rubrica astrologică – în dreptul zodiei căreia îi aparţinea Magdalena. Magdalena citea în orice publicaţie zisa rubrică, fiindcă trăsnăile de-acolo reuşeau s-o amuze. «Lumea e concepută de astrologii ăştia, iviţi în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, în chip de stadion de afaceri. Eşti copil, bătrân sau în afara afacerilor, nu exişti». Copiii mai aveau de aşteptat ca să intre în rândul «astrologabililor», dar bătrânii ce dracu’ mai întârziau într-o lume care abia aştepta să-i vadă în loc cu verdeaţă, exceptându-i pe cei care alcătuiau instituţia «bunicală», adică de crescut nepoţi. În popor e credinţa că omul născut la zi mare e plin de noroc. «Pe dracu’», îşi spuse Magdalena. «Şi de mine, care-s născută de Sântă Maria Mare, şi de vară-mea Florina, cu Floriile ei, s-a ţinut norocul mai ceva decât pulberea după câine. Eu ca eu, dar Florina…». Măcar Magdalena crezuse treizeci şi cinci de ani că-şi aflase un loc în viaţă: un bărbat, un cămin. Dar Florina? Toată adolescenţa şi ani din tinereţe nu ştiuse decât drumul Spitalului Central, cu biata maică-sa, şi dârdâitul la fiecare nouă restructurare din cauza tatălui ei, mort în puşcărie, fără proces, fără condamnare, dar «politic», fiindcă altminteri cine-ar fi avut certificat de deces eliberat de-nchisoarea Jilava? Florina se născuse cu două luni înainte ca tatăl ei să fie arestat. Adrian şi Vetuţa Diaconu, părinţii Florinei, aveau o mică proprietate constând din trei hectare de pământ bun şi dintr-o moară de apă. Şi Adrian şi Vetuţa făcuseră liceul, aveau un dulap plin de cărţi, mergeau la teatru şi la cinema la oraş; altminteri, duceau o viaţă semi-ţărănească, mai ales el, care nu se sfia să dea cu sapa şi cu hârleţul, în timp ce Vetuţa era tratată mai de cucoană, rolul ei în casă fiind doar bucătăria, pentru alte treburi gospodăreşti având totdeauna de ajutor câte o fetişoară din sat. Diferenţa de vârstă între cei doi soţi fiind de douăzeci de ani, Adrian se purta cu Vetuţa aproape patern. Înainte de 23 August ’44, Adrian Diaconu, om cu inimă largă, impresionat de greutăţile în care se zbăteau ţăranii din satul lui, girase la bănci mai tot săracul pentru o casă, pentru un petic de pământ, pentru o pereche de boi, ceea ce-l făcuse pe binefăcător să-şi piardă bună parte din avere, ajungând în acest fel doar la trei hectare de pământ şi la moara de apă, moară ce-l trecuse în rândul chiaburilor. Pământul îl cedase gospodăriei colective. Cine-i erau duşmanii care-l trimiseseră la puşcărie, nici el nici Vetuţa n-aveau să afle niciodată. La un an după arestarea bărbatului ei, Vetuţa îşi luase fetiţa şi se mutase la Bucureşti, într-o căsuţă centrală, moştenită de la o mătuşă fără copii, sora maică-sii, căsuţă din care chiriaşii, care-şi cumpăraseră o casă nouă, tocmai plecau. Vetuţa cedase primăriei şi moara şi casa din sat. La Bucureşti, cu mari pile şi cu proptele din partea fratelui ei, doctorul Gogu Eremia, se angajase magazioneră la depozitul unei cantine care hrănea patru mii de oameni. Vetuţa se trezea dimineaţa la patru, ca la şase să fie pe baricade. Florina crescuse la o creşă săptămânală. Maică-sa o lua sâmbăta la prânz acasă şi duminică seara o ducea înapoi la creşă. Norocul acestui copil fusese sănătatea. În afara bolilor copilăriei: pojar, vărsat de vânt, oreion, un guturai nu făcuse. Florinei, ca rezistenţă fizică i se potrivea o vorbă din bătrâni: berzei chioare-i face Dumnezeu cuib. Iar Vetuţa avea şi ea noroc – norocul intrase la apă, ajustat dimensiunilor noii ordini – şi anume că mânca pe gratis. Cu toate că şefa ei, divorţată şi mamă de copii, o-mbia cu un pic de carne, cu zahăr, cu unt pentru acasă, Vetuţa era atât de-nspăimântată de tot ce vedea şi-auzea că n-avea curaj nici măcar un chibrit să scoată pe uşa întreprinderii. Mânca pe săturate din ceea ce le oferea şefa, iar în plasă, plasă de nylon, ducea doar o jumătate de intermediară: cu ea intra, cu ea ieşea pe uşa întreprinderii. Pentru iarnă avea o pereche de bocanci căptuşiţi cu molton, două fuste şi două pulovere tricotate din lână merinos, un loden şi două basmale rezultate dintr-o fustă de caşmir de pe vremuri – «pe vremuri» însemnând timpul cât îi trăise bărbatul – iar pentru vară o pereche de sandale de pânză, două rochii de stambă luată pe puncte, cusute chiar de ea, după ce mai întâi le făcuse tipare din hârtie. Lucrurile de dinainte le îmbrăca doar când o invitau frate-său şi cumnată-sa, pentru a nu-i compromite faţă de musafirii lor. Amatori de amor ar mai fi găsit Vetuţa, dar de-nsurat, ioc. N-avea nimeni nevoie să-şi ia-n cârcă un copil străin şi o nevastă, văduvă de politic. La propunerile de amor, Vetuţa făcea pe proasta, simulând că nici nu le-a auzit. De vorbit vorbea doar strictul necesar. Chiar când era cu Florina, mai mult fetiţa povestea, pe limba ei, ce se petrecea mai întâi la creşă, apoi la grădiniţă şi la semi-internat, când începuse şcoala. Şi cu frate-său şi cu cumnată-sa, Vetuţa vorbea numai dacă era întrebată şi atunci pe sponci. Se simţea scoasă la marginea societăţii. Deşi ceea ce i se-ntâmplase ei era la ordinea zilei – aproape nefiind familie fără un expropriat sau fără vreun «politic» între cei din aceeaşi categorie cu ea – Vetuţa nu-şi afla nicăieri locul şi se gândea cu spaimă la viitorul Florinei care, copil bun şi-nţelept, nu-i făcea niciun fel de greutăţi, învăţând excelent şi fiind exemplu de cuminţenie. Fără să spună nimănui, Vetuţa se-nvinuia, ca de cel mai cumplit păcat, de-a fi adus pe lume un copil. «Doamne-Dumnezeule, ce-o fi fost în capul meu să umblu pe la doctori să-mi facă serclaj pentru uter retrovers, că, vezi Doamne, n-aveam copii. Săracul Adrian, ce-mi mai spunea: „Ce-ţi lipseşte, femeie? Crezi că de prost zice poporul: cine-i are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească? Ai auzit de om ne-ngropat că n-a avut copii?”». Dar ei, viaţa fără copii i se părea o casă pustie. Afară de faptul că iubindu-l pe Adrian voia să-l vadă trecut în altă fiinţă. El se-nsurase flăcău tomnatic, aşa că nu era s-aştepte bătrâneţea lui ca să aibă şi ea un copil. Adrian se-nsurase cu Vetuţa fără să-şi mai consulte mama şi surorile. De câte ori se gândise la o posibilă nevastă, aceea ori nu-i convenea maică-sii, ori nu le era pe plac surorilor. Pe Vetuţa o prezentase augustei familii după ce se căsătoriseră la primărie, în satul Vetuţei, avându-i ca martori – fiindcă erau obligatorii doi – pe notar şi pe secretarul primăriei şi-atât. Acest fel de-a se căsători o nedumerise pe coana Atena, mama Vetuţei. Atena crescuse cinci copii singură; îi murise bărbatul când fiu-său cel mare avea opt ani, iar Vetuţa, mezina, opt luni. Până la Vetuţa, Atena îşi căsătorise trei copii. Cu peţit, cu logodnă, cu nuntă, cum se pomenise din moşi-strămoşi… Altul se-nsurase cu-o fată orfană şi o pusese pe Atena în faţa faptului împlinit. «De ce n-a venit şi mama dumitale-n peţit, cum se vine, c-am înţeles că tatăl ţi-a murit», îl întrebase coana Atena pe Adrian. «N-a venit fiindcă am vrut să mă-nsor şi eu odată. Mama, şi mai ales surorile mele, cine-ştie-ce cusur i-ar fi găsit şi Vetuţei». La un asemenea argument, coana Atena dăduse din cap şi nu mai scosese niciun cuvânt asupra nunţii. De ruşinea satului, soacra mare îi făcuse nuntă şi lui Adrian. Tinerilor căsătoriţi le fusese naş un moşier din vecini, care le cununase şi pe surorile mirelui. Adrian avusese grijă să menţină un echilibru-n familie, în aşa fel ca mamele – cuscrele – să nu se simtă nedreptăţite una faţă de alta: în fiecare lună, Adrian îşi lua nevasta, urcau în trăsură şi le făceau fiecăreia o vizită de-o zi. Vetuţa avusese zestre bună, în bani, înghiţită toată de datoriile pe la bănci făcute de bărbatu-său în scopuri de binefacere. Vetuţa nu-i reproşase niciodată lui Adrian lipsa de chibzuinţă; milostenia ei avea limite: nu uitase cum îşi crescuse coana Atena copiii. Deşi înstărită, un creiţar nu-i scăpa printre degete fără socoteală. Fetelor, două, le făcuse un trusou demn de cea mai de neam domnişoară de oraş; de-mbrăcat le-mbrăca decent, însă fără urmă de lux ori de modă. Nu se putea spune că mama şi surorile lui Adrian se prăpădeau de dragul Vetuţei. Mai întâi, nu făcea copii – semn rău de la Dumnezeu; apoi provenea dintr-un sat cu mulţi ţigani şi fiindcă era măslinie la faţă şi cu păr ca pana corbului, cumnatele, între ele şi între prietene, n-o scoteau din «ţiganca lui Adrian». Ştiind că bărbatu-său n-avea nicio vină pentru lipsa de simpatie pe care i-o arătau cumnatele, Vetuţa se purta ca şi când n-ar fi băgat nimic de seamă; nu făcea faţă de Adrian nici măcar o aluzie la ibrişinele pe care i le trăgeau pe la nas cumnatele ori de câte ori se vedeau. Mama lui Adrian şi mama Vetuţei muriseră până-n colectivizare. Dumnezeu le scutise să-şi vadă casele sedii de gospodării colective şi toate acareturile prădate de ăi cu pâinea şi cu cuţitul noului regim, zis comunist. Deşi crescuţi de coana Atena ca puii pe lângă cloşcă, în gândul de a-i face să fie cât mai uniţi, în afară de Vetuţa şi de Gogu, doctorul, cei mai apropiaţi ca vârstă şi ca suflet, copiii coanei Atena se risipiseră de la casa părintească şi se-nstrăinaseră unul de altul. E drept că vremurile te-ndemnau să te prezinţi drept generaţie spontanee, ori crescut la azil – fără mamă, fără tată – pentru a completa cât mai puţine rubrici în fişa autobiografică. Singurii la care făcuse apel Vetuţa, şi numai în vederea unui loc de muncă, fuseseră fratele său Gogu, şi Catrina, cumnată-sa, farmacistă. Deşi copil de farmacişti, oameni cu stare, Catrina arătase mai mult spirit de familie faţă de Vetuţa decât neamul ei. Magdalena, fiica lui Gogu şi a Catrinei, era cu zece ani mai mare decât Florina, fata Vetuţei. Magdalena hotărâse din proprie iniţiativă să nu mai dea nimănui lucrurile pe care nu le mai purta, ci să le păstreze pentru verişoara ei Florina, pe care o trata ca pe-o soră mai mică. Vetuţa lucra de multe ori şi duminica, fiindcă celor din subzistenţa cantinei, în zi de odihnă pentru toţi salariaţii, nu li se puteau oferi totuşi răbdări prăjite. E drept că duminica li se dădea numai hrană rece. Asta-nsemna patru mii de pachete. Magdalena îşi convinsese mama ca duminica s-o cheme la masă pe Florina şi după prânz fetele să meargă la cinema, la teatru sau la un concert. Florina, crescută în colectivităţi unde nimeni nu-i căutase-n coarne, cum se termina masa aduna farfurii, tacâmuri, pahare şi cu toate protestele mătuşă-sii, tanti Catrina, spăla totul conştiincios. Vesela strălucea pe dos ca şi pe faţă. Catrina îi spunea lui Gogu: «Fata asta ştie să-şi câştige pâinea. La vârsta ei, noi aveam şi bucătăreasă şi fată-n casă. Ce să fi ştiut eu şi Tincuţa să spălăm o farfurie?». La cincisprezece ani ai Florinei, maică-sa făcuse o cădere psihică începută cu un acut sentiment al culpei: de ce plecase ea din sat şi-şi lăsase moara şi casa? Moara care, oricum, le dădea de mâncare. Să fi rămas în sat, să-şi fi crescut acolo fata, printre oameni cunoscuţi, s-o fi măritat cu un băiat din sat, să nu-şi fi pierdut rostul. «Cu cine să mă fi măritat, mamă?». «Cu băiatu-nvăţătorului Petrescu, ori cu Florin al popii, se găsea cu cine». «Poate s-o găsi şi-n Bucureşti careva să mă ia de nevastă. Iar dacă oi fi ursită să rămân nemăritată, n-o să fie nicio nenorocire». «Aşa crezi tu? Nu vezi că dacă n-ai bărbat la casă nu te bagă nimeni în seamă?». «Sau cum te bagă-n seamă» îşi spunea Vetuţa în gând. După această primă fază, a învinuirilor, Vetuţa începuse să nu mai mănânce, să nu se mai spele, să nu se mai dea jos din pat. Când pleca la şcoală, Florina îi punea mâncarea pe noptieră. O găsea, neatinsă, vârâtă sub pat, de cele mai multe ori alterată. După vreo patru internări la Central, cu nişte remisiuni de câteva luni între o internare şi alta, Vetuţa fusese pensionată medical, deci înţărcase şi bălaia cu masa pe gratis de la cantină. Pentru că din pensia Vetuţei ajungeau cu greu să-şi plătească angaralele casei şi să-şi cumpere o pâine şi-o sticlă de lapte pe zi, Florina se-apucase să dea, contra alimente, lecţii de matematică unor copii mai mici decât ea şi chiar unor colege cărora numai la-nvăţătură nu le stătea mintea. Astfel, viaţa îi oferise ocazia de-a cunoaşte foarte devreme cupiditatea oamenilor. Vedea cum mama «meditatului» sau a «meditatei» drămuia ceea ce socotea că i se cuvenea Florinei pentru munca ei. N-avea să uite cum o dată una dintre mame îi pusese la-nceput opt cartofi şi-un ardei gras într-o pungă, pentru ca după o matură chibzuinţă să retragă doi cartofi, numărându-i din nou pe cei şase rămaşi. Un băieţel o-ntrebase pe maică-sa de ce nu-i dădea şi Florinei o plăcintă din care aveau o tavă-ntreagă. «Să zică mersi pe ce-i dau, iar tu să fii darnic atunci când ai să trăieşti pe banii tăi». Cea mai generoasă mamă se dovedise o ingineriţă văduvă, mama unei fetiţe. La fiecare lecţie o trata pe Florina cu tot ce se găsea prin casă şi-i umplea plasa la plecare. I se umplea sufletul de mila amărâtei ăsteia de copile. «În loc să se bucure şi ea de cei mai frumoşi ani ai vieţii, munceşte ca o roabă: spală, găteşte, dă meditaţii şi mai are şi-o mamă bolnavă. Te miri, sărăcuţa, că mai e-n toate minţile şi mai şi-nvaţă atât de bine». Chiar în perioadele de remisiune, Vetuţa nu scotea niciun cuvânt, ci doar ofta zi şi noapte. Uneori spunea: «Dac-ar fi avut Dumnezeu milă de noi, muream când l-au arestat pe Adrian. Muream şi scăpam de calvar şi tu şi eu». Ruga Florinei cea mai fierbinte către Dumnezeu era ca maică-sa şi ea să se culce seara şi să nu se mai trezească dimineaţa. Doctorul de la Central, care o-ngrijea pe Vetuţa, fost coleg de liceu şi de facultate cu Gogu Eremia, îi spusese Florinei: «Când un psihotic e-n criză trebuie neapărat internat, fiindcă altfel îi înnebuneşte şi pe cei din jur». Din punctul de vedere al Florinei, perioadele de spitalizare ale maică-sii nu se deosebeau de cele de remisie, decât prin faptul că în ultimele maică-sa mânca şi gătea un fel de zemuri fără gust – ea, care fusese o gospodină desăvârşită – zemuri pe care, cu mult tact, Florina se străduia să le-mbunătăţească, pentru a putea fi înghiţite fără silă. Uneori, plecând de-acasă, Florina trăgea nădejdea să se-ntâmple ceva ca să termine cu nişte zile greu de-ndurat. Comunismul le distrusese viaţa multora, la fel ca pe-a maică-sii şi pe-a ei, iar maică-sa – fără nicio vină pentru boala de care suferea – o amăra într-atât încât Florina trebuia să se-ajute cu „Antideprin” ca s-o poată duce mai departe. Căminul de copii în care crescuse, grădiniţa săptămânală, semi-internatul la şcoala generală i se păreau Florinei raiul pe pământ faţă de viaţa pe care-o ducea alături de maică-sa. Ţinea la ea şi şi-ar fi dat viaţa ca s-o vadă sănătoasă, dar când ieşea pe poartă parcă scăpa din puşcă, iar când se-ntorcea acasă i se-ntuneca în faţa ochilor, mai rău decât în faţa unui mormânt deschis. «Doamne, cât îmi doresc să nu mai exist, fie-Ţi milă şi nu mă lua totuşi înaintea ei. M-ar bate Dumnezeu dacă m-aş plânge de unchiul Gogu, de mătuşa Catrina şi de Magdalena. Dar dacă n-aş mai fi eu, ar trebui s-o interneze undeva, că nici ei n-au păcătuit cu nimic, bieţii oameni, ca să le distrugă viaţa, mai ales acum când Magdalena se mărită şi pleacă-n vila socrilor. Doamne, îndură-Te şi de noi!». Posomorâtă, mereu îngândurată, pe Florina parcă nici n-o vedeau colegii. De când se nasc, oamenii au un simţ care-i avertizează asupra nefericirii semenilor şi-i face să-i ocolească pe cei bănuiţi ca piază-rea, de parcă nenorocul ar fi boală contagioasă. Pentru omul cu viaţă normală, nefericitul şi bolnavul incurabil echivalează cu un fel de ciumă socială. Când se pomeneşte de-o asemenea persoană toţi zic: «Fie la el/la ea acolo». Pentru cei mai la curent cu ultimele teorii privitoare la câmpurile energetice, bolnavul şi nefericitul sunt surse de energie negativă, dacă nu chiar nişte vampiri ai energiei celor mulţi şi sănătoşi. Toate colegele aveau câte un iubit, primeau mărţişor de-ntâi martie de la băieţi, numai ea era mereu trecută cu vederea. Norocul ei erau verişoara Magdalena, unchiul Gogu şi mătuşa Catrina, care n-o uitau niciodată. Ei se plimbau toţi trei prin ţările socialiste, mergeau la mare, la munte, unde ar fi luat-o şi pe Florina dacă n-ar fi fost maică-sa, pe care n-avea în grija cui s-o lase. Diriginta Florinei îi propusese odată s-o trimită într-o tabără, fie la mare, fie la munte. «Vă mulţumesc, doamnă, pentru că v-aţi gândit la mine, dar n-am în grija cui s-o las pe mama». «E bolnavă? De ce suferă?». Florina oftase fără să vrea. «Are un sindrom maniaco-depresiv, cu două tentative de sinucidere». Deşi religia şi orice manifestare a credinţei în Dumnezeu erau izgonite din şcoli ca o boală ruşinoasă, profesoara-şi făcuse cruce şi şoptise: «Doamne fereşte!». O privise lung pe Florina, apoi o-mbrăţişase. «Şi mama mea e bolnavă, are cancer». «Doamnă, poate că vorbesc cu păcat, dar mai bine avea şi mama mea cancer». Profesoara o privise-ngrozită: ce oroare trebuie să fi fost ceea ce se-ntâmpla cu mama acestei biete Florina Diaconu, dacă ei şi cancerul i se părea de preferat. «Doamne!». De două ori Vetuţa Diaconu înghiţise cantităţi de medicamente care i-ar fi adus sfârşitul dacă fiică-sa n-ar fi descoperit-o la timp şi dacă „Salvarea” n-ar fi venit foarte repede. Aceste două episoade, pe care nu le povestise nici măcar familiei Eremia, o determinaseră să umble cu medicamentele maică-sii asupra ei şi să-i lase doar porţia pentru cât lipsea ea de-acasă. Ce trebuie să fi fost în sufletul maică-sii, ce iad, ca să nu-i pese că-şi lăsa biata fată singură pe lume la cincisprezece ani? Sau poate se gândea că ar fi fost o uşurare pentru fată să-i ia din spinare povara unei asemenea mame, care nu-i aducea nicio fericire şi nici măcar vreun avantaj material. Pensia ei, vai de ea! Încolo, doar bătăi de inimă şi un bolovan legat de picioare. Avea dreptate Vetuţa când spunea că moartea le-ar fi mântuit de toată urâţenia vieţii, dacă le-ar fi luat când îl arestaseră pe Adrian. Deşi îi era nespus de ruşine că asemenea gând îi putea măcar trece prin minte, moartea maică-sii ajunsese să i se pară Florinei o mântuire: o moarte venită de la Dumnezeu. În niciun caz o sinucidere, de care toată viaţa s-ar fi învinovăţit, ca şi când prin ea maică-sa ar fi vrut s-o pedepsească, n-ar fi putut spune pentru ce, dar oricum s-o pedepsească. Florina încerca să priceapă ce anume se detraca în mintea unui om pentru a-l aduce în stare să uite orice sentiment de responsabilitate faţă de-o fiinţă pe care-o adusese pe lume, nu din întâmplare, ci din proprie voinţă. Cât de urâtă îi era Florinei viaţa, urâtă şi fără nicio lumină undeva în viitor, totuşi nu s-ar fi omorât, pentru a nu-i lăsa maică-sii moştenire un permanent sentiment al culpei: «Eu am băgat-o în pământ». Doctorul care o-ngrijea pe Vetuţa Diaconu, om de-o remarcabilă cultură, plin de milă faţă de bolnavi şi faţă de familiile acestora, încerca s-o-ncurajeze pe Florina cu argumente simple, esenţiale: «Fată dragă, dacă vrei să-i fii de folos unui om bolnav, şi nu numai, trebuie să fii sănătos. Ia boala mamei tale ca pe-o fatalitate şi-ncearcă să-ţi păstrezi firea. Fac meseria asta de-atâta vreme, şi-o fac atâţia, şi nu reuşim nici unii să descoperim care este cauza aşa-ziselor boli psihice – mintale de fapt – dincolo de explicaţiile imediate cum ar fi moartea tatălui tău, condiţiile grele ale vieţii mamei tale, dereglări metabolice, carenţe chimice şi multe altele. Cunosc oameni care au trecut prin chinuri de neimaginat în puşcării, ani de-a rândul şi totuşi, psihic, hai să-i spunem aşa, au ieşit întregi. Rezistenţa oamenilor, la rău dar şi la bine, este atât de variată. Şi la bine unii aşa de rău se prostesc… Eu te rog pe tine să fii sănătoasă şi să-ţi păstrezi firea». «Doamne, cât îmi doresc să fac medicina, dar psihiatră nici pentru tot aurul din lume n-aş vrea s-ajung. Cum n-or înnebuni psihiatrii trăind printre-atâţia pacienţi, fiecare cu deraierea lui», îşi spunea Florina care, la optsprezece ani, fără o meditaţie măcar, intrase la medicină, la douăzeci de candidaţi pe-un loc. Făcuse un an de Facultate cu nicio notă sub nouă dar, cum lupta de clasă nu dormea, după primul an fusese exmatriculată. Îi venise din nou rândul unchiului Gogu să se căciulească pentru ca Florina să fie admisă la o şcoală post-liceală de tehnică dentară. Oamenilor cumsecade nepierindu-le de tot neamul, închizând ei ochii asupra dosarului fetei – şefă de promoţie la şcoala post-liceală, Florina fusese numită la o policlinică de ortodonţie pentru copii, în centrul Bucureştilor. Tehnicieni dentari erau patru la acea policlinică, Florina fiind cea mai tânără. O altă aripă a policlinicii era pentru adulţi. Aceea cu plată. Acolo lucra unul dintre stomatologii pe care-i avusese Florina profesori. Acesta apela mereu la serviciile Florinei, în special pentru lucrări complicate, care cereau mare pricepere şi multă răbdare. Florina acceptase propunerea, muncind în afara programului, cu material furnizat de stomatolog. Pacienţii doctorului, foarte mulţumiţi de tânăra tehniciană, o întrebau cât costa munca ei: «Vă rog să vorbiţi cu domnul doctor». «De ce eşti proastă şi nu le iei banii?», o-ndemnase doctorul. «Partea ta este inclusă în cât le-am cerut eu, dar ţie-ţi strică un ban pe deasupra?». «Domnule doctor, mie mi-e frică şi de umbra mea. De la părinţii copiilor cărora le fac aparate nu primesc nici măcar un săpun sau un deodorant. Nu vreau să poată, la o adică, să mă-nvinuiască cineva de ceva». Corect, medicul îi dădea Florinei cât socotise de la-nceput munca tehnicianului. Cei trei colegi ai Florinei, o femeie şi doi bărbaţi, erau de vârstă matură. Când ieşi din comun cu orice şi contrazici obiceiuri împământenite eşti privit de cei din jur cu mirarea din care nu-şi revine găina care-a clocit un ou de raţă: puii ei stau cuminţi pe uscat şi scurmă pământul după viermişori, în timp ce pufuleţul galben, care nu le seamănă, se bălăceşte în apă şi se-adună cu fraţii lui doar seara la culcare şi la ultima păpică. Cei trei colegi ai Florinei ştiau că fata nu primea nimic de la nimeni. Cum ea nu făcea confidenţe şi nici vreo expunere de principii, colegii bănuiau că e sectantă. Ca şi-n spitale, şi-n policlinici se află repede «mercurialul». Părinţii modeşti şi cei săraci o căutau pe Florina ştiind că, în afară de costul legal, nu era nevoie de «atenţii»; ba tehniciana le mai repara pe gratis şi părinţilor şi bunicilor, o lucrare, o proteză. Doctorul Nicolae Dănescu, cel care colabora cu Florina, şi încă alte opt persoane, făcuseră rost de-un loc pe-aproape de hala Traian, unde aveau de gând să-şi construiască un bloc, speriaţi de avariile produse în locuinţele lor de cutremurul din ’77. Le mai trebuia cineva pentru un apartament de la parter – de fapt, un mezanin – cu zece trepte mai sus decât holul de intrare, unde urma să se afle ascensorul şi de unde pornea scara. Doctorul Dănescu se gândise numaidecât la Florina. «Vă mulţumesc, domnule doctor, dar de unde bani?». «Împrumut de la C. E. C». «Dar eu n-am bani nici de avans». «Iei de la C. A. R.». «Eu am depunere mică la C. A. R. Şi chiar dacă aş putea plăti avansul, de unde să achit două rate în acelaşi timp?». «Îţi achit eu avansul şi-mi dai banii când poţi». «Şi dacă mor şi n-apuc să vi-i dau?». «Ne socotim pe cea lume. Florina, cu ocazia asta nu te mai întâlneşti. Să nu crezi că din lipsă de amatori îţi propun ţie combinaţia asta, hai să-i zicem aşa». Fata ştia că două motive-l îndemnau pe doctorul Dănescu spre această «combinaţie». Mai întâi preţuirea profesională faţă de ea şi apoi mila, fiindcă-i ştia viaţa chinuită, soţia lui, doctoriţa Aura Dănescu fiind colegă de liceu şi prietenă cu farmacista Catrina Eremia, mătuşa prin alianţă a Florinei. Căsuţa lor, moştenire a Vetuţei, avea o sută de ani şi dădea tot mai multe semne de oboseală. Era şi motivul pentru care Spaţiul Locativ n-o repartizase nimănui, ci o lăsase moştenitorului de drept, adică Elisabetei Diaconu. Casa era vagon: două camere dintr-una-ntr-alta, continuate cu-o bucătărie şi cu un colţişor de duş, amenajat mult după construirea casei. Când o căutai, Florina era pe acoperiş ca să-l mai peticească. Tinicheaua acoperişului se găurise în multe locuri încât ar fi trebuit dată jos toată. Neavând bani, Florina o înlocuia, pe ici pe colo, potrivit petelor din tavanul camerelor, cu nişte foi de carton gudronat dăruite de domnul Ghiţă, proprietarul celeilalte căsuţe din curte. La şaizeci de ani, domnul Ghiţă, şofer de meserie, repara maşinile vecinilor şi pe-ale unor clienţi care-l cunoşteau de pe când fusese taximetrist pe maşina proprie. Coana Gina, nevastă-sa, era foarte evlavioasă, ţinea toate posturile, iar candela atârnată în dormitor, sub icoană, ardea zi şi noapte, într-o vreme când oamenii stăteau cu ceasurile la coadă ca să-şi ia raţia de-un litru de ulei pe lună. «N-aş stinge candela, Florino mamă, nici de-ar fi să nu mai pui ulei în gură pân-oi muri. Când se termină sticla de ulei a lu’ Ghiţă mai gătesc cu margalină, de-aia ungurească, „Rama”, de n-are pic de apă». Coanei Gina tare milă-i era de doamna Diaconu, dar mai ales de Florina. «Florino, maică, n-o fi, fată, vreun blestem pe neamul vostru?». «O fi, tanti Gina. Eu de unde să ştiu?», îi răspundea Florina cu glas mic şi trist. «Maică, eu zic s-aduci un popă-n casă şi să vă citească de-alungat pe Ucigă-l toaca». «Tanti Gina, eu aş aduce, dar mă tem să n-o mai bag şi la alte idei pe mama». «Ai şi tu dreptate. Dumneaei şi-aşa e tot timpul muncită de gânduri negre. Stă numai înfundizată-n casă. Nu mai iese şi ea măcar până-n poartă să mai vază lumea cum trece pe trotar. Şi când îi aduce poştaşul pensia tremură ca la cutremur. M-am nemerit odată la dumneaei când cu pensia şi mi-aduc aminte cum s-a albit la faţă ca pânza-nnălbită de două ori, a-nceput să-i clănţăne dinţii-n gură, de i-am dat o linguriţă de zahăr cu apă de şi-a mai revenit. Nu nemerea nici să să semneze pe talon. După ce-a plecat poştaşul o-ntreb: „Madam Diaconu, ce e, frate, cu dumneata de ţi se făcu aşa de rău de parcă-l văzuşi pe Necuratu’?”. „Doamnă Gina, mi-e frică de oameni, mi-e frică de zi, mi-e frică de noapte, mi-e frică de viaţă”. „Madam Diaconu, de ce să-ţi fie frică? Ai o fată ca o floare, cu meserie bună, de ce să-l mânii pe Dumnezeu?”. „Doamnă Gina, sunt un om bolnav. Singurele zile când mă simt ca-nainte de-a-mi muri bărbatul sunt zilele când îmi face la Central şocuri electrice. Atât”. „Madam Diaconu, eu am să dau un acatist la sfântu’ Mina, pe numele dumitale”. „Mulţumesc, să te-audă Dumnezeu şi sfântul!”». Deşi crescută la creşă, internă săptămânal la grădiniţă şi semi-internă la şcoală, nu trecuse niciun Paşti şi niciun Crăciun ca Florina să nu se-mpărtăşească, înainte de-a se-mbolnăvi maică-sa, care-i atrăsese atenţia că mersul la biserică trebuia să rămână un secret între ele două. Şi rămăsese. Abia prin clasa a şasea pricepuse Florina că regimul se războia nu doar cu duşmanul de clasă, ci şi cu Dumnezeu, negându-i existenţa. Nu se putea spune că fata primise vreo educaţie religioasă. Maică-sa îi inculcase însă ideea că deasupra a tot şi a toate exista o fiinţă supremă care hotăra până şi soarta unui fir de iarbă. De când cu boala maică-sii, deşi nu se mai împărtăşea de Paşti şi de Crăciun, Florina continua să creadă-n Dumnezeu, fiindcă faţă de soarta care se-nverşuna împotriva ei şi a maică-sii avea nevoie de-o entitate în care să-şi pună speranţa, căreia să-i ceară permanent ajutor şi faţă de care să-şi plângă disperarea. Şi mai presus de toate avea nevoie să creadă că măcar o dată, cândva, avea să cunoască o lume a dreptăţii, mişcându-se după o judecată fără părtinire, a unei minţi căreia din lumea-lume nu-i putea pătrunde raţiunile. În privinţa propunerii atât de atrăgătoare a doctorului Dănescu avea să ceară sfatul unchiului Gogu şi-al mătuşii Catrina şi n-avea să-i sufle nicio vorbă maică-sii, care şi-ar fi putut închipui că-şi făcea apartament ca să se poată descotorosi de ea. Ca de-atâtea ori când se afla în faţa unei hotărâri, Florina dăduse cu banul şi de data asta: dacă moneda cădea cu stema în sus, considera că era semn bun de la Dumnezeu şi că fie ce-ar fi fost trebuia să se-nhame la douăzeci de ani de tras şi mai rău decât trăgea mâţa de coadă, în schimbul unei locuinţe căreia să nu-i mai cârpească acoperişul, în care azi cădea un robinet, mâine se fisura o ţeava, iar pe timp de iarnă, deşi chituia geamurile, cercevelele îmbătrânite de vreme trebuiau lipite cu hârtie, altminteri intra zăpada-n casă. De când era salariată, singura ei realizare era frigiderul de cinci mii cinci sute de lei, luat în rate. «Florino, maică, la meseria ta ar trebui să te joci cu banii, că nu cred că vine cineva la tine să nu-ţi bage măcar un pol în buzunar», îi spusese într-o zi coana Gina. «Tanti Gina, sigur că nu mi-ar sparge punga nişte bani şi orice-aş primi ar fi binevenit, numai că mie mi-e frică să primesc». «Doamne, fată, da’ tu pe ce lume trăieşti? Toţi primeşte. Primeşte, vorba aia, unii, de-ntoarce banii cu lopata, şi te găseşti tomna tu să nu iei, de stai pe casă cu petecile, de-mi bate inima pân’ te văz întreagă coborâtă pe pământ. Ia, fată, că ăia de-ţi dă n-or fi nici mai săraci, nici mai bogaţi cu ce ţi-or da ţie». În afară de cei din familie şi, bine-nţeles, de Serviciul de Cadre, nimeni nu ştia cum murise tatăl Florinei. Din care cauză, oricât i-ar fi lăsat gura apă după o mâncare mai ca lumea şi după câte un lucru de-mbrăcăminte mai frumos, nu-ndrăznea să primească nimic de la părinţii copiilor cărora le făcea aparate de îndreptat dinţii. Nu minţise în nicio autobiografie. Doar în cea pe care o depusese la Facultatea de Medicină omisese faptul că tată-său murise la Jilava, declarându-l doar «decedat», în ziua de… în anul 1959. Dar vigilenţa revoluţionară, deşi nu mai era chiar ce fusese până-n ’50, dădea totuşi voios din coadă şi când fusese ea studentă. Să se fi aflat pe la Cadre cineva din partea locului de baştină al lui Adrian Diaconu, o pârâse careva – cine? – erau Cadrele atât de scrupuloase încât puricau fiecare dosar, adică fiecare viaţă? Să fi făcut contestaţie nu-ndrăznise. Îi bătuse destul inima de frică să nu i se ceară înapoi bursa pe care o primise în acel an de Medicină, potrivit pensiei de boală a Vetuţei Diaconu, ca unic susţinător. Florina îşi dădea seama că-n suflet i se strecurase ceva din frica patologică a maică-sii. Altfel ar fi bătut pe la toate uşile şi nu s-ar fi dat învinsă, având şi argumente: tatăl ei nu fusese judecat, prin urmare nici condamnat, iar ea cum era să-i fi suferit influenţa când, în momentul arestării lui, avea doar două luni? De la această încercare de a-şi face dreptate o-mpiedicase frica. Maică-sii nici nu-i spusese că o exmatriculaseră. Inventase o explicaţie plauzibilă: era prea mult să aştepte şase ani după un salariu şi de-aceea se orientase către ceva practic; şi-apoi, după ce ar fi terminat Medicina, urmau trei ani obligatorii de mers la ţară, pe când ca tehnician dentar nu puteai lucra decât la oraş. Cât o crezuse maică-sa n-avea să afle niciodată. În afara unei permanente anxietăţi, vecină cu teroarea, Vetuţa Diaconu îşi păstrase intact spiritul de observaţie şi, de mirare, tot ce vedea la alţii judeca obiectiv. «Florino, mamă, de ţi-ai afla şi tu un băiat bun, să te măriţi, să faci copii, să ai familia ta». «Dacă o fi să fie, s-o găsi careva», răspundea Florina, vrând să pară cât mai indiferentă faţă de-asemenea perspectivă, gândindu-se însă în sinea ei: «Cine să mă ia, mamă, dacă te-ar cunoaşte? Şi unde m-aş duce, presupunând că s-ar găsi vreun creştin al lui Dumnezeu să mă ia, cu-o mamă bolnavă şi încă de ce boală? Cine ce păcate să aibă de ispăşit ca să trăiască pe-un loc laolaltă cu un om care doar oftează şi stă cu ochii pe pereţi?». Răspunzând gândurilor fiică-sii, Vetuţa ofta adânc şi-apoi cu voce de cobe spunea: «Cine să te ia, săraca fată, cu-o mamă ca mine?! E de-ajuns să mă vadă o singură dată careva şi fuge mâncând pământul. Crezi că nu-mi dau seama că-ţi distrug viaţa? Că sunt un bolovan legat de picioarele tale, da’ ce zic de picioare, legat de gât. Vai de sufletul tău. De ce nu m-oi fi lăsat tu să mor atunci? Scăpai şi-ţi făceai şi tu o viaţă». Deşi auzea aceste vorbe a suta mia oară, Florina avea momente când îi cedau nervii, momente pe care le regreta; pe care însă nu le putea reprima. Răbdarea fiecăruia dintre oameni are o limită. Oala care clocoteşte înăbuşit dă neapărat pe dinafară. În astfel de momente izbucnea şi ea, a câta oară n-ar fi putut spune: «Şi cu-o mamă sinucigaşă s-ar fi făcut coadă de pretendenţi la mâna mea. Vino-ţi în fire, mamă!». «Crezi că n-aş vrea? Dac-ai şti ce e în sufletul meu…». «Eu ştiu ce e într-al meu şi mi-e de-ajuns. Ce putem face, decât să ne-ndurăm soarta?». «De n-aş fi fost ţărancă proastă – deşi am făcut şi eu liceul la Ortodoxe – astăzi aş fi avut briante cât cireaşă de mari. Aşa, am rămas cu-o geantă de poliţe girate de taică-tău, de-am ajuns din suta de pogoane la şase şi la o moară de apă…». «Mamă, să ne gândim la alţii care-o duc mai greu decât noi. De bine, de rău avem un acoperiş deasupra capului, o pâine pe masă. Fiecare cu soarta lui. Important e s-o accepţi». «Ştiu, dar asta nu mă mângâie. Când mă gândesc ce puneam pe masă când eram la ţară, cum primeam musafirii, ce viaţă am dus noi şi ce viaţă duci tu». «Mamă, trăim din ce muncim la stăpân. Acum, stăpân e Statul. Dumneata iei pensie pe cât ai muncit, eu – salariu. Trăim şi noi ca toată lumea». «Când mi-aduc aminte şi la mama acasă… Doamne, cum era laptele de bivoliţă şi brânza de-o ungeai pe pâine ca untul. Ce miei, ce gâşte, ce curcani. Ce viaţă-am dus, şi tu, săraca…». «Mamă, eu nu pot să-mi compar viaţa decât cu ceea ce-am apucat. Mâncare de-asta de care vorbeşti dumneata, mâncăm numai când ne poftesc la masă unchiul Gogu şi tanti Catrina». «Când veneau ei la noi, tăiam un miel gras şi-l puneam la proţap şi câte alte bunătăţi, de zicea Catrina: „Dac-aş mânca aşa-n fiecare zi m-aş face de-o sută de kile!”. Veneau şi cu Tincuţa, soră-sa, fetişcană pe-atunci, şi cu Magdalena, care era o gâgâlice. Şi era o veselie… Şi cântam romanţe. Eu cântam şi la pian, Adrian la vioară. Şi recitam din Eminescu, din Lamartine, din Goethe. Şi-acum m-am prostit de tot. Îndată ce soseau, Magdalena voia să meargă la eleşteu, ca să vadă raţele cum pluteau şi cum îşi vârau capetele-n apă după peştişori, după mormoloci. Parcă n-am trăit timpurile alea. Parcă le-am visat. Şi-acuma…». Şi maică-sa ofta şi iar ofta, cu privirea dusă, plecată parcă din lumea asta. Pentru Florina, cel mai ciudat lucru care se-ntâmplase cu maică-sa era că de foarte multe ori nu mai acorda subiectul cu predicatul. Vorbea exact ca muntenii fără şcoală: «Ei vorbeşte, ei face, ei drege». Maică-sa, care vorbise corect, ca un om cu liceul făcut, şi încă ce liceu, neavând nici scuza de-a fi munteancă. Era olteancă, iar oltenii nu fac dezacordul între subiect şi predicat; nici măcar analfabeţii. Influenţa coanei Gina? Credea că e obligată să se adapteze la mediu? Când maică-sa începuse cu-această ignorare a gramaticii, Florina îi atrăgea mereu atenţia. «Dacă-ţi spun că m-am prostit», zicea maică-sa. Până la urmă, Florina se lăsase păgubaşă. Se-nvăţase cu ideea că maică-sa însemna o cauză pierdută şi se ruga la Dumnezeu să-i ajute s-o poată veghea până-n ultima clipă. Despre o viaţă a ei personală nu putea fi vorba. Unde să găsească un om care s-o iubească într-atâta încât să vrea să-mpartă cu ea un calvar căruia nimeni n-avea cum să-i prevadă sfârşitul? O dată, când o podidise plânsul în faţa unchiului ei, pe-un ton în care Florina simţise o undă de enervare, el îi spusese: «Păstrează-ţi firea şi gândeşte-te că într-o zi o să mai şi moară şi-ai să răsufli şi tu». Dintr-odată Florina se oprise din plâns şi-o trecuseră fiorii. «Doamne, orice boală să-mi dai, dar nu una psihică, nu una care să scoată din sărite pe oricine. Cât trebuie să-l enerveze mama pe unchiul Gogu – ei doi fiind atât de apropiaţi – ca el să-mi spună asemenea vorbe, vorbe pe care nu le-ar fi spus dacă mama ar fi suferit de orice altă boală». Îşi aducea aminte cum se cuibărea la pieptul maică-sii pe când o lua de la grădiniţă de sâmbăta până duminică seara. Cum îi căuta sânii prin despicătura cămăşii de noapte şi cum îi spunea: «Să pun mâna pe ţâţucă, să-mi aduc aminte de când eram bebe mic». În acele momente maică-sa o mângâia pe creştet şi-o strângea la piept. Altminteri, Vetuţa nu se-arătase o fire tandră. O trata pe Florina ca pe-un om mare. La culcare-i spunea «noapte bună», fără niciun semn de afecţiune. N-o controla dacă se spală, dacă îmbrăcămintea-i era curată. Nu-i dădea niciun fel de sfaturi, nu se uita dacă şi-a făcut lecţiile, n-o prevenise nici măcar asupra inevitabilului semn al pubertăţii unei fete. Judecând lucrurile retrospectiv, Florina socotea că în afară de ceea ce deprinsese de la instituţiile statului venite în ajutorul mamelor slujbaşe, ea avusese regimul buruienilor, care cresc neplivite, neudate, la voia bunului Dumnezeu; ca şi păsările cerului. E drept că se străduise, în prezenţa oricui, să observe şi să deprindă ceea ce i se părea semn de educaţie şi de bună-purtare. Toată existenţa ei se afla sub semnul strădaniei. De când se-mbolnăvise Vetuţa, îşi dădea silinţa să-i arate cât mai multă afecţiune, s-o mângâie, în speranţa de a-i face bine, ceea ce însă n-avea niciun efect. Florina se gândea cum s-o fi purtat mamă-sa cu taică-său, Adrian Diaconu. De la toţi cei care-l cunoscuseră aflase că fusese un om vesel şi plin de haz. De câte ori îl pomenea, Vetuţa îşi amintea laudele pe care i le-aducea ei Adrian pentru orice: cum gătea, cum ţinea casa, cum se-mbrăca şi cât de frumos cânta ea din gură şi la pian. «Doamne, cum se poate schimba un om în asemenea hal? Cum îl nimicesc nişte-ntâmplări nefericite?! Un regim opresiv, hotărât să zdrobească o anumită categorie de oameni. Pe mine de ce trebuiau să mă dea afară de la Medicină? De ce, şi dacă nu suferi de-o boală psihică, s-o duci numai într-o fereală? Nu numai să nu spui ceva, dar nici să n-auzi ce spun alţii. Toată viaţa s-o trăieşti ca un schizofrenic: una să fii, alta să arăţi». Biata maică-sa, din patru-n patru ani deschidea circumscripţia de votare. Să nu cumva să-i ia pensia dacă nu vota. Anual trecea prin trauma revizuirii pensiei de boală. Şefa comisiei din sectorul lor era o ardeleancă mărunţică, rotofeie, cu ochi blânzi, cu surâsul mereu pe buze. Cum îi venea în cabinet câte un speriat, îl trata cu-o bomboană şi-i spunea: «Hai, liniştiţi-vă şi pe urmă stăm de vorbă». În ziua revizuirii, Florina îşi lua liber şi mergea cu maică-sa la comisie, comisie formată dintr-un medic şi-o asistentă. Doctoriţa, Voichiţa Avram, le-ntindea mâna şi le invita să ia loc. Văzând-o pe Vetuţa Diaconu cum tremură de spaimă de parcă ar fi venit la tăiere, doctoriţa le spusese odată: «Doamnă Diaconu, dac-ar fi după mine, din păcate ar trebui să fiţi pensionată definitiv, dar cum să lupt eu cu absurditatea oficială? Sunt oameni fără o mână, fără un picior, alţii care fac dializă şi trebuie să se prezinte anual la comisie. Mie mi-e ruşine când îi văd la uşa cabinetului». Şi se uitase-n ochii Florinei şi dăduse cu tristeţe din cap. Fără o mână, fără un picior să vină la revizuire! Oficialităţile şi-nchipuiau probabil că organele astea sunt ca buruienile: tu le smulgi, dar ele, ale dracului, cresc la loc! Of, Doamne, Doamne! Uneori, Vetuţa ieşea din muţenie pentru a evoca întâmplări din trecut. «După ce l-au arestat pe taică-tău, am încercat să fumez, am încercat să beau. Degeaba. Nimic nu mă făcea să uit. Când am primit certificatul lui de deces, n-am mai încercat nimic. Ştiam că e degeaba». Şi iar se cufunda în muţenie.

CAPITOLUL UNU Asemenea multor specialişti din generaţia lui, profesorul doctor Daniel Şerban avea o bună formaţie de generalist, ceea ce-l făcea să procedeze şi la policlinica specială, cu plată, cum procedase o viaţă în spital: să nu trimită bolnavul de la Ana la Caiafa, adică să nu-l poarte din doctor în doctor, când el însuşi ştia şi putea să-l îngrijească, şi-n cazul când nu era vorba de-o problemă chirurgicală. Pacientul care se afla în faţa lui – un băiat de-aproape şaptesprezece ani, însoţit de maică-sa – ajunsese din întâmplare la «doctorul Şerban», cum îi plăcea profesorului să i se spună. Băiatul reţinuse în ajun bon la «boli interne». Se prezentase a doua zi la consultaţie, dar internistul lipsea. La „Informaţii” voiau să-i restituie banii. Îngrijorată de durerile de spinare pe care le-avea băiatul, mamă-sa a rugat să se transfere bonul la un alt medic; la cine credea asistenta de la „Informaţii”.   *   Trecută de vârsta pensionării, muncind încă, pentru a-mplini douăzeci şi cinci de ani de salarizare, Aglae «de la „Informaţii”» ţinea cu medicii bătrâni, locul întâi în preferinţele ei ocupându-l profesorul Şerban, cu care lucrase ani de zile-n spital, la sala de operaţii. Ea ţinea cu doctorii de pe vremea când acelaşi ţi se uita şi-n nas, şi-n gât, şi-n urechi. «Nu ca acuma: cu piciorul drept te duci la un doctor, cu stângul – la altul». «Dacă n-om ţine noi bătrânii unii cu alţii, cine să ţină domnu’ doctor?». «Aglăiţo, dumneata eşti un copil pe lângă mine, aşa că nu te da cu bătrânii», restabilea profesorul Şerban adevărul, ştiindu-se cu-aproape douăzeci de ani mai vârstnic decât Aglae. Copil născut la ţară, Aglae socotea omul trecut de cincizeci de ani bătrân. Cu picioare scurte şi groase, cu fundul gogoneţ cam în vine, cu privirea niţel încrucişată, într-un obraz care nu era urât, Aglae nu se ţinuse de frumoasă nici la tinereţe. Aparţinea primei promoţii de asistente medicale, ieşită de pe băncile liceului sanitar, înfiinţat după Reforma Învăţământului. Terminase cu 10 liceul, într-o perioadă când absolvenţii cu 10 intrau fără examen de admitere la facultăţi. Părinţii ei, ţărani, aveau opt pogoane-n câmp şi două pogoane de vie. Pogoanele-astea două-i duseseră-n rândul chiaburilor. Şi uite-aşa, Cergan Aglae nu fusese primită la Facultate. Rămăsese asistentă. Între timp, colege-ale ei, care n-avuseseră două pogoane de vie, ajunseseră doctoriţe. Unele, după ce se bătuseră cu pumnii-n piept, în elanuri de-adeziune şi de fidelitate, se răspândiseră prin cele cinci continente. Avuseseră o revelaţie: socialismul, pentru a cărui construcţie atâta se străduiseră, nu era de ele. Îl lăsau moştenire prostimii. Prima promoţie de asistente produsă de liceul sanitar făcuse ravagii, mai ales în rândul medicilor trecuţi de prima tinereţe. O droaie de «nepotriviri de caracter» apăruseră în multe familii, concomitent cu apariţia prin secţii a unor obrazuri proaspete, a unor corpuri mlădioase, cum se cam întâmplă pe la optsprezece-nouăsprezece ani. Această primă promoţie era plină de fete care, provenind din medii cultivate, vorbeau limbi străine. Părinţii acestora, voind să se-adapteze timpurilor şi dându-şi seama că, din cauza originii lor sociale, odraslele nu le-ar fi fost primite la facultăţi, le-ndreptau spre meserii practice. Aglae, care toată copilăria umblase desculţă şi mânase vacile şi oile la păscut, n-avea înaripări de imaginaţie. Cu picioarele ei dolofane bine înfipte-n pământ, cu capul bine-nfipt între umeri, nici la douăzeci de ani nu i-o luase mintea razna. Cumpănise bine ce era şi ce nu era de ea. Socotise că între ea şi colegele ei, singura competiţie în care-avea o şansă era competiţia profesională. Aici nu se dădea îndărăt în faţa nimănui. Muncită şi muncitoare de când se ştia, viaţa de spital i se păruse floare la ureche pe lângă sapa dusă-n spinare de la patru dimineaţa pe tarla, pe lângă secerat şi copilit. Unde-o puneai nu-i puţea şi nu crâcnea. Muncea cu tragere de inimă. O regretase toată secţia când stătuse cinci ani acasă pentru a-şi creşte cei doi copii pe care nu voise-n ruptul capului să-i trimită nici la părinţii ei, nici la ai lui Costică, bărbatu-său. Costică, băiat de la ţară şi el (economist, cu facultatea făcută la «fără frecvenţă», de gura Aglaei) nu umblase după zâna-zânelor. Pe Aglae o cunoscuse-n spital, când fusese odată internat o săptămână, cu-o operaţie de-apendicită. Îi plăcuse că era la locul ei şi se ţinea de treabă. «Asta nu sare de gâtul nimănui». Peste trei luni le punea popa pirostriile-n cap. Acum erau bunicii a doi băieţi şi-a două fete. Aglae şi profesorul se-aduseseră unul pe altul la «cu plată». Ea aflase de la cineva din Minister că mai erau locuri la o policlinică specială, cu plată. Se gândise numaidecât la profesorul Şerban şi-l anunţase. La rândul lui, profesorul o convinsese pe Aglae să lase clinica, oricât i-ar fi picat acolo, şi să-şi mai cruţe oasele înaintea pensionării. Aglae venise după profesor, fiindcă de fapt nu se putea-nvăţa cu mentalitatea unei bune părţi din generaţiile mai tinere: vii ultima, pleci prima şi ai grijă să nu-ţi dea sângele pe nas de-atâta muncă. Se simţea şi foarte singură, în spital nemaifiind nicio asistentă de vârsta ei, privită cu-ngăduinţă şi de sus de cele tinere, care mai toate stăteau cu ochii cât cepele pe postul ei, având de adus o prietenă, o rudă, o cunoştinţă în locul «babei». Profesorul Şerban, ajuns la vârsta pensionării, nu stătuse o zi mai mult în clinica de care-i era legată toată viaţa. Nu ceruse nicio prelungire. Ştia şi el, ca şi Aglae, câţi ochi erau aţintiţi spre postul lui, câtă lume număra zilele şi orele până la data posibilei lui pensionări. Cum nu-i plăcuse niciodată să dezamăgească oamenii, profesorul Şerban plecase din clinică în regretele unora şi-n bucuria altora, la fel de sincere. Plecase într-un moment când nici mâna, nici ochii, nici atenţia nu-i slăbiseră, operând zi de zi şi nemulţumindu-se – cu destule celebrităţi ajunse la aceeaşi vârstă – să apară prin sălile de operaţie doar pentru a-şi profera sfaturile ca pe nişte oracole. În spital, profesorul Şerban mai venea acum doar la solicitarea vreunuia dintre chirurgii cărora le pusese bisturiul în mână, printre care se alia şi actualul şef al secţiei. Acesta-l chema pentru că, uneori, voia sincer să-i ştie părerea în câte-un caz complicat; alteori, numai din politeţe. Profesorul ştia să deosebească apelurile pornite din nevoi reale de «politeţurile» care se terminau în jurul unei cafele şi cu taifas. Atunci alia ultimele cancanuri, cum urcau sau coborau cotele profesionale. «Mă-ntreb dacă Dan o să mă mai cheme, după ultima discuţie». Dan Simionescu, actualul şef al secţiei pe care-o condusese profesorul Şerban. «Te-am văzut la televizor, Dane. Am fost de acord cu toate afirmaţiile tale de ordin profesional…». Urmase o tăcere destul de lungă. «Să-nţeleg c-am spus şi lucruri cu care n-aţi fost de acord, domnule profesor?». «Dane dragă, dreptul să ne judece numai Dumnezeu îl are. Dar dacă nu spuneai „aşa cum spune tovarăşul Nicolae Ceauşescu, medicina este o ştiinţă foarte importantă”, dacă nu spuneai adevărul ăsta capital şi-atât de original, crezi că te-mpuşcau când ieşeai de pe platoul ălora de la televiziune?». Profesorul Dan Simionescu roşise până-n vârful urechilor. «Tot e bine dacă mai roşeşte». «Domnule profesor, trebuie să-i dai cezarului ce e al cezarului ca să-i poţi da lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu». «Numai că cezarului i se dă şi partea lui Dumnezeu; şi, ce e mai grav e că i se dă şi când n-o cere». Vorbiseră apoi despre una, despre alta, pentru-a acoperi această pată din conversaţie. Ca şi când ar fi dat cu un strat gros de cremă ca s-astupe un petec de pe-un pantof. Orice-ar fi făcut foştii colegi pentru a-i menţine profesorului Şerban iluzia eficienţei lui profesionale, acesta se simţea ca o primadonă la pensie, invitată în loja direcţiei la premiere şi la reprezentaţii de gală. În viaţa fiecărui om vine clipa când îşi dă seama că i-a trecut vremea. Profesorul Şerban se uita cu melancolie şi cu-nţelegere la cei care umblau pe lângă el ca pe lângă sfintele moaşte. Şi el umblase tot aşa pe lângă profesorul Bartolomeu, marele lui maestru. Puţine lucruri originale inventă viaţa. Unii, uitând acest adevăr de-o seamă cu lumea, nu-şi reveneau din uimire în faţa actualităţii clasicilor. Profesorului Şerban nu trebuia să-i spună nimeni că trecuse la fostele glorii. Un chirurg ştie că i-a trecut vremea, pe drept sau pe nedrept, când pacientul îl întreabă: «Cine să mă opereze, domnule doctor?»; aşa cum o femeie frumoasă ştie că i-a trecut vremea când nu mai întorc bărbaţii capul după ea pe stradă. Profesorul Şerban se-apucase să scrie un tratat de chirurgie generală; mai întâi, fiindcă i se părea că e păcat să rămână necunoscută atâta experienţă profesională din care o sumă de chirurgi ar fi tras foloase; apoi, pentru că, de când nu mai trebuia să se scoale la cinci dimineaţa ca la şapte să fie-n clinică, timpul se dilatase, i se părea imens. Îi trebuise o perioadă destul de lungă pentru-a se acomoda cu noul lui fel de viaţă. Cel mai greu îi era însă să se-nveţe cu lipsa privirilor pline de speranţă, care se oglindiseră-n ochii lui atâţia ani. Fiecare epocă din viaţa proprie şi din viaţă în general i se părea c-ar fi putut purta un motto. Ani mulţi, anii iubirii lui pentru Smaranda Hangan, iubire neîmplinită, purtau pe frontispiciu Păduri ce ar putea să fie/ Şi niciodată nu vor fi. Un semn esenţial, semnul idealului, al aspiraţiei dar şi al eşecului, fiindcă nimic nu te poate despăgubi de ceea ce n-ai trăit. Acuma, alte cuvinte-i aţineau tot mai des calea, trăgând o ceaţă peste cele mai de mult: Tălăngile – trist/ Tot sună dogit/ Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit… «Chiar, tare-i târziu».   *   Pacientul, un băieţandru care-n curând urma să-mplinească şaptesprezece ani, avea «zona zoster». Profesorul Şerban îi inspirase încredere mamei băiatului, cucoană trecută de patruzeci de ani, care, deşi mărunţică şi subţirică, avea o guşă impozantă, brăzdată de-o droaie de mărunte zbârcituri. «Ce frumos şi eufemistic i se spune guşii ăsteia la femei „colanul Venerei”». În câteva minute, profesorul aflase povestea unei familii. Cum doamna mărunţică-şi crescuse cei doi băieţi fără ajutorul nimănui, afară de-al bărbatului, care făcea şi el ce putea, dar nici nu gătea, nici nu spăla, nici nu călca. Mama doamnei, în loc s-o ajute pe ea cu doi copii, stătea la cealaltă fiică a ei care n-avea copii, în schimb avea un bărbat tare năzuros şi autoritar, în faţa ăstuia stând smirnă şi soacră şi nevastă. Bărbatul doamnei de faţă lucrase la Interne şi se pensionase de boală. Băiatul cel mare nu intrase la facultate. Îl aşteptau să vină de la armată, de la Mediaş, de la aviaţie. Nu mai pridideau cu pachetele, fiindcă mâncarea pe-acolo, de… Şi-acum mai făcuse şi Miki, Mihai, «zona zoster». Profesorul Şerban explica totdeauna pacientului în ce-i consta boala. Numai celor care nu mai aveau mult de trăit le fabrica un diagnostic fantezist. Tânărul Miki n-avea de ce să se teamă. Avea o boală banală, frecventă în ultima vreme, datorită, probabil, stresului. — Ce să ne mirăm, domnule doctor! Toată iarna am avut în casă între 7 şi 10 grade. Şi cum să mai pui ceva de-ncălzit când e 3 lei kilowatul? Ce venituri să ai ca să-ţi dea mâna? Profesorul Şerban dădu din cap a pagubă. «Zona zoster» nu era boală primejdioasă, dar durata, durerile, ca şi starea generală proastă n-aveau cum să fie-nlăturate. — Răbdare, Miki. În ce clasă eşti? — Într-a unşpea, la «mecanică». — Şi ce-ai de gând să te faci? — Ofiţer. Dar de Miliţie. Şi vreau să fac şi Dreptul. — Îţi urez aşa să fie. Mama băiatului dădu din cap dubitativ. — Să vii săptămâna viitoare să te văd din nou. Cu-acelaşi bon. Profesorul îi întinse băiatului petecuţul de hârtie. Tocmai voia să strige «următorul», când intră Aglae-n cabinet. — Domnu’ doctor, a venit aia cu ciorapii cu vărsat-de-vânt, ştiţi dumneavoastră care. Aglae desenă în aer ceva ce s-ar fi tradus prin lungă, slabă şi zăludă. Ciorapii cu «vărsat-de-vânt» erau «ultimul răcnet»: cu buline, cu Hori, cu arabescuri, în fine cu tot felul de chiznovături. — Aha! — Zice că are zece kile şi că să i-o luăm pe toată. De data asta, cu-o sută cincizeci. Fără os. — Dumnezeii mamii ei! — Parcă eu zic altfel? — Tu câţi bani ai la tine? — Trei sute-n cap. — Şi eu tot cam atâta. Mă duc la doamna doctor Andreianu să văd dacă ne poate da ceva. — O să vrea şi dânsa. — O să-i dăm, şi gata. — Nici nu ştiu cum e: bucăţi mari, pungi de-un kil. Că e-ngheţată tun. Asta-i problema. — Cum o fi, cum n-o fi, o luăm. Mă pupă nevastă-mea. — Eu nici n-o gust, o duc toată la amărâţii ăia de copii. Pentru Aglae, oricine nu putea să stea la cozi şi-avea nevoie de ajutorul altuia pentru aprovizionare era un amărât. «Biata Aglae, are o viziune alimentară asupra lumii. Cum să n-o ai când bate vântul prin magazine? Eu ce viziune am?». Cu cât trăia, cu-atâta profesorul Şerban îşi făcea mai puţine iluzii despre lume şi despre sine. La urma urmei, de ce să nu fi recunoscut că pe lângă atracţia posturii de ascultător «picaresc» al atâtor poveşti câte îi e dat unui medic să audă, la «cu plată»-l mânase şi speranţa de-a-şi face nişte relaţii utile, relaţii «socialiste», fără de care viaţa era aproape de neconceput.   *   Trecută de şaptezeci de ani, Marina Şerban, nevasta profesorului, hotărâse să nu se-aşeze la cozi mai lungi de circa treizeci de persoane, drept care se mulţumea să mănânce te-miri-ce şi mai nimic. «Vreau să mor în patul meu. Nici la Aiud, sub etichetă de drept-comun, nici în vreun spital de psihiatrie, declarată nebună, fiindcă numai nebunii nu-nţeleg binefacerile regimului. Nu vreau să fiu adusă-n stare să spun public ce cred». De când ieşise la pensie, neavând nici nepoţi nici strănepoţi de crescut, înţelegea să facă lucruri pe care, din cauza lipsei de timp, nu şi le putuse-ngădui: să citească pe săturate, să vadă muzee, expoziţii, să meargă la concerte, la spectacole, în excursii. De când fusese reclamată, nu se ştie de cine, că face chiuretaje, reclamată şi anchetată de Miliţie, îşi încuiase tensiometru şi stetescop şi cu toate că era greu de crezut că cei din cartier, pe care-i îngrijea de-o viaţă pe gratis, i-ar fi făcut asemenea denunţ, Marina Şerban nu mai accepta să consulte şi să-ngrijească pe nimeni: «nici morţi de i-aş vedea», cum spusese sub impresia întrevederii cu organele de Miliţie, care-o luaseră cu maşina lor, dar o trimiseseră acasă pe picioare, cu troleibusul, treaba ei cum, o privea. «Noi nu credem tot ce scrie în denunţ, dar vă sfătuim să vă potoliţi», i se spusese patern la Miliţie, după ce i se controlase trusa care conţinea un tensiometru, un stetoscop, un tub cu nitroglicerină, două fiole de „Piafen” şi două de „Cerucal”. Marina Şerban fusese luată, «invitată» la Miliţie chiar din uşa apartamentului, în clipa când se-ntorcea de la un bolnav. Chestionată pe loc de unde venea, dăduse adresa şi numele persoanei consultate, atrăgându-le atenţia celor doi locotenenţi, cum arătau legitimaţiile lor, că era vorba de un cardiac şi cu-o nevastă bătrână ca şi el; şi nici ea sănătoasă. Tot ce le lipsea era o sperietură. Dacă mai târziu oamenii-n chestiune fuseseră cercetaţi, Marina Şerban nu ştia. Oricum, faţă-n faţă cu ea nu fuseseră puşi. După ce i se luase trusa, pentru a fi scotocită, se vede treaba de niscaiva superiori sau de niscaiva experţi, fusese lăsată s-aştepte într-o sală unde nu mai era loc pe bănci de-atâta populaţie de culoare, mai ales femei care-şi alăptau puradeii. De miros ce să mai vorbim. Vorbeau ţigăneşte-ntre ei, aşa că doctoriţa nu le putuse afla păsurile. O măsuraseră odată din cap până-n picioare şi-atât. Sigur nu se-ncadra-n aceleaşi articole ale Codului penal cu-ai lor. Din uşa apartamentului Marinei Şerban şi până la Miliţia Capitalei, cei doi locotenenţi nu schimbaseră nici cu ea nici între ei nicio vorbă. Unul fluiera din când în când câte-un crâmpei din Una paloma blanca. Marina Şerban avea principiul de-a trata oamenii cum o tratau. Se uitase tot timpul pe fereastră, ignorându-i pe locotenenţi. Nu-ncercase-n viaţa ei să capteze bunăvoinţa cuiva. Colţoasă din fire, singura concesie pe care le-o făcea semenilor era să se stăpânească şi să se uite-n altă parte când, de fapt, le-ar fi crăpat capul. Locotenenţii n-o lăsaseră să-i scrie bărbatului ei niciun mesaj şi nici să intre-n casă. «Vigilenţi, ce mai». «Conspirativi». Să fi fost iniţiativa lor, să fi fost dispoziţiile superiorilor sau înaltele principii ale instituţiei? Ce importanţă avea. Oricum, «băieţii», cu un cuvânt foarte des folosit de-o vreme-ncoace, se «orientaseră». Doctoriţei Şerban îi fusese dat să vadă mulţi «orientaţi» lăsându-şi morga şi-ncrederea-n ei în pragul cabinetului şi, la cea mai mică bănuială că valoroasa-le viaţă le-ar fi fost în primejdie, pleoştindu-se ca vrejul de arşiţă, umili ca şi când umilinţa ar fi putut îmblânzi, «umaniza», boala pe care medicul putea doar s-o constate şi să-ncerce s-o supună. Locotenenţii se dăduseră jos şi vorbiseră ceva-ntre ei. Deşi pricepuse că excursia se terminase, Marina Şerban rămăsese nemişcată, aşteptând dispoziţii. Unul dintre locotenenţi deschisese, într-un târziu, uşa maşinii. — Ce faceţi, nu coborâţi? — Am aşteptat să-mi spuneţi. Am mare-ncredere-n limbajul articulat – strică ea o vorbă. Şi iar tăcere până-n sala de aşteptare suprapopulată, într-un târziu îi venise rândul la comandant. — Şerban Marina. Trecuse-atâta vreme de când n-o mai strigase nimeni ca la armată. — Bună ziua. Într-un alt târziu, colonelul, un domn spre cincizeci de ani, cu ochelari, cu părul cărunt, cu mutră chiar intelectuală, ridicase ochii dintr-un dosar şi, fără să-i răspundă la salut, îi făcuse un semn să ia loc. Ar fi putut face semnul de la-nceput. «Protocolul autorităţii – protocolul umilirii». Şi-l amintise pe fostul ei şef – şef pentru o perioadă foarte scurtă – pe răposatul profesor doctor-docent Voicu Marin. «La fel te poftea şi el. După ce făceai un rând de varice». — Tovarăşa Şerban, vă aflaţi la noi în urma unui denunţ. O voce baritonală moale, fără nimic vulgar. «S-au schimbat boierii. Gata cu punctele, acum luăm jurişti!». Marina Şerban tăcea. — Sunteţi denunţată că practicaţi ilegal medicina şi că faceţi chiuretaje. Ea tăcea mai departe. — Ce-aveţi de spus în faţa acestor acuzaţii? — Mai întâi ce-nţelegeţi dumneavoastră prin «a practica ilegal medicina»? — Adică a da consultaţii clandestine la domiciliul bolnavilor şi la al dumneavoastră. — Şi eu care mă gândeam că «a practica ilegal» înseamnă să practici ceva pentru care n-ai calificare obligatorie. — Studiile nu vi le contestă nimeni. Numai dreptul de-a practica. — Domnule colonel (se hotărâse Marina Şerban să vorbească, fiindcă pierderea de timp i se părea sărăcia omului, ca şi vorba multă), vreau să vă spun că de când eram internă şi până-n ziua de azi am răspuns la orice solicitare a unui om bolnav. Sunt convinsă că nu mi-am făcut decât datoria de medic. Cineva care practică ceva clandestin nu merge cu geantă-n mână, în văzul tuturor. — Şi cât încasaţi pentru datoria asta şi pentru geantă? Pe sub glasul baritonal, moale, cu inflexiuni de om şcolit, începea să sune goarna Miliţiei. — În denunţ nu scrie? — Vrem s-auzim ce spuneţi dumneavoastră. O ironie plictisită, blazată, acompania glasul baritonal. — Nimic. Deşi n-o să mă credeţi. Întrebaţi pe oricine dintre bolnavii pe care-i văd cât sau ce mi-a dat. — Şi-atunci pentru ce-o faceţi? Se uitase peste ochelari la inculpată cu un reproş ironic. — Aşa cum sunt oameni care cred în Dumnezeu, sunt şi unii care cred în menirea lor pe pământ. Mi-ar părea foarte rău ca punctele noastre de vedere să nu coincidă. — Nu consideraţi că până la pensie aţi avut destul timp să vă-ndepliniţi «menirea»? — Un medic seamănă dintr-un punct de vedere cu artiştii. Atât cât e-n două picioare şi-n toate minţile nu se pensionează decât oficial: dintr-un post, nu din profesie. Cred că lui Sadoveanu şi lui Arghezi nu le-a spus nimeni «nu mai scrieţi, fiindcă sunteţi bătrâni». — Doamnă doctor, unde-i lege nu-i tocmeală. (Colonelul părea să-şi retragă ironia din glas şi din ochi, ba chiar s-o regrete.) Chiar dacă daţi pe gratis consultaţii şi dacă noi nu credem ce scrie-n denunţ în privinţa chiuretajelor, vă sfătuim să vă potoliţi. Lăsaţi oamenii pe seama medicinei în vigoare: există policlinici, dispensare, spitale, „Salvare”. — Nu vă urez s-aveţi parte de ele, dar cui m-a denunţat îi urez să aibă parte. Vorbele Marinei Şerban, blestemul ei pe şleau, contrastau atât de mult cu tonul detaşat, elevat chiar, de parc-ar fi rostit o litanie, încât colonelul tresări, ca bătut de-un gând rău-prevestitor. Se uită la ea ca la o cobe. În momentele grele ale vieţii, Marina Şerban îşi trăda totdeauna obârşia rurală. Deşi cultivată, vorbind două limbi străine, trăită o viaţă la oraş printre intelectuali, nimic nu-i clintise credinţa-n blestem ca-ntr-o uriaşă putere mai întâi de prevestire, apoi de atragere a unor forţe obscure a căror invocare nu rămânea niciodată fără efect. De câte ori viaţa făcea ca unuia căruia-i menise ca a rău să păţească ceva, nu se sfia să spună: «blestemele mele, săracele!». — Noi v-am spus ce-aveam de spus şi vă rugăm să ţineţi seama de sfaturile noastre, cum şi noi ţinem seama că vă aflaţi pentru prima oară la noi. Nu spuneţi nimănui că aţi trecut pe la noi. Sunteţi liberă. — Atâta vreme cât nu sunt în puşcărie, într-adevăr. Bună ziua. Făcuse stânga-mprejur, ca la armată, lăsându-l pe colonel cu dosarele lui şi cu pluralul maiestăţii. Trecuse din nou prin sala de aşteptare parcă şi mai plină decât înainte. Un plutonier şuşotea ceva cu un ţigan. Marina dăduse uşor drumul trusei din mână. Se aplecase cu-ncetinitorul să şi-o ridice. «Dă-ne pe-unul c-un kil de aur şi te duci acasă», căuta plutonierul să-l convingă pe ţigan, care protesta că n-avea de unde. «Miliţia poporului» chiar împărţea cu hoţii şi cu bişniţarii, chiar organiza spargeri, cum se şoptea prin lume? Îşi făcuse repede şi foarte discret semnul crucii. În fine se văzuse-n stradă. Dăduse cu ochii de-o limuzină neagră cu număr mic, din care coborâse un civil. Părea de-ai casei. «De nimica nu mi-e frică/ Numa’ de-o maşină mică, / Vine noaptea, te ridică», îşi amintise un cântecel al frumoşilor ani ’50. Aşa-l ridicase pe bietul Mitică Băncilă şi pe câţi alţii. «Doamne, om mai scăpa noi vreodată?». Deşi afară de bărbatu-său, de fiu-său şi de noră-sa nu pomenise nimănui de-ntâmplarea cu forţa publică, în cartier se răspândise cât ai clipi vestea că doctoriţa Şerban fusese anchetată pentru chiuretaje. Momentul plecării ei din uşa apartamentului, cu «pază personală», putuse fi surprins de vecina de vizavi, doamna Gărdescu, profesoară pensionară, care alte distracţii decât televizorul, uitatul pe fereastră şi pe vizetă n-avea. «Cu pensia pe care-o are, vai de capul ei, nici la cinema nu se poate duce». Cum oamenii se tem de orice legătură cu cineva care în vreun fel ar putea contraveni legii, brusc tot cartierul se făcuse sănătos şi n-o mai solicitase pe doctoriţa Şerban. Destui ziceau: «Ce i-o fi trebuit, dom’le? Pensie bună are, bărbatu-său e şi la „cu plată”. Un băiat îi e-n „Refege” cu familie cu tot, altul – doctor aici, la casa lui. Ce i-o fi trebuit?». Marina Şerban, nebănuitoare din fire, nu dăduse pe nimeni vina denunţului. Să-l denunţi pe doctorul care te scutea de cozi pe la bonuri, de «atenţii», era de necrezut, mai ales că printre cei pe care-i îngrijea nu se afla niciun psihopat, pasibil de mania denunţurilor, a anonimelor. Cine ştie care dintre pacienţii ei povestise inocent, faţă de-o ureche vigilentă, că era-ngrijit acasă de-o doctoriţă pensionară; sau poate că fusese iniţiativa vreunuia dintre miliţienii care făceau de pază la căminul de studenţi străini de la colţul străzii? Cel cu paguba e şi cu păcatul. Chiuretajele poate că erau un adaos al Miliţiei, ca să fie masa mai bogată. Presupuneri şi iar presupuneri. «Ce au ăştia „genial” e că te fac să bănuieşti şi pe Sfântul Duh. Nu-ţi mai vine să deschizi gura faţă de nimeni. De când am mai auzit la „Europa” şi „amintirile” drăguţului ăla de Pacepa a intrat şi mai rău groaza-n oameni. Nu trebuia să fii Mafalda ca să ghiceşti cine era colonelul Leonte. Dacă oameni ca ăsta „colaborează”, ce să mai zici de nişte amărâţi…». După ce socotea pe fiecare deasupra oricărei bănuieli, îl bănuia pe fiecare-n parte; şi-n rechizitoriu trecea tot ce făcuse ea de-a lungul anilor pentru cel în cauză. Socotea mai departe că-şi făcuse datoria pentru care fusese învestită, însă o neagră amărăciune-i copleşea sufletul, care nu fusese scutit nici de nori veniţi pe căile obişnuite ale vieţii. Fără să spună, fiindcă pentru mintea obişnuită a oamenilor ar fi sunat a ipocrizie, nu se putea mângâia că fiu-său cel mare emigrase. Iar cel de-al doilea se luase de băutură: alt motiv de tristeţe. Nu vorbea cu nimeni despre aceste lucruri. În împrejurările de faţă se simţea umilită. În repetate rânduri fusese umilită de câte-un om în parte; acum – de nişte oameni în numele unei instituţii din sistemul de represiune «care-avea să ţină cât clasele-n societate». Aşa propovăduia marxismul. În trecut fusese umilită de organele represive ale medicinei, fiindcă nu ştia cum să-i numească pe Voicu Marin etcomp., care-şi arogaseră toate drepturile, în chip de monarhi absoluţi peste sănătatea publică. I-ar fi căzut bine ca, în împrejurările de-acum, cei care-i erau obligaţi de ani şi ani să fi venit s-o-ntrebe deschis ce i se-ntâmplase. Dăduseră sau nu crezare unor presupuneri, nimeni n-o «deranjase» nici măcar cu un telefon. Stăteau cu toţii-n expectativă. Peste vreo lună – timp suficient ca românul să uite şi ca să se lămurească precum că doctoriţei nu i se-ntâmplase nimic şi că, deci, fusese vorba numai de vorbe – lumea din cartier îşi aduse iară aminte că avea fel de fel de şubrezenii şi telefonul doctoriţei Şerban începu să zbârnâie din nou. La fiecare apel, ea răspundea invariabil: «Am fost denunţată că dau consultaţii clandestine şi că fac chiuretaje. Denunţată şi anchetată de Miliţie. Îmi pare rău, nu mai consult pe nimeni». Unul nu-şi mai revenea, jucând toţi comedia mirării. Recomandarea Miliţiei cu privire la tăcerea asupra «întrevederii» doctoriţa o-ncălca, deoarece nu făcuse niciun jurământ de credinţă instituţiei sus-amintite. Era bine ca lumea din cartier să ştie adevărul, ca să nu mai insiste. «Am fost sfătuită să mă potolesc». «Şi noi ce ne facem, doamnă?». «Există policlinici, dispensare, spitale, „Salvare”. Vă doresc mult bine şi sănătate». Şi punea receptorul în furcă. Alţii, mai perseverenţi, cereau consultaţii prin telefon. «Eu nu tratez bolnavul la distanţă. Nu sunt taumaturg. Vă rog, nu insistaţi». Şi-n felul ăsta, Miliţia-i oferise o libertate pe care singură n-ar fi fost niciodată-n stare să şi-o câştige: pensionarea ei de fapt. Înainte de «eliberare» – la urma urmei, ce, 23 August nu era sărbătoarea naţională a României? — cum numea ea momentul cu Miliţia, destui pacienţi se purtaseră abuziv, şi nu o dată, chemând-o pentru fleacuri la ore la care mai tot omul doarme; o chemaseră mai ales cupluri de oameni în vârstă, care n-aveau pe nimeni pe lume. «Înţelegeţi-ne, doamnă doctor, noi nu ne-avem decât unul pe altul». Deşi îi înjura în gând, doctoriţa Şerban răspundea la apelul lor, înţelegându-i şi-nţelegând, dincolo de beteşugurile de la mai toate vârstele, ce boală grea şi amară era bătrâneţea; ca şi singurătatea, grea şi fără leac. Şi-acum, dacă-n vecini sau oriunde ar fi fost vorba de-o urgenţă reală, şi-ar fi călcat numaidecât pe suflet şi, fără să-i pese de-o nouă eventuală-ntrevedere cu organele forţei publice, ar fi alergat să fie de-ajutor. Fiecare om, analizându-şi viaţa, ajunge, vrând-nevrând, la nişte concluzii asupra vieţii în general, asupra propriei vieţi, asupra impulsurilor şi-a sentimentelor care-au dominat-o. Fără să fie de-un optimism debordant, răbdătoare, tenace şi păstrând tot timpul într-un ungher de suflet speranţa în mai bine, Marina Şerban trebuia să recunoască, făcându-şi bilanţul vieţii, că sentimentul major al concluziilor sale era dezamăgirea. În momentele când uita să se supravegheze, pe chipul ei, care de obicei nu arăta nici şaizeci de ani, apărea expresia unei ulcerări ce nu ţinea doar de moment. Nu se plângea de nimeni şi de nimic. Spre deosebire de majoritatea oamenilor de vârsta ei, care, cu cât li se-apropie funia de par, cu-atâta devin mai grijulii cu sănătatea, chiar când nu e precară, Marina Şerban, cu fiecare zi devenea mai indiferentă faţă de viaţa ei şi de viaţă-n general. Deşi, ca tot românul, ar fi vrut să trăiască măcar o zi după Ceauşescu, sufletul îi era copleşit de-un dor de moarte. «Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte». Venise vremea să-nţeleagă dorinţa de eliberare, de înălţare a cugetului şi-a sufletului dincolo de robia contingentului. Nu pomenea nimănui de dorul acesta aproape voluptuos. Sacralitatea nu trebuia desacralizată. Erau gânduri care nici măcar în umilitatea spovedaniei nu-ncăpeau. Ţineau de sacralitatea sufletului. Nici măcar Dumnezeu nu trebuia să le-audă. Marina avea o tensiune de nou-născut, vedea şi-auzea perfect, durerile reumatice o-ncercau când şi când ca pe toată lumea, iar de cardiopatia ischemică nu-i păsa nici cât de-o bătătură; mai întâi, fiindcă era firească la vârsta ei; şi-apoi, pentru frumoasa promisiune a unei morţi repezi şi fără chinuri, pe care-o fac bolile de inimă. Nu-i era teamă nici de boală, nici de singurătate. Avea o neabătută-ncredere-n soartă. «Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus». Toată seninătatea-n viaţă de-aici i se trăgea. Ce rost avea să-ţi faci griji pentru ceea ce nu depindea de tine? Desigur, nu trebuia să stai cu mâinile-ncrucişate, însă nici să nu dormi de grijă că rişti a greşi ceva ce putea fi greşit dincolo de voinţa ta. Ca urmare a acestor păreri, toată viaţa muncise cât o ţinuseră puterile şi nu se eschivase de la nimic. Se purtase ca şi când şi-ar fi clădit destinul cu propriile mâini, deşi nimic n-o clintise din credinţa că marile evenimente-ale unei vieţi erau de mult prevăzute, hotărâte. Cum ar fi putut lipsi dintre ele naşterea şi moartea? Credea, la fel, într-o viaţă de-apoi. Fiindcă altfel lumea ar fi părut ilogică şi fără finalitate morală. Ea avea o minte şi-un suflet de ţăran. Analizându-se, fără-nduioşări şi fără indulgenţă, socotea că-mbătrânise – fizic şi moral – cuviincios. Uscăţivă la faţă, brună cu piele albă, vremea nu făcuse asupra ei ravagiile pe care-adesea le face asupra obrazurilor ce, la tinereţe, arată ca piersica pârguită. La corp, deşi formele nu-i mai erau aceleaşi, greutatea-i rămăsese cea de la treizeci de ani. Moral nu i se rosese frâul într-atât încât să lase cusururile chiar slobode, fără putinţă de-a le stăvili. Spre deosebire de-atâtea suflete pe care vremea le-nmoaie în asemenea măsură încât uneori în unii moşnegi e greu să bănuieşti zbirii de la tinereţe. În unele glasuri plângăreţe, glasurile de tunet învăţate numai să dea porunci, spre deosebire de ele, sufletul ei nu-şi slăbise chingile. Nu-şi surprindea înduioşări nici pe chip, nici în glas. Nici în suflet. Asprimea de la tinereţe se asprise şi mai mult. Înţelesese totdeauna mult, dar aprobase puţin. N-ajunsese chiar ca personajul lui Strindberg din Dansul morţii, căpitanul, căruia nu-i puteai pomeni un nume fără ca el să nu zică «un tâmpit». Dar nici departe nu era. În judecăţile asupra oamenilor nu se lua pe sine unitate de măsură, ci lua bunul-simţ, etalon din bătrâni, pe care niciun progres nu-l scosese din uz. Spre deosebire de căpitanul lui Strindberg, ea-şi păstra părerile pentru sine. Evita să spună ceea ce nu crede. Cu toată elocvenţa de neegalat, tăcerea era parte constitutivă a minciunii. Nu mai plânsese de când nici nu se mai ţinea minte. Nici la vii, nici la morţi. Sub privirea ei, chiar indulgentă, sub tăcerile ei atotcuprinzătoare, bărbatu-său, Daniel Şerban, se simţea ca un bondar străpuns de-un bold şi studiat la microscop. — Înainte vorbeai mai mult, observa el din când în când, obosit şi chiar îngrijorat de tăcerea ei. — Înainte mă găseam datoare să particip la stabilirea sau la restabilirea adevărului, acum nu mai am asemenea ambiţii. Mi-am dat seama, destul de târziu, ce-i drept, că lumea e asta care este şi-ţi oferă două posibilităţi mari şi late: ori s-o iei aşa cum e, fie că eşti, fie că nu eşti de acord cu ea, şi ca urmare să-ncerci să-ţi afli pacea interioară; ori să te spânzuri. Mi se pare mai demn să trăieşti decât să te spânzuri. Ai nevoie de mai mult curaj şi de mai multă abnegaţie. Schimbarea lumii… ce schimbare dacă o fac tot oamenii? Şi iar se-aşterneau tăceri fără ostilitate, care nu ştiai ce-ascund. Daniel Şerban, în primul moment, dimineaţa, când dădea cu ochii de Marina, simţea un fel de jenă, un fel de inconfort. Într-o lume plină de suferinţe de tot felul, de toate dimensiunile şi care n-aveau nimic de-a face cu ipohondria, Marina Şerban n-ar fi spus nimănui că suferinţa ei majoră era imperfecţiunea lumii. Nu voia să-i scandalizeze pe cei copleşiţi de suferinţe la vedere şi care n-aveau timp să se gândească la metafizica suferinţei. Să vorbeşti, de pildă, de libertate spirituală într-un regim al genocidului organizat… La 5 grade explică-i omului că nu e liber spiritual. Îi era de-a dreptul ruşine să vorbească despre imperfecţiunea lumii şi nici nu voia să-l mânie pe Dumnezeu. Pentru Marina, cea mai mare durere fusese moartea lentă a părinţilor ei, împuţinarea lor fizică, dependenţa lor de alţii, într-un cuvânt umilirea lor: umilire cum numai viaţa ştie s-aducă, deposedându-te încet-încet de toate câte ţi le dăruise. Gheboşaţi de-o viaţă trudită, cu mâinile şi cu picioarele noduroase şi strâmbe ca nişte cioturi, abia mai purtându-şi trupul nevolnic, ani de zile însemnaseră pentru ea cel mai trist spectacol din câte-i fusese dat să vadă. Atunci se depărtase de bărbatu-său. Indiferenţa lui faţă de suferinţele părinţilor ei o duruse mai mult decât infidelităţile lui conjugale. Acelea erau păcate bărbăteşti, ţineau de trup: indiferenţa era păcat grav, care ţinea de suflet. Dacă Marina ar fi discutat la timp acest subiect cu bărbatu-său, dacă şi-ar fi vărsat atunci paraponul, poate fisura dintre ei nu şi-ar fi depărtat atâta marginile. Morala ei se-ntemeia pe vorbe populare, pe adevărurile pe care le sintetizau acestea. Dragoste-cu-sila nu se putea. Dacă toţi anii cât bătrânii ei scădeau şi piereau el nu găsise de cuviinţă o singură dată să meargă la ţară împreună cu ca, ca să le facă şi lor inimă-bună, ce era de vorbit? Părinţii ei n-o aveau decât pe ea. Fără să fi spus o singură vorbă cu care să-şi învinuiască ginerele, Marina simţise cât îi rodea pe bătrâni că o dată nu-l văzuse satul călcându-le pragul. Să nu se fi gândit el niciodată cât de strict erau codificate relaţiile de familie la ţară? Şi nu numai cele de familie. Daniel Şerban, până ce-şi începuse profesia de medic, îşi petrecuse mai toate vacanţele la Cernaţi, la moşia bunică-sii, Luxiţa Bantaş. Nu putea invoca ignorarea obiceiurilor săteşti. Inteligenţa, spiritul de observaţie şi neobosita lui curiozitate erau argumente-mpotriva acestei ignorări. Nu putea fi vorba decât de-o neglijenţă cu sau fără voie. De indiferenţă, categorie atât de cuprinzătoare, îmbrăcând forme atât de variate. Şi părinţii lui erau bătrâni şi nevolnici şi-n acelaşi timp cu-ai ei. Părinţii lui mai aveau doi copii afară de el, un fiu şi-o fiică. Aceasta, măritată cu viitorul (pe-atunci) profesor doctor Dinu Serafiotti, fiind o natură sensibilă, demoralizată de spectacolul pe care i-l ofereau părinţii decrepiţi, venea doar din când în când să-i vadă, aducându-le ceva de mâncare şi ceva bani, totdeauna grăbită şi debordată de treburi foarte importante. Greul îl duceau Costana – slujnica, mai târziu nevasta lui Matei – şi Marina. Marinei i se rupea sufletul s-o vadă pe Costana spetindu-se cu bătrânii, după ce venea din altă casă unde muncise câte zece ore pentru a se-ntreţine pe sine şi-n bună parte şi pe «domnul» Matei, pictor decadent pe vremea aceea. Cu toată inteligenţa lui, Daniel Şerban punea răceala Marinei pe seama infidelităţilor lui de soţ. Altminteri, la nimeni pe lume nu ţinea mai mult decât la ea. Nimeni nu-i era mai indispensabil. Nici nu se putea gândi ce-ar fi fost viaţa lui fără Marina. Deci, infidelităţile lui erau de vină, credea el. De unde se vedea câtă dreptate-avusese moralistul când spusese că nimeni nu e nici atât de bun nici atât de rău pe cât pare. Parafrazându-l, Marina-şi zicea, gândindu-se şi la bărbatu-său, că nimeni nu e nici atât de deştept nici atât de prost pe cât pare. Oamenii se-nşală unii pe alţii şi tot aşa de mult unii asupra altora şi, destul de des, asupra celor cu care o viaţă trăiesc alături. Într-un climat în care multă lume nu vedea altă cale de mântuire decât emigrarea, Marina Şerban nu-ndrăznea să spună cuiva că cel mai mare eşec al vieţii ei i se părea plecarea lui fiu-său, Mihai, în „Refege”. Dintre toate mamele care-aveau copii plecaţi, ea şi noră-sa, Sânziana, erau cele mai nemângâiate. Amândouă-şi vedeau investiţia majoră a vieţii lor şi-a atâtor generaţii din neamul lor ducându-se pe apa-sâmbetei. Oricât de rău ar fi ajuns ţara asta, oricât s-ar fi lucrat dibaci şi perseverent la pervertirea ei, la macularea ei morală, chiar să nu i te simţi dator cu nimic şi să nu-ţi mai pese de soarta ei… Mai rău de-atât nu se putea. Regimul nu distrusese doar material poporul. Avusese el grijă: la-nceput, tratând patriotismul drept «naţionalism şovin», apoi, printr-o deşănţare de limbaj, făcându-l pe om să nu mai poată auzi cuvântul «patrie» fără să vadă imaginea paranoicului şi steagul partidului, îl făcuse să nu mai închine niciun gând de fidelitate ţării. Exterminase această idee. În valul imens de «scapă cine poate», ţara era un concept desuet. Erai aproape luat în râs să mai pomeneşti de ea, slab de minte să mai crezi în ea şi să-ţi mai legi de ea viaţa, speranţa şi mai ales principiile. De bine-de rău, Marina şi Sânziana mai aveau fiecare câte un copil în ţară. Tudor era cel mai năpăstuit. Fosta lui nevastă plecase cu fiul lor tocmai în Statele Unite. El – alt copil n-avea. Marina-şi vedea de gospodărie ca totdeauna. Trei ţigănci între şaisprezece şi treizeci de ani, Roxana, Luminiţa şi Meta, erau principalele ei furnizoare. Aprovizionare sporadică. Până nu de mult venea Miţa o dată-de două ori pe săptămână la curăţenie. Îi părăsise, fiindc-avea de crescut un nepot. Când reuşea să facă mâncare mai consistentă şi să lase frigiderul mai asortat. Marina Şerban îşi lua rucsacu-n spinare, câteva lucruri de schimb, nişte conserve şi-o pornea-n drumeţie. Îşi propusese, cât aveau s-o ţină puterile, să bată ţara-n lung şi-n lat. Bărbatu-său îi oferise totdeauna maşina, dar ea o refuza. Voia să-l scutească de enervările mersului cu mijloacele de transport în comun. La vârsta lor, cel mai important lucru era să-şi cruţe nervii. Ştiind cât de mult îl rodeau pe bărbatu-său neregulile din comportamentul oamenilor, cu-atât mai mult cu cât îşi reprima nemulţumirea şi nu crâcnea, Marina se-aşeza ea la coadă la benzină. În timpul cozilor tricota. Lecturile-i plăceau în vârful patului, fără bruiaj de claxoane, fără bruiajul unor voci iritate care de multe ori revărsau şuvoaie de mitocănie. Într-o zi, la benzinăria din spatele Teatrului Naţional, între maşina ei şi cea din faţă lăsase spaţiu pentru două maşini. Trebuia loc pe unde să poată circula maşinile care-şi aveau garajul sub teatru. Vine unul fălcos, cu-o ceafă de taur, în costum, cu vestă, cu cravată, şi-şi postează maşina în spaţiul lăsat de Marina. Ea coboară din maşină şi se-apropie de individul cu mutră de activist. — Domnule, nu v-aţi dat seama că eu am lăsat spaţiul dintre mine şi maşina dinainte pentru garajul de sub teatru? — Dacă eşti proastă, cucoană, te priveşte. Îi pierise graiul. I se ducea sângele din vine şi-o apucase tremuratul. Abia izbutise să se ducă-napoi în maşină. Nu-şi mai amintea ce-i trecuse prin minte. Ştia doar că ţâşnise din maşină cu andrelele şi cu ghemu-nfipt în ele şi-i deschisese ăluia portiera cu un gest de killer venit să execute. — Domn’e, fiindcă tot eşti dumneata aşa de deştept, ia pune-mi şi mie ulei la maşină. — Da, cum să nu. Şi se dăduse jos cât ai clipi. Marina-l păzise ca un vătaf. Nu mai deschiseseră gura nici unul nici altul. Seara, Marina luase două „Rudotele” şi două „Nitrazepame”. «Ne-om mai reveni noi vreodată? Om mai intra vreodată-n rândul oamenilor?». Zece zile nu mai ieşise din casă. Nici „România liberă” n-o mai citise. Nici foaia de la mijloc a ziarului care măcar pe-o parte era adevărată. Cine murea – murea, cine vindea – vindea. Nu se-aşeza la cozi mari. Fiindcă acolo era totdeauna dezordine. O demoraliza să vadă cum se dezlănţuia ce este mai hidos în om. Nici să vadă ciurdele de ţigani cum dădeau lumea la o parte şi se-aşezau în faţă nu mai putea. În ea creşteau valuri de ură. Mai rele decât tensiunea şi decât colesterolul. Se temea şi de reacţii verbale nedorite. Cumpăra totul la speculă, şi gata. Avere dacă nu făcuseră până la şaptezeci de ani, sigur n-aveau să mai facă. Şi, la urma urmei, pentru cine? Ca şi noră-sa, Sânziana, Marina devenise cvasi vegetariană. Gătea carne pentru Daniel, iar Sânziana pentru Tudor. «Ce viaţă frumoasă! Ce preocupări înalte! Totul e bine gândit, bine pus la punct. Abrutizarea prin frig, prin cozi e sigură. Cine să se mai gândească la suflet, la idealuri. Nu mai e timp de metafizică. Să te mai gândeşti la condiţia esenţială a omului, la drama trecerii timpului, la proiectarea ghidului, la memorie, la atitudinea faţă de viaţă, de moarte? Ce, de asta ne arde nouă?!». Apăreau «miracole» terapeutice, tratamente cu-atât mai miraculoase cu cât erau la-ndemâna oricui: chefir, frunze de aloe, clătitul gurii cu ulei (dimineaţa pe nemâncate); mai de curând, aşa-zisele ciuperci japoneze, frumoase, translucide, îţi venea să ţi le-nşiri la gât. «Bieţii oameni». Diversiuni populare mărunte şi nevinovate. Oricum erau mai liniştitoare decât ştirile despre taberele de terorişti din Făgăraş, despre drogurile capturate de noi şi vândute-n Occident tot de «noi», despre ucigaşii cu plată pe care-i închiriam altora. «Daniele, te rog nu-mi mai spune absolut nimic. Prefer să nu ştiu. Ce se vede mi-ajunge». Oroarea avea asemenea dimensiuni, încât uneori simplul fapt de-a-ţi ajunge la cunoştinţă îţi depăşea puterea de-a-ndura. Mitică Băncilă îi povestise, în mare taină, câte ceva din viaţa lui de prizonier în Rusia. La un moment dat ea ieşise din cameră să verse, nu de silă, ci de groază.

CAPITOLUL UNU «Când amintirile-n trecut…»   Mai tot omul se simte-ndreptăţit, ba chiar obligat, când e să cumpere ceva, să-l umilească pe cel care vinde. (Observaţia nu se referă la cumpărător – aşa cum îl înţelege economia politică – şi nici la vânzătorul profesionist. Aici lucrurile se prezintă altfel: mai precis, chiar pe dos.) Aşa se-ntâmpla şi cu cucoana asta care cumpăra pe nimic o casă enormă, într-un cartier central şi liniştit, o casă care, în stare bună, s-ar fi vândut cu mai mult de zece ori preţul la care se-nţeleseseră. — Dumneavoastră le-aţi mutat aicişa? întrebă cucoana, arătând din cap, cu tot dispreţul de care era-n stare, aragazul ce-ar fi trebuit să fie alb, butelia, masa de bucătărie cu faţă de marmură – marmura unei credenţe vândută mai de mult – şi bufetul imens, ca o faţadă de catedrală, aşezate-n partea stângă a verandei pe care scara de marmură porfirie o despărţea-n două. — Aici sunt de ani de zile. Ai mei n-au mai avut loc în bucătărie! — Mda! mormăi cucoana pe-un ton dubitativ, lăsându-se păgubaşă de-a-şi duce mai departe ancheta socială, că doar nu de asta venise. — Vai, da’ şi-acilea pică. Şi treapta asta-i desprinsă. Din vocabularul cucoanei nu putea lipsi «vai»-ul obligatoriu în vocabularul mai tuturor indivizilor cu educaţie precară sau foarte mulţumiţi de sine, indivizi care, prin această exclamaţie, atât de expresivă, îşi manifestă surpriza încântată a descoperirii propriei persoane. Cucoana găsea, la fiecare pas, câte-un cusur. Bărba-tu-său nu scotea o vorbă. — Vai, da’ dacă ştiam în ce hal e n-o cumpăram, vorbea ea fără adresă precisă. De la o vreme profesorului Şerban i se făcu lehamite de observaţiile psihologice la care-i da imbold cucoana. De-o viaţă-ntreagă-i tot observa pe oameni şi, după ce-i stârneau curiozitatea un moment, pe urmă-l plictiseau, spunând mai toţi aceleaşi lucruri şi-aproape cu-aceleaşi cuvinte. — Doamnă, înainte de-a cumpăra casa aţi văzut-o. Şi v-am vândut-o la preţul la care v-am vândut-o fiindcă este aşa cum este. Tonul fusese foarte rece. — Bărbată-mio a văzut-o, că eu eram în refegé-n schimb de experienţă. El a vrut s-o luăm, că dacă era după mine… găseam eu altceva. Mai puneam niţei bani şi luam lucru ca lumea. — Trebuia să vă puneţi de-acord înainte de-a face actele. Nu v-a silit nimeni. Ca să-i arate că nu mai era dispus s-audă nimic, profesorul Şerban rămase cu doi paşi în urmă. Deşi cu trei luni mai înainte casa fusese complet locuită, arăta ca un loc părăsit de ani şi ani. Tavanele erau pline de pete gălbui de la ploaia şi de la zăpada care se strecuraseră prin acoperişul găurit, iar pereţii, cu tapetele dezlipite din loc în loc şi vechi de cel puţin treizeci de ani, mohorâte şi negre de fum, păreau pereţii unui cavou care se deschidea numai ca să mai primească un nou mort. Parchetul, din lemn colorat, aşezat în figuri geometrice, deosebite de la o cameră la alta, se-nfăţişa ca după trecerea unor turme de tonaj mare. De fapt, singurul care ştia de existenţa parchetului era profesorul, pentru că avea în minte casa aşa cum fusese cu douăzeci şi cinci-treizeci de ani în urmă. Ţi-ar fi trebuit multă imaginaţie pentru a bănui sub stratul compact de jeg din care se detaşau pe-alocuri pete de grăsime în hărţi singulare – îmbinarea bucăţilor de parchet înguste, şocolatii, de culoarea chihlimbarului-deschis, roşu-închis cu nervuri ca de marmură şi roz-stins ca petalele trandafirului veşted. Ar fi fost nedrept din partea profesorului să le ceară un lucru atât de complicat cucoanei şi bărbatului ei, chelner. — Bine, dar cum de-or fi adus casa-n halul ăsta? Pentru prima dată vocea cucoanei n-avusese niciun ifos şi sunase probabil ca pe vremea când n-aveau bani. «Dacă-i scoţi un moment pe oameni din condiţia lor socială şi-i pui într-o situaţie neutră, în care se manifestă numai ca oameni, ai uneori surprize plăcute. Uite, ca acuma». Profesorul găsi de cuviinţă să-i răspundă. — Aşa se-ntâmplă când lucrul tău ajunge pe mâna altuia. — În camera asta e parchet! De ăsta-n culori n-am prea văzut. În timp ce spunea aceste cuvinte, cu-o privire expertă-n inventare, cucoana trecu-n revistă lucrurile din cameră, apăsând asupra secrétaire-ului Louis XV, cu două medalioane de Sèvres, încastrate-n uşile de sus, din lemn de trandafir intarsiat, destul de bine-ntreţinut, şi-asupra celor trei portrete de femei, una cu un copil în braţe, aşezate unul lângă altul, pe peretele din faţa paturilor, în stânga oglinzii. — Dulăpioru-ăla de colo, cu chipuri, nu-l vindeţi? Profesorul făcu un semn negativ din cap. — Nici tablourile-astea pictate? — Nici. «Ne rafinăm, ne rafinăm», îşi zise profesoru-n gând. — Avem şi noi tablouri, tot pictate: unul cu liliac, unul c-un pepene tăiat felii şi-unul c-o ţigancă, să scuzaţi, cam despuiată, care pufăie dintr-o lulea, ştiţi ca ţigăncile. Mi-ar fi plăcut ăsta din mijloc – şi-arătă cu mâna – cu cucoana cu copil; l-aş fi pus în odaia fetei nemăritate, e ceva serios. Dar dacă… Ochii cucoanei se-ntoarseră spre parchet, marfă sigură, gata plătită. — Frumos, păcat că e numai în odaia-asta! — Şi-n celelalte camere e parchet, dar de murdărie nu se mai vede, îi explică profesorul. — Da-n camera asta? — Aici au stat părinţii mei până la moarte. Vedeţi şi lucrurile… — Au stat şi dumnealor în casă? Profesorul ghici mirarea cucoanei cu privire la halul în care arăta casa, deşi proprietarii continuaseră să locuiască-n ea. — Erau foarte bătrâni şi ani de zile n-au avut pensie. Nu s-au mai putut ocupa de casă. Profesorul Şerban le dădea explicaţiile astea, le făcea o confidenţă fără să i-o ceară nimeni, fiindcă avea o fire de om cumsecade, care se purta scorţos numai când cineva îl călca pe nervi cu bună-ştiinţă. Erau şi ăştia nişte oameni ca toţi oamenii. Profesorul văzuse şi mai rău la viaţa lui şi încă la categorii cu pretenţii de «naştere» şi, uneori, şi mai regretabil, cu pretenţii intelectuale. «Bună-starea distribuie cu dărnicie, în toate vremurile şi pe toate meridianele, un fel special de încredere-n sine, asimilabil, pe multe planuri, cu mitocănia. Când nu eşti de-o anumită calitate sufletească, bună-starea, mai ales când nu-i moştenită măcar de câteva generaţii, te face să-ţi pierzi busola, iar carenţa asta se manifestă prin falsificarea planurilor de-nţelegere şi-a raporturilor, prin confundarea valorii cu succesul şi prin tendinţa de-a-i umili pe alţii, fiindcă li te simţi superior. Unchiul Tache la nunta Semiramidei. Îi puseseră fetei numele ăsta insuportabil de lung după ce trecuseră-n revistă toate numele cunoştinţelor şi-ale rudelor. Nu era printre ei nicio Semiramidă. Aşa trebuia s-o cheme pe fata lor. Semiramida nu ieşise nici frumoasă, nici deşteaptă, însă era bună şi-atrăgătoare cu timiditatea ei copilăroasă la care se-adăuga povara numelui ăsta. Mai ales după ce se măritase şi-o chema Semiramida Drăgălia. Ginerelui nu-i găsise unchiul Tache niciun cusur. Intrat în panică din pricina celor 27 de ani ai fetei pe care, de la 18, aştepta s-o mărite, o dăduse pe Semiramida primului-venit. La nuntă, un neam mai depărtat, ca să-i facă plăcere unchiului Tache, se-apucase să-i laude ginerele. Unchiul Tache se ridicase-n picioare – invitaţii tăcuseră crezând că socrul vrea să ţină un toast – închinase paharul pentru neamul care-i elogiase ginerele şi declarase cu glas plin de mulţumire: „Cu fată ca a mea şi cu zestrea pe care i-o dau puteam să mă uit şi mai sus.” Semiramida, săraca, deşi nu descoperise ea praful de puşcă, albise sub voalul de mireasă. Doctorul Ghiţă Drăgălia se făcuse că n-aude. La doi ani după ce moşia unchiului Tache fusese expropriată, Semiramida se spânzurase. Probabil că numai bărbatu-său ştia de ce. Semiramida nu lăsase nicio scrisoare. Dispăruse discret, şters cum trăise. Unchiul Tache era mare moşier, deputat, în comitete, consilier nu-mai-ştiu pe unde. În sfârşit…». Cucoana-i făcea semne soţului ei arătându-i oglinda îngustă şi lungă prinsă cu şuruburi în zidul din faţa ferestrelor, în camera «cu parchet». Soţul, chelner, îi adresa tot felul de strâmbături de nedumerire. Până la urmă, cucoana fu nevoită să-i arate oglinda cu degetul şi din ochi pe profesor. Urmă un răspuns mut din partea chelnerului, o strâmbătură a buzelor şi-un ridicat din umeri a nehotărâre. — Oglinda rămâne-n perete. Numai zugravii să aibă grijă să n-o spargă. Ar fi păcat. — Păi ce, eu mă mişc de-acilea pân’ ce n-or fi toate gata?! Avem o mobilă! O frumuseţe, cu itarsii. O să se potrivească de minune cu oglinda. — Bine-nţeles, bine-nţeles, încuviinţă profesorul. Văzuseră casa de sus până jos. Toate cârtelile cucoanei amuţiseră când dăduse cu ochii de oglindă, pleaşca asta de câteva mii de lei care le venea pe negândite. Cuprinsă de-un subit entuziasm pentru profesor, cucoana-i sugeră lui bărbatu-său la ureche să-l invite la o bere. — Mai bine-i trimitem ceva acasă, aşa cum ştiu eu, răspunse omul, care, prin meserie, era mai familiarizat cu distanţele. Adresa profesorului era trecută în actul de vânzare-cumpărare. — Să vă ducem acasă, dom’le profesor? — Mulţumesc, aş vrea să mai rămân un pic: să pun la punct nişte acte ale părinţilor, nişte hârtii. Am să vă trimit în două-trei zile cheia de la intrare. — Nu-i nicio grabă, că ne-aţi mai dat două rânduri. — Sigur, întări cucoana. — La revedere şi să stăpâniţi sănătoşi! — Mulţumim, dom’le profesor, mulţumim, răspunseră soţii la unison. — Cu tot respectul, adăugă bărbatul, strângând cu amândouă mâinile, plin de efuziune, mâna profesorului. — Să trăiţi, domnu’ profesor, spuse şi cucoana, apucând mâna care i se-ntindea şi făcând semne modeste şi pline de mulţumire din cap. Profesorul ştia că cei doi plecau din casă-ncântaţi de-afacerea pe care-o făcuseră, îmbunaţi şi gata să plângă. Ştia cât de-aproape e-ncântarea-de-sine de stările duios-lacrimogene. Îi conduse până jos şi-nchise uşa de fier şi de sticlă în urma lor. Urcă din nou treptele de marmură, în timp ce perechea pornea motorul «Fiat»ului 1800. Ajuns în camera părinţilor, luă seama tuturor lucrurilor, apoi merse la fereastră, o deschise, înlătură cu mâna o ramură de glicină gata să spargă geamul şi se uită în curte la cercul de merişor năpădit de buruieni şi la magnolia cu flori roz-liliachii, abia răsuflând dintre urzici şi dintre lujere de floarea-soarelui care nici în câmp n-ar fi crescut mai mari. Îşi aduse-aminte că de câţiva ani încoace, se-ntâlnea, din când în când, prin jurul Pieţei Romane, cu-o cerşetoare bătrână cu ochi albaştri, încălţată într-un şoşon şi-ntr-un pantof, care ţi se posta în faţă şi, fără să spună nimic, întindea o mână timidă. Avusese de la-nceput impresia c-o ştie de undeva. Ajunsese chiar să-l obsedeze asemănarea cerşetoarei cu-o figură cunoscută pe vremuri, dar a cui? Într-o bună zi, profesorul Stein îi lămurise misterul. Era Amira Pompiliu, care cântase la «Scala», tocase multe averi, printre care şi pe-a unui vestit ministru de pe vremuri (a cărui poreclă, un nume de animal, i se lipise definitiv în coada numelui adevărat), fusese acoperită de glorie şi de diamante şi nevastă a unui procuror de la Casaţie. Într-o zi, profesorul Şerban îi dăduse cerşetoarei 100 de lei. Femeia luase banii, îi vârâse-n sân şi dând cu tristeţe din cap se aplecase confidenţial spre profesor şi-i spusese cu un glas stins şi copleşit de ruşine: «Înseamnă că ştiţi!». Se-aşezase apoi pe bordura unui gard de beton şi-ncepuse să plângă, ştergându-şi ochii cu-o bucăţică de hârtie igienică. Probabil că nu era pe de-a-ntregul nebună. Magnolia fusese plantată cu-o zi înaintea naşterii profesorului Şerban.   * * *   «În ajunul naşterii tale, Daniel, am visat că bătea un vânt grozav şi că cerul era vânăt de nori. Magnolia (coana Luţa Şerban, mama profesorului, pronunţa cuvântul cu n muiat, à la française), pe care-abia o sădisem, se-apleca într-o parte şi-ntr-alta, gata-gata să se smulgă. Eu stăteam la fereastră şi mă uitam şi nu puteam face nimic, fiindcă uşa camerei era-nchisă cu cheia, iar cheia – nicăieri. Vorbeam cu taică-tău prin uşă. Plângeam şi-l rugam să meargă să apere magnolia de vânt. „Stai liniştită, că n-avem ce-i face”, îmi răspundea Sică. După un timp, vântul parcă se mai potolise, dar cerul tot vânăt era. Nici nu-mi venea să mă uit în curte. Eram convinsă că magnolia trebuie să fie făcută praf. Spre surprinderea mea, arbustul nu era smuls, numai florile îi erau risipite pe jos într-un covor de petale mov-deschis. A doua zi, te-ai născut tu. Sădisem magnolia pentru tine. Eram convinsă c-ai să fii fată. Visul ăsta mi s-a părut o prevestire. Mi-a intrat în cap c-ai să duci o viaţă grea». Toamna, când venea domnul Franz, grădinarul de la Grădina Botanică, şi-nfăşura magnolia cu paie şi cu hârtie de-ambalaj, pregătind-o pentru iarnă, era un adevărat ceremonial: toţi ai casei, în cerc, stăteau în jurul arbustului, aşezaţi cu metodă de domnul Franz, care le punea fiecăruia-n braţe câte un instrument de grădinărit ori măcar sfoară, o foarfecă obişnuită sau ceara cu care era întărită hârtia la curburile ramurilor. Primăvara, domnul Franz se-nfăţişa din nou şi, meticulos, nemţeşte, îi scotea «frumoasei» hainele urâte şi groase de iarnă, după care urmau tot felul de operaţii chirurgicale şi tot felul de masaje, cu soluţii şi cu alifii, de-ntărire – unele, împotriva paraziţilor – altele. «Terminat cu mireasa al nostru, pentru moment. Peste doue septemini trece tin nou Franz. Fedem cum mergi». Ceremonia învelitului şi-a dezvelitului miresei cu flori ca de ceară ţinuse din 1910, anul «naşterii» lor – al magnoliei şi-al lui Daniel, viitorul profesor, Şerban – până-n 1940 când Franz, cetăţean german, la 55 de ani, fusese obligat să plece cu armatele nemţeşti pe front, de unde nu se mai întorsese. Venise la ei cu trei zile înaintea plecării să-şi ia rămas-bun. «Am fenit se spun auf wiedersehen sau poate adio, la familia şi la magnolia. Eu şi copac am imbetrinit împreuna…». Le părea rău că domnul Franz îi părăsea, şi nu pentru a merge la vreo nuntă. «Ce să facem, domnu’ Franz, e război», spusese coana Luţa, întunecată de tot felul de presimţiri în legătură nu numai cu domnul Franz. «Ce se faci, thoamna, Deutschland asta vrea se fie über alles». Domnul Franz dăduse a pagubă din cap. Strânsese mâna tuturora din casă, apoi se oprise la magnolie şi-i făcuse ultimele retuşuri de rămas-bun. Încă din tinereţe, lui Daniel Şerban i se păruse, fără să-ncerce să-şi confirme impresia, că fiecare membru al familiei lega un gând superstiţios de magnolie. La urma urmei, şi el, când plecase pe front, îi spusese-n gând – trecând pe lângă ea şi rupând o floare, ceea ce nu mai făcuse decât o singură dată până atunci – «dacă n-ai să te usuci, am să mă-ntorc». Doi ani, cât lipsise el, coana Luţa avusese grijă de copăcel mai mult ca de lumina ochilor, o grijă suspectă când ai un băiat pe front. Bătuse de câteva ori drumul până la Grădina Botanică, după un «specialist», dăduse anunţuri la ziar, dar nu reuşise să găsească un al doilea domn Franz. Dacă văzuse că n-are-ncotro, se-ncrezuse-n priceperea căpătată din ce trăsese cu ochiul la domnu’ Franz şi din nişte reviste la care se abonase numai de dragul magnoliei. «Ea a murit şi magnolia trăieşte. Magnolia nu era clepsidra coanei Luţa, e clepsidra mea. Noi doi suntem gemeni». Coana Luxiţa Bantaş, mama coanei Luţa şi bunica lui Daniel Şerban, adusă de la gară cu birja sa-şi vadă primul nepot, născut de-o săptămână, băgase numaidecât de seamă, cu ochiul ei ager, că merişorul era netuns la vreme, că teiul şi castanul trebuiau şi ei niţel «potriviţi». Observaţiile astea le făcea cu un glas care, deşi fornăit, era foarte expresiv şi plin de modulaţii. Când dăduse cu ochii de magnolie, pe care n-o ştia, se-apropiase, îi luase bine seama, îşi pusese lornionul şi exclamase: «Ptiu, că frumoasă mai el». Îi dăduse câteva târcoale şi nu se-ndura să intre-n casă unde-o aştepta nepotul. Îşi sărutase repede fata şi pusese un galben mare austriac pe fruntea nepotului pe care-l învrednicise cu-o privire grăbită. «Deocamdată nu seamănă cu nimeni», declarase ritos, examinând de astă dată prin lornion mogâldeaţa din leagăn. «Când sunt mici sunt toţi urâţi», îşi încurajase ea fata. «Pe urmă se deschid şi se fac drăgălaşi; de-abia când sunt mari se-mpart în urâţi şi-n frumoşi. Dar mai va pân-atunci». «Asta am eu bun: i-o zic omului verde-n faţă», spunea coana Luxiţa despre sine. Forfeca omul cât putea pe din dos dar, ce-i drept, nu scăpa nimic când i-o spunea şi-n faţă. De multe ori coana Luxiţa nu-şi exprima doar propriile păreri, ci făcea un gen de compendiu al tuturor părerilor auzite despre tine-n dreapta şi-n stânga, le cântărea şi le combina în aşa fel încât, ajungând cu ele la potou, ţi se-nfăţişa, ca un fel de substitut al corului antic, mesager al opiniei «cetăţii». Avea o intuiţie care-o făcea să nu dea greş în judecarea oamenilor, iar modul ei brutal de-a comunica nişte adevăruri nu pornea din vreun principiu de-a răspândi, pe calea spulberării ascunzişurilor şi-a minciunii, binele şi dreptatea pe pământ (deoarece coana Luxiţa era o natură prea primară pentru a avea noţiunea unui principiu), ci dintr-un fel de nelinişte-n trup, ce punea stăpânire pe ea şi nu-i dădea pace până nu-ţi descărca traista cu tot ce ştia despre tine; dintr-o incapacitate de-a ţine pentru ea ceea ce-i sărea-n ochi, «că nu era oarbă», şi pe care alţii o numeau indiscreţie. Cu toate că nici cunoştinţele cele mai depărtate nu scăpau ochiului şi limbii ei ascuţite şi lungi ce nu-şi afla locul în gură, nimeni nu spunea despre coana Luxiţa c-ar fi fost rea. «Afurisită», «a dracului», «iscoada turcilor», «spionul Kaizerului», «trimisul papei» şi multe astfel de epitete simple sau metaforice urmau totdeauna în coada numelui ei, rostite cu-o anumită simpatie. Nimeni n-o ura pe coana Luxiţa fiindcă nici ea nu ura pe nimeni. Indiscreţia coanei Luxiţa se deosebea de indiscreţia generală. Coana Luxiţa lansa observaţii usturătoare cu privire la caracterul şi la comportamentul «victimei», fără ca ele să implice vreo a doua persoană sau raporturi care să compromită pe cineva. Şi-apoi tot ce spunea dumneaei era spus în glumă şi cu haz. Era şi-un fel de obicei de om singuratic, speriat că vede ceva pe care dacă nu-l comunică pe loc s-ar putea, a doua zi, să nu mai aibă cui. Era chibzuită cu banii şi cu lucrurile, fiindcă trebuise toată viaţa să-şi vadă singură de rostul averii, îşi ţinea listă la zi cu veniturile şi cu cheltuielile, cum citise ea că proceda un ministru al lui Ludovic al paişpelea, nu de alta, ci ca să nu se-ntindă mai mult decât îi era plapuma. Mese cu lume dădea numai de trei ori pe an; de ziua ei, de ziua morţilor şi-n noaptea de Paşti, când orice cunoscut, în drum de la înviere spre casă, putea face popas în casa coanei Luxiţa, unde-l aştepta masă-ntinsă cu toate bunătăţile, cu vinuri vechi şi scumpe şi cu lichioruri franţuzeşti. Nu dădea mai multe mese fiindcă nu se simţea-n stare să fie la-nălţime decât de trei ori pe an. Ea când te poftea înţelegea să simţi c-ai fost poftit, adică să nu mănânci o masă obişnuită, ci să te trezeşti cu fel de fel de trufandale-naintea ochilor, aşezate cu artă, să nu ştii ce să-ţi saturi mai întâi, privirea, nasul ori limba, să-ţi aduci aminte peste ani şi ani de invitaţia la coana Luxiţa ca de-o sărbătoare memorabilă. Deşi coana Luxiţa n-avusese englezi în neam şi nici nu ştia prea bine cum umbla obiceiul prin lumea bună de pe-acolo de pe la ăia, fără s-o fi-nvăţat nimeni, i se părea nelalocul ei orice-ntrebare cu privire la preţul vreunui lucru de pe masa dumisale. În zilele-acelea trei ale anului totul era hors classe: mâncare, băuturi, flori, serviciu. Trei chelneri, ca nişte diplomaţi, cu voci discrete, apăreau în jurul mesei doar la momentul oportun, ca să-ţi prezinte un platou sau ca să-ţi umple paharul, cu gesturi elegante, lipsite de ostentaţie, care trădau obişnuinţa marilor restaurante. Mai agreabil decât toate aceste eforturi de-a-ţi agrementa orele petrecute în casa ei era faptul că la petrecerile coanei Luxiţa te simţeai de fiecare dată ca-ntr-o familie. Coana Luxiţa era foarte conservatoare-n părerile şi-n relaţiile ei. Puteai sărăci sau puteai ajunge cine-ştie-ce mărime – ea nu-şi schimba comportamentul. La masa ei toată lumea era egală şi singurele deosebiri în deferenţa faţă de invitaţi le stabilea vârsta acestora, în capul mesei, stătea de fiecare dată coana Luxiţa, fiindcă i se părea o ipocrizie ca-n casa ta şi la masa ta să-l pui pe altu-n frunte. La stânga şi la dreapta, şedeau invitaţii cei mai bătrâni, iar după ei, în ordinea descrescândă a vârstei, ceilalţi, aşa încât un capăt al mesei era al tineretului. În câteva zeci de ani era firesc ca unii invitaţi să dispară; unii se mutaseră din oraş, alţii se mutaseră la cimitir, alţii urcaseră prea sus ca s-o mai păstreze pe coana Luxiţa printre relaţiile lor. Coana Luxiţa – care-n viaţa ei nu ţintise «prieteniile» din interes, mulţumindu-se cu ce era al ei, socotind că adevărata plăcere era să ai de-a face cu oamenii doar de buna-voie – se uita urât la toată lumea care invita sau se lăsa invitată din obligaţie, pentru a-şi crea relaţii utile, fiindu-i silă de «politica» asta, şi de cealaltă, «ca de limbrici». În politică se băga, după a dumneaei părere, cine nu era bun de nimic. — Ba se bagă şi unii de le scapără mintea de deştepţi, coană Luxiţa. Le scapără mintea, dar umblă oamenii după căpătuială, după câştig fără muncă. — Hai s-o luăm cu metod, zicea coana Luxiţa, şi-l ţintea pe interlocutor cu ochii ei mărunţi şi negri cu sclipiri de ochi de viezure. Un zâmbet cam în zeflemea îi încreţea faţa-n riduri mărunte, ca pe-o smochină. Eu o ţin pe-a mea: cine se bagă-n politică nu-i bun de-altă treabă. Dacă are meserie – e meseriaş prost. Meseriaşul bun nu-şi lasă meseria ca să dea din gură. Dacă are avere înseamnă ca nu e-n stare să vadă de ea şi hai şi el să intre-n politică. Ştiu ce vrei să-mi spui: vrei să-mi spui că intră-n politică tocmai ca să-şi sporească averea. Cine nu e mulţumit cu ce are, când are, şi umblă să tot adune are-o doagă lipsă. Lăcomia e semn de lipsă aici, să ştii. (Coana Luxiţa făcea un semn elocvent la cap.) Dacă-i crapă mintea de deştept, cum ziceai dumneata, şi n-are stare-acasă, de ce nu se face avocat? Că de dat din gură să tot dea; şi pe urmă ce vrei dumneata mai multă sofisticărie ca la avocaţii ăştia, care umblă să scoată basma curată pe toţi nelegiuiţii şi pe toţi tâlharii. Dar măcar asta zici că e meserie. Dar să faci politică? Înseamnă că nu eşti bun de-altceva, ascultă ce-ţi spun eu. Zici că sunt şi unii care-au minte; or avea dar nu e toată bună. — Dar cu vărul dumitale care ajunse ministru, cum e, coană Luxiţa? Coana Luxiţa pufăise pe nas în semn de dispreţ, tuşise ca să-şi dreagă glasul fornăit şi-şi umflase guşa, mai mult imaginară, cum fac curcanii când au de gând să se-nfoaie şi să-şi dea drumul la glas. — Văru-meu? De când s-a ajuns, nu mai cunoaşte pe nimeni. Cred că dac-ar fi trăit biată mă-sa, tuşa Sita, nici pe ea n-ar mai fi cunoscut-o. Din partea mea poate s-ajungă şi papă la Roma că mie tot atâta mi-este. Dar de când cu ministreala asta s-a făcut un porc. Eu care nu ştiu de politicăria lor, l-am poftit la masă de ziua mea, cum l-am poftit toată viaţa. Coana Luxiţa mirosise de la-nceput că domnul Panaioti adusese vorba de politică, sperând s-audă chiar din gura coanei Luxiţa povestea cu epistola scurtă şi bine simţită pe care i-o scrisese ea vărului ministru. — L-am poftit, iar dumnealui a pus secretara să-mi răspundă exact cum îţi spun eu acum: «Domnul ministru este reţinut. Nu poate răspunde invitaţiei». Coana Luxiţa tăcuse îmbufnată şi dăduse a pagubă din cap. — Dar cică şi dumneata i-ai răspuns de i-au duduit urechile. A râs un minister întreg, dar ce zic eu un minister, un Bucureşti întreg. — De răspuns i-am răspuns, ce e drept. Coana Luxiţa se lăsa greu fiindcă nu-i plăcea să se grozăvească nici cu faptele, nici cu vorbele ei. — Am auzit atâtea versiuni ale scrisorii ăsteia că-mi vine să cred că nu era adevărată niciuna. — Văd că vrei să ţi-o spun eu pe-a adevărată. Bine, coane Gliguţă, fie. M-am dus la domnul Schön, tipograful unde-mi fac eu cărţile de vizită şi i-am cerut un carton alb, îndoit, de faire part. Am venit acasă şi i-am scris lu’ dom’ ministru o scrisoare de dragoste. Mâna coanei Luxiţa desena litere-n aer. Am pus adresa: Excelenţei-sale domnului ministru al etc. etc. Iar înăuntru am scris cam aşa: «Excelenţă, Până mi-o lua Dumnezeu mâinile, îţi pot scrie personal hai sictir. Te-aş băga şi-n pisda mă-tii, dacă nu mi-ar fi de răposata tuşa Sita, care-a fost femeie de onoare. Vara dumitale, Ruxandra Bantaş». I-o fi plăcut, nu i-o fi plăcut… să-i fie de bine. — Cred că-n sinea lui a râs, că prost nu e. — Dacă nu e-n stare să rămâie cum a fost şi i s-a suit la cap, înseamnă că nu-i chiar aşa de deştept. — E deştept, coană Luxiţa, dar iartă şi dumneata. Nu mai are omul timp de neamuri. Luptă din greu să pună la loc averea jucată la cărţi şi zice c-acu’ e-acu’. Ministru nu te-alege pe viaţă. Trage cât poate. De-aia a intrat el în politică: vrea să pună la loc ce-a jucat la cărţi. Coanei Luxiţa îi stătea pe limbă o-njurătură, dar înghiţise-n sec. (Treaba asta cu jocul de cărţi îi aducea aminte şi de alţii nu doar de văru-său.) Coana Luxiţa nu se lăsase cu vorbe tari mai mult de cinci-şase ori în viaţă. Când o scotea cineva prea rău din fire i le spunea ca să-i arate cât îl dispreţuieşte, fiindcă altminteri ştia să strângă din dinţi şi să-şi ferece gura şi-n general ştia să-şi înfrâneze orice pornire. De când se trezise pe lume, coana Luxiţa avusese o poftă de mâncare sălbatică. Mică, mâncase pe săturate şi nu fusese nici slabă, nici grasă. Era un copil sănătos căruia-i pria orice, care-alerga tarlale-ntregi, scoţând sufletul din biata fräulein, aceasta având datoria să nu scape copila din ochi. După galopurile astea ce făceau parte din programul zilnic al Luxiţei, fräulein – deşi era elveţiancă dintr-un vârf de munte şi n-avea decât douăzeci de ani când o angajase conul Ienache Kreţulescu să-i crească odrasla – ajungea acasă transpirată, prăfuită, cu sufletul la gură, ciufulită, cu hainele strâmbe, ca scăpată de la foc. Cu-acest regim fizic nu era de mirare că nu se-ngrăşau niciuna, nici cealaltă. Doar conul Ienache punea pe el carnea cu lopata. Doctorii-l opriseră de la mâncare şi-i prescriseseră măcar patru kilometri de marş zilnic. Conul Ienache îl pusese pe administrator să-i măsoare câte patru kilometri în mai multe direcţii, luând ca punct de plecare conacul. Se urcase apoi cu administratorul în trăsură, văzuse locurile însemnate cu câte un ţăruş şi dându-şi seama că patru kilometri sunt patru kilometri oriunde-ar duce ei, îşi zisese că atâta amar de drum pe care să-l baţi cu piciorul, şi încă-n fiecare zi, nu era de el. Nu-ncercase niciodată să-i străbată; curiozitatea nu era o trăsătură a caracterului său. Toţi doctorii îi dăduseră să bea nişte ceaiuri care stimulau diureza, înlesnind astfel eliminarea lichidelor din organism. Se codise vreo două săptămâni să le guste, însă cum nu mai avea pace de gura Luxiţei şi de-a guvernantei, se hotărâse, într-o zi, să-şi spurce sufletul cu zeama de buruieni. A doua oară nu le mai luase fiindcă nu-i plăceau la gust. Doctorii îi scriseseră ditamai lista cu ce trebuia şi cu ce nu trebuia să facă. Aşa, de pildă, îl opreau să-şi bea ceşcuţa de ţuică de dinaintea mesei, că ţuica stimula pofta de mâncare, lucru de care conul Ienache n-avea nevoie. Dar atunci pentru ce să se mai fi aşezat omul la masă dacă era oprit să-şi bucure nasul cu mirosul amărui de sâmbure de prună şi limba cu gustul de livadă-nflorită, fără să mai vorbim de ochi, care se cufunda-n licoarea gălbuie ca-ntr-un pumn de topaze, ca-ntr-un soare topit? Şi iară, pentru ce să te mai fi aşezat la masă dacă nu-ţi puteai pregăti sufletul, pe-ndelete, cu un pateu-două cu carne, cu ciuperci sau cu brânză amestecată cu mărar şi chimion, sau cu-o icră neagră întinsă pe pâine prăjită, unsă cu unt proaspăt, ori cu-o icră de ştiucă, bătută bine cu ulei de măsline, cu lămâie şi cu ceapă şi-mpodobită cu-o măslină şi dacă pe urmă nu puteai azvârli un pic de căldură pântecelui cu-o ciorbiţă de pui, ori de raţă, acrită cu aguridă, cu corcoduşe sau, iarna, cu zeamă de varză care capără la limbă şi ţâşneşte pe canea spumoasă ca şampania, şi dacă mai apoi, ca să pui şi-un temei, nu mâncai o ciulama ori o tocăniţă de măruntaie cu ceapă aurie şi c-un boţ de mămăligă şi câte şi mai câte minunăţii, lăsate toate de Dumnezeu pentru desfătarea omului, binefaceri cărora le cunoştea mirosul, gustul, înfăţişarea – amintirea fiecăreia dintre ele făcând să tresară altfel trupul lui gras – atunci pentru ce să se mai fi aşezat la masă, el, Ienache Kreţulescu? Pentru ca să-şi pedepsească zilele mâncând buruieni crude ca schimnicii şi carne fiartă sau la grătar? Şi să mai umble şi de-a nebunul patru kilometri pe jos! De-aşa viaţă să fi avut parte duşmanii! Conul Ienache se hotărâse: mai bine-o zi vultur decât un an cioară. Avea să mănânce cum mâncase toată viaţa şi-avea să facă mişcare cu trăsura cum făcuse toată viaţa, iar în privinţa grăsimii, cât timp îşi mai vedea vârful ghetelor era încă bine. Bunăvoinţă, oarecare bunăvoinţă avusese: încercase o săptămână să nu mănânce seara. Nopţile trecuse prin chinurile iadului: pe lângă nodurile şi cârceii care i se puneau în burtă, avea nişte vise care-ar fi dus şi-un sfânt în ispită. Toate mâncărurile pe care le crease ori numai le visase omul i se prefirau prin faţa ochilor, îi gâdilau nările şi-l făceau să-i lase gura apă. Dimineaţa se trezea cu perna şi cu aşternutul leoarcă de sudoare, cu gura iască, ostenit de parcă s-ar fi bătut cu Necuratul, iar foamea care-l chinuise toată noaptea era de-a dreptul furioasă. Tremura de plăcere la fiecare-nghiţitură şi era-n stare să-şi prelungească masa de dimineaţă până spre amiază. Dacă văzuse că nici postul negru seral nu era de el, conul Ienache dăduse dracului buruieni şi prescripţii şi-şi văzuse de treburile lui. O viaţă avea omul. E drept că pe Luxiţa şi pe fräulein conul Ienache nu le-ndemna la mâncare, cum fac de obicei graşii, dintr-un fel de invidie nemărturisită pe care-o poartă oamenilor cu greutate normală. Erau sănătoase, mâncau numai cât le trebuia şi n-aveau nevoie să se-ndoape. Cam pe când împlinise doisprezece ani, Luxiţa o-ntrebase pe fräulein dacă-i frumos să fii gras, având ea o bănuială contrarie. Guvernanta îi răspunsese un nu atât de categoric, încât o convinsese definitiv. Ideea îi venise Luxiţei văzându-l într-o zi pe conul Ienache fără cămaşă, înfăşurat de la brâu în jos cu un prosop, în timp ce Gore-i turna apă-n spinare cu stropitoarea. Fără să se uite prea bine, fetei îi rămăsese-n minte imaginea unui burduf alb-rozaliu, precurmat din loc în loc de nişte sfori nevăzute, un fel de caltaboş uriaş presărat cu tufe de păr roşcat. Fugise-n grădină râzând cât o ţinea gura. Din ziua-aceea, Luxiţa începuse să ţină socoteala a tot ce mânca: număra feliile de pâine, găluştile din supă şi pe cele cu prune; în sfârşit, cântărea tot ce-avea în farfurie şi ce ducea la gură, având mare grijă să nu se scoale de la masă umflată ca o căpuşă. Luase albumul cu fotografii de familie şi, uitându-se atent la fiecare neam al ei, afară de mamă-sa şi de Melina Mavros, care nu se putea numi neam, nu-i fusese nimeni pe plac. Toţi, femei, bărbaţi, netrecuţi încă de prima tinereţe, erau umflaţi cu ţeava. Bărbaţii cu guşile şi cu fălcile strânse de gulere tari, cu hainele boltite peste nişte burţi de două vedre bucata, iar cucoanele cu conciuri în vârful capului, cu ochi care de-abia mai mijeau din obrajii ca un poponeţ de copil, cu gâturi înecate-n cute de osânză, chinuite-n gulere-nalte-acoperite cu dantele, cu busturi opulente ca o copaie de cozonac dospit, făcând o adâncitură bruscă sub sâni, după care urma o precurmătură ca de-o palmă şi ceva, niţel mai subţire decât ce fusese mai înainte şi pentru care trebuia să fi asudat mult bărbatul ori servitoarea trăgând şi-nnodând la şireturi, torturând carnea prea multă care nu se lăsa cuprinsă de corset. — Tată, cum era mama? — Cum să fie? — Aşa… Luxiţa făcuse un semn în aer, încercând să sugereze o siluetă de femeie. — Era rotunjoară, frumoasă şi albă, albă. Avea ochi albaştri şi-un glas de mierlă. Conul Ienache îşi privise fata şi oftase. Şi s-a dus săraca. Aşa i-a fost scris. Luxiţa ştia că ea nu-i albă, nu-i rotunjoară şi n-are ochi albaştri; asta vedea oricine şi-aici nu-ncăpea tocmeală. Cu toate că-ntâlnea lume puţină, doar pe la sărbători, la mesele de familie, şi deci nu prea avea termeni de comparaţie, Luxiţa ştia că nu-i nici frumoasă. Când e vorba de frumuseţe – câţi ochi atâtea păreri, fiindcă unuia-i place popa, altuia preoteasa. În privinţa Luxiţei nimeni nu-şi spusese vreo părere şi nimeni nu contrazisese pe nimeni, fiindcă, fără nici o-ndoială, Luxiţa nu era şi nu putea să pară frumoasă cuiva. Toţi ai casei, adică tată-său, fräulein, Fira şi Gore o iubeau, dar nu-ncercase niciunul s-o păcălească spunându-i, nici în glumă, c-ar fi fost frumoasă. Avea pielea neagră, părul negru cu două spârnele-n creştet, care-l făceau să stea a ceartă, ochi mici şi iscoditori, negri-tăciune, gura mare cu buze groase care, vara, când o mai prindea şi soarele, băteau în vânăt, capul teşit la spate de parcă i l-ar fi strâns într-o menghine când se născuse, ceea ce se băga de seamă şi din faţă, dar mai ales din profil, trăsăturile făcând între ele unghiuri prea mici. Luxiţa nu semăna cu nimeni din neam. De când îşi aducea lumea aminte de Kreţuleşti şi de Văleşti, din care se trăgea Luxiţa, îi ştia bălani, cu ochi verzi ori albaştri şi cu glasuri frumoase; nu se făcea petrecere la o sută de kilometri-mprejur ca părinţii ei să nu fi fost poftiţi, având în repertoriu arii din opere, toate romanţele la modă şi cântece bătrâneşti moştenite din generaţie-n generaţie. Tot neamul Luxiţei cântase la clavir ori la vioară. Luxiţa, iarăşi, ca nimeni din neam, avea un glas fornăit şi nu-ndrăznea să cânte nici când era singură. Fräulein cânta bine la pian, unul dintre motivele pentru care-o angajase conul Ienache, şi îi dădea lecţii Luxiţei care era-n stare s-o asculte pe guvernantă ore-ntregi cântând singură sau la patru mâini cu conul Ienache, fiindu-i însă urât ca moartea să se-audă pe ea clămpănind claviatura bietului instrument. Două lucruri o scoteau pe Luxiţa din fire: pictatul şi exersatul la pian. N-avea să priceapă de ce toate domnişoarele trebuiau să picteze şi să cânte la pian, fără să se prăpădească nici după una, nici după alta şi dând nişte «roade» care, de cele mai multe ori, strepezeau ochii şi urechile. Cui îi plăcea şi era sau se credea-n stare n-avea decât. Dar de ce s-o pună pe ea, cu de-a sila, să pătimească pânza şi să-şi scoată ochii copiind din nişte albume care circulau prin pensioanele de domnişoare, naturi moarte, peisaje cu lună palidă, căprioare la izvor, ca să-i iasă nişte pete mohorâte şi nişte jivine care pân-atunci nu se născuseră pe pământ sau să hodorogească la pian când o putea asculta pe fräulein, care cânta muzică de-adevăratelea. Destul îi scoseseră sufletul, când era mică de tot, s-o-nveţe poezii pe dinafară, pe care trebuia să le spună-n faţa musafirilor, făcând compliment la-nceput şi la sfârşit şi ţinându-şi rochiţa ca un evantai, muncindu-şi mintea să nu-ncurce vreo vorbă şi să se facă de râs în faţa oamenilor mari care, bine-nţeles, nu pricepeau nimic din ce spunea Luxiţa cu glasul ei fornăit. Dovada că nu pricepeau o avusese o dată când unchiu-său Mitică o sărutase şi-i spusese că lui i-au plăcut de când se ştia fabulele lui La Fontaine, după ce fata recitase o poezie nemţească în care era vorba de nişte munţi troieniţi de zăpadă şi de vântul care urla printre creste. Şi când te gândeşti că Luxiţa făcuse şi ca vântul! Bine că nu-i abătuse conului Ienache să-i ia şi profesor de canto. — Dac-ar fi făcut toţi ca tine n-ar mai fi fost pe lume nici tablouri, nici muzică. — Şi crezi că pe ăia care au făcut tablouri şi muzică i-a pus tatăl lor sau guvernanta să picteze şi să cânte cu de-a sila? — Omul trebui’ să aibă voinţă, fără voinţă nu faci nimic în viaţă, zicea conul Ienache, cu glas domol, pe un ton de filosofie adâncă, neprea având argumente cu care să-şi convingă odrasla dacă i-ar fi răspuns direct la-ntrebare. Şi dacă nu-ncerci, de unde poţi să ştii că nu zace-n tine o pictoriţă sau o muzicantă? — Păi nu vezi c-am încercat şi că nu zace? Atunci de ce să mai bat apa-n piuă? — Chiar dacă n-ai un talent excepţional, dar tot trebui’ să ştii să pictezi şi să cânţi la piano. — Da’ eu n-am talent nici atâtica şi-mi sunt urâte amândouă ca moartea. — Dacă toate fetele de vârsta şi de categoria ta fac la fel, tu ce-ai vrea să faci? Ţi-nchipui ce-ar zice lumea dacă m-aş lua după tine? O fată are Ienache Kreţulescu şi nici ăsteia nu e-n stare să-i dea educaţie! E drept că la ce-ar fi zis lumea Luxiţa nu se gândise. — Bine, dar ştiu nemţeşte, franţuzeşte, vorbesc şi scriu fără greşeală, ştiu istorie, geografie, aritmetică, ştiinţe naturale, citesc toate cărţile pe care le comanzi dumneata… — Toate bune şi frumoase, dar în societate nu vorbeşti de istorie şi de geografie şi nici de hipopotami, în societate cânţi la piano, faci conversaţie. — Eu am să fac conversaţie, se agăţase Luxiţa de această posibilitate nesperată. — Nu-i de-ajuns. Nu poţi să n-ai în casă măcar un tablou-două, făcute de mâna ta. — Bunica şi mama n-au făcut tablouri, nu? — Pe vremea lor nu era moda. Cucoanele nu-ncepuseră să picteze; ele-şi treceau vremea cu broderia şi cu croşetul. Alte două ocupaţii după care Luxiţa nu se prăpădea. Ei îi plăcea să-nveţe tot ce-nvăţase fräulein la şcoala ei în Elveţia, să citească despre Napoleon, despre Alexandru Machedon, despre regi şi-mpăraţi, romanele franţuzoaicei George Sand şi tot felul de cărţi pe care le putea citi franţuzeşte şi nemţeşte. Şi erau atâtea lucruri care-i plăceau Luxiţei. Îi plăcea să-ngrijească florile, ştia să le răsădească şi să le-nmulţească, ştia ce trebuie să faci ca un pom să n-aibă omizi şi să dea fructe bune, ştia să-ngrijească toate dobitoacele din curte, gătea şi făcea dulceţuri la fel de bine ca Fira. Dar mai mult ca orice îi plăcea să călărească şi să-noate, apucături de băieţoi, pe care nimeni nu le-avusese-n neam şi care-l făceau pe conul Ienache să strâmbe din nas, deşi nu-ncerca s-o oprească de la aceste fantezii, gândindu-se că erau folositoare pentru sănătate. Pe lângă-not şi călărie, Luxiţa se dădea şi cu patinele şi cu schiurile. Aplecarea fetei către sport, plăcerea pentru viaţa-n aer liber fuseseră-ncurajate de guvernantă, fericită că în ţara asta depărtată, unde şi-n societatea aleasă domneau nişte principii de educaţie învechite cu o sută de ani faţă de Europa (prin Europa, fräulein înţelegând Apusul continentului), în ţara asta găsise un copil receptiv la concepţiile civilizate cu privire la educaţia intelectuală şi fizică a unei tinere domnişoare. Fräulein, fiică de pastor protestant, urmase o şcoală de stat în care se dădea o-nvăţătură folositoare pentru viaţa de fiecare zi, eliminând pe cât îngăduiau prejudecăţile epocii, pudibonderia educaţiei din pensioanele călugăriţelor catolice, unde se evitau toate subiectele inconvenants, domnişoarele având, la sfârşitul unei asemenea şcoli, o educaţie folositoare mai mult pentru viaţa de heruvim decât pentru cea terestră. Despre om, privit biologic, în asemenea şcoli nu se dădea nicio explicaţie, preferându-se ca domnişoarele să creadă, până la proba contrară, în apariţia copiilor prin intervenţia berzei şi-a foilor de varză. În sinea lui, conul Ienache era convins că elveţianca îi dăduse Luxiţei o educaţie cu care să se descurce-n viaţă, potrivită cu firea fără fandoseli a fetei, o educaţie cu care să nu moară de foame cum ar fi spus cineva din altă categorie socială decât conul Ienache, acolo unde problema existenţei n-avea doar un aspect moral. — De ce vii, Luxiţă mamă, la bucătărie, ce nevoie ai? Că de slugi, slavă Domnului, n-ai să duci lipsă când ăi fi la casa ta, îi spunea Fira. — Îmi place-n bucătărie. Îmi place mai ales cum miroase. Şi să ştii că n-am de gând să umplu casa cu slugi. Am să-mi iau doi oameni credincioşi, ca dumneata şi ca Gore, şi-atât. Am şi eu mâini şi picioare. — Da, mamă, dar o cucoană nu trebui’ să facă treabă. Coana Agripina, maică-ta, Dumnezeu s-o odihnească, nici nu călca prin bucătărie. — Mie-mi place să-mi vâr nasu-n toate. Conului Ienache nu prea-i plăcea vârâtul ăsta al fie-sii în toate cele. N-avea decât să stea cât îi poftea inima la bucătărie, dar să-i fi lăsat lui hârtiile şi registrele-n pace. O apucase-ntr-o zi un chef mare să facă ordine-n toată casa. Îi luase de mânecă pe Gore, pe Fira şi pe fräulein, scuturaseră, dereticaseră, frecaseră lămpile şi argintăria cu oţet şi cu sare, şterseseră candelabrul din salon, cristal cu cristal, schimbaseră locul mobilelor prin casă, făcuseră totul să lucească de parcă s-ar fi pregătit de-un mare eveniment. Toate astea-ar fi fost bune şi frumoase dacă Luxiţei, prin al cărei cap treceau câte şi mai câte, nu i-ar fi venit ideea să facă mare curăţenie şi-n biroul conului Ienache, unde nu intra nimeni afară de dumnealui şi încă şi dumnealui din ce în ce mai rar. Conul Ienache se-mpotrivise cât putuse, cu vorba, fireşte, fiindcă mâna asupra Luxiţei n-o ridicase niciodată. — Te-mpotriveşti să-ţi fac curat în birou de parc-ai avea ascuns acolo un mort. De-abia la câtva timp după ce făcuse Luxiţa transformările amintite pricepuse conul Ienache că toată zarva nu fusese decât un pretext bine ticluit ca fata să poată pune mâna pe cheia biroului. Totuşi, conul Ienache nu-şi închipuise că Luxiţa avea să-mpingă atât de departe gluma şi să-i verifice registrele. Asta chiar nu-şi închipuise. După ce le cercetase din scoarţă-n scoarţă i se-nfăţişase-ntunecată şi, cu-o privire rău-prevestitoare, se-nfipsese-naintea lui şi-i întinsese o foaie de hârtie, pe care erau scrise câteva scăderi şi câteva adunări. — Dumneata citeşti vreodată registrele astea pe care le ţine Ghiţă? — Le citesc, sigur că le citesc, răspunsese conul Ienache, cu gura moale. — Da? Bine! Dacă zici că le citeşti, că de controlat, Dumnezeu cu mila, dacă zici că le citeşti, cum de n-ai băgat de seamă că administratorul te trage pe sfoară? Şi-un orb ar vedea. — Ce ţi-a venit, Luxiţo? zisese conul Ienache alarmat, văzând că fata descoperise ce ştia toată lumea. Nici vorbă de-aşa ceva, cum o să mă-nşele el pe mine. — Iac-aşa, bine, cum se-nşeală. Să-l dai afară numaidecât! — Cum să fac una ca asta? Cine să vadă de pământ şi de pădure? — Dumneata. — Eu? Dar ce, eu pot? Păcatele mele, că de-abia mă mişc de bolnav ce sunt. — De gras ce eşti, nu de bolnav. Fata însoţise vorbele cu-o uitătură veninoasă şi plină de dispreţ, pentru care poate că şi conul Ienache, cât era de mototol, dac-ar fi fost mai sprinten, i-ar fi ars două perechi de palme. În locul palmelor pe care i le arsese-n gând, conul Ienache dăduse drumul unui glas şi mai spăşit. — Şi dacă-l dau afară, pe cine s-aduc în loc? — N-ai avea nevoie s-aduci pe nimeni dac-ai vedea dumneata de-avere; aşa cum trebuie. Pe cine s-aduci? Pe altul. — Eşti copil şi nu-ţi dai seama că tot mai bine e cu unul sătul decât cu unul flămând, care ne-ar păpa mai rău ca ăsta. — Eu dac-aş fi-n locul dumitale… — Ce-ai face? — N-aş lăsa pe altul să-şi vâre lingura-n strachina mea. — Bine, tată, poate mi-o da Ăl-de-sus zile să te văd măritată şi să văd şi eu cum ai s-administrezi tu cu bărbatu-tău. — Cum am s-administrez eu. Fiindcă averea mea eu am să mi-o administrez. Din ziua-aceea, conul Ienache se simţea umilit şi coborât în ochii fiică-sii ca şi când pe el l-ar fi prins cu ocaua mică. Şi de fapt îl prinsese, căci ce altceva era să te ştii furat, iar din lene şi din comoditate să-nchizi ochii şi hoţul să te creadă nu numai o otreapă dar şi-un nătărău? Ghiţă, administratorul, îl anunţase pe conul Ienache c-avea de gând să-nceapă tăiatul unui parchet de vreo sută de pogoane din pădurea bătrână. Totul era aranjat, negustorul de cherestea avea să se prezinte cu banii-n duminica următoare. Luxiţa, care-acuma nu se mişca de lângă taică-său ori de câte ori apărea Ghiţă, administratorul, îl întrebase pe-acesta din urmă de ce nu se arătase negustorul la conac. Conul Ienache se uitase la Ghiţă cu-o privire care-i cerea iertare pentru întrebarea asta nelalocul ei. Încurajat de privirea boierului, Ghiţă se făcuse că n-aude. — Domnule Ghiţă, te-am întrebat de ce n-a venit negustorul aici, să vorbească şi cu noi. — Păi ce nevoie era, domnişoară? — Era. — Păi da’ pân-acu’, ce, n-am mai tăiat pădure? Boierul şi-a luat banii şi n-a fost nicio supărare. — A luat ce i-ai dat dumneata. — Vai de mine, coane Ienache, dac-aşa am ajuns, după douăzeci de ani de când vă văd de-avere, dac-am ajuns să-şi bată joc de mine un copil, eu, coane Ienache, vă spun să vă găsiţi alt om. — Aşa i-am spus şi eu tatei. Să-şi găsească alt om, că dumneata-l furi cât poţi. Am controlat registrele, foaie cu foaie. Luxiţa scosese hârtia cu socotelile din corsajul de catifea oranj. Eu aşa i-am spus, dar dumnealui a zis că mai bine cu dumneata care eşti sătul decât cu altul flămând. Văzând Ghiţă că boierul se uită speriat, dar nu scoate o vorbă şi dându-şi seama că frâul, chiar dacă nu-l luase, n-avea să treacă mult şi tot avea să-l ia-n mână urâta asta slabă, a dracului şi neagră, o lăsase mai moale. — Vai de mine, domnişoară, să n-o luăm aşa. Eu care v-am servit cu credinţă. — Să trecem mai departe… — Bine, domnişoară, dacă aşa vi-i voia, vin cu negustorul aici. — Să vii neapărat. Luxiţa îl dusese pe Ghiţă până la uşă ca să fie sigură că nu-i mai împuie capul conului Ienache, care, uimit cum era, ar fi fost în stare să strice efectul produs de ea asupra pungaşului de administrator. A doua zi, Luxiţa se urcase-n trăsură, cu fräulein şi cu Gore, şi-o pornise la oraş după delicatese şi după nişte lucruri de-mbrăcăminte pentru sezonul de toamnă. Înainte de-a face orice fel de cumpărături, Luxiţa bătuse cinci-şase depozite mari de cherestea şi-şi notase-n carnet, cu creionul de aur moştenit de la răposata mamă-sa, pe care-l ţinea totdeauna la cingătoare, îşi notase preţurile mărfurilor din depozite. Acum n-avea decât să vină cherestegiul care voia să cumpere parchetul lor de pădure. De-aici înainte, conul Ienache n-avea decât să stea şi să dospească, dacă de-asemenea părinte-i făcuse Dumnezeu parte. De primăvara până toamna, domnişoara Luxiţa nu se dădea jos de pe cal, străbătând pădurea de-o mie de pogoane în lung şi-n lat, dând roată şi pe la grădini şi prin vii. La paisprezece ani câţi avea – nimănui nu-i venea să creadă, însă numai atâţia avea – toată lumea, în frunte cu Ghiţă, administratorul, învăţase că ea era stăpâna. — Nu i-o fi, oameni buni, frică să umble-aşa numai cu Gore lângă ea? — Nu-i e, că are două pistoale la brâu cu care-ţi ia şi frunza-n zbor. Deşi umbla-narmată ca Iancu Jianu şi era bărbătoasă şi colţoasă, lumea nu fugea de ea. Domnişoara Luxiţa vorbea cu toţi, nu se ţinea cu nasul pe sus, mânca şi bea-n casa oricui, îngrijea vitele bolnave din sat cu-nvăţătura dobândită de la nemţoaica ei şi din cărţi, şi cu toate că dacă-l ascultai pe Ghiţă, administratorul, ai fi zis că e cea mai zgârcită făptură de pe faţa pământului, domnişoara ştia să fie şi darnică. Fira şi Gore umblau îmbrăcaţi ca nişte boieri şi duceau trai nu glumă, fiindcă la conul Ienache în casă domnişoara nu lăsa să se facă două rânduri de mâncare; ce mâncau boierii mâncau şi slugile. La 23 iunie, de ziua răposatei coane Agripina, domnişoara făcea praznic în curtea bisericii şi dădea de sufletul moartei o basma şi-o bundiţă de oaie femeilor din sat, iar bărbaţilor câte-o pereche de ghete. În timpul prăşitului şi-al seceratului, se urca-n trăsură cu Gore şi le ducea oamenilor pe câmp butoiaşul cu ţuică şi pâine caldă coaptă de Fira. Citise, româneşte şi franţuzeşte, o groază de lucruri despre mizeria ţărănimii în regatul României şi-n alte ţări, dar nimic nu era mai convingător decât ce se putea vedea la marginea satului, de unde pornea pădurea şi moşia lor. Era pământ sărac de jur-împrejur şi-o lume care de-abia-şi ducea zilele. După ce se-ntorcea din câte o casă, unde fusese poftită să bea doar apă rece de multe ori, când se vedea la conac, Luxiţei i se părea că intră-n altă lume. Nu-i venea să creadă că pe jos erau covoare, că-n paturi erau plăpumi cu feţe de atlaz şi că n-avea decât să deschidă uşa cămării şi să-ntindă mâna ca să dea de bunătăţi pe care alţii nici după nume nu le ştiau. În puţinele rânduri când o-nsoţise pe Luxiţa în sat şi intrase în câte un bordei ţărănesc, fräulein se frecase la ochi crezând că visează. — Louxitz, ce n’est pas croyable! — Mais si, mais si. — Et les gens riches, qu’est-ce qu’ils font contre cela? — Ils s’empiffrent, jouent aux cartes, courent les putains, voilà! — Louxitz! Mon Dieu! Où avez-vous pris ces mots innommables? şi fräulein roşise până-n albul ochilor. — Dans Lesage et dans le duc de Saint-Simon.[1] Luxiţa roşise şi ea. O luase gura pe dinainte. Îi părea foarte rău c-o făcuse pe fräulein să se ruşineze, pe iubita ei fräulein, o fiinţă decentă şi curată ca o bucată de caş proaspăt. Româneşte, Luxiţa avea un vocabular colorat, slobod şi potrivit cu subiectul. Departe de ea gândul să şocheze pe cineva, dar nici să se ia după sclifositele alea de verişoare-ale ei care veneau o lună vara la moşie, vorbind numai franţuzeşte-ntre ele, ca să lase slugile cu gura-căscată şi ca să-şi arate cât sunt de deştepte. Ea, când vorbea româneşte, cu excepţia regulilor gramaticale, pe care le respecta, vorbea ca orice ţăran din sat, modelele ei cele mai apropiate fiind Fira şi Gore, cu care stătea la taclale ceasuri întregi. Cu taică-său, între patru ochi, vorbea numai româneşte. Îi venea să râdă de conul Ienache, cu grecismele lui moştenite de la nevastă-sa dintâi, de la mamă-sa şi de la bunică-sa, şi cu franţuzismele de care nu se putea dezbăra, oricâte zâmbete îi stârnea fiică-sii. Conul Ienache făcuse la Paris patru ani de studii în drept şi-n ştiinţe sociale şi economice, întorcându-se de-acolo cu cinci cufere de cărţi, cu-o jartieră bleu-marine garnisită cu trandafiraşi galbeni, vorbind impecabil franţuzeşte, rulând r-urile ca un parizian autentic. Toate aceste inestimabile valori dobândite-n străinătate, în afară de care şi-o nepotolită nostalgie a cheiurilor Senei, îl dispensaseră de obţinerea unei diplome, care de altminteri nu i-ar fi folosit la nimic în raporturile cu Ghiţă, administratorul. Coana Catiţa Kreţulescu se consolase de averea pe care i-o păpase feciorul la franţuji, cu ştiinţa şi cu-ngăduinţa dumneaei, că un copil avea şi-nţelegea să-l ştie-n rând cu cei de-o seamă cu el. Se consolase mai ales pentru că feciorul, aflându-se la Paris în ’48, în inima revoluţiei, avusese destulă minte să rămână acolo să se uite cu ochi de străin la cele ce se petreceau în ţară străină şi să nu vină-n ţara lui să se-amestece-n zavera aceea fără niciun Dumnezeu, în care feciori de boieri se zăltaseră împotriva boierilor, vrând să răstoarne ei lumea, ca până la urmă să putrezească-n apă de vii, prăpădindu-şi tinereţile-n temniţele domniei. Destul îi fusese ei, sărmana, că nu mai avusese nici zi, nici noapte, din iunie până-n septembrie, de spaimă de ce se petrecea pe uliţi, de frică ba că vine Soliman, ba că pleacă Soliman, ba că vin unii, ba că vin alţii, până venise-n sfârşit Fuad Efendi-n 13 septembrie, de făcuse regulă cu ăi zvânturaţi, «tot turcul săracul». Ziua tremura şi noaptea scria scrisori; îi scria feciorului, îndemnându-l să-şi vază de-nvăţăturile lui şi să nu intrigărească nici cu franţujii, nici cu simpatrioţii lui români, că faţa lumii dac-avea de gând să se schimbe se putea schimba şi fără să pună el mâna, să-i lase pe alţii să-şi părăduiască ştiinţa şi averea cu gazete-n care să spună Evropei păsurile neamului de la Dunăre. Când îl văzuse pe Ienache acasă, teafăr şi curat, nededat cu zavergiii, uitase de patalamalele lipsă din bagajele feciorului şi de paralele duse pe apa-sâmbetei. La urma urmei, feciorul ei era boier şi n-avea nevoie de patalamale, bune doar pentru cine umbla după vreo slujbă la stăpânire, slujbele fiind făcute pentru târgoveţi şi pentru boieri scăpătaţi cu totul şi care nu izbuteau să se pună pe picioare printr-o căsătorie avantajoasă. În 1852, în ianuarie, după ce-şi petrecuse un ultim réveillon în sânul civilizaţiei, Ienache se-ntorsese la patria-mumă cu moartea-n suflet, adus de găurile din bugetul coanei Catiţa, manifestate printr-o restrângere considerabilă a moşiilor rămase la moartea răposatului ei bărbat. Trezită brusc şi cuprinsă de panică, îşi chemase fecioru-napoi nevrând s-ajungă la bătrâneţe pe la uşile altora; era hotărâtă să-şi păstreze cu dinţii conacul, trăsura, două-trei slugi pe lângă ea şi cele câteva bijuterii de care-o legau amintiri, salvate ca prin minune de la studiile feciorului; studiile astea se desfăşuraseră, la-nceput, în rând cu studenţii care-nvăţau, dornici să-şi facă un drum în lume, plini de ambiţii ştiinţifice şi umaniste; felul acesta de viaţă, pigmentată cu aventuri rezonabile, cu ucenice mărunte, fără pretenţii şi duioase la suflet, ca-n melodrame, începuse destul de curând să i se pară fad, lipsit de imprevizibil. Deşi n-avea o fire năbădăioasă, tânărul Ienache Kreţulescu jinduia după un trai care să-l facă să uite complet viaţa cumpătată de-acasă, de băiat crescut în fustele mă-sii şi-a numeroase mătuşi, văduve sau fete bătrâne. Dorea ceva inedit şi palpitant, care nu-ntârziase să i se-arate-n persoana unei dansatoare de variété, foarte la modă pe vremea-aceea, în Oraşul-lumină, întreţinută de-un bancher respectabil ca vârstă, om cu judecată, care considera infidelităţile de inimă ale domnişoarei Marie-José, Marijó pentru intimi, toane copilăreşti, ştiind că niciunul dintre fluturaşii de passage[2] nu-l  putea detrona pe el, monarh absolut în viaţa protejatei sale. Ienache era sedus de ambianţa de lux şi de rafinament din hotelul domnişoarei Marie-José, de toaletele şi de bijuteriile-acestei minunate făpturi, de desuurile ei care-ţi dădeau ameţeală, de supeurile pe care le oferea după spectacole, de conversaţiile cu bancherul, om spiritual şi umblat, plin de bun-simţ ca toată rasa lui care trăia de două mii de ani răspândită-n lume, într-un exil ce-i adusese putere şi-nţelepciune.   [1] — Luxiţo, e de necrezut! — Ba da, ba da. — Şi bogaţii, ei ce fac pentru ca să-ndrepte lucrurile? — Se ghiftuiesc, bat cărţile, umblă după ştoarfe, asta fac! — Luxiţo! Dumnezeule! Unde-ai dat peste cuvintele astea-ngrozitoare?… — În Lesage şi-n ducele de Saint-Simon.   [2] Trecători.    

Crai de tobă ♦ E timpul timp şi este şi un timp al fiecăruia. Ultimul are şi început şi sfârşit. Pentru om – măcar aşa ne-nchipuim, adică doar pentru om – există o singură certitudine: sfârşitul. Toate fiinţele-şi simt şi îşi presimt sfârşitul: doar că nu-l cunosc de la-nceputul vieţii. Sau măcar asta credem noi oamenii. Oricât te-ai considera de pregătit pentru el, nu eşti. Fiindcă altminteri ar trebui să-l priveşti ca traversatul de pe un trotuar pe cel de vizavi. Pe măsură ce îmbătrâneşti îţi vin în minte pe negândite întâmplări din trecut, fără nicio legătură cu vreun fapt al prezentului, care este şi el trecutul de mâine. Trecut şi iară trecut, adesea plin de regrete şi de-nvinuiri faţă de tine însuţi, faţă de alţii. Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dacă ştiu să-i preţuiască frumuseţea şi mai întâi dacă ştiu ce e aceea frumuseţe. E atât de variată ideea despre frumuseţe: unii preţuiesc numai bunurile materiale şi satisfacţiile pe care ţi le oferă ele, alţii caută frumuseţea în cât mai multă cunoaştere. După o viaţă de om, mă-ntreb dacă frumuseţea este echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu este echivalent cu fericirea, în faţa frumuseţii poţi să fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumuseţea, fie a naturii, fie a fiinţelor, fie a creaţiilor acestora, mai mult te uimeşte. O colegă mi-a lăsat moştenire, când a plecat definitiv în Australia, un pick-up şi treizeci de discuri: muzică simfonică. N-am ascultat niciodată concertul de vioară de Mendelssohn-Bartholdy fără să plâng. Ca şi când aş fi vărsat din mine un sac de durere. Nu ştiu de ce îmi aflu toată viaţa în concertul ăsta. Ce să fi avut Mendelssohn-Bartholdy cu-o amărâtă de ţărancă din inima Olteniei? Cine-ştie-ce dureri s-or fi prelins şi din sufletul lui în acest concert… «Viaţa» – cum zicea Maica – «pentru unii e miere, pentru alţii – fiere». Şi mai zicea: «Maică, eu ştiu două feluri de oameni: unora le pare rău că mor, alţii-şi doresc moartea ca pe o izbăvire… Ciobăneştilor ce le lipseşte? Au suta de pogoane, pământ ca alifia, casă cuprinsă, acareturi, trăsură, cai de le sclipeşte părul ca argintul viu şi Florina lu’ Ciobănescu îmi spune azi săptămâna, când a murit tuşă-sa Mariţa, „mai bine muream eu”. „Da’ de ce, Florino, ce-ţi lipseşte?”. Nu mi-a răspuns, da’ a făcut din mână a pagubă». Maica nu se plângea niciodată de nimic. Nici când Taica-i trăgea la măsea; atunci se-mbuna şi ne povestea din moşi-strămoşi şi tot ce-nvăţase el la şcoală cu Domnul şi cu Doamna – «ăia dascăli» – până adormeam pe scaun şi dădeam cu nasul de pământ; nici când, treaz, era numai un pufnet şi-un bufnet, că nu ştiam, eu şi cu Gelu, frate-meu, pe unde să ne-ascundem, fiindcă nimic din ce făceam nu era bun. Numai săraca Maica se făcea că nu-l aude. El zicea, ea îşi vedea de treburi, cu un chip ca de piatră. Când aveam eu zece ani, ea avea douăzeci şi opt: slabă, uscată, cu-o faţă trasă, cu pielea-ntinsă pe oase şi cu-o amărăciune în ochi, amărăciune care-avea să se stingă odată cu ea. «Maică, matale de ce nu spui nimic când te face proastă; şi te face una-două?». «Cui să-i spui, maică? Nu te poţi lua de piept cu soarta. Acasă, la alde maica şi-alde taica, tot aşa era. Aşteptam să plec de lângă ei că mi-o fi şi mie mai bine. Da’ n-a fost să fie… Voi, maică, tu şi cu frate-tău, învăţaţi şi plecaţi la oraş să vă câştigaţi pâinea şi să nu mai daţi cu sapa. Şi să scăpaţi…». «Şi matale?». «Când mi-o veni rândul, o să plec şi eu în deal», şi arăta cu mâna spre cimitir, în glasul Maicăi nimic nu suna tragic sau cu ton de revoltă. Pe mine şi pe frate-meu nu ne certa niciodată, orice prostie-am fi făcut. Ne privea doar cu ochii ei împietriţi în tristeţe şi-nţelegeam că ne socotea boroboaţele ca făcând parte din acelaşi răboj pe care era însemnată soarta ei fără noroc. «Maică, te-ai bucurat când ne-ai făcut pe noi, pe Gelu şi pe mine?». «Nu-mi aduc aminte să mă fi bucurat. Da’ m-am simţit în rândul lumii. Dacă-i e dat omului să aibă copii, aveam şi eu copii. Eram în rând cu lumea, da’ de bucurat…». «Nu ţi-ai pus nicio nădejde-n noi?». «Nu-mi pun nădejde-n nimic. Tot cu sapa o să dau pân’ mi-o ieşi sufletul şi ce s-a stins aici» – şi arăta spre inimă – «nu-l mai aprinde nimeni. Dacă vrea să-mi dea şi mie soarta ceva bun, apăi atunci să vă ştiu că trăiţi mai uşor decât mine. Atâta». O vară-ntreagă bătuse la chirpici pentru ca să le facă un grajd ca lumea boilor, vacii, ălor trei oi, şi cocină porcului. Multe vorbe urâte, multe uşi trântite, gata să iasă din ţâţâni îndurase Maica şi pentru vite şi pentru noi. Miloasă, Maica o mulgea pe Joiana cât să ne umplem strachina mare de lapte – masa noastră de seară – lăsându-i lapte viţelului să sugă şi el de la ţâţele maică-sii, ca orice făptură. La fel şi mieilor; şi după ce începeau să pască le mai lăsa lapte-n ugerul oilor. Dacă vitele, oile şi porcul ar fi putut trăi doar cu iarbă şi cu apă, Taicăi i s-ar fi părut firesc. Totul era să-şi ţină zilele. Iar nouă ne număra orice-mbucătură. O singură dată să fi luat o lingură mai mult decât el şi-ţi dădea una peste mână. Maica şi Florei, mă-ntreb cum îşi ţineau zilele: Maica lua şi ea o lingură-două din laptele cu mămăligă, iar lui Florei îi aduna firimiturile de pe masă, i le tăvălea prin strachina unde fusese lapte şi dacă izbutea să mai dosească un boţ de mămăligă, iar vara câte un porumb, i le dădea şi pe astea. Florei trăia ca mai toţi câinii din sat. Nu era de mirare că se duceau toţi pe câmp şi mâncau boabele de porumb de pe ştiulete până-l lăsau gol. De multe ori mă-ntrebam, acasă la părinţi, câtă lume în satul nostru o fi mâncat pe săturate. Mă-ntreb şi-acum: în general, câţi oameni mănâncă pe săturate? Nu pun la socoteală calitatea mâncării, plăcerea pe care ţi-o poate produce. Mă-ntreb: câtă lume mănâncă pe săturate? Şi nu din motive de păstrare a siluetei şi de scădere a colesterolului. Toată copilăria, toată adolescenţa şi prima primă tinereţe, până să «ies pe leafă», mi-am dorit să mănânc pe săturate, bun-rău, dar să-mi simt burta plină. Asta-şi dorea şi frate-meu. «Soru-meo, când oi avea eu bani, am să mănânc singur o găină-ntreagă. Da-n ţest, ca ai lui Ciobănescu». Găină-n ţest n-am mâncat niciodată acasă la părinţi. De Sântă Măria-mare, dintr-o găină făcea Maica o oală de ciorbă acrită cu aguridă. Maica mânca ghearele şi, dacă mai apuca, şi gâtul şi capul găinii. «Mănâncă, Maică, şi matale, o bucăţică mai ca lumea», ziceam eu şi-i împingeam cu lingura o aripă sau târtiţa. «Lasă, Adelino, maică, să vă săturaţi voi, că pân’ la lăsata-secului alta nu mai tăiem». «De unde să tăiem, fa, că n-om fi niscaiva boieri», se repezea Taica, pus pe ceartă ca de obicei. «Câtă lume-n satu-ăsta mănâncă mai bine decât tine? Bă» – ni se adresa el, mie şi lui Gelu, frate-meu – «dacă vreţi să mâncaţi mai bine, mâncaţi acuma cartea, ca să vă faceţi un rost la oraş şi să nu rămâneţi proşti ca mă-ta, de nu ştie nici să se iscălească. Nu vă faceţi griji de ce mănâncă mă-ta. Tot slabă rămâne de parcă ară dracu-n plug cu ea. Aşa le e tot neamul». Obrazul Maicăi rămânea ca de piatră. Lua repede un ardei iute şi muşca din el, ca să pară că lacrimile i se trăgeau din iuţeala ardeiului. Repede ieşea din casă cu strachina de oase pentru Florei, ca să ştie şi el că era sărbătoare. Florei, învăţat să trăiască din te-miri-ce şi-mai-nimic – la fel cu noi, stăpânii lui – îşi chivernisea oasele, în aşa fel, ca să-l ţină cât mai mult. Mânca două-trei, apoi îşi lăsa capul într-o parte, le cântărea din ochi şi le-ngropa cât mai adânc, păzind cu grijă locul până ce mânca şi ultimul oscior din găina de praznic. Pe Taica îl chema Vasile, pe Maica – Maria, pe frate-meu – Gelu (şi-n acte), iar pe mine – Argentina! De când era Brăteasa pe lume, satul nostru, asemenea nume nu pomenise. Povestea Taica, de câte ori îi trăgea la măsea, cum se-nchinase notarul nostru, Gicu al lui Petculeaţă, când auzise numele ăsta. «Bă, băiete, tu eşti sigur că nu visezi? Unde-ai mai auzit tu de vreo creştină a lui Dumnezeu s-o cheme-aşa?». «Taci, bă, din gură. Aşa o cheamă pe naşa fetei. Nevastă de colonel, bă, nu fitecine». Pe naşa mea, nevastă de colonel, ce e drept, o chema Adelina. Taica, luat cu «duda», uitase cum o chema şi a potrivit-o: «Ardelina… Ardentina… Argentina!». În actul de naştere mă numesc Boboc Argentina, în cel de botez – Adelina. Pe vremea când m-am născut eu, în 1932, preotul nu cerea certificatul de naştere al celui ce urma să fie trecut în rândul creştinilor. Până am mers la şcoală nici n-am ştiut că mă chemam Argentina. Toată lumea mă ştia de Adelina. În sat, până am terminat patru clase, doar învăţătoarea, doamna Suciu, de prin Mărginimea Sibiului de felul ei, îmi spunea ca-n catalog: Argentina. De când am început cât de cât să judec, mi-am dat seama că părinţii mei erau unul pentru altul doi străini care trăiau sub acelaşi acoperiş, care munceau împreună ca să aibă ce mânca şi cu ce să-şi hrănească şi copiii. Taica, fire nestăpânită, ar fi avut nevoie de-o femeie care să-i ţină piept, una cu limba despicată, nu de mucenica de Maica, învăţată doar să-şi înghită vorbele, de-ai fi crezut-o mută, gângavă sau proastă. Aceşti oameni, despărţiţi de-o prăpastie, aveau o singură părere comună: să ne vadă pe noi, copiii lor, câştigându-ne pâinea la oraş. Aveam şi-un exemplu de felul cum puteai trăi la oraş, fără să fii buricul-pământului: o soră mai mare a Maicăi, dada Miţa, era măritată la Craiova cu un mecanic de locomotivă, neica Ionel, văr de-al doilea cu Taica. Aveau doi băieţi la liceu. N-o duceau boiereşte, dar nici de foame nu răbdau; aveau radio, electrică, apă la cişmea, se duceau o dată pe săptămână la cinematograf. Dada Miţa, iute şi-nvăţată cu munca, dimineaţa termina treburile casei, iar după-amiezele îi trăgea un pui de somn; pe urmă se-aşternea la taifas cu vecinele pe bancă-n faţa porţii, în timp ce mâinile nu-i stăteau o clipă: cârpea, cosea, făcea, pe bani, macrameuri, goblenuri, draperii pe etamină, cu lânuri colorate, cum era moda la oraş; învăţase să coase şi haine bărbăteşti, de dragul unei maşini „Singer”, luată-n rate. Maşina făcea şi broderii. Dada Miţa umbla-mbrăcată ca la oraş, avea chiar şi pălărie pentru mers la biserică ori pe la vreo cununie prin mahala. Când am ajuns, Gelu şi cu mine, la liceu la Craiova, şi ne luau duminica la ei la masă, am înţeles că dadei Miţa se cuvenea să-i spunem tanti, neicăi Ionel – unchiule, iar verişorilor noştri – pe nume, Vali şi Gabi, de la Valentin şi Gabriel – şi nu vărule, vere, cum ne ziceam cu verişorii noştri din sat.   ♦   Când aveam s-ajungem la oraş, eu şi cu Gelu, de multe aveam să ne mirăm. Aveam s-aflăm că oamenii-şi sărbătoreau ziua de naştere, ca şi pe-a numelui de botez, că de zilele astea se făceau şi se primeau daruri; că în case procopsite se-mpodobea de Crăciun brad, cu globuri colorate, cu bomboane-nvelite-n hârtii sclipitoare sau în foiţe argintii şi aurii; că erau oameni cu avere, care mâncau lucruri despre care noi nici n-auzisem. Taica povestea câte şi mai câte de pe vremea când fusese el ordonanţă la colonelul Georges Iamandi, însă nouă pe-o ureche ne intra, pe alta ne ieşea. Mi-aduc aminte că Maica întrebase doar: «Ce nume e ăsta Jorj?». «Cică ar fi „Gheorghe” pe franţuzeşte, de se scrie „Georges”»; şi spre convingere ne arăta un cartonaş – cartă de vizită – pe care, cu litere de tipar erau trecute numele domnului colonel şi al nevesti-sii, naşa mea, Adelina. Şi Taica încheia orice povestire de pe vremea petrecută în casa colonelului cu vorbele: «Ce ştim noi, ţărani proşti?!». Chiar, ce era să ştim? Ce trăiam şi ce vedeam. Şi ce să fi văzut într-un sat sărac, de nisipuri, unde cu spor creşteau doar pepenii şi lubeniţele (cărora în alte părţi, lumea le spune pepeni verzi)? Tot anul, noi, copiii, aşteptam luna august când era toiul lubeniţelor, ca să luăm de pe unde se nimerea câte una coaptă, s-o tăiem cu briceagul, ori să dăm cu ea de pământ, dacă n-aveam briceag, s-o spargem şi mai întâi să-i împărţim frăţeşte bulbucul, partea din mijloc, a mai dulce, apoi s-o mâncăm până la coajă. În fine să ne simţim şi noi o dată burţile pline. Când am ajuns la liceu, la internat, multe fete se plângeau că mâncarea nu era nici gustoasă, nici variată. Mie una mi se părea că-l apucasem pe Dumnezeu de amândouă picioarele: în viaţa mea, până la unsprezece ani, când am intrat bursieră – la „Elena Cuza”, liceu de renume din Craiova – nu văzusem zahăr, nu băusem lapte cu cicoare – zis cafea cu lapte – nu băusem ceai, nu mâncasem marmeladă şi nici trei mese pe zi îndestulătoare, chiar de n-or fi fost ele ca la „Minerva” – cel mai luxos restaurant din oraş. Internele, care plăteau, îşi aduceau de-acasă cearşafuri, pernă, feţe de pernă, plapumă şi alimente, potrivit unei liste care se tot lungise îndată ce pornise războiul. Şi dacă nu mi-ar fi convenit ceva, tot n-aş fi cutezat să ridic glas, eu care învăţam pe pomana Statului. Doamna Seciu ne-nvăţase carte cum trebuia. De la dânsa aflasem că «pin» era «prin», că «şuşaua» era «şosea», că nu despre orice se putea spune «amară», ci potrivit numărului şi genului – «amar, amară, amari, amare»; şi câte şi mai câte, care mă făcuseră în stare s-ajung bursieră la liceu. Înainte de-a ne-nscrie la examenul de admitere, Taica îi rugase pe domnul colonel Iamandi şi pe doamna colonel, profesoară de română şi de latină, să-şi dea cu părerea dacă Gelu şi cu mine făcea să-ncercăm la nişte licee de mâna-ntâi ori să mergem la ceva mai jos – Gelu pe la şcoala de meserii, eu la şcoala de menaj. Doamna colonel, naşa, ne-a dictat nişte fraze pe care le ţin minte şi-n ziua de azi: «Duce-m’aş şi m’aş tot duce. Aplecându-mă’n pădure după flori, mi-am pierdut batista. Dusu-s’a Domnul spre necredincioşi, aceştia îndoindu-se de la’nceput de faptele şi de minunile Sale ce nu s’au petrecut în faţă-le». Apoi am despărţit cuvinte-n silabe cât ţineau două foi de caiet. Ne-a ticluit şi naşul o problemă care cuprindea cele patru operaţii aritmetice. La toate ne-au dat zece amândoi. N-am spus nimănui că doamna profesoară Iamandi era naşa mea sau că verii mei, Vali şi Gabi, erau şi ei finii familiei Iamandi. Tata, care se născuse cu tălpi plate ca ursul şi din pricina asta avea mari dureri de şale încă de la tinereţe, ocrotit de colonelul Iamandi, fusese luat ca ordonanţă şi apoi scutit şi de front, în momentul când începuse războiul. Fiii colonelului şi-ai naşei se stabiliseră la Bucureşti după ce terminaseră facultatea de medicină şi, urmând exemplul părinţilor lor căsătoriţi de tineri, îndată se şi-nsuraseră: când intram eu în liceu, ei aveau fiecare câte un copil.   ♦   La ţară era prăpăd: cotele de grâu şi de porumb care se luau de la săteni, până şi de la nişte amărâţi ca noi, cu patru pogoane, aduseseră oamenii la disperare. Se-ntâmpla, şi nu o dată, ca pământul să nu dea cât cerea Statul. Ar fi trebuit să mai cumpere oamenii boabe – de unde şi de unde parale? – ca să-mplinească atât cât li se cerea. Se pregătea-n felul ăsta colectivizarea. Sătui de-atâta hărţuială, de procese de sabotaj, lăsate cu ani grei de puşcărie pentru unii mai avuţi, oamenilor le rămânea ori să-şi pună ştreangul de gât ori să treacă la colectivă. Maica şi Taica, pe care un singur gând îi unise – acela de-a ne vedea pe noi câştigându-ne pâinea la oraş – mai aflaseră un moment de înţelegere: intrarea-n colectivă de la-nceputul începutului, tot de dragul nostru, al copiilor, care altfel am fi riscat să ne pierdem bursele, ceea ce ar fi-nsemnat «adio, şcoală» şi întorsul la sapă. Eleve bune părăsiseră internatul fiindcă părinţii lor, declaraţi chiaburi, nu mai aveau bani de taxe. Începuseră oamenii maturi, chiar şi noi adolescenţii, să se uite şi să ne uităm unii la alţii bănuitori şi temători, şi să ne măsurăm fiecare vorbă. De la tanti Miţa şi de la unchiul Ionel aflam că a fost arestat cutare, că un proces al unei organizaţii «antistatale» se terminase cu pedepse de douăzeci şi cinci de ani de temniţă pentru participanţi, spre regretul asesorilor populari că legislaţia nu cuprindea pedeapsa cu moartea. Printre cei condamnaţi se afla şi tatăl a două fete, eleve strălucite la noi în liceu. Doar vârsta şi inocenţa lor cu privire la zisul complot, precum şi cumsecădenia directoarei liceului nostru le-au salvat de exmatricularea din toate şcolile. «Copii, tată, ţineţi-vă gura că nu e de glumă cu ăştia», îşi sfătuia unchiul Ionel copiii şi de asemenea pe Gelu şi pe mine. În liceul meu, câteva eleve se cocoţaseră în fruntea Uniunii Tineretului Progresist, ţinându-le la respect nu numai pe eleve dar şi pe profesoare, dintre care cele ajunse la vârsta pensiei se consideraseră fericite de-a nu se mai vedea mereu chemate la ordine şi de elevele care se plasaseră-n fruntea bucatelor şi de unele profesoare care, având de acoperit, ca mâţa, câte ceva din trecut, se repeziseră-n Partidul Comunist. Ca la toate schimbările, cine putea îşi plătea poliţele, sporite cu venin acumulat conştiincios, ca tot ce ţine de răutate pe lumea asta. Rodica Neagu, fiică de ofiţer care luptase şi-n Est şi-n Vest, devenită brusc reprezentantă a poporului muncitor, a eticii şi a echităţii comuniste, nu se lăsase până ce n-o văzuse exmatriculată din toate şcolile – fiindcă numai dintr-una ce haz ar fi avut! – pe Valentina Valerian, care n-avea altă vină afară de-aceea de-a se fi plasat ca învăţătură, cultură şi prezenţă, înaintea Rodicăi Neagu, elevă bună prin ambiţie şi prin strădanie, în urmă însă cu paşi mulţi faţă de mintea Valentinei Valerian, care brusc devenise primejdios duşman al poporului şi-al noii orânduiri. Şi cum cauzelor nedrepte mulţi li se alătură, tot U.T.C.-ul votase exmatricularea Valentinei Valerian, care trei ani avea să bată la toate uşile până să-şi dovedească nevinovăţia, fiindcă nimic nu este mai greu de demonstrat decât ceea ce n-ai făcut. Valentina Valerian se arătase întristată că numele şcolii noastre fusese schimbat din „Liceul Elena Cuza” în impersonalul „Liceu teoretic nr. 1”, îşi exprimase părerea la ora de dirigenţie, cu glas tare şi pe tonul cel mai paşnic. Când vrei să îneci un câine spui că e turbat. Vorbele acestea de bun-simţ o transformaseră brusc în exponentă a concepţiilor burghezo-moşiereşti şi suita. Eu, ca ţăranul, prudentă şi bănuitoare, tăceam ca peştele-n baltă şi mă feream de orice discuţie, mereu cu nasu-ntr-un caiet sau într-o carte. Părinţii mei intraseră-n gospodăria colectivă nesiliţi, însă ştiam ce era în sufletul lor de când rămăseseră fără car şi fără boi. Taica şedea cu zilele-n prag, răsucind ţigară după ţigară, oftând prelung, trăgându-se-ntruna de mustăţi şi uitând chiar să mai bea ţuica de dude care-i era atât de dragă. Biata Maica intra-n casă şi plângea cu suspine după sărăcia, pierdută şi-aceea; sărăcia ştiută şi moştenită, schimbată pe alta la voia preşedintelui colectivei, a brigadierilor, puşi toţi pe procopseală. Sărăcia dintâi ţinea doar de voia lui Dumnezeu. Când ajungi la cheremul oamenilor îţi vine să-ţi iei câmpii. Văzuseră cum li se duc din bătătură car, plug, grapă şi li se umpluse inima de jale; când li se luaseră boii, de s-ar fi aflat lângă o apă s-ar fi aruncat în ea, ca să nu mai ştie de nici unele. Rămăseseră amândoi în poartă ca două stane de piatră. «Ne rămase bătătura pustie», zisese Maica. «Măcar de le-ar folosi copiilor la ceva», răspunsese Taica, uitându-se-n pământ ca şi când acolo s-ar fi slobozit un mort. Fiică de ţărani colectivişti, uşor mi-aş fi aflat un loc lângă Rodica Neagu şi lângă acolitele ei. Noroc că aşa cum nu mă băgase-n seamă până la mărirea ei, Rodica nu mă băga-n seamă nici după. Ea avea grijă să se-nconjoare de colege cărora oricând să le poată dezgropa vreun mort, nu de una ca mine, săracă şi de la ţară, care odată mă puteam propti pe copitele dindărăt şi să le stric toată etica timpurilor noi, de care le era plină gura. Ţâşnea din ele etica asta ca băşicile de săpun. Ceva tulbure şi nesănătos pătrunsese între oameni: frica unuia faţă de celălalt, care cerea o permanentă supraveghere nu doar asupra vorbei, dar şi asupra unui gest, a unei priviri. Apăruseră şi «specializări» ale unor cuvinte care înainte avuseseră înţelesuri neutre, înaintea lui 1944, verbul «a interpreta», fără o determinare, se referea numai la actori, la instrumentişti, la cântăreţi; actorii interpretau sau jucau un rol, instrumentiştii şi cântăreţii executau sau interpretau o piesă muzicală. Altminteri acest verb se cerea determinat de un adverb ca «tendenţios, răuvoitor, greşit» etc. Înnoirea comunistă a vocabularului privase acest verb de orice determinant, încărcându-l cu un singur sens: a-i atribui cuiva intenţii duşmănoase la adresa noului regim. Socotind numărul de oameni băgaţi la puşcărie după instaurarea comunismului, îţi puteai da seama în ce necunoştinţă fată de acest regim se aflau românii, începând cu politicienii Ţării. Nimeni nu crezuse că un asemenea regim avea să fie altceva decât o etapă scurtă în istoria noastră, fiindcă lumea cât de cât informată nu putea concepe că Puterile Occidentale aveau să rămână impasibile faţă de soarta unei jumătăţi de Europă, cea în care ne aflam şi noi. La-nceput, lumea vorbea slobod despre ce auzea la Radio Londra şi pe la Vocea Americii. Sfârşitul lui 1947 şi abdicarea «stimulată» a Regelui fuseseră un semnal de alarmă pentru credulii de români, fără să le folosească însă la nimic, fiindcă planul bine întocmit de decapitare a vârfurilor intelectuale, politice şi a oricărui potenţial opozant faţă de regim avea să-şi urmeze nestingherit cursul. Mă miram cât de puţin informaţi despre acest regim erau unii oameni de la care ai fi avut nişte pretenţii. Taica povestea cum înaintea lui ’38, când desfiinţase Carol al II-lea Parlamentul, el, Taica, în ziua alegerilor se ducea pe câmp sau în pădure, numai ca să nu meargă la urne. Cum venea careva de pe la vreun partid să-l momească să voteze cu partidul ăla, Taica îi spunea: «Bă, băiete, eu nu vreau să mă pun bine cu nimeni, dar nici rău. Că oricine-o veni, eu tot cu sapa am să dau şi de procopsit nu mă mai procopsesc. Ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su». «De-aia nu s-a ales nimic de capu’ tău mă, Vasile. Că nu ştii s-alegi ce e bun». «De-aia», răspundea Taica, dând din cap a pagubă, lăsându-l pe agentul electoral în poartă. Alde Bîrsan, vecinii noşti, în ’44 abia-i aşteptau pe ruşi, fiindcă auzise Bîrsan că o dată cu ei avea să-nceapă o viaţă nouă pentru ţărănime, «de-o să bem şi noi cafea cu lapte, ca boierii». Când pentru cote li se lua şi pleava de pe arie, când plecau femeile de la maşina de treierat, jelindu-se ca după mort, Taica-l întrebase o dată pe Bîrsan: «Cum fu, bă, Ioniţă, cafeaua cu lapte a de dimineaţă?». Bîrsan nu mai lăsase sfânt din călindar neînjurat, ca şi pe cel care-i spusese gogoaşa cu cafeaua cu lapte, el cu tot neamul lui. Se lăsaseră ei păcăliţi oameni trăiţi la oraş, oameni cu carte şi să ne fi mirat de unul de-ai noştri care nici în tren nu se urcase vreodată? Până-n ’44 era bine să fi fost bogat şi să se fi ştiut că erai bogat. După, venise moda să faci pe săracul şi când nu erai. Noi eram săraci de când ne ştiam. În liceu, externele se-mprieteneau ele-ntre ele, ţinând seama din ce familie se trăgea fiecare. Şi-n internat se grupau fetele după condiţia lor socială. Caietele mele circulau în toată clasa, dar asta nu însemna că eram acceptată ca relaţie socială. În opt ani de internat, nimeni nu m-a invitat o singură dată acasă ori la o plimbare în oraş. Iar eu urmam întocmai sfaturile Maicăi: «Maică, nu vă băgaţi în sufletul nimănui, nu căutaţi să ieşiţi ca păduchele-n frunte, nu vorbiţi ne-ntrebaţi. Că dacă e ceva de capul vostru o să se vadă». Deşi erau fete cu nasul pe sus şi între externe şi între interne şi oricât învăţam eu, n-aveam să le-ajung din urmă la conversaţie pe colegele care vorbeau franţuzeşte acasă, ori la germană pe acelea crescute cu guvernantă, profesoarele mă preţuiau pentru strădania mea de-a şti tot ce ne învăţau dumnealor; nu uitau că eram ţărancă şi cu mamă analfabetă.   ♦   Noul regim, care aparent era pus să-i ridice pe cei săraci, nu m-a convins să mă manifest în vreun fel. Urmând principiile Maicăi, omului îi trebuie un timp până să-ţi descopere meritele, însă în fruntea bucatelor nu te pot împinge decât orgoliul şi datul din coate. Eu nu doream să-mi ştie nimeni de frică şi nici să iau cuiva ochii; eu voiam doar s-ajung să-mi câştig pâinea cât mai repede. Felul în care pretinşii oameni ai noului regim încercau să se impună, şi anume prin teama semănată ca buruiana rea în sufletul celorlalţi, m-a făcut să mă ţin de-o parte, în rezerva mea ţărănească, plină de bănuieli faţă de toţi şi de toate. Nu puteam spune că liceul îmi adusese fericirea şi că nu simţeam deosebirile dintre mine şi fetele de la oraş, dar nici nu-mi pricinuise niciodată spaimă. Noul regim, fără să mă fi ameninţat cu vreun lucru anume, totuşi mă făcuse s-aştept cu nerăbdare să termin liceul, în speranţa de-a merge-n altă parte în care măcar să nu mai fi ştiut despre nimeni nimic şi să nu fi fost martora atâtor întoarceri de cojoc, atâtor păreri schimbate după cum bătea vântul. Daisy Jitianu, ai cărei părinţi avuseseră fabrică, acuma trup şi suflet cu Neagu Rodica, îmi spusese, într-o zi, văzându-mă posomorită: «Ce ai, dragă, de eşti atât de pleoştită, de parcă cine-ştie-ce averi ai fi pierdut?». «Am pierdut toată averea: patru pogoane de pământ, carul şi boii. Săracul când pierde, pierde tot; bogatului tot îi mai rămâne câte ceva». Daisy, nefiind proastă, pricepuse că pe sărac îl doare mai rău când îşi pierde sărăcia decât pe bogat când îşi pierde bogăţia. Pricepuse şi avusese buna-cuviinţă să nu mă spună Rodicăi Neagu. Altminteri, deşi nu însemnam o concurentă pentru Rodica Neagu, riscul de-a mă fi văzut duşman de clasă, ori măcar retrogradă în concepţii nu era exclus. O dată, fiind şi eu de faţă, Rodica bătuse şaua ca să priceapă iapa. «E multă lume care nu-şi dă seama că dacă-n ţara noastră nu s-ar fi instaurat regimul comunist, singurul regim democratic, ar fi păscut vacile în loc să-nveţe carte». «Eu am intrat în liceu în 1943», m-am trezit eu spunând, fără a mă adresa cuiva anume. Rodica tăcuse şi-nghiţise. Din acel moment ocoleam pe cât se putea să mă mai aflu-n aceeaşi încăpere cu ea şi dădeam har Domnului că eram la clasa B şi nu la A, ca să nu fi avut cum s-o evit. Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântăreşti fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele – chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii – dacă există – se-ntunecă. Sărăcia, când nu te afli numai printre săraci, te face să te simţi umilit în fiecare clipă. Ciorapii de mătase „Mica” şi cei de mătase naturală „Adesgo 2X” începuseră să fie-nlocuiţi de cei de nylon, veniţi din Occident, unii mai plini – trotteur, alţii ca din fir de păianjen, zişi crystal. Eu tot cu singura mea pereche de ciorapi de bumbac în dunguliţe, nemercerizat, umblam de toamna până primăvara, când îi înlocuiam cu o pereche de şosete gri, cadou de la tanti Miţa care, pe lângă uniformă, îmi cususe şi o rochie, pepit negru cu vişiniu, de stambă luată pe cartelă. Dintr-o manta a neicăi Ionel, întoarsă pe dos, mătuşă-mea se milostivise şi de-un palton care, în loc de vatelină, avea o mesadă de molton, prinsă-n nasturi, care primăvara şi toamna era scoasă şi pusă la păstrare. N-am fost niciodată frumoasă. Am avut mereu o faţă obosită, pe care mâncarea proastă îşi lăsase definitiv amprenta. Nas destul de mare, gură cărnoasă, mare, dinţi niţel încălecaţi, o piele fără strălucire. Doar ochii verzi, ca frunza de nuc primăvara, aduceau niţică tinereţe în chipul meu fără vârstă. Îngustă-n umeri, cu sâni rotunzi, teşiţi, cu talie prea subţire pentru lăţimea şoldurilor, cu gleznele otova, nu eram făcută să-ntoarcă după mine cineva capul. Sufeream că Dumnezeu nu mi se-arătase darnic nici pe partea frumuseţii, mai ales că la noi în liceu erau câteva fete frumoase de-ţi tăiau răsuflarea. Apoi am hotărât să nu mai sufăr şi din pricina asta şi să-ncerc să-mi pun în valoare atât cât aveam: talia subţire şi ochii, periindu-mi cu grijă sprâncenele frumos arcuite şi lungi până la tâmple. Părul l-am avut totdeauna des, cu fir gros şi aspru, de culoarea castanei. În loc să mai port coada pe spinare, am început să mi-o adun într-un coc, pe ceafă, ceea ce-mi dădea o anume alură şi mă desţărănea. Prost îmbrăcată cum eram, încercam să par cât de cât fată de la oraş. Aveam voce de contralto, bine timbrată, dicţie perfectă şi nicio reminiscenţă rurală în ton sau în exprimare. Modelul meu, şi nu numai al meu, era profesoara noastră de română care ne spunea mereu: «Înghiţiţi întâi prunele şi pe urmă vorbiţi. Fetelor, e păcat să faceţi opt ani de liceu şi să nu se vadă că i-aţi făcut. Multe dintre voi nu vor mai avea parte, nemaiavând timp, de altă învăţătură umanistă în afara celei din liceu. Formaţi-vă acum. Nu lăsaţi timpul să treacă degeaba». Doamna Despina Mateescu ne scotea la tablă pe fiecare şi ne corecta orice greşeală de exprimare sau de logică, explicându-ne, fără pic de ironie, cu tact şi cu îngerească răbdare, tot ce nu era corect în felul în care ne expuneam cunoştinţele în faţa întregii clase. «Ca să fiţi pregătite pentru examenele pe care le veţi da în şcoală, în meseria voastră, în viaţă, învăţaţi-vă să vă susţineţi punctele de vedere. Nu spuneţi „da” când gândiţi „nu”». Au trecut anii peste noi, o jumătate de veac. Dar când amintirile dau năvală peste mine, o lumină se aprinde vie, nealterată, o voce îmi sună blând şi pătrunzător în suflet, o figură copleşeşte şi-nfrumuseţează opt ani din viaţa mea: doamna Despina, cu portul ei simplu şi domnesc, aşa cum îi era şi numele. Pentru toate elevele sale, doamna Despina Mateescu era doar «doamna Despina», ceea ce ne-o deosebea de toate profesoarele, pe care le numeam totdeauna între noi cu numele lor de familie. Doamna Despina, cu înfăţişarea ei desprinsă ca din cronici şi ca din freştele votive din biserici şi din mânăstiri ne-a ctitorit sufletele, ni le-a-mpodobit cu tot ce era mai frumos în mintea şi-n sufletul ei. De la nimeni în viaţă n-am învăţat mai mult. Comparate cu ea, multe profesoare mi se păreau şterse şi fără har. După ce am terminat liceul, cei de la care am mai avut de învăţat au fost şi mai dezavantajaţi de această comparaţie. La bătrâneţe îmi dau seama câtă nevoie are omul de modele. Din păcate, ele se răresc, iar ceea ce ni se prezintă drept modele valorează cât falşii prooroci: nişte puşlamale – chiar dacă nu lipsite de minte – însă puşlamale: menite şi dornice să trăiască bine oricând şi oriunde; şi dacă pică din avion să nimerească într-o plasă de saltimbanc, elastică, din acelea care te aruncă-n aer tot mai sus, la fiecare atingere cu-mpletitura ei. Săracul Taica, fără să fi fost el o pildă prin purtările lui, nu pregeta să ne spună, nouă, copiilor, învăţămintele trase de el într-o viaţă: «Taică, pe lumea asta peştele ăl mare-l înghite pe ăl mic. Să nu v-aşteptaţi nici la milă, nici la dreptate. Milă mai poţi afla pe ici-pe colea, pe la câte-un om al lui Dumnezeu, dar dreptate n-are decât ăl de ţine pâinea şi cuţitul». Prin ’37, Gică al Popii, pădurarul satului, prinsese-n pădure un rudar cu o crosnă de lemne. Ce se-ntâmplase nu ştiau decât Gică şi rudarul căruia-i crăpase capul cu toporişca. Murise rudarul pe loc, lăsând o casă cu patru copii. Se făcuseră nişte anchete, din care pădurarul ieşise basma-curată. La câteva luni de la acea-ntâmplare, Gică dăruise un clopot mare bisericii din sat, clopot care acoperea cu dangătul lui gros clopotul mai vechi, de trei ori mai mic, făcut din banii enoriaşilor şi dintr-ai Mitropoliei din Craiova. Când auzea dangătul clopotului donat de Gică, Maica întâi asculta un timp cu faţa crispată ca de-o durere sfâşietoare, pe urmă şoptea «de sufletul lui Grigore, Doamne» – rudarul ucis – apoi îşi făcea semnul crucii, urmat totdeauna de-un gest concesiv care nu se ştia cui îi era adresat. Taica nu se-nchina niciodată când auzea clopotul cu pricina, dar nu uita să zică «ăsta crede că l-a mituit pe Dumnezeu»; şi scuipa printre dinţi. Când fusese omorât Grigore rudarul, popa Marin, fratele lui Gică Pădurarul, se dăduse bolnav ca să nu-l slujească pe mort. Tena, rudăreasa, văduva lui Grigore, cu doi fraţi ai ei, săpaseră groapa în cimitir, duseseră mortul pe-o năsălie şi-l îngropaseră fără preot, îi ciopliseră o cruce şi i-o-nfipseseră la căpătâi, pe care băiatul ăl mare al mortului scrisese cu catran «Grigorie al Stancăi lu Oatu mort de mână de om». De la moartea lui Grigore, picior de rudar nu mai călcase-n biserică la Brăteasa. Şi unii români lăsau capu-n jos ori treceau drumul când se-ntâlneau cu popa Marin, de parcă el l-ar fi omorât pe rudar şi nu frate-său, Gică pădurarul, care fura pe rupte din pădurea Statului. Tatăl celor doi – preot la Brăteasa, vreo douăzeci şi cinci de ani – ar fi fost amestecat la vremea lui cu nişte hoţi de cai. Sigur era un lucru: popa Gheorghe fusese dezgropat şi aruncat în Jii, cu o potcoavă bătută-n frunte. Cei mai mulţi credeau că popa îi înşelase la-mpărţeală pe tovarăşii de hoţie, care nu-l iertaseră nici după moarte. Altminteri cine ce să fi avut cu el? Nu se-avusese rău cu niciun sătean din Brăteasa. În satele bogate, lumea se ducea la biserică nu doar ca să se roage Lui Dumnezeu, ci şi ca să se mai vadă care ce ţoale-şi mai luase, şi chiar să pună la cale o vânzare, o cumpărare, un schimb de bunuri. În satele sărace, cum era Brăteasa noastră, în duminicile obişnuite, drumul bisericii îl băteau doar femeile bătrâne, ca să afle şi ele un pic de odihnă şi să cucăie legănate de cântările preotului şi-ale dascălului. Să-şi afle o linişte a trupului şi-a sufletului, acolo unde credeau că Dumnezeu se uita neapărat la ele şi se gândea să le-aline amărăciunea şi obida unei vieţi în care afară de muncă şi de griji nu le dăruise cu nimic. Dacă le-ntrebai: «De unde vii, dadă?». «De la sfânta biserică», şi-n glas le suna blândeţea împăcării de sine, împăcării cu viaţa. Noi, copiii, ne duceam la biserică fiindcă la orele de religie ne-ndemna taica părintele, apoi eram nelipsiţi la marile sărbători, la nunţi, la botezuri şi la-nmormântări: ele erau evenimentele unui sat. Părintelui Marin nu-i mai tihnea la noi în sat după cele întâmplate cu Grigore rudarul. Când venise cu Ajunul, dacă-i mai dăduseră câţiva săteni câte un cârnat, de unde până atunci şi ăl mai amărât gospodar îi punea ceva în traistă. De unde ani şi ani nu mai pomenise nimeni de popa Nicolae, ăl care plutise pe Jii cu potcoava bătută-n frunte, dintr-o dată întregul sat îşi adusese aminte şi de-această ciudăţenie şi lumea părea să-l învinovăţească tot pe popa Marin şi de bănuitele păcate ale răposatului său tată, nemaivorbind de păcatul săvârşit de frate-său Gică. Dacă până la clopotul dăruit de Gică bisericii mai avea câte un sătean îndoieli în privinţa vinovăţiei pădurarului, clopotul convinsese pe toată lumea că dania voia să-l împace pe Dumnezeu. Fără să se fi făcut vinovat cu nimic prin propriile fapte, popa Marin începuse să fie privit ca o piază rea, din pricina bolovanului de păcate ce-i atârna de picioare prin nelegiuirile făptuite de cei din neamul lui. E greu oricui să-nfrunte bănuiala şi rezerva celor pe care nu-i poate ocoli, cu-atât mai mult preot fiind, sfătuitor şi mângâietor de suflete. Popa Marin izbutise, prin socru-său, preot în Craiova, să se mute la o biserică din marginea oraşului, în Brăteasa luându-i locul un preot tânăr cu preoteasa învăţătoare şi cu doi copii mici. Noi, copiii din Brăteasa, aflam la şcoală poveşti cu Făt-Frumos şi cu Ileana Cosânzeana, iar acasă, fiecăruia ni se istorisea din fir a păr povestea neamului Dumitreasa din care se trăgeau popa Nicolae, popa Marin şi Gică pădurarul. Cel din urmă, turnase la băutură-n el până tăcuse o burtă ca de femeie borţoasă-n nouă luni; o vreme nu se mai mişcase din pat, până-n ziua când îşi dăduse sufletul, zi în care-şi frământase întruna mâinile bolborosind: «pleacă de-aci, pleacă de-aci!». Sunt istorii care pe-o ureche-ţi intră, pe alta îţi ies. Pentru mine, istoria asta, căreia nu-i cunoscusem eroii, a rămas vie toată viaţa, astfel că înainte dea-mi face cruce, la fel ca tot ţăranul când aude bătaie de clopot, am şi azi reţinerea pe care-o avea Maica la auzul clopotului dăruit de Gică pădurarul şi, fără să vreau, mă-ntreb: «Doamne, oare n-o bate şi-n clopotul ăsta vreun suflet de om?».