Emil Cioran carti

I   Trei dimineaţa. Simt secunda de faţă, apoi pe cealaltă, fac bilanţul fiecărui minut. De ce toate astea? — Pentru că m-am născut. Punerea în cauză a naşterii ţine de un tip special de veghe.   *   „De când sunt pe lume” – acest de când mi se pare încărcat de un înţeles atât de înfricoşător, încât devine de neîndurat.   *   Există o cunoaştere care anulează orice consistenţă şi importanţă a ceea ce facem: pentru ea, totul e lipsit de temei, în afară de ea însăşi. Atât de pură, încât are oroare până şi de ideea de obiect, ea exprimă acea ştiinţă supremă potrivit căreia a săvârşi sau a nu săvârşi o faptă este totuna şi care e însoţită şi ea de o satisfacţie ieşită din comun: cea de a putea repeta, cu fiecare ocazie, că nu merită să pui suflet în nici un gest pe care-l faci, că nimic material nu e de natură să înnobileze ceva, că „realitatea” ţine de absurd. O astfel de cunoaştere ar trebui să fie numită postumă: ea are loc ca şi cum subiectul cunoscător ar fi viu şi neviu, fiinţă şi amintire a fiinţei. „Ţine deja de trecut”, spune el despre tot ce face, în chiar momentul actului, care e astfel privat pentru totdeauna de prezent.   *   Nu alergăm spre moarte, ci fugim de catastrofa naşterii, zvârcolindu-ne, supravieţuitori care încearcă s-o uite. Frica de moarte nu e decât proiecţia în viitor a unei spaime care-şi are începutul în prima noastră clipă. Nu ne place, desigur, să socotim naşterea un rău: n-am fost oare învăţaţi că ea e supremul bine, că răul se găseşte la sfârşitul, şi nu la începutul vieţii noastre? Răul, adevăratul rău e totuşi în urma, nu înaintea noastră. E ceea ce i-a scăpat lui Cristos, ce a înţeles Buddha: „Dacă n-ar exista pe lume trei lucruri, o, ucenici, Desăvârşitul n-ar apărea pe lume…” Şi, înainte de bătrâneţe şi de moarte, el aşază faptul naşterii, izvor al tuturor slăbiciunilor şi al tuturor nenorocirilor.   *   Putem suporta orice adevăr, oricât de zdrobitor, cu condiţia să înlocuiască totul, să conţină tot atâta vitalitate cât speranţa căreia i s-a substituit.   *   Nu fac nimic, se înţelege. Dar văd cum trec orele – şi asta e preferabil încercării de a le umple. Nu trebuie să ne ostenim cu o operă, trebuie doar să spunem ceva care să se poată murmura la urechea unui beţiv sau a unui muribund.   *   Nimic nu dovedeşte mai bine cât de mult a decăzut omenirea ca imposibilitatea de a găsi fie şi un singur popor, un singur trib la care naşterea să mai provoace doliu şi bocet.   *   Să te răzvrăteşti împotriva eredităţii înseamnă să te răzvrăteşti împotriva a miliarde de ani, împotriva primei celule.   *   Există un zeu la originea, dacă nu la capătul, oricărei bucurii.   *   Niciodată în largul meu în imediat, nu mă seduce decât ceea ce mă precedă, ceea ce mă îndepărtează de prezent, clipele fără număr în care n-am existat: nenăscutul.   *   Nevoie fizică de dezonoare. Mi-ar fi plăcut să fiu odraslă de călău.Cu ce drept vă apucaţi să vă rugaţi pentru mine? N-am nevoie de mijlocitor, am să mă descurc singur. Partea unui nenorocit, aş primi, poate, dar din partea nimănui altcuiva, fie el şi sfânt. Nu pot tolera ca alţii să se preocupe de propria-mi mântuire. Dacă mă tem de ea şi-ncerc să-i scap, nimic mai supărător ca rugăciunile voastre! Duceţi-vă cu ele de-aici; oricum, nu suntem în slujba aceloraşi zei. Dacă ai mei sunt nevoinici, am toate motivele să cred că nici ai voştri nu sunt mai grozavi. Presupunând totuşi că ei sunt aşa cum vi-i imaginaţi, tot le-ar lipsi puterea să mă vindece de o spaimă mai veche decât propria-mi memorie.   *   Ce lucru jalnic o senzaţie! Poate nici extazul însuşi nu e mai mult.   *   Să desfacă, să des-zidească e singura sarcină pe care şi-o poate fixa omul, dacă aspiră, aşa cum o arată totul, să se deosebească de Ziditor.   *   Ştiu că naşterea mea e o întâmplare, un accident ridicol, şi totuşi, de uit de mine, mă port ca şi cum ea ar fi un eveniment capital, indispensabil mersului şi echilibrului lumii. Să fi comis toate crimele, în afara celei de a fi tată.   *   Ca regulă generală, oamenii aşteaptă dezamăgirea: ei ştiu că nu trebuie să se neliniştească, că, mai devreme sau mai târziu, ea va veni, oferindu-le răgazul necesar să se poată ocupa de problemele momentului. Cu dezmeticitul e altfel: pentru el, dezamăgirea survine în acelaşi timp cu actul; n-are nevoie s-o pândească, e acolo. Eliberându-se de succesiunea lucrurilor, el a devorat posibilul şi a făcut inutil viitorul. „Nu vă pot întâlni în viitorul vostru, le spune el celorlalţi. N-avem nici măcar o singură clipă care să ne fie comună.” Asta fiindcă pentru el întregul viitor e deja acolo. Când simţim sfârşitul în punctul de pornire, mergem mai repede ca timpul. Iluminarea, dezamăgire fulgerătoare, răspândeşte o siguranţă care-l transformă pe dezmeticit în mântuit.   *   Mă eliberez de aparenţe şi, cu toate acestea, mă-ncurc în ele; sau mai degrabă: mă găsesc la jumătatea distanţei dintre aceste aparenţe şi ceea ce le neagă, ceea ce n-are nici nume, nici conţinut, ceea ce nu e nimic şi este totul. Pasul decisiv dincolo de ele n-am să-l fac niciodată. Firea mă obligă să plutesc, să mă eternizez în echivoc, şi, dacă mi-aş propune să mă hotărăsc într-un sens sau în celălalt, aş pieri prin propria-mi salvare.   *   Capacitatea mea de a fi dezamăgit depăşeşte înţelegerea. Ea e cea care mă face să-l înţeleg pe Buddha, dar tot ea mă împiedică să-l urmez.   *   Ceea ce nu ne mai poate înduioşa nu mai contează şi nu mai există. Ne dăm seama de ce trecutul nostru încetează atât de repede să ne aparţină, pentru a lua înfăţişare de poveste, de ceva ce nu mai priveşte pe nimeni.   *   În cel mai adânc colţ al sufletului, să aspiri să fii la fel de sărac, la fel de vrednic de milă ca Dumnezeu.   *   Adevărata legătură dintre fiinţe nu se stabileşte decât prin prezenţa mută, prin aparenta ne-comunicare, prin schimbul misterios şi fără cuvinte care seamănă cu rugăciunea interioară.   *   Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam la fel de bine la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei lungi, inutile munci de verificare… Că totul e lipsit de consistenţă, de temei, de justificare, sunt de obicei atât de sigur, încât cel care ar îndrăzni să mă contrazică, chiar dacă e omul pe care-l stimez cel mai mult, mi-ar apărea ca un şarlatan sau un idiot.   *   Încă din copilărie, percepeam scurgerea orelor, independente de orice raport, de orice fapt şi de orice eveniment, disjuncţia timpului de tot ce nu era el, existenta lui autonomă, statutul său singular, autoritatea, tirania sa. Amintesc cum nu se poate mai clar după-amiaza în care, pentru prima dată, în faţa universului gol, nu mai eram decât scurgere de clipe răzvrătite împotriva propriei funcţii. Timpul se desprindea de fiinţă pe seama mea.   *   Spre deosebire de Iov, eu nu mi-am blestemat ziua în care m-am născut; pe celelalte, în schimb, le-am afurisit pe toate…   *   Dacă moartea n-ar avea decât laturi negative, ar fi un act irealizabil.   *   Totul este; nimic nu este. Şi o formulă, şi cealaltă sunt purtătoarele unei egale împăcări. Anxiosul, spre nenorocirea sa, rămâne între ele două, înfricoşat şi perplex, mereu la discreţia unei nuanţe, incapabil să se fixeze în siguranţa fiinţei sau a absenţei faptului de a fi.   *   Pe acea coastă normandă, la o oră atât de matinală, n-aveam nevoie de nimeni. Prezenţa pescăruşilor mă deranja: i-am gonit cu pietre. Şi am înţeles că ţipetele lor, de o stridenţă supranaturală, erau exact ceea ce-mi trebuia, că numai înspăimântătorul putea să mă liniştească şi că doar pentru a-l întâlni mă trezisem înaintea răsăritului.   *   A fi în viaţă – sunt deodată izbit de ciudăţenia acestei expresii, ca şi cum nu s-ar aplica nimănui.   *   De fiecare dată când ceva nu merge şi când mi-e milă de mintea mea, mă cuprinde o irezistibilă dorinţă de a proclama. Atunci înţeleg din ce meschine abisuri apar reformatorii, profeţii şi mântuitorii.   *   Mi-ar plăcea să fiu liber, total liber. Liber ca un mort din faşă. Dacă în luciditate intră atâta ambiguitate şi zbucium este pentru că ea e rezultatul faptului că nu am ştiut cum să ne folosim insomniile.   *   Obsesia naşteri, transpunându-ne înaintea propriului trecut, ne face să pierdem gustul viitorului, al prezentului şi chiar al trecutului.   *   Rare sunt zilele în care, proiectat în postistorie, să nu asist la ilaritatea zeilor ieşind din episodul omenesc. E cu adevărat nevoie de o viziune de rezervă, atunci când cea a Judecăţii de Apoi nu mai mulţumeşte pe nimeni.   *   O idee, o fiinţă, orice lucru care se întrupează îşi pierde înfăţişarea, devine grotesc. Frustrare a rezultatului. Să nu evadezi niciodată din posibil, să te complaci în postura de etern veleitar, să uiţi să te naşti.   *   Adevărata, unica neşansă: aceea de a vedea lumina zilei. Ea îşi are obârşia în agresivitatea, în principiul de expansiune şi de furie localizat în origini, în elanul spre rău care le-a agitat. Când revezi pe cineva după mulţi ani, ar trebui să te aşezi unul în faţa celuilalt şi să nu spui nimic ore în şir, pentru ca, profitând de tăcere, consternarea să se poată autosavura.   *   Zile atinse miraculos de sterilitate. În loc să mă bucur, să mă felicit, să convertesc această ariditate în sărbătoare, să văd în ea o ilustrare a desăvârşirii şi maturităţii, ca şi a detaşării mele, mă las cotropit de ciudă şi de proastă dispoziţie, atât e de tenace în noi omul pe care-l ştim, secătura agitată, incapabilă să se aşeze în umbră.   *   Sunt atras de filozofia hindusă, al cărei scop esenţial este de a învinge eul; şi tot ce fac şi tot ce gândesc nu înseamnă decât eu şi suferinţă cumplită a eului.   *   Câtă vreme acţionăm, avem un scop; acţiunea o dată terminată, ea nu are pentru noi mai multă realitate decât scopul pe care-l urmăream. Nu exista deci nimic cu adevărat coerent în toate acestea, nu era decât joc. Dar există şi din aceia care au conştiinţa acestui joc chiar în timpul acţiunii: ei trăiesc concluzia în premise, rezultatul în virtual, subminând gravitatea prin însuşi faptul că există. Viziunea nonrealităţii, a carenţei universale este rezultatul combinat al unei senzaţii cotidiene şi al unui fior neaşteptat. Totul e joc – fără această revelaţie, senzaţia pe care o purtăm cu noi pe firul zilelor n-ar mai avea acea amprentă de evidenţă de care au nevoie experienţele metafizice pentru a se deosebi de contrafacerile lor, indispoziţiile. Pentru că orice indispoziţie nu e decât o experienţă metafizică avortată.   *   Când curiozitatea pe care o încercăm în faţa morţii ni se epuizează, închipuindu-ne că nu mai avem nimic altceva de vămuit din asta, ne îndreptăm atenţia spre naştere, ne pornim să înfruntăm un abis la fel de fără sfârşit…   *   Chiar în acest moment, mi-e rău. Acest eveniment, crucial pentru mine, este inexistent, chiar de neconceput, pentru restul fiinţelor, pentru toate fiinţele. În afară de Dumnezeu, dacă acest cuvânt poate avea vreun înţeles.   *   Auzim din toate părţile că, din moment ce totul e inutil, să faci bine ceea ce faci nu reprezintă un bine. Totuşi, tocmai asta e bine. Ca să ajungi la această concluzie şi ca s-o înduri, nu trebuie să exerciţi nici o profesie; cel mult, pe aceea de rege, ca Solomon.   *   Reacţionez ca toată lumea şi chiar ca aceia pe care-i dispreţuiesc cel mai mult; dar îmi repar greşeala, deplângând orice faptă pe care o comit, bună sau rea.   *   Unde-mi sunt senzaţiile? Au dispăru în… mine, şi ce e oare acest eu, dacă nu suma acestor senzaţii volatilizate?   *   Extraordinar şi nul – aceste două adjective se aplică unui anumit act şi, după aceea, la tot ce rezultă din el, vieţii în primul rând.   *   Clarviziunea e singurul viciu care te face liber – liber într-un pustiu.   *   Pe măsură ce trec anii, descreşte numărul celor cu care ne putem înţelege. Când nu vom mai avea pe nimeni căruia să ne adresăm, vom fi în sfârşit aşa cum eram înainte de a eşua într-un nume.   *   Când refuzi lirismul, e un chin să înnegreşti o pagină: la ce bun să scrii ca să spui exact ceea ce aveai de spus?   *   E foarte greu să accepţi să fii judecat de cineva care a suferit mai puţin ca tine. Şi cum fiecare se crede un Iov nerecunoscut…   *   Îmi doresc un confesor ideal, căruia să-i spun tot, să-i mărturisesc tot, doresc un sfânt blazat.   *   De atâta amar de vreme de când se moare, viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri; fără de care nu s-ar explica de ce o insectă sau o rozătoare, şi chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli, să crape atât de demn.   *   Paradisul nu era suportabil, altfel primul om s-ar fi obişnuit cu el; nici această lume nu este, de vreme ce se regretă paradisul sau se speră un altul. Ce-i de făcut? Unde să mergem? Foarte simplu: să nu facem nimic şi să nu ne ducem nicăieri.   *   Sănătatea e desigur un bun; numai că acelora care o posedă le-a fost refuzată şansa de a-şi da seama de ea, o sănătate conştientă de sine fiind o sănătate compromisă sau pe punctul de a fi. Cum nimeni nu se bucură că e lipsit de infirmităţi, putem vorbi fără nici o exagerare de o dreaptă pedepsire a celor sănătoşi.   *   Unii au parte de nenorociri; alţii, de obsesii. Care sunt mai de plâns?   *   Nu mi-ar plăcea ca oamenii să fie drepţi în privinţa mea: aş putea să mă lipsesc de orice, în afară de tonicul injustiţiei.   *   „Totul e durere” – formula budistă, modernizată, ar da: „Totul e coşmar.” În acelaşi fel, nirvana, chemată să pună capăt unei suferinţe şi mai răspândite, ar înceta să fie un mijloc rezervat numai unora, ca să devină universală asemeni coşmarului însuşi.   *   Ce înseamnă o crucificare unică, pe lângă aceea, cotidiană, pe care o îndură cel care suferă de insomnie?   *   Pe când mă plimbam, la oră târzie, pe aleea mărginită de copaci, o castană mi-a căzut la picioare. Zgomotul pe care l-a făcut spărgându-se, ecoul pe care l-a trezit în mine, precum şi o emoţie în vădită disproporţie cu acel incident mărunt m-au cufundat în miracol, în beţia irevocabilului, ca şi cum nu mai existau întrebări, ci numai răspunsuri. Eram ameţit de mii de certitudini neaşteptate, cu care nu ştiam ce să fac… Puţin a lipsit astfel să intru în contact cu divinul. Dar am socotit că-i mai bine să-mi continuu plimbarea.   *   Nu ne mărturisim altcuiva mâhnirile decât ca să-l facem să sufere, ca să le ia asupra lui. Dacă am vrea să-l legăm de noi, nu i-am împărtăşi decât suferinţele noastre abstracte, singurele pe care se reped să le accepte toţi cei care ne iubesc.   *   Nu-mi iert faptul că m-am născut. E ca şi cum, strecurându-mă în această lume, aş fi profanat o taină, aş fi călcat cine ştie ce legământ important, aş fi comis un păcat de o gravitate fără seamăn. Totuşi, mi se întâmplă să fiu mai puţin tranşant: naşterea îmi pare atunci o calamitate pe care aş fi nemângâiat să n-o fi cunoscut.   *   Gândirea nu e niciodată nevinovata. Ne ajută să ne rupem lanţurile tocmai pentru că e nemiloasă, pentru că înseamnă agresiune. Eliminând ce are ea mai rău şi chiar demonic, ar trebui să renunţăm la însăşi ideea mântuirii.

Marturisiri si anateme de Emil Cioran   La liziera existenţei   Cînd Cristos a coborît în infern, dreptcredincioşii întru legea cea veche, Abel, Enoh, Noe, i-au întîmpinat cu neîncredere învăţătura şi n-au răspuns chemării sale. L-au crezut trimisul celui Viclean, de ale cărui mreje se temeau. Numai Cain şi cei din spiţa lui au primit ori s-au făcut că primesc noua doctrină, l-au urmat pe Isus şi au părăsit infernul împreună cu el. — Iată ce propovăduia Marcion. «Izbînda celui rău», vechea obiecţie adusă ideii de Creator milostiv sau măcar onorabil — cine a argumentat-o mai temeinic decît acest eretic, cine i-a mai desluşit cu atîta pătrundere caracterul insurmontabil?   *   Paleontolog de ocazie, am petrecut mai multe luni meditînd asupra scheletului. Rezultat: abia cîteva pagini. .. Subiectul, ce-i drept, nu îndemna la prolixitate.   *   A-i supune aceluiaşi tratament pe poet şi pe gînditor mi se pare o greşeală de gust. Sînt domenii de care filozofii n-ar trebui să se apropie. Să dezarticulezi un poem la fel cum dezarticulezi un sistem e un delict, ba chiar un sacrilegiu. Lucru ciudat: poeţii exultă cînd nu pricep ce se înşiră despre ei. Jargonul îi măguleşte şi le dă iluzia unui progres. Această slăbiciune îi coboară la acelaşi nivel cu glosatorii lor.   *   Pentru budism (la drept vorbind, pentru Orient în general), neantul nu comportă semnificaţia întru cîtva sinistră pe care i-o atribuim noi. El se confundă cu o experienţă-limită a luminii sau, dacă vreţi, cu o stare de veşnică absenţă luminoasă, de vid radios: e fiinţa care şi-a depăşit toate atributele, sau mai curînd o non-fiinţă în chipul cel mai înalt pozitivă şi care răspîndeşte o fericire fără materie, fără substrat, fără nici un reazem în vreuna din lumi.   *   Singurătatea mă împlineşte într-atît, că pînă şi cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare.   *   Filozofia hindusă urmăreşte eliberarea; a grecilor, cu excepţia lui Pyrrhon, a lui Epicur şi a cîtorva inclasificabili, este decepţionantă: nu caută decît... adevărul.   *   Nirvana a fost comparată cu o oglindă ce n-ar mai reflecta nici un obiect. Cu o oglindă, aşadar, veşnic pură, veşnic nefolosită.   *   Cristos l-a numit pe Satan: «Prinţul lumii acesteia»; Sfîntul Pavel, vrînd să-i întărească spusa, avea să pună punctul pe i: «dumnezeu al acestei lumi». Cînd asemenea autorităţi în materie îi spun pe nume celui ce ne cîrmuieşte, mai avem oare dreptul să facem pe dezmoşteniţii?   *   Omul e liber, dar nu şi în adîncul fiinţei sale. La suprafaţă, el face ce vrea; în straturile sale neştiute, «voinţă» este o vorbă lipsită de sens.   *   Pentru a-i dezarma pe invidioşi, ar trebui să ieşim pe stradă în cîrje. Numai tabloul decăderii noastre îi îmblînzeşte oarecum pe prietenii şi pe duşmanii noştri.   *   Pe bună dreptate ne credem, în fiece epocă, martori la dispariţia ultimelor urme ale Paradisului terestru.   *   Iarăşi Cristos. După o povestire gnostică, din ură pentru fatum, el s-ar fi înălţat la cer ca să tulbure ordinea sferelor şi să ne împiedice să iscodim astrele. În acea răvăşeală, ce s-o fi întîmplat cu steaua mea, sărmana?   *   Kant a trebuit să aştepte anii din urmă ai bătrîneţii pentru a vedea părţile întunecate ale existenţei şi a semnala «eşecul oricărei teodicei raţionale» .   ... Alţii, mai norocoşi, şi-au dat seama de asta mai înainte chiar de a începe să filozofeze.   *   S-ar zice că materia, invidioasă pe viaţă, o spionează ca să-i descopere punctele slabe şi ca s-o pedepsească pentru iniţiativele şi trădările ei. Căci viaţa nu e viaţă decît trădînd materia.   *   Sînt distinct de toate senzaţiile mele. Nu reuşesc să pricep cum se întîmplă asta. Nu reuşesc nici măcar să pricep cine le încearcă. Şi de altfel cine-i acest eu din cele trei propoziţii?   *   Tocmai am citit o biografie. Ideea că toate personajele evocate nu mai există decît în această carte mi s-a părut atît de insuportabilă, încît a trebuit să mă întind în pat ca să nu leşin.   *   Cu ce drept îmi arunci în faţă adevărurile mele? Îţi permiţi o familiaritate pe care n-o accept. Tot ce susţii este exact, recunosc. Dar nu ţi-am îngăduit să fii sincer cu mine. — (După fiecare acces de furie, ruşine însoţită de obişnuita umflare în pene: «Asta, cel puţin, e viaţă adevărată», urmată, la rîndu-i, de o ruşine şi mai mare.)   *   «Sînt un laş, nu pot îndura suferinţa de a fi fericit.» Ca să desluşesc pe cineva, ca să-l cunosc cu adevărat, îmi e destul să văd cum reacţionează la această mărturisire a lui Keats. Dacă nu înţelege pe dată, e de prisos să continui.   *   Spăimîntătură — ce păcat că acest cuvînt a dispărut o dată cu marii predicatori!   *   Omul fiind un animal bolnăvicios, orice cuvînt sau gest al lui are valoare de simptom.   *   «Sînt uluit că un om atît de remarcabil a putut să moară», i-am scris văduvei unui filozof. Nu mi-am dat seama de stupiditatea scrisorii mele decît după ce-o expediasem. Să-i trimit alta însemna să risc o nouă gafă. În materie de condoleanţe, tot ce nu e clişeu frizează necuviinţa ori absurdul.   *   Septuagenară, lady Montague mărturisea că încetase, de unsprezece ani, să se privească în oglindă. Excentricitate? Se poate, dar numai pentru cei ce nu cunosc calvarul întîlnirii zilnice cu propria mutră.   *   Nu pot vorbi decît despre ceea ce simt; or, în acest moment nu simt nimic. Totul îmi pare anulat, totul e suspendat pentru mine. Încerc să nu fac din asta motiv de amărăciune şi nici de trufie. «De-a lungul numeroaselor vieţi pe care le-am trăit, citim în Comoara adevăratei Legi, de cîte ori nu ne-am născut în van, de cîte ori nu am murit zadarnic!»   *   Cu cît omul înaintează, cu atît mai puţin va avea la ce să se convertească.   *   Cea mai bună metodă ca să te scapi de un duşman e să-l vorbeşti numai de bine, peste tot. Se va găsi cineva să i-o spună, iar el n-o să mai aibă forţa de a-ţi face rău: îi vei fi sfărîmat resortul lăuntric ... O să-şi continue războiul contra ta, dar fără vlagă şi fără consecvenţă, căci va fi încetat, inconştient, să te urască. Iată-l înfrînt, fără măcar să-şi bănuiască înfrîngerea.   *   Cunoaştem ucazul lui Claudel: «Sînt de partea oricărui Jupiter, contra tuturor Prometeilor.» Chiar dacă ţi-ai pierdut orice iluzii în privinţa revoltei, asemenea enormitate îl trezeşte pe teroristul aţipit în tine.   *   Nu le porţi pică celor pe care i-ai insultat; din contră, eşti dispus să le recunoşti toate meritele imaginabile. Această generozitate, din păcate, n-ai s-o regăseşti niciodată la cel insultat.   *   Nu mă interesează ce-i care se lipsesc de Păcatul originar. in ce mă priveşte, am apelat la el în toate împrejurările şi, fără el, nu ştiu cum aş putea evita o permanentă consternare.   *   Kandinski susţine că galbenul este culoarea vieţii. ... Înţelegem acum de ce culoarea asta e atît de supărătoare pentru ochi.   *   Cînd trebuie să iei o hotărîre capitală, lucrul cel mai primejdios e să-i ceri altuia sfatul, căci, cu excepţia cîtorva rătăciţi, nu-i nimeni să-ţi vrea cu sinceritate binele.   *   A inventa cuvinte noi ar fi, după Doamna de Staël, «simptomul cel mai sigur al sterilităţii ideilor». Remarca pare şi mai justă acum decît era la începutul veacului trecut. încă din 1649, Vaugelas decretase: «Nu-i este nimănui îngăduit să fabrice cuvinte noi, nici măcar suveranului.» Ar trebui ca filozofii, mai mult decît scriitorii, să mediteze la această interdicţie înainte chiar de a începe să gîndească!   *   Înveţi mai multe Într-o noapte albă decît într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomăgeală e mult mai instructivă decît siesta.   *   Durerile de urechi de care suferea Swift se află, în parte, la originea mizantropiei lui. Dacă mă interesez atîta de beteşugurile altora, e ca să-mi găsesc de îndată puncte comune cu ei. Am uneori impresia că am împărtăşit toate chinurile celor pe care i-am admirat.   *   Azi-dimineaţă, după ce am auzit un astronom vorbind despre miliarde de sori, am renunţat să-mi fac toaleta: la ce bun să te mai speli?   *   Plictisul e desigur o formă de anxietate, dar o anxietate din care frica a fost eliminată. Cînd te plictiseşti nu te temi, într-adevăr, de nimic, decît cel mult de plictisul însuşi.   *   Orice ins care a trecut printr-o încercare îi priveşte de sus pe cei cărora nu le-a fost dat s-o îndure. Insuportabila infatuare a celor operaţi...   *   La expoziţia Paris-Moscova, cutremurare în faţa portretului, pictat de Ilia Repin, al lui Remizov tînăr. Cînd l-am cunoscut, Remizov avea optzeci şi şase de ani; locuia într-un apartament aproape gol, rîvnit, pentru fiica ei, de portăreasa care uneltea să-l evacueze, sub pretext că locul e un focar de infecţie, un cuib de şobolani. Iată unde ajunsese omul pe care Pasternak îl socotea drept cel mai mare stilist rus. Contrastul dintre bătrînul hîrbuit, jalnic, uitat de toţi şi imaginea tînărului strălucitor pe care o aveam sub ochi mi-a tăiat orice poftă de a mai vizita şi restul expoziţiei.   *   Cei vechi priveau cu suspiciune reuşita nu doar pentru că se temeau de invidia zeilor, ci şi din cauza dezechilibrului interior legat de orice succes ca atare. Să fi înţeles această primejdie — ce avantaj asupra noastră!   *   E cu neputinţă să petreci nopţi albe şi să practici o meserie: dacă, pe vremea tinereţii mele, părinţii nu mi-ar fi subvenţionat insomniile, negreşit mi-aş fi pus capăt zilelor.   *   Sainte-Beuve scria în 1849 că tineretul se îndepărtează de răul romantic spre a visa, după exemplul saint-simonienilor, la «triumful fără margini al industriei». Acest vis, realizat pe deplin, discreditează toate făptuirile noastre şi însăşi ideea de speranţă.   *   Acei copii pe care nu i-am vrut — de-ar şti ce fericire îmi datorează!   *   În timp ce dentistul îmi scormonea maxilarele, îmi spuneam că Timpul e unicul subiect asupra căruia face să meditezi, că din cauza Lui mă găsesc pe acest scaun fatal şi că totul se duce de rîpă, inclusiv ultimii dinţi ce-mi rămîn.   *   Dacă niciodată n-am avut încredere în Freud, de vină este tatăl meu: îi povestea mamei visele de peste noapte şi îmi strica în felul ăsta toate dimineţile.   *   Înclinarea spre rău fiind înnăscută, nu e nevoie să-ţi dai vreo osteneală ca s-o dobîndeşti. Copilul îşi exercită instinctele rele dintru început — şi cu cîtă dexteritate, cu cîtă competenţă, cu cîtă îndîrjire! O pedagogie demnă de numele ei ar trebui să prevadă stagii în cămaşa de forţă. Şi poate că această măsură ar trebui extinsă dincolo de copilărie, la toate vîrstele, spre marele folos al tuturora.   *   Vai de scriitorul care nu-şi cultivă megalomania, care o vede cum scade şi nu reacţionează. Foarte curînd îşi va da seama că nu devii normal fără să te coste.   *   Mă chinuia o angoasă de care nu ştiam cum o să scap. Sună cineva la uşă. Deschid. In prag, o doamnă mai în vîrstă, pe care chiar că n-o aşteptam. Timp de trei ceasuri m-a tocat la cap cu asemenea tîmpenii, încît angoasa mi s-a transformat în furie. Eram salvat.   *   Tirania îl frînge ori îl întăreşte pe individ; libertatea îl moleşeşte şi face din el o fantoşă. Omul are mai multe şanse de a se mîntui prin infern decît prin paradis.   *   Două prietene, actriţe într-o ţară din Est. Una pleacă în Occident unde ajunge bogată şi celebră, cealaltă rămîne acasă, necunoscută şi săracă. După o jumătate de secol, Într-o călătorie, îi face o vizită prietenei norocoase. «Era cu un cap mai înaltă decît mine, iar acum e chircită şi paralizată.» Urmează alte detalii, după care îmi spune în chip de concluzie: «Nu de moarte mi-e frică, ci de moartea în viaţă.» Nimic mai bun pentru a camufla o revanşă tardivă decît recursul la reflecţia filozofică.   *   Crîmpeie, gînduri trecătoare, spui tu. Dar pot fi ele numite trecătoare cînd este vorba de obsesii, de gînduri a căror esenţă e tocmai că nu trec?   *   Îi scrisesem cîteva rînduri foarte moderate, foarte cumsecade unuia care nu le merita defel. Înainte de a i le trimite, am adăugat cîteva aluzii condimentate cu un venin discret. În fine, în chiar momentul cînd puneam scrisoarea la poştă, am simţit că mă cuprinde furia şi, o dată cu ea, dispreţul pentru pornirea mea nobilă, pentru regretabilul meu succes de distincţie.   *   Cimitirul Picpus. Un tînăr şi o cucoană cam trecută. Paznicul le atrage atenţia că cimitirul e rezervat pentru urmaşii celor ghilotinaţi. Cucoana ripostează: Asta şi sîntem! Cu ce ton! În definitiv, poate că spunea adevărul. însă tonul acela înţepat m-a făcut să trec pe dată de partea călăului.   *   Deschid, într-o librărie, Predicile lui Meister Eckhart şi citesc că suferinţa îi este insuportabilă celui ce suferă pentru sine, dar că-i este uşoară celui ce suferă pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi duce povara, chiar dacă-i grea cît suferinţa lumii întregi. Nu întîmplător am nimerit peste pasajul acesta, căci prea se potriveşte celui ce nu va putea niciodată să-şi treacă povara de pe umerii săi pe ai altuia.   *   După Cabala, Dumnezeu îngăduie ca slava lui să pălească pentru ca îngerii şi oamenii s-o poată suporta. Altfel spus, Creaţia coincide cu o scădere a luminii divine, cu o sforţare Întru întuneric la care Creatorul a consimţit. Ipoteza întunecării voluntare a lui Dumnezeu are meritul de a face să ne descoperim propriile tenebre, vinovate de lipsa noastră de receptivitate faţă de o anume lumină.   *   Idealul ar fi să te poţi repeta precum ... Bach.   *   Ariditate grandioasă, supranaturală: parcă aş începe o nouă existenţă pe o planetă unde cuvîntul ar fi necunoscut, într-un univers refractar la limbaj şi incapabil de a-şi crea vreunul.   *   Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă şi nimic altceva.   *   După ce ai citit într-o lucrare de inspiraţie psihanalistă că tînărul Aristotel fusese cu siguranţă gelos pe Filip, tatăl lui Alexandru, viitorul său elev, fără să vrei te gîndeşti că un sistem cu pretenţie de terapeutică şi în care se născocesc asemenea ipoteze nu poate fi decît suspect, căci inventează secrete din plăcerea de a inventa explicaţii şi vindecări.   *   Are ceva de şarlatan oricine izbîndeşte Într-un domeniu sau altul.   *   O vizită într-un spital şi, după cinci minute, devii budist dacă nu erai, sau redevii, dacă încetaseşi să fii.   *   Parmenide. Nu zăresc nicăieri fiinţa pe care o ridică el în slăvi şi nu mă pot imagina în sfera sa, ce n-are nici o fisură, nici un loc pentru mine.   *   În compartiment, vecina din faţă, o femeie de o urîţenie indecentă, sforăia cu gura căscată: o agonie dezgustătoare. Ce să fac? Cum să suport asemenea spectacol? — Stalin mi-a venit în ajutor. In tinereţea lui, în timp ce trecea printre două rînduri de zbiri ce-l biciuiau, s-a cufundat cu totul în lectura unei cărţi, astfel încît şi-a abătut atenţia de la ploaia de lovituri. întărit de pilda aceasta, m-am cufundat şi eu într-o carte şi m-am oprit la fiece cuvînt cu o rîvnă extremă, pînă în clipa cînd monstrul a încetat să agonizeze.   *   Îi spuneam deunăzi unui prieten că, deşi nu mai cred în scris, n-aş vrea nici să renunţ la el, că munca este o iluzie respectabilă şi, după ce mîzgălesc o pagină sau măcar o frază, Întotdeauna îmi vine să fluier.   *   Religiile, ca şi ideologiile care le-au moştenit viciile, nu sînt decît cruciade împotriva umorului.   *   Filozofii pe care i-am cunoscut erau, fără excepţie, nişte impulsivi. Meteahna Occidentului i-a marcat chiar şi pe cei ce ar fi trebuit să fie imuni la ea.   *   Să fie asemenea lui Dumnezeu, iar nu asemeni zeilor — iată ţelul adevăraţilor mistici, care ţintesc prea sus spre a se mulţumi cu politeismul.   *   Sînt căutat pentru un colocviu în străinătate, căci e nevoie, pare-se, de îndoielile mele. Scepticul de serviciu al unei lumi care apune.   *   În ce voi fi constînd — n-am s-o stiu niciodată. E drept că nu ştim nici în ce constă Dumnezeu, căci ce noimă are expresia: a consta în sine pentru noi, care nu avem un temei nici înlăuntrul, nici în afara noastră?   *   Abuzez de cuvîntul Dumnezeu, îl folosesc ades, prea ades. O fac de fiecare dată cînd ajung la o limită şi am nevoie de-o vocabulă pentru a numi ceea ce vine după. Între Dumnezeu şi De-neconceput, îl prefer pe primul.   *   Cutare cărţulie evlavioasă susţine că incapacitatea de a opta e semn că n-ai fi «luminat de lumina dumnezeiască». Cu alte cuvinte, nehotărîrea, această obiectivitate absolută, ar fi o cale a pierzaniei.   *   Musai găsesc un cusur la toţi cei care se interesează de aceleaşi lucruri ca mine...   *     Am citit o lucrare despre bătrîneţe doar pentru că fotografia autorului mă îndemna s-o fac. Acel amestec de rînjet şi de implorare, acea expresie de stupoare schimonosită — ce reclamă, ce garanţie!   *   «Lumea aceasta n-a fost creată după dorinţa Vieţii», se spune în Ginza, text gnostic al unei secte mandeene din Mesopotamia. Să ne amintim aceste vorbe de fiecare dată cînd nu dispunem de un argument mai bun pentru a risipi o decepţie.   *   După atîţia ani, după o viaţă-ntreagă, o revăd. «De ce plîngi?», a fost prima mea Întrebare. «Dar nu plîng», mi-a răspuns ea. Într-adevăr, nu plîngea: îmi zîmbea, ci vîrsta deformîndu-i trăsăturile, bucuria nu mai răzbătea pe chipul ei, pe care tot aşa de bine ai fi putut să citeşti: «Cine nu moare de tînăr o s-o regrete mai devreme sau mai tîrziu.».   *   Cel care-şi supravieţuieşte îşi ratează... biografia. În definitiv, nu pot fi socotite Împlinite decît destinele frînte.   *   N-ar trebui să ne deranjăm prietenii decît cu ocazia înmormîntării noastre. Şi poate nici atunci!   *   Plictisul, un rău considerat frivol, ne face totuşi să Întrezărim abisul din care emană nevoia de a ne ruga.   *   «Din tot ce a creat, nimic nu-l scîrbeşte pe Dumnezeu mai mult decît lumea aceasta şi, din ziua-n care a creat-o, şi-a întors faţa de la ea, într-atît o urăşte.» Nu ştiu cine era misticul musulman care a scris aceste cuvinte, n-am să ştiu niciodată numele acestui prieten.   *   Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalităţi fără a se compromite.   *   Retras la ţară după moartea fiicei sale Tullia, Cicero, copleşit de mîhnire, îşi adresa lui însuşi scrisori de consolare. Ce păcat că nu au fost găsite şi, mai mult decît atît, ce păcat că această terapie nu a devenit curentă! E drept că, de-ar fi fost adoptată, religiile dădeau de mult faliment.   *   Un patrimoniu cu adevărat al nostru: momentele în care n-am făcut nimic ... Sînt cele care ne formează, ne individualizează, ne fac deosebiţi.   *   Un psihanalist danez care suferea de migrene rebele şi care urmase fără succes tratamentul unui confrate veni la Freud, iar acesta îl vindecă în cîteva luni. Freud însuşi o spune, şi nu avem de ce să nu-l credem. Un discipol, oricît i-ar fi de rău, nu poate să nu se simtă mai bine atunci cînd îşi întîlneşte zilnic Maestrul. Ce tratament mai bun decît să-l vezi pe cel care în ochii tăi e fără pereche că dă atîta importanţă mizeriilor tale! Puţine beteşuguri n-ar ceda în faţa unei asemenea solicitudini. Să ne reamintim că Magistrul avea toate calităţile unui fondator de sectă deghizat în om de ştiinţă. Dacă i-au reuşit tămăduiri nu e atît datorită metodei, cît credinţei sale.

Genealogia fanatismului     În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie… Aşa se nasc ideologiile, doctrinele, şi farsele însângerate. Idolatri din instinct, convertim în absolut obiectele viselor şi intereselor noastre. Istoria nu este decât o defilare de false Absoluturi, o succesiune de temple înălţate unor pretexte, o înjosire a spiritului în faţa Improbabilului. Chiar când se îndepărtează de religie, omul îi rămâne aservit; străduindu-se din răsputeri să făurească simulacre de zei, el îi adoptă apoi cu febrilitate: nevoia lui de ficţiune, de mitologie triumfă împotriva evidenţei şi a ridicolului. Puterea sa de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale: cel care iubeşte peste măsură un zeu îi constrânge şi pe ceilalţi să-l iubească, şi îi extermină dacă refuză. Orice intoleranţă, orice intransigenţă ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Când omul îşi pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă îşi transformă ideea în zeu, consecinţele sunt incalculabile. Nu ucidem decât în numele unui zeu sau al simulacrelor sale: excesele suscitate de zeiţa Raţiune, de ideea de naţiune, de clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziţiei sau ale Reformei. Epocile de fervoare sunt pline de fapte sângeroase: sfânta Tereza nu .putea fi decât contemporană cu autodafeurile, iar Luther cu masacrarea ţăranilor. În crizele mistice, gemetele victimelor sunt paralele cu gemetele extazului… Spânzurători, temniţe, ocne nu prosperă decât la umbra unei credinţe — a nevoii de a crede care a infestat pentru totdeauna spiritul. Diavolul pare cu totul şters pe lângă cel care dispune de un adevăr, de adevărul lui. suntem nedrepţi faţă de oameni ca Nero, ca Tiberiu: ei nu au inventat conceptul de eretic; nu au fost decât nişte visători degeneraţi care se desfătau privind masacrele. Adevăraţii criminali sunt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic, cei care disting între credincios şi schismatic. Când refuzi să admiţi că ideile pot fi schimbate între ele, sângele curge… Sub hotărârile ferme se înalţă un pumnal; ochii înflăcăraţi prevestesc crima. Niciodată spiritul şovăitor, atins de hamletism, nu  a fost primejdios: principiul răului rezidă în tensiunea voinţei, în inaptitudinea pentru pacea desăvârşită, în megalomania prometeiană a unei rase îmbuibate de ideal care explodează sub presiunea convingerilor şi care, pentru că a batjocorit îndoiala şi lenea — vicii mai nobile decât toate virtuţile sale —, a apucat-o pe calea pierzării, a istoriei, amestec indecent de banalitate şi apocalips… Certitudinile sunt aici nenumărate: înlăturaţi-le, înlăturaţi mai ales consecinţele lor: veţi reconstitui astfel paradisul. Ce altceva este Căderea, decât urmărirea unui adevăr şi siguranţa de a-l fi găsit, pasiunea pentru o dogmă, statornicirea într-o dogmă? De aici rezultă fanatismul — tară capitală, care îi dă omului gustul eficacităţii, al profeţiei, al terorii — lepră lirică prin care molipseşte sufletele, le supune, le sfărâmă sau le exaltă… Nu i se sustrag decât scepticii (sau leneşii şi esteţii), pentru că ei nu propun nimic, pentru că — adevăraţi binefăcători ai umanităţii — ei îi nimicesc prejudecăţile şi-i analizează delirul. Mă simt mai în siguranţă lângă un Pyrrhon decât lângă un sfânt Paul, pentru bunul motiv că o înţelepciune ce rosteşte cuvinte de duh este mai blândă decât o sfinţenie dezlănţuită. Într-un spirit arzător regăseşti un animal de pradă deghizat; niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unui profet… Depărtaţi-vă de el când înalţă vocea, chiar în numele cerului, al cetăţii sau al altor pretexte: satir al singurătăţii voastre, el nu vă iartă că trăiţi dincoace de adevărurile şi mâniile sale; isteria sa, bunul său, el vrea să vi-l împărtăşească, să vi-l impună şi să vă desfigureze. O fiinţă posedată de o convingere şi care nu caută să o comunice celorlalţi e un fenomen străin pământului, unde obsesia mântuirii face viaţa de nerespirat. Priviţi în jurul vostru: pretutindeni — larve care predică; fiecare instituţie este purtătoarea unei misiuni; primăriile îşi au absolutul lor, ca şi templele; administraţia, cu regulamentele sale — o metafizică pentru maimuţe… Toţi se străduiesc să îmbunătăţească viaţa tuturor: chiar cerşetorii, chiar bolnavii incurabili aspiră la aceasta: trotuarele lumii şi spitalele sunt pline de reformatori. Dorinţa de a deveni un izvor de evenimente acţionează asupra fiecăruia ca o dezordine mentală sau ca un blestem voit. Societatea — un infern de mântuitori! Diogene, cu lampa sa, căuta un indiferent… Îmi este de ajuns să aud pe cineva vorbind sincer despre ideal, viitor, filozofie, să-l aud spunând „noi” cu o inflexiune sigură a vocii, invocându-i pe ,,ceilalţi ” şi socotindu-se interpretul lor — ca să-l consider duşmanul meu. Văd în el un tiran ratat, un călău aproximativ, la fel de vrednic de ură ca şi tiranii, ca şi călăii de mare clasă. Fiindcă orice credinţă exercită o formă de teroare, cu atât mai înspăimântătoare cu cât agenţii ei sunt cei „puri”. Nu avem încredere în vicleni, în şmecheri, în farsori; totuşi lor nu le putem imputa nici una din marile convulsii ale istoriei; necrezând în nimic, ei nu-ţi scotocesc prin inimă sau prin gândurile cele mai ascunse; te lasă pradă nepăsării, deznădejdii sau inutilităţii tale; omenirea le datorează cele câteva clipe de prosperitate pe care le-a cunoscut: ei sunt cei care salvează popoarele chinuite de fanatici şi nimicite de „idealişti ”. Lipsiţi de orice doctrină, nu au decât capricii şi interese, vicii tolerante, de nenumărate ori mai suportabile decât ravagiile pricinuite de despotismul cu principii; căci toate relele vieţii vin dintr-o „concepţie de viaţă”. Un om politic desăvârşit ar trebui să-i aprofundeze pe vechii sofişti şi să ia lecţii de canto; — şi de corupţie… Fanaticul, în schimb, este incoruptibil: dacă, pentru o idee, Ucide, el poate la fel de bine să se lase ucis pentru ea; în amândouă cazurile, tiran sau martir, este un monstru. Nu există fiinţe mai primejdioase decât cele care au suferit pentru o credinţă: marii persecutori se recrutează printre martirii cărora nu li s-a tăiat capul. Suferinţa nu numai că nu micşorează pofta de putere, dar o aţâţă; de aceea spiritul se simte mai la largul său în preajma unui fanfaron decât în cea a unui martir; şi nimic nu-i repugnă mai mult decât spectacolul în care se moare pentru o idee… Sătul de sublim şi de măcel, el visează la un plictis provincial la scară universală, la o Istorie atât de stagnantă, încât îndoiala s-ar desena ca eveniment, şi speranţa ca o calamitate       Antiprofetul       În orice om dormitează un profet, şi când acesta se trezeşte, în lume răul mai creşte puţin… Nebunia de a predica este atât de înrădăcinată în noi, încât ea ţâşneşte din adâncimi necunoscute instinctului, de conservare. Fiecare îşi aşteaptă clipa, pentru a propune ceva: orice. Avem o voce: asta ajunge. Plătim scump faptul de a nu fi nici surzi şi nici muţi… De la gunoieri la snobi, toţi îşi cheltuiesc generozitatea criminală, toţi împart reţete de fericire, toţi vor să călăuzească paşii tuturor: viaţa în comun devine de neîndurat, iar viaţa cu sine însuşi — şi mai intolerabilă: când nu intervii în treburile altora, eşti atât de neliniştit în privinţa alor tale, încât îţi converteşti „eul” în religie, sau, apostol de-a-ndoaselea, îl negi: suntem victimele jocului universal… Bogăţia soluţiilor ce se propun aspectelor existenţei nu este egalată decât de nimicnicia lor. Istoria: manufactură de idealuri… mitologie lunatică, frenezie a hoardelor şi a singuraticilor… refuz de a privi realitatea ca atare, teribilă sete de ficţiuni… Izvorul faptelor noastre rezidă într-o pornire inconştientă de a ne considera centrul, raţiunea şi rezultatul ultim al timpului. Reflexele noastre şi orgoliul din noi transformă în planetă părticica de carne şi de conştiinţă care suntem. Dacă am avea simţul corect al poziţiei noastre în lume, dacă a compara ar fi inseparabil de a trăi, revelaţia prezenţei noastre infime ne-ar zdrobi. Dar să trăieşti înseamnă să fii orb cu privire la propriile-ţi dimensiuni… Dacă toate faptele noastre — de la respiraţie şi până la întemeierea de împărăţii sau de sisteme metafizice — derivă dintr-o iluzie despre importanţa noastră, cu atât mai adevărat e acest lucru în ce priveşte instinctul profetic. Cine, având viziunea exactă a nimicniciei sale, ar încerca să fie eficace şi să se propună ca mântuitor? Nostalgie a unei lumi fără „ideal”, a unei agonii fără doctrină, a unei maternităţi fără viaţă… Paradisul… Dar n-am putea exista nici măcar o secundă fără să ne amăgim: în fiecare dintre noi, profet este grăuntele de nebunie care ne face să propăşim în vidul nostru. Omul în chip ideal lucid, deci în chip ideal normal, nu ar trebui să recurgă la nimic altceva în afara nimicului care este în el… Mi-l închipui spunând: „Rupt de scop, de toate scopurile, nu păstrez din dorinţele şi din amărăciunile mele decât formulele lor. Rezistând ispitei de a trage o concluzie, am învins spiritul, aşa cum am învins şi viaţa, din oroarea de a căuta în ea o soluţie. Spectacolul omului — ce lucru scârbavnic! Iubirea — o întâlnire între două salive… Toate sentimentele îşi trag absolutul din mizeria glandelor. Nobilă e doar negarea existenţei, nobil e doar surâsul ce pluteşte peste peisaje nimicite.” (Odinioară aveam un „eu”; acum nu mai sunt decât un obiect… Mă îndop cu toate drogurile singurătăţii; cele ale lumii au fost prea slabe pentru a izbuti să mă facă s-o uit. Ucigând profetul din mine, cum aş mai putea avea un loc printre oameni?)       În cimitirul definiţiilor     Avem oare temei să ne închipuim un gânditor care să exclame: „Totul e de-acum pentru mine fără obiect, căci am dat definiţiile tuturor lucrurilor”? Şi dacă am putea să ni-l închipuim, cum să-l situăm în durată? Îndurăm cu atât mai bine ceea ce ne înconjoară, cu cât îi dăm un nume — şi trecem mai departe. Dar a cuprinde un lucru într-o direcţie, oricât de arbitrară, şi cu atât mai gravă cu cât este mai arbitrară, de vreme ce sufletul o ia astfel înaintea cunoaşterii — înseamnă să-l refuzi, să-l transformi în ceva insipid şi de prisos, să-l nimiceşti. Spiritul trândav şi absent — şi care nu se integrează lumii decât prin mijlocirea somnului — nu se poate exercita decât lărgind numele lucrurilor, golindu-le şi înlocuindu-le prin formule. Apoi evoluează pe ruinele lor; brice senzaţie dispare; nu mai rămân decât amintiri. Sub fiecare formulă zace un cadavru: fiinţa sau obiectul mor sub pretextul căruia i-au dat loc. Este desfrâul frivol şi funebru al spiritului. Şi acest spirit s-a risipit în ceea ce el a numit şi a circumscris. Îndrăgostit de vocabule, ura misterul tăcerilor grele, făcându-le uşoare şi pure: uşurat şi purificat de toate, a devenit şi el uşor şi pur. Viciul de a defini a făcut din el un asasin graţios şi o victimă discretă. Şi astfel s-a şters pata pe care sufletul o întindea pe spirit, singura care îi amintea acestuia că este viu.       Civilizaţie şi frivolitate     Cum am suporta uriaşa cantitate şi profunzimea frustă a operelor şi a capodoperelor, dacă spirite impertinente şi admirabile n-ar fi adăugat texturii lor franj urii dispreţului subtil şi ai ironiilor spontane! Şi cum am putea îndura codurile, moravurile, paragrafele inimii, pe care inerţia şi buna-cuviinţă le-au suprapus peste viciile inteligente şi uşuratice, dacă nu ar exista aceste fiinţe vesele pe care rafinamentul le situează în vârful şi totodată la marginea societăţii? Trebuie să le fim recunoscători civilizaţiilor care nu au abuzat de seriozitate, care s-au jucat cu valorile şi s-au desfătat zămislindu-le şi nimicindu-le. Cunoaştem oare în afara civilizaţiei greceşti, şi a celei franceze o demonstraţie mai lucid glumeaţă a neantului elegant al lucrurilor? Secolul lui Alcibiade şi secolul al XVIII-lea francez sunt două surse de consolare. În timp ce celelalte civilizaţii au putut gusta doar în ultimul lor stadiu, o dată cu dizolvarea unui întreg sistem de credinţe şi de moravuri, din exerciţiul sprinten care dă vieţii o savoare de inutilitate — aceste două secole au cunoscut plictisul nepăsător la toate şi permeabil la orice, în deplina lor maturitate, în deplina stăpânire a forţelor şi a viitorului lor. Există oare un simbol mai bun decât cel reprezentat de doamna du Deffand, bătrână, oarbă şi clarvăzătoare, care, în timp ce urăşte viaţa, gustă totuşi plăcerile amărăciunii? Nimeni nu ajunge de la bun început la frivolitate. Este un privilegiu şi o artă; e căutarea superficialului de către cei care, dându-şi seama de imposibilitatea oricărei certitudini, sunt dezgustaţi; este fuga departe de abisuri, care, fiind în mod firesc fără de fund, nu pot duce nicăieri. Rămân totuşi aparenţele: de ce nu le-am înălţa până la nivelul unui stil? Astfel poate fi definită orice epocă inteligentă. Omul ajunge să găsească mai mult farmec în expresie decât în sufletul care o poartă, în graţie decât în intuiţie; emoţia însăşi devine şlefuită. Fiinţa abandonată sieşi, fără nici o prejudecată de eleganţă, este un monstru: ea nu găseşte în sine decât zone obscure, unde, iminente, dau târcoale teroarea şi negaţia. Să ştii, prin întreaga-ţi vitalitate, că mori, şi să nu poţi ascunde asta, .este un act de barbarie. Orice filozofie sinceră neagă titlurile de glorie ale civilizaţiei, a cărei funcţie constă în a ne îndulci tainele şi în a le travesti în efecte căutate. Astfel, frivolitatea este antidotul cel mai eficace pentru răul de a fi ceea ce suntem; prin ea înşelăm lumea şi ascundem caracterul indecent al profunzimilor noastre. Fără artificiile ei, cum să nu regreţi că ai un suflet? Ce infern sunt pentru ceilalţi singurătăţile noastre epidermice! Dar tot pentru ei, şi uneori pentru noi înşine, ne inventăm aparenţele…       Să dispari întru Dumnezeu     Spiritul care-şi îngrijeşte esenţa distinctă e ameninţat la fiecare pas de lucrurile pe care şi le refuză. Atenţia — cel mai mare dintre privilegiile sale — părăsindu-l adeseori, el cedează ispitelor de care a vrut să fugă sau devine prada unor mistere impure… Cine nu cunoaşte acele temeri, acei fiori, acele vertijuri ce ne apropie de animal, şi de problemele ultime? Genunchii noştri tremură fără să se îndoaie; mâinile noastre se caută fără să se unească; ochii noştri se înalţă şi nu văd nimic… Păstrăm mândria verticală care ne întăreşte curajul; oroarea de gesturi care ne apără de demonstraţii; şi ajutorul pleoapelor pentru a acoperi priviri ridicol inefabile. Alunecarea noastră este apropiată, dar nu inevitabilă; accidentul ciudat, dar nicidecum nou; — un surâs mijeşte în zarea spaimelor noastre… nu ne vom prăvăli în rugăciune… Căci El nu trebuie să triumfe; majuscula-i trebuie compromisă de ironia noastră; inima noastră trebuie să topească fiorii pe care el ni-i hărăzeşte. Dacă într-adevăr o asemenea fiinţă ar exista, dacă slăbiciunile ne-ar birui hotărârile şi profunzimile ne-ar birui căutările, atunci de ce am mai gândi, de vreme ce dificultăţile ar fi rezolvate, întrebările amânate şi spaimele domolite? Ar fi însă prea uşor. Orice absolut — personal sau abstract — este un mod de a escamota problemele; şi nu numai problemele, ci şi rădăcina lor, care nu-i altceva decât o panică a simţurilor. Dumnezeu: cădere perpendiculară peste spaima noastră, mântuire prăvălindu-se ca un trăsnet în mijlocul căutărilor noastre pe care nici o speranţă nu le înşeală, nimicire fără ocolişuri a mândriei noastre nemângâiate şi care nu vrea să se mângâie, mers al individului pe un drum ce nu duce nicăieri, şomaj al sufletului în lipsa neliniştii… Ce renunţare poate fi mai mare decât credinţa? E adevărat că fără ea omul porneşte pe o infinitate de căi fără ieşire. Dar ştiind că nimic nu poate duce la nimic, că universul nu-i decât un subprodus al tristeţii noastre, de ce să renunţăm la plăcerea de a ne poticni şi de a ne zdrobi capul de pământ şi de cer? Soluţiile pe care ni le propune laşitatea noastră ancestrală sunt cele mai rele forme ale dezertării din faţa datoriei noastre de a avea o decenţă intelectuală. Se înşeală, trăiesc şi mor lăsându-se traşi pe sfoară: iată ce fac oamenii. Dar există o demnitate ce ne apără de dispariţia întru Dumnezeu şi care preschimbă toate clipele noastre în rugăciuni pe care nu le vom face niciodată.       Variaţiuni pe tema morţii     I. Perseverăm în viaţă pentru că ea nu se sprijină pe nimic, pentru că este lipsită până şi de umbra unui temei.  Moartea este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, ea se desemnează, în faţa cugetului nostru, limpede, fără farmece înşelătoare, şi fără falsele atracţii ale necunoscutului. Îngrămădind mistere de nimic şi monopolizând nonsensul, viaţa inspiră mai multă spaimă decât moartea: ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atâta vid şi atâta neînţeles? Ne agăţăm de zile pentru că dorinţa de a muri e prea logică şi deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă —, s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu ceea ce nu poate fi verificat; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort către Nebunie… Daţi vieţii un scop precis: îşi pierde pe loc orice atracţie. Prin inexactitatea finalităţilor, e superioară morţii; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar pustii pământul într-o singură zi; şi nici cel mai pătimaş şi înverşunat om n-ar izbuti să mai însufleţească improbabilitatea fecundă a Dorinţei.   II. Îi putem clasifica pe oameni după criteriile cele mai capricioase: după impulsuri, înclinaţii, vise sau glande. Oamenii îşi schimbă ideile cum îşi schimbă cravatele: căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configuraţiile şi accidentele timpului. Dar există ceva care vine din noi înşine, care este noi înşine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezenţă insolită şi dintotdeauna, pe care o putem concepe clipă de clipă şi nu îndrăznim niciodată să o admitem, o prezenţă care nu e actuală decât înainte de săvârşirea ei: e moartea, adevăratul criteriu… Ea, dimensiunea cea mai intimă a tuturor celor vii, desparte omenirea în două ordine ireductibile, atât de îndepărtate unul de celălalt, încât între ele există o distanţă mai mare decât între un vultur şi o cârtiţă, o stea şi un scuipat. Intre omul care are sentimentul morţii şi cel care nu-l are, se deschide abisul dintre două lumi care nu comunică între ele; şi totuşi amândoi mor; dar unul îşi ignoră moartea, celălalt o ştie; unul nu moare decât timp de o clipă, celălalt moare întruna… Condiţia lor comună îi situează tocmai la antipozi; la cele două extremităţi şi înăuntrul aceleiaşi definiţii; ireconciliabili, îndură acelaşi destin… Unul trăieşte ca şi cum ar fi veşnic; celălalt îşi gândeşte neîncetat veşnicia şi o neagă prin fiecare gând. Nimic nu ne poate schimba viaţa, în afară de insinuarea treptată în noi a forţelor care o anulează. Ea nu-şi află înnoire nici în surprizele creşterii noastre, nici în înflorirea darurilor noastre; ele îi sunt doar fireşti. Şi nimic din ceea ce e firesc nu ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem. Tot ceea ce prefigurează moartea adaugă o calitate de noutate vieţii, o modifică şi o amplifică. Sănătatea o păstrează ca atare, într-o sterilă identitate; în timp ce boala este activitate, cea mai intensă din câte poate desfăşura un om, o mişcare frenetică şi… staţionară, cea mai bogată cheltuială de energie fără un singur gest, aşteptarea duşmănoasă şi pătimaşă a unei fulguraţii ireparabile.   III. Subterfugiile speranţei, ca şi argumentele raţiunii se arată neputincioase în faţa obsesiei morţii: nimicnicia lor aţâţă doar pofta de a muri. Pentru a învinge această poftă, nu există decât o singură „metodă”: să o trăieşti până la capăt, să-i înduri toate deliciile, toate spaimele, să nu faci nimic pentru a o eluda. O obsesie trăită până la saturaţie se anulează prin propriile-i excese. Stăruind asupra Infinitului morţii, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire sila de el, preaplin negativ ce nu cruţă nimic şi care, înainte de a compromite şi de a micşora atracţia morţii, ne dezvăluie cât e de zadarnică viaţa. Cel care nu s-a dedat voluptăţilor angoasei, cel care nu a savurat în gând primejdiile propriei sale stingeri şi nu a gustat din crude şi dulci nimiciri, nu se va vindeca niciodată de obsesia morţii: va fi chinuit de ea pentru vina de a-i fi rezistat; în timp ce acela care, deprins cu disciplina spaimei şi meditându-şi putreziciunea, s-a redus în mod voit la cenuşă, va privi spre trecutul morţii — el însuşi nefiind decât un înviat care nu mai poate trăi. „Metoda” sa îl va fi vindecat atât de viaţă, cât şi de moarte. Orice experienţă capitală e nefastă: straturile existenţei sunt lipsite de grosime; cel care scotoceşte prin ele, arheolog al inimii şi al fiinţei, se află, la capătul cercetărilor, în faţa unor profunzimi vide. Zadarnic va regreta podoaba aparenţelor. Astfel, Misterele antice, pretinse revelaţii ale tainelor ultime, nu ne-au lăsat nimic în materie de cunoaştere. Iniţiaţii erau neîndoielnic siliţi să nu transmită nimic; este totuşi de neconceput ca printre ei să nu se fi găsit nici măcar un singur flecar; ce poate fi mai opus naturii umane decât o asemenea încăpăţânare în a păstra o taină? De fapt, nu există nici o taină; existau rituri şi fioruri. Vălurile o dată ridicate, nu puteau dezvălui nimic altceva decât abisuri lipsite de orice consecinţă. Nu există decât iniţierea întru neant — şi întru ridicolul de a fi viu. …Şi mă gândesc la un Eleusis al inimilor ce nu mai sunt înşelate, la un Mister limpede, fără zei şi fără vehemenţele iluziei.       La marginea clipelor     Imposibilitatea de a plânge întreţine în noi gustul pentru lucruri, şi le face să existe încă: ea ne împiedică să le secătuim savoarea şi să le părăsim. Când, pe atâtea drumuri şi ţărmuri, ochii noştri refuzau să se înece în ei înşişi, ei apărau prin uscăciunea lor obiectul care îi fermeca. Lacrimile noastre risipesc natura, aşa cum transele noastre îl risipesc pe Dumnezeu… Dar, în cele din urmă, ele ne risipesc pe noi înşine. Căci noi nu suntem decât prin refuzul de a da frâu liber dorinţelor noastre supreme: lucrurile care intră în sfera admiraţiei sau a tristeţii noastre nu rămân aici decât pentru că noi nu le-am sacrificat şi nici binecuvântat cu un lichid rămas bun. …Şi astfel, după fiecare noapte, regăsindu-ne în faţa unei zile noi, irealizabila necesitate de a o umple ne înspăimântă; şi, străini în lumină, ca şi cum lumea s-ar fi cutremurat inventându-şi Astrul, fugim de lacrimi — căci una singură ar fi de ajuns spre a ne lepăda din Timp.       Dezarticularea timpului     Clipele curg una după alta: nimic nu le investeşte cu iluzia unui conţinut sau cu aparenţa unei semnificaţii; ele se desfăşoară; cursul lor este şi al nostru; le contemplăm scurgerea, prizonieri ai unei percepţii stupide. Golul inimii în faţa golului timpului: două oglinzi reflectându-şi absenţa faţă-n faţă, una şi aceeaşi imagine a nimicniciei… Ca sub efectul unei idioţii visătoare, totul se nivelează: nici vârfuri nici abisuri… Unde să descoperi poezia minciunilor, pintenul unei enigme? Cel care nu cunoaşte plictisul se află încă în copilăria lumii, când evii aşteptau să se nască; el rămâne închis faţă de timpul obosit ce-şi supravieţuieşte, care-şi râde de propriile-i dimensiuni, şi moare în pragul propriului său… viitor, târând cu el materia, înălţată brusc la un lirism al negaţiei. Plictisul este ecoul din noi al timpului ce se destramă… revelaţia golului, sleirea delirului care susţine — sau inventează — viaţa… Creator de valori, omul este fiinţa delirantă prin excelenţă, pradă credinţei că există ceva, deşi este de-ajuns să-şi ţină răsuflarea: totul se opreşte; să-şi suspende emoţiile: nimic nu mai freamătă; să-şi suprime capriciile: totul devine searbăd. Realitatea este o creaţie a exceselor, a nemăsurii şi a nesăbuinţelor noastre. Ne înfrânăm palpitaţiile? Cursul lumii se încetineşte; fără înfierbântările noastre, spaţiul este de gheaţă. Timpul însuşi nu curge decât pentru că dorinţele noastre zămislesc acest univers decorativ pe care l-ar despuia până şi o fărâmă de luciditate. Un grăunte de clarviziune ne reduce la condiţia noastră primordială: goliciunea; ,o umbră de ironie ne dezbracă de veşmintele ridicole ale speranţei, care ne îngăduie să ne înşelăm şi să imaginăm iluzia: orice drum potrivnic duce în afara vieţii. Plictisul nu este decât începutul acestui itinerariu… El ne face să simţim că timpul se scurge prea greu, inapt să ne dezvăluie un sfârşit. Desprinşi de orice obiect, neavând nimic de asimilat din exterior, ne distrugem încetul cu încetul de vreme ce viitorul nu ne mai oferă o raţiune de a fi. Plictisul ne dezvăluie o eternitate care nu este depăşirea timpului, ci ruina lui; el este infinitul sufletelor ce au putrezit din lipsă de superstiţii: un absolut plat, în care nimic nu mai împiedică lucrurile să se învârtească întruna, în căutarea propriei lor căderi. Viaţa se creează în delir şi se desface în plictis.   (Cel care suferă de un rău anume” nu are dreptul să se plângă: el are o ocupaţie. Marii suferinzi nu se plictisesc niciodată: boala îi umple, tot astfel cum remuşcarea îi hrăneşte pe marii vinovaţi. Căci orice suferinţă intensă suscită un simulacru de plenitudine şi propune conştiinţei o realitate teribilă, pe care nu o poate eluda; în timp ce suferinţa fără motiv în această nefericire temporală care este plictisul nu opune conştiinţei nimic care să o silească la un demers rodnic. Cum să te vindeci de un rău nelocalizat şi cu totul imprecis, care loveşte trupul fără să lase vreo urmă, care se strecoară în suflet fără să lase vreun semn? El seamănă cu o boală căreia i-am fi supravieţuit, dar care ne-ar fi absorbit posibilităţile, rezervele de atenţie, şi ne-ar fi lăsat neputincioşi să umplem golul care urmează dispariţiei spaimelor şi chinurilor noastre. Infernul e un port liniştit pe lângă această înstrăinare în timp, pe lângă această lâncezeală golită şi buimacă; cufundaţi în ea, nu vedem nimic altceva decât spectacolul universului care se cariază sub privirile noastre. Ce terapeutică să folosim împotriva unei boli de care nu ne mai aducem aminte şi ale cărei urmări muşcă din viaţa noastră? Cum să inventezi un leac al existenţei, cum să închei această vindecare fără de sfârşit? Şi cum să te însănătoşeşti de propria-ţi naştere? Plictisul, această convalescenţă incurabilă…)       Superba inutilitate     În afară de scepticii greci şi de împăraţii romani din perioada decadenţei, toate spiritele par aservite unei vocaţii municipale. Doar ei s-au emancipat, unii prin îndoială, ceilalţi prin demenţă, de obsesia insipidă de a fi util. Promovând arbitrariul la rangul de exerciţiu sau de vertij, după cum erau filozofi sau vlăstari dezabuzaţi ai vechilor cuceritori, ei nu erau legaţi de nimic: prin această latură, ne amintesc de sfinţi. Dar în timp ce aceştia nu se vor prăbuşi niciodată, ei se găseau la discreţia propriului lor joc, stăpâni şi victime ale capriciilor lor, adevăraţi singuratici, de vreme ce singurătatea lor era sterilă. Nimeni nu a luat-o drept exemplu, şi ei înşişi nu o propuneau nimănui; de aceea nici nu comunicau cu „semenii” lor decât prin ironie şi teroare… Să fii cel prin care are loc descompunerea unei filozofii sau a unui imperiu: ne putem oare închipui un prilej de mândrie mai trist şi mai măreţ? Să ucizi pe de o parte adevărul şi pe de altă parte măreţia, manii prin care trăiesc spiritul şi cetatea; să zgudui din temelii edificiul amăgirilor pe care se sprijină orgoliul gânditorului şi al cetăţeanului; să mlădiezi, până la deformare, resorturile bucuriei de a concepe şi de a voi; să discreditezi, prin subtilităţile sarcasmului şi ale supliciului, abstracţiile tradiţionale şi obiceiurile onorabile — ce efervescenţă delicată şi sălbatică! Nu există farmec acolo unde .zeii nu mor sub ochii noştri. La Roma, unde erau înlocuiţi, importaţi, unde erau văzuţi veştejindu-se, mare era plăcerea de a invoca fantome, cu teama însă că această versatilitate sublimă va capitula în faţa asaltului vreunei severe şi impure zeităţi. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nu-i uşor să distrugi un idol: asta cere tot atât timp cât pentru a-l înălţa şi a-l adora. Căci nu-i de ajuns să-i nimiceşti simbolul material, ceea ce este simplu; ci rădăcinile din suflet. Cum să-ţi întorci privirile către epocile crepusculare — când trecutul pierea sub ochii pe care doar vidul îi putea orbi —  fără să te înduioşeze marea artă care este moartea unei civilizaţii? …Şi astfel visez că am fost unul dintre acei sclavi, veniţi dintr-un ţinut improbabil, trist şi barbar, pentru a-mi târî în agonia Romei o vagă deznădejde, înfrumuseţată cu sofisme greceşti. În ochii goi ai statuilor, în idolii micşoraţi de superstiţii pe cale de a se stinge, aş fi găsit uitarea strămoşilor, a servituţilor şi a părerilor de rău. Cununându-mă cu melancolia vechilor simboluri, m-aş fi eliberat; aş fi împărtăşit demnitatea zeilor părăsiţi, apărându-i împotriva crucilor viclene, împotriva năvalei de slugi şi de martiri, şi nopţile mele şi-ar fi căutat odihna în demenţa şi desfrâul Cezarilor. Expert în dezamăgiri, străpungând cu toate săgeţile unei înţelepciuni pervertite noile fervori, — în preajma curtezanelor, în lupanare sceptice sau în circuri cu fastuoase cruzimi, mi-aş fi năclăit judecăţile cu viciu şi sânge, pentru a dilata logica până la dimensiuni pe care ea nu le-a visat niciodată, până la dimensiunile lumilor ce mor.  

MANUAL DE DESCOMPUNERE   Variaţiuni pe tema morţii   I. Perseverăm în viaţă tocmai pentru că nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipseşte până şi umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în faţa cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile şi de farmecele amăgitoare ale necunoscutului. Acumulând întruna mistere găunoase şi monopolizând nonsensul, viaţa inspiră mai multa spaimă decât moartea; de fapt, ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atâta vid şi inexplicabil? Ne agăţăm de zile pentru.că dorinţa de a muri este prea logică, deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă — s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu inverificabilul; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort spre Absurd… Daţi un scop precis vieţii; ea îşi pierde instantaneu farmecul. Inexactitatea ţelurilor o face superioară morţii; — un grăunte de precizie ar coborâ-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar depopula pământul într-o singură zi şi niciun smintit n-ar izbuti să reînsufleţească aici improbabilitatea fecundă a Dorinţei. II. Putem clasifica oamenii potrivit celor mai capricioase criterii: după toane, înclinaţii, vise ori glande. Ne schimbăm ideile precum cravatele; căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configurările şi accidentele timpului. Există însă ceva care vine din noi înşine, care este noi înşine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezenţă insolită şi dintotdeauna, pe care o putem concepe în orice clipă, neîndrăznind niciodată s-o admitem, şi care nu are actualitate decât înainte de consumarea ei: aceasta e moartea, adevăratul criteriu… Şi tot ea, dimensiunea cea mai intimă a tuturor fiinţelor vii, desparte umanitatea în două ordine ireductibile, atât de depărtate unul de altul, încât distanţa dintre ele este mai mare decât aceea dintre un vultur şi o cârtiţă, dintre o stea şi un scuipat. Prăpastia ce desparte două lumi incomunicabile se cască între omul care are conştiinţa morţii şi cel care n-o are deloc; totuşi amândoi mor; dar unul îşi ignoră moartea, celălalt o ştie; unul nu moare decât o clipă, celălalt nu încetează să tot moară… Condiţia lor comună îi situează exact la antipozi unul faţă de altul; la cele două extremităţi şi în interiorul uneia şi aceleiaşi definiţii; ireconciliabili, ei îndură acelaşi destin… Unul trăieşte ca şi cum ar fi etern; celălalt îşi gândeşte necurmat eternitatea şi o neagă în fiecare gând. Nimic nu ne poate schimba viaţa, ci doar insinuarea treptată în noi a forţelor care o anulează. Nici surprizele creşterii şi nici eflorescenţa talentelor noastre nu îi adaugă vreun principiu nou; ele îi sunt fireşti. Şi nimic din ceea ce-i firesc n-ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem. Tot ce prefigurează moartea adaugă un caracter de noutate vieţii, o modifică şi o amplifică. Sănătatea o conservă ca atare, într-o sterilă identitate; în timp ce boala este o activitate, cea mai intensă din câte poate desfăşura un om, o mişcare frenetică şi… staţionară, cea mai bogată cheltuială de energie fără gest, aşteptarea ostilă şi pasionantă a unei fulguraţii ireparabile. III. Împotriva obsesiei morţii, tertipurile speranţei ca şi argumentele raţiunii se vădesc ineficace: insignifianţa lor exacerbează doar pofta de a muri. Pentru a triumfa asupra acestei pofte nu există decât o singură metodă: aceea de-a o trăi până la capăt, de a-i îndura toate deliciile, toate chinurile, de a nu face nimic pentru a o eluda. O obsesie trăita până la saturaţie se anulează în propriile-i excese. Tot insistând asupra infinitului morţii, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire faţă de el dezgust, prea-plin negativ care nu cruţă nimic şi care, înainte de a compromite şi de a deprecia prestigiile morţii, ne dezvăluie găunoşenia vieţii. Cine nu s-a dedat desfătărilor spaimei, cine n-a savurat în gând primejdiile propriei sale aboliri şi n-a gustat din crudele şi dulcile prăbuşiri, nu se va lecui nicicând de obsesia morţii: va fi chinuit de ea tocmai pentru că îi va fi rezistat; — pe când acela care, deprins cu disciplina ororii, şi meditându-şi putregaiul, s-a redus deliberat în cenuşă, acela va privi spre trecutul morţii — şi el însuşi nu va fi decât un înviat care nu mai poate trăi. „Metoda” sa îl va fi lecuit de viaţă şi moarte deopotrivă. Orice experienţă capitală este nefastă: straturile existenţei n-au densitate; cine le scormoneşte, arheolog al inimii şi al fiinţei, se pomeneşte, odată ajuns la capătul cercetărilor, în faţa unor adâncuri goale. Zadarnic va regreta găteala aparenţelor. Tot astfel şi Misterele antice, pretinse revelaţii ale secretelor supreme, nu ne-au lăsat nimic în materie de cunoaştere. Iniţiaţii făcuseră fără îndoială legământ să nu transmită nimic; e totuşi de neconceput ca printre ei să nu se fi aflat nici un singur flecar; ce poate fi mai potrivnic firii omeneşti decât o asemenea încăpăţânare în păstrarea secretului? Adevărul e că nici nu existau secrete; existau nişte rituri şi frisoane. Vălurile o dată îndepărtate, ce puteau ei descoperi afară de nişte prăpăstii fără consecinţă? Nu există iniţiere decât în neant — şi în ridicolul de a fi viu. …Şi mă gândesc la un Eleusis al inimilor dezamăgite, la un Mister curat, fără zei şi fără vehemenţele iluziei.   Demisie Era în sala de aşteptare a unui spital: o bătrână îmi explica bolile ei… Controversele oamenilor, uraganele istoriei; — fleacuri în ochii ei: doar boala ei domnea în spaţiu şi în durată. „Nu pot mânca, nu pot dormi, mi-e frică, aici trebuie să fie puroi”, debita ea mângâindu-şi falca grijuliu, cu mai mult interes decât dacă ar fi depins de ea soarta întregii lumi. Acest exces de atenţie, faţa de sine din partea unei cumetre decrepite m-a lăsat întâi nehotărât între spaimă şi greaţă; apoi am părăsit spitalul până să-mi vină rândul, hotărât să renunţ pentru totdeauna la durerile mele… „Cincizeci şi nouă de secunde din fiecare minut de-al meu, rumegam de-a lungul străzilor, au fost închinate suferinţei sau… ideii de suferinţă. De ce oare n-am avut o vocaţie de piatră! «Inima»: izvor al tuturor chinurilor… Aspir la starea de obiect… binecuvântarea materiei şi a opacităţii. Zburatăceala unei gâze mi se pare a fi o operaţie de apocalips. Făptuieşti un păcat ieşind din tine… Vântul, nebunie a aerului! Muzica, nebunie a tăcerii! Capitulând în faţa vieţii, această lume a uzurpat neantul… Abdic de la mişcarea şi de la visele mele. Absenţă! Tu vei fi singura mea glorie… Fie «dorinţa» ştearsă pe veci din dicţionare şi din suflete. Fug din faţa farsei ameţitoare a zilelor de mâine. Şi dacă mai păstrez unele speranţe, am pierdut pentru totdeauna facultatea de a spera.”   Cheia rezistenţei noastre Cel care ar ajunge, datorită unei imaginaţii copleşite de milă, să înregistreze toate suferinţele, să fie contemporanul tuturor chinurilor şi spaimelor dintr-o clipă anume, acela — presupunând că asemenea fiinţă ar putea exista — ar fi un monstru de iubire şi cea mai mare victimă din istoria inimii. Dar este inutil să ne închipuim o asemenea imposibilitate. N-avem decât să ne examinăm pe noi înşine, să practicăm arheologia spaimelor noastre. Înaintăm în supliciul zilelor pentru că nimic nu ne opreşte din mers în afară de propriile noastre dureri; durerile celorlalţi ni se par explicabile şi susceptibile de a fi depăşite: suntem încredinţaţi că ceilalţi suferă pentru că n-au destulă voinţă, curaj sau luciditate. Orice suferinţă, afară de a noastră, ni se pare îndreptăţită sau ridicol de inteligibilă; altminteri, doliul ar fi singura constantă în versatilitatea sentimentelor noastre. Dar nu purtăm doliu decât pentru noi. Dacă am putea înţelege şi iubi infinitatea agoniilor care se perindă în jurul nostru, toate vieţile care sunt nişte morţi ascunse, ne-ar trebui tot atâtea inimi câte făpturi care suferă. Iar dacă am avea o memorie miraculos de actuală, care să păstreze prezentă totalitatea suferinţelor noastre trecute, am muri sub o asemenea povară. Viaţa nu-i posibilă decât datorită deficienţelor imaginaţiei şi memoriei noastre. Toată puterea noastră stă în uitări şi în incapacitatea de a ne reprezenta pluralitatea destinelor simultane. Nimeni n-ar putea supravieţui înţelegerii instantanee a durerii universale, fiecare inimă  nefiind plămădită decât pentru o anumită cantitate de suferinţă. E ca şi cum nişte limite materiale ne-ar îngrădi puterea de a îndura; totuşi, expansiunea fiecărei dureri le atinge şi uneori le depăşeşte: prea deseori aceasta e originea prăbuşirii noastre. De aici decurge impresia că fiecare durere, fiecare tristeţe sunt infinite. Şi sunt într-adevăr, dar numai pentru noi, pentru hotarele inimii noastre; şi dacă ea ar avea dimensiunile spaţiului nesfârşit, suferinţele noastre ar fi şi mai întinse, pentru că orice durere se substituie lumii şi oricărei tristeţi îi trebuie un alt univers. Zadarnic se căzneşte raţiunea să ne arate proporţiile infinitesimale ale accidentelor noastre; ea eşuează în faţa înclinaţiei noastre pentru proliferarea cosmogonică. Astfel, adevărata nebunie nu se datorează niciodată hazardurilor sau dezastrelor creierului, ci concepţiei false despre spaţiu pe care şi-o făureşte inima…   Gânditori crepusculari Atena se stingea, iar o dată cu ea şi cultul cunoaşterii. Marile sisteme îşi trăiseră traiul: limitându-se la domeniul conceptual, ele refuzau intervenţia zbuciumului, căutarea eliberării şi a meditaţiei dezordonate asupra durerii. Cetatea muribundă îngăduind convertirea accidentelor omeneşti în teorie, orice — un strănut, sau moartea — înlocuia vechile probleme. Obsesia remediilor marchează sfârşitul unei civilizaţii; căutarea mântuirii, pe acela al unei filosofii. Platon şi Aristotel cedaseră acestor preocupări numai dintr-o nevoie de echilibru; după ei, ele vor triumfa pretutindeni. Roma, în asfinţire, n-a cules de la Atena decât ecourile decadenţei şi reflexele istovirii acesteia. Când grecii îşi preumblau îndoielile de-a lungul şi de-a latul Imperiul, zguduirea acestuia şi a filosofiei era un fapt virtual consumat. Toate întrebările părând legitime, superstiţia limitelor formale nu mai stăvilea desfrâul curiozităţilor arbitrare. Infiltrarea epicureismului şi a stoicismului era uşoară: morala înlocuia edificiile abstracte, raţiunea degenerată devenea instrument al practicii. Pe străzile Romei, preconizând fel de fel de reţete de „fericire”, mişunau epicurienii şi stoicii, experţi în înţelepciune, nobili şarlatani iviţi la periferia poeziei, pentru a lecui o oboseală incurabilă şi generalizată. Lipseau însă din terapeutica lor mitologia şi anecdotele stranii care, în condiţia bicisniciei universale, aveau să constituie vigoarea unei religii indiferente la nuanţe: venită mai de departe decât ei. Înţelepciunea este ultimul cuvânt al unei civilizaţii care trage să moară; nimbul amurgirilor istorice, istovirea transfigurată în viziune asupra lumii, ultimă toleranţă înainte de apariţia altor zei, mai proaspeţi — şi a barbariei; ea este, de asemenea, o vană încercare de melodie printre horcăielile sfârşitului, care se înalţă de pretutindeni. Căci înţeleptul – teoretician al morţii limpezi, erou al nepăsării şi simbol al ultimei etape a filosofiei, a degenerării şi a vacuităţii sale – a rezolvat problema propriei morţi… şi a suprimat în consecinţă toate problemele. Înzestrat cu trăsături ridicole neobişnuite, el este un caz-limită, pe care îl întâlnim în perioade extreme ca pe o confirmare excepţională a patologiei generale. Aflându-ne în punctul simetric agoniei antice, pradă aceloraşi rele şi stăpâniţi de farmece deopotrivă de neiertătoare, vedem cum marile sisteme sunt abolite de perfecţiunea lor limitată. Şi pentru noi, totul devine materie supusă unei filosofii lipsite de demnitate şi rigoare… Destinul impersonal al gândirii s-a răzleţit în o mie de suflete, în o mie de umilinţe ale Ideii… Nici Leibniz, nici Kant, nici Hegel nu ne mai sunt de niciun ajutor. Noi am venit, cu propria noastră moarte, la porţile filosofiei; putrede şi nemaiavând nimic de apărat, ele se deschid de la sine… Paragrafelor li se substituie strigăte: rezultă de aici o filosofie a adâncului sufletesc, a cărei intimitate s-ar recunoaşte în aparenţele istoriei şi decorurile timpului. Şi noi căutăm „fericirea”, fie din frenezie, fie din dispreţ: dispreţuind-o, înseamnă că totuşi n-am uitat-o, şi o refuzăm gândindu-ne la ea; şi noi căutăm „izbăvirea”, fie şi prin simplul fapt că nu ne-o dorim. Şi dacă suntem eroii negativi ai unei Ere prea coapte, prin însuşi acest fapt îi suntem contemporani: A-ţi trăda epoca sau a fi adeptul ei exprimă — sub o contradicţie aparentă — unul şi acelaşi act de participare. Sfârşelile de apogeu, subtilele decrepitudini, aspiraţia la aureole intemporale — toate ducând la înţelepciune, — cine nu le-ar recunoaşte în sinea lui? Cine nu-şi simte dreptul de a afirma orice în vidul care îl înconjoară, înainte ca lumea să piară în zorile unui absolut sau ale unei noi negaţii? Un zeu ameninţă întotdeauna la orizont. Ne aflăm la marginile filosofiei, de vreme ce acceptăm sfârşitul ei. Să facem în aşa fel încât zeul să nu se statornicească în gândurile noastre, să ne mai păstrăm îndoielile, aparenţele de echilibru şi ispita unui destin imanent, orice aspiraţie arbitrară şi fantastă fiind preferabilă adevărurilor inflexibile. Schimbăm remediile şi nu găsim nici unul cât de cât eficace sau potrivit, pentru că nu credem nici în alinarea după care jinduim; nici în plăcerile pe care le urmărim. Înţelepţi versatili, noi suntem epicurienii şi stoicii Romelor moderne…   Bun-rămas filosofiei M-am rupt de filosofie în momentul când mi-a fost cu neputinţă să descopăr la Kant vreo urmă de slăbiciune omenească, un accent autentic de tristeţe; la Kant şi la toţi filosofii. Faţă de muzică, de mistică, de poezie, activitatea filosofică trădează o sevă subţiată şi o profunzime suspectă, care nu ispitesc decât firile timide şi călii. De altminteri, filosofia — nelinişte impersonală, refugiu în preajma unor idei anemice — constituie recursul tuturor acelora care evită exuberanţa corupătoare a vieţii. Aproape toţi folosofii au sfârşit bine: iată argumentul suprem împotriva filosofiei. Chiar şi sfârşitul lui Socrate n-are nimic tragic: este o neînţelegere la mijloc, fiind vorba de sfârşitul unui pedagog. — Iar dacă Nietzsche, la rândul lui, s-a prăbuşit, el şi-a ispăşit extazele de poet şi vizionar, nicidecum raţionamentele. Nu putem eluda existenţa prin explicaţii; putem doar s-o îndurăm, s-o iubim ori s-o urâm, s-o adorăm ori să ne temem de ea, în acea alternanţă de fericire şi de groază care exprimă ritmul însuşi al fiinţei, oscilaţiile, disonanţele, vehemenţele sale amare sau sprinţare. Cine nu-i expus, prin surprindere sau din necesitate, unei derute irefutabile, cine nu-şi înalţă atunci mâinile în rugă spre a le lăsa apoi să cadă şi mai goale decât răspunsurile filosofiei? S-ar zice că misiunea ei este aceea de a ne ocroti atâta vreme cât inadvertenţa soartei ne îngăduie să drumeţim în afara confuziei şi să ne părăsească de îndată ce suntem siliţi să ne cufundăm într-însa. Şi cum să fie altfel când vedem cât de puţin a preluat filosofia din suferinţele omenirii. Exerciţiul filosofic nu-i fecund; nu-i decât onorabil. Nu rişti nimic ca filosof: o meserie fără destin, care umple cu cugetări voluminoase ceasurile neutre şi libere, ceasurile refractare şi la Vechiul Testament, şi la Bach, şi la Shakespeare. S-au materializat oare vreodată aceste cugetări într-o singură pagină comparabilă cu o exclamaţie a lui Iov, cu o spaimă din Macbeth sau cu altitudinea unei cantate? Universul nu se discută; se exprimă. Iar filosofia nu-l exprimă. Adevăratele probleme nu încep decât după ce l-a: parcurs sau epuizat, după ultimul capitol al unui imens tom ce pune punctul final ca semn de abdicare în faţa Necunoscutului, în care se înrădăcinează toate clipele noastre şi cu care trebuie să luptăm pentru că este în mod firesc mai imediat, mai important decât pâinea cea de toate zilele. Aici filosoful ne părăseşte: duşman al dezastrului, el este cuminte ca raţiunea însăşi şi la fel de prudent ca ea. Iar noi rămânem în tovărăşia unui ciumat de pe vremuri, a unui poet cunoscător al tuturor delirurilor şi a unui muzician al cărui sublim transcende sfera inimii. Începem să trăim cu adevărat doar la capătul filosofiei, pe ruinele ei, când am înţeles cumplita-i nulitate şi faptul că e zadarnic să recurgi la ea, că nu-i de niciun ajutor.   (Marile sisteme nu sunt în fond decât nişte tautologii strălucite. Care-i avantajul să ştii că natura fiinţei constă în „voinţa de a trăi”, în „idee”, sau în fantezia lui Dumnezeu ori a Chimiei? Simplă proliferare de cuvinte, subtile deplasări de sens. Ceea ce este refuză cu repulsie strânsoarea verbului, iar experienţa intimă nu ne dezvăluie nimic dincolo de clipa privilegiată şi inexprimabilă. De altminteri, fiinţa însăşi nu-i decât o pretenţie a Nimicului. Nu definim decât din disperare. E nevoie de o formulă; ar trebui chiar mai multe, măcar pentru a da spiritului o justificare şi neantului o faţadă. Nici conceptul şi nici extazul nu sunt operante. Când muzica ne cufundă până în „intimităţile” fiinţei, noi ieşim iarăşi repede la suprafaţă: efectele iluziei se risipesc, iar cunoaşterea se vădeşte nulă. Lucrurile pe care le atingem şi cele pe care le concepem sunt la fel de îndoielnice ca simţurile şi raţiunea noastră; nu suntem siguri decât în universul nostru verbal, maniabil după voie — şi ineficace. Fiinţa este mută, iar spiritul flecar. Asta se cheamă a cunoaşte. Originalitatea filosofului se reduce la inventarea unor termeni. Cum nu există decât vreo trei, patru atitudini în faţa lumii — şi cam tot atâtea feluri de a muri, — nuanţele care le diversifică şi le multiplică nu depind decât de alegerea, vocabulelor, lipsite de orice deschidere metafizică.. Suntem aruncaţi într-un univers pleonastic, unde întrebările şi răspunsurile se echivalează.) Întoarcere la elemente Dacă filosofia n-ar fi făcut niciun progres de la presocratici încoace, n-am fi avut niciun motiv să ne plângem. Exasperaţi de harababura conceptelor, sfârşim prin a ne da seama că viaţa noastră se agită veşnic în elementele cu care presocraticii alcătuiau lumea, că pământul, apa, focul şi aerul ne condiţionează, că această fizică rudimentară dezvăluie cadrul încercărilor noastre şi principiul pătimirilor noastre. Complicând aceste câteva date elementare, noi am pierdut — fascinaţi de decorul şi edificiul teoriilor — înţelegerea Destinului, care totuşi, neschimbat, este acelaşi ca în primele zile ale lumii. Existenţa noastră, redusă la esenţa ei, continuă să fie o luptă împotriva elementelor dintotdeauna, luptă pe care ştiinţa noastră n-o îmblânzeşte nicidecum. Eroii din toate timpurile nu sunt mai puţin nefericiţi decât eroii lui Homer, şi dacă au devenit personaje, aceasta-i numai pentru că au pierdut din suflu şi din măreţie. Cum s-ar putea oare ca rezultatele ştiinţelor să schimbe poziţia metafizică a omului? Şi ce sunt sondajele în materie, observaţiile şi roadele analizei pe lângă imnurile vedice şi tristeţile de auroră istorică strecurate în poezia anonimă? De vreme ce decadenţele cele mai elocvente nu sunt în stare să ne explice nefericirea mai bine decât bâiguielile unui cioban, şi când, la urma urmei, rânjetul unui idiot ascunde mai multă înţelepciune decât investigaţia laboratoarelor — nu-i oare nebunie curată să urmăreşti adevărul pe căile timpului — sau prin cărţi? Lao-Zi, redus la câteva lecturi, nu-i mai naiv decât noi care am citit totul. Profunzimea este independentă de învăţătură. Noi traducem pe alte planuri revelaţiile epocilor revolute, sau exploatăm intuiţii originare prin ultimele achiziţii ale gândirii. Astfel, Hegel este un Heraclit care l-a citit pe Kant, iar Plictisul nostru un eleatism afectiv, ficţiunea diversităţii demascate şi revelate inimii…

Schimbarea la fata a Romaniei de Emil Cioran   CAPITOLUL I Tragedia culturilor mici Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranţă sau în extaz — două poluri a‑istorice, — ne obligă la o viziune macroscopică şi la o selecţiune implacabilă a desfăşurărilor omeneşti. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l‑a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puţin este lipsit de existenţă în viitor acel ce nu se angajează în profeţie, ca într‑o actualitate. De la Hegel, am învăţat cu toţii un adevăr devenit platitudine în gîndire, că sensul mai adînc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în conştiinţă. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanţă de propriile lui realizări, menţinîndu‑l într‑o culme căreia omul se abandonează ca unei perspective ultime. Conştiinţa este cu atît mai cuprinzătoare cu cît actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric defineşte dimensiunile conştiinţei. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esenţiale ale devenirii umane, precum îţi înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluţiei.La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mîna a doua n‑au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale. Limitarea numerică a acestor fenomene îşi are o raţiune în structura particulară a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfăşoară prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influenţele dovedesc în ce grad se condiţionează. În fenomenul lor, nu este important însă eterogenul, elementele adăugate din afară şi înglobate, ci sîmburele lăuntric, predeterminarea spre o formă specifică. Precum, în biologie, ortogeneza ne revelează viaţa ca născîndu‑se şi afirmîndu‑se sub determinantul condiţiilor interne şi al unor direcţii lăuntrice care înving rezistenţa mecanică a mediului exterior, tot aşa, în lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin condiţii şi determinante originare, printr‑un impuls specific. Marşul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalităţi; căci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma şi individualiza, de a impune stilul lor de viaţă altora şi de a robi totul fascinaţiei lor violente. Existînd relativ puţine culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare şi‑au ratat soarta neputîndu‑se împlini spiritual şi politic, rămînînd condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină naţiuni şi să creeze o cultură! — Precum există o graţie cerească, trebuie să fie şi o graţie pămîntească. Şi cine este atins de această graţie? Orice mare cultură. Căci marile culturi sînt sărutate de oameni, precum sfinţii de îngeri. …De cîte ori harta continentelor ni se deschide în faţă, ochii se aţintesc numai asupra ţărilor atinse de graţia terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamă un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care şi‑au răcorit sterilitatea în umbra celor mari.   Istorie înseamnă — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franţa, Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s‑ au individualizat pe toate planurile, — legîndu‑le printr‑o convergenţă şi o corespondenţă intimă, dar sesizabilă. Limitarea numărului lor nu‑şi are explicaţia numai într‑o insuficienţă a unui sîmbure generator originar, ci şi în faptul că lumile de valori — pe care le realizează fiecare cultură în parte — sînt limitate. Fiece mare cultură este o soluţie a tuturor problemelor. Dacă există o pluralitate de soluţii, nu există totuşi o infinitate. Grecia antică sau Franţa, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au soluţionat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s‑au echilibrat cu toate incertitudinile şi şi‑au inventat toate adevărurile. Din perspectiva transistorică a unui înţelept, soluţia franceză sau greacă poate fi nevalabilă; dar să ne gîndim ce leagăn plăcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, născuţi în adevărurile şi concluziile ei. A fi asimilat imanent într‑o cultură înseamnă a păstra, în îndoieli, în viziune şi în atitudine, limita impusă de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcă un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a direcţiunii lăuntrice. Este caracteristică micilor culturi — formaţii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivări, ci şi în sîmburele lor, în centrul primordial şi iradiant, în esenţa lor deficientă. Ce înseamnă în univers: Suedia, Danemarca, Elveţia, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n‑au o valoare decît în măsura în care încearcă să‑şi înfrîngă legea lor, să se descătuşeze dintr‑o condamnare, care le fixează în cămaşa de forţă a anonimatului. Legile vieţii sînt unele la culturile mari şi altele la cele mici. Primele îşi consumă evoluţia floral, cresc natural înspre mărirea lor; Franţa n‑a ştiut niciodată că e mare, fiindcă a fost totdeauna şi a simţit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizează formele minore de viaţă, a căror devenire nu se poate concepe fără exemplu, fără prototip.   Deficienţele culturilor mici sînt aşa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi. Biologiceşte, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseşte totuşi instinctul, care să le mîne spre destinaţia lor esenţială. Culturile mari dispun pînă la hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a‑şi revărsa toate posibilităţile în mărginirea devenirii lor, de a‑şi epuiza ultimele resurse în procesul existenţei, de a nu rata nici un element din potenţialul spiritului. Instinctul istoric se deosebeşte însă esenţial de simţul istoric. De la Nietzsche şi de la Spengler, am învăţat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înţelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric temporalizează toate formele şi toate valorile, încît categorialul şi valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă. Cînd şi atunci sînt superstiţia simţului istoric, a cărui hipertrofie inevitabilă a dat naştere istorismului modern. Zorile culturilor şi formelor aurorale ale spiritului sînt străine de tentaţiile acestui simţ. Orice cultură mare se creează în atmosfera învăluitoare a unei eternităţi, absorbită de individ prin toţi porii. Constructorii de catedrale în zarea modernităţii, de piramide în cea egipteană sau eroii lumii homerice au trăit fără distanţa de creaţia lor, şi fiecare piatră ridicată sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într‑o ordine definitivă a lumii, într‑o arhitectonică divină sau cosmică şi foarte puţin umană. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilităţii temporale. După ce o cultură şi‑a lichidat avutul în creaţii, începe distanţa de ea însăşi în perspectiva asupra trecutului ei şi a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmată fiind de dualismul, inerent înţelegerii istorice, care separă spiritul de lumea căreia i se aplică. Înălţarea florală a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumută o naivitate pe care cu greu am căuta‑o în luciditatea searbădă a culturilor mici. Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viaţă lunecă pe soarta sa. Respiraţia în mitologie, diferenţierea vieţii religioase de cea politică, creaţia unui stil propriu spiritual şi politic, accesul la putere şi consecinţa lui, imperialismul etc., indică o evoluţie firească, o iresponsabilitate în evoluţie. Închegarea etnică a poporului francez l‑a făcut să treacă treapta istorică. Şi aşa orice popor cu destin, care a despicat lumea şi i s‑a constituit axă. Căci de la întîiul gest de viaţă, el trebuie să aducă în lume ceva care, desfăşurat în timp, devine pentru el totul. Intrării lui în istorie nu există piedici din afară. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordială ne‑ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce‑am ajuns? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne‑au făcut necruţători cu subistoria noastră. Aspiraţia nemărturisită, dar constantă, a unui popor, ridicat prin creaţii la mare cultură, trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său. Aceasta este ideea pentru care luptă — ştiind sau neştiind — culturile mari. Prin conţinuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se războiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleaşi,numai motivările altele. Să ne gîndim la cîteva idei de misiune şi la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologică şi istorică a mesianismului, dar la identitatea substanţială a rădăcinilor lor. Două popoare mesianice nu pot trăi în pace. Neservind acelaşi sens în lume, dar luptînd cu o intensitate şi cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agravează cu cît acea „idee“ este mai matură în substanţa acelui popor. De la profeţii evrei pînă la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), ştim că fiecare neam ce‑şi deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui şi pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală şi definitivă. Credinţa lui Dostoievski că poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilă a unui crez mesianic. În formă brutală, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ruşi şi evrei. Menirea lor nu‑i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toată istoria Franţei n‑a fost decît desfăşurarea concretă a unei misiuni, căreia nu is‑a mărturisit zgomotos, fiindcă o avea în sînge şi o înfăptuia natural. Încă din Evul Mediu, concepţia lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernă la civilisation française, La France éternelle au fixat Franţa în conştiinţa cetăţeanului francez ca unica realitate substanţială de cultură. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franţa şi Germania a fost aproape totdeauna soluţionată în avantajul primei, căci Germania, nefiind realizată politiceşte decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominaţie culturală, şi aceea indirect, prin reacţiunea celorlalte naţiuni, în speţă Franţa. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reacţiune. Lipsa unei viziuni universaliste i‑a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s‑au refugiat în imperialism. Setea de spaţiu, dorinţa de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimă decît exterior şi concret ideea mesianică germană, a cărei învolburare metafizică nu este lipsită de cele mai practice corespondenţe. Nu există mesianism abstract, care să se satisfacă în formule şi să nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicaţia practică a mesianismului. Sînt totuşi naţiuni imperialiste care n‑au fost niciodată mesianice, fiindcă n‑au luptat pentru o idee istorică. Aşa, de exemplu: englezii, al căror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea antică, romanii, care n‑au luptat decît pentru o idee imperialistă, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune că au constituit o mare naţiune; dar n‑am respecta nuanţele, de am numi‑o cultură mare. O naţiune care a dat lumii numai o conştiinţă juridică, metode de colonizare şi istoriografie n‑a depăşit categoriile elementare ale spiritului. Mesianismul francez şi cel germanic îşi justifică antinomia durabilă nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientării mesianice, ci şi într‑o sumă de elemente psihologice şi spirituale, care diferenţiază specific fizionomiile naţiunilor. În cultura franceză, care este o cultură de stil şi în care graţia temperează elanurile vitalităţii, n‑a existat niciodată, ca o problemă torturantă şi dramatică, antinomia dintre viaţă şi spirit. (În Franţa, bergsonismul este o erezie.) Francezul trăieşte mai unitar, nici prea departe de viaţă şi nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veţi găsi niciodată la francezi neliniştea şi teama de a te fi dezintegrat din conţinuturile fireşti ale umanităţii, de a fi riscat totul şi de a fi pierdut simţul măsurii. În Franţa, oamenii sînt stăpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depăşit de sistemul său. Odată pornit pe calea elaborării, el nu‑şi mai poate domina gîndurile, care evoluează înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc şi de monumental îl veţi întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie. În Franţa, toată lumea are talent; rar găseşti un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compensează lipsa de talent a tuturora. Gîndiţi‑vă la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouă formă de existenţă. Cu Hegel, cu Wagner şi cu Nietzsche s‑au născut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept să spună că lumea începe de la el. Sîntem obişnuiţi să considerăm în omenesc numai o sumă limitată de valori, un număr redus de posibilităţi, o formă determinată de existenţă. Dintr‑o astfel de perspectivă, este natural ca aceşti creatori să fi depăşit omenescul. Existenţa şi opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vădit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ameţitoare, răsărite dintr‑un neînţeles fond lăuntric. Nietzsche spunea că Beethoven reprezintă năvala barbariei în cultură. Aceasta este tot atît de adevărat pentru Nietzsche însuşi. Barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a menţine un echilibru între viaţă şi spirit. Dezechilibrul nu se exprimă atît prin oscilaţia între aceste două realităţi, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin vieţuirea simultană într‑ un contrast, care determină în existenţa omului prezenţa unei structuri antinomice. Neputîndu‑şi armoniza aceste două elemente ale existenţei, viaţa din el izbucneşte într‑o explozie primară, barbară şi elementară, iar spiritul construieşte, alături de viaţă sau deasupra ei, sisteme şi perspective ce variază de la o mărime halucinantă la fantezii inutile şi sterile. Barbaria rezultă din incapacitatea de a găsi o formă care să închege pe un plan derivat antinomii originare. Toată amploarea culturii germane derivă din această incapacitate, din această disproporţie care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distincţie între dinamismul germanic şi statismul francez nu trebuie interpretată ca o degenerare franceză şi o exuberanţă germanică, ci ca o diferenţă de tensiune. Francezii sÎnt vii fără să depăşească formele care îmbracă viaţa; nemţii nu pot fi vii decît prin lipsa de formă, prin elementar şi primordial. Şi izbucnirea vieţii în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfidează convenienţele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv şi orgolios, în deosebire de cel francez, discret şi rezervat, dar nu mai puţin imperialist. Discreţia mesianismului francez, masca permanentă sub care se ascunde,ne face să înţelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multă simpatie decît sinceritatea brutală a celui teutonic. Determinarea omului german ca o existenţă frămîntată în antinomii, în contradicţii şi tensiuni, incapabilă de a se menţine numai la nivelul normal şi la stilizarea formală a culturii, explică de ce îl poţi numi oricum, numai „cult“ în sensul obişnuit, nu. Germania are o existenţă aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce înţelegem noi prin cultură nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizată. Rusia şi Germania nu pot fi înţelese de celelalte ţări. Franţa a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat şi intelectualizat. Eroul, ca o fiinţă ce sparge formele vieţii şi se avîntă iraţional într‑un elan demiurgic, care dintr‑un exces de viaţă simte dorinţa de moarte şi care nu devine simbol decît prin renunţare, n‑a fost niciodată un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creşte din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemărginit pentru erou ca atare? Germania niciodată n‑a fost creştină în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfinţeniei. Orice neamţ este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de concepţia de viaţă creştină. Încreştinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a creştinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german. Nemţii n‑au depăşit niciodată idealul de erou. Reacţiunea teologilor naţional‑socialişti împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivată pe faptul că acest curent, prin pesimismul său antropologic, exclude orice hotărîre concretă şi eficace în timp. Distanţa între Dumnezeu şi om a devenit atît de mare în concepţia acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin intervenţia divină, acţiunea omului ca atare fiind irelevantă şi nulă. Că idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedeşte, în efortul de regermanizare a creştinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe nobleţe, este o idee specific necreştină.   Cu cît se adînceşte în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouă, străinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artiştii particular teutonici ne sînt şi cei mai îndepărtaţi. Majoritatea nemţilor sînt de acord că Mathias Grünewald reprezintă o viziune specific germană a lumii, mai mult decît Dürer şi mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toţi artiştii Germaniei, acesta este cel mai greu de înţeles. Pentru latini, el e de‑a dreptul ininteligibil. Arta italiană ne‑a obişnuit cu paradoxalul suferinţei frumoase. În toată arta italiană, durerea este imaterializată prin frumuseţe, încît estetizarea ei răpeşte acel caracter de materialitate grea, de bestialitate şi ireparabil; în cea germană (ca şi în cea rusă), dimpotrivă, aceste caractere se revelează în strania lor măreţie. De aceea madona în arta nordică este de o tristeţe atît de adîncă, iar în cea rusă nu‑i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudică, a cărei transcendenţă este un amestec de interioritate şi de Eros transfigurat. Unii teologi protestanţi au vrut să scoată din acest fapt un argument pentru autenticitatea creştinismului nordic faţă de creştinismul sudic, de esenţă romanică. Ce e drept, nordul a înţeles mai adînc suferinţa, a avut un sentiment mai persistent al morţii şi o experienţă mai interioară a tragediei. Dar nordul (în speţă Germania) n‑a avut niciodată umilinţa, caritatea şi pietatea reţinută, intimă şi discretă, care au definit în sud mişcarea cea mai autentic creştină, franciscanismul. Nemţii nu s‑au simţit prea bine în creştinism, deşi ca profunzime religioasă sînt superiori latinilor (cu excepţia spaniolilor).