Cărți istorie

Un om cu întreite zale şi cu pieptul de aramă Şi decât Nepiun mai mare în măreţul lui trident Spintecă Oceanul falnic ce la luntrea lui se-nhamă Şi din fundurile lumii ne arunc-un continent! POETUL NAUM, 1892 Cu prilejul a 400 de ani de la descoperire PARTEA Intai În dimineaţa zilei de vineri din ajunul Paştilor anului 1481, clopotele Lisabonei umplură văzduhul limpede cu zvonul lor amestecat. Ecourile, răsfirânte de colinele dinspre Răsărit, se întorceau din nou. Asupra cetăţii, asupra râului Tago, cu ţărmurile lui. Acoperite de magazii şi căsuţe de piatră albă, asupra numeroaselor corăbii cu pânze ancorate în port, pieirzându-şi sunetul departe, pe întinderea albastră a Oceanului nesfârşit. — Au luat-o cam devreme cu slujba în vinerea asta a Paştilor… bombăni încruntat tânărul Gristof, aruncându-şi pe umeri mantaua lungă, în gluga căreia atârnau greu câteva bucoavne cu scoarţe de lemn şi încheietori de piele. Se opri în pragul micii locuinţe de la capătul de sus al uliţei, de unde începea costişea repede cu lunca-i de pini. Niţei încurcat zise fratelui mai mic, Bartolomeu, aplecat cu barba tăiată italieneşte asupra unui vas de aramă: — Nu ştiu când mă-ntorc, acasă. Sunt grăbit! Să nu m-aştepti nici cu cina… — Grăbit… Grăbit… bombăni Bartolomeu, aruncând o pirivire ascuţită pe urma fratelui mai mare. Cristof pornise repede la vale, cu mersul hurducat de bolovani, cu ceafa izbită de ceasloavele din glugă. Bartolomeu ferchezuit ca în fiecare dimineaţă, mână cu nuieluşa o capră neagră spre tăpşanul din vecinătatea luncii. „Numai de n-ar sări uluca în cimitir 1 îşi spuse. Să-mi mai aprind paie-n cap cu paznicul 1“ Dar abia intră iar în odăiţa strimtă, strâmtată şi mai mult de cele două paturi înghesuite cap la c-ap şi de măsufa pe care-şi desena Bartolomeu hărţile, că se opri, se lovi cu palma peste frunte şi zise tare: — A uitat să ia harta! A uitat-o L. Şi furios, se repezi afară în uliţă, să-şi strige uitucul de frate. Dar Cristof nu se mai zărea. II înghiţise întortocheata uliţă care şerpuia prin cetate până-n port. Bartolomeu desenase o hartă nouă pentru genovezul Geronimo del Puerto, neguţător de sclavi negri în Lisabona, bogătaşul umflat ca un burduf, care nu s-ar fi urcat pe o caravelă să-l tai. Cristof uitase harta la care fratele mai mic lucrase câteva zile! Cu del Puerto fraţii Columb căzuseră la înţelegere după o lungă tocmeală, căci era zgârcit: doi dubloni de aur, din care neguţătorul de sclavi reţinea din vechea datorie numai unul şi ar mai fi rămas fraţilor în casă încă unul, de cheltuială pe cel puţin cincisprezece zile. Şi Cristof – unde-i erau minţile? — pleacă şi lasă harta pe masă… Pleacă, grăbit! Ce va spune del Puerto? îngâmfat şi repezit cum e, s-ar putea să strice înţelegerea când va da în port peste Golumb fără hartă! Grăbit! Bartolomeu, oprit dinaintea mesei, cu capul plecat dintr-un vechi obicei, căci altfel înalt cum era ar îi dat cu ţeasta-n bagdadie, rămase cu ochii lui albaştri, mari, deschişi, asupra hărţii pe care o lucrase de data aceasta în trei culori, spre a încânta pe cumpărător şi a ispiti poate şi pe alţi neguţători din port, pe vreun navigator. Harta nu înfăţişa întreg pământul cunoscut atunci. O asemenea hartă n-ar fi interesat pe nimeni sau poate doar pe cosmograful curţii Behaim, de la care aflase că-şi construia singur un mapamond, un glob. Bartolomeu desenase numai pairtea de Apus a Mării Mediterane, Sudul Spaniei şi Portugaliei, foarte amănunţit coasta de Apus a Africii, până la Fluviul de Aur şi Senegalul – până unde putuseră ajunge odinioară caravelele Navigatorului, don Enric, straniul prinţ de la întâia jumătate a veacului. De-atât aveau nevoie navigatorii regeşti şi cei tocmiţi de neguţătorii din Lisabona, de atât şi nu mai mult. Spre apus, către insulele Madeira, Canare, Azore nu se îndrepta mai nimeni, nefiind încă prea rodnice, dar spre Miazăzi către Guineea şi Fluviul de Aur pluteau mai toate vasele! Căci de aci se întorceau – când se întorceau! — încărcate cu nisip de aur, cu piperul african, atât de necesar şi preţuit, atât de ieftin faţă de piperul indian, care abia se mai găsea. Ba se întorceau şi cu sclavi negri, vânaţi cu buldogi sau cumpăraţi de la regii africani pe lucruri de nimic: clopoţei, sticle colorate. „E jalnică îndeletnicirea de cartograf, nu mai încape îndoială” – gândi Bartolomeu încruntat. Era grea chiar şi aci la Lisabona, unde se întâlneau acum navigatori genovezi, veneţieni, francezi şi englezi. Numai pentru un dublon-doi de aur pe lună sau uneori numai pentru câţiva maravedas de argint — făcea oare să fi pămăsit Genova, unde fraţii Goiunib îşi lăsaseră familia şi mica lor ţesătorie? Dar cine ar fi putut prevedea că până şi Lisabona, de unde de o jumătate de veac purcedeau caraveleie spre bogăţiile Africii, în năzuinţa lor de a ajunge poate în Indiâle cu mirodenii şi nestemate, va avea curând soarta *Genovei, soarta Veneţiei, cărora turcii le tăiaseră drumurile de Miazănoapte, de Răsărit şi de Miazăzi, de unde veneau parfumurile, mătăsuriie, covoarele şi mai cu seamă mirodeniile? Tămâia ajunsese mai scumpă decât greutatea ei în aur, iar vinurile începură a fi îmbălsămate, cu buruieni tari, fără gust, europene. Nu trecuseră mai mult de douăzeci de ani de la moartea infantelui Enric,. Care, închis între zidurile de pe capul Sf. Vincenţiu, din Algarve, provincia de Miazăzi a Portugaliei, adunase în juru-i pe cosmografii din Baleare şi de aiurea, clădise nave noi, se îndatorase. Navigatorii lui, în cercetarea drumului către Indii, în pofida vechilor credinţe şi învăţături, trecuseră, iată înfricoşătorul cap Bojador, ocolindu-i stâncile, descoperiseră Guineea. Dar drumul deschis rămăsese de-atunci, de la moartea acelui dârz, şi neabătut infante, necercetat de vreun urmaş. Genova şi Veneţia se mulţumesc acum să-şi jefuiască una alteia caraveleie încărcate cu mărfuri, în loc. Să se unească spre a deschide măcar una din vechile căi răsăritene spre Indii. Comerţul lor se face acum mai mult cu ţările de Miazănoapte, iar mirodeniile atrt de gustoase ale Răsăritului trebuie -să le plătească în aur greu, la preţuri înzecite – adăugind pe deasupra şi grase, prea grase bacşişuri vameşilor musulmani de pe coasta Siriei, Mării Negre, de la Alexandria. De aceea navele se îndreaptă tot mai rar spire Răsăritul Mediteranei, de aceea hărţile cu acea parte a lumii nu mai au nicio căutare, de aceea Bartolomeu Cdlumb a fost ispitit să părăsească Genova, să-şi caute adăpost şi hrană în Portugalia, ţara navigatorilor-cutezători ai infantelui Enric. Bartolomeu, plin de aceste gânduri, clătină încet capul şi lăsă pumnul greu pe harta uitată. — Da, da… şopti el cu amărăciune. A fost un ceas nenorocos! Familia aşteaptă zadarnic acasă ajutorul nostru, al lui Cristof şi al meu… Şi azi, la bătrâneţe, ei trebuie sa mai bată postavul la războiul de lemn, să se ciorovăiască, duşi uneori la judecată de neguţători, pentru lină, vopseluri, bani neînapoiaţi la timp… Bartolomeu fu atât de copleşit, că nu băgă de seamă tăcerea care se lăsase deodată asupra întregului oraş – neobişnuita absenţă a zvonului de clopote în această Vineri a Patimilor. Ceas nenorocos! Da, da, plecarea din Genova se făcuse într-o zodie neprielnică… Cine ar fi putut prevedea că nu va duce nimeni mai departe străduinţele infantelui Enric? Regele Alfons e dornic de bunuri şi măriri mai apropiate. Se amestecă în treburile cam încurcate ale Castiliei învecinate, spre a şi-o însuşi. O căsătorie, neîmplinită totuşi cu urmaşa la tronul Castiliei, căreia în derâdere i se spunea Beltraneja, adică fiica nobilului Beltran şi nu a răposatului rege Enric, trebuia să-l facă moştenitorul drept al tronului Castiliei! Dar adevărata moştenitoare, aleasă a cortesurilor şi oraşelor, Isabela cea bălaie, unindu-se cu regele Aragonului prin căsătorie şi interese, izbuti să înfrângă uneltirile unora din nobili şi să alunge pe hulpavul rege portughez. Alfons amărât fugi în Franţa, unde crezu că va dobândi ajutor, de-aci, vru să plece în pelerinaj la Ierusalim, se răzgândi şi-şi reluă tronul. Gu un asemenea rege, în care sălăşlui a un asemenea suflet, cine în Portugalia să fi preluat moştenirea infantelui Enric?… Dar oricum! Oricum! Câteva. Car avele portugheze tot mai cercetau coastele continentului de la Miazăzi, Africa misterioasă. În gura fluviului Tago, în portul Lisabonei se întâlneau acum, ca la un punct de pornire, navigatori, neguţători, caravele, din toate părţile Europei. Poate că mai era o nădejde!… Poate că nu era totul pierdut! Iar Bartolomeu, cu răbdare şi credinţă, să nu înceteze de a desena hărţi, de a ţine legătura cu oamenii din Lisabona, în mâinile cărora se aflau poate firele viitorului, ale unui viitor de glorie şi belşug. Timpul trecea oricum – va trece şi acest timp neprielnic… Dar cum de a uitat Cristof harta acelui îngâmfat de Puerto? Grăbit! Grăbit! Totdeauna a fost Cristof prea grăbit!…

Andrei Platonov (1899-1951) este unul dintre scriitorii cărora o ideologie culturală agresiv-selectivă le-a lăsat în circulaţie numai o parte din operă, nu cea mai importantă, astfel că timp de câteva decenii posteritatea i-a receptat drept creatori „de pluton”, ocupând un loc de mijloc într-o ierarhie oficializată şi tocmai de aceea nesupusă revizuirilor periodice fireşti. Dintr-o contemporaneitate care 1-a calificat de câteva ori drept „canalie duşmănoasă”, „agent al chiaburimii”, cântăreţ al „proştilor şi smintiţilor”, silindu-1 să-şi ia nenumărate angajamente de revenire „pe linie”, Platonov a trecut după moarte pe lângă „dezgheţul” hruşciovist, rămânând în continuare autorul unei sume de texte, dar nu al unei opere închegate.           De-abia în ultimele două decenii au văzut lumina tiparului mai multe scrieri importante, dintre care se cuvin în primul rând amintite romanele şi nuvelele de mai mare sau mai mică întindere: Cevengur (1926-1930), Groapa de fundaţie (1929-1930), Ca să fie (1931), Marea din adâncuri (1934), Moscova cea fericită (1932-1936), adică nucleul operei, ceea ce era până de curând cunoscut alcătuind, de fapt, periferia acesteia, realizată la un nivel remarcabil, dar numai atât.           Nuvelele din volumul Moscova cea fericită introduc în literatură un nou tip de erou, posesor doar al unui rudiment de biografie şi reflexivitate, şi dau naştere unui nou tip de proză – o proză-neohagiografie, în măsura în care acceptăm că personajele sunt căutători ai adevărului, ai paradisului pierdut.           Pentru realizarea prezentei versiuni s-au folosit ediţiile: Gosudarstvennâi jitel', Izdatel'stvo Sovetski pisatei', Moskva, 1988, şi revista Novâi mir, nr. 9, 1991.           Martorul şi prorocul unui Rai prefăcut în Iad.           Iosif Vissarionovici Stalin, cititorul Leniniada şi Staliniada au reprezentat, poate, cel mai rezistent segment de cultură totalitară, care a avut de la bun început prevăzute în codul ei genetic canonizarea şi mitologizarea Tătucului, Conducătorului, Fuhrerului.           Cea dintâi a fost inaugurată de către Vladimir Maiakovski cu poemul său Vladimir Ilici Lenin (după care s-a rostogolit o avalanşă de ode dedicate marelui Lenin-conducător, clarvăzător şi nemuritor) şi de amintirile lui Gorki (urmate de numeroase memorii despre Lenin-omul, cel mai uman şi mai simplu). în biografia lui Stalin, verificată de însuşi eroul său, pasajul care definea reîncarnarea lui Lenin în noul lider al partidului: „Stalin este Lenin de astăzi” a fost modificat de însuşi „părintele popoarelor” astfel: „Stalin este continuatorul demn al lui Lenin sau, aşa cum se vorbeşte în rândurile partidului nostru, Stalin este Lenin de astăzi”. în consecinţă, Staliniada şi-a însuşit toate atributele lui Lenin deja codificate cultural, adăugându-le altele noi. Ca să simplific, voi face apel la o lucrare care scoate în evidenţă un întreg complex de componente normative ale imaginii lui Stalin: 1) Stalin – marele revoluţionar; 2) Stalin -Lenin de astăzi; 3) Stalin – marele om de stat, conducător şi învăţător; 4) Stalin – marele comandant de oşti; 5) Stalin – înţeleptul gospodar al ţării, părintele poporului său. De regulă, în fiecare caz concret (opere literare, pictură, sculptură, teatru, film), arta selecta una^ dintre aceste faţete care alcătuiau Portretul1.           Îmbălsămarea cadavrului lui Lenin şi expunerea lui în Mausoleu este, într-un fel, echivalentă simbolic cu mumificarea lui Stalin în artă, realizată în timpul vieţii „subiectului”, evident din voinţa acestuia. Cu alte cuvinte, asimptota Omul şi Istoria este o etapă depăşită, Stalin este însăşi personificarea Istoriei. Cea mai mare contribuţie a avut-o, desigur, cinematografia, prin impactul ei direct şi aproape total asupra receptării, dar şi celelalte arte şi-au atins limitele superioare în acest proces de mitologizare totală. Ceea ce nu se prea ştie la noi este că Stalin s-a implicat activ în procesul propriei mitologizări, implicarea lui având uneori consecinţe cruciale în destinele creatorilor. In cele ce urmează, mă voi referi la un singur exemplu, acela al lui Andrei Platonov.           Pe la sfârşitul anilor '70, cumpăram de la un anticariat cu 4 lei (preţul de librărie fusese de 8,75 lei) o carte2, pe a cărei copertă a patra era o prezentare laconică: „Numele prozatorului Andrei Platonov (1899-1951) este necunoscut cititorilor noştri, de altfel el n-a fost în genere prea răspândit în cercurile largi de cititori. Remarcat de Gorki, Platonov s-a afirmat cu multă strălucire ca nuvelist în anii de debut, apărând în contextul prozei sovietice din primele decenii ca un scriitor original, angajat să caute drumuri noi în literatură, ca o individualitate puternică atât în preocupările sale literare, cât şi în poziţiile estetice pe care le-a promovat”. Cred că în acelaşi an o prietenă mi-a dăruit altă carte3 a aceluiaşi autor – şi la aceste două volume s-au limitat un timp lecturile mele din Andrei           1. M. Cegodaeva, Orbirea, Sovetskaia kultura, 29 iunie 1989 (în limba rusă).           2. Andrei Platonov, Fro. Nuvele şi povestiri. în româneşte de Constantin Streia şi Tatiana Berindei, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968.           3. Andrei Platonov, Măreţia inimilor simple, Moscova, 1976 (în limba rusă).           Platonov, pe care aveam să-1 redescopăr mult mai târziu cu o operă mult mai întinsă şi mai valoroasă, în cadrul căreia ceea ce citisem eu nu era decât o periferie, ce-i drept strălucitoare, dar o periferie.           Aproape tot ce se spunea în prezentarea la prima apariţie editorială românească era inexact sau doar parţial exact. Aflat în permanent conflict cu mediul literar al vremii sale (deci şi cu Gorki, care „1-a remarcat”, dar pentru a-1 împiedica să publice), luat la „refec” de critică la sugestia personală a lui Stalin, Andrei Platonov a lăsat o fascinantă operă de sertar, din care, între copertele acestei cărţi, se adaugă patru scrieri importante, în măsură să „contextualizeze” şi să pună mai bine în valoare romanul care 1-a readus în atenţia cititorului român1.           Prefaţând romanul Cevengur, Ion lanoşi scrie, la noi, unul dintre primele studii cu adevărat în cunoştinţă de cauză, în care inserează o opinie curentă, dar neverificată de către cei care se ocupau de opera lui Platonov: „Un cuvânt infamant, unul singur, notat de Stalin pe marginea textului (nuvelei Ca să fie – n.n.) înteţeşte valul de atacuri nimicitoare la adresa scriitorului. Fadeev, care citise povestirea în manuscris şi o apreciase, o demască acum în articolul Despre o cronică chiaburească”2.           În textul lui Ion lanoşi se pomeneşte despre înte-ţirea atacurilor, deoarece acestea fuseseră declanşate ceva mai devreme, la apariţia povestirii Makar cel cuprins de îndoială (1929). în acest caz, s-ar putea să fi fost vorba despre un singur cuvânt, după cum rezultă din mărturiile a doi contemporani. Leopold Averbah, într-un articol zdrobitor, scrie, plin de mânie proletară: „Povestirea lui Platonov este reflectarea ideologică a elementelor burgheze care se împotrivesc. în ea există ambiguitate. Dar timpul nostru nu suferă           1. Andrei Platonov, Cevengur. Traducere de George Bălăiţă şi Janina lanoşi. Cu o prefaţă de Ion lanoşi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990.           2. Ion lanoşi, Călătorie cu inima deschisă, în Andrei Platonov, Cevengur, ed. cit., p. 14.           ambiguitatea„; Aleksandr Fadeev, în afara articolului amintit de Ion Ianoşi, spune într-o scrisoare: „Sunt căutat la RAPP [.], mă caută redacţiile mele (în revista Okteabr am lăsat recent să-mi scape la tipar povestirea ideologic ambiguă a lui A. Platonov, Makar cel cuprins de îndoială, pentru care, pe bună dreptate, Stalin m-a scuturat zdravăn – povestirea este anarhistă”1.           Imprecaţia lui Stalin va fi fost aceea de „ambiguitate”; un cuvânt aproape neutru, dacă, vorba lui Averbah, momentul istoric n-ar fi fost atât de intolerant cu ambiguităţile. însă în privinţa nuvelei Ca să fie, lucrurile stau cu totul altfel. în legătură cu ea, s-a făcut mare risipă de cuvinte şi de. cenzură.           În anul 2000, Vladimir Goncearov şi Vladimir Nehotin au publicat, într-un volum jubiliar, un set de texte cu titlul Andrei Platonov în documentele OGPU-NKVD-NKGB. 1930-1945. De aici, aflăm că, la 10 decembrie 1930, un redactor al OGHIZ (Editura Reunită de Stat) informează Departamentul secret al poliţiei politice în legătură cu manuscrisul nuvelei Ca să fie. Traduc câteva pasaje semnificative: „S-a discutat această scriere într-o şedinţă de lucru a colegiului de redacţie; a provocat opinii foarte tăioase. Totuşi, ţinând cont de acordul autorului cu orice modificare şi declaraţia că multe aspecte ale acestei nuvele le consideră şi el acum ca fiind greşite, s-a hotărât ca în cazul în care modificările se vor dovedi satisfăcătoare, manuscrisul să fie acceptat pentru tipar. S-a alcătuit o comisie [.] pentru a lucra cu Platonov. La început, prima discuţie a fost foarte dificilă, deoarece Platonov se simte în general jignit şi lezat. Spune: „nu-s împotriva educaţiei, dar la noi educaţia se face în aşa fel, încât se retează capete”. Peste o jumătate de oră, discuţia a devenit mai uşoară, s-au lămurit multe lucruri şi s-a stabilit ce trebuie modificat. Dar           1. Cf. V. A. Cealmaev, „Perfecţiunea „involuntară„ şi veşnică a lui Andrei Platonov”, în voi.: Andrei Platonov, Locuitorul statal, Moscova, 1988, pp. 22-23; RAPP -abreviere: Asociaţia Rusă a Scriitorilor Proletari.

PREFAŢĂ Nici un artist nu este artist tot timpul, pe întreg parcursul celor douăzeci şi patru de ore ale existenţei sale zilnice; tot ceea ce este esenţial, tot ceea ce este durabil în reuşitele sale, se înfăptuieşte în numai puţinele şi rarele momente de inspiraţie. La fel şi istoria, pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor; nici ea nu este în permanenţă creatoare. Şi în acest „tainic atelier al lui Dumnezeu“, cum o numeşte Goethe cu veneraţie, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Şi aici, ca pretutindeni în artă şi în viaţă, momentele sublime, de neuitat, sunt rare. De obicei, istoria nu face decât să adauge, ca o cronicară nepăsătoare şi perseverentă, verigă după verigă, la acel lanţ imens care străbate mileniile, înşiruind fapt după fapt, căci orice moment de încordare are nevoie de timp pentru pregătirea sa, fiecare eveniment adevărat trebuie să se poată desfăşura. Întotdeauna sunt necesari, în sânul unui popor, milioane de oameni, pentru ca să apară un geniu, întotdeauna trebuie să se scurgă milioane de ore nefolositoare ale timpului lumii, până ce se arată o oră cu adevărat istorică, o oră astrală a omenirii. Dacă în artă apare un geniu, el supravieţuieşte vremurilor; dacă apare o astfel de oră a lumii, atunci ea se dovedeşte hotărâtoare pentru decenii şi veacuri întregi. Aşa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, aşa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăţie de întâmplări. Ceea ce în vremi obişnuite se desfăşoară în voie, succesiv sau concomitent, se concentrează într-un singur moment, de care depinde şi care hotărăşte totul: un singur Da, un singur Nu, un Prea devreme sau un Prea târziu fac ceasul acesta ireversibil pentru o sută de generaţii şi decid asupra vieţii unui individ, a unui popor şi chiar a drumului pe care o apucă destinul omenirii întregi. Astfel de ore dramatice condensate, alese de soartă, în care o hotărâre ce va înfrunta timpul este comprimată într-o singură zi din calendar, o singură oră şi adesea doar într-o singură clipă, sunt rare în viaţa fiecărui om şi rare în decursul istoriei. Câteva asemenea ore astrale, din toate vremurile şi din toate locurile - le-am numit astfel deoarece, luminoase şi statornice ca aştrii, depăşesc în strălucire noaptea efemeră - încerc să le evoc aici. Nicăieri nu am încercat să schimb, prin vreo născocire proprie, nuanţele sau să accentuez cumva adevărurile sufleteşti ale întâmplărilor exterioare sau interioare. Căci în acele momente sublime când creează în mod desăvârşit, istoria nu are nevoie de o mână care să o ajute. Acolo unde cârmuieşte cu adevărat ca poetă, ca dramaturgă, nici un poet nu trebuie să încerce să o depăşească.   Stefan Zweig   EVADARE ÎN NEMURIRE Descoperirea Oceanului Pacific   25 septembrie 1513       Se echipează o corabie     La prima sa întoarcere din America, pe care o descoperise, în marşul său triumfal pe străzile înguste ale Barcelonei şi Sevillei, Columb arătase tot felul de lucruri de preţ şi curiozităţi, oameni cu pielea roşie, de o rasă necunoscută, animale nemaivăzute, papagali multicolori ţipând fără încetare, tapiri greoi, apoi plante şi fructe ciudate, aclimatizate mai târziu în Europa, ca porumbul indian, tutunul şi nuca de cocos. Toate acestea provoacă uimirea mulţimii entuziasmate, dar ceea ce tulbură cel mai mult pe rege şi pe regină, ca şi pe sfetnicii lor, sunt cele câteva lădiţe şi coşuleţe cu aur. Aurul pe care Columb l-a adus din Noua Indie nu e prea mult: câteva obiecte de podoabă, obţinute prin schimb sau prin jaf de la indigeni, câteva bare mici de aur şi câteva grămăjoare de grăunţe aurii - mai mult praf de aur decât aur - abia dacă din toată prada se pot face câteva sute de ducaţi. Dar genialul fantast Columb, care crede cu fanatism numai ceea ce vrea să creadă şi care, prin noul drum spre Indii, dovedise atât de temeinic că avusese dreptate, se laudă, cu toată sinceritatea, că ceea ce a adus e doar o primă şi măruntă dovadă din ceea ce se găseşte acolo. Dispune de informaţii demne de încredere că pe aceste noi insule sunt uriaşe mine de aur. Preţiosul metal se găseşte, în unele locuri, sub un strat subţire de pământ. Sunt suficiente câteva lovituri de cazma pentru a-l dezgropa. Mai departe, spre sud, există ţări, unde regii beau din cupe de aur, iar aurul valorează mai puţin decât plumbul în Spania. Regele, veşnic în lipsă de bani, ascultă cu încântare crescândă relatările despre acest nou Ofir, care îi aparţine. Deocamdată, Columb e prea puţin cunoscut în ce priveşte nesăbuita-i exaltare, pentru ca făgăduielile sale să trezească îndoieli. Se echipează în grabă o mare flotă, pentru cea de a doua călătorie; şi acum nu mai e nevoie nici de toboşari, nici de recrutori, pentru strângerea echipajelor. Vestea despre noul Ofir, unde aurul poate fi adunat cu mâinile goale, înnebuneşte întreaga Spanie. Cu sutele, cu miile se îmbulzesc cei ce vor să plece spre noul El Dorado, spre ţara aurului. Dar ce talaz tulbure al lăcomiei năvăleşte acum dinspre oraşe, sate, cătune! Spre Palos şi Cádiz nu se grăbesc să vină numai gentilomi onorabili, care vor să-şi aurească blazonul, nu numai aventurieri temerari sau soldaţi viteji, ci toate lepădăturile, toată drojdia Spaniei. Hoţi însemnaţi cu fierul roşu, tâlhari, borfaşi, care caută în ţara aurului afaceri mai mănoase, datornici care fug de creditorii lor, soţi care vor să scape de soţiile lor cicălitoare, tot soiul de desperados, oameni cu existenţele ratate sau căutaţi de poliţie, toţi se oferă pentru noua flotă. E o bandă pestriţă de naufragiaţi ai vieţii, hotărâţi să se îmbogăţească dintr-o singură lovitură şi în acest scop sunt dispuşi la orice mârşăvie, la orice crimă. Într-atâta i-au aprins pe toţi aceştia poveştile fanteziste ale lui Columb - cum că în ţările acelea trebuie doar să înfigi o sapă şi vezi strălucind bulgări de aur - încât cei înstăriţi îşi iau servitori şi catâri, ca să care cu ei cât mai mult din metalul preţios. Cei ce nu izbutesc să fie primiţi în expediţie caută cu orice preţ s-ajungă acolo pe o altă cale. Fără să aştepte o încuviinţare regală, aventurieri înrăiţi echipează corăbii pe propria lor cheltuială, numai să ajungă mai repede dincolo, să pună mâna pe cât mai mult aur. Dintr-o dată, Spania scapă de nenumărate elemente primejdioase, de toate scursorile societăţii. Guvernatorul insulei Española (mai târziu San Domingo sau Haiti) constată cu groază cum aceşti oaspeţi nechemaţi inundă insula care i-a fost încredinţată. An de an, vasele aduc noi încărcături de indivizi tot mai recalcitranţi. Dar tot atât de dezamăgiţi sunt şi noii-veniţi, căci aurul este aici departe de a se găsi pe toate drumurile, iar de la nefericiţii băştinaşi, asupra cărora se năpustesc ca nişte bestii lacome, nu se mai poate scoate nici un grăunte. Hoardele prădalnice, cărora li se scurg ochii după metalul galben, cutreieră locurile în lung şi în lat, spre spaima bieţilor indieni şi spre spaima guvernatorului. În zadar încearcă acesta să-i prefacă în colonişti, dându-le pământ şi vite din belşug, ba chiar şi vite umane - anume şaizeci până la şaptezeci de indigeni drept sclavi fiecăruia. Dar nici preacinstiţii hidalgos [1], nici foştii tâlhari nu au de gând să devină fermieri. N-au străbătut doar oceanul ca să cultive cereale şi să păzească vitele. În loc să se îngrijească de semănat şi recoltat, îi torturează pe sărmanii indieni - în câţiva ani au izbutit să extermine toată populaţia băştinaşă - sau zac prin taverne. În scurt timp, cei mai mulţi s-au înglodat până peste cap în datorii faţă de negustori şi cămătari, astfel încât, în afara pământurilor, trebuie să-şi vândă până şi hainele, pălăria, ba chiar şi ultima cămaşă. De aceea, toţi aceşti rataţi din Española primesc cu bucurie vestea că bachiller[2]-ul Martin Fernandez de Enciso, un om bine văzut de pe insulă, un jurist respectabil, echipează un vas - aceasta se întâmplă în anul 1510 - pentru a veni cu forţe noi în ajutorul coloniei sale de pe terra firma [3]. Doi faimoşi aventurieri, Alonzo de Ojeda şi Diego de Nicuesa, obţinuseră în anul 1509, de la regele Ferdinand, privilegiul de-a întemeia o colonie în apropierea istmului de Panama şi a coastei Venezuelei, pe care o denumiseră, în mod pripit, Castilia del Oro - Castilia de Aur; fascinat de numele acesta răsunător şi înşelat de palavre, Enciso, omul cunoscător în ale legilor, dar necunoscător în ale vieţii, îşi investise întreaga avere în această întreprindere. Dar din colonia nou-întemeiată de la San Sebastian, în golful Uraba, nu vine nici un fel de aur, ci numai strigăte disperate de ajutor. Jumătate din colonişti a pierit în luptele cu băştinaşii, iar cealaltă jumătate este în primejdie de a muri de foame. Pentru a salva banii investiţi, Enciso riscă şi ce-i mai rămăsese din avere, spre a echipa o expediţie de salvare. Îndată ce află vestea că Enciso are nevoie de soldaţi, toţi desperados, toţi vagabonzii din Española vor să folosească acest prilej pentru a o şterge de acolo. Doar, doar să scape de creditori şi de supravegherea severului guvernator! Dar creditorii sunt vigilenţi; ei îşi dau seama că principalii lor datornici vor să fugă şi că odată plecaţi nu-i vor mai revedea nicicând. Cer deci cu insistenţă guvernatorului ca nimeni să nu poată pleca fără o aprobare specială. Guvernatorul încuviinţează pe deplin cererea lor. Se hotărăşte că portul să fie supravegheat cu străşnicie. Vasul lui Enciso trebuie să rămână în afara acestuia, în larg. Bărcile autorităţilor patrulează neîncetat, pentru ca nici un nechemat să nu se strecoare pe punte. Cu o amărăciune neînchipuită, toţi acei desperados, care se tem mai puţin de moarte decât de închisoarea pentru datornici sau de muncă cinstită, văd cum vasul lui Enciso porneşte, fără ei, cu pânzele umflate, către aventură. Omul din ladă Cu pânzele umflate se îndreaptă vasul lui Enciso, din Española, spre coasta continentului american; curând contururile insulei se pierd în zare. Călătoria e liniştită, nimic deosebit nu se întâmpla la început, în afară cel mult de faptul că un câine de vânătoare de o forţă neobişnuită - este fiul faimosului copoi Becericco, el însuşi cunoscut sub numele de Leoncico - aleargă de colo până colo, neliniştit, pe punte şi adulmecă prin toate colţurile. Nimeni nu ştie cui îi aparţine acest animal puternic şi cum a ajuns pe bord. Până la urmă, se mai observă că animalul nu poate fi îndepărtat din faţa unei lăzi foarte mari cu provizii, care fusese urcată la bord în ultima zi. Dar iată, pe neaşteptate, lada se deschide singură şi din ea apare un bărbat, cam de vreo treizeci şi cinci de ani, bine echipat, cu sabie, coif şi pavăză, asemenea lui Santiago, sfântul protector al Castiliei. Este Vasco Nuñez de Balboa, care dă astfel o primă dovadă a curajului şi ingeniozităţii sale ieşite din comun. Născut la Jerez de los Caballeres, dintr-o familie nobilă, plecase ca simplu soldat, împreună cu Rodrigo de Bastides, spre Lumea Nouă şi, după multe pribegii, naufragiase în faţa Españolei. Zadarnic încercase guvernatorul să facă din Nuñez de Balboa un bun colonist. După numai câteva luni, părăseşte pământul ce-i fusese încredinţat şi ajunge într-o situaţie atât de falimentară, încât nu mai ştie cum să scape de creditori. Însă în timp ce datornicii ceilalţi stau pe ţărm şi privesc, cu pumnii strânşi, la bărcile de patrulare ale autorităţilor, care-i împiedică să se refugieze pe vasul lui Enciso, Nuñez de Balboa izbuteşte să ocolească cu îndrăzneală bariera lui Diego Columbus, strecurându-se într-o ladă goală de provizii. Aceasta e urcată la bord de complicii săi şi, în iureşul plecării, şiretlicul său temerar trece neobservat. Abia când vasul se află destul de departe ca să nu se mai pună problema întoarcerii din pricina lui, pasagerul clandestin se arată. Iată-l deci la bord. Enciso, bachiller-ul, este un om al legii şi ca toţi cei de o seamă cu el, are prea puţină înţelegere pentru romantism. Ca alcalde [4], ca şef al poliţiei în noua colonie, nu vrea să tolereze acolo paraziţi şi indivizi cu existenţe dubioase. Aşadar îi spune răspicat lui Nuñez de Balboa că nici nu se gândeşte să-l ia cu el şi că-l va debarca pe ţărmul primei insule pe lângă care vor trece - fie ea locuită sau nu. Dar lucrurile iau o altă întorsătură. În timp ce vasul se îndreaptă spre Castilia del Oro, întâlnesc o altă corabie - lucru neobişnuit pentru vremurile acelea, când doar câteva duzini de corăbii navigau pe acele mări necunoscute - încărcată cu oameni şi condusă de un bărbat al cărui nume va fi curând celebru în întreaga lume, Francisco Pizarro [5]. Ei vin din San Sebastian, colonia lui Enciso. La început se crede că sunt rebeli care şi-au părăsit fără vreo încuviinţare posturile. Dar, spre disperarea sa, Enciso află că San Sebastian nu mai există, că ei înşişi sunt ultimii supravieţuitori din fosta colonie; comandantul Ojeda s-a îmbarcat pe un vas şi a fugit. Ceilalţi nu dispuneau decât de două brigantine. Au trebuit să aştepte până ce n-au mai rămas vii decât şaptezeci de oameni, astfel încât să încapă în cele două ambarcaţiuni. Dintre acestea, una a naufragiat, iar cei treizeci şi patru de oameni ai lui Pizzaro sunt ultimii supravieţuitori ai Castiliei del Oro. Şi acum încotro? După ce ascultă relatările lui Pizarro, oamenii lui Enciso nu sunt deloc dornici să se expună climei de mlaştină a coloniei părăsite şi nici săgeţilor otrăvite ale băştinaşilor. Întoarcerea la Española li se pare singura soluţie. În aceste momente primejdioase, intervine pe neaşteptate Vasco Nuñez de Balboa. El cunoaşte bine, din prima sa călătorie, pe care a făcut-o cu Rodrigo de Bastidas, toată coasta Americii Centrale şi îşi aminteşte de un loc numit Darien, pe malul unui râu cu nisip aurifer, unde indigenii s-au arătat prietenoşi. Acolo şi nu în acel loc nenorocit, trebuie întemeiată noua colonie. Imediat, întregul echipaj se alătură lui Nuñez de Balboa. După propunerea lui, corabia se îndreaptă spre Darien, pe istmul de Panama; are loc mai întâi obişnuitul masacru în rândurile băştinaşilor şi deoarece printre lucrurile jefuite se găseşte şi aur, aceşti desperados hotărăsc să întemeieze aici noua colonie, căreia, cu pioasă recunoştinţă, îi dau numele Santa Maria de la Antigua del Darien.   Ascensiune primejdioasă   Curând nefericitul finanţator al coloniei, juristul Enciso, se va căi amar de-a nu fi aruncat la timp peste bord lada cu cel ce se ascundea în ea, Nuñez de Balboa. Peste numai câteva săptămâni, acest bărbat îndrăzneţ are în mâinile sale întreaga putere. Juristul Enciso, educat în respectul disciplinei şi al ordinii, încearcă, în calitatea sa de alcalde mayor şi în lipsa guvernatorului, să administreze colonia în numele coroanei spaniole. În coliba jalnică a unui indian, el elaborează o serie de ordonanţe, cu aceeaşi severitate şi conştiinciozitate ca şi când s-ar afla în propriul lui birou juridic din Sevilla. În acest ţinut încă sălbatic, neexplorat, el interzice soldaţilor să cumpere aur de la indigeni, considerând că e un privilegia al coroanei. Încearcă să impună bandei nedisciplinate ordinea şi legea. Dar, din instinct, aventurierii se alătură omului spadei şi se răzvrătesc împotriva omului care mânuie condeiul. Curând Balboa devine adevăratul stăpân al coloniei. Enciso trebuie să fugă pentru a-şi salva viaţa, iar când, în sfârşit, soseşte Nicuesa, unul dintre guvernatorii numiţi de rege pentru terra firma ca să restabilească ordinea în colonie, Balboa nici nu-l lasă să debarce. Nefericitul Nicuesa, alungat din locurile care-i fuseseră încredinţate, trebuie să plece şi se îneacă pe drumul întoarcerii. Nuñez de Balboa, omul din ladă, este acum stăpânul coloniei. Cu tot succesul reputat, Balboa nu prea se simte la largul său, căci faptele sale constituie un act de rebeliune deschisă faţă de rege. El nu poate să spere că va fi iertat, cu atât mai mult cu cât, din vina lui, guvernatorul trimis şi-a găsit moartea. Nuñez ştie că fugarul Enciso este în drum spre Spania, că îl acuză de rebeliune şi că, mai devreme sau mai târziu, va fi judecat pentru fapta sa. Dar, cu toate acestea, Spania este departe şi mai e multă vreme până ce un vas străbate de două ori oceanul. Balboa, tot atât de isteţ pe cât e de curajos, caută singură cale posibilă pentru a-şi prelungi cât mai mult exerciţiul puterii pe care a uzurpat-o. Ştie că-n vremea lui, succesul justifică orice fărădelege şi că furnizarea unei cantităţi mari de aur tezaurului regal potoleşte sau cel puţin amână orice acţiune penală; trebuie deci să găsească în primul rând aur, căci aurul înseamnă putere! Împreună cu Pizarro, supune şi pradă pe băştinaşii din apropiere şi în plin măcel are un succes decisiv. Unul dintre cazici [6], pe nume Careta, pe care-l atacase în chip perfid, încălcând cele mai elementare legi ale ospitalităţii, îi propune, fiind în primejdie de moarte, un târg. În loc să-şi facă din indieni duşmani, să încheie cu tribul său o alianţă, iar drept chezăşie a credinţei ce i-o poartă îi oferă pe fiica sa. Nuñez de Balboa îşi dă de îndată seama cât de util îi este să aibă un prieten puternic şi demn de încredere printre băştinaşi. Primeşte oferta lui Careta şi ceea ce este de mirare, o iubeşte şi rămâne credincios fetei indiene până în cel din urmă ceas al său. Împreună cu Careta, Balboa subjugă pe toţi indienii din împrejurimi. Dobândeşte astfel o asemenea autoritate printre ei, încât şi cel mai puternic şef de trib, pe nume Comagre, îl invită plin de respect la el. Această vizită la marele Comagre reprezintă momentul istoric decisiv din viaţa lui Vasco Nuñez de Balboa, care până acum nu fusese decât un desperado oarecare, un rebel înrăit împotriva coroanei, sortit condamnării la spânzurătoare sau la decapitare de către autorităţile din Castilia. Comagre îl primeşte într-o casă mare de piatră, a cărei bogăţie îl umple de uimire pe Vasco Nuñez. Cu acest prilej, gazda îi oferă, din proprie iniţiativă, oaspetelui, patru mii de uncii de aur. Apoi este însă rândul lui Comagre să fie uluit. Îndată ce aceşti fii ai soarelui, aceşti străini puternici ca zeii, primiţi cu atâta stimă, zăresc aurul, îşi pierd cu totul orice demnitate. Se năpustesc unii asupra altora ca dulăii scăpaţi din lanţ, săbiile ies din teacă, pumnii se strâng, încep să urle, se-nfurie la culme şi fiecare caută să smulgă cât mai mult aur. Cu uimire şi dispreţ asistă indianul la încăierare. Este veşnica mirare a fiilor naturii, din toate colţurile lumii, în faţa oamenilor civilizaţi, pentru care o mână de metal galben e mai de preţ decât toate cuceririle spirituale şi tehnice ale culturii lor. În cele din urmă, Comagre le vorbeşte, iar spaniolii ascultă, înfioraţi de aviditate, cuvintele care li se traduc. Ce curios, spune Comagre, ca voi să vă certaţi pentru astfel de nimicuri, din pricina unui metal atât de comun, expunându-vă viaţa atâtor neplăceri şi primejdii. Dincolo de aceşti munţi înalţi, se află o mare uriaşă şi toate fluviile care se varsă în ea poartă în ele aur. Acolo trăieşte un popor care călătoreşte, ca şi voi, în vase cu pânze şi cu vâsle, iar regii săi mănâncă şi beau din vase de aur. Acolo puteţi găsi cât veţi pofti din acest metal galben. Drumul este primejdios, pentru că şefii de triburi vor încerca să vă împiedice trecerea. Dar, oricum, este un drum care durează doar câteva zile. Cele auzite merg drept la inima lui Vasco Nuñez de Balboa. În sfârşit, au dat de urma legendarei ţări a aurului, la care visaseră ani de-a rândul. Predecesorii săi au căutat-o în toate locurile, la nord şi la sud şi acum ea se găseşte doar la câteva zile de drum - desigur dacă acest Comagre le-a spus adevărul. În acelaşi timp, se adevereşte şi existenţa celuilalt ocean, pe care l-au căutat în zadar Columb, Cabot[7], Cortereal[8], toţi marii, toţi celebrii navigatori; cu aceasta a fost de fapt aflat şi drumul în jurul pământului. Numele celui care va descoperi primul acest nou ocean, luându-l în stăpânire pentru ţara sa, nu va fi niciodată dat uitării în lume. Şi Balboa ştie acum care e fapta prin care-şi va răscumpăra toate păcatele şi va dobândi o glorie eternă: să treacă cel dintâi peste istm până la Mar del Sur, până la Marea Sudului, care duce spre India şi să cucerească noul Ofir pentru coroana spaniolă. În acest ceas, în casa lui Comagre, destinul i-a fost hotărât. Din această clipă, viaţa unui aventurier oarecare a căpătat un sens înalt, depăşind cu mult vremea sa.   Evadare în nemurire   Nu există fericire mai mare pentru soarta unui om decât să-şi descopere, la mijlocul existenţei sale, în anii creatori ai maturităţii, scopul propriei vieţi. Nuñez de Balboa ştie ce este pentru el în joc: fie o moarte mizerabilă pe eşafod, fie nemurirea. În primul rând, trebuie să încheie pace cu coroana; să legitimeze şi să legalizeze în acelaşi timp detestabila-i faptă, uzurparea puterii! În acest scop, rebelul de ieri trimite astăzi, ca un prea zelos supus, lui Pasamonte, vistiernicul regal din Española, nu numai a cincea parte din darurile lui Comagre, care se cuvine de drept coroanei; dar, ca mai bun cunoscător în ale vieţii decât severul jurist Enciso, mai trimite în particular vistiernicului şi o sumă importantă de bani, cu rugămintea de-a fi confirmat în calitate de comandant al coloniei. De fapt, Pasamonte n-are dreptul să numească în funcţii, totuşi, în schimbul aurului primit, îi trimite lui Nuñez de Balboa un document provizoriu, în fond lipsit de valoare. Totodată, Balboa, care vrea să se asigure cât mai deplin, îmbarcă pe doi din oamenii săi de încredere spre Spania, ca aceştia să informeze Curtea în legătură cu meritele sale faţă de coroană şi de asemenea să dezvăluie preţioasele informaţii pe care le-a aflat cu dibăcie de la căpetenia indiană. El comunică Sevillei că îi trebuie doar un detaşament de o mie de soldaţi; dacă i se trimit, el se obligă să obţină ceea ce nici un spaniol înaintea sa n-a obţinut. Dă toate asigurările că va descoperi noul ocean, precum şi mult căutata ţară a aurului, pe care Columb a făgăduit-o în van şi pe care el, Balboa, o va cuceri. Totul pare să ia acum o întorsătură prielnică pentru acest om până nu de mult pierdut, pentru acest rebel şi desperado. Dar vasul următor care soseşte din Spania aduce veşti rele. Unul dintre complicii care l-au ajutat în rebeliune, şi pe care îl trimisese mai demult la Curte ca să dezmintă acuzaţiile prădatului Enciso, îi dă de ştire că este în primejdie, ba chiar în primejdie de moarte. Juristul înşelat a ajuns cu plângerea împotriva uzurpatorului autorităţii sale până în faţa instanţelor judecătoreşti, iar Balboa a fost condamnat să-i plătească despăgubiri. În schimb, vestea despre Marea Sudului aflată atât de aproape, veste care l-ar fi putut salva, nu sosise încă. În orice caz, cu vasul următor, trebuie să vină o persoană învestită cu o împuternicire judecătorească, ca să-l tragă la răspundere pe Balboa pentru răzvrătirea sa, şi fie să-l judece pe loc, fie să-l aducă, în lanţuri, în Spania. Vasco Nuñez de Balboa înţelege că este pierdut. Sentinţa a fost pronunţată mai înainte ca să fi ajuns vestea privind Marea Sudului şi Coasta de Aur. Desigur că informaţiile sale vor fi până la urmă folosite, în timp ce capul lui se va rostogoli în nisip - un altul va fi acela care va duce la îndeplinire planul său, planul la care a visat atât de mult; în ce-l priveşte nu mai poate spera nimic de la Spania. Se ştie că el l-a trimis la moarte pe guvernatorul legal, că el l-a alungat din slujbă în mod arbitrar pe alcalde; dacă sentinţa va fi doar închisoarea, va trebui să o considere îngăduitoare, faţă de alternativa ispăşirii cutezanţei pe butucul de execuţie. Nu poate conta pe prieteni influenţi, căci el însuşi şi-a pierdut autoritatea, iar cel mai bun avocat al său - aurul - are deocamdată un glas prea slab pentru a-i obţine iertarea. Un singur lucru l-ar mai putea scăpa de pedeapsa cu care trebuie să-şi plătească îndrăzneala - şi anume o îndrăzneală şi mai mare. Dacă descoperă celălalt ocean şi noul Ofir înaintea sosirii trimisului justiţiei, înainte ca zbirii să-l înşface şi să-i pună cătuşele, atunci se mai poate salva. O singură cale de evadare i-a mai rămas aici, la capătul lumii, evadarea într-o faptă măreaţă, evadarea în nemurire. Nuñez de Balboa hotărăşte de aceea să nu-i mai aştepte pe cei o mie de soldaţi ceruţi din Spania pentru cucerirea oceanului necunoscut şi bineînţeles nici pe trimisul justiţiei spaniole. Mai bine să încerce, cu oameni puţini, dar hotărâţi, fapta nemaipomenită! Mai bine să piară cu cinste într-una dintre cele mai cutezătoare aventuri ale tuturor timpurilor, decât să fie târât ruşinos pe eşafod, cu mâinile legate. Nuñez de Balboa strânge pe toţi coloniştii şi le face cunoscută intenţia sa de a trece istmul; fără să le ascundă greutăţile, îi întrebă cine vrea să-l urmeze. Curajul său dă şi celorlalţi curaj. O sută nouăzeci de soldaţi, aproape toţi oamenii apţi de luptă, sunt gata să i se alăture. De armament nu mai trebuie să se îngrijească în mod special, căci cu toţii trăiesc doar într-o permanentă stare de război. La 1 septembrie 1513, pentru a scăpa de spânzurătoare sau de temniţă, Nuñez de Balboa, erou şi bandit, aventurier şi rebel, îşi începe marşul,spre nemurire.   Clipa nepieritoare   Trecerea istmului de Panama începe în provincia Coyba, micul stat al căpeteniei Careta, a cărui fiică a devenit tovarăşa de viaţă a lui Balboa; Nuñez de Balboa n-a ales cel mai îngust loc de trecere şi din această pricină a prelungit, fără să ştie, cu câteva zile drumul cel primejdios. Dar pentru o astfel de încercare temerară, lucrul cel mai important era să-şi asigure prietenia unui trib de indieni, spre a obţine întăriri sau pentru o eventuală retragere. Membrii expediţiei se îmbarcă în zece luntre mari, care pornesc din Darien spre Coyba; sunt o sută nouăzeci de soldaţi, înarmaţi cu suliţe, săbii, archebuze şi arbalete, însoţiţi de o ceată mare de copoi sângeroşi. Careta, aliatul lor, le pune la dispoziţie pe indienii săi, drept călăuze şi cărăuşi; astfel, la 6 septembrie începe marşul glorios peste istm, care pune la grea încercare puterea de rezistenţă a acestor aventurieri temerari şi căliţi. Într-o arşiţă ecuatorială sufocantă şi moleşitoare, spaniolii trebuie să treacă mai întâi prin depresiunile mlăştinoase, aducătoare de friguri, care, chiar secole mai târziu, la săparea canalului Panama, vor secera multe mii de lucrători. Încă din primele ceasuri trebuia croit, cu toporul şi cu sabia, un drum prin locuri neumblate, prin jungla otrăvită a lianelor. Ca printr-o uriaşă mină verde, cei aflaţi în avangarda expediţiei deschid celorlalţi o cale îngustă prin hăţiş, pe care apoi păşesc, unul după altul, într-un şir fără sfârşit, oamenii din armata conchistadorului, cu armele mereu pregătite, zi şi noapte, cu simţurile veşnic treze, pentru a respinge orice atac neaşteptat al băştinaşilor. Căldura devine sufocantă, în întunericul umed şi apăsător de sub cupola ceţoasă a uriaşilor copaci, deasupra cărora soarele arde necruţător; plini de sudoare şi cu gâtlejurile uscate, oamenii, îngreunaţi de echipamentul lor, se târăsc milă după milă mai departe; apoi, din senin, ploaia năprasnică se abate ca un uragan asupră-le, mici pâraie se transformă repede în torente ameninţătoare, care trebuie să fie străbătute cu piciorul sau trecute peste poduri nesigure, improvizate de către indieni din împletituri de rafie. Drept hrană, spaniolii de-abia dacă au o mână de mălai; nedormiţi, flămânzi, însetaţi, înconjuraţi de miriade de insecte care îi înţeapă şi le sug sângele, îşi croiesc drumul înainte, cu hainele sfâşiate de spini, cu picioarele rănite, cu ochii strălucind de friguri, cu obrajii umflaţi de înţepăturile ţânţarilor, ziua fără odihnă, noaptea fără somn; curând sunt la capătul puterilor. Chiar după prima săptămână de marş, o bună parte din oameni nu mai rezistă eforturilor şi Nuñez de Balboa, care ştie că de-abia acum încep adevăratele primejdii, porunceşte ca toţi cei bolnavi de friguri şi cei istoviţi să rămână mai bine pe loc. Aventura hotărâtoare o va încerca numai cu elita oamenilor săi. În sfârşit, drumul începe să urce. Jungla se răreşte, căci numai în depresiunile mlăştinoase şi-a arătat întreaga exuberanţă. Dar acum, când umbra nu-i mai fereşte, soarele violent şi nemilos al ecuatorului străluceşte cu razele lui verticale, încingându-le grelele armuri. Încet, încet, cu nenumărate popasuri, soldaţii istoviţi urcă, metru cu metru, dealurile aflate în faţa lanţului muntos care, asemenea unei coloane verticale din piatră, trece prin mijlocul limbii de pământ înguste ce desparte cele două oceane. Treptat priveliştea se deschide, iar noaptea aerul se răcoreşte. După optsprezece zile de eforturi eroice, partea cea mai grea a drumului pare depăşită. În faţa lor apare acum cresta muntelui, de pe vârful căruia, după spusele călăuzelor indiene, se văd cele două oceane. Oceanul Atlantic şi oceanul încă necunoscut şi fără nume, Pacificul. Dar tocmai acum, când împotrivirea dârză şi perfidă a naturii pare să fi fost definitiv înfrântă, un nou duşman căruia trebuie să i se facă faţă apare, este căpetenia din acea regiune, însoţită de sute de luptători, care vrea să împiedice trecerea străinilor. În luptele cu indienii, Nuñez de Balboa are o bogată experienţă; ajunge o salvă trasă de archebuze, pentru ca fulgerul şi trăsnetul artificial să-şi arate iar puterea miraculoasă asupra băştinaşilor. Cu strigăte de spaimă, indienii o iau la fugă, urmăriţi de spanioli şi de copoii lor. Dar în loc să se bucure de această izbândă lesne dobândită, Balboa o dezonorează, ca toţi conchistadorii spanioli, printr-o jalnică faptă bestială. Un număr de prizonieri legaţi, fără apărare, sunt daţi de vii pradă copoilor flămânzi, care-i sfâşie şi-i rup în bucăţi - spectacol asemenea luptelor de gladiatori sau cu tauri. Un măcel dezgustător profanează astfel cea din urmă noapte dinaintea zilei nemuritoare a lui Nuñez de Balboa. Ce ciudat este acest inexplicabil amestec în caracterul şi firea conchistadorilor spanioli! Pioşi şi credincioşi, aşa cum rareori au fost creştinii, ei îl invocă pe Dumnezeu din străfundul sufletului lor arzător şi în acelaşi timp, săvârşesc, în numele lui, cele mai ruşinoase orori cunoscute în istorie. În stare de cele mai strălucite şi eroice fapte de vitejie, capabili de sacrificii, suferinţe, se înşală şi se iau la harţă în chipul cel mai ruşinos şi chiar în decursul acestor comportări demne de dispreţ îşi păstrează un pronunţat simţ al onoarei şi o conştiinţă înaltă, demnă de admirat, pentru însemnătatea istorică a misiunii lor. Acelaşi Nuñez de Balboa, care în seara precedentă a aruncat câinilor nişte prizonieri nevinovaţi, ce nu se puteau apăra, şi poate că a şi mângâiat mulţumit boturile pline de sânge de om ale bestiilor, este pe deplin conştient de însemnătatea faptei sale pentru istoria omenirii şi săvârşeşte, în clipa decisivă, unul dintre acele gesturi măreţe, menit să rămână de neuitat de-a lungul vremurilor. El ştie că ziua de 25 septembrie va fi o zi de importanţă istorică mondială. Cu un minunat patos spaniol, acest aventurier, dur şi necruţător, arată cât de deplin a înţeles sensul sublim al misiunii sale. Măreţ e gestul lui Balboa: în aceeaşi seară, imediat după măcel, unul dintre indigeni îi arătase, foarte aproape, un pisc de munte, de pe a cărui înălţime se poate vedea marea necunoscută, Mar del Sur. Imediat, Balboa dă dispoziţiile necesare. Îi lasă pe răniţi şi pe cei istoviţi în satul jefuit şi porunceşte efectivului care mai e în stare să meargă - în total au mai rămas şaizeci şi şapte din cei o sută nouăzeci cu care a pornit în marş de la Darien - să-nceapă escaladarea muntelui. Pe la zece dimineaţa, sunt aproape de vârf. Încă o culme pleşuvă mai trebuie biruită şi ochii vor putea să contemple infinitul. În acest moment, Balboa porunceşte oamenilor săi să se oprească. Nici unul să nu-l urmeze, căci această primă privire asupra oceanului necunoscut nu vrea să o împartă cu nimeni. Să fie şi să rămână, pentru eternitate, singurul şi unicul, primul spaniol, primul european, primul creştin care, după ce a străbătut oceanul cel mare, Atlanticul, zăreşte acum, pentru întâia oară şi oceanul încă necunoscut, Pacificul. Încet, cu inima bătându-i puternic, pătruns de importanţa clipei, urcă tot mai sus, cu steagul în mâna stângă, cu spada în dreapta, o siluetă singuratică ce se profilează pe orizontul imens. Urcă încet, fără a se grăbi, căci misiunea lui este acum împlinită. Mai sunt doar câţiva paşi, puţini, tot mai puţini şi iată, acum, că a ajuns în vârf, i se deschide în faţă o panoramă extraordinară. Dincolo de munţii care coboară, de dealurile cu păduri verzi ce se lasă spre ţărm, se întinde nesfârşită o uriaşă oglindă metalică, strălucitoare, marea, marea cea nouă, necunoscută, până acum doar visată, niciodată zărită, legendara mare căutată ani de-a rândul de Columb şi navigatorii ce l-au urmat şi ale cărei ape scaldă ţărmurile Americii, Indiei şi Chinei. Vasco Nuñez de Balboa nu se mai satură să o privească, mândru şi fericit, cu conştiinţa că este primul european în ochii căruia se reflectă imensitatea albastră a acestui ocean. Îndelung şi extatic priveşte Vasco Nuñez de Balboa în depărtări. Abia după aceea îşi cheamă camarazii, pe prietenii săi, pentru a împărtăşi cu ei bucuria şi mândria sa. Neliniştiţi, surescitaţi, gâfâind şi urlând, se caţără, urcă, aleargă spre vârf, privesc cu ochii holbaţi, uluiţi, plini de entuziasm, arătându-şi unul altuia priveliştea. Deodată, pater Andres de Vara, care însoţeşte expediţia, intonează Te Deum laudamus şi pe dată zgomotele şi ţipetele se potolesc; toate vocile aspre şi răguşite ale soldaţilor, aventurierilor şi bandiţilor se unesc acum într-un pios coral. Cu uluire văd indienii că, la un semn al preotului, aceştia doboară un arbore pentru a înălţa o cruce, în lemnul căreia sapă iniţialele regelui Spaniei. Şi atunci când această cruce se ridică, braţele ei de lemn parcă ar face gestul îmbrăţişării celor două mări, Oceanul Atlantic şi cel Pacific, cu depărtările lor de necuprins. În mijlocul acestei tăceri pline de reculegere, Nuñez de Balboa înaintează câţiva paşi, pentru a ţine o cuvântare soldaţilor. S-ar cuveni ca ei să mulţumească lui Dumnezeu, pentru cinstea şi favoarea pe care le-a făcut-o, să-l roage ca şi de aci înainte să-i ajute să cucerească acest ocean şi toate ţările dimprejur. Iar de-l vor urma cu credinţă, ca şi până acum, atunci se vor întoarce din această nouă Indie ca spaniolii cei mai bogaţi. El înclină steagul în direcţia celor patru vânturi, gest ce simbolizează luarea în stăpânire către Spania a tuturor depărtărilor spre care bat aceste vânturi. Apoi cheamă un scrib, pe Andres de Valderrabano, să întocmească un document în care să se consemneze, pentru posteritate, momentul acesta solemn şi sărbătoresc. Andres de Valderrabano desfăşoară un pergament, târât de el prin pădurea virgină într-o cutie de lemn zăvorită, împreună cu călimara şi pană de scris, şi cheamă pe toţi nobilii, cavalerii şi soldaţii - los Caballeros e Hidalgos y hombres de bien[9] - „care au fost de faţă la descoperirea Mării Sudului, Mar del Sur, de către nobilul şi preacinstitul căpitan Vasco Nuñez de Balboa, guvernator al Măriei-Sale”, să confirme că „acest domn Vasco Nuñez a fost cel dintâi care a zărit această mare şi a arătat-o pe urmă însoţitorilor săi”. Apoi, cei şaizeci şi şapte coboară de pe creastă şi ziua de 25 septembrie 1513 este data de la care omenirea ştie că ultimul ocean necunoscut a fost descoperit.     [1] Nobili (span.). [2] Licenţiat (span.). [3] Continent (lat.). [4] Primar, demnitar cu funcţii de magistrat (span). Notele aparţin traducătorului. [5] Francisco Pizarro (aprox. 1475—1541), conchistador spaniol ; pornind din Panama, a cucerit, între 1531—1534, Imperiul incaşilor. [6] Căpetenii la unele triburi de indieni americani (de la cacique - span.). [7] Giovanni Cabot (1450—1498), navigator veneţian de origină genoveză ; a ajuns în 1946 pînă la Labrador. [8] Cortereal — familie de navigatori portughezi celebri din secolul al XVI-lea (Gaspar, Miguel). [9]  Cavalerii, nobilii şi oamenii de bunăvoinţă (span.).    

Scurta istorie a revolutiei ruse de Richard Pipes Cuprins         Introducere PARTEA ÎNTÂI.  Agonia vechiului regim Capitolul I. RUSIA LA 1900 Ţărănimea Rusia oficială Intelighenţia Capitolul II. EXPERIMENTUL CONSTITUŢIONAL Revoluţia din 1905 Stolîpin Capitolul III. RUSIA ÎN RĂZBOI Perspectivele Primul an Semnele catastrofei Capitolul IV. REVOLUŢIA DIN FEBRUARIE PARTEA A DOUA.  Bolşevicii cuceresc Rusia Capitolul V. LENIN ŞI ORIGINILE BOLŞEVISMULUI Capitolul VI. LOVITURA DE STAT DIN OCTOMBRIE Eşecul primelor încercări bolşevice de a lua puterea Lovitura de stat Capitolul VII. STATUL PARTIDULUI UNIC Capitolul VIII. INTERNAŢIONALIZAREA REVOLUŢIEI Tratatul de la Brest-Litovsk Implicarea străină Capitolul IX. COMUNISMUL DE RĂZBOI Crearea economiei de comandă Războiul împotriva satelor Capitolul X. TEROAREA ROŞIE Asasinarea familiei imperiale Teroarea de masă PARTEA A TREIA.  Rusia sub regimul bolşevic Capitolul XI. RĂZBOIUL CIVIL Primele bătălii: 1918 Apogeul: 1919–1920 Capitolul XII. NOUL IMPERIU Capitolul XIII. COMUNISMUL DE EXPORT Capitolul XIV. VIAŢA SPIRITUALĂ Cultura ca propagandă Război împotriva religiei Capitolul XV. COMUNISMUL ÎN CRIZĂ NEP: Falsul Thermidor Criza noului regim Capitolul XVI. REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE Glosar Tabel cronologic Lecturi suplimentare   Introducere Cuvântul „revoluţie” are o etimologie interesantă. Întrebaţi de sociologii sovietici, ţăranii ruşi răspundeau că înseamnă „samovolşcina” adică, într-o traducere aproximativă, „să faci ce vrei”. În publicitatea zilelor noastre, „revoluţionar” a ajuns să însemne „absolut nou”, deci implicit „îmbunătăţit”. În vorbirea curentă, el reprezintă un alt mod de a spune „complet diferit”. Această întrebuinţare a cuvântului ne-ar putea cu greu lăsa să bănuim că originile lui ţin de astronomie şi de astrologie. „Revoluţie” derivă din verbul latinesc revolvere, „a se roti”, folosit iniţial pentru a descrie mişcarea planetelor. Copernic şi-a intitulat marele tratat în care nega poziţia pământului de centru al universului Despre revoluţia corpurilor cereşti. Din astronomie, cuvântul a trecut apoi în vocabularul astrologilor, care pretindeau că pot prevedea viitorul studiind cerul. Astrologii secolului al XVI-lea aflaţi în slujba prinţilor şi a generalilor numeau „revoluţie” evenimentele neaşteptate şi imprevizibile provocate de conjuncţia planetelor – cu alte cuvinte, de forţe pe care omul nu le poate controla. Aşa se face că înţelesul ştiinţific, originar, al cuvântului, care sugera repetitivitate şi regularitate, a ajuns să exprime în câmpul vieţii umane exact opusul, adică neprevăzutul, neaşteptatul. Cuvântul a fost pentru prima oară utilizat în politică în Anglia anilor 1688–1689, spre a descrie înlăturarea de pe tron a lui Iacob al II-lea în favoarea lui William al III-lea şi a reginei Maria. Ca preţ al obţinerii coroanei, noul rege a trebuit să semneze o „Declaraţie a drepturilor”, prin care se angaja să nu abroge legi sau să impună noi dări fără aprobarea parlamentului, inaugurând astfel un proces care avea să conducă la triumful suveranităţii poporului în Anglia. Era aşa-numita „Glorioasă Revoluţie”. Ea nu a influenţat însă decât regimul politic al ţării. Un secol mai târziu, Revoluţia Americană avea să aducă schimbări mai profunde, prin faptul că proclama independenţa ţării şi modifica radical raporturile dintre individ şi stat. Ea îmbina principiul suveranităţii poporului şi pe cel al libertăţii individuale cu ceea ce mai târziu urma să fie numit dreptul la autodeterminare naţională. Chiar şi aşa însă, ea se limita la sfera politicului. Cultura Statelor Unite, sistemul lor judiciar, garantarea vieţii şi a proprietăţii – toate moştenite de la Marea Britanie – au rămas neatinse de Revoluţie. Prima revoluţie modernă a fost cea franceză. În prima sa fază, ea a avut un caracter spontan şi neconştientizat: în iunie 1789, când reprezentanţii celor trei stări au depus jurământul de la Jeu de Paume, act de sfidare care marca declanşarea Revoluţiei, ei vorbeau nu despre o revoluţie, ci despre „o renaştere naţională”. Cu timpul însă, conducerea Franţei răzvrătite a trecut în mâinile unor ideologi care vedeau în prăbuşirea monarhiei o ocazie unică de a împlini idealurile Secolului Luminilor, idealuri care depăşeau cu mult ţelurile politice limitate ale revoluţiilor engleză şi americană, vizând nici mai mult, nici mai puţin decât crearea unei noi ordini sociale şi chiar a unui nou tip de om. Sub regimul iacobin, măsurile luate şi, uneori, puse în practică au anticipat, prin îndrăzneala concepţiei şi brutalitatea cu care au fost aplicate, regimul comunist din Rusia. Cuvântul „revoluţie” a început din acel moment să desemneze planurile grandioase de transformare a lumii – prin urmare, nu schimbările petrecute, ci schimbările înfăptuite. Secolul al XIX-lea a fost martorul apariţiei revoluţionarilor de profesie, intelectuali care îşi dedicau întreaga viaţă studierii revoltelor din trecut – spre a găsi în ele orientări de ordin tactic – şi analizării evenimentelor epocii lor, pentru a căuta semne ale viitoarelor revolte; odată ce acestea se produceau, revoluţionarii de profesie interveneau, încercând să dirijeze revolta spontană spre o revoluţie conştientă. Acest soi de revoluţionari radicali puneau viitorul sub semnul unor tulburări violente, progresul impunând, în viziunea lor, distrugerea sistemului tradiţional al relaţiilor dintre oameni. Ţelul lor era să elibereze „adevărata” natură umană de sub apăsarea proprietăţii private şi a instituţiilor cărora aceasta le dăduse naştere. Comuniştii radicali şi anarhiştii îşi imaginau revoluţia ca pe un eveniment care avea să schimbe în întregime nu doar aspectele ordinii politice şi social-economice de până atunci, ci însăşi existenţa umană. Scopul ei era, după expresia lui Leon Troţki, să „răstoarne lumea”. Această tendinţă a culminat cu Revoluţia rusă din 1917. Deşi prăbuşirea monarhiei ruse s-a datorat unor cauze interne, bolşevicii, învingători în lupta pentru putere care a urmat abdicării ţarului, erau internaţionalişti, înflăcăraţi de aceleaşi idei ca şi intelectualii radicali din Occident. Ei au pus mâna pe putere pentru a schimba nu Rusia, ci lumea întreagă. Îşi priveau propria ţară, „veriga cea mai slabă din lanţul imperialismului”, ca pe o simplă rampă de lansare a revoltei universale care avea să transforme din temelii condiţia umană, refăcând, cu alte cuvinte, cea de-a şasea zi a Facerii Lumii. Cauzele revoluţiilor ulterioare anului 1789 sunt numeroase şi complexe. Observatorii secolului XX, influenţaţi de modele de gândire socialiste şi sociologice, sunt tentaţi să le caute într-o nemulţumire populară generală. Ei pleacă de la supoziţia că ar fi fost vorba de acţiuni disperate, pe care nu avem deci a le judeca. E o viziune care exercită o atracţie deosebită în spaţiul anglo-saxon, unde ideologiile nu au jucat niciodată un rol proeminent. Însă ideea că toate revoluţiile care au avut sau vor avea loc sunt inevitabile – şi prin aceasta, justificate – e valabilă numai într-un sens restrâns. Evident că, într-o ţară în care guvernul reflectă cu fidelitate dorinţele majorităţii populaţiei, cedând în mod paşnic puterea atunci când a pierdut încrederea oamenilor, şi în care există un nivel rezonabil de prosperitate, revoluţiile violente sunt inutile, prin urmare improbabile; alegerile reprezintă de fiecare dată un soi de revoluţie paşnică. Acest adevăr evident nu implică însă şi contrariul: anume că, acolo unde au loc revolte violente, populaţia ar dori o schimbare completă a sistemului politic şi economic – adică o „revoluţie” în înţelesul iacobin sau bolşevic al cuvântului. Istoricii au făcut observaţia că revoltele populare au un caracter conservator, obiectivul lor fiind recâştigarea unor drepturi tradiţionale, de care oamenii simt că au fost privaţi în mod nedrept. Revoltele sunt orientate spre trecut. Ele au un scop în acelaşi timp bine precizat şi limitat. Acele „cahiers des doleances” prezentate de ţăranii francezi în 1789, sau de cei ruşi în 1905 (sub o altă denumire), conţineau nemulţumiri concrete, care puteau fi toate rezolvate în cadrul sistemului existent. Cei care transpun aceste doleanţe concrete într-o forţă atotdistrugătoare sunt intelectualii radicali. Dorinţa lor este nu de a reforma, ci de a şterge cu totul trecutul, spre a crea o ordine a lucrurilor care nu a existat niciodată până la ei, cu excepţia miticei Vârste de Aur. Revoluţionarii de profesie, majoritatea proveniţi din rândurile clasei de mijloc, dispreţuiesc cererile modeste ale „maselor”, ale căror interese reale pretind că le înţeleg doar ei. Ei sunt aceia care transformă revoltele populare în revoluţii, propovăduind că lucrurile nu se pot îmbunătăţi decât dacă totul se schimbă. Această filosofie, aliaj intim de idealism şi dorinţă de putere, deschide drumul unor tulburări permanente. Cum însă oamenii de rând nu pot face faţă unui mediu instabil şi imprevizibil, toate revoluţiile de după 1789 au eşuat. Iată de ce existenţa nemulţumirilor populare este doar o condiţie necesară, nu şi suficientă, a revoluţiilor, care necesită în plus o infuzie de idei radicale. Revoltele care au zguduit Rusia începând cu februarie 1917 au fost posibile datorită colapsului ordinii publice provocat de presiunea unui război ale cărui efecte guvernul nu le mai putea controla. Cauza principală a derivei Rusiei în apele necunoscute ale unei utopii extreme a fost fanatismul acelor intelectuali care, în octombrie 1917, au profitat de extinderea anarhiei pentru a lua puterea în numele „poporului”, fără a avea curajul, nici atunci şi nici în cei şaptezeci de ani care au urmat, să încerce să obţină un mandat popular. Se poate afirma că Revoluţia rusă a fost evenimentul cel mai important al secolului care se încheie. Nu numai că ea a constituit piedica principală în calea păcii după primul război mondial, dar a influenţat în mod direct ascensiunea naţional-socialismului în Germania şi declanşarea celui de-al doilea război mondial, pe care triumful nazismului o făcuse inevitabilă. În cei cincizeci de ani care au urmat victoriei aliaţilor în cel de-al doilea război mondial, regimul comunist apărut în urma revoluţiei a menţinut lumea într-o stare de permanentă tensiune, uneori cu riscul declanşării unui nou conflict mondial. Toate acestea par să aparţină acum trecutului. Pentru a împiedica însă ca istoria să se repete, este important să aflăm cum s-au petrecut lucrurile; căci problema fundamentală pusă în mod implicit de toate revoluţiile moderne, şi mai cu seamă de cea rusă, este de a şti dacă raţiunea poate ajuta omenirea să-şi depăşească imperfecţiunile cunoscute şi să atingă o ideală perfectibilitate. Eşecul incontestabil al revoluţiei ruse, confirmat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat şi Partidul Comunist a fost scos în afara legii, poate fi interpretat ca o dovadă concludentă a faptului că utopia conduce în mod inevitabil la chiar opusul ei, că drumul spre paradisul terestru sfârşeşte în infern; în acelaşi timp însă, acest eşec ar putea fi considerat doar un accident vremelnic în eforturile omenirii de a-şi construi o existenţă ideală. Autorului rândurilor de faţă, care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă studiului acestei probleme, Revoluţia rusă îi apare ca desfăşurarea unei tragedii. În care evenimentele sunt produsul mentalităţii şi caracterului protagoniştilor. Poate că unii se simt mulţumiţi să o considere rezultatul unor forţe economice şi sociale grandioase, prin urmare, „inevitabilă”, însă condiţiile „obiective” sunt o abstracţie; ele nu intră în acţiune. Nu constituie decât un fundal al deciziilor subiective, luate de un număr relativ redus de indivizi pentru care politica şi războiul sunt ocupaţia principală. Evenimentele se dovedesc „inevitabile” doar privite retrospectiv. Documentele pe care se bazează istoria de faţă ne înfăţişează oameni care îşi urmează propriile interese şi aspiraţii, fără a fi capabili sau dornici să ia în considerare interesele sau aspiraţiile celorlalţi. De multe ori, autorul s-a simţit înclinat să-şi povăţuiască personajele să se oprească şi să mediteze înainte de a se arunca orbeşte în catastrofa care avea să-i devoreze pe învingători şi învinşi laolaltă. E o experienţă din care ieşi mai umil şi mai puţin încrezător în capacitatea omenirii de a se schimba prin propriile puteri.   Paginile care urmează rezumă volumele mele: Revoluţia rusă (1990) şi Rusia sub regimul bolşevic (1994). Cele două cărţi descriu în mod detaliat şi pe baza întregii documentaţii disponibile istoria Rusiei în „epoca frământărilor” dintre 1899 şi 1924. Dat fiind că interesul istoriei rezidă în detalii, mulţi cititori atraşi de acest subiect nu au timpul necesar pentru a citi două volume care totalizează 1300 de pagini, sprijinite pe 4500 de referinţe. Am scris această Scurtă istorie cu gândul la ei. Cartea urmează îndeaproape structura celor două volume, omiţând ceea ce se poate omite, condensând restul şi restrângând referinţele la minimul necesar[1]. Toată informaţia conţinută în acest volum poate fi coroborată prin referire la cele două cărţi pe baza cărora a fost alcătuit. În cele câteva ocazii în care am introdus informaţii noi, sursele au fost indicate.   RICHARD PIPES       PARTEA ÎNTÂI. Agonia vechiului regim Capitolul I. RUSIA LA 1900 La începutul secolului XX, Rusia era o ţară a contrastelor izbitoare. Un călător francez din epocă, Anatole Leroy-Beaulieu, o compara cu „unul dintre acele castele, construite de-a lungul a mai multe epoci, în care vezi alăturate stilurile cele mai discordante, sau cu o casă, ridicată la întâmplare şi suferind mereu adăugiri, lipsită de caracterul unitar şi de confortul locuinţelor construite după un plan definitiv”. Optzeci la sută din populaţie era formată din ţărani, care duceau în provinciile Marii Rusii o viaţă nu foarte diferită de aceea a strămoşilor lor din Evul Mediu. La cealaltă extremă a spectrului social se aflau scriitorii, artiştii, compozitorii, oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental. O economie capitalistă viguroasă – Rusia era cel mai mare producător de ţiţei şi principalul exportator de grâne din lume la momentul respectiv – coexista cu un regim al cenzurii politice şi al arbitrariului poliţienesc. Rusia aspira la statutul de mare putere, egală a Franţei democrate, dar menţinea un regim autocratic, în care oamenii nu aveau niciun cuvânt de spus în guvernarea ţării şi care sancţiona cu asprime orice expresie a nemulţumirii faţă de starea de lucruri existentă. Era singura dintre marile puteri care nu avea nici constituţie, nici parlament. Aceste contradicţii creau o impresie de provizorat şi sentimentul, cel puţin în rândul claselor educate, că lucrurile nu mai puteau continua astfel şi că odată cu trecerea în noul secol, Rusia avea să facă saltul în modernitate, ajungând din urmă Europa occidentală şi poate chiar depăşind-o. Din motive care vor fi expuse în continuare, ţăranii aşteptau şi ei mari transformări, deşi de natură economică mai degrabă decât politică. Impresia lui Jules Legras, un alt călător francez, că Rusia era o ţară „neterminată” reflectă aceste aşteptări legate de schimbare, care îi umpleau pe unii de entuziasm şi pe alţii de teamă. Ţărănimea Agricultura reprezenta baza economică şi socială a Rusiei ultimilor ţari. Aproximativ patru cincimi din populaţia ei erau alcătuite din ţărani care cultivau pământul şi care, în provinciile nordice, aveau şi ocupaţii secundare în industrie. Un călător care ar fi survolat regiunile centrale ale Rusiei în balon ar fi avut sub ochi o întindere nesfârşită de terenuri cultivate, împărţite în fâşii înguste, întrerupte din loc în loc de păduri şi păşuni, pe care erau presărate la fiecare cinci-zece kilometri sate cu colibe de lemn. Oraşele erau mici şi situate la mare distanţă unele de altele. Populaţia Rusiei rurale alcătuia, într-o măsură de neimaginat pentru occidentali, o lume închisă în sine, care nu era integrată nici în edificiul social, nici în maşinăria administrativă. Raporturile ei cu oficialităţile şi cu clasele educate erau similare celor dintre locuitorii Africii sau Asiei şi administraţia colonială. Ţărănimea continua să fie credincioasă orânduirilor vechii Moscove, rămânând neatinsă de occidentalizarea la care Petru cel Mare supusese elita ţării. Ţăranii ruşi purtau barbă, vorbeau un grai al lor, aveau o logică proprie, îşi urmau propriile interese, fără să simtă că ar avea ceva în comun cu reprezentanţii imberbi ai autorităţilor sau cu mica nobilime, care le cereau dări, arende şi recruţi, fără a le oferi nimic în schimb. Ei nu datorau credinţă decât satului, sau cel mult administraţiei acestuia (volosti). Până la 1861, aproape jumătate din ţăranii ruşi erau iobagi, supuşi autorităţii arbitrare a proprietarilor de pământuri (cealaltă jumătate era alcătuită din ţăranii statului şi cei ai ţarului, administraţi de funcţionarii guvernamentali). Lipsiţi de drepturi civile, iobagii nu erau totuşi sclavi. În primul rând, nu puteau fi vânduţi în mod public. Apoi, nu lucrau pe mari plantaţii, ci pe loturi individuale, din care o parte o cultivau pentru proprietari, ca plată pentru teren (când nu plăteau în bani sau produse); restul era destinat consumului propriu sau vânzării. În esenţă, erau legaţi de glie şi îşi îndeplineau obligaţiile faţă de proprietari fie prin muncă (de obicei, trei zile pe săptămână), fie plătindu-i acestuia o rentă. Deşi neprotejaţi de tribunale, ei se bucurau de garanţiile oferite de cutume, pe care nici latifundiarii, nici funcţionarii statului nu-şi permiteau să le ignore. În februarie 1861, ţarul Alexandru al II-lea a semnat decretul prin care iobagii erau eliberaţi, primeau pământ şi echivalentul unei ipoteci pe timp de patruzeci şi nouă de ani, cu care urmau să plătească foştilor proprietari terenurile pe care aceştia le cedaseră. Principala moştenire a iobăgiei, sistem care durase peste două secole şi jumătate, a fost izolarea ţăranilor de restul societăţii şi înrădăcinarea în minţile lor a convingerii că lumea e un loc al fărădelegilor, în care nu poţi supravieţui decât prin forţă şi viclenie. Era o mentalitate care avea să facă foarte dificilă transformarea lor în cetăţeni. Viaţa ţărănimii ruse se desfăşura în jurul a trei instituţii: gospodăria (dvor), satul (derevnia sau selo) şi comuna (mir sau obşcina). Gospodăria, unitatea de bază a vieţii Rusiei rurale, era în fapt familia lărgită: tatăl, mama, fiicele nemăritate şi fiii însuraţi, împreună cu soţiile şi copiii acestora. Ea cuprindea de obicei între şase şi zece persoane. În condiţiile de climă caracteristice Rusiei, cu un sezon agricol scurt, care presupunea perioade de muncă intensivă primăvara şi toamna, gospodăriile mari erau avantajate în raport cu cele mici. Gospodăria era organizată în mod autocratic, capul familiei – numit bolşak – dispunând de o autoritate absolută asupra celorlalţi membri şi a bunurilor lor. La moartea capului familiei, dvor-ul se destrăma de obicei, proprietatea comună fiind împărţită între membrii lui, care se mutau pentru a-şi crea fiecare propria gospodărie. Această practică explică lipsa de continuitate a vieţii rurale în Rusia. În contrast puternic cu situaţia din Europa Occidentală sau Japonia, satele ruseşti se aflau într-o stare de permanentă instabilitate. Două din caracteristicile gospodăriei merită discutate în detaliu, ele explicând în mare măsură comportamentul social al ţărănimii ruse. Membrii gospodăriei nu aveau o proprietate personală (în afara bunurilor de folosinţă imediată), totul aflându-se la dispoziţia bolşak-ului. De asemenea, ei nu aveau drepturi individuale, interesele lor fiind subordonate celor ale întregii familii. În aceste condiţii, ţăranii Rusiei Mari nu puteau dobândi conştiinţa drepturilor lor individuale, nici pe aceea a proprietăţii private – ambele, elemente indispensabile ale noţiunii moderne de cetăţean. Ei se obişnuiseră să trăiască sub autoritatea arbitrară a bolşak-ului, în sistemul de proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie. Satul rus era o aglomerare de case din lemn, dispuse de o parte şi de alta a unui drum central. Nu existau niciun fel de organe oficiale de autoadministrare. Conducătorul satului (starosta) era numit, adeseori împotriva voinţei lui, de funcţionari ai guvernului, care aveau şi puterea să îl înlăture. Din acest punct de vedere – din nou, în puternic contrast cu situaţia din vestul Europei sau Japonia – satul rus era o instituţie fluidă şi nestructurată. Comuna nu era specifică doar Rusiei, instituţii similare existând în trecut şi în alte părţi ale lumii. În jurul anului 1900 însă, această instituţie nu mai exista, în ciuda lipsei sale de eficienţă practică, decât în Rusia. Ca sistem de organizare a deţinerii şi cultivării pământului, ea era departe de concepţia modernă despre proprietate. Comuna cuprindea ansamblul ţăranilor care dispuneau, fiecare, de o parte din pământul aflat în proprietatea ei. Deşi în multe privinţe ea coincidea cu satul, cele două instituţii nu erau identice, dat fiind că sătenii care nu aveau acces la pământul comunei, precum învăţătorii şi preoţii, nu făceau parte din ea. În anumite regiuni un sat mare putea cuprinde mai multe comune. Suprafaţa de pământ aflată în proprietatea comunei era împărţită într-un mare număr de fâşii înguste de teren. În funcţie de tradiţia locală, în mod periodic, de obicei la fiecare zece-cincisprezece ani, aceste terenuri erau „redistribuite” între gospodării, pentru a se ţine cont de schimbările produse prin moartea, naşterea sau plecarea membrilor diferitelor familii. Scopul acestor realocări era să asigure fiecărei gospodării suficient pământ arabil pentru a-şi putea hrăni membrii şi a face faţă obligaţiilor legate de impozite. Terenurile erau distribuite în funcţie de fertilitatea solului şi de distanţa până la vatra satului. La 1900, practic toate gospodăriile ţărăneşti din provinciile centrale ale Rusiei erau organizate în comune. În zonele de graniţă ale imperiului – fostul stat polono-lituanian, Ucraina, regiunile din sud-est ale cazacilor – predominau fermele individuale. Apartenenţa la o comună nu îi împiedica pe membrii acesteia să cumpere de la marii proprietari sau de la alţi deţinători, cu titlu individual sau în asociere, suprafeţe de pământ ai căror proprietari direcţi deveneau. În preajma Revoluţiei, aceşti ţărani-proprietari, luaţi laolaltă, ajunseseră să deţină tot atâta pământ cât latifundiarii şi negustorii. Toate deciziile în probleme care priveau comuna erau luate de adunarea sătească, care includea numai bărbaţi, capii gospodăriilor. Hotărârile respective, adoptate în unanimitate, erau obligatorii pentru toţi. Ele priveau chestiuni legate de calendarul muncilor agricole, repartiţia dărilor sau conflictele dintre gospodării. Adunarea decidea de asemeni în probleme de afiliaţie religioasă şi, mai târziu, când Rusia a avut un parlament, hotăra cărui partid îşi dădeau votul membrii ei. Sistemul comunal avea numeroase dezavantaje. Cultivarea pământului prin împărţirea lui în fâşii irosea o mare parte din timpul ţăranilor, obligaţi să-şi mute mereu animalele de povară şi uneltele de pe un teren pe altul. Modul de repartiţie îi încuraja să exploateze la maximum pământul, cu un minimum de investiţii, ceea ce ducea la epuizarea solului. În fine, comuna îngăduia existenţa unui element ţărănesc neproductiv, întârziind dezvoltarea clasei micilor proprietari liberi. Egalitarismul ei producea o nivelare socială în sens negativ. Figura 1. Exploatare agricolă în fâşii înguste de pământ, aşa cum se practica în Rusia centrală în jurul anului 1900 .   Cu toate acestea, sistemul comunal supravieţuia tuturor dificultăţilor, fiind sprijinit atât de oficialităţi cât şi de ţăranii înşişi. Guvernul era mulţumit de sistem şi făcuse aproape imposibilă, prin lege, ieşirea ţăranilor din cadrul lui, dat fiind că astfel era asigurată plata la timp a dărilor şi altor obligaţii faţă de stat, evitându-se (cel puţin în teorie) un şomaj rural masiv. Ţăranii se simţeau încă şi mai ataşaţi de sistemul comunal: credinţa lor era că Dumnezeu a creat pământul, precum aerul şi apa, spre folosul tuturor oamenilor, motiv pentru care acesta putea fi doar cultivat, nu şi deţinut în proprietate. Sistemul comunal garanta (din nou, în teorie) accesul fiecăruia la o bucată de pământ. Pentru ţărani, era drept şi inevitabil ca toate pământurile din Rusia aflate în proprietate privată să fie luate proprietarilor şi date comunelor. La începutul secolului nostru, ţăranii ruşi aşteptau cu încredere ca, de la o zi la alta, ţarul să hotărască o astfel de mare „redistribuire” naţională şi să împartă comunelor tot pământul aflat în mâinile proprietarilor. Această aşteptare, bazată pe credinţa retrospectivă într-un trecut îndepărtat, când pământul era disponibil în cantităţi nelimitate, făcea din ţăranul rus un potenţial adept al intelectualităţii revoluţionare. Exista la începutul secolului opinia generală că Rusia se confruntă cu o criză agrară din ce în ce mai gravă, datorată în cea mai mare parte suprapopulării. Cu un spor natural al populaţiei de cincisprezece până la optsprezece la mie, ea înregistra cea mai rapidă creştere demografică din Europa. O suprafaţă de teren care în anii ’60 ai secolului trecut, în momentul desfiinţării iobăgiei, asigura hrana pentru două persoane, trebuia patruzeci de ani mai târziu să hrănească trei; rezultatul a fost apariţia tocmai a acelei clase rurale de ţărani fără pământ sau cu pământ puţin, a cărei formare sistemul comunal fusese menit să o întârzie. În trecut, ţarii asiguraseră prin cuceriri pământul necesar unei populaţii în permanentă creştere. Lucrul nu mai era posibil, fiindcă Imperiul atinsese limitele expansiunii rapide, dincolo de care nu se mai putea extinde decât cu riscul declanşării unui război generalizat. Ţăranii erau prea săraci şi prea conservatori ca să treacă de la agricultura extensivă la una intensivă, ceea ce le-ar fi permis să mărească recoltele şi să o scoată la capăt cu mai puţin pământ. Industria, deşi aflată în plină expansiune, nu putea absorbi decât o mică parte din surplusul de populaţie rurală. Iar emigrarea peste ocean, care salvase restul Europei de la o criză asemănătoare, nu era o soluţie în acest caz, în parte pentru că ruşii nu puteau concepe să trăiască într-o ţară neortodoxă, dar şi pentru că, obişnuiţi cu viaţa comunităţilor tradiţionale, ţăranii ruşi nu se simţeau capabili să o ia de la capăt, căutându-şi norocul aiurea. Ca urmare, presiunea demografică se intensifica an după an, odată cu ea crescând şi riscurile unei explozii în mediul rural. Proletariatul industrial rus a apărut din rândurile ţărănimii. Majoritatea muncitorilor ruşi erau de fapt angajaţi sezonieri ai căilor ferate şi ai fabricilor de textile, lucrând acolo doar în perioadele în care nu era nevoie de ei la arat sau la strânsul recoltelor. Din acest motiv, cea mai mare parte a fabricilor din Rusia nu erau amplasate în oraşe, ci în mediul rural, unde forţa de muncă era la îndemână. O clasă de muncitori calificaţi, angajaţi permanent şi separaţi atât economic cât şi psihologic de lumea satului, s-a dezvoltat doar în industriile miniere şi în cele cu tehnologie avansată, existente în Urali, Ucraina şi Sankt Petersburg. Cu totul, Rusia începutului de secol nu avea probabil mai mult de un milion de muncitori industriali permanenţi, faţă de circa o sută de milioane de ţărani. Legislaţia ţaristă interzicea muncitorilor să se organizeze în sindicate şi încercările, chiar timide, de a crea cercuri educative sau asociaţii de întrajutorare erau pedepsite cu asprime. Mentalitatea ţăranului rus, deşi esenţială pentru înţelegerea istoriei moderne a Rusiei, nu a fost studiată în mod serios: intelectualii par să-i fi privit pe ţărani ca pe nişte creaturi primitive, ţinute cu bună ştiinţă în ignoranţă de către stăpânii lor şi, de aceea, nedemne de o atenţie deosebită. Ceea ce însă intelectualitatea urbană lua drept ignoranţă era în realitate inteligenţa adaptării la condiţiile în care ţăranii erau obligaţi să trăiască: o climă aspră şi o administraţie care îi trata exclusiv ca pe o sursă de exploatat. Ţăranul rus nu conta pe nimeni în afară de el însuşi, nici măcar pe cei asemenea lui. Iar despre patriotismul lui, iată ce spunea Lev Tolstoi:   Nu am observat niciodată la oamenii din popor vreo urmă de sentimente patriotice, dimpotrivă, am auzit adesea la cei mai serioşi şi mai respectabili dintre ei cuvinte care exprimă o indiferenţă desăvârşită şi chiar dispreţ faţă de orice formă de patriotism.   Sentimentele religioase şi xenofobia înnăscută a ţăranului rus au făcut posibilă ridicarea lui împotriva inamicilor din afară. Ele nu erau însă suficiente pentru a îi cere sacrificii în numele naţiunii. În timpul Revoluţiei şi al războiului civil, generalii ruşi au avut doar motive de dezamăgire atunci când au încercat să ralieze ţărănimea împotriva comuniştilor, folosind sloganuri patriotice; comuniştii au avut mult mai mult succes făcând apel la resentimentele de clasă şi la lăcomie. Până în secolul al XVIII-lea, ţăranul occidental nu se deosebea prea mult de cel rus de la începutul secolului XX. Însă o serie de inovaţii introduse în Occident în secolul al XIX-lea i-au transformat pe supuşii pasivi din mediul rural în cetăţeni activi: ne referim la generalizarea învăţământului, apariţia pieţelor naţionale şi a partidelor politice. Nimic din toate acestea nu exista însă în Rusia anului 1900. Ţăranul rus nu juca prin urmare niciun rol social sau politic. El rămânea pentru moment un outsider. Rusia oficială Administraţia începutului de secol era marcată de aceleaşi contradicţii ca şi restul Rusiei. La vârf, un aparat birocratic greoi, care dispunea de puteri nelimitate; la bază, o populaţie pusă, în general, în situaţia să se descurce pe cont propriu. În mod paradoxal, rusul obişnuit, trăind sub regimul autocratic, se afla mai puţin în contact cu administraţia şi resimţea mai puţin impactul politicii decât cetăţeanul Angliei, Franţei sau al Statelor Unite, state democratice. Lucrul a devenit evident în timpul primului război mondial, când guvernul ţarist a mobilizat populaţia cu mult mai mare greutate decât au reuşit să o facă democraţiile occidentale. Până în 1905, Rusia fusese condusă de o monarhie cu puteri nelimitate. Întreaga putere emana de la împărat. Conform Codului de procedură penală, orice încercare de a pune la îndoială autoritatea ţarului sau simpla exprimare a dorinţei de a vedea schimbat regimul constituiau delicte majore. Toate propunerile – inclusiv cele care veneau din rândul cercurilor oficiale – de a include în procesul de luare a deciziilor reprezentanţi ai poporului, fie şi numai cu titlu consultativ, erau respinse. Autoritatea politică era considerată o proprietate a dinastiei, încredinţată fiecărui ţar, care avea datoria să o treacă întreagă urmaşilor. Absolutismul fusese desigur forma de guvernământ predominantă în restul Europei continentale până în secolul al XIX-lea, când a fost înlocuit de suveranitatea poporului. În Rusia el a supravieţuit secolului al XIX-lea, luând forme extreme. La apogeul absolutismului, regii din Occident respectau proprietatea privată a supuşilor, încălcarea dreptului de proprietate fiind considerată aici o manifestare a tiraniei. Un jurist spaniol din secolul al XV-lea scria, exprimând un principiu fundamental al sistemelor politice din Occident: „regelui îi este încredinţată numai administrarea regatului, nu şi posesia bunurilor, căci proprietatea şi drepturile Statului sunt publice şi nu pot constitui patrimoniul nimănui”[2]. Dreptul de proprietate constituia o limitare reală a autorităţii regale, chiar şi atunci când aceasta nu era în mod oficial îngrădită. Dimpotrivă, în vechea Rusie, precum în „despoţiile orientale”, ţarul domnea şi era, în acelaşi timp, proprietarul regatului său. Lui îi aparţineau pământul şi resursele naturale, el deţinea monopolul pieţei interne şi al comerţului exterior şi, ca şi cum nu ar fi fost suficient, supuşii lui îi erau slujitori pe viaţă. Cei din pătura aristocratică îl slujeau în mod nemijlocit, în rândurile armatei sau ale administraţiei, în vreme ce supuşii de rând munceau pământurile lui sau pe cele ale servitorilor lui, nobilii. Acest gen de regim „patrimonial” echivala cu o autocraţie dusă la extrem. Regimul patrimonial din Rusia a început să se destrame spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În 1762, ţarul a decretat scutirea de serviciul public a nobililor şi, la scurt timp după aceea, le-a cedat dreptul de proprietate asupra pământurilor pe care până atunci le deţinuseră în numele lui. Ideea de proprietate privată a prins rădăcini de-a lungul secolului al XIX-lea, ajungând să se bucure de mai mult respect din partea autorităţilor decât drepturile personale ale proprietarilor. Desfiinţarea iobăgiei în 1861 a distrus şi ultimele rămăşiţe ale structurii sociale patrimoniale. Regimul patrimonial a supravieţuit însă într-un domeniu, respectiv în spaţiul autorităţii politice. Ţarul a continuat să considere suveranitatea drept un bun al său, iar administraţia şi armata îi datorau loialitate personală: funcţionarii publici şi ofiţerimea jurau supunere nu statului sau naţiunii, ci persoanei ţarului. Oficialii guvernamentali, la rândul lor, continuau să fie consideraţi slujitorii lui. Funcţionarea sistemului autocratic era condiţionată de existenţa unui autocrat nu doar cu numele, ci în persoană, ca deţinător al prerogativelor puterii şi singurul care ştia cum să le folosească. Întâmplarea a făcut ca la 1900 Rusia să fie condusă de un om lipsit de oricare din calităţile cerute unui autocrat veritabil – cu excepţia simţului datoriei. Nicolae al II-lea avea o inteligenţă limitată şi o voinţă slabă, lipsuri pe care încerca să le suplinească prin accese periodice de încăpăţânare. Nici puterea, nici privilegiile pe care i le aducea ea nu îl făceau fericit. Ţarul mărturisea odată unui ministru că menţine autocraţia nu pentru plăcerea lui personală, ci pentru că ţara are nevoie de ea. În afară de soţie şi copii, nu îl preocupau decât Rusia şi armata; suprema lui plăcere erau exerciţiile fizice. Orice altceva îl lăsa rece. Mărturiile concordă asupra faptului că nu a părut niciodată mai fericit decât după abdicare. Soţia lui, Alexandra Fedorovna, era făcută dintr-un aluat diferit. De origine germană, nepoată a reginei Victoria, a asimilat foarte repede tradiţiile patrimoniale ale ţării de adopţiune. Conştientă de slăbiciunile soţului ei, Alexandra îi cerea cu insistenţă să se comporte ca un adevărat autocrat, să fie un al doilea Petru cel Mare. „Tu şi Rusia sunteţi una”, îi repeta ea; ori: „Rusia iubeşte biciul.” Lipsit de influenţa ei, Nicolae ar fi cedat poate presiunilor, acceptând rolul de monarh decorativ, ceea ce ar fi putut preveni declanşarea Revoluţiei. Trebuie atunci să ne întrebăm: de ce ţarul Nicolae – asemeni multor ruşi de bună credinţă – a ţinut să conserve un regim politic perimat, în ciuda opoziţiei crescânde a elitelor cultivate ale ţării? Liberalii şi radicalii respingeau argumentele favorabile autocraţiei ca servind interesele personale ale ţarului. O privire asupra evenimentelor ulterioare ne arată că aceste voci ar fi meritat cel puţin să fie ascultate. Poziţia monarhiştilor de respingere a înlocuirii regimului autocratic cu o monarhie constituţională se sprijinea pe două argumente. Primul dintre ele era că Rusia, ţară prea vastă şi prea eterogenă din punct de vedere etnic, nu putea fi guvernată eficient de un regim parlamentar. Populaţia ei nu forma o societate închegată, ci trăia în comunităţi izolate, închise, lipsite de conştiinţa apartenenţei la o singură naţiune sau chiar la un singur stat. Ţăranii trăiau într-un soi de anarhie primitivă, incompatibilă cu responsabilităţile cerute unor veritabili cetăţeni; ei ar fi putut interpreta opoziţia parlamentului faţă de coroană drept un semn că regimul e slab şi că-şi pot însuşi nepedepsiţi pământurile aflate în proprietate privată (necomunală, deci). Doar autoritatea personală a unui ţar, situat deasupra neînţelegerilor dintre etnii sau partide şi liber de constrângeri constituţionale, putea menţine unită o asemenea ţară. Un al doilea argument era că eventualele instituţii parlamentare ar fi fost, în mod aproape cert, dominate de liberali şi socialişti, care ar fi refuzat să coopereze cu un monarh constituţional. Amatori într-ale politicii, cu capetele pline de idei utopice împrumutate din literatura occidentală, aceştia nu ar fi fost satisfăcuţi decât de abolirea monarhiei şi înlocuirea ei cu o republică în care parlamentul urma să exercite întreaga putere. Rezultatele ar fi fost anarhia şi războiul civil.   Deşi desfăşurarea evenimentelor avea să dovedească multe din temerile lor întemeiate, monarhiştii nu ofereau altă soluţie pentru rezolvarea crizei politice decât represiunea. Coroana folosea în acest scop cinci instrumente: funcţionarii publici, poliţia secretă, nobilimea funciară, armata şi Biserica Ortodoxă. Birocraţia rusă era din multe puncte de vedere unică. Provenită din rândurile servitorimii prinţilor din Evul Mediu, ea continua să se comporte ca şi cum s-ar fi aflat în slujba monarhului şi nu în aceea a naţiunii. Funcţionarul rus acţiona după bunul plac al ţarului şi al superiorilor lui direcţi. Putea fi destituit fără a primi vreo explicaţie şi fără a avea dreptul să protesteze. Nu putea demisiona din proprie iniţiativă. Astfel de practici duceau la servilism. Complet dependent de superiorii lui, funcţionarul public rus era, în relaţiile cu oamenii de rând, un personaj intangibil. În Rusia ţaristă, oficialii administraţiei, în calitatea lor de reprezentanţi ai suveranului autocrat, nu puteau fi aduşi în faţa justiţiei decât cu consimţământul superiorilor. Acest consimţământ venea însă foarte rar, fiindcă greşelile slujbaşului s-ar fi răsfrânt în mod negativ asupra celor care îl numiseră şi, în ultimă instanţă, asupra ţarului însuşi. Această situaţie încuraja abuzurile şi corupţia. Reversul servilismului era teroarea. Deşi în ministerele din Sankt Petersburg lucrau destui funcţionari bine pregătiţi şi cinstiţi, marea masă a membrilor administraţiei o alcătuiau carieriştii lipsiţi de scrupule. Una dintre particularităţile sistemului rus era că intrarea în serviciul public nu se făcea pe baza unei diplome sau a unui examen de aptitudini: candidatul trebuia doar să demonstreze că ştie să citească, să scrie şi să efectueze operaţii matematice elementare. Principalele însuşiri cerute pentru a fi angajat şi a promova erau de fapt loialitatea şi supunerea oarbă. Poate că cea mai frapantă caracteristică a administraţiei ruse era sistemul de „ranguri” introdus de Petru cel Mare în 1722. Fiecare funcţionar avea un rang (cin), numărul total al acestora fiind de paisprezece. Proaspătul angajat începea de la cel mai de jos, al paisprezecelea, străduindu-se apoi să urce scara demnităţilor. Iniţial, obţinerea celui de-al optulea rang conferea nobleţe ereditară, însă în jurul anului 1900 funcţionarii trebuiau să atingă rangul al patrulea pentru a se bucura de o astfel de onoare. Intenţia lui Petru fusese ca orice creştere a responsabilităţii să fie însoţită de o creştere în rang. Însă urmaşii lui au denaturat sistemul. Ecaterina cea Mare, ajunsă pe tron în urma unei lovituri de stat care s-a sfârşit prin moartea soţului ei, ţarul Petru al III-lea, a încercat să-şi consolideze poziţia cumpărându-i pe nobili şi pe funcţionari. În timpul domniei ei, ridicarea în rang a ajuns să depindă nu de asumarea unor responsabilităţi mai mari, ci pur şi simplu de vechime: după ce servea o anumită perioadă de timp – de obicei trei sau patru ani – într-un anumit rang, funcţionarul era avansat în mod automat la rangul imediat superior. În plus, cum tradiţia cerea ca numai deţinătorii unui cin să poată avea funcţii administrative, serviciul public rus s-a transformat într-o castă închisă. Cu excepţia posturilor celor mai înalte, pentru care numirile erau făcute direct de ţar, nimeni nu putea obţine o poziţie în cadrul administraţiei dacă nu avea un cin. Această practică a avut două urmări: a izolat administraţia de restul societăţii şi a lipsit-o de calităţile şi aportul celor care nu erau birocraţi de carieră. Principalele organe executive ale Rusiei, ministerele, nu se deosebeau în mod esenţial de instituţiile similare din Occident, deşi aveau anumite particularităţi. Până în 1906, de exemplu, nu existaseră nici cabinet, nici prim-ministru. Fiecare ministru răspundea direct în faţa ţarului, îndeplinind instrucţiunile acestuia fără să-şi consulte colegii. Această practică era motivată de temerea că discutarea deciziilor imperiale în cadrul cabinetului ar fi putut impieta asupra prerogativelor coroanei. De aici, o lipsă de coordonare politică şi, prin urmare, un mare grad de confuzie în administrarea ţării. Administraţia provinciilor era afectată de penuria de personal. Deşi Rusia ţaristă avea reputaţia unei tiranii, iar tirania presupune de obicei o autoritate arbitrară, conducând cu mână de fier, marea majoritate a ruşilor veneau rar în contact cu statul. Numărul funcţionarilor, fie el raportat la teritoriu sau la populaţie, reprezenta doar o mică fracţiune din cel existent în ţări ca Franţa sau Germania. Faptul este explicat de constrângerile fiscale. Trezoreria nu dispunea de resursele necesare administrării corespunzătoare a unui stat atât de întins, bazându-se în schimb pe guvernatorii provinciali, învestiţi cu o autoritate arbitrară, şi pe autoadministrarea instituţionalizată la nivelul comunelor ţărăneşti. Astfel, autoritatea ţarului, deşi nelimitată, avea o arie de cuprindere efectivă redusă. În toate problemele de natură practică, autoritatea guvernului imperial se oprea la nivelul celor optzeci şi nouă de capitale de provincie, în care îşi aveau reşedinţele guvernatorii şi subordonaţii lor; dincolo de ei, un imens vid administrativ. În subdiviziunile provinciale nu existau reprezentanţi permanenţi ai administraţiei; funcţionarii acesteia erau simpli vizitatori, aflaţi în trecere, cel mai adesea pentru a colecta dările neplătite la timp, după care dispăreau. Reprezentanţii ministerelor în capitalele provinciale erau responsabili direct faţă de instituţiile lor centrale şi nu cooperau unii cu alţii. Cel mai important minister era cel de interne, însărcinat cu administrarea ţării şi asigurarea securităţii în interior. Ministerul de interne numea guvernatorii, a căror putere discreţionară îi făcea comparabili cu satrapii Orientului. Una dintre manifestările acestei puteri era dreptul de a cere Ministerului de interne instaurarea în provinciile lor a „garanţiilor sporite” sau „extraordinare”, un fel de lege marţială care îi autoriza să suspende drepturile civile şi activitatea instituţiilor private. Ministerul de interne supraveghea de asemeni supuşii de altă religie decât cea ortodoxă – inclusiv evreii –, ca şi ramurile disidente ale Bisericii Ortodoxe. În plus, era însărcinat cu aplicarea cenzurii şi administrarea închisorilor. Baza principală a puterii acestui minister era însă controlul poliţiei politice. Departamentul Poliţiei, creat în 1880, în urma unui atentat terorist în care ţarul Alexandru al II-lea fusese la un pas de moarte, era unic în felul său. Rusia era singurul stat cu două poliţii diferite: una însărcinată cu menţinerea legalităţii şi ordinii în rândul populaţiei, cealaltă, cu protejarea statului faţă de populaţie. Departamentul Poliţiei se ocupa exclusiv cu menţinerea ordinii politice, având în acest sens dreptul să efectueze supravegheri deschise sau secrete, percheziţii şi arestări, încarcerări şi, prin ordonanţă administrativă – deci, fără proces –, să hotărască exilarea unor persoane pentru perioade de până la cinci ani. Prin reţeaua sa de agenţi, acest departament avea acces în toate domeniile societăţii ruseşti, iar secţiile sale externe se ocupau inclusiv de urmărirea membrilor emigraţiei. Astfel de măsuri erau considerate necesare pentru a se contracara valul fără precedent de terorism politic declanşat de radicalii extremişti, care au făcut mii de victime în rândul reprezentanţilor administraţiei în deceniul dinaintea primului război mondial. În multe privinţe, măsurile respective făceau din Rusia ultimilor ani ai ţarismului un prototip al statului poliţienesc modern.[3] Birocraţia ţaristă oferea lumii exterioare imaginea unei unanimităţi fără fisuri, disputele din interiorul ei nefiind niciodată făcute publice. Caracterul secret al majorităţii activităţilor pe care le desfăşura întărea această impresie. În realitate, ea era divizată în două tabere aflate în conflict: una liberal-conservatoare, cealaltă reacţionară. Oficialii de orientare liberal-conservatoare, concentraţi în Ministerul justiţiei şi în cel de finanţe, deşi erau de acord că Rusia avea nevoie de o autoritate centrală puternică, considerau sistemul existent perimat. Ei doreau o Rusie guvernată de legi: e adevărat, legi emise de un autocrat care nu dădea socoteală nimănui, dar care să fie obligat să-şi respecte propriile decizii. Considerau de asemenea că autoritatea guvernului putea fi întărită prin participarea la procesul de decizie a elementelor conservatoare ale societăţii, chiar dacă numai cu titlu consultativ. În fine, doreau să se pună capăt izolării ţărănimii, prin abolirea legilor care o legau de sistemul comunelor şi prin desfiinţarea tribunalelor speciale din mediul rural. Prin astfel de măsuri sperau ca ruşii să se poată treptat adapta unor metode mai moderne de guvernare. Facţiunea reacţionară considera că întreaga societate este proprietatea ţarului şi eticheta orice formă de iniţiativă publică drept „nesupunere”. Guvernarea nu putea accepta, în optica lor, principiul domniei legii, fiindcă ar fi fost inevitabil slăbită, ceea ce ar fi deschis calea dezordinilor sociale. Iată ce afirma unul dintre miniştrii de interne ţarişti:   Populaţia Rusiei, risipită pe un teritoriu uriaş, depărtarea faţă de tribunale care decurge în mod inevitabil de aici, situaţia economică precară a oamenilor şi tradiţiile patriarhale ale clasei rurale – toate acestea impun existenţa unei autorităţi ale cărei acţiuni să nu fie supuse constrângerilor unui formalism exagerat, o autoritate capabilă să restabilească ordinea şi să sancţioneze cât mai prompt încălcările drepturilor şi intereselor populaţiei.[4]   Ruşii care nutreau astfel de convingeri nu se opuneau schimbărilor, dar susţineau că acestea trebuiau iniţiate şi puse în practică de sus în jos, de către guvern. Poziţia reacţionarilor pornea de la ideea că „societatea” – mai exact, toţi cei care nu se aflau în serviciul guvernului – era în sensul cel mai propriu un duşman al statului. Această convingere era larg răspândită în cadrul Departamentului Poliţiei, aripa cea mai reacţionară din sânul facţiunii reacţionare. Unul dintre foştii conducători ai Departamentului spunea, referindu-se la atitudinea poliţiei secrete ţariste, că ea pornea de la principiul că „există un popor şi o autoritate a statului şi aceasta din urmă este în permanenţă ameninţată de cel dintâi… Prin urmare, orice formă de manifestare publică echivalează cu o ameninţare la adresa autorităţii statului. Iată de ce apărarea statului ia forma unui război împotriva întregii societăţi…”[5] Acest gen de atitudine, predominantă în Ministerul de interne, bloca tendinţele reformatoare. Din nefericire pentru Rusia, intelectualii radicali şi în special teroriştii radicali făceau jocul reacţionarilor. Chiar şi în aceste condiţii, era evident că, pe termen lung, reacţionarii erau condamnaţi să piardă partida. În primul rând, ambiţiile Rusiei de a fi o mare putere îi impuneau dezvoltarea învăţământului superior, incompatibil cu un regim care îşi trata supuşii ca pe nişte copii neascultători. Alexandr Herzen, autor politic de la jumătatea secolului al XIX-lea, surprindea această contradicţie în felul următor:   Ne asigură o educaţie cuprinzătoare, sădesc în conştiinţele noastre toate dorinţele, aspiraţiile şi suferinţele lumii de astăzi, apoi strigă „Rămâneţi nişte sclavi muţi şi pasivi, altfel veţi fi striviţi”.[6]   Celălalt element care ameninţa supravieţuirea statului poliţienesc birocratic era de natură economică: este vorba de apariţia în Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea a industriei capitaliste. Rusia ţaristă a pornit pe calea capitalismului cu oarecari ezitări, temându-se să tulbure orânduirea cvasinaturală a comunităţii rurale, care părea să-i asigure stabilitatea. Statul rus se temea atât de mult de efectele destabilizatoare ale industrializării, încât la treizeci de ani după inventarea transportului feroviar, ţara era încă practic lipsită de căi ferate. În cele din urmă regimul ţarist a trebuit să înceapă să se adapteze ritmului lumii occidentale. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trezoreria rusă era afectată de un deficit permanent, pe care îl acoperea prin împrumuturi externe. Oamenii de stat cu vederi deschise au realizat că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu crea o industrie proprie şi o bază economică capabile să-i asigure independenţa în raport cu capitalul străin. Serghei Witte, ministru de finanţe şi principalul promotor al industrializării, argumenta cu ardoare că atâta vreme cât nu avea să-şi creeze o bază industrială proprie, Rusia nu-şi putea dobândi independenţa economică, fără de care nu putea aspira la statutul de mare putere. În 1897, la iniţiativa lui Witte, Rusia a adoptat standardul aur. De acum înainte toate bancnotele trebuiau să aibă acoperire în aurul aflat în trezoreria statului, putând fi convertite în monedă de aur. Această reformă a făcut din rublă una dintre cele mai stabile valute din lume şi a stimulat investiţiile străine. Între 1892 şi 1914, străinii au investit în întreprinderile ruseşti peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995). Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care, deşi destul de mic la scara economiei naţionale, avea să aducă ţării, împreună cu agricultura şi resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii. Aşa cum avertizaseră reacţionarii, politica de stimulare a dezvoltării industriale a afectat regimul autocratic. Deţinătorii de obligaţiuni ruseşti din străinătate exercitau presiuni asupra guvernului pentru ca acesta să acţioneze în limitele legalităţii, penalizând surplusurile prin deprecierea obligaţiunilor, ceea ce forţa Rusia să plătească dobânzi mai mari pentru împrumuturile contractate. Un efect la fel de important l-a avut activitatea oamenilor de afaceri ruşi şi străini, ale căror decizii influenţau ocuparea forţei de muncă, transporturile şi investiţiile de capital, făcând ridicolă pretenţia monarhiei de a fi singura autoritate a ţării. Incompatibilitatea dintre capitalism şi autocraţie devenise frapantă pentru toţi cei care erau preocupaţi de soarta ţării, iar populaţia avea din ce în ce mai mult conştiinţa precarităţii stării de lucruri existente. În afară de birocraţie şi poliţie, principalul element de susţinere al regimului era armata. Cu cei 1,4 milioane de militari ai săi, Rusia avea cea mai mare armată permanentă din lume, mai mare decât armatele inamicilor ei potenţiali, Germania şi Austro-Ungaria, luate la un loc. Menţinerea unor forţe armate atât de mari şi de costisitoare avea trei motivaţii principale. În primul rând, distanţele mari şi reţeaua de căi ferate slab dezvoltată nu făceau posibilă o mobilizare rapidă: s-a estimat că în vreme ce Germania îşi putea mobiliza rezerviştii în termen de 15 zile, Rusia ar fi avut nevoie de 105 zile pentru o mobilizare totală. Cum teoriile militare ale epocii susţineau că soarta următoarelor războaie avea să se decidă într-o perioadă de ordinul săptămânilor, viteza de mobilizare avea o importanţă crucială. În al doilea rând, atât din lipsa resurselor financiare, cât şi datorită unui dispreţ adânc înrădăcinat faţă de civili, corpul ofiţeresc rus nu fusese capabil să pună la punct un sistem de rezervişti compatibil cu necesităţile unei mari armate naţionale şi apt, în caz de urgenţă, să reunească toate forţele disponibile, la capacitatea maximă. În fine, armata rusă era prin tradiţie un instrument de suprimare a dezordinilor interne: în 1903, o treime din efectivele de infanterie şi două treimi din cele de cavalerie din partea europeană a Rusiei au fost implicate în acţiuni represive. Nici Revoluţia din 1905, nici cea din 1917 nu ar fi putut avea loc dacă armata nu ar fi fost angajată în lupte la mare distanţă de centrul Rusiei. Tradiţia militară rusă cerea ca armata să nu se amestece în politică. Ofiţerii considerau politica şi pe politicieni sub demnitatea lor profesională; datoria armatei era să servească în mod loial puterea: pe ţar, iar ulterior, după căderea ţarului, Guvernul Provizoriu şi mai târziu pe bolşevici. Cel de-al patrulea pilon al regimului ţarist, nobilimea, se afla deja la acea epocă în declin. În epoca de aur a autocraţiei patrimoniale, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, nobilimea (dvorianstvo) fusese principalul sprijinitor al Coroanei. Ţarii dăruiau membrilor ei moşii cu tot cu ţăranii care să lucreze pământul, în schimbul cărora nobilii se puneau pe viaţă în serviciul monarhului, de obicei luptând în armata acestuia. Treptat însă, aristocraţia a reuşit să se elibereze de sub mâna de fier a monarhiei. De-a lungul secolului al XVIII-lea, profitând de prezenţa pe tron a unor ţari lipsiţi de autoritate, nobilii au obţinut o reducere a obligaţiilor faţă de suveran şi în cele din urmă, în 1762, au ieşit complet din situaţia de vasalitate. Moşiile pe care le primeau iniţial în schimbul slujirii ţarului au intrat atunci în deplina lor proprietate. Deşi sărăcia îi obliga pe mulţi dintre aceşti dvoriane să rămână toată viaţa în serviciul coroanei, cei mai bogaţi dintre ei au format treptat o clasă parazită, care se bucura de drepturi şi privilegii specifice supuşilor regilor din Occident, fără a avea însă şi răspunderile acestora. Cei mai prosperi dintre reprezentanţii acestei clase s-au îndreptat spre cultură; primii creatori, ca şi primii consumatori ai literaturii şi artei ruseşti proveneau aproape în întregime din rândurile marii nobilimi. La începutul secolului al XIX-lea, o mare parte a tineretului de origine aristocratică a intrat sub influenţa ideilor occidentale care promovau liberalismul şi necesitatea desfiinţării privilegiilor. În decembrie 1825, ofiţeri aparţinând unora din familiile cele mai de vază ale Rusiei s-au răzvrătit, cu intenţia de a aboli autocraţia şi de a o înlocui cu o monarhie constituţională sau o republică. Aşa-zisa Revoltă a Decembriştilor a fost rapid înăbuşită. Ea a marcat însă pentru nobilime începutul declinului: monarhia, sub impresia şocului provocat de trădarea suferită din partea unei clase pe care o acoperise de privilegii, şi-a pierdut încrederea în nobili, începând să se bazeze din ce în ce mai mult pe birocraţii de carieră. Edictul de desfiinţare a iobăgiei din 1861 a dat nobilimii lovitura de graţie. Incapabili să îşi exploateze în mod eficient moşiile fără munca foştilor şerbi şi obişnuiţi cu un stil de viaţă luxos, nobilii s-au înglodat în datorii şi au început să îşi vândă moşiile. Din punct de vedere politic, aristocraţia s-a scindat, membrii ei alăturându-se uneia din cele două tendinţe principale existente: cea reacţionară sau cea a intelighenţiei liberale. Legislaţia din ultimii ani ai Imperiului avea să se orienteze din ce în ce mai mult spre desfiinţarea privilegiilor nobiliare şi promovarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Spre începutul secolului XX, apartenenţa la dvorianstvo nu mai aducea niciun fel de avantaje semnificative şi pierduse orice relevanţă din punctul de vedere al afilierilor politice: Lenin, de pildă, provenea din rândurile nobilimii ereditare. În fine, Biserica Ortodoxă. Religie oficială a Imperiului, ortodoxia reprezenta aproximativ 55 la sută din populaţia acestuia.[7] Începând cu domnia lui Petru cel Mare, biserica rusă îşi pierduse autonomia şi era condusă de administratori numiţi de ţar; ulterior, în timpul Ecaterinei cea Mare, şi-a pierdut şi marile proprietăţi, care i-au fost confiscate. Biserica nu s-a ridicat împotriva acestor măsuri: credincioasă moştenirii bizantine, ea a continuat să sprijine cu loialitate monarhia şi să nu se implice în politică. A rămas de asemenea departe de conflictele sociale şi de disputele ideologice care zguduiau Rusia, convinsă că misiunea ei trebuia să se limiteze la mântuirea sufletelor. Ea propovăduia supunerea faţă de puterea lumească, fiind din acest punct de vedere un stâlp de nădejde al regimului. Statul i-a răsplătit loialitatea încredinţând clericilor răspunderea învăţământului elementar, finanţând-o şi interzicând credincioşilor ortodocşi să treacă la alte confesiuni. Însă la începutul secolului, chiar şi în sânul acestei instituţii loiale regimului au început să se producă fisuri, odată cu apariţia unui cler liberal, care dorea emanciparea bisericii de sub tutela statului şi o implicare mai activă în viaţa politică şi socială a ţării. Fără îndoială că majoritatea ruşilor şi mai ales ţăranii respectau cu sfinţenie riturile ortodoxe, toate posturile şi sărbătorile bisericii. Profunzimea credinţei lor rămâne totuşi discutabilă: sub imperiul evenimentelor, ea nu s-a dovedit a fi la fel de puternică pe cât era cea a catolicilor, evreilor sau musulmanilor din Imperiu. Religiozitatea ortodoxă pare să se fi bazat mai mult pe îndeplinirea ritualurilor decât pe respectarea preceptelor morale ale bisericii.   [1] Succesiunea primelor patru capitole din Revoluţia rusă a fost schimbată, iar capitolul 5 din Rusia sub regimul bolşevic a fost omis. Partea finală din Revoluţia rusă, „Reflecţii asupra revoluţiei ruse”, a fost reprodusă aproape fără modificări. [2] J.H. Elliot, Imperial Spain, 1469–1716 (Londra, 1963), p. 73. [3] Şi alte ţări aveau poliţii secrete. Dar, aşa cum se întâmpla de pildă cu F.B.I., puterile acestora erau restrânse la investigarea unor posibile subversiuni, fără dreptul de a decide condamnări. [4] Richard Pipes, Russia under the Old Regime (Londra-New York, 1974), pp. 303–304. Sublinierea autorului. [5] A.A. Lopuhin, Nastoiaşce i buduşcie ruskoi poliţii (Moscova, 1907), pp. 32–33. [6] Aleksandr Herzen, Sobranie socinenii v tridţati tomah, VII (Moscova, 1956), p. 74. [7] Oficial, circa 75 la sută din locuitorii Rusiei erau creştini ortodocşi. Mulţi erau însă credincioşi de rit vechi, care se rupseseră de biserica oficială în secolul al XVII-lea. Alţii făceau parte din secte disidente. Surse din epocă estimau că un sfert din credincioşii ortodocşi nu ţineau de fapt de religia oficială.  

Razboiul Spionilor de Bogdan Papadie În interiorul şi dincolo de graniţele României     CUPRINS: RĂZBOIUL SPIONILOR ÎN INTERIORUL ŞI DINCOLO DE GRANIŢELE ROMÂNIEI. Prefaţă. Partea întâi. Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete. I. În slujba adevărului istoric. II. „Războiul spionilor” în contextul actual a. „Inflaţia” franceză b. Colosul informativ american c. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA. D. FSB = KGB? C. Spioni ruşi, politicieni celebri f. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici g. Mossad şi seria eşecurilor h. „GUOANBU” – spionajul chinez. III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după 1989 a. „Jocul” PSD cu terorismul b. şi „compromisul UDMR. C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” d. Lumini şi umbre e. Sarcini ce revin Serviciului Român de Informaţii în calitate de responsabil-coordonator al Capitolului IV – Probleme de securitate – al Planului Naţional de Aderare a României la NATO. E.1. Planul de acţiune pentru aderare (MAP) e.2. Consiliul ele parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) e.3. Parteneriatul pentru pace intensificat (PfP) e.4. Securitatea personalului e.5. Securitate fizică e.6. INFOSEC. E.7. Principiul „nevoii de a şti” e.8. Autoritatea naţională de securitate f. Serviciul Român de Infonnaţii şi protecţia informaţiilor clasificate sau cum se deschide Cutia „Pandorei” g. Sistemul Informatic Integrat h. Controlul societăţii civile asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii i. Agenţii străini lovesc în imaginea S. R. I. Raportul Armaghedon 7 Armaghedon 7 IV. Serviciul de Informaţii Externe (S. I. E.) – realizări şi controverse a. Scurt istoric b. Conducători b.1. Şefii Serviciului de Informaţii Externe c. Combaterea terorismului internaţional în viziunea S. I. E. D. S. I. E. a fost atras în scandaluri. Războiul petrolului, cauze şi fapte d.1. De ce este evitată România? D.2. Alte scandaluri ale Preşedintelui Bush. V. Strategia de securitate a României 1. Sistemul securităţii naţionale 1.1. Interesele naţionale de securitate ale României 1.2. Obiectivele politicii de securitate naţională 1.3. Mediul internaţional de securitate 1.3.1. Un cadou organizaţional activ şi adoptabil 1.3.2. Către noi forme de solidaritate 1.3.3. Europa este într-o continuă schimbare 1.3.4. Democraţia este o resursă importantă a mediului intern de securitate 1.3.5. Principalele probleme de securitate a României sunt cele de natură economică 1.4. Factorii de risc la adresa securităţii României 1.4.1. Sub umbrela climatului internaţional 1.4.2. Principalii factori externi de risc la adresa securităţii naţionale 1.4.3. Noi provocări 1.4.4. Vulnerabilităţi în situaţia internă 1.5. Direcţii de acţiune în politica de securitate naţională 1.5.1. În domeniul politico-administrativ 1.5.2. În domeniul economic 1.5.3. În domeniul social 1.5.4. În domeniul educaţiei, cercetării şi culturii 7.5.5. În domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice. 1.5.6. În domeniul apărării naţionale 1.5.7. În domeniul politicii externe 1.6. Resursele politicii de securitate 1.7. Concluzii 2. Rolul şi locul serviciilor de informaţii în ansamblul eforturilor. României de integrare euroantlantică 2.1. Atribuţiile şi competenţele serviciilor de informaţii în deplină concordanţă cu prevederile legilor şi cu principiile statului de drept 2.2. Adaptarea continuă la mutaţiile din contextul operaţional. 2.3. Relaţionarea funcţională cu celelalte instituţii din sistemul de securitate naţională 2.4. Controlul democratic al serviciilor de informaţii 2.5. Prevenirea şi combaterea terorismului 2.6. Cooperarea cu servicii similare din străinătate 2.7. Serviciile de informaţii – factor activ în demersurile României de integrare în NATO. VI. Balcanii – eternul „butoi cu pulbere” al Europei a. „CIA şi Noua Ordine Mondială – provocări până în anul 2015” a.l. Comunităţi islamice în Balcani – Bosnia a.2. Expansiunea fundamentalismului islamic în Balcani a.3. UCK şi fundamentalismul islamic a.4. După Bosnia, Kosovo a.5. Fundamentalismul islamic din zona Balcanilor după 11 septembrie 2001 a. 6. Spionajul – o armă de temut a Islamului a.1. Concluzii a. 8. Celule teroriste islamice în România a.9. Şi în Europa b. Istoria neromanţată a celui mai cântat terorist al lumii – Ossama ben Laden b. 1. „Cuvânt înainte „b.2. „Despre psihologia atentatorilor sinucigaşi” b.3. „Problema prevenirii: au dat greş politica şi serviciile secrete? B.4. „Perspective” c. România – un „rai” pentru terorismul internaţional. Abu Nidal (ANO) Hezbollah. Fraţii Musulmani. Frontul de Eliberare a Palestinei. Partidul Eliberării Islamice (PEI) Hamas (Harakat Mugawan Islamiya) Fatah. Organizaţia „15 MAP’ Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei. PKK – Partidul Muncitorilor din Kurdistan (ulterior KADEK). Expulzări. Cronologia acţiunilor teroriste în România. Concluzie c.l. „Mafia drogurilor finanţează organizaţiile teroriste din România” c.2. „România – Turnul Babel al drogurilor” c. 3. România – cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est c.4. „Colaborarea” autorităţilor române cu reţelele kurde şi mafia italiană d. Migraţia, „aliatul” crimei organizate. VII. Serviciile secrete occidentale aruncă în luptă „arma” credinţei. Nocivitatea unor secte insinuate în ultimii ani pe spaţiul românesc. Cult şi sectă – o distincţie Fundamentală. Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţia actuală 1. Câteva repere 2. Penetrarea fenomenului satanist în România «Epoca Romparkin» (1993-l995) «Epoca Anioşa» (1995-l998) «Epoca Netsulf» (din 1998) Partea a doua. Ofensiva spionajului ungar în Transilvania şi rolul jucat de UDMR în atingerea obiectivelor impuse de Budapesta. În loc de introducere a. Istoria nu iartă! A.1. AVO încearcă destabilizarea Ardealului a.2. Cu sprijin din interiorul politicii autohtone, agenţii Budapestei au penetrat structurile locale ale administraţiei de stat. Cronologia principalelor evenimente cu caracter vădit antiromânesc. Ianuarie-Februarie 1990 15 februarie. 27 februarie. Martie 1990. 9 martie 14 martie 15 martie 16 martie 20 martie — 21 martie — 31 martie. Aprilie 1990 6 aprilie 29 aprilie. Iunie 1990 5 iunie — 14 iunie. Octombrie 1990 14 octombrie — 20 octombrie 23 octombrie 26 octombrie. Noiembrie 1990 1 noiembrie. Decembrie 1990 1 decembrie 16 decembrie. 21 decembrie. Ianuarie 1991 Februarie 1991 6 februarie 13 februarie. 27 februarie. Martie 1991 13 martie. Aprilie 1991 20 aprilie 30 aprilie. Mai 1991 3 mai 75 mai. Iunie 1991 6 iunie 12 iunie. Septembrie 1991 11 septembrie. Octombrie 1991 9 octombrie 11 octombrie 19 octombrie 20 octombrie. Noiembrie 1991 1 noiembrie 6 noiembrie 18 noiembrie 21 noiembrie. Decembrie 1991 8 Decembrie. Ianuarie 1992 Februarie 1992 12 februarie 18 februarie 20 februarie. Martie 1992 14 martie 19 martie 21 martie 26 martie. Aprilie 1992 8 aprilie 1992 Mai 1992 13 mai 29 mai. Iunie 1992 29 iunie. August 1992 27 august 28 august. Septembrie 1992 Octombrie 1992 25 octombrie. Decembrie 1992 2 decembrie. Ianuarie 1993. 20 ianuarie 27 ianuarie. Februarie 1993 4 februarie 10 februarie. Martie 1993 2 martie 3 martie. Aprilie 1993 6 aprilie 8 aprilie 23 aprilie 29 aprilie. Mai 1993 13 mai 29 mai. Iunie 1993 16 iunie. August 1993 5 august. Octombrie 1993. 4 octombrie — 6 octombrie — 17 octombrie. Februarie 1994 1 februarie 5 februarie 9 februarie 23 februarie. Martie 1994 24 martie 29 martie. Aprilie 1994 29 aprilie. Mai 1994 11 mai. Iunie 1994 16 iunie. Iulie 1994 2 iulie 6 iulie 16 iulie 20 iulie. Septembrie 1994 25 septembrie. Octombrie 1994 5 octombrie 6 octombrie 8 octombrie 26 octombrie. Noiembrie 1994 4 noiembrie 10 noiembrie. Decembrie 1994 11 decembrie. Ianuarie 1995 4 ianuarie 7 ianuarie 13 ianuarie 18 ianuarie 30 ianuarie 31 ianuarie. Februarie 1995 4 februarie 14 februarie 24 februarie 24 februarie. Aprilie 1995 18 Aprilie 29 Aprilie. Mai 1995 5 mai 10 mai — 28 mai. Iunie 1995 4 iulie 5 iulie 6 iulie 29 iulie. August 1995 31 august. Septembrie 1995 29 septembrie. Octombrie 1995 31 Octombrie. Noiembrie 1995 1 noiembrie. Decembrie 1995 6 decembrie 12 decembrie. Ianuarie 1996 10 Ianuarie 12 ianuarie 17 ianuarie 23 ianuarie. Februarie 1996 6 februarie 17 februarie. Martie 1996 3 martie 15 martie. Aprilie 1996 8 aprilie. Mai 1996 20 mai 22 mai. Iunie 1996 8 iunie 23 iunie. Iulie 1996 4 iulie 5 iulie 13 iulie 16 iulie 18 iulie. August 1996 14 august 28 august. Septembrie 1996 3 septembrie 16 septembrie 26 septembrie. Octombrie 1996 3 octombrie. Noiembrie 1996 4 noiembrie. Decembrie 1996 6 decembrie 10 decembrie 12 decembrie 18 decembrie. Ianuarie 1997 22 ianuarie. Februarie 1997 12 februarie. Martie 1997 15 martie 25 martie. Aprilie 1997 4 aprilie 14 aprilie. Mai 1997 2 mai 6 mai 20 mai. Iunie 1997 20 iunie. Septembrie 1997 4 septembrie 12 septembrie. Octombrie 1997 23 octombrie. Decembrie 1997 4 decembrie 8 decembrie 11 decembrie. Ianuarie 1998 4 februarie 27 februarie. Martie 1998 3 martie 12 martie 13 martie. Aprilie 1998 Iulie 1998 8 iulie 14 iulie 24 iulie 28 iulie. August 1998 20 august. Septembrie 1998. 11 septembrie 12 septembrie 19 septembrie. Decembrie 1998 1 decembrie. Ianuarie 1999 6 ianuarie 15 ianuarie. Februarie 1999 16 februarie. Martie 1999 18 martie. Aprilie 1999 — 24 aprilie 28 aprilie. Iunie 1999 12 iunie. August 1999 17 august. Septembrie 1999 19 septembrie 22 septembrie. Octombrie 1999 20 octombrie. Decembrie 1999 Ianuarie 2000 4 ianuarie 10 ianuarie 27 ianuarie. Februarie 2000 12 februarie 16 februarie. Martie 2000 11 martie 14 martie. Aprilie 2000 14 aprilie 26 aprilie. Mai 2000 15 mai 16 mai 24 mai. Iunie 2000 Iulie 2000 28 iulie 29 iulie. August 2000 10 august 27 august. Septembrie 2000 26 septembrie. Octombrie 2000 9 octombrie. Ianuarie 2001 Februarie 2001 20 februarie. Martie 2001 2 martie 26 martie. Aprilie 2001 26 aprilie. Iunie 2001 4 iunie 19 iunie 26 iunie. Iulie 2001 30 iulie. August 2001 4 august 12 august. Septembrie 2001 5 septembrie. Octombrie 2001 3 octombrie 12 octombrie 30 octombrie. Noiembrie 2001 1 noiembrie 16 noiembrie 28 noiembrie. Decembrie 2001 1 decembrie 15 decembrie 16 decembrie 28 decembrie a. 3 Românii din Harghita şi Covasna se ridică împotriva Budapestei a.4. Refluxul autorităţii statului în Har-Cov a.5. Aspecte specifice ale relaţiilor interetnice în Covasna şi Harghita 1. Consideraţii generale 2. Câteva aspecte privind discriminarea românilor din judeţele Covasna şi Harghita în viziunea societăţii civile româneşti 3. Dimensiuni ale „autoguvernării” şi „autonomiei” locale în viziunea UDMR 4. Câteva concluzii în urma alegerilor locale din iunie 2000 a.6. Acţiuni antimmâneşti ce sunt consemnate în ra/warte (analize) ale serviciilor secrete din România „Operaţiunea Duna”, o acţiune prin care Viktor Orban a vizat Ardealul! Patrimoniul etnografic al României se află în pericol! UDMR a pus ochii pe un tezaur inestimabil: bisericile – cetăţi săseşti! Acordul de comerţ liber cu Ungaria, OK pentru maghiari! „MOL” cumpără terenuri în Ardeal. Conspiraţia maghiară: Ţinta, România! 1. Retrocedarea imobilelor, terenurilor şi a altor bunuri care au aparţinut nobilimii maghiare şi cultelor specifice etniei maghiare 2. Extinderea societăţilor comerciale cu capital mixt, româno-maghiar, în vederea realizării unui control tot mai accentuat al activităţii economice 3. Extinderea sectorului bancar cu intervenţia unor bănci din Ungaria. 4. Euroregiunile româneşti, conduse de miniparlamentc. Separatiştii maghiari îşi bat joc de Istoria României a. 7. Concluzii ale unor istorici şi specialişti din sistemul siguranţei naţionale a.8. Trebuie evitat un eventual conflict intéręt nie. ANEXA. Românii din Ungaria, o minoritate pe cale de dispariţie a. Maghiarizarea şi drepturile românilor de dincolo de Tisa. A. 1. Biserica, liantul continuităţii românismului b. Decimarea minorităţii româneşti c. în Ungaria, studenţii români se pot număra pe degete. C. L. Nit şi-au pierdui vechea credinţa c.2. Învăţământul, mult sub ceea ce oferă România minorităţilor. C. 3. În şcolile româneşti se predă în limba maghiară d. Dintre cei 75 de deputaţi „români” prezenţi în Parlamentul de la. Budapesta, 60 nu cunoşteau limba română d.i., Cultura, sufletul pribeagului „d.2. Faima românilor din Ungaria d.3. UCRU. D.4. JCRU. E. Reprezentaţia românească e.l. Există (şi) presă românească f. Relaţiile româno-ungare sunt ascendente fi. Investiţii noi f.2. Bani pentru cultură g. Să nu uităm! Scandalul şi compromisul monumentului de la Arad, o palmă dată pe obrazul poporului român g.l. Ansamblul monumental „HUNGARIA” (documentar) BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ. PREFAŢĂ. Înainte de a începe să citim această captivantă carte, să încercăm să răspundem – succint – unei întrebări: Ce este spionajul? Spionajul este arta neagră a relaţiilor internaţionale. Vreme de şapte milenii, spionajul a fost clasat printre artele negre ale istoriei, strict segregat de afacerile politice. Abia începând cu Franţa veacului 17, cardinalii Richelieu şi Mazarin – fiecare din ei ocupând fotoliul de prim-ministru, vreme de 18 ani – introduc oficial spionajul în alcovul politicii. Mazarin lansând chiar o faimoasă aserţiune care face şi astăzi carieră: „Serviciul de spionaj este felinarul de noapte care luminează sumbrele cărări ale politicului „. Un alt posibil răspuns, la întrebarea de mai sus ar fi: spionajul este – după prostituţie – cea mai veche meserie a oamenilor. Şi totuşi, despre spionaj se vorbeşte, la scenă deschisă, foarte rar şi foarte puţin. Ca şi despre prostituţie. Puţini istorici au curajul să vorbească lejer despre rolul prostituţiei, despre influenţa covârşitoare a curtezanelor – un eufemism, pentru practicantele acestei ancestrale meserii – asupra marilor întâmplări din istoria lumii. De asemenea, în mod tradiţional, istoriografia oficială ignoră partitura executată de spionaj, în concertul evenimentelor mondiale. De ce atâta mister? E bine? E rău? Nu e nici bine, nici rău. Ci este necesar. Absolut necesar! Pentru că spionajul operează asupra unui teribil material: informaţia! Un material, deopotrivă, exploziv şi gingaş. Un material mai preţios decât aurul. Francis Bacon spunea cândva că „informaţia înseamnă putere”. Cine vânează mai multe informaţii, dispune de mai multă putere. Şi cum ar mai putea vâna pisica şoareci, dacă i-am pune clopoţei? De aceea este necesar misterul. Lunea spionajului e unică, pentru că nu mai există un alt domeniu al îndeletnicirilor umane care să se consume exclusiv în umbră, în tăcere, într-un deplin anonimat. Nu de puţine ori, în activitatea de spionaj, preţul eşecului fiind sacrificiul suprem. Spionajul este un război permanent. Şi total. Un război invizibil care se întinde peste toate fronturile condiţiei umane. Aici armele nu tac niciodată! Şi niciodată, în acest ciudat război, nu vom cunoaşte adevărul întreg al istoriei. În celebrul său cabinet negru, Churchill obişnuia să afirme: „în spionaj, adevărul trebuie însoţit, întotdeauna, de o puternică gardă pretoriană de minciuni”. Această excepţională carte. — Războiul spionilor – ne demonstrează magistral că spionul modern culege informaţii din absolut orice domeniu de activitate. Astfel, există spionaj economic, spionaj ştiinţific sau spionaj industruial, spionaj politic, spionaj militar ori spionaj financiar, spionaj comercial şi chiar spionaj religios. Organizaţia catolică „Opus Dei”, fondată în 1928 de Josemaria Escriva, astăzi cu peste 80 000 de membri, constituie un veritabil serviciu secret al Vaticanului. Spionajul contemporan se află infiltrat în toate compartimentele vieţii sociale şi ale vieţii private. Orice informaţie – secretă sau ncsecrată – produsă de o societate umană nu scapă ochiului avizat, strict specializat şi îndelung exersat al spionului. În materie de spionaj, nu cxsită prieteni sau neprieteni: oricine spionează pe oricine! Desigur, există pondere şi există nuanţe, când spionezi un amic sau un inamic, dar spionaj există permanent şi împotriva tuturor. Un personaj foarte avizat – l-am numit pe reputatul I. C. Masterman – spunea că „unica regidă în spionajul contemporan este aceea de a spiona orice putere, indiferent dacă acea putere ne este prieten sau duşman „ Spionajul, ca şi contraspionajul, este omniscient, omnipotent şi omniprezent. Nu-l scapă nimic. Nici chiar viaţa privată a oamenilor. Mai ales slăbiciunile lor, păcatele lor, pasiunile lor, gusturile, înclinaţiile, capacităţile intelectuale, bolile de care suferă, fobiile şi dorinţele, petele negre din trecutul lor. Tot-tot! Oamenii pot fi agresivi, diabolici sau fermecători, disperaţi, blajini, bezmetici, cutezători sau hrăpăreţi, generoşi sau detestabili; pot fi cârcotaşi, orgolioşi, invidioşi sau desfrânaţi, exaltaţi sau farisei; pot deveni posesivi, smeriţi, avari, sau lăudăroşi, vicioşi, mincinoşi, lacomi sau pătimaşi. Toate aceste ascunse trăsături de caracter se pot constitui în tot atâtea informaţii extrem de preţioase, utilizate cu precădere în munca de recrutare de agenţi secreţi, de exploatare în orb, de compromitere a unor personaje sus-puse, de şantajare, dirijare, manipulare sau influenţare a acestora. Abisul uman, unde acţionează spionul, este imens. Este, de fapt, un imperiu fără de hotare. Pentru că fară de hotare este şi sufletul omenesc. Pe vremea când era şef al Serviciului de contraspionaj francez – cu numai câţiva ani în urmă – contele de Marenches declara la o conferinţă de presă: „In ziua de azi, pentru a stăpâni cât mai mulţi oameni, nu se mai cuceresc teritorii, ci sufletele acelor oameni. Odată ce ai sufletul, ai omul; iar când ai omul, teritoriul vine de la sine”. Aviz înalţilor dregători ai ţării noastre, care cam fac băşcălie – ca să nu-l spun criminală bătaie de joc – atunci când discută despre spionaj şi contraspionaj! E trist, dar istoria se repetă adeseori, mai întâi ca farsă, apoi ca tragedie. În aceste condiţii, meritul autorilor acestei cărţi – erudiţii Gabriel I. Năstase şi Bogdan Păpădie – evoluează dintr-un simplu gest publicistic, într-un profund mesaj patriotic. Într-un grav semnal de alarmă. Cartea Războiul spionilor dezvăluindu-ne o lume, în care graniţa dintre esenţe şi aparenţe este atât de labilă, atât de nesigură: lumea spionajului. Cartea pe care tocmai te pregăteşti s-o citeşti – ilustre Cititor – ne vorbeşte despre patriotism, spioni şi contraspioni, ne devoalează tenebrele, pericolul şi puterea malefică de penetrare a spionajului. Şi ne îndeamnă să ne servim patria – cu abnegaţie şi sacrificiu – în sfera veşnic fierbinte a serviciilor secrete. Adică, acolo unde istoria este aşezată între oglinzi strâmbe, încât nu mai ştii cine minte şi cine spune adevărul. Bertolt Brecht, scriitor, dramaturg şi, în acelaşi timp, spion al fostei Germanii comuniste, ne face o cinică mărturisire: „Estul şi Vestul sunt două curve; dar curva mea e gravidă”. Literatura de spionaj şi contraspionaj, precum această carte-document, este un gen aparte, mai special, mai subtil, uneori trebuie să citeşti printre rânduri, să decriptezi limbajul folosit, să-l pătrunzi structura şi să te laşi furat de ritmul lui alert şi palpitant. Ca să te apropii de lumea spionajului, ca să scrii despre spioni, trebuie să te documentezi temeinic. Foarte temeinic. Trebuie să înveţi – desigur, din surse sorginte – ce înseamnă agent de influentă, sau de supraveghere, ori de provocare, ce este acela un cifru, sau o cârtiţă, ori un contact pasager, ce este criptanaliza, legenda sau cutia de scrisori. Trebuie să înţelegi ce înseamnă exploatarea în orb, sau propaganda gri, propaganda neagră ori dezinformarea. Trebuie să afli ce sunt jocurile operative, interceptările secrete, protecţia contrainformativă sau acţiunea de acoperire. Este o lume de care nu te poţi apropia cu superficialitate. Iar autorii acestei cărţi au demonstrat, cu prisosinţă, că au vrut, au ştiut şi au putut să ne ofere exact informaţiile necesare. Spioni, spionaj, război al spionilor. S-ar putea spune că spionii mişună printre noi. Dacă e aşa, atunci de ce atât de puţini spioni celebri sunt consemnaţi de istorie? Simplu! Pentru că un spion nu devine celebru, decât când este prins. Când cade. Aşa cum este cazul prea-frumoasei Mata Hari, sau al sclipitorului Richard Sorge. Din aceeaşi ilustră galerie îl desprindem pe Oleg Pankovski, ori pe omul de ştiinţă Philby, sau pe poliglotul Cicero, ori pe soţii Julius şi Ethel Rosenberg. Sau – de ce nu? — Pe mai recentul spion Aldrich Ames, plantat de ruşi chiar în fruntea Departamentului de contrainformaţii din cadrul CIA. Restul e tăcere! Marii spioni sunt prinşi rar, foarte rar. Plevuşcă se agaţă mai repede. Sau, cum spunea Eugen Cristescu, unul din şefii spionajului românesc: „Uneori, este necesar să prinzi o maimuţă, ca să sperii un tigru”. Olimpian Ungherea. Partea întâi. Secolul XXI şi regruparea forţelor implicate în confruntările secrete. I. În slujba adevărului istoric. De ce o asemenea carte? Cum nu suntem nici primii şi nici ultimii care abordează delicata problemă a Unităţii Statului Român, într-un context mai larg, vom răspunde simplu: ESTE NECESARĂ! De ce este necesară? Deoarece România se află, în continuare, în plin proces de transformare istorică, perioadă ce poate da naştere unor convulsii ce riscă să scape de sub control. Mai mult, pot conduce la evenimente imprevizibile, cu urmări pe termen lung în viaţa socio-politică, culturală şi economică. Aşadar, nu puţini se întreabă şi pe bună dreptate, cum de s-a ajuns aici? Ei bine, politica ezitantă, nu de puţine ori „în genunchi”, a liderilor României de după 1989 a condus, de exemplu, la tragica şi ruşinoasa situaţie ca Ardealul să fie realmente împânzit cu monumente închinate criminalilor unguri care s-au remarcat printr-un diabolic proces de maghiarizare forţată a românilor şi secuilor din Transilvania. Ca să nu vorbim de modul ruşinos în care unii guvernanţi şi-au dat în cele din urmă acordul, din raţiuni electorale probabil, pentru ridicarea „Statuii Libertăţii” de la Arad, edificiu ce elogiază „Ungaria Mare” şi „eroii” şovinismului maghiar de la 1848: aşa -declaraţii 13 generali, rămaşi în istorie ca asasini diabolici a 40.000 de români! Se întorc străbunii în morminte în fine, dar nu în ultimul rând, cauzele care au condus la astfel de efecte umilitoare pentru Naţiunea Română nu mai reprezintă de foarte mult timp o noutate pentru analişti. Deja o certitudine, România este o ţară aflată la intersecţia intereselor a trei mari puteri: Statele Unite, Rusia şi Uniunea Europeană. Prima a condiţionat liniştirea minoritarilor, în special a celor de origine maghiară, de acceptarea rămânerii României ca „zonă tampon”, evident sub influenţa lor şi a NATO. Ruşii, la rândul lor, pot acţiona minoritarii unguri, direct din Budapesta, prin agenţi recrutaţi încă din timpul ocupaţiei sovietice. In acest fel, şantajul este unul pe faţă: dacă acceptăm baze NATO pe teritoriul românesc, ne provoacă cu minoritarii unguri (acţiune aflată în plină desfăşurare), ne lovesc în economie şi mută noi forţe militare în Moldova sau Ucraina. Şi nu este o utopie, chiar dacă aparent Moscova a început să retragă „ceva” din trupele sale din Transnistria. Ca argument, menţinerea trupelor ruseşti în Moldova este un obiectiv strategic pe termen lung al Kremlinului, stabilit printr-un decret prezidenţial în anul 1995. Un rol important în luarea acestei decizii l-a avut Evgheni Primakov, şef al spionajului Moscovei la acea vreme. În momentul de faţă (al scrierii cărţii – n.a.), Primakov, un vechi agent KGB, este preşedinte al Camerei de Comerţ a Rusiei şi responsabil al Guvernului rus pentru problemele Transnistriei. Or, Camera de Comerţ a folosit întotdeauna drept acoperire pentru numeroşi agenţi ai spionajului rus (SVR). Altfel, un al doilea plan al Moscovei prevede dislocarea a 30 de baze militare în străinătate pe întreg teritoriul CSI, fie că sunt construite unele noi, fie că sunt consolidate cele existente. Pentru o bază permanentă în Moldova, ar fi nevoie de un acord similar cu cel semnat în anul 1997 cu Ucraina pe 20 de ani, pentru flota militară rusă de la Marea Neagră. Mai mult, prezenţa în Moldova este văzută drept vitală de către Kremlin, odată ce România vecină se pregăteşte intens de aderarea la NATO în anul 2004 (până la editarea cărţii de faţă, acest lucru s-a petrecut – n.a.). Altfel, ultimul proiect al Moscovei privind viitorul Moldovei a fost adus la Chişinău de către Dmitri Kozak, primul adjunct al şefului Administraţiei de la Kremlin. Conţinutul acestuia i-a şocat pe alţi participanţi la procesul de pace din Transnistria: UE, OSCE, SUA şi chiar Ucraina. Toate ar fi fost eliminate din joc dacă planul Kozak ar fi fost aprobat, iar Moldova ar fi ajuns în sfera de influenţă exclusivă a Rusiei. Planul Kozak ar fi redus practic puterea guvernului central de la Chişinău în favoarea Tiraspolului! Aranjamentul se aseamănă, oarecum, cu cel din provincia georgiană Adjaria sau din regiunea ucraineană Doneţk, unde doar liderii locali controlează situaţia şi se prefac că respectă suveranitatea Georgiei, respectiv a Ucrainei. Concomitent, documentul Kozak ar fi acordat puteri sporite liderilor din Transnistria şi Găgăuz Eri, care ar fi avut drept de veto în mai multe domenii, inclusiv în planul politicii externe. Aceasta ar fi însemnat că Moscova, prin enclavele separatiste, ar fi fost capabilă să împiedice ţări din CSI – ca Moldova, Georgia şi Azerbaidjan – să se integreze în UE sau să adere la NATO, or să facă parte din organizaţii regionale antiruseşti şi proamericane. De asemenea, cum bine au remarcat şi ziariştii de la cotidianul „Ziua”, acest plan ar fi oferit posibilităţi pentru consolidarea influenţei Rusiei în Moldova, unul din obiectivele-cheie ale Moscovei fiind obţinerea pentru limba rusă a statutului de limbă oficială; ea deja are acest statut în Belarus, Kazahstan, Kirghizstan şi Tadjikistan. Totuşi, planul Moscovei, al lui Vladimir Putin în speţă, s-a ciocnit de o puternică opoziţie în Moldova, inspirată şi de aşa-numita „Revoluţie de catifea” din noiembrie 2003, din Georgia. O „coincidenţă” nefastă pentru Moscova, dar bine gândită de serviciile secrete de la Washington, a făcut ca ambele evenimente să se producă în aceeaşi săptămână. Pe fundalul evoluţiilor din Georgia, Vladimir Putin se pregătea să zboare la Chişinău, pentru a semna Planul Kozak, iar opoziţia moldoveana anticomunistă începuse demonstraţii de masă. Căderea preşedintelui georgian, Eduard Sevardnadze, a indus panica în rândurile Partidului Comuniştilor din Moldova. Dacă liderii comunişti ar fi ignorat protestele şi ar fi acceptat Planul Kozak, ar fi provocat cu siguranţă tulburări şi o contralovitură aplicată autorităţilor comuniste de către naţionalişti. Rămâne de văzut doar cum va manevra Moscova această criză pe care a provocat-o în fine, cum şi în Georgia lucrurile sunt deja limpezi, noul preşedinte Mihail Sakasvili fiind un adept al relaţiilor strategice cu SUA, e posibil ca şi zilele comuniştilor de la Chişinău să fie numărate. Prin urmare, atenţia comunităţii internaţionale va fi concentrată de acum înainte mult mai serios pe situaţia gravă de la graniţa de Est a României, noua graniţă de Est a NATO. În altă ordine de idei, să nu uităm, ruşii au recrutat masiv agentură din ţările ocupate în perioada comunistă. După ce s-au retras complet din România, în 1968, de exemplu, s-a constatat că „Ursul” de la Kremlin lăsase mai mulţi agenţi decât avea întreaga Securitate Română, fapt care explică şi dezastrul structurilor informative comuniste în 1989. Mai mult, americanii şi ruşii îşi cunosc reciproc informatorii şi agenţii de influenţă din România. Aceştia se urmăresc şi se lovesc reciproc din când în când, dar nu mortal! Fac front comun doar atunci când şefii lor îi asmut împotriva serviciilor secrete româneşti, cu predilecţie asupra specialiştilor formaţi în şcoala românească de spionaj şi contraspionaj de dinainte de ‘89, recunoscuţi şi temuţi la vremea respectivă de către majoritatea agenturilor din lume. Este şi motivul pentru care, în ciuda aparenţelor, SRI, noua structură informativă a României post revoluţionare, n-a putut renunţa în totalitate la ei, aceştia fiind specialişti în formarea cărora statul nostru a investit enorm. În plus, americanii şi ruşii urmăresc cu interes poziţia strategică şi bogăţiile României, în special zăcămintele de aur şi argint de la Roşia Montană (cele mai mari din Europa), respectiv uriaşul zăcământ de petrol şi gaz natural din subsolul platoului continental din zona Insulei Şerpilor (aici lucrurile fiind, oarecum, complicate de uşurinţa cu care diplomaţia din România a binevoit să semneze ruşinosul Tratat cu Ucraina, prin care România a renunţat la majoritatea pretenţiilor legitime ale ţării noastre în favoarea statului vecin – n.a.), motiv pentru care se crede că Moscova a avut un rol decisiv în a fi susţinut Kievul în această dispută, pentru transformarea acelei părţi a Mării Negre, bogată în resurse de petrol şi gaze, într-o zonă de influenţă şi control a Rusiei. Sintetizând, putem spune că minorităţile, în special cea secuiască maghiarizată, sunt veritabile „piese grele” în mâinile puterilor străine ce fac Jocuri” în ţara noastră. Însă, trebuie să luăm în calcul şi faptul că Uniunea Europeană nu s-a implicat prea mult în acest delicat joc politic, cum este cel al minorităţilor etnice, decât (poate) pentru a se erija într-un „factor de stabilitate”, în fapt pentru a-şi atinge doar propriile interese economice. În ce priveşte vecinii, România este înconjurată de state dacă nu ostile, cel puţin neprietenoase: Ucraina (la nord şi est) – ţară care nu acceptă compromisuri în a ne retroceda Bucovina de Nord, Ţinutul Herta şi Insula Şerpilor; Ungaria (la vest) – ce continuă să ridice, fie şi voalat, pretenţii asupra Transilvaniei; fosta Iugoslavie (sud-vest) – care nu poate uita eroarea politică şi strategică a acelei perioade de guvernare a României care a fost complice la agresiunea ce a condus la moartea a numeroşi civili; Bulgaria (sud) – stat extrem de imprevizibil şi Republica Moldova (est) – ţară în care regimul fidel Moscovei continuă rusificarea forţată a tuturor celor care încă se consideră urmaşi demni ai Marelui Ştefan cel Sfânt. Dar, nu doar vecinii ne vizează ori sunt cu „ochii” pe noi. În septembrie 2000, de exemplu, în Oakland (California), s-a înfiinţat „SAFEWEB”, prima societate tehnologică specializată în ştergerea „urmelor” digitale de pe Internet (pe care le lasă un vizitator al unui site web). Stephen Hsu, cofondator şi director general al companiei, a fost susţinut financiar de către CIA pentru a pune la punct tehnica de calcul menită a bruia datele disponibile în momentul consultării web-ului. Din informaţiile pe care le deţinem, „SAFEWEB” acţionează din primăvara lui 2000 şi pe „teritoriul” virtual al României, toate informaţiile existente în reţeaua românească a Internetului fiind „consultate” de către specialiştii acestei companii. Adică de către CIA! Iar la acest capitol mai putem adăuga şi suma alocată pentru ţara noastră, respectiv 300.000 USD, necesari plăţii personalului care supraveghează permanent spaţiul virtual românesc (site-uri ale preşedinţiei, guvernului, ministerelor etc.), precum şi a susţinerii costurilor de „producţie” De ce o asemenea carte? Pentru a mai ridica puţin din vălul care acoperă misterioasa lume a informaţiilor secrete, chiar dacă nu se pot da publicităţii decât anumite date, puţine din păcate şi pentru că tot românul trebuie să înţeleagă că politica înseamnă în primul rând economic, iar economicul înseamnă interese. Or, unde există interese, acolo se află şi frontul confruntărilor informative sau locul unde se duce RĂZBOIUL SPIONILOR! IL „Războiul spionilor44 în contextul actual. Pentru neavizaţi, serviciile secrete continuă să rămână, în condiţiile regimurilor democratice, un subiect controversat. Posibilitatea instrumentalizării lor – chiar în condiţiile statului de drept – de către puterea politică generează suspiciuni, mai ales în ce priveşte sinceritatea declaraţiilor repetate ale responsabililor acestor servicii despre echidistanţa lor faţă de forţele eşichierului politic. De aici şi controversa ridicată de întrebarea: pot fi sau nu serviciile secrete asimilate cu „poliţia politică” a unui stat? Subliniem aici că deja înrădăcinata „poliţie politică” se înscrie în erorile limbajului „de cauciuc” uzitat de noua clasă politică ajunsă la vârf după 1989. Practic, nu există „poliţie politică”, ca semn distinctiv al aparatului de represiune, or asta pentru simplul motiv că toate serviciile secrete din lume sunt fidele guvernelor care le patronează, fiind plătite de la bugetul de stat. Prin urmare şi CIA şi SVR-ul rusesc şi DGSE-ul francez şi Mossad-ul israelian, ca să exemplificăm cu unii din „greii” spionajului mondial, fac şi ele „poliţie politică” pentru guvernele pe care le deservesc prin lege. În al doilea rând, capacitatea „comunităţii informative” de a se sustrage, parţial sau total, controlului instanţelor statului de drept, precum şi tendinţa ei de a se autonomiza în cadrul structurilor acestui stat nasc bănuieli în privinţa caracterului legal al diverselor activităţi desfăşurate de serviciile secrete. Iată de ce, de curând, un analist francez observa că serviciile secrete din ţara sa „se ascund, nu dau seama despre activităţile lor, iar cei care, în cadrul guvernului, sunt însărcinaţi să le controleze, le acordă o încredere minimă”. Ca urmare, o privire de ansamblu asupra principalelor servicii de informaţii în noile condiţii create de încheierea „Războiului Rece” este utilă, cu atât mai mult cu cât sfârşitul confruntării Est-Vest nu a însemnat încheierea războiului secret, ci numai deplasarea accentelor în direcţiile de investigaţie, unele din acestea regăsindu-se în bătălia informativ-economică româno-ungară din Transilvania. Vom începe cu Hexagonul, stat în care serviciile secrete au scris şi continuă să scrie adevărata istorie a „cocoşului galic”. A. „Inflaţia” franceză în Franţa, „comunitatea informativă” este structurată pe cinci direcţii, cea mai importantă rămânând Direcţia Generală a Securităţii Exterioare (DGSE). Aşa cum arată şi denumirea, aria ei de activitate se plasează în afara teritoriului francez, deci vorbim despre spionajul din Hexagon. DGSE beneficiază de un buget parţial secret, primul ministru fiind, practic, cel care decide utilizarea fondurilor. După cum se ştie, în urma afacerii Ben Barka (fostul preşedinte al parlamentului marocan, care, beneficiind de azil politic în Franţa, a fost răpit şi a dispărut fără urmă în 1965), DGSE (denumită atunci Serviciul de Documentare Exterioară şi de Contraspionaj – SDECE) a fost trecut din subordinea primului ministru în aceea a ministrului Apărării. Din 1995, şeful de atunci al DGSE, Jacques Dewatre a ştiut, încă de când a preluat acest post, să „navigheze” între cele trei autorităţi de la care putea primi instrucţiuni: preşedintele republicii, şeful guvernului, respectiv ministrul Apărării. Potrivit legislaţiei franceze, el nu avea a da seama niciodată în faţa Parlamentului, ceea ce îi asigura, evident, o mare libertate de mişcare. Aceeaşi legislaţie acorda dreptul membrilor DGSE de a folosi în interes de serviciu false identităţi. Tot în subordinea ministrului Apărării se află şi Direcţia de Protecţie şi de Securitate a Apărării (DPSD), structură fixată de revista „Le Point” ca anacronică, având misiunea de a supraveghea din interior forţele militare. Acum cinci ani a fost creată şi Direcţia Informaţiilor Militare (DRM), a cărei activitate se axează pe obţinerea de informaţii secrete despre armatele străine. Cum era de aşteptat, nici Ministerul de Interne nu s-a lăsat mai prejos, dispunând de două servicii de informaţii: Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST), practic, serviciul naţional de contraspionaj şi Serviciul Informaţiilor Generale (RG), a cărui funcţie este de a supraveghea şi informa guvernul asupra situaţiei interne din ţară, în această misiune RG primind un sprijin substanţial din partea jandarmeriei naţionale, subordonată, totuşi, ministerului Apărării. Totuşi, graţie reţelei de posturi în teritoriu şi a mijloacelor tehnice puse la dispoziţie, jandarmeria apare ca însăşi ca un semiserviciu de informaţii. Aşa cum remarca spiritual Jean Guisnel, „nebuloasa” serviciilor de informaţii franceze „detesta şi o face în continuare, mai presus de orice, două lucruri: ca guvernul să o supravegheze îndeaproape şi ca presa să se intereseze de ea”. B. Colosul informativ american. De partea cealaltă, Statele Unite continuă să aloce serviciilor de informaţii sume uriaşe, care se plasează între 27-30 de miliarde de dolari anual, adică întreg bugetul armatei franceze. Cel mai cunoscut dintre aceste servicii este, desigur, CIA. Condusă de George Tenet, Agenţia Centrală de Investigaţii dispunea, înainte de atentatele din septembrie 2001, de 16.000 de angajaţi. Eşecurile suferite anterior tragediei de la World Trade Center şi Pentagon („cârtiţa” Aldrich Ames, este, desigur, exemplul cel mai concludent) au umbrit, cum era şi firesc, renumele Agenţiei. De parcă nu era suficient, criticii CIA pretindeau că bombardamentul de represalii – în urma atentatelor teroriste din Kenya şi Tanzania – s-a datorat unei informaţii greşite furnizate de CIA, întrucât întreprinderea farmaceutică de la Kahrtoum (Sudan) nu producea nici un fel de arme chimice. Dar, a urmat 11 septembrie 2001 Astfel, în raport cu noile sfidări, CIA şi-a diversificat direcţiile de investigaţie: lupta împotriva terorismului şi a traficului de droguri, spionajul economic, supravegherea proliferării armelor chimice. În schimb, mai puţin cunoscută, dar poate mai eficace, este Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Situată la Fort Meade, lângă Washington, ca are ca obiectiv principal interceptarea comunicaţiilor radio-clectronice şi dispune de 20.000 de angajaţi, înzestrată cu o tehnică sofisticată – mai ales în domeniul computerelor – ea foloseşte specialişti de înaltă calificare, care desfăşoară cercetări la capătul cărora sunt realizate tehnologii, uncie destinate comerţului. În plus, încă de acum câţiva ani, NSA desfăşoară o adevărată ofensivă pentru controlul reţelei Internet, recrutând în acest scop informaticieni piraţi (hackeri). Şi dacă NSA reprezintă „urechile*’ SUA, Oficiul Naţional de Recunoaştere (NRO) constituie „ochii” superputerii globale. Graţie sateliţilor şi instalaţiilor radar, NRO poate obţine imagini de cea mai mare însemnătate strategică, prin sateliţi KH-l2, imagini care nu sunt prezentate decât preşedintelui SUA şi Consiliului Securităţii Naţionale. Fluxul de imagini este atât de amplu încât NRO se află în dificultate de a-l interpreta. Aşa se explică incapacitatea de a detecta pregătirile Indiei pentru detonarea celor şase bombe nucleare, precum şi bombardarea, din greşeală, a ambasadei chineze de la Belgrad. În fine, să nu se uite că, în strânsă relaţie cu activitatea „comunităţii informative” americane, în primul rând a NRO, se dezvoltă, în prezent, o direcţie nouă de investigaţie: cea ecologică! În acest sens, Agenţia Naţională de Imagini şi Cartografiere (NIMA) foloseşte sateliţi de supraveghere pentru a cerceta mediul până în cele mai mici detalii ale terenului. Autorităţile americane sunt dispuse chiar să acorde dreptul de comercializare a imaginilor obţinute prin satelit, având utilităţi ecologice. C. Spionajul militar face ravagii pe teritoriul SUA. Totuşi, cu toată forţa financiară şi umană de care dispune, comunitatea de informaţii a Statelor Unite se confruntă cu mari probleme, oficiali din cadrul sistemului serviciilor secrete americane făcând publice recent, în faţa comisiei parlamentare de specialitate, datele privind nivelul spionajului de natură militară pe teritoriul SUA. Cu alte cuvinte, Defense Security Service, (DSS), o agenţie a Pentagonului însărcinată, printre altele, cu încheierea de contracte cu parteneri industriali, a lăsat să se înţeleagă că ar fi vorba inclusiv de Israel, Franţa, Rusia şi China. Astfel, surse din cadrul serviciilor secrete americane au declarat presei, sub protecţia anonimatului, că perioada de după declanşarea războiului împotriva terorismului a însemnat practic escaladarea tară precedent a furtului de tehnologie, peste 40 de state trimiţând spionii să culeagă date din domeniul apărării şi al tehnologiei producerii armamentului modern. Mai mult decât atât, unele ţări fac parte din programe comune, sponsorizate chiar de SUA, programe de cercetare în domeniul militar. În alte cazuri, este vorba chiar de state care concurează pe piaţa internaţională de armament cu SUA. Dintre ţintele urmărite de spioni s-au evidenţiat sistemele aeronautice, senzori, laseri, sisteme electronice de apărare. O parte dintre aceste informaţii provenite din aria contraspionajului au „răsuflat” de la DSS. Secretarul comisiei de spionaj a Congresului Statelor Unite a declarat că furtul de tehnologie este în creştere. „Suntemprobabil cea mai mare ţintă din lume în ce priveşte spionajul în tehnologia militară”, a declarat congresmanul, care a mai adăugat: „noi (americanii -n. A.) avem bunurile, iar celelalte popoare le doresc”. Responsabilii DSS au refuzat însă să identifice ţările vinovate de spionaj în dauna SUA. În cifre exacte, în raportul DSS se precizează că este vorba despre cel puţin 260 de activităţi cu grad ridicat de probabilitate ca fiind de spionaj, înregistrate în ultimul an. Toate aceste activităţi au fost luate în evidenţă de FBI sau alte servicii de investigaţii. Ca număr de ţări, nu mai puţin de 47 de state au desfăşurat activităţi în domeniul culegerii de informaţii privind tehnologia militară a SUA. Nu toate acestea, spun sursele amintite, pot fi acuzate că au făcut spionaj în defavoarea SUA. Există multe cazuri de colaborări cu bune intenţii, cazuri verificate în timp de contraspionajul american şi prezentate în actele oficiale. Or, în fiecare an DSS realizează, în acest sens, un raport privind starea spionajului străin pe teritoriul SUA, raport ce se înaintează Congresului. Pentru 2003, însă, s-a descoperit amplificarea metodei amintite, prin care se începe o relaţie legală cu SUA, după care se trece la culegerea de informaţii secrete. D. FSB – KGB? Şi în Rusia lucrurile au evoluat imprevizibil. Implicat în încercarea de lovitură de stat din august 1991, KGB a trebuit să tragă consecinţele şi a fost oficial dezmembrat. Cel puţin aşa au crezut politicienii moscoviţi Cum era de aşteptat, au apărut şi alte direcţii, dar oamenii, chiar dacă nu numeric, au rămas aceiaşi. Prin urmare, procesul de reorganizare a adus mai multe structuri, între care: FSK, în ale cărui atribuţii a intrat contraspionajul; SVR – spionajul extern; Serviciul de Protecţie a înalţilor demnitari; FAPSI – supravegherea comunicaţiilor, trupele de grăniceri. Numărul angajaţilor a fost drastic redus de la 500.000 la 80.000, misiunea lor fiind să lupte în principal împotriva reţelelor mafiote, traficului de droguri şi a corupţiei. Tot în context, războiul din Cecenia a determinat o nouă reorganizare a comunităţii informative ruseşti, FSK devenind Serviciul Federal de Securitate (FSB), principala instituţie de contraspionaj. Aşa cum remarca un analist din aria informaţiilor, „noul KGB este după chipul şi asemănarea unei Rusii slabe, sărace şi corupte”. Eşecurile înregistrate de FSB sunt numeroase, începând cu eşuarea acţiunii forţelor de elită ale FSB de a elibera ostatecii luaţi de un comando cecen la Pervomaiskoe, în Daghestan şi până la incapacitatea de a soluţiona numeroasele cazuri de asasinat din ultimii ani. Ca să nu mai vorbim de lupta împotriva mafiei, care a rămas doar la nivelul declaraţiilor e. Spioni ruşi, politicieni celebri în context, un fost ofiţer KGB, Konstantin Preobrajenski, declara că „nu trebuie confundat KGB (de fapt FSB, n.n.) cu FBV, întrucât, susţinea el, FSB nu a acţionat niciodată în chip real împotriva mafiei. În plus, criticile sale la adresa FSB erau şi ele foarte severe; el califica acest serviciu drept o „forţăpolitică ce exprimă stările de spirit antioccidentale, comuniste şi naţional-patriotice” ale membrilor săi. Există chiar temeri ca noul departament, creat în 1998 pentru a apăra „ordinea constituţională” împotriva curentelor extremiste, să nu devină din nou o poliţie politică. Dincolo de aceste aspecte, Boris Elţân este cel care l-a numit în fruntea FSB pe Vladimir Putin, omul care, după ce timp de 15 ani a condus reprezentanţa KGB de la Dresda, s-a convertit la liberalism şi a asigurat neutralitatea KGB-ului de la Petersburg (fostul Leningrad – n.a.) în timpul încercării de puci din vara anului 1991. În prezent, structurile FSB adăpostesc două tipuri de agenţi: cei vechi, impregnaţi şi acum de spiritul comunist şi antioccidental al Uniunii Sovietice şi cei noi, cu vederi liberale, sau pur şi simplu dezorientaţi în plan politic şi cu o formaţie precară. Este şi cazul SVR (Serviciul de Informaţii Externe), care a cunoscut o perioadă sufocantă de reorganizare în anii 1991 -l996, sub conducerea lui Evgheni Primakov. Reamintim, noul serviciu şi-a anunţat încă de la început intenţia de a lupta împotriva terorismului internaţional, traficului de droguri şi de arme de distrugere în masă, dar în afară de aceste obiective enunţate politic SVR se ocupă de spionajul industrial, în încercarea de a obţine tehnologie secretă, imposibil de realizat prin „mijloace” cinstite într-o Rusie prăbuşită economic. Oricum, activitatea serviciilor ruseşti de informaţii suferă de o hemoragie a personalului de înaltă calificare, atras, tot mai mult, de avantajele economiei de piaţă. Societăţile de pază şi protecţie şi de „informare” economică şi-au sporit numărul, având în fruntea lor foşti agenţi KGB. De exemplu, Valeri Veliciko, care, până în 1991 se ocupase cu depistarea şi interogarea transfugilor sovietici, fiind apoi promovat în cadrul serviciului de protecţie a înalţilor demnitari, conduce astăzi un birou de protecţie a structurilor comerciale cu 1500 de salariaţi şi o cifră de afaceri de 3 milioane de dolari fiind, aşa cum îl caracterizează revista „Le Point”, reprezentativ pentru cekiştii capitalişti. Or, dacă Felix Dzerjinski le cerea agenţilor din CEKA să aibă „capul rece, inima caldă şi mâinile curate”, astăzi, cel puţin în ce priveşte mâinile, această exigenţă şi-a pierdut valabilitatea. F. Marea Britanie şi asasinii pentru Miloşevici. De partea cealaltă a continentului european, Marea Britanie continuă să dispună de serviciile MI-5 (contraspionaj) şi MI-6 (spionaj). Interesant, în cadrul acestuia din urmă există o structură destinată „operaţiilor negre”, care cuprinde şi faimosul SAS (Special Air Service). Creat pentru a lupta împotriva IRA (celebra structură paramilitară autointitulată „Armata Republicana Irlandeză – n.a.), acest serviciu s-a dotat cu o unitate de spionaj militar (SMIU – Special Military Intelligence Unit), care foloseşte ca mijloace de luptă atentatele şi asasinatele (Atenţie! — SMIU este singura unitate bănuită făţiş de către majoritatea serviciilor de spionaj din lume de implicare în asasinarea, la Paris, a Prinţesei Diana). În ce priveşte pregătirea ofiţerilor şi subofiţerilor, acest lucru se face la un centru situat la Fort Monkton, în apropiere de Porstmouth, devenit celebru prin romanele poliţiste ale lui John Le Carre. În fine, trebuie remarcat că Sir Richard Dearlove a preluat conducerea lui MI-6 într-un moment când serviciul traversa o perioadă grea, mai ales ca urmare a defectărilor lui Richard Tomslinson (MI-6), refugiat în Elveţia şi a lui David Shayler (MI-5) a cărui extrădare este cerută insistent Franţei. Aici, scurgerile determinate de aceste defectări au dat la iveală intenţia de a-l asasina pe ex-preşedintele iugoslav Slobodan Milosevic, în temeiul unui plan pregătit de MI-6, printr-un comando al SAS ce lucra sub acoperire la Ambasada britanică din Belgrad sau prin înscenarea unui accident de circulaţie la Geneva! După cum se ştie, n-a mai fost cazul. Revenind, noul director al MI-6 s-a străduit să risipească impresia că serviciul său este proamerican, în timp ce MI-5 este proeuropean. Legăturile cu serviciile de informaţii francez şi german s-au intensificat, Marea Britanie angajându-se în lupta împotriva islamiştilor algerieni şi egipteni, precum şi a lui Osama ben Laden. G. Mossad şi seria eşecurilor. Cine n-a auzit de Mossad, faimosul serviciu de informaţii israelian? Ei bine şi acesta trece prin momente grele, chiar dacă „firma” realizărilor sale hrăneşte încă tot felul de legende. Astfel, lucrarea englezului Gordon Thomas susţine că la originea scandalului Lewinsky s-au aflat înregistrările convorbirilor telefonice dintre preşedintele Clinton şi stagiara de la Casa Albă. În realitate, un agent al Mossad, cu nume de cod „Meja”, ar fi fost plasat la Casa Albă în chiar anturajul imediat al preşedintelui Clinton. Acesta a avut grijă ca „zglobia” Monica să ajungă, sub „privirea” atentă a camerelor de luat vederi ascunse, la intimităţi cu celebrul preşedinte saxofonist al Americii. A fost un succes pentru spionajul evreu, mai ales că Monica avea la acea oră, în ciuda vârstei, grad de maior în Mossad! Şi, totuşi, de mai bine de 20 de ani, Mossad-ul a înregistrat un şir de eşecuri care i-au umbrit reputaţia. Primul dintre ele a avut loc în oraşul norvegian Lillehamer, unde, în l ()73, un chelner marocan a fost asasinat din eroare de către agenţii secreţi israelieni care îl confundaseră cu unul din organizatorii atentatului împotriva atleţilor israelieni, executat cu un an înainte la Jocurile Olimpice de la München. Cu toate acestea, unul dintre anii cei mai negri pentru Mossad a fost 1998. Mai întâi, cazul Yehuda-Gil (un vechi agent care întocmea rapoarte false, alarmiste, pe baza unei surse inexistente aflate în sfera puterii de la Damasc), afacere soldată cu condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Yehuda Gil. A urmat capturarea de către poliţia elveţiană a unei echipe de cinci agenţi israelieni care voiau să instaleze un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor telefonice ale unui şef a organizaţiei HAMAS, respectiv eşecul atentatului organizat la Amman, împotriva unui alt lider al acestei organizaţii, Khaled Mechaal, care a pus Mossad-ul într-o lumină defavorabilă şi a creat tensiuni în raporturile Israelului cu Iordania. La sfârşitul aceluiaşi an nefast, 1998, doi agenţi israelieni au fost arestaţi pe când filmau o bază militară din Cipru. Consecinţă firească a tuturor acestor eşecuri, şeful de atunci al Mossad, Dany Yatom, a fost înlocuit cu Ephraym Halevy, chemat să dea serviciului strălucirea sa de altădată. Practic, se poate vorbi în aceste cazuri de o „metodă de pe urmă a succesului” sau de manifestarea acelor „rele structurale” denunţate de defectorul Victor Ostravsky într-o carte devenită celebră. Chiar dacă n-a fost „Leul din Iudeea”, Ephraym Halevy a dat răspunsul ulterior. H. „GUOANBU” – spionajul chinez. Trebuie recunoscut că, până mai ieri, China nu crea mari probleme superputerilor spionajului mondial, or cel puţin aşa lăsa Beijingul să se înţeleagă. Astăzi, indiscutabil, China şi-a făcut intrarea pe arena războiului secret. Ca în atâtea alte domenii, unde modernizarea a progresat graţie impulsurilor date de Deng Xiaoping şi aici liderul chinez a îndeplinit funcţia de ctitor, fiind omul care a semnat actul de naştere al Ministerului Securităţii Statului (Guoanbu), care îşi extinde şi astăzi progresiv activitatea. În 1998, în fruntea serviciului de informaţii chinez a fost numit fostul şef al secţiei de propagandă a Partidului Comunist Chinez, Xu Yongyue, omul care a dat un impuls fantastic spionajului chinez. Dezvăluiri recente au arătat că, în „epoca” Yongyue, agenţii secreţi chinezi au penetrat masiv şi profund cercetările nucleare americane. Există chiar indicii serioase că „Guoanbu” a finanţat Comitetul de realegere a preşedintelui Clinton şi a plasat o agentă a sa ca amantă a fostului prim-ministru al Japoniei, Ryutaro Hashimoto. Potrivit unor date secrete, serviciul chinez dispune la această dată de aproximativ 7000 de agenţi, care lucrează sub acoperire diplomatică şi de alţi 50.000 de agenţi aflaţi pe toate meridianele sub identităţi false (ei sunt numiţi „chen diyu” – peşti de apă adâncă, un număr deloc de neglijat fiind înregistrat şi în „apele” din ţara noastră – n.a.). Începând cu anul 2000, „Guoanbu” a iniţiat o adevărată campanie de relaţii cu serviciile secrete din Rusia, Iran, Pakistan, Afghanistan, Siria, Arabia Saudită, Coreea de Nord şi Serbia. În context, o activitate intensă desfăşoară „Secţiunea 17”, consacrată spionajului economic şi financiaro-bancar, care a cunoscut succese remarcabile sub conducerea lui Tian Genren. De reţinut, agenţii acestei secţii sunt cunoscuţi ca deosebit de activi în Europa Occidentală şi Statele Unite şi depun un efort considerabil de a asigura Chinei o poziţie avantajoasă pe piaţa mondială. În concluzie, încheierea Războiului Rece a pus serviciile secrete ale marilor puteri într-un nou context politic, obligându-le astfel la o reevaluare şi redirecţionare a activităţii lor. Comunităţile informative au intrat şi ele – s-ar putea spune – într-o fază „de tranziţie”, cu rezultate încă incerte. Ceea ce se poate afirma cu certitudine, deocamdată, este că, în timp ce marile vedete – KGB, CIA, Mossad – suferă de pe urma „îmbătrânirii”, Guoanbu ţâşneşte cu impetuozitatea vârstei sale tinere. Dar ce s-a petrecut în România? III. „Odiseea” Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi „Tranziţia” de după 1989 în ţara noastră, sfârşitul Războiului Rece a însemnat şi îngroparea unui mit: intangibilul Departament al Securităţii Statului, temuta Securitate comunistă. Astfel, la 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate. La 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. La 29 iulie 1991, a fost emisă Legea privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. De partea cealaltă, prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1992, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992) au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale instituţiei, pentru ca, în noiembrie 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării să aprobe un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român. În paralel, în timp ce România se pregătea pentru Summitul de la Praga din 2002, pe a cărui agendă s-a aflat extinderea NATO, Bucureştii cooperau activ în lupta împotriva terorismului, chiar şi cu riscul neglijării, fie şi accidentale, a ameninţărilor separatiste ale unor organizaţii ce activează pe teritoriul naţional. A. „Jocul” PSD cu terorismul în plan politic, poziţia pro occidentală şi pro reformă de la început a guvernului minoritar de centru stânga al României i-a surprins pe mulţi dintre cei care îşi amintesc de performanţele deloc spectaculoase ale precedentei sale guvernări, între 1990 şi 1996. În acea perioadă, în loc să promoveze reforma, România a adoptat o atitudine ambivalenţă faţă de procesul de tranziţie. Şi este deja o certitudine că multă lume a acuzat Partidul Social Democrat (PSD), fost PDSR, pentru faptul că România se situa, conform indicatorilor de performanţă, în urma multora din ţările Europei de Est în loc să critice coaliţia de dreapta care şi-a irosit mandatul dobândit în urma alegerilor din 1996 în nesfârşite certuri şi lupte intestine. Însă, de data aceasta, după 2000, sub conducerea preşedintelui partidului şi primului-ministru Adrian Năstase, PSD s-a hotărât să se adopte o altă atitudine. Ca urmare, Adrian Năstase şi preşedintele Ion Iliescu s-au aflat în fruntea unei delegaţii române la nivel înalt care s-a deplasat la Washington. Ambii oameni politici au subliniat că sunt de partea preşedintelui George W. Bush în „războiul împotriva terorismului”. Totuşi, Adrian Năstase şi Ion Iliescu nu i-au impresionat pe oficialii americani prin opiniile lor pro occidentale şi prin hotărârea de a integra România în structurile de securitate ale Occidentului. „Se pare că au înţeles faptul că singura alternativă a României este integrarea în NATO şi în UE şi că, pentru a realiza acest deziderat, trebuie să abordeze reforma cu seriozitate şi să prezinte o imagine care să-l convingă pe liderii occidentali,” comenta plastic Charles Robertson, analist pe probleme est-curopene la ING Barings din Londra. Totodată, trebuie reţinut că politicianul român din linia întâi a acestor eforturi a fost Mircea (icoană, fost ambasador la Washington, ulterior ministrul de externe al ţării. În calitatea sa de preşedinte al OSCE în 2001, Mircea Geoană a fost o prezenţă care a conferit siguranţă, mai ales în rezolvarea disputelor de frontieră din sudul Serbiei şi a situaţiei din Republica Macedonia. De reţinut, între timp, că radicalii maghiari puneau bazele înfiinţării unui „ţinut al secuilor”, practic o zonă autonomă independentă situată chiar în inima României. Revenind, în ultimul său discurs ca preşedinte OSCE, Mircea Geoană a subliniat necesitatea ca statele membre să acorde o atenţie sporită conexiunilor dintre crima organizată şi terorism. Aceasta a reflectat măsurile pe care Mircea Geoană şi alţi miniştri români le-au luat în propria lor ţară, prin îngheţarea conturilor bancare suspecte şi intensificarea supravegherii unor firme despre care se crede că ar fi folosite drept acoperire pentru unele grupări teroriste din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, în timp ce Bucureştii se pregăteau pentru Summitul de la Praga din 2002 – pe a cărui agendă de lucru s-a aflat problema extinderii NATO – Mircea Geoană credea cu convingere că merită orice efort, spunând chiar că simte cum „candidatura României este mai credibilă decât oricând. Dacă Dumnezeu ne ajută şi lucrurile continuă să rămână ca acum, vom reuşi să fim acceptaţi. „b. Şi „compromisul” UDMR. Având grijă să nu afecteze credibilitatea sa de candidat la integrarea în NATO, România a căutat, în acelaşi timp, să-şi exprime disponibilitatea de a juca un rol serios în preconizata Forţă Europeană de Reacţie Rapidă. Ulterior, ministrul apărării Ioan Mircea Paşcu a oferit cinci batalioane româneşti, precum şi forţe navale şi o structură a forţelor aeriene, deşi nu a precizat la ce efective (militari, nave, avioane) se va ridica această forţă. Potrivit lui Mircea Geoană, după evenimentele din 11 septembrie, şansele ţării noastre de a fi primită în NATO au fost mai mari ca oricând. „Avem de partea noastră puternica dorinţă internaţională de a crea stabilitate în această regiune. Primirea noastră în Alianţă va avea o mare importanţă, consolidând regiunea de sud-est a Europei.” Totuşi, Mircea Geoană era îngrijorat de faptul că eforturile Rusiei de a împiedica naţiunile baltice să intre în Alianţă, or revenirea la putere a primului-ministru antireformist Vladimir Meciar în Slovacia (ţară care, de asemenea, a făcut presiuni în vederea integrării), după alegerile din 2002, vor constitui în timp „veşti proaste pentru noi toţi.” O altă problemă este cea a relaţiilor neclare ale României cu două dintre vecinele sale: Republica Moldova, regiunea istorică românească numită Basarabia până în 1940, când Stalin a anexat-o la URSS şi Ungaria. În pofida contactelor bune la nivel înalt dintre Budapesta şi Bucureşti, diferendele politice rămân, în special în privinţa însemnatei minorităţi maghiare din Transilvania (oficial estimată la circa 1,6 milioane de locuitori, dar în realitate cu câteva sute de mii mai puţin). Or, aici se poate vorbi de controversata Lege privind Statutul Maghiarilor, „lege” care conferă drepturi şi privilegii speciale maghiarilor care trăiesc dincolo de graniţa naţională şi care a afectat serios relaţiile Budapestei cu toate ţările. Există minorităţi maghiare destul de importante în Slovacia şi Serbia, dar ţara noastră este în mod special ofensată de acest plan. Mai ales că, deşi expremierul Adrian Năstase a depus toate eforturile pentru a se ajunge la un compromis în privinţa aplicabilităţii acestei legi, iar exministrul Mircea Geoană a participat la mai multe întâlniri cu omologul său ungar, Janos Martonyi, nu se poate spune că problema este rezolvată. Aici se pot sublinia compromisurile făcute de partidul de guvernământ cu UDMR, în urma cărora minoritatea maghiară a căpătat nu de puţine ori drepturi mai multe chiar şi decât majoritatea românească. Şi totul, inclusiv ignorarea inacceptabilului demers al obţinerii autonomiei unui aşa-zis „Ţinut Secuiesc” (care să cuprindă judeţele Harghita, Covasna şi Mureş), pentru cele 5-6 procente oferite la alegeri de către electoratul de origine maghiară. C. „Lupta comuniştilor moldoveni împotriva capitaliştilor români” în schimb, relaţiile cu Moldova s-au dovedit şi mai dificile, mai ales după ce fostul partid comunist din această ţară a câştigat alegerile de la sfârşitul anului 2000. Din acest punct de vedere, majoritatea românilor – şi probabil că acum şi a moldovenilor -nu mai văd posibilă reintegrarea Moldovei în România, chiar dacă relaţiile dintre cele două ţări puteau fi definite încă din anii ‘90 drept „speciale”. Nu şi acum. Pe parcursul ultimilor doi ani, preşedintele Moldovei, Vladimir Voronin, a reuşit să deterioreze relaţiile cu Bucureştii şi să întărească tradiţionala suspiciune a românilor în privinţa Rusiei, potrivit căreia Moldova se află în sfera de influenţă a Moscovei. Totodată se cunoaşte şi de către opinia publică faptul că expremierul Adrian Năstase şi-a amânat o vizită la Chişinău, după ce Vladimir Voronin se pare că a sprijinit criticile Mitropolitului Basarabiei la adresa „politicii expansioniste” a Bucureştilor.