Emil Cioran carti

Silogismele amaraciunii de Emil Cioran     Atrofia cuvîntului   Formaţi la şcoala veleitarilor, idolatri ai fragmentului şi ai stigmatului, aparţinem unui timp clinic în care numai cazurile contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus, ne atrage doar faţa sa nevăzută. Dacă scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfăţişat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranţă, îl vom lăsa să cadă în uitare. Magie a artistului nerealizat..., a învinsului care şi-a risipit dezamăgirile, care nu a ştiut să le facă să rodească.   Atîtea pagini, atîtea cărţi care ne-au mişcat cîndva şi pe care le recitim numai pentru a studia meşteşugul potrivirii adverbelor sau al alegerii adjectivelor!   Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulţi numărul capodoperelor.   De nu ne-am îndoi de noi înşine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convenţională, doctrină filozofică.   Nu mai vrem să îndurăm povara „adevărurilor", nici să ne lăsăm păcăliţi de ele sau să le devenim complici. Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă.   Cit de mult îmi plac acele minţi socotite de mîna a doua (Joubert, mai ales) care, din discreţie, au refuzat să-şi asume propriul geniu şi, temîndu-se că-l au, şi-au dus viaţa în umbra geniului altora.   Dacă Molière s-ar fi aplecat asupra propriilor adîncuri, Pascal, comparat cu el, ne-ar părea un jurnalist.   Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credinţă. Lipsiţi de un temei solid, ei se agaţă de cuvinte, simulacre de realitate, pe cînd ceilalţi, siguri pe convingerile lor, nu pun preţ pe înfăţişare şi se răsfaţă în tihna improvizaţiei.   Feriţi-vă de cei ce întorc spatele dragostei, ambiţiei, societăţii. Pentru aceste renunţări, se vor răzbuna.   Plutarh, azi, ar scrie Vieţile paralele ale rataţilor.   Romantismul englez a fost un amestec fericit de laudanum, exil şi ftizie; cel german – de alcool, provincie şi suicid.   Anumite personaje ar fi trebuit să trăiască în oraşe ale Germaniei epocii romantice. Cît de acasă ar fi fost un Gérard von Nerval la Tübingen sau la Heidelberg!   Răbdarea germanilor e fără margini, pînă şi în privinţa nebuniei, pe care Nietzsche a îndurat-o unsprezece ani, iar Hölderlin patruzeci.   Luther, prefigurare a omului modern, a întrunit toate formele de dezechilibru: în el convieţuiau un Pascal şi un Hitler…   „… numai adevărul este plăcut”. – De aici provin lacunele Franţei, respingerea Nedesluşitului şi Negurosului, antipoezia şi antimetafizica ei. Mai mult chiar decît Descartes, Boileau avea să copleşească un întreg popor, cenzurîndu-i geniul..   Infernul – precis ca un proces-verbal; Purgatoriul – fals, ca orice aluzie la cele cereşti; Paradisul – etalare de plăsmuiri serbede… Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creştin.   Shakespeare: loc al întîlnirii unui trandafir cu o secure…   Să-ţi ratezi viaţa înseamnă să ajungi la poezie – fără sprijinul talentului.   Numai minţile superficiale abordează ideea cu delicateţe.   Menţionarea necazurilor administrative („the law’s delay, the insolence of office”) printre motivele care justifică sinuciderea mi se pare lucrul cel mai adînc din spusele lui Hamlet.   Modalităţile-i de exprimare fiind tocite, arta se orientează spre nonsens, spre un univers închis şi incomunicabil. Orice freamăt inteligibil – în pictură, muzică sau poezie — ne pare, pe drept cuvînt, desuet şi vulgar. Publicul va dispărea curînd şi, la scurtă vreme după el, arta. O civilizaţie care a început prin zidirea de catedrale se va sfîrşi prin ermetismul schizofreniei.   La mii de leghe depărtare de poezie, sîntem legaţi de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.   Să fii un Raskolnikov – fără să ai omorul drept scuză.   Aforismul e cultivat numai de cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele.   Unde nu ne-am putea întoarce la acele vremuri în care fiinţele nu erau siluite de vocabule, la laconismul interjecţiei, la năuceala paradisiacă, la vesela stupoare de dinaintea graiului!   E uşor să fii profund: ajunge sa te laşi copleşit de propriile-ţi tare.   Orice cuvînt mă doare. Şi, totuşi, cît mi-ar plăcea să aud flori sporovăind despre moarte!   Adevărate modele de stil: înjurătura, telegrama şi epitaful.   Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii.. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată… Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou „mal du siècle”.   Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filozofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creaţia spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanţă decît în afara articulării, în rictus şi catalepsie?   O carte care, după ce va fi nimicit totul, nu se nimiceşte şi ea ne va fi scos din sărite degeaba.   Iată-ne, monade dislocate, la capătul tristeţilor prudente şi al anomaliilor previzibile: tot mai multe semne vestesc hegemonia delirului.   „Sursele” unui scriitor sînt de căutat în temeiurile sale de ruşinare: dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii.   Occidentalul te duce cu gîndul la un erou dostoievskian care ar avea cont la bancă.   Un bun dramaturg trebuie să aibă simţul asasinatului: de la elisabetani încoace, cine ştie să-şi omoare personajele?   Atît de bine s-a obişnuit celula nervoasă cu orice, încît nu mai putem nădăjdui că se va ivi vreodată o sminteală care, pătrunzînd in creiere, să le facă să pocnească.   De la Benjamin Constant încoace, nimeni n-a mai găsit tonul dezamăgirii.   Cel care, după ce-şi va fi însuşit principiile mizantropiei, va dori să meargă mai departe, va trebui să înveţe de la Swift: va afla cum dispreţul faţă de om poate fi adus la intensitatea nevralgiei.   Prin Baudelaire, fiziologia a pătruns în poezie, iar prin Nietzsche – în filozofie. Prin ei, dereglările organice s-au transfigurat în cînt şi în concept. Chinuiţi de boală, le-a fost scris să-i înnobileze acesteia destinul.   Taină – cuvînt pe care-l folosim ca să-i înşelăm pe ceilalţi, ca să-i facem să creadă că sîntem mai profunzi decît ei.   Faptul că Nietzsche, Proust şi Rimbaud supravieţuiesc fluctuaţiei modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrînire. Afirmaţie fără temei? Gîndiţi-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase cîte-au fost.   Publicul se dă în vint după autorii zişi „umani”, ştie că n-are de ce să se teamă de ei; ramaşi, ca şi el, la jumătate de drum, îi vor propune o învoială cu Imposibilul, o viziune coerentă a Haosului.   Dezmăţul verbal al pornografilor vine adesea dintr-un exces de pudoare, din ruşinea de a-şi etala „sufletul” şi, mai ales, de a-l numi: e, în orice limbă, cuvîntul cel mai indecent.   În definitiv e foarte posibil ca o realitate să se ascundă îndărătul aparenţelor, dar ar fi ridicol să nădăjduim că limba e în stare s-o înfăţişeze. De ce, atunci, să ne complicam agăţîndu-ne de o anumită opinie mai degrabă decît de oricare alta, de ce să dam înapoi în faţa banalului sau a inimaginabilului, în faţa îndatoririi de a spune sau scrie orice? Un minimum  de înţelepciune ne-ar obliga să susţinem toate tezele deodată, într-un eclectism al surîsului şi al distrugerii.   Teama de sterilitate îl determină pe scriitor să producă mai mult decît i-ar îngădui-o propriile-i resurse, adăugînd la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite. Sub lespedea „Operelor complete” zace un impostor.   Pesimistul trebuie să-şi găsească zilnic cîte-o nouă raţiune de a exista: e o victimă a „sensului” vieţii.   Macbeth: un stoic al crimei, un Marc Aureliu cu pumnal.   Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii, îmbogăţindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei: trăieşte din brigandaj. Civilizaţia îşi datorează izbînda isprăvilor unui tîlhar.   „Talentul” e mijlocul cel mai sigur de a denatura totul, de a sluţi înfăţişarea lucrurilor şi de a te înşela în prinţa propriei tale persoane. Existenţa adevărată e apanajul acelora pe care natura nu i-a copleşit cu vreo înzestrare. De aceea, e greu de conceput un univers fals decît cel literar şi un om mai lipsit de adevăr decît literatul.   Singura cale de mîntuire ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuţia noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, sîntem în mod chimic legaţi de Cuvînt.   Urmărirea semnului în detrimentul semnificatului; limbajul considerat drept scop în sine, drept concurent al „realităţii”; mania exprimării. Chiar la filozofi; nevoia de înnoire în planul aparenţelor – caracteristici ale unei civilizaţii în care sintaxa primează asupra absolutului, iar gramaticianul asupra înţeleptului.   Goethe, artistul complet, e antipodul nostru: un caz pilduitor pentru ceilalţi. Neîmplinirea – ideal modern de perfecţiune – îi era străină şi nu voia să înţeleagă pericolele ce-i pîndeau pe alţii, iar pe cele ce-l priveau le-a asimilat atît de bine, încît n-a pătimit deloc de pe urma lor. Destinul lui limpede ne descurajează. Degeaba vom căuta la el secrete sublime sau sordide. Va trebui să fim de acord cu afirmaţia lui Rilke: „Nu am organ pentru Goethe.”   Nu vom fi vestejit nicicînd îndeajuns secolul al XIX-lea pentru că a înlesnit proliferarea acelui soi de glosatori, de maşini de citit, a acelei malformaţii a spiritului întruchipate de Profesor, simbol al declinului unei civilizaţii, al degradării stilului, al supremaţiei trudei asupra capriciului. Să vezi totul din exterior, să sistematizezi inefabilul, să nu priveşti nimic drept în faţă, să inventariezi părerile altora!… Orice comentariu al unei opere e rău sau inutil, căci tot ce nu e direct e nul. Odinioară, profesorii se aplecau cu precădere asupra teologiei. Aveau cel puţin scuza că materia lor era absolutul, că se limitau la Dumnezeu, pe cînd în vremea noastră nimic nu se poate sustrage competenţei lor ucigaşe.   Ne deosebeşte de înaintaşi dezinvoltura cu care privim Taina. I-am schimbat pînă şi numele: aşa s-a născut Absurdul.   Şiretlicul stilului: să dea amărăciunilor banale o turnură insolită, să înfrumuseţeze mărunte necazuri, să voaleze golul, să existe prin cuvînt, prin frazeologia suspinului sau a sarcasmului!   E uimitor că posibilitatea de a avea cîndva un biograf nu a făcut pe nimeni să renunţe să aibă o viaţă.   Suficient de naiv ca să pornesc în căutarea Adevărului, cîndva am dat ocol, pe rînd – şi, de fiecare dată, în zadar – prin sumedenie de discipline. Începusem să mă statornicesc în scepticism, cînd mi-a venit în gînd să consult, ca pe o ultimă cale de scăpare, Poezia: cine ştie? Poate-mi va fi ea de folos, poate că sub arbitrariul ei se-ascunde vreo revelaţie ultimă. Zadarnic! Poezia ajunsese cu negarea chiar mai departe decît mine. M-a făcut să-mi pierd pînă şi incertitudinile.   Pentru cine a respirat Moartea, cît de tristă e duhoarea Cuvîntului!   Înfrîngerile sînt la ordinea zilei: o situaţie de care, în mod firesc, Dumnezeu beneficiază. Datorită snobilor care-l jeluiesc sau îl ocărăsc, el se bucură de o anumită trecere. Cîtă vreme, însă, va mai fi interesant?   „Avea talent; totuşi, nimeni nu se ocupă de el. A fost uitat. – Pe bună dreptate: nu s-a îngrijit îndeajuns ca să fie rău înţeles.”   Nimic nu usucă mai mult spiritul ca repulsia de a concepe idei obscure.   Ce face înţeleptul? Se resemnează să vadă, să mănînce etc., acceptă, fără să vrea, acea „rană cu nouă deschizături” care e trupul, după Bhagavad-Gîta. Înţelepciunea? Să înduri cu demnitate înjosirea la care ne supun găurile noastre.   Poetul: un şiret care-şi îngăduie să lîncezească după pofta inimii, care se încrîncenează în perplexitate, străduindu-se s-o obţină prin toate mijloacele. Apoi, naivă, posteritatea se înduioşează şi-l compătimeşte…   Aproape toate operele sînt făcute cu străfulgerări de imitaţie, cu fiori deprinşi de la alţii şi cu extaze furate.   Prolixă prin firea ei, literatura trăieşte pletoră de vocabule, din cancerul cuvîntului.   Europa nu oferă încă suficient de multe ruine pentru a permite o înflorire a epopeii. Avem totuşi toate temeiurile să prevedem că, din gelozie faţă de Troia şi din dorinţa de a o imita, va furniza teme atît de însemnate, încît romanul şi poezia nu vor mai fi de ajuns…   Aş fi bucuros să-l invoc ca predecesor pe Omar Khayyam mîhnirile lui peremptorii… El, însă, credea încă în ceva, în vin.   Am dobîndit ceea ce am eu mai bun — dîra de lumină care mă ţine departe de lume – prin cîteva, rare, convorbiri cu ticăloşi înrăiţi, cîţiva ticăloşi nemîngîiaţi care, victime ale străşniciei propriului lor cinism, nu se mai puteau agăţa de nici un viciu.   Înainte de a fi o eroare de fond, viaţa e o greşeală de gust, pe care nici moartea, şi nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.   În „marele dormitor” care este universul – după un text taoist – coşmarul e singurul mod de a fi lucid.   Nu vă daţi pe mîna literaturii dacă, avînd sufletul neguros, sînteţi ademeniţi de claritate: nu veţi lăsa în urma voastră decît suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi fost voi înşivă.   În zbuciumul minţii găsim o ţinută pe care am căuta-o zadarnic în zbuciumul inimii.   Scepticismul este eleganţa anxietăţii.   A fi modern înseamnă să cîrpăceşti în Incurabil. Tragicomedia învăţăcelului: mi-am făcut praf şi pulbere gîndirea ca să-i întrec pe moralişti care nu mă învăţaseră decît s-o fac fărîme… Pungaşul Prăpastiei.

Schimbarea la fata a Romaniei de Emil Cioran   CAPITOLUL I Tragedia culturilor mici Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranţă sau în extaz — două poluri a‑istorice, — ne obligă la o viziune macroscopică şi la o selecţiune implacabilă a desfăşurărilor omeneşti. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l‑a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puţin este lipsit de existenţă în viitor acel ce nu se angajează în profeţie, ca într‑o actualitate. De la Hegel, am învăţat cu toţii un adevăr devenit platitudine în gîndire, că sensul mai adînc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în istorie este un progres în conştiinţă. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanţă de propriile lui realizări, menţinîndu‑l într‑o culme căreia omul se abandonează ca unei perspective ultime. Conştiinţa este cu atît mai cuprinzătoare cu cît actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric defineşte dimensiunile conştiinţei. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esenţiale ale devenirii umane, precum îţi înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluţiei.La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mîna a doua n‑au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale. Limitarea numerică a acestor fenomene îşi are o raţiune în structura particulară a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfăşoară prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influenţele dovedesc în ce grad se condiţionează. În fenomenul lor, nu este important însă eterogenul, elementele adăugate din afară şi înglobate, ci sîmburele lăuntric, predeterminarea spre o formă specifică. Precum, în biologie, ortogeneza ne revelează viaţa ca născîndu‑se şi afirmîndu‑se sub determinantul condiţiilor interne şi al unor direcţii lăuntrice care înving rezistenţa mecanică a mediului exterior, tot aşa, în lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin condiţii şi determinante originare, printr‑un impuls specific. Marşul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalităţi; căci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma şi individualiza, de a impune stilul lor de viaţă altora şi de a robi totul fascinaţiei lor violente. Existînd relativ puţine culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare şi‑au ratat soarta neputîndu‑se împlini spiritual şi politic, rămînînd condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină naţiuni şi să creeze o cultură! — Precum există o graţie cerească, trebuie să fie şi o graţie pămîntească. Şi cine este atins de această graţie? Orice mare cultură. Căci marile culturi sînt sărutate de oameni, precum sfinţii de îngeri. …De cîte ori harta continentelor ni se deschide în faţă, ochii se aţintesc numai asupra ţărilor atinse de graţia terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamă un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care şi‑au răcorit sterilitatea în umbra celor mari.   Istorie înseamnă — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franţa, Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s‑ au individualizat pe toate planurile, — legîndu‑le printr‑o convergenţă şi o corespondenţă intimă, dar sesizabilă. Limitarea numărului lor nu‑şi are explicaţia numai într‑o insuficienţă a unui sîmbure generator originar, ci şi în faptul că lumile de valori — pe care le realizează fiecare cultură în parte — sînt limitate. Fiece mare cultură este o soluţie a tuturor problemelor. Dacă există o pluralitate de soluţii, nu există totuşi o infinitate. Grecia antică sau Franţa, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au soluţionat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s‑au echilibrat cu toate incertitudinile şi şi‑au inventat toate adevărurile. Din perspectiva transistorică a unui înţelept, soluţia franceză sau greacă poate fi nevalabilă; dar să ne gîndim ce leagăn plăcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, născuţi în adevărurile şi concluziile ei. A fi asimilat imanent într‑o cultură înseamnă a păstra, în îndoieli, în viziune şi în atitudine, limita impusă de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcă un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a direcţiunii lăuntrice. Este caracteristică micilor culturi — formaţii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivări, ci şi în sîmburele lor, în centrul primordial şi iradiant, în esenţa lor deficientă. Ce înseamnă în univers: Suedia, Danemarca, Elveţia, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n‑au o valoare decît în măsura în care încearcă să‑şi înfrîngă legea lor, să se descătuşeze dintr‑o condamnare, care le fixează în cămaşa de forţă a anonimatului. Legile vieţii sînt unele la culturile mari şi altele la cele mici. Primele îşi consumă evoluţia floral, cresc natural înspre mărirea lor; Franţa n‑a ştiut niciodată că e mare, fiindcă a fost totdeauna şi a simţit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizează formele minore de viaţă, a căror devenire nu se poate concepe fără exemplu, fără prototip.   Deficienţele culturilor mici sînt aşa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi. Biologiceşte, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseşte totuşi instinctul, care să le mîne spre destinaţia lor esenţială. Culturile mari dispun pînă la hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a‑şi revărsa toate posibilităţile în mărginirea devenirii lor, de a‑şi epuiza ultimele resurse în procesul existenţei, de a nu rata nici un element din potenţialul spiritului. Instinctul istoric se deosebeşte însă esenţial de simţul istoric. De la Nietzsche şi de la Spengler, am învăţat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înţelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric temporalizează toate formele şi toate valorile, încît categorialul şi valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă. Cînd şi atunci sînt superstiţia simţului istoric, a cărui hipertrofie inevitabilă a dat naştere istorismului modern. Zorile culturilor şi formelor aurorale ale spiritului sînt străine de tentaţiile acestui simţ. Orice cultură mare se creează în atmosfera învăluitoare a unei eternităţi, absorbită de individ prin toţi porii. Constructorii de catedrale în zarea modernităţii, de piramide în cea egipteană sau eroii lumii homerice au trăit fără distanţa de creaţia lor, şi fiecare piatră ridicată sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într‑o ordine definitivă a lumii, într‑o arhitectonică divină sau cosmică şi foarte puţin umană. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilităţii temporale. După ce o cultură şi‑a lichidat avutul în creaţii, începe distanţa de ea însăşi în perspectiva asupra trecutului ei şi a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmată fiind de dualismul, inerent înţelegerii istorice, care separă spiritul de lumea căreia i se aplică. Înălţarea florală a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumută o naivitate pe care cu greu am căuta‑o în luciditatea searbădă a culturilor mici. Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viaţă lunecă pe soarta sa. Respiraţia în mitologie, diferenţierea vieţii religioase de cea politică, creaţia unui stil propriu spiritual şi politic, accesul la putere şi consecinţa lui, imperialismul etc., indică o evoluţie firească, o iresponsabilitate în evoluţie. Închegarea etnică a poporului francez l‑a făcut să treacă treapta istorică. Şi aşa orice popor cu destin, care a despicat lumea şi i s‑a constituit axă. Căci de la întîiul gest de viaţă, el trebuie să aducă în lume ceva care, desfăşurat în timp, devine pentru el totul. Intrării lui în istorie nu există piedici din afară. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă şi primordială ne‑ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce‑am ajuns? La voinţa de a face istorie. Cine a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne‑au făcut necruţători cu subistoria noastră. Aspiraţia nemărturisită, dar constantă, a unui popor, ridicat prin creaţii la mare cultură, trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său. Aceasta este ideea pentru care luptă — ştiind sau neştiind — culturile mari. Prin conţinuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se războiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleaşi,numai motivările altele. Să ne gîndim la cîteva idei de misiune şi la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologică şi istorică a mesianismului, dar la identitatea substanţială a rădăcinilor lor. Două popoare mesianice nu pot trăi în pace. Neservind acelaşi sens în lume, dar luptînd cu o intensitate şi cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agravează cu cît acea „idee“ este mai matură în substanţa acelui popor. De la profeţii evrei pînă la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), ştim că fiecare neam ce‑şi deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui şi pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală şi definitivă. Credinţa lui Dostoievski că poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilă a unui crez mesianic. În formă brutală, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ruşi şi evrei. Menirea lor nu‑i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toată istoria Franţei n‑a fost decît desfăşurarea concretă a unei misiuni, căreia nu is‑a mărturisit zgomotos, fiindcă o avea în sînge şi o înfăptuia natural. Încă din Evul Mediu, concepţia lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernă la civilisation française, La France éternelle au fixat Franţa în conştiinţa cetăţeanului francez ca unica realitate substanţială de cultură. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franţa şi Germania a fost aproape totdeauna soluţionată în avantajul primei, căci Germania, nefiind realizată politiceşte decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominaţie culturală, şi aceea indirect, prin reacţiunea celorlalte naţiuni, în speţă Franţa. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reacţiune. Lipsa unei viziuni universaliste i‑a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s‑au refugiat în imperialism. Setea de spaţiu, dorinţa de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimă decît exterior şi concret ideea mesianică germană, a cărei învolburare metafizică nu este lipsită de cele mai practice corespondenţe. Nu există mesianism abstract, care să se satisfacă în formule şi să nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicaţia practică a mesianismului. Sînt totuşi naţiuni imperialiste care n‑au fost niciodată mesianice, fiindcă n‑au luptat pentru o idee istorică. Aşa, de exemplu: englezii, al căror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea antică, romanii, care n‑au luptat decît pentru o idee imperialistă, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune că au constituit o mare naţiune; dar n‑am respecta nuanţele, de am numi‑o cultură mare. O naţiune care a dat lumii numai o conştiinţă juridică, metode de colonizare şi istoriografie n‑a depăşit categoriile elementare ale spiritului. Mesianismul francez şi cel germanic îşi justifică antinomia durabilă nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientării mesianice, ci şi într‑o sumă de elemente psihologice şi spirituale, care diferenţiază specific fizionomiile naţiunilor. În cultura franceză, care este o cultură de stil şi în care graţia temperează elanurile vitalităţii, n‑a existat niciodată, ca o problemă torturantă şi dramatică, antinomia dintre viaţă şi spirit. (În Franţa, bergsonismul este o erezie.) Francezul trăieşte mai unitar, nici prea departe de viaţă şi nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veţi găsi niciodată la francezi neliniştea şi teama de a te fi dezintegrat din conţinuturile fireşti ale umanităţii, de a fi riscat totul şi de a fi pierdut simţul măsurii. În Franţa, oamenii sînt stăpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depăşit de sistemul său. Odată pornit pe calea elaborării, el nu‑şi mai poate domina gîndurile, care evoluează înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc şi de monumental îl veţi întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie. În Franţa, toată lumea are talent; rar găseşti un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compensează lipsa de talent a tuturora. Gîndiţi‑vă la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouă formă de existenţă. Cu Hegel, cu Wagner şi cu Nietzsche s‑au născut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept să spună că lumea începe de la el. Sîntem obişnuiţi să considerăm în omenesc numai o sumă limitată de valori, un număr redus de posibilităţi, o formă determinată de existenţă. Dintr‑o astfel de perspectivă, este natural ca aceşti creatori să fi depăşit omenescul. Existenţa şi opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vădit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ameţitoare, răsărite dintr‑un neînţeles fond lăuntric. Nietzsche spunea că Beethoven reprezintă năvala barbariei în cultură. Aceasta este tot atît de adevărat pentru Nietzsche însuşi. Barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a menţine un echilibru între viaţă şi spirit. Dezechilibrul nu se exprimă atît prin oscilaţia între aceste două realităţi, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin vieţuirea simultană într‑ un contrast, care determină în existenţa omului prezenţa unei structuri antinomice. Neputîndu‑şi armoniza aceste două elemente ale existenţei, viaţa din el izbucneşte într‑o explozie primară, barbară şi elementară, iar spiritul construieşte, alături de viaţă sau deasupra ei, sisteme şi perspective ce variază de la o mărime halucinantă la fantezii inutile şi sterile. Barbaria rezultă din incapacitatea de a găsi o formă care să închege pe un plan derivat antinomii originare. Toată amploarea culturii germane derivă din această incapacitate, din această disproporţie care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distincţie între dinamismul germanic şi statismul francez nu trebuie interpretată ca o degenerare franceză şi o exuberanţă germanică, ci ca o diferenţă de tensiune. Francezii sÎnt vii fără să depăşească formele care îmbracă viaţa; nemţii nu pot fi vii decît prin lipsa de formă, prin elementar şi primordial. Şi izbucnirea vieţii în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfidează convenienţele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv şi orgolios, în deosebire de cel francez, discret şi rezervat, dar nu mai puţin imperialist. Discreţia mesianismului francez, masca permanentă sub care se ascunde,ne face să înţelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multă simpatie decît sinceritatea brutală a celui teutonic. Determinarea omului german ca o existenţă frămîntată în antinomii, în contradicţii şi tensiuni, incapabilă de a se menţine numai la nivelul normal şi la stilizarea formală a culturii, explică de ce îl poţi numi oricum, numai „cult“ în sensul obişnuit, nu. Germania are o existenţă aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce înţelegem noi prin cultură nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizată. Rusia şi Germania nu pot fi înţelese de celelalte ţări. Franţa a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat şi intelectualizat. Eroul, ca o fiinţă ce sparge formele vieţii şi se avîntă iraţional într‑un elan demiurgic, care dintr‑un exces de viaţă simte dorinţa de moarte şi care nu devine simbol decît prin renunţare, n‑a fost niciodată un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creşte din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemărginit pentru erou ca atare? Germania niciodată n‑a fost creştină în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfinţeniei. Orice neamţ este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de concepţia de viaţă creştină. Încreştinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a creştinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german. Nemţii n‑au depăşit niciodată idealul de erou. Reacţiunea teologilor naţional‑socialişti împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivată pe faptul că acest curent, prin pesimismul său antropologic, exclude orice hotărîre concretă şi eficace în timp. Distanţa între Dumnezeu şi om a devenit atît de mare în concepţia acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin intervenţia divină, acţiunea omului ca atare fiind irelevantă şi nulă. Că idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedeşte, în efortul de regermanizare a creştinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe nobleţe, este o idee specific necreştină.   Cu cît se adînceşte în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouă, străinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artiştii particular teutonici ne sînt şi cei mai îndepărtaţi. Majoritatea nemţilor sînt de acord că Mathias Grünewald reprezintă o viziune specific germană a lumii, mai mult decît Dürer şi mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toţi artiştii Germaniei, acesta este cel mai greu de înţeles. Pentru latini, el e de‑a dreptul ininteligibil. Arta italiană ne‑a obişnuit cu paradoxalul suferinţei frumoase. În toată arta italiană, durerea este imaterializată prin frumuseţe, încît estetizarea ei răpeşte acel caracter de materialitate grea, de bestialitate şi ireparabil; în cea germană (ca şi în cea rusă), dimpotrivă, aceste caractere se revelează în strania lor măreţie. De aceea madona în arta nordică este de o tristeţe atît de adîncă, iar în cea rusă nu‑i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudică, a cărei transcendenţă este un amestec de interioritate şi de Eros transfigurat. Unii teologi protestanţi au vrut să scoată din acest fapt un argument pentru autenticitatea creştinismului nordic faţă de creştinismul sudic, de esenţă romanică. Ce e drept, nordul a înţeles mai adînc suferinţa, a avut un sentiment mai persistent al morţii şi o experienţă mai interioară a tragediei. Dar nordul (în speţă Germania) n‑a avut niciodată umilinţa, caritatea şi pietatea reţinută, intimă şi discretă, care au definit în sud mişcarea cea mai autentic creştină, franciscanismul. Nemţii nu s‑au simţit prea bine în creştinism, deşi ca profunzime religioasă sînt superiori latinilor (cu excepţia spaniolilor).

Marturisiri si anateme de Emil Cioran   La liziera existenţei   Cînd Cristos a coborît în infern, dreptcredincioşii întru legea cea veche, Abel, Enoh, Noe, i-au întîmpinat cu neîncredere învăţătura şi n-au răspuns chemării sale. L-au crezut trimisul celui Viclean, de ale cărui mreje se temeau. Numai Cain şi cei din spiţa lui au primit ori s-au făcut că primesc noua doctrină, l-au urmat pe Isus şi au părăsit infernul împreună cu el. — Iată ce propovăduia Marcion. «Izbînda celui rău», vechea obiecţie adusă ideii de Creator milostiv sau măcar onorabil — cine a argumentat-o mai temeinic decît acest eretic, cine i-a mai desluşit cu atîta pătrundere caracterul insurmontabil?   *   Paleontolog de ocazie, am petrecut mai multe luni meditînd asupra scheletului. Rezultat: abia cîteva pagini. .. Subiectul, ce-i drept, nu îndemna la prolixitate.   *   A-i supune aceluiaşi tratament pe poet şi pe gînditor mi se pare o greşeală de gust. Sînt domenii de care filozofii n-ar trebui să se apropie. Să dezarticulezi un poem la fel cum dezarticulezi un sistem e un delict, ba chiar un sacrilegiu. Lucru ciudat: poeţii exultă cînd nu pricep ce se înşiră despre ei. Jargonul îi măguleşte şi le dă iluzia unui progres. Această slăbiciune îi coboară la acelaşi nivel cu glosatorii lor.   *   Pentru budism (la drept vorbind, pentru Orient în general), neantul nu comportă semnificaţia întru cîtva sinistră pe care i-o atribuim noi. El se confundă cu o experienţă-limită a luminii sau, dacă vreţi, cu o stare de veşnică absenţă luminoasă, de vid radios: e fiinţa care şi-a depăşit toate atributele, sau mai curînd o non-fiinţă în chipul cel mai înalt pozitivă şi care răspîndeşte o fericire fără materie, fără substrat, fără nici un reazem în vreuna din lumi.   *   Singurătatea mă împlineşte într-atît, că pînă şi cel mai neînsemnat rendez-vous e pentru mine o crucificare.   *   Filozofia hindusă urmăreşte eliberarea; a grecilor, cu excepţia lui Pyrrhon, a lui Epicur şi a cîtorva inclasificabili, este decepţionantă: nu caută decît... adevărul.   *   Nirvana a fost comparată cu o oglindă ce n-ar mai reflecta nici un obiect. Cu o oglindă, aşadar, veşnic pură, veşnic nefolosită.   *   Cristos l-a numit pe Satan: «Prinţul lumii acesteia»; Sfîntul Pavel, vrînd să-i întărească spusa, avea să pună punctul pe i: «dumnezeu al acestei lumi». Cînd asemenea autorităţi în materie îi spun pe nume celui ce ne cîrmuieşte, mai avem oare dreptul să facem pe dezmoşteniţii?   *   Omul e liber, dar nu şi în adîncul fiinţei sale. La suprafaţă, el face ce vrea; în straturile sale neştiute, «voinţă» este o vorbă lipsită de sens.   *   Pentru a-i dezarma pe invidioşi, ar trebui să ieşim pe stradă în cîrje. Numai tabloul decăderii noastre îi îmblînzeşte oarecum pe prietenii şi pe duşmanii noştri.   *   Pe bună dreptate ne credem, în fiece epocă, martori la dispariţia ultimelor urme ale Paradisului terestru.   *   Iarăşi Cristos. După o povestire gnostică, din ură pentru fatum, el s-ar fi înălţat la cer ca să tulbure ordinea sferelor şi să ne împiedice să iscodim astrele. În acea răvăşeală, ce s-o fi întîmplat cu steaua mea, sărmana?   *   Kant a trebuit să aştepte anii din urmă ai bătrîneţii pentru a vedea părţile întunecate ale existenţei şi a semnala «eşecul oricărei teodicei raţionale» .   ... Alţii, mai norocoşi, şi-au dat seama de asta mai înainte chiar de a începe să filozofeze.   *   S-ar zice că materia, invidioasă pe viaţă, o spionează ca să-i descopere punctele slabe şi ca s-o pedepsească pentru iniţiativele şi trădările ei. Căci viaţa nu e viaţă decît trădînd materia.   *   Sînt distinct de toate senzaţiile mele. Nu reuşesc să pricep cum se întîmplă asta. Nu reuşesc nici măcar să pricep cine le încearcă. Şi de altfel cine-i acest eu din cele trei propoziţii?   *   Tocmai am citit o biografie. Ideea că toate personajele evocate nu mai există decît în această carte mi s-a părut atît de insuportabilă, încît a trebuit să mă întind în pat ca să nu leşin.   *   Cu ce drept îmi arunci în faţă adevărurile mele? Îţi permiţi o familiaritate pe care n-o accept. Tot ce susţii este exact, recunosc. Dar nu ţi-am îngăduit să fii sincer cu mine. — (După fiecare acces de furie, ruşine însoţită de obişnuita umflare în pene: «Asta, cel puţin, e viaţă adevărată», urmată, la rîndu-i, de o ruşine şi mai mare.)   *   «Sînt un laş, nu pot îndura suferinţa de a fi fericit.» Ca să desluşesc pe cineva, ca să-l cunosc cu adevărat, îmi e destul să văd cum reacţionează la această mărturisire a lui Keats. Dacă nu înţelege pe dată, e de prisos să continui.   *   Spăimîntătură — ce păcat că acest cuvînt a dispărut o dată cu marii predicatori!   *   Omul fiind un animal bolnăvicios, orice cuvînt sau gest al lui are valoare de simptom.   *   «Sînt uluit că un om atît de remarcabil a putut să moară», i-am scris văduvei unui filozof. Nu mi-am dat seama de stupiditatea scrisorii mele decît după ce-o expediasem. Să-i trimit alta însemna să risc o nouă gafă. În materie de condoleanţe, tot ce nu e clişeu frizează necuviinţa ori absurdul.   *   Septuagenară, lady Montague mărturisea că încetase, de unsprezece ani, să se privească în oglindă. Excentricitate? Se poate, dar numai pentru cei ce nu cunosc calvarul întîlnirii zilnice cu propria mutră.   *   Nu pot vorbi decît despre ceea ce simt; or, în acest moment nu simt nimic. Totul îmi pare anulat, totul e suspendat pentru mine. Încerc să nu fac din asta motiv de amărăciune şi nici de trufie. «De-a lungul numeroaselor vieţi pe care le-am trăit, citim în Comoara adevăratei Legi, de cîte ori nu ne-am născut în van, de cîte ori nu am murit zadarnic!»   *   Cu cît omul înaintează, cu atît mai puţin va avea la ce să se convertească.   *   Cea mai bună metodă ca să te scapi de un duşman e să-l vorbeşti numai de bine, peste tot. Se va găsi cineva să i-o spună, iar el n-o să mai aibă forţa de a-ţi face rău: îi vei fi sfărîmat resortul lăuntric ... O să-şi continue războiul contra ta, dar fără vlagă şi fără consecvenţă, căci va fi încetat, inconştient, să te urască. Iată-l înfrînt, fără măcar să-şi bănuiască înfrîngerea.   *   Cunoaştem ucazul lui Claudel: «Sînt de partea oricărui Jupiter, contra tuturor Prometeilor.» Chiar dacă ţi-ai pierdut orice iluzii în privinţa revoltei, asemenea enormitate îl trezeşte pe teroristul aţipit în tine.   *   Nu le porţi pică celor pe care i-ai insultat; din contră, eşti dispus să le recunoşti toate meritele imaginabile. Această generozitate, din păcate, n-ai s-o regăseşti niciodată la cel insultat.   *   Nu mă interesează ce-i care se lipsesc de Păcatul originar. in ce mă priveşte, am apelat la el în toate împrejurările şi, fără el, nu ştiu cum aş putea evita o permanentă consternare.   *   Kandinski susţine că galbenul este culoarea vieţii. ... Înţelegem acum de ce culoarea asta e atît de supărătoare pentru ochi.   *   Cînd trebuie să iei o hotărîre capitală, lucrul cel mai primejdios e să-i ceri altuia sfatul, căci, cu excepţia cîtorva rătăciţi, nu-i nimeni să-ţi vrea cu sinceritate binele.   *   A inventa cuvinte noi ar fi, după Doamna de Staël, «simptomul cel mai sigur al sterilităţii ideilor». Remarca pare şi mai justă acum decît era la începutul veacului trecut. încă din 1649, Vaugelas decretase: «Nu-i este nimănui îngăduit să fabrice cuvinte noi, nici măcar suveranului.» Ar trebui ca filozofii, mai mult decît scriitorii, să mediteze la această interdicţie înainte chiar de a începe să gîndească!   *   Înveţi mai multe Într-o noapte albă decît într-un an întreg de somn. Altfel spus, o ciomăgeală e mult mai instructivă decît siesta.   *   Durerile de urechi de care suferea Swift se află, în parte, la originea mizantropiei lui. Dacă mă interesez atîta de beteşugurile altora, e ca să-mi găsesc de îndată puncte comune cu ei. Am uneori impresia că am împărtăşit toate chinurile celor pe care i-am admirat.   *   Azi-dimineaţă, după ce am auzit un astronom vorbind despre miliarde de sori, am renunţat să-mi fac toaleta: la ce bun să te mai speli?   *   Plictisul e desigur o formă de anxietate, dar o anxietate din care frica a fost eliminată. Cînd te plictiseşti nu te temi, într-adevăr, de nimic, decît cel mult de plictisul însuşi.   *   Orice ins care a trecut printr-o încercare îi priveşte de sus pe cei cărora nu le-a fost dat s-o îndure. Insuportabila infatuare a celor operaţi...   *   La expoziţia Paris-Moscova, cutremurare în faţa portretului, pictat de Ilia Repin, al lui Remizov tînăr. Cînd l-am cunoscut, Remizov avea optzeci şi şase de ani; locuia într-un apartament aproape gol, rîvnit, pentru fiica ei, de portăreasa care uneltea să-l evacueze, sub pretext că locul e un focar de infecţie, un cuib de şobolani. Iată unde ajunsese omul pe care Pasternak îl socotea drept cel mai mare stilist rus. Contrastul dintre bătrînul hîrbuit, jalnic, uitat de toţi şi imaginea tînărului strălucitor pe care o aveam sub ochi mi-a tăiat orice poftă de a mai vizita şi restul expoziţiei.   *   Cei vechi priveau cu suspiciune reuşita nu doar pentru că se temeau de invidia zeilor, ci şi din cauza dezechilibrului interior legat de orice succes ca atare. Să fi înţeles această primejdie — ce avantaj asupra noastră!   *   E cu neputinţă să petreci nopţi albe şi să practici o meserie: dacă, pe vremea tinereţii mele, părinţii nu mi-ar fi subvenţionat insomniile, negreşit mi-aş fi pus capăt zilelor.   *   Sainte-Beuve scria în 1849 că tineretul se îndepărtează de răul romantic spre a visa, după exemplul saint-simonienilor, la «triumful fără margini al industriei». Acest vis, realizat pe deplin, discreditează toate făptuirile noastre şi însăşi ideea de speranţă.   *   Acei copii pe care nu i-am vrut — de-ar şti ce fericire îmi datorează!   *   În timp ce dentistul îmi scormonea maxilarele, îmi spuneam că Timpul e unicul subiect asupra căruia face să meditezi, că din cauza Lui mă găsesc pe acest scaun fatal şi că totul se duce de rîpă, inclusiv ultimii dinţi ce-mi rămîn.   *   Dacă niciodată n-am avut încredere în Freud, de vină este tatăl meu: îi povestea mamei visele de peste noapte şi îmi strica în felul ăsta toate dimineţile.   *   Înclinarea spre rău fiind înnăscută, nu e nevoie să-ţi dai vreo osteneală ca s-o dobîndeşti. Copilul îşi exercită instinctele rele dintru început — şi cu cîtă dexteritate, cu cîtă competenţă, cu cîtă îndîrjire! O pedagogie demnă de numele ei ar trebui să prevadă stagii în cămaşa de forţă. Şi poate că această măsură ar trebui extinsă dincolo de copilărie, la toate vîrstele, spre marele folos al tuturora.   *   Vai de scriitorul care nu-şi cultivă megalomania, care o vede cum scade şi nu reacţionează. Foarte curînd îşi va da seama că nu devii normal fără să te coste.   *   Mă chinuia o angoasă de care nu ştiam cum o să scap. Sună cineva la uşă. Deschid. In prag, o doamnă mai în vîrstă, pe care chiar că n-o aşteptam. Timp de trei ceasuri m-a tocat la cap cu asemenea tîmpenii, încît angoasa mi s-a transformat în furie. Eram salvat.   *   Tirania îl frînge ori îl întăreşte pe individ; libertatea îl moleşeşte şi face din el o fantoşă. Omul are mai multe şanse de a se mîntui prin infern decît prin paradis.   *   Două prietene, actriţe într-o ţară din Est. Una pleacă în Occident unde ajunge bogată şi celebră, cealaltă rămîne acasă, necunoscută şi săracă. După o jumătate de secol, Într-o călătorie, îi face o vizită prietenei norocoase. «Era cu un cap mai înaltă decît mine, iar acum e chircită şi paralizată.» Urmează alte detalii, după care îmi spune în chip de concluzie: «Nu de moarte mi-e frică, ci de moartea în viaţă.» Nimic mai bun pentru a camufla o revanşă tardivă decît recursul la reflecţia filozofică.   *   Crîmpeie, gînduri trecătoare, spui tu. Dar pot fi ele numite trecătoare cînd este vorba de obsesii, de gînduri a căror esenţă e tocmai că nu trec?   *   Îi scrisesem cîteva rînduri foarte moderate, foarte cumsecade unuia care nu le merita defel. Înainte de a i le trimite, am adăugat cîteva aluzii condimentate cu un venin discret. În fine, în chiar momentul cînd puneam scrisoarea la poştă, am simţit că mă cuprinde furia şi, o dată cu ea, dispreţul pentru pornirea mea nobilă, pentru regretabilul meu succes de distincţie.   *   Cimitirul Picpus. Un tînăr şi o cucoană cam trecută. Paznicul le atrage atenţia că cimitirul e rezervat pentru urmaşii celor ghilotinaţi. Cucoana ripostează: Asta şi sîntem! Cu ce ton! În definitiv, poate că spunea adevărul. însă tonul acela înţepat m-a făcut să trec pe dată de partea călăului.   *   Deschid, într-o librărie, Predicile lui Meister Eckhart şi citesc că suferinţa îi este insuportabilă celui ce suferă pentru sine, dar că-i este uşoară celui ce suferă pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi duce povara, chiar dacă-i grea cît suferinţa lumii întregi. Nu întîmplător am nimerit peste pasajul acesta, căci prea se potriveşte celui ce nu va putea niciodată să-şi treacă povara de pe umerii săi pe ai altuia.   *   După Cabala, Dumnezeu îngăduie ca slava lui să pălească pentru ca îngerii şi oamenii s-o poată suporta. Altfel spus, Creaţia coincide cu o scădere a luminii divine, cu o sforţare Întru întuneric la care Creatorul a consimţit. Ipoteza întunecării voluntare a lui Dumnezeu are meritul de a face să ne descoperim propriile tenebre, vinovate de lipsa noastră de receptivitate faţă de o anume lumină.   *   Idealul ar fi să te poţi repeta precum ... Bach.   *   Ariditate grandioasă, supranaturală: parcă aş începe o nouă existenţă pe o planetă unde cuvîntul ar fi necunoscut, într-un univers refractar la limbaj şi incapabil de a-şi crea vreunul.   *   Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patrie asta înseamnă şi nimic altceva.   *   După ce ai citit într-o lucrare de inspiraţie psihanalistă că tînărul Aristotel fusese cu siguranţă gelos pe Filip, tatăl lui Alexandru, viitorul său elev, fără să vrei te gîndeşti că un sistem cu pretenţie de terapeutică şi în care se născocesc asemenea ipoteze nu poate fi decît suspect, căci inventează secrete din plăcerea de a inventa explicaţii şi vindecări.   *   Are ceva de şarlatan oricine izbîndeşte Într-un domeniu sau altul.   *   O vizită într-un spital şi, după cinci minute, devii budist dacă nu erai, sau redevii, dacă încetaseşi să fii.   *   Parmenide. Nu zăresc nicăieri fiinţa pe care o ridică el în slăvi şi nu mă pot imagina în sfera sa, ce n-are nici o fisură, nici un loc pentru mine.   *   În compartiment, vecina din faţă, o femeie de o urîţenie indecentă, sforăia cu gura căscată: o agonie dezgustătoare. Ce să fac? Cum să suport asemenea spectacol? — Stalin mi-a venit în ajutor. In tinereţea lui, în timp ce trecea printre două rînduri de zbiri ce-l biciuiau, s-a cufundat cu totul în lectura unei cărţi, astfel încît şi-a abătut atenţia de la ploaia de lovituri. întărit de pilda aceasta, m-am cufundat şi eu într-o carte şi m-am oprit la fiece cuvînt cu o rîvnă extremă, pînă în clipa cînd monstrul a încetat să agonizeze.   *   Îi spuneam deunăzi unui prieten că, deşi nu mai cred în scris, n-aş vrea nici să renunţ la el, că munca este o iluzie respectabilă şi, după ce mîzgălesc o pagină sau măcar o frază, Întotdeauna îmi vine să fluier.   *   Religiile, ca şi ideologiile care le-au moştenit viciile, nu sînt decît cruciade împotriva umorului.   *   Filozofii pe care i-am cunoscut erau, fără excepţie, nişte impulsivi. Meteahna Occidentului i-a marcat chiar şi pe cei ce ar fi trebuit să fie imuni la ea.   *   Să fie asemenea lui Dumnezeu, iar nu asemeni zeilor — iată ţelul adevăraţilor mistici, care ţintesc prea sus spre a se mulţumi cu politeismul.   *   Sînt căutat pentru un colocviu în străinătate, căci e nevoie, pare-se, de îndoielile mele. Scepticul de serviciu al unei lumi care apune.   *   În ce voi fi constînd — n-am s-o stiu niciodată. E drept că nu ştim nici în ce constă Dumnezeu, căci ce noimă are expresia: a consta în sine pentru noi, care nu avem un temei nici înlăuntrul, nici în afara noastră?   *   Abuzez de cuvîntul Dumnezeu, îl folosesc ades, prea ades. O fac de fiecare dată cînd ajung la o limită şi am nevoie de-o vocabulă pentru a numi ceea ce vine după. Între Dumnezeu şi De-neconceput, îl prefer pe primul.   *   Cutare cărţulie evlavioasă susţine că incapacitatea de a opta e semn că n-ai fi «luminat de lumina dumnezeiască». Cu alte cuvinte, nehotărîrea, această obiectivitate absolută, ar fi o cale a pierzaniei.   *   Musai găsesc un cusur la toţi cei care se interesează de aceleaşi lucruri ca mine...   *     Am citit o lucrare despre bătrîneţe doar pentru că fotografia autorului mă îndemna s-o fac. Acel amestec de rînjet şi de implorare, acea expresie de stupoare schimonosită — ce reclamă, ce garanţie!   *   «Lumea aceasta n-a fost creată după dorinţa Vieţii», se spune în Ginza, text gnostic al unei secte mandeene din Mesopotamia. Să ne amintim aceste vorbe de fiecare dată cînd nu dispunem de un argument mai bun pentru a risipi o decepţie.   *   După atîţia ani, după o viaţă-ntreagă, o revăd. «De ce plîngi?», a fost prima mea Întrebare. «Dar nu plîng», mi-a răspuns ea. Într-adevăr, nu plîngea: îmi zîmbea, ci vîrsta deformîndu-i trăsăturile, bucuria nu mai răzbătea pe chipul ei, pe care tot aşa de bine ai fi putut să citeşti: «Cine nu moare de tînăr o s-o regrete mai devreme sau mai tîrziu.».   *   Cel care-şi supravieţuieşte îşi ratează... biografia. În definitiv, nu pot fi socotite Împlinite decît destinele frînte.   *   N-ar trebui să ne deranjăm prietenii decît cu ocazia înmormîntării noastre. Şi poate nici atunci!   *   Plictisul, un rău considerat frivol, ne face totuşi să Întrezărim abisul din care emană nevoia de a ne ruga.   *   «Din tot ce a creat, nimic nu-l scîrbeşte pe Dumnezeu mai mult decît lumea aceasta şi, din ziua-n care a creat-o, şi-a întors faţa de la ea, într-atît o urăşte.» Nu ştiu cine era misticul musulman care a scris aceste cuvinte, n-am să ştiu niciodată numele acestui prieten.   *   Categoricul avantaj al muribunzilor: să poată debita banalităţi fără a se compromite.   *   Retras la ţară după moartea fiicei sale Tullia, Cicero, copleşit de mîhnire, îşi adresa lui însuşi scrisori de consolare. Ce păcat că nu au fost găsite şi, mai mult decît atît, ce păcat că această terapie nu a devenit curentă! E drept că, de-ar fi fost adoptată, religiile dădeau de mult faliment.   *   Un patrimoniu cu adevărat al nostru: momentele în care n-am făcut nimic ... Sînt cele care ne formează, ne individualizează, ne fac deosebiţi.   *   Un psihanalist danez care suferea de migrene rebele şi care urmase fără succes tratamentul unui confrate veni la Freud, iar acesta îl vindecă în cîteva luni. Freud însuşi o spune, şi nu avem de ce să nu-l credem. Un discipol, oricît i-ar fi de rău, nu poate să nu se simtă mai bine atunci cînd îşi întîlneşte zilnic Maestrul. Ce tratament mai bun decît să-l vezi pe cel care în ochii tăi e fără pereche că dă atîta importanţă mizeriilor tale! Puţine beteşuguri n-ar ceda în faţa unei asemenea solicitudini. Să ne reamintim că Magistrul avea toate calităţile unui fondator de sectă deghizat în om de ştiinţă. Dacă i-au reuşit tămăduiri nu e atît datorită metodei, cît credinţei sale.

Indreptar patimas de Emil Cioran   I 1. Cu rîvnă şi amar Cu rîvnă şi amar, cercat-am să culeg roadele cerului - şi n-am putut. Ele se înălţau spre nu ştiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor. Crengile bolţilor se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele îşi pierd fructele. Nici flori nu înfloresc pe cer şi nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavînd ce păzi, de necaz şi de urît, pustieşte grădinile omului. Nu, nu; nu pe aştri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri - mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii. 2. „Apoi a pus heruvimi „Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieţii“ (Facerea, 3, 24). Pe acest drum am cerşit de multe ori. Şi trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme deşarte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Şi cum mergeam aşa în gloată năpăstuită, cărarea se-nfunda prin mlaştini şi umbra crengilor de rai se pierdea în fără-urma lumii. Nu cu sfială şi cu răbdare ne vom înstăpîni în ce-a scăpat strămoşului fatal. Cuget de foc ne trebuie - şi ascuţind arme şi nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru. Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n-are paznici, nici săbii şi nici flăcări. Vom naşte paradisul la umbra caznelor - şi blînd ne-om odihni sub ramuri pămîntene, ca îngeri ai desăvîrşirii de o clipă. El să rămînă cu o veşnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, muşcînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndrăgind ştiinţele greşelii, vom fi asemenea Lui, şi - prin durerile Ispitei - mai mari chiar. Crezut-a El prin moarte să ne facă robi şi să-i slujim. Dar noi pe îndelete ne-am îndătinat în viaţă. A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de adevărurile sigure ale sfîrşirii, a nu luan seamă absolutul, a transforma moartea în glumă şi-n întîmplare nesfîrşitul. Nu poţi respira decît în afundurile iluziei. Simplul fapt de-a fi e copleşitor de grav, faţă de care Dumnezeu e biată jucărie. Înarmaţi de accidentele vieţuirii, vom pustii siguranţele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri, ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, şi peste tot îmi sare duhul împotrivă, apărător al pricinilor nefiinţei. …Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor. 3. Pe semeni îi cunosc. Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenţi şi goi nerostul soartei sau mi-am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Şi cum nimic nu e de vrut, paşii mei călcau în urmele lor ca-n spini, cărarea mea şerpuia prin noroiul dorinţelor lor, înălbindu-le, printr-un nimb de nefolosinţi, căutarea lor fără folos. Ei nu ştiu că raiul şi iadul sînt înfloriri ale clipei, ale clipei înseşi, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N-am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor. Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sînt fără margini în fiece din ele? Ce mai aştept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal? Oamenii sufăr de viitor, se reped în viaţă, fug în timp, caută. Şi nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiţi de zădărnicie. Eu ştiu că totul e final, că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieţii e răbufnirea de veşnicie, reversibilă în actele fiinţei. Şi astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopţi, în nopţi mari ce ridică în faţa minţii fundurile lumii, cum aş şti dacă sînt sau nu mai sînt? Şi mai poţi fi atunci sau poţi să nu fii? Sau, prins în nedesluşirile muzicii, pierdut în ele, curăţit de întîmplările respiraţiei, cum te-ai asemui semenilor? A nu avea decît o ţintă: să fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este şi nici pe nu este. Unde te găseşti ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicăieri sonor? Oamenii nu ştiu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrşirea, cînd „rostul“ vieţii e extazul acestei nedesăvîrşiri! Dar cum să le dezvăluim suprafeţele acestei taine, cum să-i încîntăm de luciul unui mister şi să-i îmbătăm de-o fascinaţie atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopţi şi anumite zile… Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool şi mai multă Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră şi zvîcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinătăţi de stele. Acum, sînt fericit să mă separ de aştri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte. Dacă am trăi în grădini, religia n-ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spaţiul fără flori şi arbori îndeamnă ochii spre cer şi aminteşte muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în veşnicie şi-n umbră de pomi. Istoria e negaţia grădinii. Nădejdile le datoresc nopţilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau şi, singur între materie şi vis, ridicam aromele decepţiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte - acest posibil fără timp. Totul se prea poate - dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd - şi unde zboară ele? Într-o veşnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii. …Aşa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînţelegere i-au răpit oamenii turburările şi le-au transformat în binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu toţii prea omeneşte de razele lui şi, crezîndu-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul pînă şi pe cer? Nu ştiu pînă unde soarele este. Dar ştiu prea bine cît nu mai sînt sub el. - Cine, pe ţărmuri de mare, în ceasuri de-a rîndul, cu ochii întredeschişi, paralel vremii, orizontal pe vis şi disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimţit amestecul de fericire şi neant al risipei de strălucire - acela nu cunoaşte nici una din primejdiile pe care frumuseţea le-a adus în lume. Credeam a fi tînăr sub soare, şi m-am pomenit fără vîrstă. Şi dacă-n miez de nopţi mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vîrstele fug şi rămîi fiinţă şi nefiinţă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor. 4. Cum scoboram din cetatea ardeleană Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu ştiu care oră a înserării şi care an al tinereţii, nefericit şi dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a mă gîndi la soare - revelaţia apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, şi ce mai rămînea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Şi recunoştinţa mea trimisă astrului se îndrepta şi spre Egiptul propriului suflet. De atunci am tămîiat necontenit moartea şi soarele - ca strănepot al cine ştie cărui trîndav de pe malurile imemoriale ale Nilului. 5. Precum iubeşti cărţile Precum iubeşti cărţile pe care era să plîngi, sonatele ce ţi-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ţi şoptesc de renunţare, femeile rătăcite între corp şi suflet - aşa cu mările: te-ndrăgosteşti de cele ce unduiesc înecul. N-am căutat în Mediterana poezie, nici violenţe, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum aş uita o mare în care mi-am lăsat gîndurile? Într-o memorie mai scurtă decît presimţirea de veşnicie a efemerei, aş păstra încă icoana şi recunoştinţa albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbuşit împărăţii - şi cîte tronuri ale sufletului… Cînd aerul şi-a suspendat neliniştea şi nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci ştiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealităţii. Doar spuma - actualitate a nimicului - continuă ca o străduinţă spre fiinţă… Nici unul n-avem putinţe mai mari decît să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supravieţuiască odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cărţile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A şti toate valurile… 6. Pietate estetică Pietate estetică: a purta un respect religios aparenţelor, a călca pe pămînt fără nostalgia cerului, a crede că totul e posibilitate de floare - şi nu de absolut. De n-ai regretat nicicînd că n-ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu paşii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simţit în inimă şi nu sub tălpi, aştrii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară şi se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. Poţi zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaşte înduioşarea din întîlnirile rare cu pămîntul ce-l dispreţuieşti în mers. Dar, faţă-n faţă cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frăţească, de amar intim nu te leagă într-o îmbrăţişare mişcătoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinţi şi bolte! Acum vreau să-nvăţ respectul bulgărilor. Putea-voi să privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu şi ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl opreşte de la menirea lui firească: să vadă. De la creştinism încoace ochii nu mai văd. Acelaşi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini - cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simţuri ar trebui să ridice un templu şi să urzească o mitologie a senzaţiei. Ce să fac cu cerul, care nu ştie ce-i veştejirea sau chinul şi extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii şi să mor cu ele, în aceeaşi măsură menite muririi. De ce v-am vorbit vouă de stingere, aştri nestinşi? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat. 7. Din tot ce-i fugar Din tot ce-i fugar - şi nimic nu-i altfel - culege prin senzaţii esenţe şi intensităţi. Unde să cauţi realul? N-ai unde. Doar în gama emoţiilor. Ce nu se ridică la ele e ca şi cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă şi numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală. Din ce-ai trăit, ce reţii? Bucuriile şi durerile fără nume - dar cărora le-ai găsit unul. Viaţa nu ţine decît durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea-i pulbere vitală. Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor, pauzele ei. Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, aşa aparenţa – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpeşte fluiditatea şi nestatornicia. Cum ne-am descurca în desişul senzaţiilor, de nu le-am opri în forme - în ce nu este? Astfel le atribuim fiinţă. Realitatea e aparenţă solidificată. Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morţii imediate şi vraja dezastruoasă a bolii - pălesc în faţa deznădejdii ce emană din splendorile lumii. Şi de mi-aş aminti durerea cea mai precisă şi mai sfredelitoare, şi cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sînt şterse faţă de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munţi sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenţi, simţurile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumuseţe şi siguranţa de-a o pierde în timp mă sfîşiau crunt, că peisajul se risipea în substanţa echivocă şi sublimă a unei nemîngîiate admiraţii. Numai urîţenia e nedureroasă. Dar farmecul aparenţelor care compromit înălţimile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndeţea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simţurile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desăvîrşirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului? De-ai văzut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuările brizei şi cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate - atunci te-ai scuturat şi tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deşerturile vremii. Frica de un sfîrşit de fioruri mi-a otrăvit raiul simţirii, căci nimic n-ar trebui isprăvit în simţurile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, şi-am sîngerat în fericiri mai rău ca-n deznădejdi. Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseţii… Cu el să-mi hrănesc aşteptările sîngelui, cu ondulaţiile şi răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilităţi. Rosturi există numai în aparenţele pentru care ai vrea să mori… Vor lua petalele locul ideilor? Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înşelăciuni… O lume directă - şi cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecăruia, şi pe care nimfele cugetului n-ar îndrăzni să-i culeagă… De ce vom fi căutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot înveşnici în nimiciri mai dulci? - Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle şi-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Şi nu voi mai fugi în stele şi nici nu mă voi adăposti în depărtări lunare. Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparenţe. A fi nimic şi tot în spuma imediatului. Şi a te-nălţa la marginile eului, în nemijlocit şi în fugar. 8. Doctrinele n-au vlagă Doctrinele n-au vlagă, învăţăturile-s stupide, convingerile ridicole şi înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu-i viaţă decît în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica şi nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa? Nu răzbate în puls misterul însuşi al materiei şi nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului? Sînt treaz şi nu ştiu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puţin. Dar de ce, cînd stau aşa, absent de credinţe, viaţa se preschimbă-n eu, şi eu sînt peste tot? Finalul muzicii lăuntrice e o topire într-un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se linişteşte, şi-un calm orizontal se prelinge ca o absenţă însorită. …Adesea mi-am simţit sufletul alături de trup. Adesea l-am simţit departe, adesea fără rost şi fără căpătîi. Şi cum l-aş fi urmat, în înălţări subite, smuls din aşternutul inimii? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simţurilor? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor. Numai eu rămîn sub mine… Lasă-ţi sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! Direcţia lui firească e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pămînt? De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec şi, înfrînîndu-l, să-i pun cătuşele trupului! Ajunge o clipă de neseamă şi-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiuneşte-n meleaguri cereşti, în timp ce rămîi victimă lîng-un corp în părăsiri? E o zvîcnire ucigaşă ce-nvinge legăturile terestre, o sete de fericire în afară de fericiri, un dor de leşin astral, de pierzanie în fremătări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o dată să tresalte dincolo de soare şi-n zborul lui să lase-n urmă izvoarele luminii, cuprins de-o viaţă fără înţeles, dincolo de viaţă? Ai vrea să mori de mii de ori - şi el se sfîşie în vastul nicăieri. …Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surîsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le ţinea tovărăşie, ci flutura pe creştetele lumii. - Cînd va scoborî clocotul lui în preajma nefiinţelor de fiecare zi? De-aş avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic! 9. Eu ştiu că undeva în mine Eu ştiu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuţite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oţetul sîngelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Şi cum mă întorc spre Răul despotic şi umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri - divinitate subită, aspră şi ruinătoare. Stai încremenit şi-aştepţi. Te aştepţi. Dar ce să faci cu tine? Ce să-ţi spui, împrejmuit de-atît nespus? Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative. Să te gîndeşti spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Şi nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza. Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind - nu mai eşti. 10. Două atribute are omul Două atribute are omul:: singurătatea şi orgoliul. El vieţuieşte pe pămînt ca să le scoată în vileag. - Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapă existenţa. De ce-o fi născocit-o individul? Ce nevoie a organizat atîta otravă? Zăresc soarele şi mă întreb: de ce religia totuşi? Mă-ntorc spre pămînt - şi înhăitîndu-mă-n năprasnele lui - nu înţeleg de ce-aş fugi de el. De cîte ori am tulit-o spre cer, amarul sublunar îmi surîdea şi scoboram spre el, cu rîvniri însetate. Cînd se va înnăduşi de idealuri, atunci nemaiavînd loc nici pentru a fi mîndru, nici pentru a fi trist, îl voi părăsi. Dar cîtă vreme el rămîne spaţiul chinurilor inspirate, ce-aş căuta aiurea? Religia încearcă să ne lecuiască de rele - care dau un preţ vieţii. Singurătatea şi orgoliul sînt rele pozitive. Absenţa - prin care devii mai mult. N-am fost sigur în parfumatele nesiguranţe ale pămîntului, decît în extazele fără credinţă. Inima mi se vărsa pe-ntregul lumii - şi n-aştepta nici un răspuns. Freamăt de rugăciune îndestulat de propria-i tărie. Mîinile s-au împreunat prea mult spre un cer absent: cînd se vor întoarce ele spre infinitul dulce şi amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, pămîntul atins de narcisism… Omul n-a inventat o eroare mai preţioasă şi o iluzie mai substanţială ca eul. Respiri, închipuindu-te unic; inima-ţi bate, fiindcă eşti tu. Cum ai sta vertical în panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? - În orice formă de religie, nu poţi rodi în fire. Am vrut să mă mîntui. Şi toate credinţele muritorilor mi-au cerut lepădarea de mine. De la Vede, prin Buddha şi Cristos, n-am descoperit decît vrăjmaşi ai necesităţii mele. Mi-au oferit salvarea în absenţa mea; cu toţii mi-au cerut să mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic - cînd mîndria îmi voia numele şi în neant. Şi nu numai atît. Îmi mai cereau să-nving durerea. Dar fără ea nu-i gust în fire: sare a vieţii; insuportabilul ei - sîngele existenţei. Să iubesc, să am milă, să aştept, să mă desăvîrşesc. O scară a monotoniei, cînd n-ai vrut să fii un dobitoc sub cer şi nici un milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut. Să-mi pierd suferinţa în alţii? Să tot descopăr semeni şi iarăşi semeni! Să fiu fericit grădinărindu-le prostia, cultivîndu-le josnicia - şi omorîndu-mi avîntul spre dispreţ? Eul e operă de artă ce se hrăneşte din suferinţa la a cărei potolire ţinteşte religia. Dar nobleţea omului e una singură: estet al propriei individualităţi. Prin chin să statornicească frumuseţea mărginirii lui şi prin arderi să urzească substanţa ei. Omul e artă întrucît e mîndru şi singur. El foloseşte pămîntul ca pretext mai valabil - măiestririi existenţei lui - decît cerul. Religiile n-au simţ pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparenţă ca atare. Lor le e străină pieirea în sine şi vraja inutilităţii. Lor le e străin pămîntul. De aceea vor ele să ne mîntuie de eu, de cea mai ciudată înflorire sub soare. Existenţa individuală e de-o atracţie atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieţii. Religiile vor să niveleze felurimea; să suprime individuaţia. Sensul mîntuirii e dispariţia pronumelui. Nu îndur alt absolut în afară de accidentul meu. Că s-a întîmplat să fiu, iluzia fiinţei mele mi se pare înţelesul meu suprem. Nimic nu voi îndrepta din această întîmplare. Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuaţii. Întrucît nu te tămăduieşti de ea, şi rămîi în tine fără leac, eşti om. Să te topeşti în natură, în omenire, în Dumnezeu? Dar înaintea oricărei vreri, te-ai înecat în tine. Visam c-am murit în toate, îmi căutam oasele prin aştri - şi m-am pomenit la picioarele Eului, bocindu-mi identitatea. Umbra - faţă de vis - exprimă un plus vag de existenţă. După ce-ai născocit lumi şi le-ai pierdut prin spaţii, te trezeşti cu dorul a ceva ce-ar fi - Eul - umbră de fire într-o lipsă generală de fire. Religiile mi-au arătat cărarea fericirii, cu preţul meu. Dar iluzia de-a fi aici e mai întăritoare decît împăcarea de-a nu fi nicăieri, de-a fi prin ceruri. …Şi atunci m-am întors spre pămînt şi-am renunţat la mîntuire. 11. „Adevărul nu visează niciodată“ „Adevărul nu visează niciodată“, a spus un filozof oriental. - De aceea nu ne priveşte el. Ce-am face cu minora lui realitate? El nu există decît în minţi de dascăli, în superstiţii de şcoală, în vulgaritatea tuturor uceniciilor. Dar în cugetul întraripat de infinitul său, visul e mai real ca toate adevărurile. Lumea nu este; ea se creează de fiece dată, un fior de început ne scormone jăratecul sufletului. Eul e un promontoriu în nimic ce visează un spectacol de realitate. Curajul te aşează între un fiind şi nefiind - sburător între lumi care sînt şi nu sînt. Pînă-s laş, toate există, dar în armură de cavaler al duhului turtesc brazdele firii şi calc seminţele iluziei. Lucrurile ce se văd ni le-am insuflat de bunăvoie. Nu-i existenţa un confort al respiraţiei? - Cum a fi pare preferabil contrariului său, ne-am creat obişnuinţa lui şi ne simţim mai bine-n el. Ce interes ne-ar paşte să ştim că-l nălucim numai, că-l vieţuim în prelungirea semitreziei noastre? Lumina spaţiului, de unde se împrăştie ca o pieire graţioasă? Din soare? - Din răsfrîngerea pe un fond albastru a arderilor sîngelui. Tot din ele se presară-n nopţi scînteile înmărmurite. Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii. 12. Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalităţii Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalităţii: atîta fascinaţie de inutilitate emană el. Prin valoarea lui „teoretică“, el e simbol al lumii. Diferenţa între cauză şi efect, ideea că un lucru ar putea fi sursa altuia sau c-ar avea o legătură efectivă cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cînd ştii, însă, că obiectele nu sînt, ci plutesc într-un tot aerian, legăturile între ele nu dezvăluiesc nimic, nici pentru poziţia şi nici pentru esenţa lor. Lumea nici nu s-a născut, nici n-a murit, nici nu s-a oprit la un punct şi nici nu devine alta cu sprijinul timpului - ci se răsfaţă fără rost într-un nedefinit De-a pururi. Biruitor fugar al veşnicei evanescenţe, doar Eul se înşală cu folos din cînd în cînd. Prin umbre îşi poartă el povara distinctei existenţe şi pătează de realitate albul nimic ce-l înconjoară. Figurilor ce par a vieţui, forţa lui de vis le pompează seva şi le-nfiripă-n fiinţe. Căci viaţa-i o întrezărire a duhului dornic de fire, prizonier fără scăpare al neclintitei irealităţi. Gîndurile s-au îndrăgostit trecător de existenţă - şi ne mîndrim că sîntem. Şi paşii noştri, lipsiţi de sfială visătoare, pîngăresc umbrele, călcînd pe ele cu încredere şi siguranţă. O clipă de trezire, doar; şi mrejele realului vulgar s-au desfăcut, spre-a vedea ce sîntem: închipuiri de propriu gînd. 13. Să fie o linguşire Să fie o linguşire pe care mîndria şi-o oferă sieşi, cînd cred a înţelege pe Caligula? Suetoniu, vrînd să-l defăimeze şi să-i demaşte nebunia, lunecă într-un prinos involuntar: „El (Caligula) suferea îndeosebi de insomnie, căci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; şi această odihnă nu era completă, ci turburată de vedenii ciudate: odată, între altele, visă că sta de vorbă cu fantoma mării“. Acelaşi istoric ne spune că nu-şi săruta pe gît soţia sau amantele fără a le aminti că-i în puterea lui să le reteze capul. Nu ascundem cu toţii în mocirla sufletului dorinţe posibile ca mărturisiri doar în gură de siniştri împăraţi? A-ţi face calul consul - nu-i aici o judecată valabilă asupra oamenilor? Şi apoi într-un imperiu aşa de mare, ar fi fost lipsă de gust să mai crezi în semeni. Împăraţii romani ai decadenţei, monştri inspiraţi de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, că esteţii lumii sînt măscărici de bîlci şi poeţii improvizatori de umbre. De trăiam în Roma infiltraţiilor creştine, aş fi păzit statuile zeilor agonizanţi sau apăram cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decadenţei este sugestia de ondulaţie a ostenelilor istorice şi nevoia de-a suplini prin absurdităţi vidul gloriei şi prin nebunie apusul măreţiei. Oricît te-ar ademeni văzduhurile, în sînge se scaldă strămoşii demenţei. Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra însăşi devine un motiv estetic, dacă istoria o trece în paginile ei. Numai clipa-i divină, infinită, iremediabilă. Clipa ce-o trăieşti. Cum o să am milă de victimele lui Caligula? Istoria-i o lecţie de inumanitate. Nici un strop de sînge din trecut nu turbură acest acum în care sînt. Mai mult mă înduioşează fantoma acelei mări, ce îngrozea visurile nefericitului împărat. Nedreapta istorie vorbeşte cu mai mare precădere de prigonitorii creştinilor decît de martiri. În orice memorie Neron e viu şi seducător; ne amintim de el cu mai multă emoţie. Şi din a-l fi defăimat două milenii, e mai puţin banal decît Isus. - Pilat cu o simplă întrebare a rămas în lumea filozofilor, care nu se ruşinează a-l cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supravieţui adoraţiei. Creştinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea şi sinuciderea i-au acordat o veşnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de biserică. Astăzi ştim cu toţii că Ana şi Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. În teatrul pătimirii de la Oberammergau, cum priveam drama antică cu ochi creştini şi necreştini, în obiectivitatea dezabuzării eram tot atît de partea Mîntuitorului ca şi a călăilor lui. Ana şi Caiafa aveau caracter, erau ei; de-ar fi înţeles pe Isus, s-ar fi anulat. Cu întrebările lor atît de raţionale, numai nebuni ar fi admis răspunsurile sublime şi inexacte ale Mielului. Întocmai ca orice creştin de astăzi sau de mîine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai puţin. Sacrificiul lui a dat toate roadele şi nici unul. Am ajuns cu toţii neutri. Creştinismul e pe sfîrşite şi Isus scoboară de pe cruce. Pămîntul iar se va întinde în faţa omului şi, înainte ca acesta să descopere alte erori, vid de credinţă, îi va sorbi aromele fără pedeapsa cerului. E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, şi crucile, purificate de simbolul sîngelului iudaic, vor surîde inutil curiozităţii estetice. Pînă atunci, sîntem încă siliţi să suportăm în revenirile sufletului adierile înăbuşitoarei credinţe. De cîte ori creştinismul se lasă pe îndoielile mele, o neprielnicie dureroasă ia locul fastului sceptic şi al răscolirilor aromate. În el nu pot respira. Miroase a îmbîcseală. Mă astup. Mitologia lui e uzată, simbolurile vide, făgăduinţele lui neavenite. Sinistră rătăcire de două mii de ani! În mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezeşte el un vag ecou, în încăperi cu ferestre închise, cu aer macabru, în prăfuirile vieţii. Nu mi-a fost de vreun folos, în nici un moment al turburărilor, în nici o înfundătură a neliniştii. Am apelat la el într-o doară, ştiind de la-nceput ce neputinţă ascunde un trecut, prea trecut. Acest creştinism - atît de înduioşător în a-numite blîndeţi trecătoare - nu cuprinde nici o cultură a mîndriei, nici o exasperare a patimilor şi nici o umbră de înmulţire a eului. În asprele singurătăţi la care te obligă zborul cugetului, de-ai lua preceptele lui în ajutor, te-ai ruina-n anonimat, te-ai prăbuşi în ceilalţi. Există-n el atîţia germeni de descompunere, aşa de puţin aer curat - o religie fără munţi, de coline fără piscuri, de mări pentru flămînzi! Cînd se apropie de mine, îmi trebuie rezerve de muzică pentru a opri emanaţiile otrăvitoare ale vecinătăţii lui. Cu el nu pot face casă. Sau atunci o transform în farmacie. Am căutat în cărţi, în peisaje, în melodii şi-n patimi, leacuri pentru răul sufletului, căci cele îmbiate de creştinism sînt veninuri mieroase cu care oamenii mor neştiind că răul sufletului e creştinismul însuşi. Citind orice profet al Vechiului Testament, sîngele deodată e mai activ în vine, pulsul se face simţit, muşchii te împing la faptă, la hotărîri, la ocări. Acolo, omul e de faţă. În Noul, te moleşeşti sub un farmec nimicitor, sub insinuări de untdelemn divin adormitor. Evangheliştii sînt maeştri ai uciderii voinţei, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care să plîng slăbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vameşi, paradisuri şi femei stricate. Omenirea n-a cunoscut o sursă de isterie mai durabilă, mai nesecată şi mai echivocă. Veacuri de-a rîndul în leşinuri creştine, omul s-a consolat de propriile lui leşinuri. Dar azi? Ce-ar putea plictisi mai rău ca ele? Un spectacol iritant, fără surprize, fără emoţii, nimic din creştinism nu vibrează în setea de viu, de absolut imediat şi întăritor. La izvoarele lui buzele rămîn uscate şi, oricîte icoane am săruta, ochii, evlavia, nădejdile ard mai stăruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului şi-au istovit nuanţele şi-n tot cuprinsul lui nu se mai află putinţă de văzduh. Miresmele Răstignirii s-au răsfirat spre-un cer ale cărui surse nu mai adapă nici o sete şi nici un muritor. Pe cine fură încă universul lui Isus? Leacurile orientale au îmbălsămat omul două mii de ani. Catolicismul - iudaism latin - a presărat o funingine străbătătoare pe exuberanţa Mediteranei. Cum a putut el „înflori“ pe ţărmurile ei divin însorite? Creştinismul e o reacţiune împotriva soarelui, iar sub forma catolică un atac paragrafic contra lui. Nu-i rostul echivoc al oricărei religii să apere omul de sursele vieţii? Isus s-a substituit pe-ndelete Astrului naiv - şi secole de-a rîndul în cîmpul privirii dornice de nesfîrşit şi de căldură s-a aşezat trupul descărnat al celui mai îndemînatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zărea nimfe senzuale şi fericite, ci scheletul agăţat, mustrînd dulcile zădărnicii. Catehisme şi testamente au scopit fiinţa de timp. Că lectura lor n-a inspirat scîrbă de infinitul putred al creştinismului, ce-ndurerat ar fi soarele de-ar afla-o! Ar mai îngădui el un singur creştin sub raza lui? Sufletul Spaniei s-a ferecat cu voia prin catolicism. I-a fost lui frică de-a rămîne faţă-n faţă cu soarele? I-a fost lui frică de-a fugi în soare? Italia a construit biserici, din teama de-a deveni superficială din prea multă lumină. Să fie pentru ea creştinismul un mormînt care s-o apere de cer - de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? - Căci există un cer al pămîntului, un azur care nu ucide, dar pe care omul riscă a-l prea îndrăgi. De acesta i-a ferit pe sudici pacostea creştină. Şi-n locul lui i-a amăgit cu închipuiri deşarte şi periculoase, hrănind imaginaţia exaltată de primăveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile. Fără creştinism, popoarele sudice ar fi fost osîndite la fericire. De ce n-au suportat ele osînda? Două mii de ani, ochii nu le-au folosit la nimic. Au trăit din nevăzut - în mijlocul splendorii. Cristos le-a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un surîs, numai căinţe. Aparenţele lumii s-au transformat în esenţe de chin, iar greşeala - mireasmă a nimicniciei - în păcat. Farmecele s-au degradat în remuşcări. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei fiinţări. …Aşa se explică de ce lemnul Crucii a putrezit şi faimoasele piroane s-au ruginit de nepăsarea noastră. 14. Din roadele morţii m-am înfruptat Din roadele morţii m-am înfruptat mai des decît din ale vieţii. Nu întindeam mîini lacome să le culeg şi nici foamea nu le storcea seva cu nerăbdări vajnice. Ele creşteau în mine, prin grădinile sîngelui se desfătau înfloririle lor. Visam uitarea pe tărîmul apelor sufletului, născoceam mări liniştite de nefiinţă şi de pace - şi mă trezeam în valuri mărite de sudorile spaimei. Voi fi plămădit din substanţe pentru rodiri funebre. Cînd vreau să-nmuguresc, în primăvara mea descopăr moartea. Ies în soare, ahtiat de infinit şi de nădejdi - şi Ea scoboară pe dulceaţa razelor. În întuneric, ca muzică roteşte-n preajma mea şi mor de măreţia morţii-n noapte. Eu nu sînt nicăieri; prin ea sînt peste tot. Din mine se nutreşte şi mă nutresc din ea. Niciodată n-am vrut să trăiesc fără să vreau să mor. Mai încleştat în ce sînt: în viaţă sau în moarte? 15. Dorinţa de a dispărea Dorinţa de a dispărea, fiindcă lucrurile dispar, mi-a înveninat atît de aspru setea de a fi, că-n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se-năbuşea şi asfinţitul firii mă-nvăluia cu sumedenie de umbre. Şi cum vedeam timpul în toate, speram a le scăpa toate de timp. Nevoia de a înveşnici fiinţele prin adoraţie, graba de-a le ridica prin exces de inimă din pieirea lor firească mi se părea singura istovire de preţ. Nu ştiu să fi iubit ceva şi să nu-l fi urît din a nu-l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate să fie. Şi toate nu erau decît în vremelnicele mele friguri. Lumea-mi scăpa, căci lumea nu era. Lacrimile neplînse nu se-nchegau în invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau în mine, triste de ineficienţa extazului. De ce în timp nu se înlănţuiesc „guri de rai“? Sau în mine nu s-a sălăşluit destulă veşnicie? Cu lumea trebuie să fii darnic. Să te cheltuieşti risipindu-i fiinţă. Ea nu-i nicăieri. Prin dărnicia noastră respiră ea. Înseşi florile n-ar fi flori fără surîsul nostru. O zgîrcenie a darurilor noastre reduce natura la idee şi, cu surdină-n simţuri, arborii nu mai înfrunzesc. Sufletul întreţine înfăţişările pe care-i geloasă realitatea. Căci lumea-i modificarea - în afară - a singurătăţii noastre. Adoraţia a îndumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din privelişti umbre de absolut. Efluvii de senzaţii pălesc cerul în faţa pămîntului; farmecele firii se hrănesc din melodiile sufletului şi armoniile aştrilor le asculţi în văgăuni. Am slujit în viaţă la mai mulţi stăpîni şi din fiece clipă mi-am făcut chip cioplit. De-ar şti lucrurile stinse cît le-am iubit, ar căpăta un suflet numai să mă plîngă. Nimic din ale lumii n-am defăimat prin nepăsare. Şi astfel am alunecat înfrigurat şi trudnic pe nimicul ei. În gîndurile din care lipsea pămîntul răzbătea chemarea humei şi melodia ei. Eram, ca Apostolul, îngropat cu Isus în Dumnezeu - şi-un clipit al celei mai întîmplătoare trecătoare mă-ncetăţenea pe dată-n timp. La marginea lepădării, culegeam flori, şi inima în dezlipiri schiţa semne nevăzute de îmbrăţişare. - Stăpîn mi-a fost Tatăl şi poate şi Fiul, Diavolul şi Timpul, Veşnicia şi celelalte pierzări. M-am închinat feţelor lumii împătimit în ascultări, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Căci devenirea-i înşiruire de temple prin care am îngenuncheat fugarnic, lăsîndu-mi urma prin ruina lor şi rămînînd cu ăst suflet - ruină de saţiu. De ce nu-i inima în stare să mîntuiască lumea? De ce nu mută ea lucrurile într-o nestrămutare parfumată? Îmi vin în minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai ştiu căror Carpaţi: „Tu eşti nefericit, fiindcă viaţa nu-i eternă“. 16. Deodată universul se-nvăpaie Deodată universul se-nvăpaie în ochii tăi. Sclipirile lor aruncă stele în fapt de ziuă. Dogoreala sufletului a descins cerul. Prin ce minune se încinge eul în răcorile spaţiului? Şi cum se reazemă atîta suflet pe-un timp ca oricare altul? Ţi-ai ridicat mărginirea la tot şi semnele totului te-mpodobesc cu greul lor. Capăt nu mai ai, într-o lume ce nu-i un căpătîi. Singur ai fost şi singur vei rămîne. Pe veci. Prin simţurile tale ţîşnind neînţelesul, nu circulă veselia materiei şi nici ţărmuririle dulci ale sănătăţii. Dragostea ţi-a fost scrisă în negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare să nu uiţi nesfîrşitul. Desfată-te-n potrivnicie şi-n osîndă; fii aprig în timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poartă de rai. Nefericirea-i vestala ce-ţi priveghează focul nestins al nenorocului. Îngroapă-te de viu în el, sapă-ţi mormînt în temeinica lui flacără; căci nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te înfundă şi mai rău în ea, iubirea - suprem dezastru al ursirii. A fi pe creştetul tău nu-i uşor. A fi pe-al lumii, mai puţin. De-aş fi un port al navigaţiilor eului! Dar sînt mai mult ca lumea şi lumea nu-i nimic! 17. Am citit slova omului. Am citit slova omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Ştiu pînă unde au ajuns neamurile şi ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea urîtului prin credinţe. Toate şi-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Şi cînd n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputînd susţine pîlpîirea înşelăciunilor fecunde, s-au predat tînjirii de apus, lîncezelii spiritului istovit. Ce-am învăţat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii - e-o apă moartă ce răsfrînge hoiturile gîndului. Furiilor neştiinţei datorez tot ce ştiu. Cînd tot ce-am învăţat dispare, atunci gol, cu lumea goală-n faţă, încep să înţeleg totul. Am fost tovarăş cu scepticii Atenei, cu descreieraţii Romei, cu sfinţii Spaniei, cu gînditorii nordici şi cu brumele de jăratec ale poeţilor britanici - dezmăţat al pasiunilor inutile, închinător vicios şi părăsit al tuturor inspiraţiilor. …Şi la capătul lor, m-am reîntîlnit pe mine. Drumul l-am reluat fără ei, explorator al ignoranţei proprii. Cine face ocolul istoriei se prăvăleşte crunt în sine. La marginea trudelor de gînd, omul rămîne mai singur decît la început, surîzător inocent virtualităţii. Nu isprăvile-n timp ale făpturii te vor pune pe urmele împlinirii tale. Vitejeşte-te cu clipa, fii necruţător cu osteneala ta, nu oamenii îţi vor dezvălui tainele ce zac în neştiinţa ta. În ea se-ascunde lumea. E destul să taci în ascultare, ca-n ea să auzi totul. Nu există nici adevăr şi nici greşeală, nici obiect şi nici închipuire. Reazemă-ţi urechea pe lumea ce mocneşte undeva în tine, şi care nu trebuie să se arate ca să fie. În tine există totul, şi spaţiu din belşug pentru continentele cugetului. Nimic nu ne precede, nimic nu coexistă, nimic nu ne urmează. Izolarea făptuirii e izolarea totului. Fiinţa e un nicicînd absolut. Cine poate fi într-atît lipsit de mîndrie încît să-ngăduie ceva în afară de el? Că înaintea ta au răsunat cîntece, sau că după tine nopţile vor continua în poezie, cu ce forţă ai suporta-o? Dacă pe înfrîngerea timpului, într-un miracol de prezenţă, nu sînt contemporan cu facerea şi desfacerea firii, atunci ce-am fost şi sînt nu-i nici măcar fiorul unei uimiri firave! 18. Ieri, azi, mîine. Ieri, azi, mîine. Categorii de servitori. Am bătut cărările oamenilor şi n-am întîlnit decît de-aceştia. Slugi şi slujnice. Priviţi cuvintele cu care anticipează încleştările leşinului frecvent - şi dumiriţi-vă! Dragostea creşte în ardorile banalităţii şi se micşorează în trezirile inteligenţei. Dobitocia extatică se repetă cu uşurinţă, căci nici o piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creşteţi şi vă înmulţiţi“ - poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală şi incapabile de voluptăţi fără tăvăliri. Impermeabil muzicii - omul atinge extazul pe burtă şi se desfată c-un scîncet în treacăt, numind fericire esenţa echivocă a absolutului din şira spinării. …Şi astfel te învîrţi în furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu mîine - şi cauţi punţi înspre zădărnicia imediată a înfierbîntărilor facile. Slujnicele-s gata. Intri şi tu în horă şi, la braţ cu josnicia tuturor, te pleci soartei uşoare şi-ţi uiţi scîrba şi te uiţi. 19. Urîtul parizian, sudic şi balcanic... Vremea mucegăită pe case, faţade pe care istoria a presărat funingine… Veneţia e întăritoare faţă de lipsa de speranţă plină de farmec a străzilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, şi toate necazurile legate de şovăielile norocului îmi par legănări subtile, titluri de fală ce mă aşază-n rînd cu oraşul ostenit. În ce să cred aici? În oameni? Dar ei au fost. În idealuri? După atîtea, e o lipsă de stil. Astfel mă odihnesc în ostenelile Franţei şi mă ridic la prestigiul de plictiseală a inimii ei. Bruma îşi prelinge asupra Parisului umbrele de gînd şi devine mai curînd expresie a istoriei decît a naturii. El e în veacul ceţii. De ce n-o pot închipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment şi nu o esenţă. Natura ia parte la un asfinţit istoric. Mă-ntorc spre case şi le privesc. Şi fiecare din ele se-ntoarce spre mine. „Apropie-te, tu nu eşti mai singur ca noi“, e şoapta tovarăşelor mele în zile vide şi-n nopţi prelungi. Te poţi încînta de oraşele Italiei, nicăieri, însă, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integrează-n om. Cînd tîrziu, purificat de suspine nocturne, te-nvîrţi fără aşteptări şi fără dezamăgiri, în preajma bisericii Saint-Séverin, St.-Etienne-du-Mont sau ceasuri în piaţa St.-Sulpice, în vederea unei dimineţi ce n-o doreşti, cetatea fără oameni se înalţă cu tine spre vastele inutilităţi ale tăcerii. Vei şti tu pînă unde iedera, răzleţită-n locul în care Sena oglindeşte Notre-Dame, s-a oglindit în tine? Adesea am scoborît cu ea înecul virtual al înclinărilor ei melancolice. Iar în plină zi, sub cutremurul sugestiei de absenţă, vidul rostului tău se înviora de miresme. Acesta-i farmecul Lui, de a turna consolări de frumuseţe peste pacostele incurabile ale sufletului, de-a umple golurile ce se nasc din vieţuirea-n timp, cu impalpabile vrăji. Oraşul te înţelege. Ţi se depune pe răni. Te crezi pierdut: în el te regăseşti. De nimeni n-ai nevoie; el e de faţă. Numai El te poate scuti de-o iubită - ca ea se urcă el în inimă - şi, printr-o stranie rătăcire, oamenii iubesc mai mult aici. Atît am fost în el, că, părăsindu-l, mă voi despărţi de mine. Prin străzile lui înguste, mă năpădeam de-obscuritate, şi niciodată n-am văzut, ca din fundul lor, un cer mai îndepărtat. Dar pe bulevarde, el se întinde deodată deasupra oraşului şi prelungeşte în indefinitul lui urîtul ce visează pe case gînditoare. Şi de-aş retrăi toate azururile crescute peste mări mediterane şi pîcle[le] generoase pe landele bretone, laolaltă ele n-ar încălca amintirea lui. Şi cînd vreau să-i definesc farmecul, cad în mine şi mi-l definesc: neputinţa de a fi albastru. - Norii se destramă-ncet; priveşti fîşiile de azur, ce nu se întîlnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se caută şi nu se împlineşte. Razele se strecoară răsfirate prin aburi nesiguri şi poposesc într-un spaţiu împînzit. Întindere cenuşie şi albă, ea acoperă veşnic ceva: cerul e dincolo. Parisul n-are „cer“. - Şi cum îl tot aştepţi, te amesteci în negura luminoasă, îţi pierzi în ea un dor dezamăgit de azur, te risipeşti în gama sură şi capricioasă a boltei aparente, cu gîndul vag la un dincolo, pe care nu ştii de îl vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului… Cu el m-am potrivit întotdeauna şi dacă n-am avut cu nimeni acordul aceluiaşi înţeles, l-am avut cu el. Înălţîndu-mi privirea spre nestatornicia lui, în fiece înfăţişare traducea nepotolirile mele. Din ceas în ceas se schimbă, se alcătuieşte şi se dezalcătuieşte - şovăielnicie a altitudinii, demon sceptic de azurări şi-n-nourări. Părăsit prea adesea în amurgul de oameni al Cetăţii, cum aş fi ieşit din imediatul nicăieri al dragostei, fără consolarea vecinei lui înălţimi? El e o toamnă-n floare, un sfîrşit auroral. Îl porţi cu tine sub toate celelalte ceruri. …Şi cînd sătul de înserările-n amiază, scobori spre sud, pătimind după primăveri, fericirea în revelaţia albastrului îşi găseşte prea devreme otrava îndestulării. Deznădejdea zilelor identice, abuzul de azur, saţietatea de imaculat se înstăpînesc în tine şi priveşti spre sursa mîngîierilor cu ură şi urît. Unde să te ascunzi de-atîta cer, de neînduplecări de soare, de repetarea sinistră a splendorii? Cînd n-ai o inimă pentru atît albastru şi nici spaţiu în gînduri pentru candorile luminii, plictiseala îndulceşte cu veninul şi tăria iradierii crude şi proiectează văgăuni de cuget pe deşertul monoton. Cum ai găsi fericiri să se măsoare cu un asemenea cer? Desăvîrşirea lui omoară un suflet născut în plăsmuiri incerte. …Aşa te întorci spre Balcanul putred, în care - de nimicnicie - huma fumegă cu oamenii. Răstoarnă-ţi ţeasta îmbătată de parfumuri şi de broderii de gînd, sfarmă-ţi visurile din umbra catedralelor, îndoapă-te cu duhorile în care se tăvălesc zdrenţe umane, şi uită graţiile lucide ale spiritului. Acel cer nu acoperă pe nimeni, căci el s-a rătăcit cu oameni cu tot. De ce s-or fi oprit pe margini de Dunăre şi-n umbre de Carpaţi fiinţe născute cu cearcăne şi cute, îmbătrînite de neant, sleite de-o nativă neputinţă? Spre Mări Negre lunecă cu toţii, dar ele-s neprimitoare şi-i lasă gură-cască la mal, lipsiţi amarnic de înec. Plin de răzleţiri prin lume, cu ce te-ai alina între atîţia amărîţi? Natura acolo înfloreşte pe cadavre; primăverile surîd pe deznădejdi. Pămîntul negru, fără urma dulce a vreunui pas de fală, ţi se ridică-n sînge. Şi sîngele tău se înnegreşte. Şi tu zăreşti spre cer. Şi cerul devine iad. Colţ blestemat de lume, timpul a rînjit nemerniciei tale, şi nefericirea ta n-a înduioşat vreo inimă delicată, căutătoare de farmece funebre! - Din priveliştea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colindă ţaţe veneriene şi ţigani asasini.

ESEURI ŞI PORTRETE       Joseph de Maistre Eseu asupra gîndirii reacţionare   Printre gînditorii care, ca Nietzsche sau ca Sfîntul Pavel, au avut gustul şi geniul provocării, un loc de seamă îi revine lui Joseph de Maistre. Ridicînd cea mai măruntă problemă la nivel de paradox şi la rang de scandal, mînuind anatema cu un amestec de cruzime şi fervoare, el avea să creeze o operă bogată în enormităţi, un sistem ce nu încetează să ne seducă şi să ne exaspereze. Amploarea şi elocvenţa înverşunărilor sale, pasiunea pusă în slujba unor cauze de nesusţinut, îndîrjirea de a legitima numeroase nedreptăţi, predilecţia pentru fraza asasină fac din el un spirit lipsit de măsură, care, necatadicsind să-şi convingă adversarul, îl zdrobeşte din capul locului prin adjectiv. Convingerile lui par să respire o mare fermitate: ispitit de scepticism, el a ştiut să răspundă prin aroganţa prejudecăţilor sale, prin vehemenţa dogmatică a dispreţului său.   Cei de la sfîrşitul veacului trecut, la apogeul iluziei liberale, îşi puteau oferi luxul de a-l numi „profet al trecutului”, de a-l considera o relicvă sau un fenomen aberant. Noi însă, într-o epocă mult mai lucidă, ştim că ne este contemporan tocmai în măsura în care-a fost un „monstru” şi că e viu, actual, tocmai prin latura odioasă a doctrinelor sale. De altfel, chiar dacă ar fi depăşit, el tot ar aparţine acelei familii de spirite ce nu-şi pierd strălucirea cînd moda lor a trecut.   Putem să-l pizmuim: a avut şansa, privilegiul de a-i fi derutat deopotrivă pe detractorii şi pe admiratorii săi, de a-i fi obligat şi pe unii şi pe ceilalţi să se întrebe: a făcut el cu adevărat apologia călăului şi a războiului, ori numai s-a mărginit să le recunoască necesitatea? în rechizitoriul contra Port-Royalului, a exprimat oare fondul gîndirii sale sau a cedat pur şi simplu unui capriciu? Unde sfîrşeşte teoreticianul şi unde începe partizanul? Era un cinic, era un pătimaş, sau n-a fost decît un estet rătăcit în catolicism?   A întreţine echivocul, a deruta cu convingeri atît de clare ca ale sale – iată un tur de forţă, în mod inevitabil, mulţi au sfîrşit prin a se întreba cît de real e fanatismul său, prin a pune accent pe surdina ce singur a impus-o brutalităţii cuvintelor sale, prin a sublinia insistent rarele lui complicităţi cu bunul-simţ. În ce ne priveşte, nu-i vom aduce insulta de a-l considera un moderat. Ne vor reţine la el tocmai trufia, admirabila impertinenţă, lipsa de echitate, de măsură şi, uneori, de decenţă. Dacă nu ne-ar irita permanent, am mai avea răbdarea să-l citim? A fost apostolul unor adevăruri ce înseamnă ceva doar prin deformarea pătimaşă la care le-a supus temperamentul său. A transfigurat neroziile catehismului şi a dat locurilor comune ale Bisericii savoarea extravaganţei. Religiile mor din lipsă de paradoxuri: el o ştia, sau o simţea, şi, pentru a salva creştinismul, a încercat să introducă în el ceva mai mult piper şi ceva mai multă groază. În această încercare, talentul de scriitor l-a ajutat în mult mai mare măsură decît pietatea, care, după părerea Dnei Swetchine, ce-l cunoscuse foarte bine, era lipsită de orice căldură. Îndrăgostit de expresia corozivă, cum ar fi putut catadicsi el să rumege veştedele flori de stil ale rugăciunii? (Un pamfletar care se roagă! – Putem imagina, dar nu şi gusta asemenea asociere.) Smerenia este o virtute străină firii sale: n-o caută decît atunci cînd îşi aduce aminte că trebuie să se poarte ca un creştin. Unii din exegeţii săi i-au pus la îndoială, nu fără regrete, sinceritatea, cînd ar fi trebuit mai curînd să se bucure de tulburarea pe care le-o provoca: fără contradicţiile lui, fără echivocurile pe care, din instinct sau din calcul, le-a întreţinut în jurul propriei persoane, cazul său ar fi de mult clasat, cariera încheiată, iar el ar cunoaşte neşansa de a fi înţeles – cea mai rea din cîte se pot abate peste un autor.   Există ceva aspru şi totodată elegant în geniul şi stilul său, ceva ce evocă imaginea unui profet din Vechiul Testament dar şi pe aceea a unui om din veacul al XVIII-lea. Cum inspiraţia şi ironia încetează să fie ireconciliabile în el, ajungem să participăm, prin furiile şi butadele sale, la întîlnirea spaţiului cu intimitatea, a infinitului cu salonul. Dar, în timp ce se înfeuda Scripturii pînă la a-i admira de-a valma formulele inspirate şi neroziile, Maistre ura cu intransigenţă Enciclopedia, de care totuşi era legat prin tipul de inteligenţă şi calitatea prozei sale.   Impregnate de o înverşunare tonică, scrierile lui nu plictisesc niciodată. În ele, la orice paragraf, îl vedem ridicînd în slăvi sau tăvălind în noroi o idee, un eveniment sau o instituţie, adoptînd faţă de ele un ton de procuror sau de apologet. – „Orice francez prieten al janseniştilor e un prost sau un jansenist.” – „Totul e fabulos de rău în Revoluţia franceză.” – „Cel mai mare vrăjmaş al Europei şi care trebuie zdrobit prin orice mijloace în afară de crimă, cancer funest ce atacă autoritatea de orice fel măcinînd-o neîncetat, fiu al orgoliului, tată al anarhiei, dizolvant universal – acesta e protestantismul.” – „Mai întîi de toate, nu există nimic mai drept, mai erudit, mai incoruptibil decît marile tribunale spaniole, iar dacă la acest aspect general îl adăugăm pe acela al sacerdoţiului catolic, ne vom convinge, chiar şi fără o experienţă nemijlocită, că nu poate exista în univers nimic mai calm, mai ponderat, mai uman prin natura lui, decît tribunalul Inchiziţiei.”   Dacă practica excesului ne-ar fi necunoscută, am putea-o învăţa la şcoala lui Maistre, care ştie să compromită, cu egală pricepere, şi ce iubeşte, şi ce urăşte. Noian de elogii, avalanşă de argumente ditirambice, cartea lui Despre Papă l-a cam îngrozit pe Suveranul Pontif, care-a simţit primejdia unei asemenea apologii. Nu există decît un mod de-a lăuda: inspirîndu-i teamă celui lăudat, făcîndu-l să tremure, silindu-l să se-ascundă cît mai departe de statuia ce i se înalţă, constrîngîndu-l, prin hiperbola revărsată, să-şi cîntărească mediocritatea şi să sufere. Ce noimă poate avea o pledoarie care nu chinuie şi nici nu deranjează, un elogiu care nu ucide? Orice apologie ar trebui să fie un asasinat prin entuziasm. „Nu există om de caracter care să nu tindă spre o anume exagerare”, scrie Maistre, gîndindu-se desigur la sine. Să notăm că tonul tăios şi adesea violent al lucrărilor sale nu se regăseşte şi în scrisori; la publicarea lor, au provocat uimire: amabilitatea pe care-o degajă – cum s-o fi bănuit la doctrinarul furibund? Surpriza, care a fost unanimă, ni se pare, cu trecerea timpului, întrucîtva naivă. De regulă, un gînditor îşi plasează nebunia în operă şi îşi păstrează bunul-simţ pentru raporturile cu ceilalţi; întotdeauna va fi mai dezlănţuit şi mai neîndurător cînd atacă o teorie decît atunci cînd se adresează unui prieten sau unei cunoştinţe. Întîlnirea – faţă în faţă – cu ideea ne face s-o luăm razna, ne întunecă judecata şi produce iluzia atotputerniciei. În adevăr, lupta cu o idee sminteşte: spiritul îşi pierde echilibrul, orgoliul începe să fremete. Dereglările şi aberaţiile noastre sînt provocate de lupta pe care o purtăm cu irealităţile, cu abstracţiunile, de voinţa noastră de-a învinge ceea ce nu există; de aici aspectul impur, tiranic, delirant al lucrărilor filozofice, ca de altfel al oricărei lucrări. Gînditorul ce mîzgăleşte o pagină fără destinatar se crede, se simte arbitrul lumii. În scrisori îşi exprimă, din contră, proiectele, slăbiciunile şi derutele, îşi temperează lipsa de măsură din cărţi şi se odihneşte după truda exceselor. Corespondenţa lui Maistre era a unui moderat. Unii, bucuroşi să găsească în ea un alt om, l-au rînduit de îndată printre liberali, uitînd că a fost tolerant în viaţă doar pentru că-şi vărsa intoleranţa în operă, care, în cele mai bune pagini, glorifică tocmai abuzurile Bisericii şi cruzimile Puterii. Revoluţia, rupîndu-l de obiceiurile sale şi zdrobindu-l, i-a trezit interesul pentru marile probleme; altfel, ar fi dus la Chambéry o viaţă de bun familist şi bun francmason, ar fi continuat să-şi asezoneze catolicismul, regalismul şi martinismul cu acel strop de frazeologie rousseau-istă ce-i urîţeşte scrierile dintîi. Armata franceză, invadînd Savoia, l-a gonit; a luat drumul exilului: spiritul său avu de cîştigat, stilul de asemenea. Îţi dai seama de asta cînd compari Consideraţiile asupra Franţei cu producţiile retorice şi dezlînate de dinaintea perioadei revoluţionare. Nenorocirea, accentuîndu-i gusturile şi prejudecăţile, l-a salvat de plutitul în vag, făcîndu-l totodată definitiv incapabil de pace sufletească şi obiectivitate, virtuţi atît de rare la un emigrant. Maistre a fost un emigrant, iar asta chiar şi în anii (1803-1817) cînd îndeplinea misiunea de ambasador al regelui Sardiniei la Sankt-Petersburg. Toate gîndurile sale aveau să poarte pecetea exilului. „Nu există decît violenţă în univers; dar noi sîntem stricăţi de filozofia modernă, care spune că totul e-n ordine, în vreme ce răul a întinat totul, şi, într-un sens foarte real, totul e rău, deoarece nimic nu e la locul său.”   „Nimic nu e la locul său” – refren al emigraţiilor şi totodată punct de plecare al reflecţiei filozofice. În contact cu anarhia şi cu nedreptatea, spiritul se trezeşte: ceea ce e „la locul său”, ceea ce este natural îl lasă indiferent, îl adoarme, în timp ce frustrarea şi deposedarea îi convin şi-l însufleţesc. Gînditorul se îmbogăţeşte cu tot ce îi scapă, cu tot ce i se fură: dacă ajunge să-şi piardă şi patria – ce chilipir! Astfel, exilatul este un filozof la scară redusă sau un vizionar de circumstanţă, sfîşiat între aşteptare şi teamă, pîndind evenimentele cu speranţă sau spaimă. Are geniu? – se înalţă atunci ca de Maistre, deasupra lor, şi le interpretează: „… prima condiţie a unei revoluţii declarate este să nu existe nimic care s-o poată contracara şi ca nimic să nu le izbutească celor ce vor s-o împiedice. Însă nicicînd ordinea nu e mai evidentă, nicicînd Providenţa nu este mai palpabilă decît atunci cînd acţiunea superioară se substituie acţiunii omului şi funcţionează singură: e ceea ce vedem în momentul de faţă.”   În epocile cînd devenim conştienţi de nulitatea iniţiativelor noastre, asimilăm destinul fie Providenţei – mască liniştitoare a fatalităţii, camuflaj al eşecului, mărturisire a neputinţei de-a organiza devenirea, dar voinţă de a-i degaja liniile esenţiale, descifrînd în ele un sens –, fie unui joc de forţe mecanice, impersonal, al cărui automatism dictează acţiunile şi chiar credinţele noastre. Totuşi, oricît de impersonal, oricît de mecanic ar fi acest joc, noi îl învestim fără voie cu virtuţi pe care însăşi definiţia lui le exclude şi îl reducem – conversiune a conceptelor în agenţi universali – la o putere morală, responsabilă de evenimente şi de întorsătura ce-o vor lua. În plin pozitivism nu era oare evocat, în termeni mistici, viitorul, atribuindu-i-se o energie la fel de eficientă ca aceea a Providenţei? Căci – adevăr incontestabil – în explicaţiile noastre se strecoară un dram de teologie, inerent, ba chiar indispensabil gîndirii umane, în măsura în care ea se sileşte să dea o imagine coerentă a lumii.   A atribui procesului istoric o semnificaţie, fie şi derivînd-o dintr-o logică imanentă devenirii, înseamnă a subscrie, mai mult sau mai puţin explicit, la o formă de providenţă. Bossuet, Hegel şi Marx, prin chiar faptul că atribuie evenimentelor un sens, aparţin aceleiaşi familii sau, cel puţin, nu se deosebesc în esenţă unii de alţii, important fiind nu de a defini, de a determina acest sens, ci de-a recurge la el, de a-l postula; iar ei recurg la el, îl postulează. A trece de la o concepţie teologică sau metafizică la materialismul istoric nu înseamnă decît să schimbi un providenţialism cu altul. Dacă am avea obiceiul să privim dincolo de conţinutul specific al ideologiilor şi doctrinelor, am vedea că a opta pentru una din ele mai degrabă decît pentru alta nu denotă prea multă perspicacitate. Cei ce aderă la un partid cred că se deosebesc de cei ce aderă la altul, cînd de fapt toţi, din clipa în care aleg, se aseamănă în profunzime, ţin de o aceeaşi natură şi se deosebesc numai în aparenţă, prin masca pe care şi-o asumă. E-o nebunie să-ţi închipui că adevărul stă în alegere, cînd orice luare de poziţie echivalează cu o nesocotire a adevărului. Din nenorocire pentru noi, alegerea, luarea de poziţie e o fatalitate de care nimeni nu scapă; fiecare din noi trebuie să opteze pentru o nonrealitate, pentru o eroare, ca nişte fanatici ce sîntem, ca nişte bolnavi, ca nişte apucaţi: asentimentele, adeziunile noastre sînt tot atîtea simptome alarmante. Cine se confundă cu ceva, cu orice, dă dovadă de porniri morbide: nu există salvare şi nici sănătate în afara fiinţei pure, la fel de pură ca vidul. Să revenim însă la Providenţă, un subiect aproape tot atît de vag… Vreţi să ştiţi în ce măsură o epocă a fost lovită şi care-au fost dimensiunile dezastrului abătut asupră-i? Măsuraţi îndîrjirea pusă în joc de credincioşi spre a justifica intenţiile, programul şi conduita divinităţii. Nu-i de mirare că opera capitală a lui Maistre, Serile de la Sankt-Petersburg, este o variaţiune pe tema guvernării temporale a Providenţei: nu trăia el o epocă în care, ca să-i faci pe contemporani să discearnă efectele bunătăţii divine, era nevoie de resursele conjugate ale sofismului, credinţei şi iluziei? în veacul al V-lea, în Galia răvăşită de invaziile barbare, Salvian, scriind De Gubernatione Dei, se înhămase şi el la o misiune asemănătoare: luptă disperată împotriva evidenţei, misiune fără obiect, efort intelectual pe bază de halucinaţii… Justificarea Providenţei este donquijotismul teologiei.   Deşi dependentă de diversele momente istorice, sensibilitatea faţă de destin nu-i mai puţin condiţionată de firea individului. Oricine se lansează în proiecte importante se ştie la cheremul unei realităţi ce-l depăşeşte. Doar spiritele frivole, doar „iresponsabilii” cred că acţionează liber; ceilalţi, în toiul unei experienţe esenţiale, rareori scapă de obsesia necesităţii sau „sorţii”. Guvernanţii sînt administratori ai Providenţei, remarcă Saint-Martin; pe de altă parte, Friedrich Meinecke observa că, în sistemul lui Hegel, eroii fac figură de simpli funcţionari ai Spiritului absolut. Un sentiment analog l-a făcut pe Maistre să spună că şefii Revoluţiei erau doar nişte „automate”, nişte „instrumente”, nişte „sceleraţi”, care, departe de-a dirija evenimentele, erau, dimpotrivă, purtaţi de valul acestora.   Cu ce erau aceste automate, aceste instrumente, mai vinovate decît forţa „superioară” ce le dăduse naştere şi ale cărei hotărîri le executau întocmai? Nu cumva acea forţă e şi ea „scelerată”? Văzînd în ea singurul punct fix în mijlocul „vîrtejului” revoluţionar. Maistre n-o va pune sub acuzaţie, sau cel puţin se va purta ca şi cum i-ar accepta necondiţionat autoritatea. În viziunea lui, ea n-ar interveni efectiv decît în momentele de frămîntări şi s-ar retrage în perioadele de calm, astfel încît o asimilează implicit unui fenomen de epocă, unei providenţe de circumstanţă, utilă în explicarea catastrofelor, superfluă în intervalul dintre nenorociri şi atunci cînd pasiunile se liniştesc. Circumscriind-o în timp, Maistre îi reduce importanţa, căci ea nu are pentru noi o justificare deplină decît dacă se manifestă peste tot şi mereu, dacă veghează fără încetare. Ce făcea înainte de 1789? Moţăia? A fost ea absentă în tot veacul al XVIII-lea, nu a dorit ea acest secol pe care Maistre, în ciuda teoriei sale asupra intervenţiei divine, îl consideră drept principal vinovat pentru instaurarea ghilotinei?   Ea capătă în ochii lui un conţinut, devine cu adevărat Providenţa, din clipa săvîrşirii unui miracol, de la Revoluţie; „dacă în toiul iernii un om porunceşte unui pom, în faţa a mii de martori, să se acopere pe dată cu frunze şi fructe, şi dacă pomul îi dă ascultare, toată lumea va striga: minune! şi se va înclina în faţa vrăjitorului. Dar Revoluţia franceză şi tot ce se întîmplă acum e la fel de miraculos, în felul său, ca şi rodirea instantanee a unui pom în luna ianuarie…”   În faţa unei forţe ce săvîrşeşte asemenea minuni, credinciosul se va întreba cum să-şi salveze libertatea, cum să evite ispita chietismului, precum şi pe aceea, mai gravă, a fatalismului. Ridicînd aceste probleme chiar la începutul Consideraţiilor, autorul încearcă să le escamoteze prin arguţii sau prin echivoc: „Sîntem cu toţii legaţi de tronul Fiinţei supreme cu un lanţ flexibil, care ne ţine priponiţi fără a ne robi. Ceea ce-i admirabil în ordinea universală a lucrurilor este acţiunea fiinţelor libere sub puterea divină. Optînd liber pentru sclavie, ele acţionează în acelaşi timp conform voinţei lor, dar şi conform necesităţii: fac cu adevărat ceea ce vor, dar fără să poată perturba planurile generale.”   „Lanţ flexibil”, sclavi ce acţionează „liber”, iată incompatibilităţi ce trădează descumpănirea gînditorului în faţa imposibilităţii de-a împăca atotputernicia divină şi libertatea umană. Iar pentru a salva această libertate, pentru a-i deschide un cîmp de acţiune mai larg, Maistre postulează neintervenţia divină în momentele de echilibru, de fapt intervale scurte, căci, displăcîndu-i să rămînă în umbră vreme îndelungată, Providenţa nu-şi întrerupe repaosul decît spre a lovi, spre a-şi manifesta neîndurarea. Războiul va fi „departamentul” ei, în cadrul căruia nu-i va permite omului să acţioneze „decît într-un mod aproape mecanic, căci acolo succesele depind aproape-n întregime de ceea ce depinde în cea mai mică măsură de el”. Războiul va fi prin urmare „divin”, „o lege a lumii”, „divin” mai ales prin modul în care izbucneşte. „în momentul precis pregătit de oameni şi hotărît de justiţie, Dumnezeu vine să răzbune crimele săvîrşite de pămînteni contra lui.”   „Divin”: nu este adjectiv pe care Maistre să-l folosească mai frecvent: constituţia, suveranitatea, monarhia ereditară, papalitatea sînt, după el, opere „divine”, aşa cum este orice autoritate consolidată de tradiţie, orice ordine a cărei origine se pierde într-o epocă îndepărtată; restul – uzurpare mizerabilă, aşadar lucrare „omenească”. Într-un cuvînt, „divin” s-ar raporta la ansamblul instituţiilor şi fenomenelor pe care le detestă gîndirea liberală. Cît priveşte războiul, adjectivul pare, la prima vedere, nepotrivit; înlocuiţi-l cu „iraţional” şi nu va mai fi astfel. E un gen de substituţie care, aplicat şi altor aserţiuni ale lui Maistre, le-ar atenua caracterul scandalos; dar, recurgînd la acest procedeu, n-am sfîrşi prin a debilita o gîndire al cărei farmec constă în virulenţa ei? Cert e că a-l numi şi invoca pe Dumnezeu la tot pasul, a-l amesteca şi asocia cu monstruosul poate să-l îngrozească pe credinciosul ceva mai echilibrat, ponderat şi rezonabil; nu însă pe fanatic – abia acela credincios adevărat –, care se delectează cu isprăvile sîngeroase ale divinităţii.   Divin sau nu, războiul, aşa cum apare în Seri, exercită oricînd asupra noastră o anumită fascinaţie. Alta-i situaţia cînd el devine subiect de reflecţie pentru un spirit de mîna a doua, precum acel Donoso Cortés, discipol spaniol al lui Maistre. „Războiul, operă a lui Dumnezeu, e bun ca toate operele lui; dar un război poate fi dezastruos şi nedrept, pentru că este opera liberului arbitru al omului.” – „… Nu i-am putut înţelege nicicînd pe cei ce blestemă războiul. Aceste blesteme sînt contrare filozofiei şi religiei: cei care le pronunţă nu sînt nici filozofi, nici creştini.”   Gîndirea magistrului, ajunsă deja într-o poziţie extremă, nu suportă defel suplimentul de exagerare adus de elev. Cauzele nedrepte cer musai talent sau temperament. Discipolul, prin definiţie, nu posedă nici una, nici alta.   La Maistre, agresivitatea este inspiraţie; hiperbola, ştiinţă infuză. Atras de extreme, nu visează decît să ne împingă spre ele şi pe noi; astfel izbuteşte să ne împace cu războiul, cum ne împacă şi cu singurătatea călăului, dacă nu cu însuşi călăul. Creştin din convingere mai curînd decît din sentiment, destul de străin de personajele Noului Testament, îi este drag, în taină, fastul intoleranţei şi îi şade bine să fie intransigent: oare întîmplător a înţeles atît de bine spiritul Revoluţiei? Şi ar fi reuşit să-i descrie viciile de nu le-ar fi regăsit în el însuşi? Ca adversar al Terorii – şi nu ne putem răzvrăti contra unui eveniment, a unei epoci sau idei fără a plăti un preţ –, a trebuit, pentru a şti s-o combată, să se pătrundă de ea, s-o asimileze. Experienţa sa religioasă avea să se resimtă: e dominată de obsesia sîngelui. De aceea vechiul Dumnezeu („Dumnezeul armatelor”) l-a atras mai mult decît Cristos, despre care vorbeşte întotdeauna în fraze convenţionale, „sublime” şi cel mai adesea pentru a justifica teoria, interesantă şi doar atît, a reversibilităţii durerilor inocenţei în folosul celor vinovaţi. De altfel singurul Cristos ce i-ar fi putut conveni era cel din arta statuară spaniolă, însîngerat, desfigurat, convulsiv şi încîntat pînă la frenezie de propria-i crucificare.   Surghiunindu-l pe Dumnezeu în afara lumii şi a treburilor omeneşti, deposedîndu-l de virtuţile şi facultăţile ce i-ar fi îngăduit să-şi facă simţită prezenţa şi autoritatea, deiştii l-au coborît la nivelul unei idei şi-al unui simbol, la o reprezentare abstractă a bunătăţii şi înţelepciunii. Era nevoie să-i fie conferite din nou, după un secol de „filozofie”, vechile privilegii, statutul de tiran de care fusese deposedat cu-atîta cruzime. Bun şi corect, el înceta să mai fie temut, pierdea orice autoritate asupra spiritelor. Pericol însemnat, de care Maistre a fost mai conştient decît oricare din contemporanii săi, pericol pe care nu-l putea contracara decît luptînd cu toată puterea pentru restabilirea „adevăratului” dumnezeu, a dumnezeului cumplit. Nu înţelegem nimic din religii dacă ne imaginăm că omul fuge de o divinitate plină de toane, rea, chiar feroce, sau dacă uităm că omul iubeşte frica pînă la frenezie.   Problema răului nu-i tulbură cu-adevărat decît pe cîţiva delicaţi, pe cîţiva sceptici, revoltaţi de modul în care credinciosul o acceptă ori o escamotează. Lor li se adresează deci, în primul rînd, teodiceele, încercări de a-l umaniza pe Dumnezeu, acrobaţii disperate ce eşuează şi se compromit în practică, fiind la tot pasul contrazise de experienţă. Degeaba îşi dau ele silinţa să-i convingă că Providenţa e dreaptă, nu izbutesc; ei o declară suspectă, o pun sub acuzare şi-i cer socoteală, în numele unei evidenţe: a răului, evidenţă pe care un Maistre va încerca s-o nege. „Totul e rău”, ne spune el, grăbindu-se totuşi să adauge că răul se reduce la o forţă „pur negativă”, ce n-are nimic „comun cu existenţa”, la o „schismă a fiinţei”, la un accident. Alţii, din contră, vor gîndi că, fiind constitutiv fiinţei întocmai ca şi binele şi tot atît de real ca acesta, răul este natură, ingredient intrinsec al existenţei, şi nicidecum fenomen accesoriu, şi că problemele pe care le ridică devin insolubile dacă refuzăm să-l introducem, să-i facem loc în compoziţia substanţei divine. La fel cum boala nu e o absenţă de sănătate, ci o realitate la fel de pozitivă şi la fel de durabilă ca sănătatea, tot aşa răul nu-i mai prejos decît binele, ba chiar îl depăşeşte în indestructibilitate şi plenitudine. Un principiu bun şi un principiu rău coexistă şi se amestecă în Dumnezeu, la fel cum coexistă şi se amestecă în lume. Ideea vinovăţiei lui Dumnezeu nu este o idee gratuită, ci una necesară şi perfect compatibilă cu aceea a omnipotenţei sale: doar ea conferă oarece sens derulării istorice, cu tot ce e monstruos, absurd şi derizoriu în ea. A-i atribui autorului devenirii puritatea şi bunătatea înseamnă a renunţa să înţelegi majoritatea evenimentelor şi mai ales pe cel mai important: Creaţiunea. Dumnezeu nu se putea sustrage influenţei răului, motor al făptuirii, agent indispensabil celui care, exasperat să lîncezească în sine, aspiră să iasă din el însuşi, spre a se răspîndi şi înjosi în Timp. Răul e taina dinamismului nostru: dacă el s-ar retrage din existenţa noastră, am vegeta în perfecţiunea monotonă a binelui, perfecţiune care, judecînd după Geneză, exaspera însăşi Fiinţa. Lupta dintre cele două principii, bun şi rău, se dispută la toate nivelurile existenţei, inclusiv în eternitate. Sîntem implicaţi în aventura Creaţiunii, întreprindere din cele mai redutabile, lipsită de „scopuri morale”, poate şi de semnificaţie; şi, cu toate că ideea şi iniţiativa Creaţiunii îi aparţin lui Dumnezeu, nu l-am putea duşmăni pentru asta, prea mare fiind în ochii noştri prestigiul lui de prim vinovat. Făcîndu-ne complicii săi, ne-a asociat la această uriaşă mişcare de solidaritate întru rău, ce susţine şi sporeşte confuzia universală. Desigur, Maistre n-ar adera la o doctrină atît de îndatorată raţiunii: cum ar putea s-o facă, de vreme ce-şi propune să acorde credit unei teorii atît de hazardate cum e aceea a unei divinităţi fundamental şi exclusiv bune? Sarcină dificilă, chiar irealizabilă, de care speră să se achite veştejind natura umană: „… nici un om nu este pedepsit în calitatea lui de drept-credincios, ci totdeauna în aceea de om, astfel încît e fals a pretinde că virtutea suferă în lumea aceasta: natura umană e cea care suferă şi totdeauna o merită.”   Cum să-i ceri drept-credinciosului să distingă între calitatea sa de om şi calitatea-i de drept-credincios? Nici un nevinovat nu va ajunge să afirme: „Sufăr ca om, şi nu ca om de bine.” A pretinde o asemenea disociere înseamnă să faci o eroare psihologică, înseamnă să te înşeli în ce priveşte sensul revoltei unui Iov şi să nu pricepi că ciumatul a cedat în faţa lui Dumnezeu nu atît din convingere, cît din lehamite. Nimic nu ne permite să considerăm bunătatea drept atribut major al divinităţii. Maistre însuşi pare tentat uneori s-o gîndească: „Ce înseamnă o nedreptate a lui Dumnezeu faţă de om? Există oare, deasupra lui Dumnezeu, vreun legiuitor comun care să-i fi hotărît acestuia cum să se poarte cu omul? Şi cine va fi judecătorul, între el şi noi?” – „Cu cît Dumnezeu ne va părea mai cumplit, cu-atît teama noastră religioasă va trebui să crească, iar rugile noastre vor trebui să fie mai fierbinţi şi neobosite: căci nimic nu ne asigură că bunătatea lui le va ţine locul.” – Şi adaugă, în unul din cele mai semnificative pasaje din Seri, aceste consideraţii de o imprudentă sinceritate: „Dovada existenţei lui Dumnezeu precedînd-o pe aceea a atributelor sale, ştim că El este mai înainte de a şti ce este. Iată-ne dar aşezaţi într-un imperiu al cărui suveran a promulgat o dată pentru totdeauna legile ce hotărăsc totul. Aceste legi sînt, în general, de o înţelepciune şi chiar de o bunătate impresionantă: unele totuşi (aşa cred în acest moment) par aspre şi chiar, dacă vreţi, nedrepte: îi întreb atunci pe toţi nemulţumiţii: ce trebuie să facem? Să ieşim, poate, din imperiu? Cu neputinţă: el e pretutindeni, şi nimic nu este în afara lui. Să ne plîngem, să ne supărăm, să-l reclamăm pe suveran? Doar dacă vrem să fim înfieraţi sau ucişi. Nu poţi lua o mai bună hotărîre decît aceea de-a alege resemnarea şi respectul, aş spune chiar iubirea; căci, de vreme ce pornim de la premisa că stăpînul există şi că trebuie neapărat să slujim, nu-i oare preferabil (indiferent cine-i el) să-l slujim din iubire decît fără iubire?”   Mărturisire nesperată, ce l-ar fi uns la inimă pe un Voltaire. Providenţa e demascată, arătată cu degetul, suspectată de chiar acela ce se străduise să-i elogieze bunătatea şi onorabilitatea. Admirabilă sinceritate, de ale cărei riscuri trebuie să fi fost conştient. Mai tîrziu, îşi va supraveghea din ce în ce mai mult reacţiile şi, ca de obicei, punînd în cauză omul, va blama procesul intentat lui Dumnezeu din revoltă, din sarcasm sau disperare. Ca să condamne şi mai apăsat natura umană pentru relele ce se abat asupra ei, Maistre va ticlui teoria, absolut scandaloasă, a originii morale a bolilor. „Dacă n-ar fi rău moral pe pămînt, n-ar fi nici rău fizic.” – „… orice durere e o pedeapsă pentru o crimă prezentă sau originară.” – „Nu am făcut nici o deosebire între boli pentru că ele sînt, toate, nişte pedepse.” Maistre desprinde această doctrină din aceea a păcatului originar, în lipsa căreia, ne spune el, „nu se poate explica nimic”. Se înşală însă atunci cînd reduce Păcatul la o rătăcire a începuturilor, la o greşeală străveche şi premeditată, în loc să vadă în el o tară, un viciu de natură; se înşală de asemenea cînd, după ce pe bună dreptate vorbise de „boală originară”, o pune pe seama ticăloşiei noastre, în vreme ce ea, la fel ca Păcatul, era înscrisă în chiar esenţa noastră: dereglare primordială, flagel ce-i loveşte, fără s-aleagă, pe cel bun ca şi pe cel rău, pe cel neprihănit ca şi pe cel păcătos.   Cît timp se mărgineşte să descrie relele care ne copleşesc, adevărul e de partea lui; se rătăceşte de îndată ce încearcă să explice şi să justifice distribuţia lor pe pămînt. Observaţiile sale ni se par exacte; teoriile şi judecăţile lui de valoare, inumane şi neavenite. Dacă, aşa cum îi place să creadă, bolile sînt pedepse, rezultă că spitalele sînt pline de monştri şi că bolnavii incurabili sînt de departe cei mai mari criminali. Să nu punem totuşi la zid apologetica, să arătăm puţină indulgenţă celor care, grăbiţi să-l absolve de orice vină pe Dumnezeu, îi rezervă doar omului onoarea de a fi conceput răul… Ca toate marile idei, ideea Căderii explică totul şi nimic, şi e la fel de greu să te slujeşti – dar şi să te lipseşti de ea. În fine, că este imputabilă unui păcat sau unei fatalităţi, unui act de ordin moral sau unui principiu metafizic, fapt e că ea explică, în parte cel puţin, rătăcirile, neîmplinirea, căutările noastre sterile, cumplita singularitate a fiinţelor, rolul de perturbator, de animal detracat şi inventiv hărăzit fiecăruia dintre noi. Iar dacă multe din punctele ei sînt discutabile, există şi unul căruia nu-i vom contesta importanţa: cel ce susţine că decăderea noastră a început o dată cu separarea de totul primordial. Acest punct nu putea să-i scape lui Maistre: „Cu cît examinăm universul, cu-atîta înclinăm a crede că răul provine dintr-o anume separare ce n-o putem explica şi că revenirea la bine depinde de o forţă contrară, ce ne împinge neîncetat către o unitate la fel de greu de înţeles.”   Într-adevăr, cum să explicăm separarea? S-o atribuim pătrunderii devenirii în fiinţă? Infiltrării mişcării în unitatea primordială? Unui impuls fatal dat indistincţiei fericite de dinaintea timpului? Nu ştim. Ceea ce pare sigur e faptul că „istoria” provine dintr-o identitate sfărîmată, dintr-o sfîşiere iniţială, sursă a multiplului, sursă a răului.   Ideea păcatului, legată de aceea a separării, nu satisface spiritul decît dacă ne folosim de ea cu măsură, spre deosebire de un Maistre care, în mod arbitrar, ajunge să imagineze un păcat originar de ordin secund, vinovat, după părerea lui, de existenţa sălbaticului, acest „urmaş al unui om desprins din marele arbore al civilizaţiei printr-o prevaricaţiune oarecare”, fiinţă decăzută pe care n-am putea s-o privim „fără a citi blestemul ce-i stigmatizează nu numai sufletul, ci pînă şi forma exterioară a trupului”, „coruptă pînă-n miezul esenţei sale morale” şi care nu seamănă defel cu omul originar, căci „cu inteligenţa, cu morala, cu ştiinţele şi artele noastre, noi sîntem faţă de omul originar exact ceea ce sălbaticul este faţă de noi”.   Şi autorul nostru, gata să-şi ducă ideea pînă la ultimele consecinţe, susţine că „starea de civilizaţie şi de cunoaştere e, într-un sens, starea naturală şi originară a omului”, că primii oameni, fiinţe „minunate”, pornind de la o ştiinţă superioară alei noastre, percepeau efectele în cauze şi se aflau în posesia unor „cunoştinţe preţioase” dăruite de nişte „fiinţe de ordin superior”; în plus, anumite popoare refractare modului nostru de a gîndi par să mai păstreze amintirea „ştiinţei originare” şi a „erei intuiţiei”.   Iată civilizaţia plasată înaintea istoriei! Această idolatrie a începuturilor, a paradisului gata realizat, această obsesie a originilor e însăşi marca gîndirii „reacţionare” sau, dacă preferaţi, „tradiţionale”. Desigur, se poate imagina o „eră a intuiţiei”, cu condiţia totuşi să n-o asimilăm civilizaţiei înseşi, care – ruptă fiind de modul de cunoaştere intuitiv – presupune raporturi complicate între fiinţă şi cunoaştere, ca şi o incapacitate a omului de a-şi depăşi propriile categorii, „civilizatul” fiind prin definiţie străin esenţei, percepţiei simultane a imediatului şi a ultimului. A vorbi despre o civilizaţie perfectă înaintea apariţiei condiţiilor capabile să facă posibilă o civilizaţie înseamnă să te joci cu vorbele, iar a include vîrsta de aur în sfera conceptului de civilizaţie e o lărgire abuzivă a acesteia. Istoria, după raţionamentul lui Maistre, trebuie să ne readucă – trecîndu-ne prin rău şi prin păcat – la unitatea vîrstei paradiziace, la civilizaţia „perfectă”, la tainele „ştiinţei originare”. Am fi prea indiscreţi să-l întrebăm în ce constau acele taine: a declarat că sînt impenetrabile, apanaje ale oamenilor „minunaţi”, la fel de impenetrabili şi ei. Maistre nu emite niciodată o ipoteză fără s-o trateze de îndată cu respectul cuvenit certitudinii: cum să pună la îndoială existenţa unei ştiinţe imemoriale, dacă fără ea n-ar putea să ne „explice” prima dintre catastrofele noastre? Pedepsele fiind proporţionale cu cunoştinţele vinovatului, potopul, ne asigură el, presupune „crime nemaivăzute”, iar aceste crime presupun la rîndu-le „cunoştinţe infinit superioare celor pe care le posedăm noi”. Frumoasă şi improbabilă teorie, de pus în relaţie cu teoria asupra sălbaticilor, formulată după cum urmează: „Căpetenia unui popor, alterîndu-i-se principiul moral în urma uneia din acele prevaricaţiuni ce nu mai par posibile în actuala stare de lucruri pentru că, din fericire, nu mai ştim destul ca să devenim vinovaţi în asemenea grad, această căpetenie, spun, a transmis blestemul celor de după el; iar orice forţă constantă fiind prin natura sa acceleratoare, căci se adaugă constant la ea însăşi, această degradare a apăsat necontenit asupra urmaşilor, transformîndu-i pînă la urmă, în ceea ce numim sălbatici.”   Nici un fel de precizare asupra naturii acelei prevaricaţiuni. Şi nu vom şti mai multe despre ea nici cînd ni se va spune că este imputabilă unui păcat originar de ordin secund. Nu-i oare prea comod, pentru a disculpa Providenţa, să punem doar pe seama creaturii anomaliile ce abundă în lume? Căci dacă omul este degradat de la sursă, degradarea lui, ca şi a sălbaticului, nu a putut începe cu un păcat comis într-un moment determinat, printr-o prevaricaţiune inventată, de fapt, pentru a consolida un sistem şi a susţine o cauză dintre cele mai dubioase.

MANUAL DE DESCOMPUNERE   Variaţiuni pe tema morţii   I. Perseverăm în viaţă tocmai pentru că nu se sprijină pe nimic, pentru că îi lipseşte până şi umbra unui argument. Moartea, în schimb, este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, în faţa cugetului nostru ea se profilează limpede, lipsită de prestigiile şi de farmecele amăgitoare ale necunoscutului. Acumulând întruna mistere găunoase şi monopolizând nonsensul, viaţa inspiră mai multa spaimă decât moartea; de fapt, ea este marele Necunoscut. Unde poate duce atâta vid şi inexplicabil? Ne agăţăm de zile pentru.că dorinţa de a muri este prea logică, deci ineficace. Dacă viaţa ar avea un singur argument în favoarea ei — desluşit, de o evidenţă indiscutabilă — s-ar spulbera; instinctele şi prejudecăţile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrăneşte cu inverificabilul; un supliment de logică i-ar fi funest existenţei — efort spre Absurd… Daţi un scop precis vieţii; ea îşi pierde instantaneu farmecul. Inexactitatea ţelurilor o face superioară morţii; — un grăunte de precizie ar coborâ-o la trivialitatea mormintelor. Căci o ştiinţă pozitivă a sensului vieţii ar depopula pământul într-o singură zi şi niciun smintit n-ar izbuti să reînsufleţească aici improbabilitatea fecundă a Dorinţei. II. Putem clasifica oamenii potrivit celor mai capricioase criterii: după toane, înclinaţii, vise ori glande. Ne schimbăm ideile precum cravatele; căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configurările şi accidentele timpului. Există însă ceva care vine din noi înşine, care este noi înşine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezenţă insolită şi dintotdeauna, pe care o putem concepe în orice clipă, neîndrăznind niciodată s-o admitem, şi care nu are actualitate decât înainte de consumarea ei: aceasta e moartea, adevăratul criteriu… Şi tot ea, dimensiunea cea mai intimă a tuturor fiinţelor vii, desparte umanitatea în două ordine ireductibile, atât de depărtate unul de altul, încât distanţa dintre ele este mai mare decât aceea dintre un vultur şi o cârtiţă, dintre o stea şi un scuipat. Prăpastia ce desparte două lumi incomunicabile se cască între omul care are conştiinţa morţii şi cel care n-o are deloc; totuşi amândoi mor; dar unul îşi ignoră moartea, celălalt o ştie; unul nu moare decât o clipă, celălalt nu încetează să tot moară… Condiţia lor comună îi situează exact la antipozi unul faţă de altul; la cele două extremităţi şi în interiorul uneia şi aceleiaşi definiţii; ireconciliabili, ei îndură acelaşi destin… Unul trăieşte ca şi cum ar fi etern; celălalt îşi gândeşte necurmat eternitatea şi o neagă în fiecare gând. Nimic nu ne poate schimba viaţa, ci doar insinuarea treptată în noi a forţelor care o anulează. Nici surprizele creşterii şi nici eflorescenţa talentelor noastre nu îi adaugă vreun principiu nou; ele îi sunt fireşti. Şi nimic din ceea ce-i firesc n-ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem. Tot ce prefigurează moartea adaugă un caracter de noutate vieţii, o modifică şi o amplifică. Sănătatea o conservă ca atare, într-o sterilă identitate; în timp ce boala este o activitate, cea mai intensă din câte poate desfăşura un om, o mişcare frenetică şi… staţionară, cea mai bogată cheltuială de energie fără gest, aşteptarea ostilă şi pasionantă a unei fulguraţii ireparabile. III. Împotriva obsesiei morţii, tertipurile speranţei ca şi argumentele raţiunii se vădesc ineficace: insignifianţa lor exacerbează doar pofta de a muri. Pentru a triumfa asupra acestei pofte nu există decât o singură metodă: aceea de-a o trăi până la capăt, de a-i îndura toate deliciile, toate chinurile, de a nu face nimic pentru a o eluda. O obsesie trăita până la saturaţie se anulează în propriile-i excese. Tot insistând asupra infinitului morţii, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire faţă de el dezgust, prea-plin negativ care nu cruţă nimic şi care, înainte de a compromite şi de a deprecia prestigiile morţii, ne dezvăluie găunoşenia vieţii. Cine nu s-a dedat desfătărilor spaimei, cine n-a savurat în gând primejdiile propriei sale aboliri şi n-a gustat din crudele şi dulcile prăbuşiri, nu se va lecui nicicând de obsesia morţii: va fi chinuit de ea tocmai pentru că îi va fi rezistat; — pe când acela care, deprins cu disciplina ororii, şi meditându-şi putregaiul, s-a redus deliberat în cenuşă, acela va privi spre trecutul morţii — şi el însuşi nu va fi decât un înviat care nu mai poate trăi. „Metoda” sa îl va fi lecuit de viaţă şi moarte deopotrivă. Orice experienţă capitală este nefastă: straturile existenţei n-au densitate; cine le scormoneşte, arheolog al inimii şi al fiinţei, se pomeneşte, odată ajuns la capătul cercetărilor, în faţa unor adâncuri goale. Zadarnic va regreta găteala aparenţelor. Tot astfel şi Misterele antice, pretinse revelaţii ale secretelor supreme, nu ne-au lăsat nimic în materie de cunoaştere. Iniţiaţii făcuseră fără îndoială legământ să nu transmită nimic; e totuşi de neconceput ca printre ei să nu se fi aflat nici un singur flecar; ce poate fi mai potrivnic firii omeneşti decât o asemenea încăpăţânare în păstrarea secretului? Adevărul e că nici nu existau secrete; existau nişte rituri şi frisoane. Vălurile o dată îndepărtate, ce puteau ei descoperi afară de nişte prăpăstii fără consecinţă? Nu există iniţiere decât în neant — şi în ridicolul de a fi viu. …Şi mă gândesc la un Eleusis al inimilor dezamăgite, la un Mister curat, fără zei şi fără vehemenţele iluziei.   Demisie Era în sala de aşteptare a unui spital: o bătrână îmi explica bolile ei… Controversele oamenilor, uraganele istoriei; — fleacuri în ochii ei: doar boala ei domnea în spaţiu şi în durată. „Nu pot mânca, nu pot dormi, mi-e frică, aici trebuie să fie puroi”, debita ea mângâindu-şi falca grijuliu, cu mai mult interes decât dacă ar fi depins de ea soarta întregii lumi. Acest exces de atenţie, faţa de sine din partea unei cumetre decrepite m-a lăsat întâi nehotărât între spaimă şi greaţă; apoi am părăsit spitalul până să-mi vină rândul, hotărât să renunţ pentru totdeauna la durerile mele… „Cincizeci şi nouă de secunde din fiecare minut de-al meu, rumegam de-a lungul străzilor, au fost închinate suferinţei sau… ideii de suferinţă. De ce oare n-am avut o vocaţie de piatră! «Inima»: izvor al tuturor chinurilor… Aspir la starea de obiect… binecuvântarea materiei şi a opacităţii. Zburatăceala unei gâze mi se pare a fi o operaţie de apocalips. Făptuieşti un păcat ieşind din tine… Vântul, nebunie a aerului! Muzica, nebunie a tăcerii! Capitulând în faţa vieţii, această lume a uzurpat neantul… Abdic de la mişcarea şi de la visele mele. Absenţă! Tu vei fi singura mea glorie… Fie «dorinţa» ştearsă pe veci din dicţionare şi din suflete. Fug din faţa farsei ameţitoare a zilelor de mâine. Şi dacă mai păstrez unele speranţe, am pierdut pentru totdeauna facultatea de a spera.”   Cheia rezistenţei noastre Cel care ar ajunge, datorită unei imaginaţii copleşite de milă, să înregistreze toate suferinţele, să fie contemporanul tuturor chinurilor şi spaimelor dintr-o clipă anume, acela — presupunând că asemenea fiinţă ar putea exista — ar fi un monstru de iubire şi cea mai mare victimă din istoria inimii. Dar este inutil să ne închipuim o asemenea imposibilitate. N-avem decât să ne examinăm pe noi înşine, să practicăm arheologia spaimelor noastre. Înaintăm în supliciul zilelor pentru că nimic nu ne opreşte din mers în afară de propriile noastre dureri; durerile celorlalţi ni se par explicabile şi susceptibile de a fi depăşite: suntem încredinţaţi că ceilalţi suferă pentru că n-au destulă voinţă, curaj sau luciditate. Orice suferinţă, afară de a noastră, ni se pare îndreptăţită sau ridicol de inteligibilă; altminteri, doliul ar fi singura constantă în versatilitatea sentimentelor noastre. Dar nu purtăm doliu decât pentru noi. Dacă am putea înţelege şi iubi infinitatea agoniilor care se perindă în jurul nostru, toate vieţile care sunt nişte morţi ascunse, ne-ar trebui tot atâtea inimi câte făpturi care suferă. Iar dacă am avea o memorie miraculos de actuală, care să păstreze prezentă totalitatea suferinţelor noastre trecute, am muri sub o asemenea povară. Viaţa nu-i posibilă decât datorită deficienţelor imaginaţiei şi memoriei noastre. Toată puterea noastră stă în uitări şi în incapacitatea de a ne reprezenta pluralitatea destinelor simultane. Nimeni n-ar putea supravieţui înţelegerii instantanee a durerii universale, fiecare inimă  nefiind plămădită decât pentru o anumită cantitate de suferinţă. E ca şi cum nişte limite materiale ne-ar îngrădi puterea de a îndura; totuşi, expansiunea fiecărei dureri le atinge şi uneori le depăşeşte: prea deseori aceasta e originea prăbuşirii noastre. De aici decurge impresia că fiecare durere, fiecare tristeţe sunt infinite. Şi sunt într-adevăr, dar numai pentru noi, pentru hotarele inimii noastre; şi dacă ea ar avea dimensiunile spaţiului nesfârşit, suferinţele noastre ar fi şi mai întinse, pentru că orice durere se substituie lumii şi oricărei tristeţi îi trebuie un alt univers. Zadarnic se căzneşte raţiunea să ne arate proporţiile infinitesimale ale accidentelor noastre; ea eşuează în faţa înclinaţiei noastre pentru proliferarea cosmogonică. Astfel, adevărata nebunie nu se datorează niciodată hazardurilor sau dezastrelor creierului, ci concepţiei false despre spaţiu pe care şi-o făureşte inima…   Gânditori crepusculari Atena se stingea, iar o dată cu ea şi cultul cunoaşterii. Marile sisteme îşi trăiseră traiul: limitându-se la domeniul conceptual, ele refuzau intervenţia zbuciumului, căutarea eliberării şi a meditaţiei dezordonate asupra durerii. Cetatea muribundă îngăduind convertirea accidentelor omeneşti în teorie, orice — un strănut, sau moartea — înlocuia vechile probleme. Obsesia remediilor marchează sfârşitul unei civilizaţii; căutarea mântuirii, pe acela al unei filosofii. Platon şi Aristotel cedaseră acestor preocupări numai dintr-o nevoie de echilibru; după ei, ele vor triumfa pretutindeni. Roma, în asfinţire, n-a cules de la Atena decât ecourile decadenţei şi reflexele istovirii acesteia. Când grecii îşi preumblau îndoielile de-a lungul şi de-a latul Imperiul, zguduirea acestuia şi a filosofiei era un fapt virtual consumat. Toate întrebările părând legitime, superstiţia limitelor formale nu mai stăvilea desfrâul curiozităţilor arbitrare. Infiltrarea epicureismului şi a stoicismului era uşoară: morala înlocuia edificiile abstracte, raţiunea degenerată devenea instrument al practicii. Pe străzile Romei, preconizând fel de fel de reţete de „fericire”, mişunau epicurienii şi stoicii, experţi în înţelepciune, nobili şarlatani iviţi la periferia poeziei, pentru a lecui o oboseală incurabilă şi generalizată. Lipseau însă din terapeutica lor mitologia şi anecdotele stranii care, în condiţia bicisniciei universale, aveau să constituie vigoarea unei religii indiferente la nuanţe: venită mai de departe decât ei. Înţelepciunea este ultimul cuvânt al unei civilizaţii care trage să moară; nimbul amurgirilor istorice, istovirea transfigurată în viziune asupra lumii, ultimă toleranţă înainte de apariţia altor zei, mai proaspeţi — şi a barbariei; ea este, de asemenea, o vană încercare de melodie printre horcăielile sfârşitului, care se înalţă de pretutindeni. Căci înţeleptul – teoretician al morţii limpezi, erou al nepăsării şi simbol al ultimei etape a filosofiei, a degenerării şi a vacuităţii sale – a rezolvat problema propriei morţi… şi a suprimat în consecinţă toate problemele. Înzestrat cu trăsături ridicole neobişnuite, el este un caz-limită, pe care îl întâlnim în perioade extreme ca pe o confirmare excepţională a patologiei generale. Aflându-ne în punctul simetric agoniei antice, pradă aceloraşi rele şi stăpâniţi de farmece deopotrivă de neiertătoare, vedem cum marile sisteme sunt abolite de perfecţiunea lor limitată. Şi pentru noi, totul devine materie supusă unei filosofii lipsite de demnitate şi rigoare… Destinul impersonal al gândirii s-a răzleţit în o mie de suflete, în o mie de umilinţe ale Ideii… Nici Leibniz, nici Kant, nici Hegel nu ne mai sunt de niciun ajutor. Noi am venit, cu propria noastră moarte, la porţile filosofiei; putrede şi nemaiavând nimic de apărat, ele se deschid de la sine… Paragrafelor li se substituie strigăte: rezultă de aici o filosofie a adâncului sufletesc, a cărei intimitate s-ar recunoaşte în aparenţele istoriei şi decorurile timpului. Şi noi căutăm „fericirea”, fie din frenezie, fie din dispreţ: dispreţuind-o, înseamnă că totuşi n-am uitat-o, şi o refuzăm gândindu-ne la ea; şi noi căutăm „izbăvirea”, fie şi prin simplul fapt că nu ne-o dorim. Şi dacă suntem eroii negativi ai unei Ere prea coapte, prin însuşi acest fapt îi suntem contemporani: A-ţi trăda epoca sau a fi adeptul ei exprimă — sub o contradicţie aparentă — unul şi acelaşi act de participare. Sfârşelile de apogeu, subtilele decrepitudini, aspiraţia la aureole intemporale — toate ducând la înţelepciune, — cine nu le-ar recunoaşte în sinea lui? Cine nu-şi simte dreptul de a afirma orice în vidul care îl înconjoară, înainte ca lumea să piară în zorile unui absolut sau ale unei noi negaţii? Un zeu ameninţă întotdeauna la orizont. Ne aflăm la marginile filosofiei, de vreme ce acceptăm sfârşitul ei. Să facem în aşa fel încât zeul să nu se statornicească în gândurile noastre, să ne mai păstrăm îndoielile, aparenţele de echilibru şi ispita unui destin imanent, orice aspiraţie arbitrară şi fantastă fiind preferabilă adevărurilor inflexibile. Schimbăm remediile şi nu găsim nici unul cât de cât eficace sau potrivit, pentru că nu credem nici în alinarea după care jinduim; nici în plăcerile pe care le urmărim. Înţelepţi versatili, noi suntem epicurienii şi stoicii Romelor moderne…   Bun-rămas filosofiei M-am rupt de filosofie în momentul când mi-a fost cu neputinţă să descopăr la Kant vreo urmă de slăbiciune omenească, un accent autentic de tristeţe; la Kant şi la toţi filosofii. Faţă de muzică, de mistică, de poezie, activitatea filosofică trădează o sevă subţiată şi o profunzime suspectă, care nu ispitesc decât firile timide şi călii. De altminteri, filosofia — nelinişte impersonală, refugiu în preajma unor idei anemice — constituie recursul tuturor acelora care evită exuberanţa corupătoare a vieţii. Aproape toţi folosofii au sfârşit bine: iată argumentul suprem împotriva filosofiei. Chiar şi sfârşitul lui Socrate n-are nimic tragic: este o neînţelegere la mijloc, fiind vorba de sfârşitul unui pedagog. — Iar dacă Nietzsche, la rândul lui, s-a prăbuşit, el şi-a ispăşit extazele de poet şi vizionar, nicidecum raţionamentele. Nu putem eluda existenţa prin explicaţii; putem doar s-o îndurăm, s-o iubim ori s-o urâm, s-o adorăm ori să ne temem de ea, în acea alternanţă de fericire şi de groază care exprimă ritmul însuşi al fiinţei, oscilaţiile, disonanţele, vehemenţele sale amare sau sprinţare. Cine nu-i expus, prin surprindere sau din necesitate, unei derute irefutabile, cine nu-şi înalţă atunci mâinile în rugă spre a le lăsa apoi să cadă şi mai goale decât răspunsurile filosofiei? S-ar zice că misiunea ei este aceea de a ne ocroti atâta vreme cât inadvertenţa soartei ne îngăduie să drumeţim în afara confuziei şi să ne părăsească de îndată ce suntem siliţi să ne cufundăm într-însa. Şi cum să fie altfel când vedem cât de puţin a preluat filosofia din suferinţele omenirii. Exerciţiul filosofic nu-i fecund; nu-i decât onorabil. Nu rişti nimic ca filosof: o meserie fără destin, care umple cu cugetări voluminoase ceasurile neutre şi libere, ceasurile refractare şi la Vechiul Testament, şi la Bach, şi la Shakespeare. S-au materializat oare vreodată aceste cugetări într-o singură pagină comparabilă cu o exclamaţie a lui Iov, cu o spaimă din Macbeth sau cu altitudinea unei cantate? Universul nu se discută; se exprimă. Iar filosofia nu-l exprimă. Adevăratele probleme nu încep decât după ce l-a: parcurs sau epuizat, după ultimul capitol al unui imens tom ce pune punctul final ca semn de abdicare în faţa Necunoscutului, în care se înrădăcinează toate clipele noastre şi cu care trebuie să luptăm pentru că este în mod firesc mai imediat, mai important decât pâinea cea de toate zilele. Aici filosoful ne părăseşte: duşman al dezastrului, el este cuminte ca raţiunea însăşi şi la fel de prudent ca ea. Iar noi rămânem în tovărăşia unui ciumat de pe vremuri, a unui poet cunoscător al tuturor delirurilor şi a unui muzician al cărui sublim transcende sfera inimii. Începem să trăim cu adevărat doar la capătul filosofiei, pe ruinele ei, când am înţeles cumplita-i nulitate şi faptul că e zadarnic să recurgi la ea, că nu-i de niciun ajutor.   (Marile sisteme nu sunt în fond decât nişte tautologii strălucite. Care-i avantajul să ştii că natura fiinţei constă în „voinţa de a trăi”, în „idee”, sau în fantezia lui Dumnezeu ori a Chimiei? Simplă proliferare de cuvinte, subtile deplasări de sens. Ceea ce este refuză cu repulsie strânsoarea verbului, iar experienţa intimă nu ne dezvăluie nimic dincolo de clipa privilegiată şi inexprimabilă. De altminteri, fiinţa însăşi nu-i decât o pretenţie a Nimicului. Nu definim decât din disperare. E nevoie de o formulă; ar trebui chiar mai multe, măcar pentru a da spiritului o justificare şi neantului o faţadă. Nici conceptul şi nici extazul nu sunt operante. Când muzica ne cufundă până în „intimităţile” fiinţei, noi ieşim iarăşi repede la suprafaţă: efectele iluziei se risipesc, iar cunoaşterea se vădeşte nulă. Lucrurile pe care le atingem şi cele pe care le concepem sunt la fel de îndoielnice ca simţurile şi raţiunea noastră; nu suntem siguri decât în universul nostru verbal, maniabil după voie — şi ineficace. Fiinţa este mută, iar spiritul flecar. Asta se cheamă a cunoaşte. Originalitatea filosofului se reduce la inventarea unor termeni. Cum nu există decât vreo trei, patru atitudini în faţa lumii — şi cam tot atâtea feluri de a muri, — nuanţele care le diversifică şi le multiplică nu depind decât de alegerea, vocabulelor, lipsite de orice deschidere metafizică.. Suntem aruncaţi într-un univers pleonastic, unde întrebările şi răspunsurile se echivalează.) Întoarcere la elemente Dacă filosofia n-ar fi făcut niciun progres de la presocratici încoace, n-am fi avut niciun motiv să ne plângem. Exasperaţi de harababura conceptelor, sfârşim prin a ne da seama că viaţa noastră se agită veşnic în elementele cu care presocraticii alcătuiau lumea, că pământul, apa, focul şi aerul ne condiţionează, că această fizică rudimentară dezvăluie cadrul încercărilor noastre şi principiul pătimirilor noastre. Complicând aceste câteva date elementare, noi am pierdut — fascinaţi de decorul şi edificiul teoriilor — înţelegerea Destinului, care totuşi, neschimbat, este acelaşi ca în primele zile ale lumii. Existenţa noastră, redusă la esenţa ei, continuă să fie o luptă împotriva elementelor dintotdeauna, luptă pe care ştiinţa noastră n-o îmblânzeşte nicidecum. Eroii din toate timpurile nu sunt mai puţin nefericiţi decât eroii lui Homer, şi dacă au devenit personaje, aceasta-i numai pentru că au pierdut din suflu şi din măreţie. Cum s-ar putea oare ca rezultatele ştiinţelor să schimbe poziţia metafizică a omului? Şi ce sunt sondajele în materie, observaţiile şi roadele analizei pe lângă imnurile vedice şi tristeţile de auroră istorică strecurate în poezia anonimă? De vreme ce decadenţele cele mai elocvente nu sunt în stare să ne explice nefericirea mai bine decât bâiguielile unui cioban, şi când, la urma urmei, rânjetul unui idiot ascunde mai multă înţelepciune decât investigaţia laboratoarelor — nu-i oare nebunie curată să urmăreşti adevărul pe căile timpului — sau prin cărţi? Lao-Zi, redus la câteva lecturi, nu-i mai naiv decât noi care am citit totul. Profunzimea este independentă de învăţătură. Noi traducem pe alte planuri revelaţiile epocilor revolute, sau exploatăm intuiţii originare prin ultimele achiziţii ale gândirii. Astfel, Hegel este un Heraclit care l-a citit pe Kant, iar Plictisul nostru un eleatism afectiv, ficţiunea diversităţii demascate şi revelate inimii…

I   Trei dimineaţa. Simt secunda de faţă, apoi pe cealaltă, fac bilanţul fiecărui minut. De ce toate astea? — Pentru că m-am născut. Punerea în cauză a naşterii ţine de un tip special de veghe.   *   „De când sunt pe lume” – acest de când mi se pare încărcat de un înţeles atât de înfricoşător, încât devine de neîndurat.   *   Există o cunoaştere care anulează orice consistenţă şi importanţă a ceea ce facem: pentru ea, totul e lipsit de temei, în afară de ea însăşi. Atât de pură, încât are oroare până şi de ideea de obiect, ea exprimă acea ştiinţă supremă potrivit căreia a săvârşi sau a nu săvârşi o faptă este totuna şi care e însoţită şi ea de o satisfacţie ieşită din comun: cea de a putea repeta, cu fiecare ocazie, că nu merită să pui suflet în nici un gest pe care-l faci, că nimic material nu e de natură să înnobileze ceva, că „realitatea” ţine de absurd. O astfel de cunoaştere ar trebui să fie numită postumă: ea are loc ca şi cum subiectul cunoscător ar fi viu şi neviu, fiinţă şi amintire a fiinţei. „Ţine deja de trecut”, spune el despre tot ce face, în chiar momentul actului, care e astfel privat pentru totdeauna de prezent.   *   Nu alergăm spre moarte, ci fugim de catastrofa naşterii, zvârcolindu-ne, supravieţuitori care încearcă s-o uite. Frica de moarte nu e decât proiecţia în viitor a unei spaime care-şi are începutul în prima noastră clipă. Nu ne place, desigur, să socotim naşterea un rău: n-am fost oare învăţaţi că ea e supremul bine, că răul se găseşte la sfârşitul, şi nu la începutul vieţii noastre? Răul, adevăratul rău e totuşi în urma, nu înaintea noastră. E ceea ce i-a scăpat lui Cristos, ce a înţeles Buddha: „Dacă n-ar exista pe lume trei lucruri, o, ucenici, Desăvârşitul n-ar apărea pe lume…” Şi, înainte de bătrâneţe şi de moarte, el aşază faptul naşterii, izvor al tuturor slăbiciunilor şi al tuturor nenorocirilor.   *   Putem suporta orice adevăr, oricât de zdrobitor, cu condiţia să înlocuiască totul, să conţină tot atâta vitalitate cât speranţa căreia i s-a substituit.   *   Nu fac nimic, se înţelege. Dar văd cum trec orele – şi asta e preferabil încercării de a le umple. Nu trebuie să ne ostenim cu o operă, trebuie doar să spunem ceva care să se poată murmura la urechea unui beţiv sau a unui muribund.   *   Nimic nu dovedeşte mai bine cât de mult a decăzut omenirea ca imposibilitatea de a găsi fie şi un singur popor, un singur trib la care naşterea să mai provoace doliu şi bocet.   *   Să te răzvrăteşti împotriva eredităţii înseamnă să te răzvrăteşti împotriva a miliarde de ani, împotriva primei celule.   *   Există un zeu la originea, dacă nu la capătul, oricărei bucurii.   *   Niciodată în largul meu în imediat, nu mă seduce decât ceea ce mă precedă, ceea ce mă îndepărtează de prezent, clipele fără număr în care n-am existat: nenăscutul.   *   Nevoie fizică de dezonoare. Mi-ar fi plăcut să fiu odraslă de călău.Cu ce drept vă apucaţi să vă rugaţi pentru mine? N-am nevoie de mijlocitor, am să mă descurc singur. Partea unui nenorocit, aş primi, poate, dar din partea nimănui altcuiva, fie el şi sfânt. Nu pot tolera ca alţii să se preocupe de propria-mi mântuire. Dacă mă tem de ea şi-ncerc să-i scap, nimic mai supărător ca rugăciunile voastre! Duceţi-vă cu ele de-aici; oricum, nu suntem în slujba aceloraşi zei. Dacă ai mei sunt nevoinici, am toate motivele să cred că nici ai voştri nu sunt mai grozavi. Presupunând totuşi că ei sunt aşa cum vi-i imaginaţi, tot le-ar lipsi puterea să mă vindece de o spaimă mai veche decât propria-mi memorie.   *   Ce lucru jalnic o senzaţie! Poate nici extazul însuşi nu e mai mult.   *   Să desfacă, să des-zidească e singura sarcină pe care şi-o poate fixa omul, dacă aspiră, aşa cum o arată totul, să se deosebească de Ziditor.   *   Ştiu că naşterea mea e o întâmplare, un accident ridicol, şi totuşi, de uit de mine, mă port ca şi cum ea ar fi un eveniment capital, indispensabil mersului şi echilibrului lumii. Să fi comis toate crimele, în afara celei de a fi tată.   *   Ca regulă generală, oamenii aşteaptă dezamăgirea: ei ştiu că nu trebuie să se neliniştească, că, mai devreme sau mai târziu, ea va veni, oferindu-le răgazul necesar să se poată ocupa de problemele momentului. Cu dezmeticitul e altfel: pentru el, dezamăgirea survine în acelaşi timp cu actul; n-are nevoie s-o pândească, e acolo. Eliberându-se de succesiunea lucrurilor, el a devorat posibilul şi a făcut inutil viitorul. „Nu vă pot întâlni în viitorul vostru, le spune el celorlalţi. N-avem nici măcar o singură clipă care să ne fie comună.” Asta fiindcă pentru el întregul viitor e deja acolo. Când simţim sfârşitul în punctul de pornire, mergem mai repede ca timpul. Iluminarea, dezamăgire fulgerătoare, răspândeşte o siguranţă care-l transformă pe dezmeticit în mântuit.   *   Mă eliberez de aparenţe şi, cu toate acestea, mă-ncurc în ele; sau mai degrabă: mă găsesc la jumătatea distanţei dintre aceste aparenţe şi ceea ce le neagă, ceea ce n-are nici nume, nici conţinut, ceea ce nu e nimic şi este totul. Pasul decisiv dincolo de ele n-am să-l fac niciodată. Firea mă obligă să plutesc, să mă eternizez în echivoc, şi, dacă mi-aş propune să mă hotărăsc într-un sens sau în celălalt, aş pieri prin propria-mi salvare.   *   Capacitatea mea de a fi dezamăgit depăşeşte înţelegerea. Ea e cea care mă face să-l înţeleg pe Buddha, dar tot ea mă împiedică să-l urmez.   *   Ceea ce nu ne mai poate înduioşa nu mai contează şi nu mai există. Ne dăm seama de ce trecutul nostru încetează atât de repede să ne aparţină, pentru a lua înfăţişare de poveste, de ceva ce nu mai priveşte pe nimeni.   *   În cel mai adânc colţ al sufletului, să aspiri să fii la fel de sărac, la fel de vrednic de milă ca Dumnezeu.   *   Adevărata legătură dintre fiinţe nu se stabileşte decât prin prezenţa mută, prin aparenta ne-comunicare, prin schimbul misterios şi fără cuvinte care seamănă cu rugăciunea interioară.   *   Ceea ce ştiu la şaizeci de ani ştiam la fel de bine la douăzeci. Patruzeci de ani ai unei lungi, inutile munci de verificare… Că totul e lipsit de consistenţă, de temei, de justificare, sunt de obicei atât de sigur, încât cel care ar îndrăzni să mă contrazică, chiar dacă e omul pe care-l stimez cel mai mult, mi-ar apărea ca un şarlatan sau un idiot.   *   Încă din copilărie, percepeam scurgerea orelor, independente de orice raport, de orice fapt şi de orice eveniment, disjuncţia timpului de tot ce nu era el, existenta lui autonomă, statutul său singular, autoritatea, tirania sa. Amintesc cum nu se poate mai clar după-amiaza în care, pentru prima dată, în faţa universului gol, nu mai eram decât scurgere de clipe răzvrătite împotriva propriei funcţii. Timpul se desprindea de fiinţă pe seama mea.   *   Spre deosebire de Iov, eu nu mi-am blestemat ziua în care m-am născut; pe celelalte, în schimb, le-am afurisit pe toate…   *   Dacă moartea n-ar avea decât laturi negative, ar fi un act irealizabil.   *   Totul este; nimic nu este. Şi o formulă, şi cealaltă sunt purtătoarele unei egale împăcări. Anxiosul, spre nenorocirea sa, rămâne între ele două, înfricoşat şi perplex, mereu la discreţia unei nuanţe, incapabil să se fixeze în siguranţa fiinţei sau a absenţei faptului de a fi.   *   Pe acea coastă normandă, la o oră atât de matinală, n-aveam nevoie de nimeni. Prezenţa pescăruşilor mă deranja: i-am gonit cu pietre. Şi am înţeles că ţipetele lor, de o stridenţă supranaturală, erau exact ceea ce-mi trebuia, că numai înspăimântătorul putea să mă liniştească şi că doar pentru a-l întâlni mă trezisem înaintea răsăritului.   *   A fi în viaţă – sunt deodată izbit de ciudăţenia acestei expresii, ca şi cum nu s-ar aplica nimănui.   *   De fiecare dată când ceva nu merge şi când mi-e milă de mintea mea, mă cuprinde o irezistibilă dorinţă de a proclama. Atunci înţeleg din ce meschine abisuri apar reformatorii, profeţii şi mântuitorii.   *   Mi-ar plăcea să fiu liber, total liber. Liber ca un mort din faşă. Dacă în luciditate intră atâta ambiguitate şi zbucium este pentru că ea e rezultatul faptului că nu am ştiut cum să ne folosim insomniile.   *   Obsesia naşteri, transpunându-ne înaintea propriului trecut, ne face să pierdem gustul viitorului, al prezentului şi chiar al trecutului.   *   Rare sunt zilele în care, proiectat în postistorie, să nu asist la ilaritatea zeilor ieşind din episodul omenesc. E cu adevărat nevoie de o viziune de rezervă, atunci când cea a Judecăţii de Apoi nu mai mulţumeşte pe nimeni.   *   O idee, o fiinţă, orice lucru care se întrupează îşi pierde înfăţişarea, devine grotesc. Frustrare a rezultatului. Să nu evadezi niciodată din posibil, să te complaci în postura de etern veleitar, să uiţi să te naşti.   *   Adevărata, unica neşansă: aceea de a vedea lumina zilei. Ea îşi are obârşia în agresivitatea, în principiul de expansiune şi de furie localizat în origini, în elanul spre rău care le-a agitat. Când revezi pe cineva după mulţi ani, ar trebui să te aşezi unul în faţa celuilalt şi să nu spui nimic ore în şir, pentru ca, profitând de tăcere, consternarea să se poată autosavura.   *   Zile atinse miraculos de sterilitate. În loc să mă bucur, să mă felicit, să convertesc această ariditate în sărbătoare, să văd în ea o ilustrare a desăvârşirii şi maturităţii, ca şi a detaşării mele, mă las cotropit de ciudă şi de proastă dispoziţie, atât e de tenace în noi omul pe care-l ştim, secătura agitată, incapabilă să se aşeze în umbră.   *   Sunt atras de filozofia hindusă, al cărei scop esenţial este de a învinge eul; şi tot ce fac şi tot ce gândesc nu înseamnă decât eu şi suferinţă cumplită a eului.   *   Câtă vreme acţionăm, avem un scop; acţiunea o dată terminată, ea nu are pentru noi mai multă realitate decât scopul pe care-l urmăream. Nu exista deci nimic cu adevărat coerent în toate acestea, nu era decât joc. Dar există şi din aceia care au conştiinţa acestui joc chiar în timpul acţiunii: ei trăiesc concluzia în premise, rezultatul în virtual, subminând gravitatea prin însuşi faptul că există. Viziunea nonrealităţii, a carenţei universale este rezultatul combinat al unei senzaţii cotidiene şi al unui fior neaşteptat. Totul e joc – fără această revelaţie, senzaţia pe care o purtăm cu noi pe firul zilelor n-ar mai avea acea amprentă de evidenţă de care au nevoie experienţele metafizice pentru a se deosebi de contrafacerile lor, indispoziţiile. Pentru că orice indispoziţie nu e decât o experienţă metafizică avortată.   *   Când curiozitatea pe care o încercăm în faţa morţii ni se epuizează, închipuindu-ne că nu mai avem nimic altceva de vămuit din asta, ne îndreptăm atenţia spre naştere, ne pornim să înfruntăm un abis la fel de fără sfârşit…   *   Chiar în acest moment, mi-e rău. Acest eveniment, crucial pentru mine, este inexistent, chiar de neconceput, pentru restul fiinţelor, pentru toate fiinţele. În afară de Dumnezeu, dacă acest cuvânt poate avea vreun înţeles.   *   Auzim din toate părţile că, din moment ce totul e inutil, să faci bine ceea ce faci nu reprezintă un bine. Totuşi, tocmai asta e bine. Ca să ajungi la această concluzie şi ca s-o înduri, nu trebuie să exerciţi nici o profesie; cel mult, pe aceea de rege, ca Solomon.   *   Reacţionez ca toată lumea şi chiar ca aceia pe care-i dispreţuiesc cel mai mult; dar îmi repar greşeala, deplângând orice faptă pe care o comit, bună sau rea.   *   Unde-mi sunt senzaţiile? Au dispăru în… mine, şi ce e oare acest eu, dacă nu suma acestor senzaţii volatilizate?   *   Extraordinar şi nul – aceste două adjective se aplică unui anumit act şi, după aceea, la tot ce rezultă din el, vieţii în primul rând.   *   Clarviziunea e singurul viciu care te face liber – liber într-un pustiu.   *   Pe măsură ce trec anii, descreşte numărul celor cu care ne putem înţelege. Când nu vom mai avea pe nimeni căruia să ne adresăm, vom fi în sfârşit aşa cum eram înainte de a eşua într-un nume.   *   Când refuzi lirismul, e un chin să înnegreşti o pagină: la ce bun să scrii ca să spui exact ceea ce aveai de spus?   *   E foarte greu să accepţi să fii judecat de cineva care a suferit mai puţin ca tine. Şi cum fiecare se crede un Iov nerecunoscut…   *   Îmi doresc un confesor ideal, căruia să-i spun tot, să-i mărturisesc tot, doresc un sfânt blazat.   *   De atâta amar de vreme de când se moare, viul a căpătat probabil obişnuinţa de a muri; fără de care nu s-ar explica de ce o insectă sau o rozătoare, şi chiar omul, ajung, după câteva sclifoseli, să crape atât de demn.   *   Paradisul nu era suportabil, altfel primul om s-ar fi obişnuit cu el; nici această lume nu este, de vreme ce se regretă paradisul sau se speră un altul. Ce-i de făcut? Unde să mergem? Foarte simplu: să nu facem nimic şi să nu ne ducem nicăieri.   *   Sănătatea e desigur un bun; numai că acelora care o posedă le-a fost refuzată şansa de a-şi da seama de ea, o sănătate conştientă de sine fiind o sănătate compromisă sau pe punctul de a fi. Cum nimeni nu se bucură că e lipsit de infirmităţi, putem vorbi fără nici o exagerare de o dreaptă pedepsire a celor sănătoşi.   *   Unii au parte de nenorociri; alţii, de obsesii. Care sunt mai de plâns?   *   Nu mi-ar plăcea ca oamenii să fie drepţi în privinţa mea: aş putea să mă lipsesc de orice, în afară de tonicul injustiţiei.   *   „Totul e durere” – formula budistă, modernizată, ar da: „Totul e coşmar.” În acelaşi fel, nirvana, chemată să pună capăt unei suferinţe şi mai răspândite, ar înceta să fie un mijloc rezervat numai unora, ca să devină universală asemeni coşmarului însuşi.   *   Ce înseamnă o crucificare unică, pe lângă aceea, cotidiană, pe care o îndură cel care suferă de insomnie?   *   Pe când mă plimbam, la oră târzie, pe aleea mărginită de copaci, o castană mi-a căzut la picioare. Zgomotul pe care l-a făcut spărgându-se, ecoul pe care l-a trezit în mine, precum şi o emoţie în vădită disproporţie cu acel incident mărunt m-au cufundat în miracol, în beţia irevocabilului, ca şi cum nu mai existau întrebări, ci numai răspunsuri. Eram ameţit de mii de certitudini neaşteptate, cu care nu ştiam ce să fac… Puţin a lipsit astfel să intru în contact cu divinul. Dar am socotit că-i mai bine să-mi continuu plimbarea.   *   Nu ne mărturisim altcuiva mâhnirile decât ca să-l facem să sufere, ca să le ia asupra lui. Dacă am vrea să-l legăm de noi, nu i-am împărtăşi decât suferinţele noastre abstracte, singurele pe care se reped să le accepte toţi cei care ne iubesc.   *   Nu-mi iert faptul că m-am născut. E ca şi cum, strecurându-mă în această lume, aş fi profanat o taină, aş fi călcat cine ştie ce legământ important, aş fi comis un păcat de o gravitate fără seamăn. Totuşi, mi se întâmplă să fiu mai puţin tranşant: naşterea îmi pare atunci o calamitate pe care aş fi nemângâiat să n-o fi cunoscut.   *   Gândirea nu e niciodată nevinovata. Ne ajută să ne rupem lanţurile tocmai pentru că e nemiloasă, pentru că înseamnă agresiune. Eliminând ce are ea mai rău şi chiar demonic, ar trebui să renunţăm la însăşi ideea mântuirii.

I               EXTAZ MUZICAL. Simt cum îmi pierd materia, cum cad rezistenţele fizice şi cum mă topesc armoniile şi ascensiunile unor melodii interioare. O senzaţie difuză, un sentiment inefabil mă reduc la o sumă nedeterminată de vibraţii, de rezonanţe intime şi de sonorităţi învăluitoare.             Tot ce am crezut în mine individuat, izolat într-o singurătate materială, fixat într-o consistenţă fizică şi determinat într-o structură rigidă, pare a se fi rezolvat într-un ritm de o seducătoare fascinaţie şi de o fluiditate insesizabilă. Cum aş putea prin cuvinte să descriu cum cresc melodiile, cum vibrează tot corpul, integrat într-o universalitate de vibraţii, evoluând în sinuozităţi atrăgătoare, cu farmec de irealitate aeriană? Am pierdut în momentele de muzicalizare interioară atracţia înspre materialităţi grele, am pierdut substanţa minerală, acea împietrire care mă lega de o fatalitate cosmică, pentru a mă avânta în spaţiul cu miraje, fără a avea conştiinţa iluziei lor, şi cu visuri, fără să mă doară irealitatea lor. Şi nimeni nu va înţelege vraja irezistibilă a melodiilor interioare, nimeni nu va simţi exaltarea şi beatitudinea, dacă nu se va bucura de această irealitate, dacă nu va iubi visul mai mult decât o evidenţă. Starea muzicală nu este o iluzie, fiindcă nici o iluzie nu poate da o certitudine de o aşa amploare, şi nici o senzaţie organică – de absolut, de trăire incomparabilă, semnificativă prin sine şi expresivă în esenţa sa. În aceste clipe când răsuni în spaţiu şi când spaţiul răsună în tine, în aceste momente de torent sonor, de posesie integrală a lumii, nu pot să mă întreb decât pentru ce întreagă această lume nu sunt eu? Nimeni n-a încercat cu intensitate, cu o nebună şi cu o incomparabilă intensitate, sentimentul muzical al existenţei, dacă n-a avut dorinţa acestei absolute exclusivităţi, dacă n-a fost de un iremediabil imperialism metafizic, când ar dori spargerea oricăror graniţe care separă lumea de eu. Starea muzicală asociază, în individ, egoismul absolut cu cea mai înaltă generozitate. Vrei să fii numai tu, dar nu pentru un orgoliu meschin, ci pentru o voinţă supremă de unitate, pentru spargerea barierelor individuaţiei, nu în sensul de dispariţie a individului, ci de dispariţie a condiţiilor limitative impuse de existenţa acestei lumi. Cine n-a avut senzaţia dispariţiei lumii, ca realitate limitativă, obiectivă şi detaşată, cine n-a avut senzaţia unei absorbiri a acestei lumi în elanurile lui muzicale, trepidaţia şi vibraţia lui, acela nu va înţelege niciodată semnificaţia acelei trăiri în care totul se reduce la o universalitate sonoră, continuă, ascensională, cu evoluţii spre înălţimi, într-un haos plăcut. Şi ce este starea muzicală decât un haos plăcut, ale cărui ameţeli sunt beatitudini şi ale cărui ondulaţii sunt încântări?             Vreau să trăiesc numai pentru aceste clipe când simt toată existenţa o melodie, când toate rănile fiinţei mele, toate însângerările lăuntrice, toate lacrimile nevărsate şi toate presimţirile de fericire pe care le-am avut sub ceruri de vară, cu eternităţi de azur, s-au adunat şi s-au topit convergenţă de sunete, într-un avânt melodios şi caldă şi sonoră comuniune universală.             Mă încântă şi mă omoară de bucurie misterul muzical care zace în mine, care îşi aruncă reflexe în ondulaţiile melodioase, care mă destramă şi îmi reduce substanţa la ritm pur. Am pierdut substanţialitatea, acel ireductibil care-mi dădea proeminenţă şi contur, care mă făcea să mă cutremur în faţa lumii, simţindu-mă abandonat şi părăsit, într-o singurătate de moarte, şi am ajuns la o dulce şi ritmică imaterialitate, când n-are nici un rost să-mi mai caut eul, fiindcă melodizarea mea, convertirea în melodie, în ritm pur m-a scos din relativităţile obişnuite ale vieţii.             Voinţa mea cea mare, voinţa mea persistentă, intimă, consumatoare şi epuizantă, ar fi să nu mă reîntorc niciodată din stările muzicale, să trăiesc exaltat, vrăjit şi înnebunit beţie de melodii, într-o ebrietate de sonorităţi divine, să fiu eu însumi o muzică de sfere, o explozie de vibraţii, un cântec cosmic, o înălţare spirale de rezonanţe. Cântecele tristeţii încetează a mai fi dureroase în această beţie şi lacrimile devin arzătoare ca în momentul supremelor revelaţii mistice. Cum de pot uita lacrimile interne ale acestor beatitudini? Ar trebui să mor, pentru a nu mai reveni niciodată la alte stări. În oceanul meu lăuntric picură tot atâtea lacrimi câte vibraţii mi-au imaterializat fiinţa. Dacă aş muri acum, aş fi omul cel mai fericit. Am suferit prea mult pentru a nu avea unele fericiri insuportabile. Şi fericirea mea este atât de cutremurată, atât de năpădită de văpăi, străbătută de vârtejuri, de seninătăţi, de transparenţe şi de deznădejdi, încât, adunate toate în avânturi melodice, mă încântă într-o beatitudine de o bestială intensitate şi de o demonică unicitate. Nu poţi trăi până în rădăcini sentimentul muzical al existenţei, dacă nu poţi suporta acest tremur inexprimabil, de o ciudată adâncime, nervos, încordat şi paroxist. Să tremuri până acolo, până unde totul devine extaz. Şi acea stare nu e muzicală dacă nu e extatică.             Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei. În el rămâne numai ritmul pur al existenţei, curentul imanent şi organic al vieţii. Aud viaţa. De aici încep toate revelaţiile.               Numai în muzică şi în iubire există bucuria de a muri, străfulgerarea de voluptate când simţi că mori deoarece nu mai poţi suporta vibraţiile interne. Şi te bucură gândul unei morţi subite, care te-ar scuti să mai supravieţuieşti acelor momente. Bucuria de a muri, care n-are nici o legătură cu ideea şi conştiinţa obsedantă a morţii, se naşte în marile experienţe de unicitate, când simţi perfect cum acea stare nu se va mai reîntoarce niciodată. În muzică şi-n iubire sunt numai senzaţii unice; cu toată fiinţa îţi dai seama că ele nu se vor mai putea reîntoarce şi regreţi din tot sufletul viaţa de fiecare zi la care vei reveni după ele. Ce voluptate admirabilă este aceea care se naşte la gândul că ai putea muri în asemenea clipe, că prin acest fapt n-ai pierdut clipa. Căci este o pierdere infinit mai mare, în reîntoarcerea la existenţa zilnică după asemenea clipe, decât stingerea definitivă. Regretul de a nu muri în culmile stării muzicale şi ale celei erotice ne învaţă cât avem de pierdut trăind. În momentul în care am concepe reversibilitatea stării muzicale şi erotice, când ne-am pătrunde organic de ideea unei posibilităţi de retrăire şi când unicitatea ne-ar părea o simplă iluzie, n-am mai putea vorbi de bucuria de a muri, ci am reveni la sentimentul imanenţei morţii în viaţă, care nu face din aceasta decât un drum spre moarte. Ar trebui să cultivăm stările unice, stările pe care nu le mai putem concepe şi simţi ca reversibile, pentru a ne găsi o moarte în voluptăţi.             Muzica şi iubirea nu pot învinge moartea, fiindcă este, în esenţa lor, tendinţa de apropiere de moarte, cu cât câştigă în intensitate. Ele pot fi considerate ca arme împotriva morţii numai în fazele minore. O muzică liniştită şi o iubire calmă constituie mijloace de luptă împotriva ei. Nu există o înrudire între iubire şi moarte, precum nu există nici o înrudire între muzică şi moarte, ci relaţia între ele se stabileşte printr-un salt; care poate să fie numai o impresie, dar care, interior, nu are mai puţin semnificaţia unui salt. Saltul erotic şi saltul muzical în moarte! întâiul te aruncă din cauza unei plenitudini insuportabile, iar al doilea din cauza unor vibraţii totale, ce sfarmă rezistenţele individuaţiei. Faptul că s-au găsit oameni care să se sinucidă din cauza imposibilităţii de a mai suporta nebuniile iubirii reabilitează genul uman, precum îl reabilitează nebuniile pe care le încearcă omul în trăirea muzicală. Este un criminal acel ce nu înţelege şi nu simte muzica, întocmai ca acel ce nu simte că ar putea face crime în astfel de momente.             Toate stările n-au valoare şi nu exprimă o adâncime extraordinară decât întrucât duc la regretul de a nu muri. Sentimentul cel mai profund de viaţă l-ar atinge acela care, în fiecare moment, ar simţi cum moare din cauza stărilor lui. Deşi pentru toţi moartea începe deodată cu viaţa, nu toţi au sentimentul că mor în fiecare clipă.             Să realizezi încontinuu un salt muzical şi un salt erotic în moarte! Sau acest salt să derive din singurătatea ta, care să fie singurătatea fiinţei, singurătatea ultimă. Cum de mai pot exista alte singurătăţi decât aceste singurătăţi, şi cum de mai pot exista alte tristeţi decât aceste tristeţi? Ce-ar fi bucuriile mele fără tristeţile mele şi ce-ar fi lacrimile mele fără tristeţile şi fără bucuriile mele? Şi cântul meu, ce-ar fi fără prăpăstiile mele şi misiunea mea, fără deznădejdea mea?   Blestemată fie clipa în care viaţa a început să ia o formă şi să se individueze; căci de atunci a început singurătatea fiinţei şi durerea de a fi numai tu, de a fi părăsit. Viaţa a voit să se afirme prin individuaţie; uneori a reuşit, şi atunci a ajuns la imperialism, iar alteori n-a reuşit, şi atunci a ajuns la singurătate, deşi pentru o viziune mai adâncă imperialismul nu este decât o formă prin care fiinţa fuge de singurătate. Aduni, cucereşti, câştigi şi lupţi pentru a fugi de tine, pentru a-ţi învinge întristarea de a nu exista, în mod real, decât tu însuţi. Căci singurătatea este o probă pentru realitatea fiinţei tale, iar nu pentru realitatea vieţii în genere. Sentimentul de singurătate creşte cu atât mai mult cu cât creşte sentimentul de irealitate a vieţii. De când viaţa a vrut să fie mai mult decât simplă potenţialitate şi s-a actualizat în indivizi, de atunci s-a născut teama de unicitate şi frica de a fi singur, iar dorinţa fiinţei individuale de a depăşi acest blestemat proces nu exprimă decât fuga de singurătate, de singurătatea metafizică, în care te simţi părăsit nu numai în câteva elemente, ci organic şi esenţial, în natura ta. De aceea, singurătatea încetează a mai fi un atribut al fiinţei numai când această fiinţă încetează de a mai fi.               DESPRE FERICIREA DE A NU FI SFâNT. O îndelungată durere nu te poate face decât imbecil sau sfânt. Pentru nimeni insă nu este o problemă elementul prim al alternativei, fiindcă nimeni nu se poate teme şi nimeni nu se poate bucura de o eventuală imbecilizare, de o paralizare a tuturor simţurilor dintr-o prea mare durere. Nu te temi şi nu te bucuri de o astfel de stare, deoarece ştii că în ea fiind excluse lucidităţile, o comparaţie cu stările anterioare nu e posibilă, precum nu e posibilă nici o înfiorare pentru destinul tău. Dar de câte înfiorări nu este cuprins sufletul unui om la gândul că ar putea deveni sfânt şi câte temeri adânci nu-l năpădesc la presimţirea obscură a sfinţeniei în care-l va arunca durerea? Nimeni nu vrea să moară în imbecilitate, precum nimeni nu vrea să trăiască în sfinţenie. Dar când devii sfânt, fără să vrei îţi faci din destin o misiune şi dintr-o fatalitate un scop.             Presimţirile şi treptele sfinţeniei sunt groaznice, nu sfinţenia în sine. Ele provoacă înfiorări inexplicabile, care sunt cu atât mai mari cu cât apar în tinereţe. Atunci te doare gândul că viaţa se va opri în tine înainte de a muri, că ea se va opri în tine pe culmile supremelor lucidităţi, când vei vedea totul atât de clar, încât întunericul însuşi va străluci pană la orbire. Este atâta renunţare în sfinţenie, încât tinereţea unui om, oricât ar fi de îndurerată, nu se poate împăca să trăiască fără surprizele plăcute ale mediocrităţii. Că vei ajunge la un moment dat când nu vei mai putea fi mediocru în nici un fel, stare în care nu mai ai nici o legătură cu viaţa, nu poţi avea decât regrete, şi te chinuie gândul că în starea de sfinţenie nu vei mai avea nici regretul vieţii pe care ai pierdut-o şi nici speranţe pentru a avea deznădejdi.               Teama de a deveni sfânt…             Cum să nu te temi de sfinţenie, când din tine credeai să iasă numai foc, numai elanuri barbare şi explozii, să crească visuri de exaltare nemărginită, iar locul lor observi stagnări lăuntrice, opriri ale cursului vieţii, care te impresionează cu semnificaţia lor solemnă. Căci există ceva solemn în aceste linişti vitale aceste încetări organice, simptome tulburătoare ale sfinţeniei, stări înfiorătoare de presfinţenie.             N-aţi simţit cum în voi s-a oprit la un moment dat viaţa şi nu v-a durut niciodată tăcerea vieţii?             N-aţi simţit cum instinctele se topesc şi cum se retrag, ca într-un reflux definitiv? Şi n-aţi simţit în acest reflux singurătatea de a vă fi părăsit viaţa?             Sfinţenia este acea stare în care omul continuă a trăi după ce viaţa s-a retras din el, ca o apă dintr-o mare. Şi de aceea, sufletul unui sfânt seamănă unei mări părăsite, în care încape orice. Omului îi este dat să treacă de la bucuria de a auzi viaţa la tristeţea de a o simţi oprindu-se. Este pus atunci în faţa problemei de a trăi în existenţă alături sau dincolo de viaţă. Tragedia omului este de a nu putea trăi în, ci numai dincoace sau dincolo. De aceea, el nu poate vorbi decât de triumfuri şi de înfrângeri, de câştiguri şi de pierderi, şi tot de aceea nu poate trăi în lume, ci se zbate zadarnic între rai şi iad, între înălţări şi între prăbuşiri.             Sunt stări pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate bănui, deoarece stările cu adevărat mari nu se pot naşte decât în imperfecţie. Deznădejdile mă fac superior oricărei divinităţi. Este o plăcere să te gândeşti că numai de la imperfecţiune se mai poate învăţa ceva.             Trebuie să mă leg cu toate puterile de imperfecţiunea mea, de deznădejdea şi de moartea mea.             Ce ziceţi de acel om care nu vrea să aibă atâta înţelepciune încât să depăşească suferinţa? Dar oare suferinţele reale pot fi depăşite? Mai poate exista o valoare din afară cu care ele să fie apreciate? în zadar se obiectează că suferinţa nu-şi are o rădăcină ontologică şi că nu poate fi înţeleasă ca aparţinând structurii existenţei. Ce valoare poate avea această obiecţie, în faţa unor oameni a căror existenţă o defineşte suferinţa? Şi după astfel de chinuri să devii numai sfânt! Să nu merite suferinţa o recompensă mai mare, recompensa de a muri? Totuşi să ne bucurăm că în lumea aceasta cel puţin moartea nu e aproximativă.             Teama de a deveni sfânt sau regretul de a nu muri.     ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET.  ... asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista.             Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină.             Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.   Nu există un mijloc mai eficace de a suporta durerea ca bătaia şi autotortura. Te subminează durerea, te prăbuşeşte şi te scufundă? Loveşte-te, pălmuieşte-te, biciuieşte-te până la dureri mari şi îngrozitoare. În acest fel n-o vei înfrânge, dar o vei suporta şi vei scoate din ea infinit mai mult decât dintr-o acceptare mediocră. Pune-ţi carnea la bătăi, arde-o să iasă foc din ea, încordează-ţi nervii şi-ţi strânge pumnii ca pentru a dărâma totul, ca pentru a cuprinde soarele şi a alunga stelele. Sângele să te străbată în curenţi calzi, năprasnici şi arzători, să te fure viziuni roşii şi să te ameţească un nimb de raze răsărit din tremurul cărnii, al nervilor şi al sângelui. Să ardă tot în tine, pentru ca să nu devii blând şi căldicel din cauza durerii. Încă n-a venit timpul în care bătăile, autotorturile şi chinurile proprii să fi dat tot ceea ce ele pot da, deoarece oamenii încă nu cunosc metoda prin care din suferinţă se poate scoate foc.             Când simţi cum suferinţa te domină şi ţi se insinuează în toată fiinţa ca pentru a te paraliza, cum creşte în tine şi-ţi opreşte viaţa în loc, utilizează tot ce ai, pentru a arde totul în tine, pentru a-ţi dinamiza organismul, pentru a-l înnebuni în exaltare şi a-l ameţi în viziuni fascinatoare. Cu unghiile în carne şi cu biciul pe tine; cu faţa schimonosită ca pentru a plesni, cu ochii încruntaţi ca-ntr-un moment de groază, cu priviri rătăcite, roşu şi palid, încearcă să opreşti procesul de prăbuşire, să eviţi înecul moral şi paralizarea organică. Excită toate organele, îmbată-le în dureri noi şi învinge atracţia spre întuneric din suferinţă, cu suferinţe şi mai mari. Un bici poate să scoată dintr-o moarte mai multă viaţă decât nu ştiu câte voluptăţi. Loveşte în carne până va începe să vibreze. Fii sigur că după aceasta vei avea mai puţine regrete şi mai puţine deznădejdi.             Nu uita să te încordezi până la ultima intensitate. Căci numai aşa durerea nu te va lichida înainte de vreme. Încordarea să fie atât de mare, încât să ţi se încleşteze fălcile, să ţi se fixeze limba, să ţi se adune creierul până acolo, încât să nu ştii dacă ceea ce faci este tăcere sau urlet. Durerea nu poate fi învinsă decât prin noi dureri. Ceea ce înseamnă că niciodată o mare durere nu poate fi depăşită în mod real şi efectiv, ci o putem numai integra sau stratifica în fiinţa noastră.             Să scoţi din tine prin bătăi: fulgere, fum şi praf, şi urile, deznădejdile, tristeţile să răsară din tine ca fulgerele, ca fumul şi ca praful.             Unii au făcut aceasta pentru împărăţia cerurilor şi pentru a evita un infern; alţii o fac numai pentru a nu-i înghiţi acest infern şi, în fine, o altă categorie numai pentru a nu-i înghiţi infernul lor propriu.             O astfel de biciuire se deosebeşte esenţial de auto-flagelările ascetice. Ascetul se biciuieşte pentru a scăpa de tentaţiile vieţii; iar noi, ca să scăpăm de tentaţiile morţii. Unii o fac pentru renunţare; alţii, împotriva renunţării. Nu mi se pare nici eroic şi nici dramatic să lupţi ca să înfrângi viaţa din tine, să omori instinctele ca să clădeşti spiritul pe aceste ruine. Autotortura ca o luptă împotriva vieţii este ceva criminal; de aici caracterul inuman al oricărei asceze. Dar să te torturezi, să te biciuieşti şi să însângerezi pentru a învinge o boală şi a stăpâni o durere înseamnă a te sfâşia pentru a trăi. Şi toate sfâşierile organice n-au valoare, decât dacă prin ele ai reuşit să amâni moartea. Celor care suferă nu le mai rămâne decât ofensiva împotriva lor. Voi toţi, care suferiţi, nu mai aşteptaţi mângâieri, fiindcă nici nu vin şi nici nu v-ar ajuta; nu mai aşteptaţi vindecări, iluzii şi speranţe; nu aşteptaţi nici moartea, fiindcă ea vine totdeauna prea târziu la oamenii care suferă, ci sfâşiaţi-vă, torturaţi-vă, loviţi în carne până la sânge, pentru ca putregaiul din voi să devină flacără, iar carnea să vibreze ca nervii şi totul, ca-ntr-o halucinaţie, să devină un incendiu total al fiinţei, să ardeţi, fraţilor, până când durerile se vor stinge în voi asemenea scânteilor!             Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală? Nu există o salvare prin gând. Şi nu există, şi din motivul că îţi pare inutil să te gândeşti la orice altceva decât la suferinţa ta, pe care gândul numai ţi-o adânceşte, ajungând la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nici o adâncime şi nici o bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzaţie de nelinişte provizorie, n-au nici o valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii tale. — Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele. Căci pentru aceasta nu există explicaţii; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mai suportabile. Filosofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filosofia e prea puţin. Nici un gând n-a suprimat o durere şi nici o idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gândurile şi începe teroarea împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au prăbuşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din întunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.             Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un fapt bestial?             Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate acestea sunt legate de viaţă mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferinţele şi care se întind pe sfera vieţii pentru a o întuneca.   Oare după mine mai are rost să mai sufere cineva? Mai pot exista nelinişti după neliniştile mele şi dureri după durerile mele? sunt oameni născuţi pentru a suporta durerile celor care nu suferă. Demonia vieţii toarnă în ei toate otrăvurile pe care ceilalţi nu le cunosc, toate suferinţele pe care ceilalţi nu le-au încercat şi toate disperările pe care ceilalţi nu le-au bănuit. Dacă ar putea aceştia, printr-un miracol, să distribuie otrăvurile, durerile şi disperările lor, ar fi destul ca să facă insuportabilă existenţa celorlalţi oameni. Căci oamenii nu cunosc decât durerile aproximative, durerile din afară, care sunt inexistente pe lângă durerile legate de individuaţie, de structura existenţei întrucât aceasta este individuală Numai acele dureri sunt fecunde şi durabile, care izvorăsc din centrul existenţei tale, care iradiază într-o existenţă şi cresc imanent în esenţa acestei existenţe. Sunt dureri care ar trebui să oprească istoria în loc, precum sunt oameni după care istoria nu mai are absolut nici un sens. Şi mă întreb: existenţa mea nu face inutilă existenţa mai departe a acestei lumi?             Nu trebuie să ne doară vremelnicia lucrurilor pământeşti sau inexistenţa lucrurilor cereşti. Că totul este supus pieirii, că toate sunt deşarte şi trecătoare, că totul n-are absolut nici o valoare şi nici o consistenţă, poţi avea numai regrete… Dar nu poţi avea numai regrete când te gândeşti cum, într-o existenţă atât de redusă în timp şi atât de limitată în spaţiu, pot încăpea atâtea dureri, se pot consuma atâtea tragedii şi se pot naşte atâtea disperări. Dacă existenţa individuală este disparentă până la iluzie, pentru ce atunci atâtea tristeţi, atâtea renunţări şi atâtea lacrimi? în faţa acestei nedumeriri crescute până la deznădejde, eşti silit să accepţi iraţionalitatea vieţii fără să poţi gândi mai departe. Şi nici n-are rost să gândeşti mai departe, fiindcă nu există nici o explicaţie. Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nici o explicare şi nici o justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în nici un caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. Îţi dai atunci seama şi te îngrozeşti că existenţă, atât de redusă în timp şi atât de limitată în spaţiu, pot să încapă temeri atât de adânci şi atât de periculoase. De ce omului şi s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?             Văd în om un tremur al individuaţiei: nesiguranţa şi teama vieţii rămase singură prin individualizare, o nesiguranţă şi o teamă a vieţii care s-a însingurat de atâtea ori realizându-se în indivizi.   Ce mare e bucuria de a fi învins pentru o clipă tristeţea, de a mă simţi gol până la imaterialitate, dar nu de un gol ameţitor şi halucinant, ci de un gol ce mă înalţă, ce mă avântă şi care mă face atât de uşor, pe cât de greu m-au făcut tristeţile.             Trebuie stabilite metodele unei noi asceze, care să nu ne zboare spre Dumnezeu, ci spre propriile înălţimi de care ne-au îndepărtat adâncimile tristeţilor noastre. Este absurd să renunţi la mâncare; dar este tot atât de absurd să elimini experienţa temporală a foamei, cu voluptăţile şi imaterialităţile ei. Ca în extazul muzical, te apucă o emoţie a înălţimilor, o bucurie de a nu mai exista decât avântul şi exaltarea ta. Dar pe când în extazul muzical o plenitudine internă creşte ca un flux lăuntric, în foame un gol te dilată din lipsă de substanţă şi de rezistenţă, te avântă, nu cu conţinuturi, ci cu spasme, cu încordări nervoase, într-un elan absurd şi nedefinibil. Dacă tristeţea te atrage înspre pământ, înspre un elementar material, obscur şi adânc, imaterialitatea foamei te aruncă într-un arbitrar total, într-o fantezie şi un joc fascinator de planuri, de o iresponsabilitate încântătoare. Ce plăcere să poţi fi atât de sus, încât să nu mai poţi gândi nimic; ce voluptăţi rare să poţi uita totul într-o beţie pe culmi şi ce farmec să te părăsească durerile în aceste ascensiuni. Aici încep bucuriile oamenilor trişti: când nu mai sunt ei, când şi-au uitat tristeţile. Întreg tremurul individuaţiei pare a fi trecut, din neliniştile şi torturile sale, la un tremur extatic, cu fioruri şi voluptăţi, la o altă nebunie a individuaţiei, ale cărei bucurii nu vor face decât să înrădăcineze mai adânc tristeţile.             O foame încordată, cu exaltări şi viziuni, iată ce nu-şi poate refuza un om trist ca deliciu temporal, o foame prin care să poţi învinge atracţia materială, o foame care să-ţi producă plăceri de zbor, plăceri aeriene, singurătăţi uşoare şi planante, singurătăţi de zbor. Trebuie încercate toate căile pentru a nu cădea înfrânţi de durere, tristeţe şi boală. Şi lupta noastră împotriva lor să fie eroismul nostru.   Să ne bucurăm că în confuzie putem fi totali, că putem fi totali, că putem să ne actualizăm într-un moment toate planurile spirituale şi toate divergenţele. Stările de admirabilă confuzie internă, care nu implică absolut deloc confuzia în idei, sunt mai aproape de centrul nostru subiectiv decât toată diferenţierea de planuri în care trăim normal. De ce să fiu acum trist, acum vesel, rând pe rând îndurerat, bucuros, disperat sau exaltat? De ce să trăiesc în fragmente de timp, fragmente de trăiri, când printr-un efort nebun aş putea în fiecare clipă să fiu tot, să fiu actual prin toate realităţile şi posibilităţile mele? Este voluptuoasă confuzia aceasta care amestecă tristeţea cu bucuria şi este cu atât mai voluptuoasă, cu cât este o confuzie de lacrimi. Să te schimonoseşti de durerile şi de plăcerile care cresc în acelaşi moment şi să ai înmărmurirea de a nu înţelege nimic din aceste lucruri, pe care să le savurezi într-un elan pervers şi într-un tremur total. Şi această confuzie se deosebeşte de acel gen de trăire totală în care adâncimea te duce până la esenţa unui fenomen, cum ar fi pătrunderea în esenţa suferinţei universale, şi se deosebeşte prin topirea, într-o convergenţă inexplicabilă, a diversităţii şi a structurii noastre multipolare. Este una din bucuriile vieţii această admirabilă confuzie, dar este în primul rând o bucurie a oamenilor trişti. Cum să nu te simţi total în acest extaz al bucuriei şi al tristeţii? îţi vine atunci să arunci din tine bucăţi, să azvârli organele care vibrează, să te avânţi în confuzia generală şi, mândru că în tine confuzia universală s-a realizat până la paroxism, nimic să nu te mai oprească în avântul haotic de a vibra şi de a clocoti într-o fierbere totală.   Nenorocirea omului este că nu se poate defini în raport cu ceva, că el n-are în existenţă un punct stabil şi un centru de determinare. Oscilaţia lui între viaţă şi spirit îl face să le piardă şi pe acestea şi să devină astfel un nimic care doreşte existenţa. Animalul acesta indirect doreşte spiritul şi regretă viaţa. Omul nu-şi poate găsi nici un echilibru în lume, fiindcă echilibrul nu se câştigă negând viaţa, deja trăind. Acest nimic ce doreşte existenţa este rezultatul unei negaţii a vieţii. De aceea, omul are privilegiul de a putea muri oricând, de a renunţa la iluzia de viaţă din el. Nu este revelatoare pentru esenţa omului pornirea spre decadenţă? Cea mai mare parte din oameni decad; numai puţini se înalţă. Şi nimic nu este mai întristător decât să vezi cum decad oamenii. Căci nu te întristează numai faptul că în destinul lor poţi vedea viitorul tău, ci te întristează îndeosebi prezenţa continuă a unui putregai în esenţa omului.             Întreg procesul lui de decadenţă nu este decât o succesivă detaşare de existenţă; dar nu o detaşare prin transcendenţă, prin sublim sau prin renunţare, ci printr-o fatalitate asemănătoare cu aceea care aruncă la pământ un fruct putred dintr-un pom. Orice decadenţă este o deficienţă în existenţă şi o pierdere de existenţă, încât singurătatea omului este în acelaşi timp o singurătate a nimicului şi o singurătate a firii.             Când te gândeşti mult asupra omului, asupra condiţiei lui particulare în lume, te apucă o nemărginită amărăciune. Să-ţi dai seama în fiecare clipă că tot ceea ce faci tu este fructul condiţiei tale particulare; că toate gesturile absurde, sublime, riscate sau groteşti, toate gândurile, tristeţile, bucuriile şi prăbuşirile, toate elanurile şi toate înfrângerile sunt rezultate numai din forma ta particulară de existenţă, că dacă ai fi fost orice altceva decât om nu le-ai fi făcut, să ai în fiecare clipă în conştiinţă această particularitate a condiţiei, să te obsedeze absurdul formei umane de existenţă – înseamnă a te dezgusta de fenomenul uman în aşa măsură, încât doreşti să devii orice, numai om nu. Obsesia de fiecare clipă a absurdului uman face de două ori existenţa insuportabilă: ca viaţă concepută biologic şi ca viaţă deviată în formă umană. Această formă este un paradox în lume. Şi oamenii au plătit scump paradoxul formei lor de existenţă, l-au plătit cu prea multe suferinţe, cu inadmisibile suferinţe într-o lume, ea însăşi, inadmisibilă.   Este atât de greu să treci peste lipsa de nădejde din suferinţă, încât nu poţi privi cu dispreţ iluzia creştinilor de a-şi fi atenuat suferinţele lor prin comparaţia continuă cu suferinţele lui Iisus. Dar ce poţi face, când n-ai găsit nici un mijloc de a nu fi singur în durere? Şi apoi, când ai memoria atâtor suferinţe trecute şi presentimentul atâtor dureri viitoare, chinurile cărui om ţi-ar putea îndulci amarul chinurilor proprii? Iisus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Iisus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Iisus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Iisus n-a suferit decât ca om – şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Iisus n-a venit pentru cei mai siguri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!   Numai suferinţa schimbă pe om. Toate celelalte experienţe şi fenomene nu reuşesc să modifice esenţial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziţii până la a-l transforma integral. Din câte femei echilibrate n-a făcut suferinţa sfinte? Absolut toate sfintele au suferit dincolo de orice închipuire. Transfigurarea lor n-a fost opera intervenţiei divine, nici a lecturii nici chiar a singurătăţii, luată ca atare. Suferinţa de fiecare clipă, o suferinţă monstruoasă şi durabilă, le-a revelat lumi pe care nimeni nu le poate bănui, le-a intensificat şi le-a adâncit, cum nu reuşeşte să intensifice şi să adâncească viaţa sufletească a unui om normal, o existenţă întreagă de meditaţie. Un om care are blestematul şi inepuizabilul privilegiu de a putea suferi absolut încontinuu se poate dispensa pentru tot restul vieţii lui de cărţi, de oameni, de idei şi de orice gen de informaţie, deoarece faptul pur de a suferi este suficient pentru a dispune la meditaţie continuă, are în sine destule rezerve pentru a face inutilă orice contribuţie din afară.             Oamenii n-au înţeles că împotriva mediocrităţii nu se poate lupta decât cu suferinţa. Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit; dar modifici inimaginabil de mult prin durere. Singura armă împotriva mediocrităţii este suferinţa. Prin ea schimbi temperamente, concepţii, atitudini şi viziuni, schimbi direcţii de existenţă, deoarece orice suferinţă mare şi durabilă afectează fondul intim al fiinţei. Modificând fondul intim al fiinţei, ea modifică implicit şi raportul acesteia cu lumea. Este o schimbare de perspectivă, de înţelegere şi de simţire. După ce ai suferit mult, îţi vine imposibil să-ţi mai dai seama de perioada de viaţă în care n-ai suferit; căci orice suferinţă te înstrăinează de dispoziţiile tale naturale, te aduce într-un plan de existenţă străin aspiraţiilor tale fireşti. Astfel, dintr-un om născut pentru viaţă, suferinţa face un sfânt, şi în locul tuturor iluziilor lui întinde plăgile şi cangrena renunţărilor. Întreaga nelinişte ce urmează suferinţei menţine pe om într-o tensiune în care nu mai poate fi mediocru.             Un popor întreg ar putea fi modificat prin suferinţă şi nelinişte, printr-un tremur continuu, chinuitor şi persistent. Indolenţa, scepticismul vulgar şi imoralismul superficial pot fi distruse prin teamă, printr-o nelinişte totală, printr-o teroare fecundă şi o suferinţă generală. Dintr-un popor indolent şi sceptic, aş scoate foc printr-o teamă, printr-o neliniştire chinuitoare şi o tortură arzătoare. Este drept că o suferinţă ce vine din afară nu este tot aşa de fecundă ca o suferinţă ce creşte imanent într-o fiinţă. Dar dintr-un popor nu trebuie să faci o sumă de creatori. Toate metodele obiective, tot complexul de valori ale culturii nu modifică nimic în esenţă. Cunoaşterea obiectivă şi impersonală nu face decât să îmbrace un manechin, dar nu o fiinţă. Nu aş conduce niciodată un stat cu programe, manifeste şi legi, ci n-aş mai lăsa pe nici un cetăţean să mai doarmă liniştit, până când neliniştea lui nu l-ar asimila formei de viaţă socială în care trebuie să trăiască.   Lupta împotriva propriilor întristări este atât de grea, fiindcă există un fond de tristeţe în noi, independent de determinantele exterioare ale tristeţilor. Pe acestea le poţi învinge; dar este imposibil să învingi un fond ascuns şi intim, sursa originară a nesfârşitelor întristări. În acest fond de tristeţe, nu pot vedea altceva o decât tristeţea de a fi, care este adevărata tristeţe metafizică. În intimitatea fiinţei noastre există neliniştea propriei distanţe de lume; mult mai profundă este însă tristeţea de a fi, deoarece ea izvorăşte din existenţa noastră ca atare, din natura intrinsecă a fiinţei, pe când neliniştea distanţei de lume, numai dintr-un raport, dintr-o relaţie.             A lupta împotriva acestei tristeţi metafizice înseamnă a lupta împotriva ta însuţi. Şi într-adevăr, sunt oameni care nu pot trăi mai departe decât negându-se continuu.             Toate trăirile totale, toate acele trăiri care ne angajează mai mult, ne depăşesc. Şi ne depăşesc prin sentimentul de iresponsabilitate ce-l avem de câte ori trăim astfel de experienţe. De ce-i putem cunoaşte pe oameni numai în marile evenimente din viaţă? Fiindcă aici hotărârea şi calculul raţional n-au nici o valoare; tot ceea ce derivă din valori şi criterii exterioare dispare, pentru a lăsa locul unor determinante mai adânci. Este curios cum oamenii exagerează valoarea hotărârii, a atitudinii în marile evenimente, când în ele suntem mai iresponsabili, mai aproape de fondul nostru iraţional. Nu avem în trăirile totale sentimentul unei invadări irezistibile, al unui proces ascuns ce se desfăşoară în noi, dominându-ne? De unde iluzia autodeterminării? Interpretarea posterioară a oamenilor îi face insensibili la iraţionalitatea procesului, din care nu mai rămâne, în înţelegerea lor, decât o schemă. Şi deşi în experienţa procesului iresponsabilitatea este vădită, orgoliul animalului raţional nu vrea să admită rolul destinului interior la marile răspântii ale existenţei. Acest orgoliu dispare la acei a căror existenţă este o sumă de răspântii şi la care trăirile totale sunt atât de frecvente, încât se simt depăşiţi în fiecare moment. Când trăieşti extrem de intens, conţinuturile fiinţei debordează limitele unei existenţe individuale; ai atunci impresia că în tine palpită forţe necunoscute, adânci şi îndepărtate, că se consumă un destin de care eşti iresponsabil. Valoarea nulă a hotărârii raţionale răsare atunci într-o evidenţă dureroasă. Ca indivizi, avem fatal conştiinţa limitării noastre, a mărginirii individuaţiei; din acest motiv ne doare şi ne surprinde când tensiunea intima explodează conţinuturi atât de vii, atât de profunde şi de debordante, dându-ne impresia infinitului lăuntric în conştiinţa mărginirii fatale a oricărei individuaţii.             Dintre oameni, sunt impresionanţi numai aceia a căror existenţă este o serie de răspântii, numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atât de mult, încât n-o mai pot domina în nici un fel. Totul este să ai destin, să fii un „caz”. Prezenţa ta să fie o mustrare, o teamă, o nelinişte, un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu ştie cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă şi o bucurie, pentru prăbuşirile şi înălţările tale, să facă din existenţa ta o surpriză continuă, o nelinişte ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presentimente, de meditaţie, de ură şi de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum nimeni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Existenţa ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absenţa ta fizică să mărească chinul neînţelesului. Toţi oamenii care n-au un destin şi care nu pot deveni „cazuri„ calcă sigur în existenţă, sunt siguri că ei trebuie să ajungă undeva; căci finalul este implicat în premisele fiinţei lor. Acel om, însă, care e un „caz” este pentru el însuşi o nelinişte absolută şi un prilej de nelinişte pentru alţii; în el, tremurul individuaţiei este o halucinaţie, un extaz, o reverie sau o explozie, o creaţie infinită, un nimic ce devine fiinţă. Şi atunci i se pune aceluia ultima întrebare: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă.   Trebuie anulate într-un mod oarecare memoria şi toate sentimentele care încearcă să se cristalizeze în noi. Toate afecţiunile durabile, toate regretele şi toate aspiraţiile ce se dilată pe o sferă mai mare de timp ne împiedică să trăim, ne încurcă şi ne îngreunează existenţa. De ce să ne mai aducem aminte de ceva şi de ce să mai dorim ceva, de ce încercăm să umplem trecutul cu o nesfârşită serie de conţinuturi şi să anticipăm viitorul printr-o tot atât de nesfârşită serie de conţinuturi? De ce să mai avem sentimente, care să evolueze timp şi să, ne legăm, prin ele, de obiecte? De ce să ne mai ataşăm de lume în timp? Oare n-am putea trece peste aceste piedici în calea vieţii printr-o trăire pură, care ar scoate actele vieţii dintr-o integrare şi o semnificaţie generală? Trăirea sub dimensiunea amplă a timpului face din orice act al vieţii un element în succesiune, o verigă dintr-un lanţ, un aspect fragmentar şi simbolic; în ea, toate actele vieţii devin materiale de memorie, creându-se astfel o permanenţă inutilă a eului. Căci este inutil să simţi şi să ai conştiinţa permanenţei continuităţii eului, cu evoluţii de sentimente, cu progrese de aspiraţii şi cu adâncimi de regrete. Totul este să poţi fi total, fără să ai memorie. Şi aceasta nu e posibil decât prin realizarea integrală a fiecărui act de viaţă fără conştiinţa distanţei, fără perspectiva relativităţii lui în cadrul celorlalte acte. Vieţuirea absolută în clipă, ca supremă actualitate a vieţii individuale, ne poate duce la anularea memoriei şi la eliminarea deznădejdii de a trăi în timp. Să nu trăim momentele vieţii ca probleme, ci ca realizări absolute; să trăim în fiecare clipă ca şi cum am trăi ceva definitiv, fără început şi fără sfârşit. Niciodată să nu credem că începem ceva şi sfârşim ceva, ci viaţa noastră să fie ca o beţie de fiecare clipă, în care, fiind totali şi prezenţi, să nu avem ce uita şi să nu avem ce dori. Numai realizarea absolută în clipă ne poate scăpa de tortura de a avea un timp al nostru, cu cadavrele trecutului şi cu singurele cadavre ale viitorului. Fiind în fiecare moment total, n-ai ce arunca, deoarece nimic nu te apasă din afară, de la distanţă, ci rămâi ca o existenţă, ca o totalitate de existenţă, pentru care nici viaţa, nici moartea nu mai pot avea o semnificaţie. Atunci te miri când ţi se spune că trăieşti, precum te miri când ţi se spune că mori.   Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? în scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie.             Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.               PENTRU CEI MAI SINGURI. Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit?             Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?             Fraţi întru deznădejde, uitat-am oare forţa singurătăţilor noastre, uitat-am cum cei mai singuri sunt cei mai tari? Căci a venit timpul ca singurătăţile noastre să întreacă o turmă, să învingă orice rezistenţă şi să cucerească totul. Singurătatea va înceta să fie sterilă când prin ea lumea va fi a noastră, când o vom în disperatele noastre elanuri. Ce rost are toată singurătatea noastră, dacă ea nu e suprema cucerire, dacă prin ea nu învingem totul? — Ne aşteaptă, fraţilor, cucerirea supremă, ultima verificare a singurătăţilor noastre. Lumea aceasta trebuie să devină a noastră, a celor mai singuri, a acelora care trebuie să recâştige viaţa! Pierduţi suntem dacă nu vom recâştiga tot ceea ce am pierdut, dacă nu vom recâştiga totul. Curajul nostru numai astfel va reînvia şi numai astfel vom învăţa să trăim. Nu ştiu câte singurătăţi trebuie pentru a cuceri lumea; dar ştiu că numai câteva sunt destule pentru a o cutremura. Căci lumea nu poate fi decât a noastră, a celor ce n-am trăit.             Vom putea, fraţilor, să ne unim toate singurătăţile, vom avea stăruinţa şi curajul de a muri pentru ceea ce n-am trăit?   Teama de tot; teama de tot ce există şi de tot ce nu există! Cunoaşteţi neliniştea fără motiv, neliniştea care creşte în fiinţă fără cauze, fără justificări, neliniştea vieţuirii ca atare, când lucrurile devin prilejuri de tremur şi fior? Şi acest fior desfigurează lucrurile, precum tremurul le clatină într-o nesiguranţă chinuitoare. Cum se insinuează neliniştea în tot corpul şi cum ne reduce toată fiinţa la o vibraţie sumbră, crepusculară, la un fior de sfârşit, cum ultima fărâmă de existenţă devine tremur! Există în beţia muzicală un cântec al tuturor organelor, un imn al tuturor fibrelor, o vibraţie extatică pentru voluptuosul farmec al culmilor; de aceeaşi totală intensitate este neliniştea tuturor organelor, teama vieţii de rosturile ei, nelinişte născută din halucinanta confuzie a morţii cu viaţa, din învălmăşeala care ascunde divergenţele ultime ale firii şi amestecă paradoxal toate expresiile ireductibile de existenţă. Extazul muzical ca un cântec al organelor şi neliniştea absolută ca un tremur prevestitor al tuturor organelor! Ceea ce în ultima este o topire mângâietoare provine din acest caracter prevestitor al oricărei nelinişti, care vrea să ne arate cum la capătul oricăreia există o împăcare absolută, chiar dacă ea este nefiinţa. Când toată sensibilitatea tremură, când devii subiect în mod absolut, nu mai există în toată lumea decât neliniştea ta. În paroxismul neliniştii, omul devine subiect absolut, fiindcă atunci a luat în mod total conştiinţă de sine însuşi, de unicitatea şi de existenţa exclusivă a destinului său. Celelalte trăiri totale stabilesc comuniuni ce limitează în anumite uitări şi se complac în rezerve, pe când neliniştea absolută aduce subiectul în poziţia demiurgică a unicităţii. Şi nu a unicităţii ca ireversibil individual în planul altor ireversibile, ci ca o existenţă ireversibilă absolută, ca existenţa singură. Neliniştea absolută duce la singurătatea absolută, la subiectul absolut. Când devii subiect absolut, tot ceea ce nu eşti tu nu face decât să intre în tine, pentru ca neliniştea să-şi găsească un obiectiv. Neliniştea topeşte şi destramă lumea pentru însingurarea totală a fiinţei; în extazul muzical, topirea şi destrămarea se întâmplă pentru supreme comuniuni, aşa încât dorinţa de unicitate şi de exclusivitate din acest extaz nu este decât expresia unei dorinţe de comuniune integrală. În extazul muzical, eşti plin peste marginile fiinţei; în neliniştea absolută, eşti plin de nimic.             Nu există iubire care să te poată mângâia de scârba de tot ce există şi tot ce nu există, de dezgustul pentru fiinţă şi de dezgustul pentru nefiinţă. Toate mijloacele par ineficace pentru a distruge sau, cel puţin, a atenua această otravă a dezgustului total, care te îndepărtează de viaţă la o distanţă infinită. Trăieşti atunci, în fiecare parte din tine, amărăciunile acestui criminal dezgust, care te cuprinde mai adânc decât o groază şi mai sfredelitor decât o obsesie, mai insinuant decât o nelinişte şi mai dramatic decât o deznădejde, încât nu poţi crede că ceea ce trăieşti este viaţă şi că de ceea ce te temi e moarte, ci rămâi încremenit, departe de toate, înmărmurită imobilitate. Înmărmurirea şi încremenirea clipelor de dezgust, a nenumăratelor clipe de dezgust, seamănă unei tristeţi monumentale, izvorâtă dintr-o perspectivă nemărginită în deşert şi dintr-un infinit al depărtărilor. Dar nimeni nu s-ar plânge de distanţa infinită de lume din dezgust, dacă el n-ar fi decât aceste încremeniri, tristeţi şi înmărmuriri. Ceea ce este profund neliniştitor în senzaţiile de dezgust derivă din faptul că obiectivul lor principal ne sunt fiinţele dragi, sau acelea care ar trebui să ne fie. De câte ori te apucă dezgustul general de a trăi, din lumea fiinţelor individuale nu vei urî pe duşmanii tăi, nu te vor scârbi antipaticii sau indiferenţii, ci ţi se vor profila, în perspectiva dezgustului pentru tot, oamenii de care mod natural eşti mai legat, prieteni, iubite şi oameni pe care îi admiri. Şi acest fapt ciudat este atât de neliniştitor, încât nu-l poţi accepta ca inexplicabil! Să-ţi fie scârbă de ceea ce îţi e mai drag! Deodată, fiinţe pe care le iubeşti, pentru care în mod normal faci nesfârşite sacrificii, apar desfigurate, une-ori hidoase, totdeauna insuficiente, limitate şi ordinare. Unde văzusem înainte delicateţe, vedem atunci vulgaritate, iar în locul generozităţii, o iremediabilă platitudine. Inefabilul din atracţia noastră pentru alte fiinţe îşi pierde misterioasa lui adâncime, pentru ca să i se substituie viziunea unei fiinţe inexpresive, goale şi deşarte. Dezgustul compromite misterul relaţiilor şi anulează semnificaţiile implicite sau secrete care derivă din comuniunile oamenilor. Gestul unei fiinţe iubite, pe care altădată l-ai preţuit, cuvintele în care ai găsit o vibraţie, tonalităţile mângâietoare ale vocii sau privirile învăluitoare în care ai diferenţiat nuanţe sufleteşti, o gamă a delicateţelor intime, tot ceea ce te-a încântat ca irezistibil şi fascinator, apar deodată iremediabil plate, întristător de vulgare, nesemnificative până la exasperare. Dăruirea ta anterioară, iubirea, admiraţia şi participarea fără rezerve, elanul care descoperea virtuţi şi calităţi ascunse se destramă ceaţă a sufletului, într-un amurg neliniştitor al fiinţei incapabile, în ceaţa ei, să mai vadă lumini în alţii, ci numai o jalnică inexpresivitate, o fadoare rece şi goală. Şi atunci, cum să nu te doară acest dezgust care, îndepărtându-ne de tot ce este, ne separă de tot ce iubim sau ar trebui să iubim? De ce să ne dezguste ceea ce ne este mai scump? Dacă dezgustul ne separă de existenţă într-o distanţă infinită, în cine trebuie să lovească întâi pentru a consuma această separare? în acele fiinţe care ne leagă mai mult de viaţă, care ne leagă exterior, deoarece interior nu se poate lega decât echilibrul nostru vital. Pe acesta n-are nevoie să-l atace dezgustul, deoarece orice dezgust, dilatat într-o semnificaţie metafizică, este expresia unui dezechilibru vital. El nu se poate naşte decât unde legătura interioară şi subiectivă cu viaţa a dispărut. Opera criminală şi distructivă a dezgustului de viaţă, a scârbei amarnice şi profunde, apare numai în dizolvarea relaţiilor care ne leagă exterior de lume. Şi când fiinţele cele mai dragi ne apar reci, vulgare şi îndepărtate, ni se suprimă tot ceea ce ne mai poate lega de viaţă după ce ne-am pierdut consistenţa echilibrul axei vitale.

  Iată cum mi-a venit ideea de a alcătui o culegere de portrete. Acum vreo zece ani, o prietenă americancă şi cu mine plănuisem să publicăm în englezeşte o antologie din Saint-Simon. Eu urma să aleg textele şi să verific apoi traducerea făcută de ea. Pentru a începe, i-am propus să îşi ia curajul de a traduce portretul ducelui de Noailles. După câteva săptămâni, mi-a răspuns că era prea greu, că nu izbutea să facă faţă şi că renunţă la proiect. În urma acestui eşec, m-am întrebat dacă cel mai bun fel de a scăpa de entuziasmul meu pentru Saint-Simon n-ar fi acela de a scrie o carte despre el. N-am scris cartea, aşa că admiraţia mea pentru acest autor abisal a rămas intactă. Dar, tot citind şi recitind portretele sale, mi-am zis că poate ar trebui dată o imagine de ansamblu a acestei arte atât de dificile de a fixa un personaj, de a-i dezvălui misterele atrăgătoare sau tenebroase. Era însă indispensabil, evident, să fie prezentată o mare varietate de tipuri umane, cu tot ceea ce lucrul acesta atrage după sine ca punere în lumină a unei psihologii. Saint-Simon, cel mai mare memorialist, era nedrept şi profund; era nedrept pentru că era pătimaş şi era profund pentru că voia să ajungă până la limite, până la zonele extreme ale fiinţelor. Pentru a arăta alte cazuri de nedreptate şi de profunzime, trebuia să răscolesc în alte memorii şi să extrag din ele portrete inspirate de prejudecăţi sau de îndârjiri diferite. Am mers până la Tocqueville, dintr-un motiv strict subiectiv: acela că, oricât n-ar semăna între ei, Tocqueville mi-este aproape tot atât de drag ca şi nebunul acela de Saint-Simon… Pentru că am început cu un idol, se cuvenea să închei cu un altul.   E. M. Cioran   şi portrete   Misticii, cu deosebire Magistrul Eckhart, făcând deosebirea între omul interior şi omul exterior, optau în chip necesar pentru cel dintâi; cel de al doilea, fiinţa cuprinsă în timp, mai exact în societate, revenea de drept moraliştilor, pe el îl au în vedere, pe el îl scrutează şi îl denunţă, fără să le pese dacă are sau nu vreo dimensiune atemporală. Constantele pe care le descoperă în el sunt cele care decurg din decăderea lui, nu acelea care l-ar putea ajuta să o biruie. Acestui om, o suprafaţă fără adâncime, i-au sondat „adâncimile”, dedesubturile frivolităţii, străfundurile aparenţelor, mecanismul şi secretul intereselor şi entuziasmelor sale. În cruzimea cu care l-au demascat nu vom tăgădui că intră o anumită eleganţă; eleganţa rezidă în expresie şi în stil, nu în forţa observaţiei şi în analiză. Dacă indiscreţia lor nu cruţă misterul nimănui este tocmai pentru că, în ochii lor, nimeni nu este învestit cu niciun mister, vreau să spun cu misterul acela esenţial care ne leagă cu absolutul şi care face din noi altceva decât nişte marionete funebre sau ridicole. În ochii lor, a explica o fiinţă înseamnă a o aboli, a o reduce la neant. Dacă rămânem la omul exterior ca atare, suntem siliţi să recunoaştem că gândurile pustiitoare pe care i le-a inspirat lui La Rochefoucauld se dovedesc de o rigoare ineludabilă, o amărăciune cu care s-au impregnat toţi „portretiştii”, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama; cert este că schiţele lor ne apar cu atât mai veridice cu cât au pus în ele mai mult din superba fiere a celui care a scris Maximele. Printre moralişti, numai Pascal s-a aplecat asupra dimensiunii metafizice a existenţei umane (de unde şi faptul că nu observăm ca Pascal să-l fi marcat pe vreun autor de portrete). Alături de el, toţi ceilalţi, fără excepţie, par frivoli, pentru că n-au perceput mizeria noastră, ci mizeriile noastre, suma aceasta de neajunsuri, de infirmităţi inevitabile şi oarecare, ce nu exprimă decât un aspect al naturii noastre. Dar dacă n-au simţit răul capital, intrinsec, inerent naturii omeneşti, în schimb nu avea cum să le scape răul acesta mediocru şi general, în luptă cu un bine de aceeaşi teapă. Nişte maniheeni de salon, seduşi de un dualism anecdotic, ostili acelei singurătăţi, sau incapabili de ea, în care se zbate omul interior, confruntat cu sine sau cu Dumnezeu. Nu este oare semnificativ că, atunci când li se întâmplă să se întoarcă spre Pascal, o fac pentru a seculariza viziunea sa asupra concupiscenţei, adaptând-o la studiul moravurilor şi coborând-o la nivelul unei „psihologii” fără tenebre? Concepute sub ocrotirea nopţilor lipsite de somn, fără nimic supărător luminos în ele, Cugetările, frământări ale unui insomniac, ale unui spirit care se zvârcoleşte şi se crispează în beznă, nu vor fi niciodată, nu zic înţelese, ci simţite de aceia care nu văd clar decât în plină zi. Se exprimă în ele o dezolare care nu se lasă copleşită de amărăciune, de acea tristeţe diurnă, degradată şi pângărită, neînstare să se înalţe până la puritatea nopţii. Singuraticul are arareori o viziune amară asupra naturii umane; superior dezgusturilor sale, el se gândeşte la om prea de sus, prea de departe, pentru a se înjosi urându-l. Cu totul altul este cazul insului sociabil sau prins de treburi. Încă din Evul Mediu, cum observă Huizinga, nu în mânăstiri este deplânsă perfidia oamenilor, ci în preajma principilor, mai ales de poeţii osândiţi să trăiască la o curte sau alta. Mai târziu, saloanele aveau să instituie tirania omniprezenţei umane, existenţa odioasă din care solitudinea este izgonită. Cine trăieşte pentru societate trăieşte împotriva ei. În bună măsură, portretul ca gen provine din răzbunarea şi din coşmarul omului sociabil care şi-a frecventat prea mult semenii pentru a nu-i detesta. Cât de istovitoare ar fi uzanţele bunei-cuviinţe, ele n-au cum să se compare cu cele ale solitarului, în toate privinţele unice, inimitabile. Când Māra, zeul morţii, încearcă, şi prin ispite şi prin ameninţări, să-i smulgă lui Buddha stăpânirea lumii, acesta din urmă, pentru a-l reduce la tăcere şi pentru a-l face să renunţe la pretenţiile sale, îi spune printre altele: „Ai suferit pentru cunoaştere?” De întrebarea aceasta, la care Māra nu putea răspunde, ar trebui să ne servim ori de câte ori vrem să măsurăm valoarea exactă a unui spirit. În chipul cel mai vădit, un Montaigne n-a suferit pentru cunoaştere: un înţelept şi doar atât. Un Pascal, dimpotrivă, a plătit pentru cea mai mică afirmaţie sau negaţie pe care şi-a îngăduit-o; de aici faptul că tot ce afirmă are o greutate pe care cu greu am găsi-o în spusele celorlalţi moralişti; toţi, mai mult sau mai puţin instalaţi în certitudinile comode ale acrelii, toţi, resemnaţi să accepte corupţia noastră radicală, pe care nu dau semne că ar vrea s-o corecteze şi nici măcar să deschidă vorba despre ea. Încă un pas şi ar aluneca în cinism, într-o dezabuzare fără scrupule. Pasul acesta avea să fie făcut de Talleyrand care, prin forma sa de spirit, se înrudea cu La Rochefoucauld şi cu Chamfort, totuşi cu această diferenţă notabilă că, neajungându-i să reflecteze asupra defectelor semenilor săi, el a făcut tot ce-i stătea în putinţă să le exploateze, să tragă din ele folos. Lipsa lui de iluzii, sarcasmele lui neruşinate şi clarviziunea lui profitabilă fac din el un moralist demonic, un profitor al spiritului şi un parazit al epocii sale, ale cărei vicii le întrupa. Dimpotrivă, adevăratul moralist nu este niciodată interesat şi, dat fiind că denunţă rele imanente indiferent cărui fel de societate, el exprimă şi atacă vremea lui totodată depăşind-o: cu alte cuvinte, veninul lui nu poartă o dată istorică anume. El îşi asumă datoria de a-i cunoaşte pe ceilalţi şi de a se defini pe sine, întreprindere cât se poate de ingrată: naturii noastre îi repugnă să devină conştientă de ea însăşi pentru că nu poate ajunge la asta decât în paguba actelor, şi pentru că există o incompatibilitate între cunoaştere şi acţiune. Obnubilaţi de faptă, de coincidenţa dintre sinele nostru şi lucruri, suntem înclinaţi să ne manifestăm, să ne identificăm cu ceea ce ne scapă şi ne rezistă; dar, atunci când ne cunoaştem, suntem deopotrivă exteriori nouă şi lumii. Iată de ce moralistul care se dedică atât introspecţiei cât şi observaţiei, spectator al propriei sale fiinţe şi al altuia, trăieşte întotdeauna în marginea existenţei. El se pricepe la oameni pentru că este pradă rarei nefericiri de a se cunoaşte; acestei nefericiri i se adaugă alta: aceea de a-şi mări nemăsurat propriile sale cusururi şi nu mai puţin pe cele ale semenilor săi, prin efectul conjugat al observaţiei minuţioase şi al imaginaţiei. Preocupat să ia cunoştinţă de monstrul pe care îl ascunde în el însuşi, este firesc ca el să vadă totul în mare, şi să construiască figura omului cedând tentaţiei monumentalului. Îngroaşă trăsăturile, nu e greu de observat asta. Nu trebuie totuşi să uităm că obiectul observaţiei sale nu sunt nişte fiinţe indiferente, ci unele pasionate, exemplare de umanitate la care cel mai mic defect capătă un relief deosebit. La Rochefoucauld a luat parte la Frondă, Chamfort la Revoluţie. Vremurile tulburi, punând pasiunile, goale, în văzul tuturor, le uşurează cunoaşterea; ele sunt providenţa observatorului, pentru că meditaţia asupra omului cere, pentru a se naşte şi a se adânci, nişte condiţii capabile să stârnească mirarea sau stupoarea. Seneca a fost cu adevărat contemporanul lui Nero; Marcus Aurelius n-a trăit nici el tocmai în huzurul istoriei, nici Montaigne. Pentru ca omul să se situeze în centrul preocupărilor noastre, nu ajunge să ne irite, trebuie să se şi compromită, să infirme imaginea pe care ne-o facem despre el în epocile paşnice. Să recunoaştem: se străduieşte din răsputeri. Câtă pripă nu pune ca să ducă de râpă ideea pe care filozofii au ticluit-o despre el. Le desfide sistemele, spre bucuria amară a moraliştilor, cărora le revine grija specifică de a scruta şi de a judeca omul din clipa în care filozofia se dezinteresează de el şi fuge de el de teamă să-l înfrunte. Mai curajoşi, moraliştii îl acceptă, cu moartea în suflet, e drept, pentru că îl ştiu de neschimbat, în mod incurabil fidel sie însuşi. Cum el nu ridică niciodată glasul, nici nu aspreşte tonul, moralistul este însuşi tipul omului bine crescut şi dovedeşte asta scriind puţin… Există oare semn mai bun de respect pentru cititor decât laconismul? Să insişti, să explici, să demonstrezi – tot atâtea semne de vulgaritate. Cine aspiră la eleganţă, departe de a se teme de sterilitate, trebuie dimpotrivă s-o cultive, să saboteze cuvintele în numele Cuvântului, să ştirbească tăcerea cât mai puţin cu putinţă, să nu renunţe la ea decât arareori, pentru a se cufunda apoi şi mai adânc în ea. Maxima, care ţine fără îndoială de un gen discutabil, este totuşi un exerciţiu de pudoare, pentru că ne permite să ne smulgem din pletora verbală şi să-i vedem mai bine necuviinţa şi zădărnicia. Mai puţin exigent, pentru că mai puţin concentrat, portretul este cel mai adesea o maximă, diluată la unii, îmbogăţită la alţii; totuşi portretul poate, în mod excepţional, cum este cazul lui Saint-Simon, să ia înfăţişarea unei maxime explodate, să se înalţe până la vervă sau înălţimi ameţitoare, să evoce infinitul prin acumularea trăsăturilor şi prin îndârjirea de a fi exhaustiv: asistăm atunci la un fenomen care, înăuntrul unei literaturi, nu se produce decât o singură dată, la un caz miraculos de aberant, acela al unui scriitor care, pentru că se simte prea strâmtorat într-o limbă, o depăşeşte şi evadează din ea – cu toate cuvintele pe care le conţine… Le siluieşte, le smulge din rădăcini, şi le însuşeşte, ca să facă tot ce i se năzare, fără nicio consideraţie pentru ele, nici pentru cititor, pe care îl supune unui de neuitat, unui magnific martiriu. Cât poate fi de prost crescut Saint-Simon! …Dar nu mai mult decât Viaţa căreia îi este, dacă putem îndrăzni să spunem aşa, replica literară. Nicio abstracţie la el, niciun stigmat clasic; situându-se exact la nivelul imediatului, el este spiritual cu simţurile şi, dacă este adesea nedrept, nu este fals niciodată. Toate celelalte portrete, alături de ale sale, par nişte scheme, nişte compoziţii stilizate, cărora le lipsesc vigoarea şi veracitatea. Marele său atu: nu ştia că are geniu, nu se considera nici măcar scriitor. Nimic nu-l stânjeneşte, nimic nu-l sperie; dă năvală, se lasă dus de frenezia lui, fără să-şi inventeze scrupule sau reţineri. Un suflet ecuatorial, de o luxurianţă exorbitantă, devastat de propriile sale revărsări, incapabil să-şi impună acele îngrădiri care decurg din deliberare sau din reculegere. Portretul în maniera lui La Bruyère: omul care întrupează un viciu sau o virtute, şi unul şi cealaltă cu un contur bine definit, portretul înţepenit, de o exactitate ideală, corespondent literar al picturii italiene. La Saint-Simon, niciun plan riguros, nicio rotunjire. Crezi că citeşti un elogiu, dar repede îţi dai seama că te-ai înşelat; subit apare o trăsătură neprevăzută, un adjectiv fulgurant care ţine de pamflet; la drept vorbind, nu e vorba nici de o apologie, nici de o execuţie capitală, avem în faţă insul aşa cum este el, complex, contradictoriu şi derutant, ireductibil la o formulă. Te duce cu gândul la un Rembrandt furios. Doamna du Deffand, care citea Memoriile în manuscris, găsea că au un stil „abominabil”. La fel gândea probabil şi Duclos, care le citea şi el, pentru a scoate de acolo detalii asupra Regenţei, a cărei istorie a scris-o într-o limbă exemplar de searbădă: citim un Saint-Simon edulcorat, asistăm la spectacolul graţiei care striveşte vigoarea! Prin limpezimea lui care usucă toate sevele, prin refuzul de a accepta orice ar fi insolit sau incorect, stufos sau arbitrar, stilul secolului al XVIII-lea ne face să ne gândim la o cădere în perfecţiune, în neviaţă. Un produs de seră, artificial, lipsit de vlagă, refuzând orice slăbire a frâului, nu putea cu niciun chip să producă o operă de o originalitate totală, cu tot ce implica aceasta ca impur, năucitor şi irezistibil. În schimb, un mare număr de scrieri în care se răsfaţă un verb transparent, fără prelungiri sau mistere, un verb supravegheat şi cenzurat de nu se ştie ce Inchiziţie a clarităţii.   gustului   „Nu am destul răgaz pentru a avea bun-gust.” Vorba aceasta, al cărei autor nu-l cunoaştem, depăşeşte înţelesul unei simple vorbe de duh. Într-adevăr, bunul-gust este apanajul leneşilor şi al diletanţilor, al celor care au timp: societatea secolului al XVIII-lea, care avea timp să mai dea şi la alţii, l-a cheltuit pentru nimicuri subtile şi pentru zădărnicii delicate; l-a folosit mai ales împotriva ei înseşi. „Într-o dimineaţă (era duminică) îl aşteptam, pentru a merge la liturghie, pe prinţul de Conti; ne găseam în salon, aşezate în jurul unei mese; pusesem pe ea toate cărţile noastre de rugăciuni, pe care Doamna mareşal de Luxembourg se amuza să le frunzărească. Deodată s-a oprit asupra a două sau trei rugăciuni mai deosebite care i s-au părut de cel mai desăvârşit prost-gust şi care aveau într-adevăr expresii bizare” (Doamna de Genlis, Mémoires, 1.1, p. 95). Nimic mai fără noimă decât a cere unei rugăciuni să fie redactată în limbajul bunei societăţi, să aibă eleganţă şi ţinută. Important este să fie adevărată, şi atât. Dar calitatea aceasta nu avea mare trecere la nişte spirite deprinse cu piruetele, şi care se duceau la biserică în aceeaşi dispoziţie cu care se duceau la supeuri sau la vânătoare. Veacului îi lipsea gravitatea, indispensabilă pietăţii; nu-i plăcea şi nu cultiva decât l’exquis, excelenţa în rafinament, gustul cel mai delicat şi mai ales. Vorba doamnei mareşal ne aminteşte de un anume cardinal din vremea Renaşterii care, spunea el, iubea prea mult latina de aur pentru a se putea folosi de aceea, grosolană, a Evangheliilor. Anumite rafinamente sunt incompatibile cu credinţa: bunul-gust şi absolutul se exclud… Niciun zeu nu supravieţuieşte surâsului unui om de spirit, îndoielii frivole; în schimb, îndoiala profundă nu aşteaptă decât să se nege pe ea însăşi pentru a se preschimba fulgerător în fervoare. Ar fi zadarnic să căutăm acest fel de privire ameţitoare în abis în miezul unei societăţi în care rafinamentul se învecina cu frivolitatea şi cu acrobaţia. E ciudat să te gândeşti că aceeaşi ţară a putut să producă un Pascal şi un Voltaire, că şi-a irosit geniul într-un chip atât de derutant, pe drumuri ireconciliabile, fără nicio grijă pentru convergenţă şi pentru unitate. De ce să fi existat Cugetările pentru a ajunge la Dicţionarul filozofic? Prin chiar structura ei, fiecare limbă conţine virtualităţi metafizice; franceza însă, îndeosebi cea din secolul al XVIII-lea, are puţine asemenea virtualităţi: limpezimea ei inumană, absenţa de ecouri, refuzul nedeterminării fac din ea o limbă gramaticală prin excelenţă (adică a-metafizică), care poate năzui la mister, dar care nu are cale firească spre el. Este caracteristic faptul că Mallarmé postula teoretic obscuritatea, că n-o obţinea doar prin spontaneitatea verbului. În franceză, ininteligibilul, dacă nu este voit, este rezultatul unui deficit al spiritului sau al vreunei inadvertenţe gramaticale. O limbă moartă, spune un lingvist, se recunoaşte după aceea că, exprimându-te în ea, n-ai dreptul să comiţi greşeli. Ceea ce e un alt fel de a spune că nu ai dreptul să-i aduci nici cea mai mică înnoire. În vremea Luminilor, franceza ajunsese la acea limită extremă a rigidităţii şi a desăvârşirii. După Revoluţie, devine mai puţin riguroasă şi mai puţin pură: dar ceea ce a pierdut din perfecţiune a câştigat în naturaleţe. Pentru a supravieţui, pentru a dura, avea nevoie să-şi rupă frâiele şi să se corupă, să se îmbogăţească prin noi incorectitudini şi noi improprietăţi, să iasă în sfârşit din salon în stradă. Şi, prin aceasta, sfera sa de influenţă şi de răspândire a scăzut: n-a putut să fie limba Europei cultivate decât într-o vreme în care, extrem de sărăcită, îşi atinsese punctul maxim de transparenţă şi de debilitate. Un idiom nu se apropie de universalitate decât atunci când se emancipează de originile sale, le lasă în urmă şi le reneagă; o dată ajuns aici, dacă vrea să se împrospăteze, să evite irealitatea sau scleroza, trebuie să renunţe la exigenţele ei, să-şi sfărâme tiparele şi modelele, trebuie să accepte prostul-gust.   unei societăţi   De-a lungul întregului secol al XVIII-lea se desfăşoară spectacolul unei societăţi măcinate pe dinlăuntru, care ar putea servi drept prototip oricui ar fi ispitit să zugrăvească portretul unei umanităţi ajunse la capătul evoluţiei sale. Putem într-adevăr să ne închipuim etape în care omul epuizat, fără resurse şi fără dorinţe, s-ar interesa cu zel numai de sine şi s-ar prăbuşi în propriul său vid. Lipsa de viitor, încetând să se mărginească la o singură clasă, le-ar cuprinde atunci pe toate, într-o superbă democratizare a vacuităţii. Dar nu e nevoie de un efort prea mare de imaginaţie pentru a ne reprezenta acest stadiu final: sunt destule fapte care ni-l arată. Pe măsură ce omul îşi urmează drumul spre mai bine, dacă vede că posibilităţile sale materiale se lărgesc, vede totuşi foarte limpede că şansele sale spirituale se îngustează în aceeaşi măsură. Îl pândeşte dezastrul şi el, în chipul cel mai vădit, aleargă spre el. La sfârşitul veacului, se înălţa eşafodul; la capătul istoriei, eşafodul care va fi înălţat va avea o altă măreţie, pentru că pe el va urca regele creaţiei. O societate care se bucură fără măsură şi fără ruşine de bunăstarea ei se năruie la prima lovitură: lipsită de orice principiu vital, fără vigoarea de a se putea împotrivi forţelor care se năpustesc asupra ei, ea este cuprinsă de fascinaţia morţii. Dacă Revoluţia a biruit este pentru că puterea era o ficţiune, iar „tiranul” o nălucă. Revoluţia s-a războit, literalmente, cu nişte spectre. De altfel, o revoluţie, indiferent care, nu câştigă decât dacă se află în luptă cu o ordine ireală. Acelaşi lucru se poate spune despre orice înscăunare a unei noi puteri, despre orice cotitură a istoriei. Alaric n-a cucerit Roma, ci un cadavru. Singurul merit al barbarului a fost de a fi avut fler. Fler au avut şi iacobinii. Goţi cu principii, ei au inaugurat un nou tip de umanitate: retorul sangvinar, rafinat şi subtil, barbarul camuflat în ideolog. Înaltei corupţii manierate de la începutul veacului, Regentul i-a fost simbolul. Ceea ce uimeşte înainte de toate la el este lipsa totală de „caracter”. Tratează treburile statului cu aceeaşi dezinvoltură ca şi pe cele private: şi unele şi celelalte nu-l interesau decât în funcţie de vorbele de duh pe care le prilejuiau; la el totul era doar pretext pentru o butadă sau o formulă. Deopotrivă de nestatornic în pasiuni ca şi în vicii, el se lăsa dus de ele din indolenţă şi parcă din lipsă de curiozitate. Metrese nenumărate, dar niciuna care să-i fi marcat viaţa. Neînstare nici de dragoste, nici de ură, a trăit toată viaţa mai prejos de înzestrările sale, care nu erau deloc puţine, dar pe care i se părea fără rost să le cultive; aşa cum neglija tot, a neglijat şi pictura, în care ar fi putut excela. „Unul dintre marile neajunsuri ale acestui principe – spune Saint-Simon – era acela de a nu se putea ţine mai multă vreme de nimic, în aşa măsură încât orice perseverenţă i se părea de neînţeles. Un altul, despre care am vorbit deja, a fost un soi de insensibilitate care nu-i stârnea fierea nici la cele mai ucigaşe ofense, nici la cele mai primejdioase; şi cum coarda şi principiul urii şi al prieteniei, al recunoştinţei şi al răzbunării este acelaşi, şi cum acest impuls îi lipsea, urmările erau nenumărate şi vătămătoare.” Când citeşti asemenea lucru, îţi aminteşti de vorba lui Retz despre Mazarin: „N-a fost nici blând, nici crud, pentru că nu-şi amintea nici binefacerile, nici insultele.” Model de ineficientă, Regentul a înălţat până la geniu arta de a-şi irosi talentele. În cazul lui putem chiar vorbi de un paroxism al frivolităţii. De aici nu putea să rezulte decât o mare dezordine în treburile statului. Contemporanii nu s-au mulţumit să-l facă răspunzător de asta, ei au mers până la a-l compara cu Nero; totuşi ar fi trebuit să-i arate mai multă îngăduinţă şi să se considere fericiţi că au de îndurat un absolutism atenuat de anarhie şi de farsă. Este de netăgăduit că a fost dominat de nişte inşi fără scrupule, cu abatele Dubois în frunte. Dar nu este oare mai bine să trăieşti sub un regim în care un anume grad de libertate este garantat de câţiva ticăloşi decât să te sufoci sub autoritatea celor fanatici şi puri? Nu avea „coardă”, nu încape vorbă; dar, pe de altă parte, carenţa aceasta este o virtute, pentru că ea singură face cu putinţă exercitarea toleranţei. Abatele Galiani este unul dintre puţinii care şi-au dat seama că, într-o epocă în care se declama împotriva opresiunii, blândeţea moravurilor era totuşi o realitate. Ceea ce a scris despre Ludovic al XV-lea ar fi putut scrie, invocând alte elemente, şi despre Regent: „Domnia lui Ludovic al XV-lea va fi cea mai vrednică de amintirea posterităţii, care nu va pomeni de secolul lui Ludovic al XIV-lea decât pentru a spune că, sub Ludovic al XV-lea, Voltaire vorbea despre el. De altfel, Ludovic al XV-lea este cel care i-a produs pe Montesquieu, Voltaire, Diderot, D’Alembert, Boulanger, Rouelle, Le Chalotais şi tot el i-a expulzat pe iezuiţi. Când comparăm cruzimea iezuiţilor faţă de Port-Royal cu blândeţea enciclopediştilor, se vede bine diferenţa dintre regnurile, moravurile şi inimile celor doi regi. Cel dintâi era lacom de faimă şi lua zarva drept glorie; al doilea era un om de lume care făcea meseria cea mai urâcioasă (aceea de rege) cu cât mai puţină tragere de inimă îi stătea în putinţă. Nu se va găsi multă vreme nicăieri asemenea domnie.” Însă ceea ce abatele pare să nu fi înţeles este că, dacă toleranţa este de dorit şi dacă măcar ea îndreptăţeşte cazna de a trăi, aceeaşi toleranţă se dovedeşte în schimb un semn de slăbiciune şi de destrămare. Evidenţa aceasta tragică nu putea să i se impună unui spirit care îi frecventa pe amatorii aceia de iluzii care au fost enciclopediştii: ea urma să devină vădită unor vremuri mai dezabuzate, în chip deosebit vremii noastre. Societatea secolului al XVIII-lea, acum ştim, era tolerantă pentru că îi lipseau vlaga şi avântul necesare pentru a persecuta, deci pentru a dăinui. Despre Ludovic al XV-lea, Michelet spunea că „în sufletul lui nu se află nimic”. Cu şi mai multă dreptate ar fi putut spune acelaşi lucru despre Ludovic al XVI-lea. Iată explicaţia unei epoci minunate, şi osândite. Secretul blândeţii moravurilor este un secret funest şi mortal. Revoluţia a fost provocată de abuzurile unei guvernări în care privilegiile aparţineau unei clase care nu mai credea în nimic, nici măcar în privilegiile sale, sau mai degrabă care se crampona de ele din automatism, fără pasiune şi fără înverşunare, pentru că avea o slăbiciune făţişă pentru ideile celor care urmau s-o nimicească. Îngăduinţa faţă de adversar este semnul distinctiv al debilităţii, adică al toleranţei, care nu este, în ultimă analiză, decât cochetăria unor agonizanţi.   du Deffand sau drama lucidităţii   „Aţi trăit multe lucruri – scria marchiza du Deffand ducesei de Choiseul – dar este ceva pe care nu l-aţi trăit şi pe care sper să nu-l trăiţi niciodată: privaţiunea de sentimente, însoţită de chinul de a nu te putea lipsi de ele.” Secolul avea nostalgia naivităţii, adică a unei stări care îi lipsea cu desăvârşire. De la Scrisorile galante ale lui Fontenelle până la Legăturile primejdioase ale lui Laclos se desfăşoară comedia unei sensibilităţi care se istoveşte în artificiu şi în falsitate. Când inteligenţa a devenit suverană, naivitatea, adică sentimentele adevărate, părea să fie rezervată sălbaticului sau prostului. Or, toate aceste spirite alese aveau o spaimă bolnăvicioasă de prostie; cât despre starea de sălbăticie, ele o idealizau fără să o îndrăgească de fapt, „natura” nefiind accesibilă decât celor care consimţeau din când în când să se coboare până la „nerozie”: lor, lucrul acesta le repugna în mod absolut. Inteligenţa, convertită în superstiţie, devine duşmana tuturor valorilor exterioare exercitării ei şi nu mai oferă nicio aparenţă de realitate de care te-ai putea agăţa: operează cu golul, este vidă. Cine i se dedică din cult sau din manie ajunge în chip necesar la „privaţiunea de sentimente” şi la regretul de a fi adus jertfe unui idol care nu-ţi dă în schimb decât plictis şi dezolare, cum stă mărturie, document capital, scrisoarea pe care Doamna du Deffand i-a scris-o lui Walpole în ziua de 1 aprilie 1769:   „Spuneţi-mi: de ce, detestând viaţa, mă tem de moarte? Nimic nu-mi arată că totul nu se va sfârşi o dată cu mine; dimpotrivă, observ că spiritul meu se şubrezeşte deopotrivă cu trupul. Tot ce se spune pentru sau contra nu-mi face nicio impresie. Nu mă ascult decât pe mine şi nu găsesc decât îndoială şi obscuritate. Crede, se spune, este mai sigur; dar cum să crezi ceea ce nu înţelegi? Ceea ce nu credem poate exista, nu încape îndoială; prin urmare, nu tăgăduiesc viaţa viitoare; sunt ca un surd şi un orb din naştere; un asemenea om admite că există sunete, culori; dar ştie el ce anume admite? Dacă ajunge să nu tăgăduiesc, cu atât mai bine, dar asta nu e destul. Cum poţi să te hotărăşti între un început şi o eternitate, între plin şi vid? Niciunul dintre simţurile mele nu mă poate face să ştiu; ce poţi să ştii fără ele? Totuşi, dacă nu cred ceea ce se cuvine să cred, sunt ameninţată că voi fi de mii şi mii de ori mai nefericită după moarte decât sunt acum, trăind. Ce hotărâre să iei, şi este cu putinţă să iei o hotărâre? Vă întreb pe dumneavoastră, care aveţi un caracter atât de adevărat încât trebuie, prin afinitate, să găsiţi adevărul, dacă el este de găsit. Aştept de la dumneavoastră ştiri din lumea cealaltă şi să-mi spuneţi dacă suntem sortiţi să jucăm un rol în ea. Iau asupră-mi să vă întreţin despre această lume de aici. Voi începe prin a vă spune că este detestabilă, abominabilă etc. Există câţiva oameni virtuoşi, sau care măcar pot să pară aşa, atâta vreme cât nu ataci pasiunea lor dominantă, care este de obicei, la oamenii aceştia, pasiunea pentru glorie şi bunul nume. Ameţiţi de elogii, par adesea modeşti; însă strădaniile pe care le fac pentru a le dobândi le dezvăluie motivul, şi lasă să se întrevadă vanitatea şi orgoliul. Iată portretul celor mai buni dintre noi. Pe ceilalţi îi locuiesc interesul, invidia, gelozia, cruzimea, răutatea, perfidia. Nu există un singur om căruia să-i destăinui suferinţele tale fără a-i prilejui o bucurie răutăcioasă şi fără a te înjosi în ochii lui. Te apuci să-i povesteşti plăcerile şi succesele tale? Stârneşti ură. Faci cuiva un bine? Recunoştinţa este o povară, şi găseşti întotdeauna motive ca să scapi de ea. Săvârşeşti câteva greşeli? Ele rămân de neşters; nimic nu poate să le răscumpere. Vezi oameni de spirit? Nu vor fi preocupaţi decât de ei înşişi; vor voi să te uluiască, dar nu-şi vor da osteneala să te lămurească. Ai de a face cu spirite mărunte? Aceştia se simt la strâmtoare în rolul lor, te vor detesta pentru sterilitatea lor şi pentru puţinătatea inteligenţei. Găseşti cumva, în loc de minte, sentimente? Niciunul nu este nici sincer, nici constant. Prietenia este o himeră; recunoaştem că există numai iubirea; şi ce iubire! Însă ajunge, nu vreau să-mi duc gândurile mai departe: sunt zămislite de insomnie; mărturisesc că aş prefera un vis.”   Ar fi greu de găsit un text în care să se exprime cu mai multă energie drama lucidităţii, a acelei stări extreme la care ajunge desfrâul inteligenţei, şi unde eşti rupt de tot, unde încetezi să mai fii natură. Iar nenorocirea este că, o dată lucid, devii mereu tot mai lucid; nu mai e chip să trişezi sau să dai înapoi. Iar acest progres are loc pe socoteala vitalităţii, a instinctului. „Nici aventură, nici bună cumpănire”, spunea marchiza despre sine. Înţelegem uşor de ce legătura sa cu Regentul n-a durat decât două săptămâni. Semănau primejdios de mult: erau amândoi mult prea înstrăinaţi de propriile lor senzaţii. Plictisul, care-i rodea şi pe unul şi pe cealaltă, nu înfloreşte oare în hăul care se deschide între spirit şi simţuri? Gata cu orice mişcare spontană, nici urmă de inconştienţă. Prima care are de suferit este „dragostea”. Definiţia pe care i-a dat-o Chamfort se potrivea bine unei epoci de „fantezie” şi de „epidermă”. Rivarol se lăuda că este în stare, în paroxismul unei anumite activităţi, să rezolve o problemă de geometrie. Totul era cerebral la aceste spirite, până şi orgasmul. Lucru însă şi mai grav, o atare alienare a simţurilor, în loc să afecteze doar câţiva indivizi izolaţi, a devenit deficienţa şi blestemul unei clase întregi, ajunsă la capătul puterilor şi devenită găunoasă prin practicarea constantă a ironiei. Cine aspiră să se instaleze într-o realitate sau să opteze pentru un crez şi nu izbuteşte, îşi face o vocaţie din a-i ridiculiza pe cei care ajung la aceasta în chip firesc. Ironia vine dintr-un jind după candoare, frustrat, nesatisfăcut, şi care, de atâtea eşecuri, se acreşte şi se înveninează. Ea se extinde inexorabil asupra întregului univers; şi dacă se înverşunează cu deosebire împotriva religiei şi vrea s-o stârpească de la rădăcină, este pentru că, în taină, simte amărăciunea de a nu putea crede. Şi mai dăunătoare este bătaia de joc muşcătoare, furibundă, degenerată în sistem şi mergând până la marginea distrugerii de sine. În 1726, Doamna du Deffand a însoţit-o pe marchiza de Prie în exilul ei din Normandia, ca să-i ţină companie. În Istoria Regenţei, Lemontey povesteşte că „cele două prietene îşi trimiteau una alteia, dimineaţă de dimineaţă, cuplete satirice pe care le compuneau fiecare pe seama celeilalte”. Într-o societate în care clevetirea răutăcioasă era de rigoare şi unde oamenii nu dormeau de spaima singurătăţii („Nu era nimic pe care să nu-l fi preferat tristeţii de a merge la culcare”, spunea Duclos despre una dintre femeile la modă), singurul lucru sfânt erau conversaţia, vorbele muşcătoare, înţepăturile cu aer de glumă galantă şi cu intenţie ucigaşă. Nimeni nu era cruţat, Montesquieu avea dreptate când semnala, ca pe o caracteristică a epocii, „declinul admiraţiei”. Totul se leagă: acolo unde nu există naivitate, nici cucernicie, nu este de găsit nici capacitatea de a admira, de a considera fiinţele în ele însele, în realitatea lor originară şi unică, în afara accidentelor vremelnice; euforică, stimulantă, admiraţia, îngenuncherea intelectuală care nu implică nici umilire, nici vreun sentiment de neputinţă, este prerogativa, certitudinea şi mântuirea sufletelor pure, adică tocmai a acelor suflete care nu bântuie saloanele.

Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona. Aşa suntem cu toţii: ne scoatem din cauză când e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osânde? Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul. Singurătatea nu te-nvaţă că eşti singur, ci singurul. Dumnezeu are tot interesul să-şi vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărâmă pe toate, căci gândurile i le-au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de nelinişte metafizică, şi el îi tulbură somnul. Gândul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morţii. El nu îmblânzeşte deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea când îşi căuta pulsul prin teroarea nimicului         Se spune că Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul. Diogene, dacă se năştea după Cristos, ar fi fost un sfânt. — Admiraţia pentru cinici şi două mii de ani de creştinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios... Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate... Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere — doliul acestei lumi. Tot ce nu-i uitare ne uzează substanţa; remuşcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea ameninţătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îţi umple clipele cu senzaţii de plumb topit în sânge. Oamenii simpli simt remuşcări în urma unui act oarecare; ei ştiu de ce le au, fiindcă motivele le sunt sub ochi. În zadar le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea înţelege tăria unui chin inutil. Remuşcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o nelinişte etică pe marginea vieţii. N-ai nici o vină pe care s-o regreţi, şi totuşi simţi remuşcări. Nu-ţi aduci aminte de nimic, dar te năpădeşte un infinit dureros al trecutului. N-ai făcut nici o faptă rea, dar te simţi responsabil de răul universului. Senzaţii de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice şi-n teroarea imediată a soluţiilor. Cu cât eşti mai puţin indiferent în faţa răului, cu atât eşti mai aproape de remuşcarea esenţială. Aceasta-i uneori tulbure şi echivocă: atunci porţi povara absenţei Binelui. Violetul e culoarea remuşcării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate şi melancolie, cu triumful ultimei.) Remuşcarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeţi.) Un regret ridicat la rangul de suferinţă. Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul. Apariţia moralei este identică întâiului freamăt de remuşcare. Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă şi zadarnică a sufletului. — Numai marea — şi fumul de ţigară — ne dau imaginea ei. Păcatul este expresia religioasă a remuşcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară. Te căieşti de ceva ce s-a întâmplat sub tine...  Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracţia răului sau a vulgarităţii a învins reflecţia etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie şi vulgaritate din orice remuşcare. În nimic nu simţi mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu-i decât interpretarea morală a acestei ireversibilităţi. Răul ne dezvăluie substanţa demonică a timpului; binele, potenţialul de veşnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu ştie diferenţia raţional unul de celălalt. Dar simţim cu toţii căldura dureroasă a răului şi răceala extatică a binelui. Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adânc: nevinovăţie şi cunoaştere. Ceea ce deosebeşte remuşcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioşare, un patetic al incurabilului. Sunt atâţi oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! în aceasta, moartea îşi creează din viaţă o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu-i decât instrumentul unui funebru narcisism. Atât animalele, cât şi plantele sunt triste, dar ele n-au descoperit tristeţea ca un procedeu de cunoaştere. Numai în măsura în care omul îl foloseşte încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c-am acordat prietenia la plante, animale şi la câte minerale! — dar nici unui om. Lumea nu-i decât un Nicăieri universal. De aceea, n-ai unde să te duci niciodată... Toate momentele acelea când viaţa tace, ca să-ţi auzi singurătatea...  În Paris, ca şi într-un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte într-un colţ al conştiinţei şi rămâi cu tine însuţi, cu umbrele şi luminile tale. Sufletul s-a izolat şi în zvârcoliri nedefinite se ridică la suprafaţa ta, ca un cadavru pescuit în adâncimi. Şi atunci îţi dai seama că mai există şi alt sens al pierderii sufletului decât cel biblic. Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri. Nu poţi pricepe ce înseamnă „meditaţia“ dacă nu eşti obişnuit să asculţi tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunţare. Toate iniţierile religioase sunt cufundări în adâncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m-a apucat frica de tăcere. Muţenia cosmică îţi spune atâtea lucruri, că laşitatea te împinge în braţele acestei lumi. Religia-i o revelaţie atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecţiei de nihilism ce ne-o inspiră şoaptele ei, filtrate de teama şi prudenţa noastră...  Astfel se aşază tăcerea la antipodul vieţii. De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atâtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea... Suso ne spune, în autobiografia sa, că şi-a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sângele n-a curs în zadar, căci după o vreme descoperă o lumină în acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi-aş scrie în dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Şi surpriza lui Suso s-ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui...  În felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei. Sunt poieni în care îngerii îşi fac vilegiatura. În ele aş semăna flori din marginea deşerturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol. Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec şi o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristeţe fără motiv, o remuşcare fără cauză, o ură fără obiect... Sentimente pure — care îşi au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viaţa şi nici gândirea nu mai au — în felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existenţa se defineşte ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atât mai esenţial, cu cât răpeşti „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au dată, iar viaţa în ea însăşi e mai puţin localizabilă decât neantul. În dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infecţiile temporale şi să ne servească de prototip al neîncetatei suspendări. Căci aceasta nu-i, în fond, decât deparazitarea conştiinţei de timp. De câte ori mă gândesc la om, mila îmi îneacă gândurile. Şi astfel nu-i pot da de urmă în nici un chip. O frântură în natură te obligă la meditaţii frânte. Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pământ. Numai căile diferă, deşi toţi sunt pe cale să nu mai fie oameni. — Aşa se explică de ce o voluptate a imanenţei îi condamnă în mod egal. Timiditatea este un dispreţ instinctiv al vieţii; cinismul, unul raţional. Înduioşarea? Un amurg delicat al lucidităţii, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii. În orice timiditate se află o nuanţă religioasă. Teama că nu suntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui...  Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire şi o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni — decantarea forţei în dispreţ — pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esenţial în lume. Un instinct sigur şi o credinţă hotărâtă îţi dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea-i modul de a-ţi învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decât forma pe care o ia lipsa de regrete. De câte ori nu mai ai iluzii, este ca şi cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a vieţii. — Mister mai înduioşător ca în dragostea de viaţă nu există; ea singură calcă peste toate evidenţele. Trebuie să nu mai aparţii deloc lumii ca viaţa să-ţi pară un absolut. O perspectivă din cer aşa o proiectează. Unde apare paradoxul moare sistemul şi triumfă viaţa. Prin el îşi salvează onoarea raţiunea în faţa iraţionalului. Ce e tulbure în viaţă nu poate fi exprimat decât în blestem sau imn. Cine nu le poate mânui mai are la îndemână o singură scăpare: paradoxul — surâs formal al iraţionalului. Ce-i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului-simţ o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile şi conflictele ce frământă subteran viaţa? De câte ori umbrele ei neliniştite se mărturisesc raţiunii, aceasta le îmbracă şoaptele în eleganţa paradoxului, spre a le masca originea. Însuşi cel de salon, este el altceva decât expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea? Paradoxul nu-i o soluţie; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepţi ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea raţiunii nu mi-l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieţii şi să-şi desfiinţeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, raţiunea se anulează pe ea însăşi; şi-a deschis graniţele şi nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvâcnesc. Teologii sunt paraziţi ai paradoxului. Fără întrebuinţarea lui inconştientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decât practica lui conştientă. Tot ce nu încape în raţiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avântul rodnic al gândirii paradoxale, care a introdus conţinut în forme şi a dat curs oficial absurdităţii. Paradoxul împrumută vieţii farmecul unei absurdităţi expresive. Îi întoarce ceea ce ea i-a atribuit dintru început. Dac-aş fi Moise, aş scoate cu toiagul regrete din stânci. Oricum — este şi acesta un mod de-a stinge setea muritorilor... Ceea ce-i religios nu-i chestiune de conţinut, ci de intensitate. Dumnezeu se determină ca un moment al frigurilor noastre, aşa încât lumea în care vieţuim devine un obiectiv atât de rar al sensibilităţii religioase prin faptul că n-o putem gândi decât în clipele neutre. Fără „călduri“ nu depăşim câmpul percepţiei, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai când nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare. Intensificarea nu importă cărei senzaţii este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decât un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilă în măsura în care nu mai suntem natură. Un om lucid îşi măsoară „căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, veşnic pe urmele lui, abandonându-se echivoc născocirilor tristeţii sale. În luciditate, cunoaşterea este un omagiu fiziologiei. Cu cât ştim mai mult despre noi, cu atât îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atâta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi. Sursa isteriei sfinte în mânăstiri nu poate fi decât ascultarea tăcerii, contemplarea spectacolului de linişte al singurătăţii. — Dar palpitaţia lăuntrică a Timpului, pierderea conştiinţei în ondulaţia valurilor temporale? Sursa isteriei laice... Timpul este un surogat metafizic al mării. Nu te gândeşti la el decât spre a învinge nostalgia ei. Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei. Distanţa teoretică de viaţă şi slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la soluţia şovăitoare a treptelor irealităţii, la un pro-contra firii. Situaţia paradoxală exprimă o indeterminaţie esenţială a fiinţei. Lucrurile nu s-au aşezat. Atât ca situaţie reală, cât şi ca formă teoretică — paradoxul izvorăşte din condiţia nedesăvârşirii. Unul singur, şi ar arunca raiul în aer. Contingenţa — oazele de arbitrar în deşertul Necesităţii — nu e sesizabilă de formele raţiunii decât prin intervenţia de mobilitate pe care-o introduce neastâmpărul paradoxului. Ce-i el dacă nu o irupţie demoniacă în raţiune, o transfuzie de sânge în Logică şi o suferinţă a formelor? Semnul hotărâtor că misticii n-au rezolvat nimic, dar au înţeles totul? Avalanşa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se uşura de teama neînţelesului. Mistica este suprema expresie a gândirii paradoxale. Înşişi sfinţii au folosit acest instrument al indeterminaţiei spre a „preciza“ indescifrabilul divin. Senzaţii eterice ale Timpului în care vidul îşi surâde lui însuşi. Melancolia — nimb vaporos al Temporalităţii. Existenţa demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Acţiunea — moarte a spiritului — emană dintr-un principiu satanic, încât luptăm în măsura în care avem ceva de ispăşit. Mai mult decât orice, activitatea politică e o ispăşire inconştientă. Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îţi dai seama în fiece clipă de mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. Nu mai trăieşti în timp, ci cu el, paralel lui. Fiind una cu viaţa, eşti timp. Trăindu-l, mori împreună cu el, fără îndoieli şi fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe când starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cât percepi mai bine timpul, cu atât eşti mai înaintat într-o dizarmonie organică. În mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumează şi se topeşte în el. Regretul — expresie a acuităţii temporale, a dezintegrării din prezent — izolează trecutul ca actualitate, îl vitalizează printr-o adevărată optică regresivă. Căci în regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil convertit în virtualitate. Când ştii neîncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se înjghebează în jurul acestei conştiinţe încearcă să-l salveze pe toate laturile. Profeţia este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputând fi în prezent, transformăm trecutul şi viitorul în prezenţe, încât nulitatea actuală a timpului ne uşurează accesul infinităţii lui. A fi bolnav înseamnă a trăi într-un prezent conştient, într-un prezent sie însuşi translucid, căci teama de trecut şi de viitor, de ce s-a întâmplat şi de ce se va întâmpla, dilată clipa pe măsura imensităţii temporale. Un bolnav care-ar putea trăi naiv n-ar fi propriu-zis bolnav, căci poţi fi atins de cancer, dacă n-ai teroarea deznodământului (acest viitor care fuge înspre noi, nu spre care alergăm), eşti sănătos. Nu există boli, ci numai conştiinţa lor însoţită totdeauna de hipertrofia simţului temporal. Uneori nu ni se întâmplă să pipăim timpul, să-l pierdem printre degete, în excese de intensitate care-l proiectează în conture materiale? Sau alteori să-l simţim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcuş? sunt inimi mai ostenite ca el şi care totuşi nu i-ar refuza azilul... Răul, părăsind indiferenţa originară, şi-a luat Timpul ca pseudonim. Oamenii au construit paradisul filtrând eternitatea, din „esenţă“ de veşnicie. Acelaşi procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilă suferinţa. Căci, într-adevăr, ce este ea dacă nu „esenţă“ de timp? După miezul nopţii, gândeşti ca şi cum n-ai mai fi în viaţă sau — în cel mai bun caz — ca şi cum n-ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veşniciei sau a vidului. Te crezi trist şi nu ştii că acestea respiră prin tine. Eşti victima unui complot al forţelor obscure, căci dintr-un individ nu se poate naşte o tristeţe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece îşi are sursa în afară de noi. Atât plăcerea, cât şi suferinţa. Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atâta plinătate. Aşa se întâmplă cu tristeţea şi cu toate. Eşti singur, dar cu toată singurătatea. Când totul se mineralizează, nostalgia însăşi devine geometrie, stâncile par fluide faţă de împietrirea vagului sufletesc şi nuanţele sunt mai prăpăstioase decât munţii. Atunci nu-ţi mai trebuie decât tremurul şi privirea câinilor călcaţi, şi-un ceas hodorogit din alte secole — pernă a unei frunţi înnebunite. De câte ori mă primblu prin ceaţă, mă dezvăluiesc mai uşor mie însumi. Soarele te înstrăinează, căci descoperindu-ţi lumea, te leagă înşelăciunilor ei. Dar ceaţa este culoarea amărăciunii. Accesele de milă sunt precedate de o stare de slăbire generală, în care umbli cu teama de a nu cădea în toate obiectele, de a nu te topi în ele. Mila este forma patologică a cunoaşterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi aşezată în rândul bolilor, ea fiind un leşin...  vertical. Cazi în direcţia propriei singurătăţi. Nopţile albe — singurele negre — te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund...  Scufundarea muzicală şi nedefinită spre rădăcinile temporalităţii rămâne o voluptate neîmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului decât sărind din el. Saltul acesta ni-l face însă exterior; îi percepem marginile, dar nu în experienţa lui. Suspendarea îl transformă în irealitate şi-i răpeşte sugestia de infinit — decor al nopţilor albe. Somnul n-are alt rost decât uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el. În biserici mă gândesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n-ar fi credincioşii, ci numai neliniştea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbeşte orga. Mediocritatea filozofiei se explică prin faptul că nu se poate cugeta decât la o temperatură scăzută. Când eşti stăpân pe febră, orânduieşti gândurile ca păpuşile; tragi ideile de aţă şi publicul nu se refuză iluziei. Dar când orice privire spre tine însuţi e un incendiu sau un naufragiu, când peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluând la orizontul mărilor — atunci dai drumul gândurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior. Dacă aş şti c-am fost trist o singură dată din cauza oamenilor, de ruşine aş depune armele. Ei pot fi uneori iubiţi sau urâţi şi totdeauna compătimiţi, dar atenţia unei întristări e o concesie degradantă. Clipele de generozitate divină, în care i-am îmbrăţişa pe toţi, sunt inspiraţii rare, adevărate „graţii“. Iubirea de oameni este boală tonică şi în acelaşi timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat până acum şi desigur nu va exista niciodată. Cunoaşterea nu merge în sensul umanităţii. — sunt însă pauze ale lucidităţii, recreaţii ale cunoaşterii, crize ale ochiului necruţător, care îl pun în situaţia stranie a iubirii. Atunci ar dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege curelele încălţămintei negustorilor ca şi cerşetorilor, să se târâie prin toate rănile şi însângerările, să atârne de privirea criminalului aripi de porumb — să fie ultimul om din dragoste! Cunoaşterea de oameni şi dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispăşire. — Oamenii pe care i-a anulat cunoaşterea mor în tine; victimele dispreţului tău putrezesc în inima ta. Şi întreg acest cimitir care prinde viaţă în delirul de dragoste, în spasmele ispăşirii tale! Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renunţarea, munţii şi orga — în moduri diferite şi totuşi în acelaşi fel — sunt încoronarea unui sfârşit, care deşi se consumă în timp, destrucţia lui este totuşi dincolo de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternităţii. Ceea ce-i sublim în exemplul lui Isus derivă din rătăcirea prin timp a veşniciei, din nemăsurata ei degradare. Tot ce e însă scop în existenţa Mântuitorului atenuează ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Dacă s-a coborât de bunăvoie ca să ne salveze, atunci el ne poate interesa numai în măsura în care gustăm estetic un gest etic. Dimpotrivă, dacă trecerea lui printre noi este numai o greşeală a veşniciei, o ispitire inconştientă de moarte a perfecţiunii, o ispăşire în timp a absolutului, atunci proporţiile enorme ale acestei inutilităţi nu se înalţă sub semnul sublimului? — Estetica să mai salveze crucea, ca simbol al veşniciei. Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi c-ai fost filozof — şi nu mai eşti. A suferi înseamnă a medita o senzaţie de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditaţii. Suferinţa-i ruina unui concept; o avalanşă de senzaţii, care intimidează orice formă. Totul în filozofie este de rangul al doilea, al treilea...  Nimic direct. Un sistem se construieşte din derivări, el însuşi fiind derivatul prin excelenţă. Iar filozoful nu-i mai mult de un geniu indirect. Nu putem fi atât de generoşi cu noi înşine, încât să nu ne zgârcim în libertatea ce ne-o acordăm. De nu ne-am pune piedică, de câte ori fiece clipă n-ar fi altceva decât o supravieţuire! Nu se întâmplă de multe ori să rămânem noi înşine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei individualizări trecute, o zdreanţă a propriei individuaţii...  Ca şi cum am fi un obiect ce-şi caută un nume într-o natură fără identitate. — Omul e făcut — ca toate vietăţile — pe măsura unor anumite senzaţii. Or, se întâmplă ca ele să nu-şi mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate într-o furie elementară, roind în jurul unei epave — din plenitudine — care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e conştiinţa? Este atâta crimă şi poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demenţă. Oricâtă amărăciune ar fi în noi, ea nu-i atât de mare încât să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliştilor francezi este balsamică în orele târzii. Ei au ştiut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; rar de tot ce e singurătatea în lume. Până şi Pascal n-a putut învinge condiţia lui de om retras din societate. O suferinţă ceva mai redusă, şi-am fi înregistrat doar o mare inteligenţă. — între francezi şi Dumnezeu s-a interpus totdeauna salonul. Două lucruri m-au umplut neîncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă şi un ceas care umblă. Cu cât oamenii te interesează mai puţin, cu atât devii mai timid în faţa lor, iar când ajungi să-i dispreţuieşti, începi să te bâlbâi. — Natura nu-ţi iartă nici un pas peste inconştienţa ei şi-ţi urmăreşte toate cărările orgoliului, împânzindu-le de regrete. Cum s-ar explica altcum că oricărui triumf peste condiţia de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare? Timiditatea împrumută fiinţei umane ceva din discreţia intimă a plantelor, iar unui spirit agitat de el însuşi o melancolie resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale. sunt gelos pe un crin numai când nu-s timid. Dacă suferinţa n-ar fi un instrument de cunoaştere, sinuciderea ar fi obligatorie. Şi viaţa însăşi — cu inutilităţile ei sfâşietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne târâie în erori pentru a ne spânzura din când în când de câte un adevăr, cine ar putea-o suporta, de n-ar fi un spectacol de cunoaştere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mângâiem prin intensităţi de lipsa unui adevăr final. Orice eroare este un fost adevăr. Nu există însă una iniţială, deoarece între adevăr şi eroare distanţa e marcată doar de pulsaţie, de animaţia lăuntrică, de ritmul secret. Astfel, eroarea-i un adevăr care nu mai are suflet, un adevăr uzat şi care aşteaptă să fie vitalizat. Adevărurile mor psihologic, nu formal; ele îşi menţin valabilitatea, continuând nonviaţa formelor, deşi pot să nu mai fie valabile pentru nimeni. Tot ce-i viaţă în ele se petrece în timp; eternitatea formală le aşază într-un vid categorial. Pentru un om, cam cât „ţine“ un adevăr? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cerşetorii nu le schimbă niciodată. Întru cât eşti însă în rând cu viaţa, trebuie să te primeneşti încontinuu, căci plinătatea unei existenţe se măsoară după suma de erori înmagazinate, după cantitatea de ex-adevăruri. Nimic din ceea ce ştim nu rămâne neispăşit. Orice paradox, curaj de gând sau indiscreţie a spiritului le plătim scump mai curând sau mai târziu. Este de un farmec straniu această pedeapsă care urmează oricărui progres al cunoaşterii. Ai sfâşiat un văl ce acoperea inconştienţa naturii? îl vei ispăşi într-o tristeţe a cărei sursă n-o vei bănui. Şi-a scăpat un gând plin de răsturnări şi ameninţător? sunt nopţi ce nu pot fi umplute decât de evoluţiile căinţei. Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le-ai primit?! Indirect, prin consecinţe, cunoaşterea-i un act religios. Ispăşim cu voluptate spiritul şi cu toată abandonarea în inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoaştere este imposibilă, deoarece o cere organismul, incapabil de-a se obişnui cu doze mici, — să facem şi din actul reflex o reflexie. În felul acesta, setea infinită a spiritului îşi află o ispăşire echivalentă. Cultul frumuseţii seamănă unei laşităţi delicate, unei dezertări subtile. N-o iubeşti oare fiindcă te scuteşte de-a trăi? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensăm de viaţă cu un zâmbet de bucurie dureroasă şi de superioritate visătoare. Din centrul frumuseţii, totul este în urma noastră şi nu putem privi spre viaţă decât întorcându-ne. Orice emoţie dezinteresată, neasociată imediatului existenţei, încetineşte mersul inimii. Într-adevăr, organul timpului, care-i inima, ce-ar mai putea marca în amintirea veşniciei care e frumuseţea?! Ceea ce nu aparţine timpului ne reţine respiraţia. Umbrele eternităţii, ce se apleacă de câte ori singurătatea este inspirată de un spectacol de frumuseţe, ne taie suflarea. Ca şi cum am pângări nemărmurirea prin aburii respiraţiei noastre! Când toate lucrurile ce le-aş atinge ar deveni triste, când o privire furişată spre cer i-ar împrumuta culoarea mâhnirilor, când n-ar exista ochi uscaţi în preajma mea şi aş evolua pe bulevarde ca prin mărăcini, că urmele paşilor mei le-ar sorbi soarele spre a se îmbăta de durere, atunci aş avea dreptul şi mândria să afirm viaţa. Orice aprobare ar avea de partea ei mărturia infinitului de suferinţă şi orice bucurie sprijinul amărăciunilor. E urât şi vulgar a scoate o afirmaţie întăritoare din ce nu e plenitudine de rău, durere şi mâhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din înălţimi şi ameţeli. Tot aşa o pasiune ce nu-şi extrage tăria din umbrele vieţii. În scuipat, în gunoi, în tina anonimă a uliţelor zace un izvor mai curat şi nesfârşit mai rodnic decât în împărtăşirea blândă şi raţională din viaţă. Avem destule vine prin care să urce adevărurile, destule vine în care plouă, ninge, bate vântul, apun şi răsar sori. Şi-n sângele nostru nu cad stele spre a-şi recăpăta sclipirea? Nu-i loc sub soare ca să mă reţină şi nici umbră să mă adăpostească, fiindcă spaţiul devine vaporos în avântul rătăcitor şi-n fuga nesăţioasă. Ca să rămâi undeva, ca să-ţi ai „locul“ tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spaţiului, negârbovit de amărăciuni. Când te găseşti într-un loc, nu faci decât să te gândeşti la altul, încât nostalgia se conturează organic într-o funcţie vegetativă. Dorinţa de altceva, din simbol spiritual, devine natură. Expresie a avidităţii de spaţiu, nostalgia sfârşeşte prin a-l anula. Cine suferă numai de pasiunea Absolutului n-are nevoie de această lunecare orizontală pe întinderi. Existenţa staţionară a călugărilor îşi are sursa în canalizarea verticală, spre cer, a acestor doruri vagi după veşnic alte locuri şi alte depărtări. O emoţie religioasă n-aşteaptă consolare de la spaţiu; mai mult, ea nu-i intensă decât în măsura în care îl asimilează unui cadru de căderi. Când nu-i loc în care să nu fi suferit, ce alt motiv poţi invoca în sprijinul rătăcirii? Şi ce o să te lege de spaţiu, când albastrul întunecat al nostalgiei te dezleagă de tine însuţi? Dacă omul n-ar fi ştiut introduce un delir voluptuos în singurătate — de mult s-ar fi aprins întunericul. Descompunerea cea mai oribilă, într-un cimitir necunoscut, este o icoană palidă pentru părăsirea în care te afli când, din aer sau de sub pământ, o voce neaşteptată îţi dezvăluie cât eşti de singur. Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o fiinţă. Şi năpăstuirea singurătăţii nu pleacă decât din sentimentul că eşti înconjurat de lucruri neînsufleţite, cărora n-ai ce să le spui. Nu din extravaganţă şi nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, în plină zi, să caute un om. Ştim noi prea bine că din singurătate... Când nu-ţi poţi aduna gândurile şi te supui, înfrânt, argintului lor viu — ca aburul se risipeşte lumea şi cu ea tu însuţi, că pari a asculta la marginile unei mări ce şi-a retras apele lectura propriilor memorii scrise într-o altă viaţă...  Încotro aleargă mintea, spre ce nicăieri îşi dizolvă graniţele? Se topesc gheţari în vine? Şi-n ce anotimp al sângelui şi-al spiritului te afli? Mai eşti tu însuţi? Nu-ţi zvâcnesc tâmplele de teama contrară? Eşti altul, eşti altul... ... Cu ochii pierduţi spre celălalt în melancolia neprihănită a parcurilor. Despre orice — şi-n primul rând despre singurătate — eşti obligat a gândi negativ şi pozitiv în acelaşi timp. Fără tristeţe ne-am da noi seama, în aceeaşi vreme, de trup şi de duh? Fiziologia şi cunoaşterea se întâlnesc în ambiguitatea ei constitutivă, încât nu eşti mai prezent ţie însuţi şi mai solidar cu tine ca-n clipele de tristeţe. Va fi aceasta — ca şi conştiinţa — un agent de înstrăinare de lume, un factor de exterioritate; cu cât ne îndepărtează însă de toate, cu atât coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristeţe fără accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces raţional, căci neutralitatea ei n-are adâncimea care asociază capriciile viscerelor vibraţiei spiritului. O fiinţă serioasă este un animal ce îndeplineşte condiţiile de om; opreşte-i o clipă mecanismul de gândire; nu va observa ce uşor a redevenit animalul de altădată. Răpeşte-i însă tristeţii reflexia; va rămâne destulă imbecilitate sumbră ca zoologia să nu te accepte. A lua lucrurile în serios înseamnă a le cântări fără a participa; a le lua în tragic — a te angaja în soarta lor. Între seriozitate şi tragedie (această tristeţe ca acţiune) este o mai mare deosebire decât între un funcţionar şi un erou. — Filozofii sunt bieţi agenţi ai Absolutului, plătiţi din contribuţiile mâhnirilor noastre. Din a lua lumea în serios şi-au făcut o profesie. Tristeţea — în forma ei elementară — este o genialitate a materiei. Inspiraţie primară fără gânduri. Trupul şi-a înfrânt condiţia şi tinde la o participare „superioară“ lui, iar în formele reflexive ale tristeţii procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arăta cât de organic ne aparţinem. Răpindu-ne firii şi redându-ne nouă, tristeţea-i o izolare substanţială a firii noastre, în deosebire de împrăştierea ontologică a fericirii. În „accesele“ de milă se manifestă o atracţie secretă pentru „proastele maniere“, pentru murdărie şi degradare. Orice monstruozitate este o perfecţiune faţă de lipsa „bunului-gust“ al milei, acest rău cu aparenţele reale ale blândeţii. În mormanul de pete şi de devieri ale naturii sau în rafinamentul vicios al minţii, nu veţi găsi o perversiune mai întunecoasă şi mai frământată ca mila. Nimic nu ne abate de la frumuseţe mai mult decât „accesele“ ei. Şi dac-ar fi numai frumuseţea! Dar virtuţile subterane ale acestui viciu ne întorc de la rosturile noastre esenţiale şi consideră depravare tot ce nu emană din gustul prăbuşirii, din mlaştini şi din putregai, întinderi ale milei şi pretexte ale voluptăţii ei infernale. Nici o patologie n-a studiat-o fiindcă este o boală practică, şi ştiinţa a fost totdeauna în serviciul primăriilor. Cine-ar adânci tulburările lăuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, — ar mai putea întinde mâna vreunui milostiv? Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup — să zdrenţuiască astfel viaţa gândind-o până la capăt. Nu-i revelator pentru ce e nedefinibil în insuficienţele vieţii că numai cioburile unei oglinzi sfărâmate pot să ne redea icoana ei caracteristică? După ce ţi-ai dat seama că oamenii nu-ţi pot oferi nimic şi continui totuşi a-i întâlni, este ca şi cum ai fi lichidat cu orice superstiţie, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la laşitate, a creat zâmbetul, anemic şi aerian la fecioare, concret şi imediat la femei pierdute, înduioşător la bătrâni şi irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedeşte mai mult că oamenii-s muritori ca zâmbetul, expresie a echivocului sfâşietor al vremelniciei. De câte ori zâmbim, nu este ca la o ultimă întâlnire, şi nu-i zâmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului şi a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viaţa într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinaţie, transportând nu oameni, ci despărţiri. Şi viaţa ce-i, dacă nu locul despărţirilor? De câte ori mă înduioşează un zâmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care aşteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire şi care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieţii, decât horcăitul clasic al sfârşitului. — Şi de câte ori îmi zâmbeşte cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfâşietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că şi eu sunt muritor!“ — Sau când ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zâmbetului îmi flutură pe lângă urechi avide de implacabil: „Priveşte-mă, este pentru ultima oară!“ ... Şi de aceea zâmbetul te opreşte de la singurătatea din urmă, şi oricât nu te-ar mai interesa colegii de respiraţie şi de putrefacţie, te-ntorci spre ei ca să le sorbi secretul, să te îneci în el şi ei să nu ştie, să nu ştie ce grei sunt de vremelnicie, ce mări poartă şi la câte naufragii nu ne invită frământarea inconştientă şi incurabilă a zâmbetului lor, la ce ispite de dispariţie te supun, deschizându-şi sufletul spre tine şi tu ridicând — cu freamăt şi îndurerare — lespedea surâsului! Germinaţia fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viaţa de câte ori cugetăm, încât un gânditor absolut ar fi un schelet ce şi-ar ascunde oasele în...  transparenţa gândurilor. Paloarea e culoarea ce-o ia gândirea pe faţa omenească. Destin nu există decât în acţiune, fiindcă numai în ea rişti totul, fără să ştii unde vei ajunge. Politica — în sensul de exasperare a ceea ce-i istoric în om — este spaţiul fatalităţii, abandonarea integrală forţelor constructive şi destructive ale devenirii. Şi în singurătate rişti totul, dar aici fiind în clar cu ce se va întâmpla, luciditatea atenuează iraţionalul soartei. Îţi anticipezi viaţa, îţi trăieşti destinul ca un inevitabil fără surprize, căci, într-adevăr, ce-i singurătatea dacă nu viziunea translucidă a fatalităţii, maximum de luminozitate în agitaţia oarbă a vieţii? Omul politic renunţă la conştiinţă; singuraticul, la acţiune. Unul trăieşte uitarea (şi asta e politica); celălalt o caută (şi asta-i singurătatea). O filozofie a conştiinţei nu poate sfârşi decât într-una a uitării. Un om care practică o viaţă întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii. Femeia ce priveşte spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, şi setea de impalpabil pe care ţi-o satisface funebrul şi parfumatul lor azur te împiedică să mai fii tu însuţi. Ochi ce nu zăresc nimic şi din faţa cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezenţei tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cândva tovarăşa noastră în Rai. Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atracţia transcendentului, o slăbiciune pentru aparenţele cerului egală insensibilităţii la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu — deşi îndeplineşte condiţiile iniţiale ale apropierii de el — o transformă într-o voluptate, care se satisface creşterii ei proprii şi slăbiciunilor ei repetate. Căci melancolia este un delir estetic, suficient sieşi, steril în mitologie. Nu vei găsi în ea nimic străin unui vis legănat, căci nu generează nici o imagine peste cursul etericei sale destrămări. Melancolia-i o virtute la femei şi un păcat la bărbaţi. Aşa se explică de ce aceştia au folosit-o spre cunoaştere... Există în unele surâsuri feminine o aprobare duioasă, care te îmbolnăveşte. Ele se încuibă şi se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitând un control subteran. Femeile — ca şi muzica — trebuie ocolite în receptivităţile tulburi care măresc până la leşin pretextele de înduioşare. Când vorbeşti despre teamă, despre teama însăşi, în faţa unei blonde spiritualizate de paloare şi care-şi apleacă ochii pentru a suplini prin gest mărturisirea, surâsul ei frânt şi amar ţi se rostogoleşte-n carne şi-şi prelungeşte prin ecouri chinul său imaterial. Surâsurile sunt o povară voluptuoasă pentru cel ce le împarte şi pentru cel ce le primeşte. O inimă atinsă de delicateţe greu poate supravieţui unui surâs duios. Tot aşa, sunt priviri după care nu te mai poţi hotărî pentru nimic. Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfâşietoare şi mai simbolică decât un cadavru. Tot aşa, un parfum neobişnuit ne face mai trişti decât un cimitir, precum o indigestie — mai gânditori decât un filozof. Şi mai mult decât catedralele, nu ne face mai religioşi mâna unui cerşetor ce ne arată drumul de urmat într-un oraş mare şi-n care ne-am pierdut? Începi a te nelinişti de Timp, cu mult înainte de a-i citi pe filozofi, privind atent, într-un moment de oboseală, faţa unui om bătrân. Brazdele adâncite de necazuri, de speranţe şi de năluciri se înnegresc şi se pierd parcă fără urmă într-un fond de întuneric, pe care „faţa“ îl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis îndurerat. În fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbătrânit durata. Nu atârnă timpul în ridurile bătrâneţii şi nu e fiecare cută un cadavru temporal? Faţa omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstraţie de zădărnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei? Înclină-ţi ochii spre un bătrân când n-ai Ecleziastul la îndemână, faţa lui — de care el poate fi perfect străin — te va învăţa mai mult ca înţelepţii. Căci sunt încreţituri care dezvelesc acţiunea Timpului mai nemilos decât un tratat de zădărnicie. Unde să găseşti cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, înaintarea lui destructivă, când peisajul deschis şi accesibil al bătrâneţii ţi se oferă la toate colţurile ca o lecţie decisivă şi o sentinţă fără apel? Neastâmpărul copiilor în braţele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n-a simţit în sărutul unui bătrân inutilitatea infinită a timpului? De oameni mă separă toţi oamenii. De-aş alerga ca un nebun în căutarea mea, cine-mi spune că nu-mi voi ieşi niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina... , căci de mi-aduc bine aminte, iubit-am altceva decât sonoritatea transparenţelor? Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă şi razele soarelui mai sfioase şi că devenirea îşi cere scuze, schilodindu-şi ritmul, — aceluia îi lipseşte baza cosmică a singurătăţii.