Cărți istorie

GEOPOLITICA LUMILOR SECOLULUI XXI   INTRODUCERE POLITICA SUPERPUTERII   Din momentul în care continentele au început să fie interdependente din punct de vedere politic, adică acum aproximativ 500 de ani. Eurasia a fost în permanenţă centrul de putere al lumii. Pe căi diferite, în perioade diferite, popoarele Eurasiei – dar mai ales acelea de Ia extremitatea ei vest-europeană – au pus stăpânire şi au dominat celelalte regiuni ale lumii, astfel că statele eurasiatice au dobândit un statut special şi s-au bucurat de privilegiile de a fi principalele puteri ale lumii. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a fost martorul unor răsturnări dramatice în politica mondială. Pentru prima oară în istorie o putere non-eurasiatică s-a impus nu numai ca principal arbitru în relaţiile de putere din Eurasia, dar şi ca supremă putere în lume. Destrămarea şi prăbuşirea Uniunii Sovietice au fost ultima treaptă în ascensiunea rapidă a unei puteri din emisfera vestică – Statele Unite ale Americii – ca singura şi, de fapt, prima putere cu adevărat globală. Cu toate acestea, Eurasia îşi păstrează importanţa geopolitică. Nu numai că extremitatea ei vestică – Europa – deţine încă o mare parte din puterea economică şi politică a omenirii, dar partea sa estică – Asia – a devenit, în ultima vreme, un periculos centru de creştere economică şi de sporită influenţă politică. Prin urmare, problema modulpi în care America, angajată la scară planetară, poate face faţă complexelor relaţii de putere din Eurasia – în special, dacă ea poate preîntâmpina apariţia unei puteri eurasiatice dominante şi potrivnice – rămâne fundamentală pentru capacitatea Americii de a-şi exercita supremaţia mondială. Rezultă deci că, pe lângă preocuparea pentru dezvoltarea diferitelor noi dimensiuni ale puterii (tehnologie, comunicaţii, informaţii, precum şi comerţ şi finanţe), politica externă americană trebuie să se preocupe în continuare de dimensiunea geopolitică şi să-şi folosească influenţa în Eurasia în aşa fel încât să creeze un echilibru continental stabil, cu Statele Unite ca arbitru politic. Eurasia este astfel tabla de şah pe care continuă să se dea bătălia pentru supremaţia mondială, iar această luptă implică geostra- tegia – administrarea strategică a intereselor geopolitice. Este demn de atenţie faptul că nu mai departe decât în 1940 doi aspiranţi la puterea mondială, Adolf Hitler şi Iosif Stalin, au fost de acord în mod explicit (la negocierile secrete din luna noiembrie a acelui an) că America ar trebui exclusă din Eurasia. Fiecare din ei realiza că pătrunderea puterii americane în Eurasia ar periclita propriile lui ambiţii de dominaţie mondială. Fiecare împărtăşea supoziţia că Eurasia e centrul lumii şi că acela care controlează Eurasia controlează lumea. Jumătate de secol mai târziu chestiunea a fost redefinită: va dăinui supremaţia Americii în Eurasia şi în ce scopuri ar putea fi ea aplicată? Obiectivul fundamental al politicii americane ar putea fi benefic şi vizionar: modelarea unei comunităţi mondiale cu adevărat cooperante, în conformitate cu tendinţele pe termen lung şi cu interesele fundamentale ale omenirii. Dar, în acelaşi timp, este imperios necesar ca să nu apară niciun concurent eurasiatic capabil să domine Eurasia şi astfel să concureze America. De aceea, scopul acestei cărţi este formularea unei geostrategii cuprinzătoare şi integrale pentru Eurasia. ZBIGNIEW BRZEZINSKI Washington. D.C. Aprilie 1997 CAPITOLUL 1 UN NOU TIP DE HEGEMONIE Hegemonia s-a născut o dată cu omenirea. Dar actuala supremaţie a Americii este distinctă prin rapiditatea apariţiei, anvergura mondială şi modul de exercitare. În decursul unui singur secol, America s-a transformat – şi a fost transformată de către dinamica internaţională – dintr-o ţară relativ izolată din emisfera vestică într-o putere de o bogăţie şi forţă de dominaţie fără precedent în istoria omenirii. SCURTUL DRUM SPRE SUPREMAŢIA MONDIALĂ Războiul hispano-american din 1898 a fost primul război de cucerire dus de America în afara hotarelor sale. El a deschis calea extinderii puterii americane în Pacific, dincolo de Hawaii, spre Filipine. La începutul acestui secol, strategii americani erau deja preocupaţi de dezvoltarea doctrinei unei supremaţii navale asupra celor două oceane, iar marina americană începuse să conteste concepţia că Anglia „domneşte peste mări“. Revendicarea de către America a unui statut special de unic apărător al securităţii emisferei vestice – statut proclamat la începutul secolului prin Doctrina Monroe şi ulterior justificat de aşa-zisul „destin evident” al Americii – s-a accentuat după construirea Canalului Panama, ce facilita dominaţia navală atât asupra Oceanului Atlantic, cât şi asupra Oceanului Pacific. Baza crescândelor ambiţii geopolitice ale Americii era rapida industrializare a economiei ţării. La izbucnirea primului război mondial puterea economică în creştere a Americii reprezenta deja circa 33% din P.N.B. Mondial, ceea ce surclasa Marea Britanie ca principală putere industrială a lumii. Acest remarcabil dinamism economic a fost favorizat de o cultură care încuraja experimentul şi inovaţia. Instituţiile politice şi economia de piaţă liberă din America au creat posibilităţi nemaiîntâlnite pentru inventatori ambiţioşi şi iconoclaşti, pe care privilegii arhaice sau ierarhii sociale rigide nu îi împiedicau să urmărească înfăptuirea propriilor vise. Pe scurt, cultura naţională era deosebit de prielnică creşterii economice şi, prin atragerea şi asimilarea rapidă a celor mai talentate personalităţi din străinătate, ea înlesnea de asemenea expansiunea puterii naţionale. Primul război mondial a oferit prima ocazie pentru o masivă lansare în Europa a forţei militare americane. O putere până atunci relativ izolată şi-a transportat prompt peste Atlantic mai multe sute de mii de militari – o expediţie militară transoceanică fără precedent ca desfăşurare şi amploare, care semnala apariţia unui nou important jucător pe arena internaţională. Fapt tot atât de important, războiul a determinat, în acelaşi timp, primul important efort diplomatic american de a aplica principiile americane în găsirea unei soluţii la problemele internaţionale ale Europei. Celebrele „Patrusprezece Puncte” ale lui Woodrow Wilson au reprezentat inculcarea idealismului american în geopolitica europeană, idealism consolidat de puterea americană. (în urmă cu 15 ani, Statele Unite jucaseră rolul principal în rezolvarea unui conflict din Extremul Orient, acela dintre Rusia şi Japonia, impunându-şi, şi prin aceasta, crescânda talie internaţională.) Fuziunea dintre idealismul american şi puterea americană s-a făcut astfel din plin simţită pe scena lumii. Totuşi, strict vorbind, primul război mondial era încă un război predominant european, nu mondial. Dar caracterul său autodes- tructiv a marcat începutul sfârşitului predominării politice, economice şi culturale a Europei asupra restului lumii. Pe parcursul războiului niciuna dintre puterile europene nu a fost capabilă să obţină o victorie decisivă – iar rezultatul războiului a fost serios influenţat de intrarea în conflict a unei puteri non-europene în ascensiune: America. Din acest moment. Europa avea să devină din ce în ce mai mult obiectul, şi mai puţin subiectul politicii mondiale de putere. Dar această scurtă izbucnire de primat mondial american nu a produs o angajare continuă a Americii în chestiunile internaţionale, în schimb, ea s-a retras rapid într-o combinaţie auto-mulţumitoare de izolaţionism şi idealism. Deşi pe la jumătatea anilor ’20 şi începutul anilor ’30 totalitarismul devenea din ce în ce mai puternic pe continentul european, puterea americană – care atunci includea o puternică flotă pe două oceane ce depăşea în mod clar marina britanică – nu s-a implicat. Americanii au preferat să fie spectatori la politica mondială. Conceptul american de securitate, bazat pe o viziune a Americii ca insulă continentală, a fost în acord cu această predispoziţie. Strategia americană se concentra asupra apărării ţărmurilor sale, având astfel un orizont îngust-naţional, fără a se gândi prea mult la considerentele internaţionale sau globale. Principalii actori internaţionali erau, încă, puterile europene şi, din ce în ce mai mult, Japonia. Era europeană în politica mondială a luat sfârşit definitiv în cursul celui de-al doilea război mondial, primul război cu adevărat mondial. Desfăşurat pe trei continente simultan, oceanele Atlantic şi Pacific fiind şi ele puternic disputate, dimensiunea sa mondială a fost demonstrată în mod simbolic atunci când soldaţii britanici şi japonezi – care reprezentau, respectiv, o îndepărtată insulă din Vestul Europei şi o insulă similară din Estul Asiei – s-au ciocnit la o distanţă de mii de mile de patriile lor pe frontiera indiano-bir- maneză. Europa şi Asia deveniseră un unic câmp de bătălie. Dacă războiul s-ar fi încheiat printr-o victorie clară a Germaniei naziste, o unică putere europeană ar fi apărut ca putere mondială dominantă. (Victoria Japoniei în Pacific ar fi adus pentru acea naţiune rolul dominant în Extremul Orient, dar, după toate probabilităţile. Japonia nu ar fi rămas doar un hegemon regional.) în schimb, înfrângerea Germaniei a fost în mare măsură pecetluită de cei doi învingători extra-europeni. Statele Unite şi Uniunea Sovietică, care au devenit moştenitoarele nerealizatelor tendinţe ale Europei către supremaţia mondială. Următorii cincizeci de ani au fost dominaţi de competiţia bipolară dintre America şi Uniunea Sovietică pentru supremaţia mondială. În unele privinţe, competiţia dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică a reprezentat împlinirea teoriilor celor mai dragi geopoliticienilor: ea a adus în arenă principala putere maritimă a lumii, care domină două oceane. Pacific şi Atlantic, împotriva principalei puteri de uscat a lumii, deţinătoare a supremaţiei în heart- land-uV eurasiatic (cu blocul chino-sovietic care cuprindea un spaţiu amintind, cu putere, întinderea Imperiului Mongol). Aspectul geopolitic nu putea fi mai clar: America de Nord împotriva Eurasiei, având ca miză lumea întreagă. Câştigătorul ar fi dominat cu adevărat globul pământesc. Nimeni nu i-ar mai fi stat în cale, odată victoria obţinută. Fiecare rival lansa în întreaga lume un apel ideologic impregnat cu optimism istoric, care justifica, pentru fiecare din ele, eforturile necesare şi, în acelaşi timp, îi întărea convingerea în victoria inevitabilă. Fiecare rival îşi domina clar propriul spaţiu – spre deosebire de aspiranţii imperiali europeni la hegemonie mondială, dintre care niciunul nu a reuşit vreodată cu adevărat să-şi impună predominarea decisivă în interiorul Europei înseşi. Iar fiecare dintre cele două rivale îşi folosea ideologia pentru a-şi consolida dominaţia asupra respectivilor săi vasali sau tributari într-un mod care amintea oarecum de epoca războaielor religioase. Combinaţia dintre dimensiunile geopolitice mondiale şi declarata universalitate a dogmelor rivale a dat competiţiei o intensitate nemaiîntâlnită. Dar un factor suplimentar – şi el plin de implicaţii mondiale – a făcut ca această competiţie să fie cu adevărat unică. 1 Nota traducătorului: Heartland: concept introdus de Harold Mackinder (1861-1947) în articolul „The Geographical Pivot of History”, prezentat la Royal Geographic Society în ian. 1904. Mackinder înţelegea prin heartland „partea centrală a Eurasiei, zona-pivot a politicii mondiale”, „acea zonă a Eurasiei inaccesibilă vapoarelor şi controlată de Rusia”. (Conform International Encyclopaedia of Social Sciences, voi. 9, The Macmillan Company & The Free Press, N.Y., Collier-Macmillan Publishers, London, 1972.) Apariţia armelor nucleare însemna că un război frontal, de tip clasic, între cei doi rivali principali putea nu numai să atragă după sine distrugerea lor reciprocă, dar şi să aibă consecinţe fatale pentru o parte însemnată din omenire. Intensitatea conflictului era astfel – supusă simultan unei extraordinare auto-constrângeri din partea ambilor rivali. Pe tărâm geopolitic, războiul era purtat în mare măsură la extremităţile Eurasiei înseşi. Blocul chino-sovietic domina majoritatea Eurasiei, dar nu îi controla extremităţile. America de Nord reuşise să-şi consolideze poziţia atât la extremitatea vestică, cât şi la cea estică ale marelui continent eurasiatic. Apărarea acestor capete de pod continentale (rezumată, pe „frontul” de vest de către Blocada Berlinului şi pe cel de est de către Războiul din Coreea) a fost astfel primul test strategic pentru ceea ce avea să Fie cunoscut sub denumirea de Războiul Rece. în faza finală a Războiului Rece, pe harta Eurasiei (vezi harta de mai sus) a apărut un al treilea „front” defensiv: cel sudic. Invadarea Afganistanului de către sovietici a provocat o ripostă americană pe două direcţii: asistenţa directă pentru rezistenţa autohtonă din Afganistan în scopul blocări armatei sovietice; şi o intensificare pe scară mare a prezenţei militare americane în Golful Persic pentru a descuraja o eventuală înaintare spre sud a puterii militare sau politice sovietice. Statele Unite şi-au asumat obligaţia de a apăra regiunea Golfului Persic, în conformitate cu propriile interese de securitate în vestul şi estul Europei. Faptul că America de Nord a frânat cu succes eforturile blocului eurasiatic de a obţine stăpânirea efectivă asupra întregii Eurasii – proces în care ambele părţi s-au abţinut până la final de la o ciocnire militară directă de teama unui război nuclear – însemna că rezultatul disputei era decis în cele din urmă pe căi non-militare. Vitalitatea politică, flexibilitatea ideologică, dinamismul economic, atractivi- tatea culturală au devenit dimensiuni decisive. Coaliţia condusă de America şi-a păstrat unitatea, în timp ce blocul chino-sovietic s-a dezmembrat în mai puţin de două decenii. În parte, aceasta s-a datorat flexibilităţii mai mari a coaliţiei democratice, în contrast cu caracterul ierarhic şi dogmatic – dar şi fragil – al lagărului comunist. Prima presupunea împărtăşirea unor valori, dar fără un cadru doctrinar formal. A doua punea accent pe corectitudinea dogmatică, cu un singur centru autorizat de interpretare. Principalii vasali ai Americii, de asemenea, erau cu mult mai slabi decât ea, în timp ce Uniunea Sovietică nu putea trata la nesfârşit China ca pe o subordonată. Rezultatul s-a datorat şi faptului că partea americană s-a dovedit mult mai dinamică din punct de vedere economic şi tehnologic, în timp ce Uniunea Sovietică a stagnat treptat şi nu a putut concura eficient nici în ce priveşte creşterea economică, nici tehnologia militară. În schimb, decăderea economică a generat demoralizarea ideologică. De fapt, puterea militară sovietică – şi teama pe care ea le-o inspira occidentalilor – a ascuns multă vreme inegalitatea esenţială dintre cei doi opozanţi. America era pur şi simplu mult mai bogată, mult mai avansată tehnologic, mult mai mobilă şi mai novatoare din punct de vedere militar, mult mai atrăgătoare şi mai creatoare pe tărâm social. Constrângerile ideologice subminau potenţialul creator al Uniunii Sovietice, făcând astfel ca sistemul său să fie din ce în ce mai rigid, iar economia – din ce în ce mai risipitoare şi mai puţin competitivă din punct de vedere tehnologic. Câtă vreme nu izbucnea un război în care părţile s-ar fi distrus reciproc, intr-o competiţie pe termen lung balanţa trebuia să se încline în cele din urmă în favoarea Americii. De asemenea, rezultatul final a fost puternic influenţat de considerente culturale. Coaliţia condusă de America accepta, în general, ca pozitive, multe din trăsăturile culturii politice şi sociale americane. Cei mai importanţi doi aliaţi ai Americii, de la extremele vestice şi estice ale Eurasiei, Germania şi Japonia, s-au însănătoşit economic în contextul unei admiraţii aproape nelimitate pentru tot ce este american. Foarte mulţi considerau că America reprezintă viitorul, că este o societate demnă de admiraţie şi care merită să fie imitată. în schimb. Rusia era dispreţuită din punct de vedere cultural de către majoritatea „vasalilor” săi din Europa Centrală şi încă şi mai mult de către aliatul său principal – şi din ce în ce mai sigur pe sine – din est: China. Pentru locuitorii Europei Centrale, dominaţia ruşilor însemna izolarea de ceea ce ei considerau a fi patria lor filosofică şi culturală: Europa Occidentală şi tradiţiile ei religioase creştine. Mai rău, însemna dominaţia de către un popor pe care central-europenii îl considerau, deseori pe nedrept, ca inferior lor din punct de vedere cultural. Chinezii, pentru care cuvântul „Rusia” înseamnă „ţara nesătulă”, erau dispreţuitori chiar mai făţiş. Deşi iniţial ei contestaseră numai pe tăcute pretenţiile Moscovei privind valabilitatea generală a modelului sovietic, la un deceniu de la revoluţia comunistă chineză ei au pus hotărât sub semnul întrebării primatul ideologic al Moscovei şi chiar au început să-şi exprime deschis dispreţul tradiţional faţă de barbarii cu care se învecinau la nord. în fine, chiar în interiorul Uniunii Sovietice, 50% din populaţie, care era ne-rusă, a sfârşit prin a respinge dominaţia Moscovei. Treptata trezire a ne-ruşilor însemna că ucrainenii, georgienii, armenii şi azerii au început să privească puterea sovietică ca pe o formă de dominaţie imperială străină, de către un popor faţă de care nu se simţeau inferiori cultural. În Asia Centrală aspiraţiile naţionale puteau fi mai slabe, dar aceste popoare erau stimulate suplimentar de o crescândă conştiinţă a identităţii islamice, intensificată de cunoaşterea faptului că în alte părţi avea loc o decolonizare. Ca atâtea imperii înaintea sa. Uniunea Sovietică a fost supusă în cele din urmă imploziei şi dezmembrării, căzând victimă nu atât unei înfrângeri militare directe, cât unei dezintegrări accelerate de către tensiunile economice şi sociale. Soarta sa a confirmat observaţia competentă a unui savant care spunea că „imperiile sunt în mod inerent instabile politic, deoarece părţile subordonate preferă aproape întotdeauna o mai mare autonomie, iar contra-elitele din aceste părţi acţionează aproape întotdeauna, când au ocazia, pentru a obţine o mai mare autonomie, în acest sens, imperiile nu se prăbuşesc, ci, mai degrabă, se dezintegrează, de obicei foarte încet, deşi uneori deosebit de repede”[1]. PRIMA PUTERE MONDIALĂ Prăbuşirea rivalei sale a adus America într-o situaţie unică. Ea a devenit, simultan, prima şi unica putere cu adevărat mondială. Şi totuşi supremaţia mondială a Statelor Unite aminteşte în multe privinţe de imperii mai vechi, fără a ţine seama de dimensiunile lor regionale mai restrânse. Aceste imperii îşi bazau puterea pe o ierarhie de vasali, tributari, protectorate şi colonii, în care cei aflaţi în afară erau în general priviţi ca barbari. Până la un anumit punct, această terminologie anacronică nu e întru totul neadecvată pentru unele din statele aflate acum în interiorul orbitei americane. Ca şi în trecut, exercitarea puterii „imperiale” americane decurge în mare măsură din organizarea superioară, din capacitatea de a mobiliza prompt. În scopuri militare, vaste resurse economice şi tehnologice, din farmecul cultural neclar, dar însemnat al modului de viaţă american, din dinamismul absolut şi competitivitatea înnăscută ale elitelor politice şi sociale americane. Şi imperiile mai vechi întrunesc aceste caracteristici. Roma e prima care vine în minte. Acest imperiu a fost întemeiat pe parcursul a aproape 2 secole şi jumătate printr-o susţinută expansiune teritorială către nord. Apoi şi spre vest şi spre sud, ca şi prin stabilirea unui control maritim eficient asupra întregului litoral al Mării Mediterane. Ca întindere geografică, imperiul a atins punctul culminant în jurul anului 211 d.Hr. (vezi harta de mai jos). Roma avea o organizare statală centralizată şi o economie unică şi autonomă. Puterea sa imperială era exercitată cu grijă şi hotărâre printr-un complex sistem de organizare politică şi economică. Un sistem, proiectat strategic, de drumuri şi rute navale, pornind din Capitală, permitea rapida redislocare şi concentrare a legiunilor romane staţionate în diversele state vasale şi provincii tributare – în eventualitatea unei ameninţări serioase împotriva securităţii imperiului. în perioada de apogeu a imperiului, legiunile romane desfăşurate în străinătate numărau nu mai puţin de trei sute de mii de oameni – o forţă remarcabilă, cu atât mai distructivă cu cât romanii aveau tactică şi armament superioare, iar centrul era capabil să ordone redislocări relativ rapide. (Este frapant să observăm că în 1996, America, o putere suverană cu un teritoriu mult mai populat, proteja extremităţile stăpânirii sale staţionând 296 000 soldaţi profesionişti în afara hotarelor sale.) Totuşi, puterea imperială a Romei se baza şi ea pe o importantă realitate psihologică. Civis Romanus sum – „Eu sunt cetăţean roman“ – era cea mai înaltă auto-definire posibilă, motiv de mândrie, şi pentru mulţi – o aspiraţie. Acordat, în cele din urmă şi celor ce nu erau născuţi romani, statutul solemn de cetăţean roman era o expresie a superiorităţii culturale care explică conştiinţa puterii imperiale despre misiune. Aceasta nu numai că legitima dominaţia Romei, dar îi şi făcea pe cei supuşi ei să-şi dorească asimilarea şi includerea în structura imperială. Superioritatea culturală, considerată de către dominatori ca de la sine înţeleasă şi recunoscută de către dominaţi, întărea astfel puterea imperială. Această putere imperială uriaşă, în mare măsură necontestată, a dăinuit aproape 300 de ani. Cu excepţia ameninţării reprezentate, la un moment dat, de apropiata Cartagină şi, la hotarul estic, de Imperiul părţilor, lumea din afara imperiului era în mare măsură barbară, prost organizată, capabilă – de cele mai multe ori – doar de atacuri sporadice şi în mod evident inferioară cultural. Câtă vreme imperiul era capabil să-şi menţină vitalitatea şi unitatea internă, lumea exterioară nu reprezenta niciun fel de concurenţă. Trei cauze majore au dus la prăbuşirea finală a Imperiului Roman. Mai întâi, imperiul a devenit prea mare pentru a fi condus dintr-un singur centru, dar împărţirea lui într-o jumătate vestică şi una estică a distrus automat caracterul de monopol al puterii sale. În al doilea rând, şi în acelaşi timp, lunga perioadă de exagerată încredere în sine a puterii imperiale a generat un hedonism cultural, care, treptat, a erodat dorinţa de mărire a elitei politice. În al treilea rând, inflaţia prelungită a subminat şi ea capacitatea sistemului de a se susţine în absenţa sacrificiului social pe care cetăţenii nu mai erau dispuşi să-l facă. Decăderea culturală, divizarea politică şi inflaţia financiară, toate au contribuit la subminarea Romei, fa- când-o vulnerabilă chiar faţă de barbarii din apropierea graniţelor ei. După standardele noastre de azi. Roma nu era o putere cu adevărat mondială, ci regională. Cu toate acestea, dată fiind starea de izolare între diversele continente de pe glob ce exista în acele vremuri, puterea regională a Romei era de sine stătătoare şi izolată, fără vreun rival imediat sau chiar îndepărtat. Imperiul Roman era astfel o lume în sine, cu o organizare politică excelentă şi o superioritate culturală care au făcut din el precursorul sistemelor imperiale de mai târziu, chiar cu o mai mare întindere geografică. Chiar şi aşa. Imperiul Roman nu era unic. Imperiile roman şi chinez au apărut aproape în acelaşi timp, deşi niciunul nu avea cunoştinţă de existenţa celuilalt. Pe la anul 221 î.Hr. (perioada Războaielor punice dintre Roma şi Cartagina), unificarea realizată de statul Ch în a celor şapte state existente a dus la formarea primului Imperiu chinez, care imediat a început construirea Marelui Zid din nordul Chinei cu scopul de a izola interiorul regatului de lumea barbară de la graniţa sa. Următorul imperiu, al Dinastiei Han, care a cunoscut înflorirea după anul 140 î.Hr.. Era şi mai impresionant prin întindere şi organizare. La începutul erei creştine nu mai puţin de 57 de milioane de oameni erau supuşi autorităţii sale. Această cifră uriaşă, ea însăşi fără precedent, demonstrează extraordinara eficacitate a controlului centralizat exercitat printr-o birocraţie centralizată şi represivă. Stăpânirea imperială se întindea până în Coreea de azi, părţi din Mongolia şi mare parte din litoralul chinez. Cu toate acestea, aproape ca şi Roma, Imperiul Dinastiei Han a început şi el să fie afectat de frământări interne, iar prăbuşirea sa definitivă a fost grăbită prin împărţirea sa, în anul 220 d.Hr., în trei regate independente. Istoria ulterioară a Chinei a cuprins perioade de reunificare şi extindere, urmate de decădere şi fărâmiţare. De mai multe ori, China a reuşit să instaureze sisteme imperiale care erau de sine stătătoare, izolate şi neameninţate din afară de niciun rival organizat. Împărţirea în trei state a regatului Dinastiei Han a fost înlăturată în anul 589 d.Hr. Prin unificarea ce anunţa, intr-un fel. Reapariţia unui sistem imperial. Cea mai mare autoafirmare imperială a Chinei a avut loc sub dinastia manciuriană, şi mai ales la începutul dinastiei Ch’ing. Prin sec. Al XVIlI-lea China era din nou un imperiu în plin avânt, cu un centru imperial înconjurat de state vasale şi tributare, printre care Coreea, Indochina, Thailanda, Birmania şi Nepalul de astăzi. Stăpânirea Chinei se întindea astfel de la extremitatea estică a Rusiei de astăzi şi până în sudul Siberiei, până la Lacul Baikal şi în Kazahstanul de astăzi, spre sud spre Oceanul Indian şi din nou spre est, peste Laos şi Vietnamul de Nord (vezi harta de la p. 25). Ca şi în cazul Romei, imperiul era o complexă organizaţie financiară, economică, de învăţământ şi de securitate. Controlul asupra vastului teritoriu şi a celor peste 300 de milioane de locuitori era exercitat pe toate aceste căi, cu un puternic accent pe autoritatea politică centralizată susţinută de un serviciu de curieri deosebit de eficient. Întregul imperiu era împărţit în patru zone, care porneau de la Pekin, şi delimitau zonele în care mesagerul putea ajunge într-o săptămână, în două, în trei şi, respectiv, în patru săptămâni. Birocraţia centralizată, pregătită din punct de vedere profesional şi selectată pe criterii competitive, constituia izvorul de putere al unităţii imperiului. Acea unitate era întărită, legitimată şi susţinută – din nou, ca şi în cazul Romei – de o conştiinţă a superiorităţii culturale, adânc înrădăcinată şi puternic resimţită, care a fost sporită de confucianism, o filosofie atât de utilă imperiului, ea punând accent pe armonie, ierarhie şi disciplină. China – Imperiul celest – era văzută ca centrul universului, având la graniţe, şi dincolo de ele, doar barbari. A fi chinez însemna a fi cultivat şi din acest motiv restul lumii îi datora Chinei respectul cuvenit. Această deosebită conştiinţă a superiorităţii străbătea din răspunsul pe care – chiar în faza de declin a Chinei de la sfârşitul secolului al XVII-lea – împăratul chinez l-a dat regelui George al 111-lea al Marii Britanii, ai cărui emisari încercaseră să ademenească China într-o relaţie de comerţ oferind ca daruri, în semn de bunăvoinţă, unele produse industriale britanice. „Noi. Prin mila Cerului. Împărat, anunţăm pe Regele Angliei să ia cunoştinţă de mesajul nostru: Imperiul Celest, dominând între graniţele celor patru mări… nu pune preţ pe lucrurile rare şi scumpe… şi nici nu avem nici cea mai mică nevoie de manufacturile ţării voastre… De aceea, noi… am ordonat celor pe care i-aţi trimis cu ofranda să se întoarcă fără grijă acasă. Tu, o. Rege, trebuie doar să ne îndeplineşti dorinţele întărindu-ţi loialitatea şi jurând supunere veşnică1’. Declinul şi prăbuşirea succesivelor imperii chineze s-au datorat, şi ele, în primul rând, factorilor interni. „Barbari” mongoli şi apoi occidentali au învins aceste imperii din cauza oboselii interne, a decăderii, a hedonismului; pierderea creativităţii economice şi militare a vlăguit voinţa Chinei şi mai apoi a accelerat prăbuşirea ei. Puterile străine au exploatat proasta stare internă a Chinei – Anglia în Războiul opiului din 1839-1842; Japonia, un secol mai târziu – fapt care, în schimb, a generat profundul sentiment de umilire culturală care i-a motivat pe chinezi de-a lungul întregului secol XX, umilire şi mai intensă din cauza contradicţiei dintre conştiinţa lor adânc înrădăcinată despre superioritatea culturală şi înjositoarele realităţi politice din China postimperială. Mai mult decât în cazul Romei, China imperială ar fi astăzi clasificată ca putere regională. Dar. În zilele ei de glorie. China nu avea egal pe glob, în sensul că nicio altă putere nu era capabilă să-i pună sub semnul întrebării statutul său imperial ori să se opună expansiunii ei, dacă aceasta ar fi fost dorinţa Chinei. Sistemul chinez era de-sine-stătător şi autonom, bazându-se, în primul rând, pe o identitate etnică comună, cu o relativ limitată extindere a puterii centrale asupra statelor tributare, cu etnii diferite şi periferice din punct de vedere geografic. Miezul său etnic, mare şi dominant, i-a dat Chinei posibilitatea să realizeze refacerea periodică a imperiilor. Din acest punct de vedere, China a fost destul de diferită de alte imperii, în care popoare mici din punct de vedere numeric, dar cu propensiuni dominatoare au reuşit, pentru o vreme, să-şi impună şi să-şi menţină dominaţia asupra unor populaţii diferite etnic şi mult mai numeroase. Dar, o dată ce dominaţia unor asemenea imperii era subminată, nu mai putea fi vorba de restaurarea lor. Pentru a găsi o asemănare oarecum apropiată de definiţia de astăzi a unei puteri mondiale trebuie să apelăm la remarcabilul fenomen al Imperiului Mongol. Apariţia sa a fost realizată printr-o lupta intensă împotriva unor adversari importanţi şi bine organizaţi. Printre învinşii săi erau regatele Poloniei şi Ungariei, forţele Sfântului Imperiu Roman, mai multe cnezate ruseşti şi statul rus, califatul Baghdadului şi, mai târziu, chiar dinastia Sung a Chinei. învingându-şi rivalii, Genghis-Han şi urmaşii săi au instaurat un control centralizat asupra teritoriului pe care experţii în geopolitică de mai târziu l-au considerat a fi heartland-ul global sau pivotul puterii mondiale. Imperiul lor continental eurasiatic se întindea de la ţărmurile Mării Chinei până în Anatolia din Asia Mică şi până în Europa Centrală (vezi harta). Doar în perioada de vârf a blocului stalinist chino-sovietic Imperiul Mongol de pe continentul eurasiatic a fost în sfârşit egalat în ceea ce priveşte întinderea conducerii centralizate asupra unor teritorii contigui. Imperiile roman, chinez şi mongol au fost precursorii regionali ai aspiranţilor la puterea mondială ce au apărut după aceea. În cazul     Romei şi al Chinei, aşa cum am observat deja, structurile lor imperiale erau foarte dezvoltate, atât din punct de vedere politic, cât şi economic, iar ampla răspândire şi acceptare a culturii superioare a centrului exercitau un important rol de consolidare. În contrast cu acestea, Imperiul Mongol menţinea dominaţia politică bazându-se pe cucerirea militară urmată de adaptare (şi chiar asimilare) la condiţiile locale. Puterea imperială mongolă se baza în mare măsură pe dominarea militară. Realizată prin aplicarea strălucită şi nemiloasă a unei tactici militare superioare ce îmbina o remarcabilă capacitate de deplasare rapidă a forţelor cu concentrarea acestora în timp util, dominaţia mongolă nu a impus vreun sistem economic sau financiar organizat. Pe de altă parte, nici autoritatea mongolă nu deriva dintr-un sentiment arogant de superioritate culturală. Conducătorii mongoli erau prea puţini pentru a reprezenta o clasă conducătoare capabilă să se auto-regenereze şi, în orice caz, absenţa unui sentiment precis şi conştient al superiorităţii sale culturale sau chiar etnice a privat elita imperială de încrederea în sine de care avea nevoie. De fapt, conducătorii mongoli s-au dovedit destul de sensibili la asimilarea treptată de către popoarele deseori mai avansate cultural pe care le-au cucerit. Astfel, unul dintre nepoţii lui Genghis-Han, care devenise împăratul zonei chineze a împărăţiei marelui Han, a devenit fervent propagator al confucianismului; un altul a devenit musulman evlavios, în calitatea sa de sultan al Persiei; iar un al treilea a devenit conducătorul persan din punct de vedere cultural al Asiei Centrale. Acest factor – asimilarea stăpânitorilor de către cei stăpâniţi din cauza absenţei unei culturi politice dominante – ca şi problemele nerezolvate ale succesiunii la tronul marelui Han care fondase imperiul au cauzat în cele din urmă sfârşitul imperiului. Statul mongol devenise prea mare pentru a fi guvernat dintr-un centru unic, dar soluţia încercată – aceea de a împărţi imperiul în mai multe părţi de sine stătătoare – a determinat o asimilare locală încă şi mai rapidă şi a grăbit dezintegrarea imperiului. După ce a durat două secole, de la 1206 la 1405, cel mai mare imperiu pe uscat din lume a dispărut fără urmă. După aceea. Europa a devenit atât centrul de putere mondială, cât şi focarul principalelor lupte pentru puterea mondială. Într-adevăr, timp de aproape trei secole, mica extremitate nord-vestică a continentului eurasiatic a atins – prin extinderea puterii maritime şi pentru prima oară în istorie – autentica dominaţie mondială, astfel că puterea europeană se întindea şi se afirma pe fiecare continent al globului. Este demn de remarcat faptul că puterile imperiale hegemone din vestul Europei nu erau foarte populate din punct de vedere demografic, mai ales dacă le comparăm cu cei pe care îi subjugau efectiv. Totuşi, pe la începutul secolului al XX-lea, în afara emisferei vestice (care, cu două secole în urmă, fusese şi ea supusă controlului Europei de Vest şi era locuită cu precădere...   [1] Donald Puchala. The History ofthe Future of International Relations, în „Ethics and International Affairs", 8 (1994), p. 183.  

Cuprins       Preambul ....................................................... ........................... 5   Lumea veche. Inventarea imaginii liderului ............................. 13   Egiptul.................................................... ................................ 13 Mesopotamia ....................................................... ................... 23 India ....................................................... ................................ 33 China ....................................................... .............................. 45 Poporul evreu ....................................................... ................... 57 Cetatea greacă ....................................................... .................. 69 Roma ....................................................... ................................ 87 Concluzii — Lumea veche ...................................................... 106 Răspândirea credinţei ....................................................... .... 115 Apostoli, misionari, predicatori............................................... 115 Media. Realitatea artificială................................................. .. 161 Tehnologie şi cenzură................................................ ............ 161 Presa ca instrument. Primii paşi ........................................... 178 Momentul de libertate ....................................................... .... 190 Media în totalitarism ....................................................... ...... 202 Ficţiunea ca  instrument ....................................................... 235 Marele manipulator ....................................................... ........ 259   Note..................................................... ................................. 273 Bibliografie ....................................................... .................... 303         Preambul         În  lucrările dedicate istoriei propagandei, de  exemplu, sau altor forme  şi tehnici de comunicare în masă, tabla de materii este formata totdeauna dintr-o înşiruire de momente sau de etape  ale istoriei omenirii din care autorii desprind dovezi excepţionale ale utilizării manipulării asupra cetăţeanului. Niciodată nu vor lipsi Hitler şi ai lui, Stalin şi chinezii lui Mao, Biserica, în principiu cea catolică, sofiştii greci şi împăraţii romani. Vom citi mai mereu despre Congregatio de Propaganda Fide1 şi donaţia lui Constantin, despre Goebbels, Holocaust şi Ministerul Propagandei, despre  Gulag, lupta  de  clasă  şi Directiva NKVD numărul 3 din 2 iunie 1947, despre Revoluţia Culturală şi laogai2, despre cultul imperial, Nero şi Caligula, despre malformările istoriei în De bello Gallico, despre piramide, catedrale şi statui.  Şi  bineînţeles  despre  multe altele... Toate elemente credibile şi spectaculoase  ale fenomenului. Sunt identificate cu precizie datele apariţiei primei lucrări tipărite, a primului ziar şi a primei emisii radio, sunt  dovedite legăturile istorice dintre emergenţa anumitor mişcări sociale şi politice şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare. Fiecare secol scurs de la naşterea statalităţii are momentele lui de glorie – mai puţine cele  îndepărtate, tot mai multe spre prezent – ale intersecţiei dintre comunicare, evoluţie şi istorie. Legând  cu o  linie continuă  aceste vârfuri  se obţine perspectiva modului în care comunicarea (cu toate componentele ei) a determinat modelarea realităţii cunoscute nouă acum. Un lung şir de excese şi de acte geniale, care poate începe cu pşentul faraonic şi duce până la difuzarea în lumea întreagă de  către structurile abilitate ale armatei americane a imaginilor simulate în studio, care arătau  cetăţenilor planetei cum sunt distruse  de  la distanţă obiective ale armatei irakiene în timpul primului război din Golf. Urmărind aceasta cale se creează imaginea unor evenimente în care comunicarea devine importantă, în care propaganda se revarsă asupra cetăţenilor, în care manipularea determină acţiuni care poate altfel nu ar fi avut loc. Acele întâmplări sunt evidente şi devin ele însele chiar esenţa fenomenului. Der Sturmer este propaganda, creştinul incendiator al Romei este manipularea, Reforma a reuşit datorită tiparului, Kennedy a devenit preşedinte datorită televiziunii. Analizele făcute pe  acest tip de evenimente exemplare conduc la identificarea şi cuantificarea întregului modei funcţional. În ultima jumătate a secolului al XX-lea s-au teoretizat masiv comunicarea de masă şi toate dezvoltările ce  decurg din ea. De  asemenea, prin prisma acestor teoretizări au fost explicate acţiuni ale structurilor sociale în contextul evoluţiei umanităţii: o parte din „clipele astrale‖ ale istoriei este legată şi de comunicare. O parte şi mai mică este chiar determinată de comunicare. În paralel cu ţesătura tuturor faptelor şi vorbelor care constituie cei cinci mii de     1 Congregația pentru Răspândirea Credinței.(nota editurii electronice – n.ed.el.) 2   Reforma prin  muncă  -  sistemul chinez de  a  pedepsi criminalii într-un mod  util  pentru stat.(n.ed.el.)   ani de civilizaţie – de la Egipt şi Sumer până în prezent – putem trasa un fir care leagă acele noduri în care comunicarea a influenţat istoria. Acest fir se îngroaşă tot mai mult spre secolul al XX-lea, când progresele tehnologice din media si cele  din ştiinţele sociale au permis o presiune sporită a fenomenului comunicaţional asupra societăţii. Omul modern este o victimă probabilă a propagandei, omul modern este o victimă sigură a manipulării din partea organizaţiilor politice, dar şi a celor comerciale sau de media. Omul modern este măsurabil din punct de vedere sociologic, este determinabil din punct de vedere psihologic el este parte a unui organism complex, dar perfect analizabil care se numeşte opinie publică. Fiecare rând citit într-un ziar, fiecare film  văzut, fiecare reclamă întâlnită pe  drum, fiecare discurs politic, fiecare demers al societăţii civile  îl afundă şi mai mult într-o  lume a multiplelor opţiuni, toate precomandate, dar niciuna izvorâtă pur şi simplu din mintea sa. Un individ unidimensional prins între multiple canale de comunicare. Toată această imagine, desigur îngroşată, ar fi valabilă dacă istoria ar începe într-un punct şi s-ar sfârşi în altul. Dacă acest om  s-ar fi născut pentru prima dată, să zicem în 1920, atunci când a avut loc prima transmisie radio, sau mai devreme, în 1905, când a apărut teoria relativităţii restrânse, sau poate şi mai devreme, în 1869, când în Wyoming a existat primul sufragiu cu adevărat universal al epocii moderne, sau chiar şi mai devreme, în 1822, când papa Pius al VII-lea a decis să permită tipărirea cărţilor care vorbeau despre heliocentrism. Numai că omul la care facem referire s-a născut de  două ori. O dată atunci când i-a apărut specia şi a doua oară când s-a organizat social. Istoria sa începe deci  odată cu specia sa şi a doua oară cu sistemul social. În toată existenţa sa socială acest om a fost manipulat. Fără tehnologie, fără sociologie, fără  psihologie, fără  advertising. Când acestea au apărut,  manipularea exista de  mult şi principiile ei erau deja acceptate atât de manipulat, cât şi de manipulator. Este clar că putem măsura mai uşor cum se produce aceasta la început de  secol XXI, având  alături  de  noi ştiinţa, tehnologia şi globalizarea. Dar firul roşu al comunicării, cel care se leagă de anumite noduri ale ţesăturii istoriei cunoscute, nu există decât dacă vrem să simplificăm foarte-foarte mult lucrurile. În fapt, comunicarea este urzeala pe care s-a construit tot edificiul. Printr-un efort cotidian, anonim şi, în general neinteresant,  de  comunicare, individul a fost  calibrat în interiorul sistemului social a cărui regulă fundamentală a fost şi a rămas supunerea. Convingerea nu s-a făcut nici prin conspiraţii, nici prin lovituri de forţă, ci prin rutină. Omul nu este supus de către televiziune, ci de liderul pe care-l vede  la televizor. Această supunere n-a deprins-o din septembrie 1930, când a avut loc prima emisiune TV, ci cu mult timp înainte. Liderul care l-a învăţat să se supună lui şi sistemului pe  care el îl conducea şi îl reprezenta nu a folosit sondajele de opinie pentru a identifica nevoile maselor, dar tot acestor nevoi – pe care le-a aflat prin mijloace mai rudimentare – s-a adresat şi tot prin rezolvarea acestora şi-a  dovedit utilitatea.  Aşa  cum, într-o  analiză a epocii de  după cel  de-al Doilea Război Mondial se constata că, deşi al treilea conflict nu a izbucnit vreodată, nu a trecut niciun singur minut fără un război pe  planetă, se poate spune că în toată istoria socială a omenirii nu a existat niciun minut  fără  comunicare în scop manipulatoriu purtată  între   ierarhie şi supuşi. Tehnologia este ulterioară supunerii şi poate fi privită şi ca un produs al acesteia. Deşi doar epoca modernă a consacrat conceptul de  comunicare instituţionala  a creat pârghii pentru realizarea acesteia, tehnici pentru implementarea ei, şcoli pentru pregătirea comunicatorilor şi metode de  cercetare pentru stabilirea eficienţei comunicării, simultan cu crearea statului şi  cu consolidarea relaţiilor sociale, ierarhice şi funcţionale din interiorul său, liderul politic a simţit nevoia să comunice cu supuşii săi şi cu egalii săi, lideri ai altor ierarhii. Elementele care stau la baza acestei comunicări nu diferă fundamental de  marile campanii din ziua de   astăzi.  Modernizarea tehnicilor a atras  după  sine  diversificarea metodelor de comunicare, după cum modernizarea societăţii a atras după sine emanciparea publicului căruia  îi este dedicată comunicarea. Dar, în esenţă, reprezentanţii sistemului social încearcă acum ca şi în urmă cu multe mii de ani acelaşi lucru: să-şi asigure controlul câmpului informaţional în care evoluează populaţia din interiorul ierarhiei. Răvăşite între cuvinte cu înţelesuri relativ apropiate (convingere, persuasiune, manipulare, propagandă), istoria şi analiza fenomenelor comunicării dintre ierarhie şi supus, dintre stat şi cetăţean s-au preocupat mult mai mult de subtilităţile psihologice ale dominaţiei decât de organizarea şi de implementarea strategiilor de comunicare. Oriunde privim înapoi, în cei  aproape cinci mii  de  ani de  istorie mai mult sau mai puţin  cunoscută a societăţii omeneşti, vom  găsi elemente similare cu tehnicile de comunicare, de persuadare, de manipulare, de propagandă (albă, neagră sau gri) ale contemporaneităţii.

CUPRINS Prefaţă Lista abrevierilor din text Cuvânt înainte Capitolul I – Scurtă incursiune în istoria instituţiei ataşaturii militare române 1. Până în anul 1944 2. După anul 1948 Capitolul II – Aşa am început ... 1. „Dă-I, domnule, la trupe!" 2. Dilema generalului Pletos 3. „Ofiţer de perspectivă" 4. Surpriza lui Pafencu Capitolul III – Pe meleaguri clujene 1. O decizie greoaie 2. Cu un singur gând 3. „Astral 78" 4. O trădare ce a zguduit România Capitolul IV-O misiune dificilă 1. „Cu faţa la producţie" 2. Răzbunarea lui Prăgoi 3. Necazurile începutului 4. Aberaţiile unui sistem politic Capitolul V-Din „secretele" muncii informative 1. Să cunoaştem „Cetatea eternă" 2. Câte ceva din viaţa de „diplomat militar" 3. Informaţiile nu cădeau din cer u Capitolul VI-Şi totuşi „tranşeele războiului invizibil" au existat 1. „Cavalerismul unui agent" 2. „Racolarea" şi etica profesională 3. „Consilier la preşedinţia Italiei" Capitolul VII – Vicisitudinile istoriei 1. E bine de ştiut 2. Reflecţii asupra ultimului deceniu al Războiului rece 3. Tratatul C.F.E. şi dezarmarea României Capitolul VIII – încheierea misiunii şi întoarcerea în ţară 1. O tragedie ce putea fi evitată 2. Reîntoarcerea în ţară 3. Şef al contraspionajului militar 4. În confruntarea cu adversarul 5. Democratizarea sau sindicalizarea armatei? 6. „Invitaţie la odihnă" În loc de încheiere Anexe Balada transportului cu avionul „Astral 78" Fotografii document PREFAŢA 9   Cartea de faţă se prezintă singură prin semnatarul ei, prin titlul semnificativ şi prin conţinutul captivant nu numai al stilului în care este scrisă, ci şi al faptelor evocate de autor ca participant activ la îndeplinirea mai multor misiuni de importanţă majoră pentru instituţia pe care a servit-o cu dragoste şi profesionalism, Armata României. Distinsul general de divizie Victor Negulescu s-a născut la 16 mai 1934 în frumoasa comună de moşneni de la poalele Leaotei, Runcu-Dâmboviţa, într-o familie cu mulţi copii şi cu o situaţie materială modestă, înzestrat cu pasiunea de a munci şi persevera, cu un caracter ferm, tânărul runcean va atinge în cariera sa înalte grade militare româneşti, precum şi unele din cele mai prestigioase funcţii ostăşeşti. Şcoala primară, gimnaziul, studiile liceale le-a făcut în sat, Pietroşiţa şi Pucioasa, fiind an de an premiant şi şef de promoţie. I-au plăcut şi l-au interesat ştiinţa şi arta militară, cărora le-a dedicat aproape 44 de ani din viaţa sa. A absolvit Şcoala de ofiţeri de la Sfantu Gheorghe în anul 1955 ca şef de promoţie, cu gradul de locotenent, facându-şi stagiul la o mare unitate militară din Oradea. În acest oraş, de altfel, şi-a cunoscut viitoarea soţie, o demnă şi bună româncă transilvană cu care a întemeiat o familie model. A evoluat de la funcţia de comandant de subunitate la cele de locţiitor al Şefului de Stat Major al T.U., şef al secţiei cercetare la Comandamentul Armatei a IV-a Transilvania şi Statul Major General, apoi mulţi ani ataşat militar aeronautic şi naval al României în Italia. În această funcţie-misiune, a dovedit mult profesionalism şi patriotism îndeplinind cu demnitate sarcinile ce-i reveneau ca reprezentant al ţării noastre în oraşul Columnei. O perioadă îndelungată a îndeplinit funcţia de decan al Corpului ataşaţilor militari externi de la Roma. După evenimentele din 1989, a fost chemat în ţară, dându-i-se sarcina grea de a organiza modern şi în interesul noilor instituţii democratice ale României, Direcţia de contraspionaj a M. Ap. N., organism cu atribuţii de siguranţă naţională. Implicat direct în diverselor probleme ce vizau securitatea şi integritatea statului naţional român, generalul runcean Victor Negulescu, personalitate agreată de unii oameni politici patrioţi, îşi atrage simpatia colaboratorilor şi ofiţerilor Armatei noastre. A îndeplinit cu calificativul excepţional şi această nobilă misiune. În anul 1996, la cererea sa, Victor Negulescu iese la pensie, stabilindu-se în satul natal, unde, în momentele de repaos, ca om care a iubit şi iubeşte cartea, ca bun român, îşi scrie memoriile creionând amintiri ce constituie documente istorice inedite. Este trecut la loc de cinste în rândul marilor personalităţi pe care le-au dat comuna şi judeţul Dâmboviţa ţării noastre. Volumul de faţă, primul dintr-un ciclu al generalului Negulescu, înfăţişează aspecte din activitatea sa, legăturile stabilite cu serviciile secrete ale altor state, atunci când era ataşat în Italia, dar şi unele momente, precizări ale activităţii sale ca şef al Serviciului de Contraspionaj al Armatei. Lucrarea, pentru ineditul ei, prezintă interes deosebit cititorilor care vor descoperi scene, acţiuni interesante, puncte de vedere ce vizează anumite situaţii mai puţin cunoscute de marele public, degajându-se, pe tot parcursul lecturii cărţii, sentimentul patriotic al autorului în ceea ce a făcut, dorinţa de unitate şi integritate a statului român. La început de drum, dorim domnului general Victor Negulescu sănătate şi putere de a termina opera începută prin acest prim volum. prof. Mihai Gabriel Popescu       LISTA ABREVIERILOR A. Armată A.M.G. Academia Militară Generală Av.M. Aviaţia Militară B.A.M. Biroul Ataşatului Militar B.Cc. Batalion Cercetare B.Cc.Ad.Pş. Batalion Cercetare în Adâncime prin Paraşutare B.Cc.Rd. Batalion Cercetare Radio Bg.I.Mo. Brigadă Infanterie Moto C.A. Corp de Armată C.A.D.A. Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei C.A.M.E. Corpul Ataşaţilor Militari Externi (Italia) C.F.A.U. Comandamentul Forţelor Armate Unite C.F.E. Tratatul privind reducerea forţelor convenţionale din Europa C.M.J. Centrul Militar Judeţean C.M.S. Consiliul Militar Superior C.P. Consiliul Politic C.P.S. Consiliul Politic Superior C.S.A.T. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării D.C. Direcţia Cadre D.Cs. Direcţia Contraspionaj D.G.S.P. Direcţia Generală de Securitate a Poporului D.I. Direcţia Informaţii D.I.E. Departamentul de Informaţii Externe D.I.M. Direcţia Informaţii Militare D.Mc. Divizie Mecanizată D.O. Direcţia Operaţii D.P. Direcţia Personal   D.P.S.D. Direcţia de Protecţie şi Siguranţă a Apărării (Franţa)   D.P.S.M. Direcţia de Protecţie şi Siguranţă Militară   D.S.S. Departamentul Securităţii Statului   E.U.R. Expoziţia Universală Roma   F.A. Forţele Armate   G.R.U. Agenţia Sovietică de Informaţii Militare   I.N.F. Forţele Nucleare Intermedii   K.G.B. Comitetul Securităţii Statului   M.Ap.N. Ministerul Apărării Naţionale   M.M. Marina Militară   M.St.M. Marele Stat Major   M.U. Mare Unitate   N.K.V.D. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne   P.C. Punct Comandă   P.C.I. Partidul Comunist Italian   P.I.B. Produsul Intern Brut   R.Mc. Regiment Mecanizat   S.Cc. Secţia cercetare   S.D.I. Iniţiativa de Apărare Strategică   S.H.A.P.E. Statul Major Internaţionale (N.A.T.O.)   S.I.E. Serviciul Informaţii Externe   S.I.O.S. Serviciul Informaţii Operative şi Securitate (Italia)   S.I.S.D.I. Serviciul Informaţii şi Securitate Democratică (Italia)   S.I.S.M.I. Serviciul Informaţii şi Securitate Militară (Italia)   S.M.G. Statul Major General   S.S.I. Serviciul Special (Secret) de Informaţii (România)   T.A.M. Teatru de Acţiuni Militare   T.O. Tehnică Operativă   T.U. Trupe de Uscat   U. Unitate   U.S.S. Oficiul Serviciilor de Securitate (Italia)                 CUVÂNT ÎNAINTE   În procesul de dezvoltare a armatelor moderne, activitatea de culegere de informaţii din domeniul militar, politico-militar şi economico-militar capătă noi dimensiuni, fiind guvernată de legi şi norme riguroase, multe nescrise dar obligatoriu a fi cunoscute şi respectate. Azi, ca şi în trecut, în lume există numeroase structuri informative, denumite generic servicii secrete sau speciale. Ele sunt încadrate cu oameni perfect instruiţi, puternic motivaţi şi conştienţi de obstacolele şi riscurile ce le au de înfruntat în cadrul bătăliilor „războiului invizibil" sau din „umbră" cum este definit, adesea, spionajul. Modul de abordare a activităţii serviciilor secrete este strâns legat de interesele celor angajaţi într-o asemenea analiză, nelipsind, de cele mai multe ori, exagerările şi poziţiile extreme, începând cu cele de încriminare şi punere pe seama lor şi a oamenilor ce le deservesc a tuturor relelor societăţii în care trăim. Este cazul să reamintesc aici numeroasele şi gravele greşeli făcute la noi, după Revoluţia din decembrie 1989, prin desfiinţarea şi apoi culpabilizarea în bloc a structurilor de siguranţă naţională, cu impact catastrofal pe linia posibilităţilor statului de a se apăra împotriva agresiunii informative externe. Obiectiv analizând situaţia, fără a aluneca deci pe panta mistificărilor şi exagerărilor de tot felul, nu putem să nu admitem că în anii '80, deşi cu o evoluţie contradictorie, activitatea serviciilor secrete a influenţat în mod decisiv cursul evenimentelor internaţionale. Un exemplu de netăgăduit în această privinţa îl reprezintă destrămarea imperiului sovietic şi căderea precipitată a regimurilor comuniste din Europa de Est. Aducând în discuţie un subiect, prin natura lui interesant şi chiar considerat de mulţi senzaţional cum este activitatea de culegere de informaţii, cu partea ei ascunsă denumită spionaj, nu putem să nu ne oprim, fie şi în treacăt, la oamenii care se dedică acestei nobile profesii, a idealurilor şi aspiraţiilor acestora. O voi face respingând din start pe acei autori de romane poliţieneşti care prezintă lucrătorii din domeniul informaţiilor ca pe nişte „funcţionari oarecare, plictisiţi sau absenţi" şi care, pentru a-şi primi „salariul sau recompensa meritată", nu fac nici o diferenţă în slujba cui se află. Tendinţa unora de a gândi şi pune astfel problema, poate fi uşor combătută apelând la numeroasele exemple de agenţi care prin eforturi şi privaţiuni îndeplinesc misiuni dificile, de cele mai multe ori rămase pentru todeauna în anonimat. Fără a mitiza pe cei aflaţi în „tranşeele războiului invizibil", transformându-i în superoameni, ar fi nedrept să nu acceptăm că dragostea de neam şi glie şi, în situaţii extreme, spiritul de sacrificiu sunt adevăratele motive ce dau curaj şi forţă muncii lor. Sunt oameni ce aleg liberi şi conştienţi să se angajeze într-o luptă continuă dar invizibilă, de mulţi contestată şi blamată, dar atât de necesară siguranţei şi liniştii tuturor.

Cartea Neagră A Inchiziţiei Reconstituirea marilor procese Introducere Biserica îşi revizuieşte trecutul   Roma, 10 noiembrie 1979. Comemorarea centenarului lui Albert Einstein. Sala mare a Palatului Pontifical. Ioan Paul al II-lea ţine un discurs important în care se referă la Galileo Galilei, spunând că „a avut, din păcate, mult de suferit din partea oamenilor şi a reprezentanţilor Bisericii”. Sfântul Părinte şi-a exprimat dorinţa de a se cerceta în profunzime „cazul Galilei”: „Îi invit pe teologi, pe savanţi şi pe istorici să aprofundeze, în spiritul unei colaborări sincere, examinarea cazului Galilei şi prin recunoaşterea cu onestitate a injustiţiilor, indiferent din ce parte provin, să fie şterse suspiciunile pe care acest caz le-a născut, împiedicând o înţelegere rodnică între ştiinţă şi credinţă, între Biserică şi lume.” Prin această invitaţie se iniţiază revizuirea proceselor lui Galilei, ce va cădea în sarcina unei comisii pontificale anume înfiinţată şi care îşi va încheia lucrările la 31 octombrie 1992. În viziunea actualului Papă, de altfel, Biserica nu se va putea prezenta drept protagonista unui Jubileu al păcii şi al reconcilierii, fără a se purifica ea însăşi prin căinţă, cerând iertare pentru răul pe care adeseori l-a provocat. Din această perspectivă redeschiderea cazului Galilei înseamnă un început de drum, asumat de Biserică cu toată responsabilitatea, ce vizează revizuirea „cazului Inchiziţiei” în toată complexitatea sa: recenta deschidere a arhivelor secrete ale Vaticanului, ce conţin documente ale Sfântului Oficiu de la Roma, este doar ultimul şi cel mai important pas făcut în această direcţie. Şi dacă putem înţelege cu uşurinţă motivul pentru care Biserica a început să se confrunte cu una din paginile cele mai întunecate ale istoriei sale, tot atât de lesne putem înţelege exigenţa tot mai multor oameni, interesaţi de înţelegerea istoriei europene, de a cunoaşte cu exactitate şi în profunzime istoria Inchiziţiei: în ea se grupează o bogăţie atât de mare de motive de ordin istoric, cultural, politic, social şi religios, din domeniul dreptului, de obiceiuri ca şi de imaginar colectiv, încât o putem considera unul din firele roşii cele mai importante care traversează în profunzime întreaga istorie a Europei medievale şi moderne, permiţându-ne să îi surprindem sensul şi motivaţiile.   Dincolo de legendă   Puţine evenimente istorice au avut puterea de a-şi pune amprenta pe imaginarul colectiv precum Inchiziţia. Simpla pronunţare a numelui său are o forţă de evocare deosebită, aducându-ne imaginea unor călugări tenebroşi şi fără chip care, înfăşuraţi în rasa lor, ascultă spovedaniile unor amărâţi nefericiţi, torturaţi în subteranele întunecate, luminate de pâlpâirea nesigură a unei torţe. În general, orice cuvânt referitor la istoria Inchiziţiei – Marele Inchizitor, Suprema, Tribunalul Sfântului Oficiu, renegare, auto-da-fé, tortură, rug – a devenit simbolul însuşi al unui sistem cu puteri opresive şi inumane, fără milă şi neînduplecate, prin care conştiinţa omului este strivită şi mulţimile celor lipsiţi de apărare sunt paralizate prin teroare. De la Dostoievski la un cronicar de ziar, de la literatură la cinema, inchizitorul este în mod sigur şi cu o evidenţă absolută o figură cu trăsături bine definite. Dacă în multe cazuri această imagine reflectă cu adevărat realitatea istorică, tot atât de adevărat este că în jurul ei s-au ivit născociri fanteziste, lipsite de discernământ critic. Şi nu întâmplător legenda neagră a Inchiziţiei ia naştere pe timpul Iluminismului, ce îi va stabili canoanele, chiar iconografice, preluate ulterior atât de cultura populară cât şi de mediile intelectuale. În secolele XVIII şi XIX atacul împotriva Inchiziţiei se înscrie într-o dispută mai amplă, în care raţiunea critică este mai întâi opusă fenomenului considerat a fi obscurantismul bisericii, iar mai pe urmă noile state europene, sau cele reînnoite, fiice ale Revoluţiei franceze, deci laice, sunt opuse puterii Bisericii. Distorsiunile rezultate din această comparaţie istorică, apărută pe fundalul unei lupte politice şi ideologice cu scopuri bine precizate, continuă să acţioneze. Ceea ce trebuie făcut este de a avea curajul să abordăm cu implicare afectivă, dar şi cu o privire lipsită de prejudecăţi, istoria Inchiziţiei, lăsând în urmă legenda creată, conştienţi fiind că ea totuşi nu s-a născut întâmplător; să depăşim mitul cruzimii sale, fără a nega duritatea reală care a caracterizat-o; să încercăm în special de a o reîncadra în contextul istoric, singurul capabil de a-i restitui în întregime înţelesul.   Motivele şi momentele apariţiei Inchiziţiei   Inchiziţia apare ca instituţie la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul celui de al XIII-lea şi acţionează, cu intensitatea diferită, până la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest interval de timp, de aproape cinci secole, ea şi-a schimbat de mai multe ori înfăţişarea, modificându-şi şi adaptându-şi instrumentele de care se folosea, schimbându-şi obiectivele şi strategiile, întreţinând relaţii diferite cu puterea politică. Tabloul este cu atât mai complex cu cât Inchiziţia nu a fost niciodată în structura sa interioară o instituţie unitară şi omogenă, diferind chiar în mod evident după statul în care s-a dezvoltat: în fiecare din diferitele regiuni în care au acţionat inchizitorii au existat practici, obiceiuri, strategii de oprimare foarte diferite între ele. Deosebirea regională este atât de accentuată încât mai corect ar fi să vorbim de Inchiziţii şi nu de Inchiziţie. Suprema spaniolă a însemnat ceva cu totul diferit de Sfântul Oficiu roman, tot aşa cum lupta împotriva catarilor s-a deosebit în mod evident de persecuţia ereziei din Germania sau din Italia din aceeaşi perioadă. Inchiziţia ia naştere între 1180 şi 1231, când capătă o primă formă definită, în ambianţa luptei împotriva ereziei catare. După secole de creştinism unitar, se dezvoltă, în sudul Franţei în special, dar şi în regiunile dimprejur, o erezie care îşi manifestă imediat capacitatea de difuzare şi prozelitism în sânul noilor clase sociale, apărute în urma renaşterii urbanismului şi a economiei de după anul 1000. Pentru Biserică evenimentul devine profund îngrijorător: pentru prima oară după nenumărate secole, apare o formă organizată de religie alternativă la cea oficială; catarii înfiinţează o adevărată Biserică proprie, cu toate atributele ei, preoţi, ritualuri, rugăciuni, cărţi în care sunt stabilite principiile de bază ale doctrinei. În mod preventiv se ia hotărârea de a fi folosită forţa pentru reprimarea ereziei: pedeapsa cu moartea, confiscarea bunurilor acuzatului şi în ultimă instanţă folosirea torturii, devin în mod progresiv instrumente obişnuite. Hotărâtoare pentru afirmarea rolului Inchiziţiei este însă cruciada victorioasă împotriva catarilor (1212–1229): după înfrângerea lor militară apare într-adevăr necesitatea supravegherii unui duşman ce se poate ascunde în spatele unor false înfăţişări, sub faţada unei adeziuni mincinoase la religia oficială.   Logica: refuzul diferenţierii   În orice început se anunţă deja un destin, sunt definite tonalitatea şi structura celor ce vor urma: faptul că Inchiziţia s-a născut în lupta împotriva fenomenului catar, ne permite să înţelegem logica care va domina istoria însăşi a Inchiziţiei, de-a lungul celor cinci secole următoare; persecutarea evreilor, a moriscos-ilor (arabi convertiţi), a vrăjitoarelor, a liberilor cugetători, a misticilor, diferă ca obiect, dar nu ca motivare de fond prin care se susţine şi se justifică persecuţia: refuzul diferenţierii, a deosebirilor de opinii şi credinţe ce izvorăsc dintr-o conştiinţă – dintr-o aspiraţie – în mod hotărât liberă şi individuală. Acest refuz al individualităţii ca liberă exprimare, această căutare obsedantă a unei unităţi absolute şi a omogenităţii în sfera practicii religioase se explică doar dacă înţelegem că în secolele în care se naşte şi se dezvoltă Inchiziţia, fenomenul religios nu este considerat în mod exclusiv şi primordial drept o categorie a spiritualităţii personale, ci ca un element caracterizat în mod esenţial prin însemnătatea sa socială, politică şi morală: el implică colectivitatea, întregul unei societăţi. Unitatea credinţei e văzută ca bază a stabilităţii statului însuşi. Logica, deşi aplicată la domeniul interior, este aceeaşi care susţinuse spre exterior cruciadele: era vorba de combaterea necredinţei, care prin însăşi prezenţa ei aduce ofensă universalităţii credinţei creştine; în cazul Inchiziţiei în schimb „cruciada” este îndreptată împotriva ereticului, reprezentant al unei forme de nesupunere la creştinism, mai periculoasă, mai ascunsă.   Inchiziţia ca instrumentum regni   Deosebirile de credinţă, de păreri, de obiceiuri sunt resimţite drept nişte pericole potenţiale, capabile să destrame sistemul social, să provoace fisuri primejdioase şi greu de remediat. Pe acest fundal trebuie să înţelegem apariţia Inchiziţiei, extinderea şi durata dominaţiei sale; numai astfel se va înţelege complicitatea cu structurile puterii seculare care vor susţine neîncetat tribunalul inchizitorial: dacă universalitatea şi omogenitatea credinţei este o garanţie a ordinii sociale, a moralităţii şi a atenuării divergenţelor politice şi ideologice, este limpede că statele vor avea tot interesul de a păstra în funcţie acest preţios instrument de presiune asupra conştiinţelor şi de reprimare a diferenţelor, deoarece existenţa unui crez religios unic devine pentru fragilele formaţiuni statale din secolele XV şi XVI, un liant social şi politic de neînlocuit. Alianţa naturală dintre puterea politică şi structurile inchizitoriale duce în unele cazuri la inversarea raportului: se trece astfel, după cum s-a întâmplat în Spania, la o subordonare totală a tribunalului inchizitorial faţă de puterea monarhică, care găseşte în acesta un instrument excepţional şi eficient de control „poliţienesc” al supuşilor, de oprimare exercitată de sus asupra lor. Nu trebuie să uităm că Inchiziţia acţionează în vremuri în care lipseşte cu desăvârşire ideea de toleranţă şi de respect al libertăţii particulare, idei care se vor forma cu încetul în planul culturii (va trebui să aşteptăm reflecţiile lui Spinoza şi Locke din secolul al XVII-lea şi filosofia Iluminismului din secolul următor) şi cu mai mare întârziere în cel politic şi social.   Teroarea e creată și întreţinută   După o fază iniţială, Inchiziţia a ştiut să-şi alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă pe plan organizatoric, prin stabilirea unor procedee precise, redactând manuale care să înlesnească desfăşurarea, în mod omogen, a etapelor unui proces: de la interogatoriu la tortură, de la sentinţă la abjurare, până la procesiunea prin care ereticii erau conduşi la rug. Teritoriul diferitelor state au fost împărţite pe districte, ce se aflau sub autoritatea unui inchizitor şi a asistenţilor săi. În mod constant viaţa instituţiei e marcată de lipsa mijloacelor şi a oamenilor, a fondurilor financiare pe măsura sarcinilor. Dacă luăm Spania ca exemplu din multe puncte de vedere, adeseori găsim câte un inchizitor căruia i se încredinţează teritorii foarte întinse, posibile de controlat doar printr-o continuă şi istovitoarea deplasare dintr-un oraş într-altul. Această relativă insuficienţă a mijloacelor ne arată că, pe moment, important este ca Inchiziţia să existe şi să demonstreze că Biserica are capacitatea de a veghea şi de a fi prezentă; într-un fel simpla prezenţă a tribunalului contează mai mult decât efectiva putere de acţiune pe care o deţine şi care adeseori este în mod inevitabil limitată. Hotărâtor este prin urmare să existe posibilitatea de a fi pedepsit, un risc real şi iminent de care toţi oamenii trebuie să fie conştienţi: vor fi de ajuns câteva procese, execuţii publice cu înscenări bine gândite şi impresionante, mitul secretelor inchizitoriale şi al cumplitelor torturi la care poţi fi supus, ruşinea şi ruinarea economică a câtorva nefericiţi, unele sanbenitos agăţate în biserică cu numele celor ce ar fi trebuit să le poarte, pentru a menţine în mod constant întreaga colectivitate într-o stare de subordonare deplină faţă de autoritatea morală a Bisericii. Pe nesimţite şi în mod inconştient însăşi persecutarea ereziei nu mai este un scop în sine ci capătă rolul de mijloc: Inchiziţia are nevoie de eretici (când nu-i găseşte îi inventează) deoarece prezenţa lor şi spaima populaţiei la vederea nenorocitului lor sfârşit favorizează controlul aproape total al conştiinţelor, îi menţine pe toţi într-o stare de supunere absolută şi acceptată de la sine. Sărăcia veniturilor se explică prin urmare şi prin faptul că elementul hotărâtor în existenţa Inchiziţiei este afişarea puterii, publicitatea, în mod inevitabil legate de activitatea sa: importante nu sunt acţiunile numeroase şi atunci când totuşi au loc reprezintă un element mai degrabă accidental decât de substanţă; trebuie ca mecanismul terorii şi al înspăimântării colective să nu se oprească, iar tribunalul să însemne pentru toţi o sperietoare, asemeni unui Supra-Eu schimonosit şi grotesc, capabil să zdrobească puţina rezistenţă pe care conştiinţele ar putea s-o opună, cel puţin în interiorul lor, faţă de sistemul puterii de stat şi de biserică.   Apariţia abaterii   Pentru acest motiv – menţinerea unei stări de teamă – Inchiziţia se grăbeşte să creeze un mecanism de autoalimentare: când dispare erezia ca motiv de bază al existenţei acestor tribunale particulare, vor fi identificate forme noi de abatere, considerate drept posibile semne de erezie: de exemplu, cu timpul Inchiziţia va persecuta orice comportament sexual neacceptat în mod canonic. Dar şi blestemele, obiceiurile alimentare care încalcă prescrierile bisericeşti (consumarea de carne în anumite momente ale anului liturgic), susţinerea teologică a unor teze prea originale sau heterodoxe, citirea sau scrierea unor cărţi suspectate sau condamnate de Biserică, devin tot atâtea cazuri ale unor procese inchizitoriale. Justificarea, criteriul teologic de fond este următorul: poate şi trebuie să fie supusă unei proceduri inchizitoriale orice comportare care presupune existenţa unor convingeri sau credinţe eretice. Prin adoptarea acestui criteriu sfera de control a tribunalelor inchizitoriale se măreşte precum o pată de ulei: aproape orice gest sau faptă poate deveni motiv de persecuţie, atunci când nu e considerat un simplu caz doar, un accident sau o cedare, ci rezultatul unei convingeri eretice secrete. Un blestem nu mai este un simplu păcat, oricât de grav, ci semnul lipsei de credinţă faţă de Hristos ca Dumnezeu, o atitudine potenţial eretică ce justifică o anchetă inchizitorială. În lumina acestei logici se explică în mare parte dezlănţuirea vânătoarei de vrăjitoare ce a avut loc între secolele al XV-lea şi al XVII-lea, cu toate omorurile ce i-au urmat: în cazul acesta Inchiziţia, ca de altfel şi elitele intelectuale ale vremii, au adoptat un model de abatere, ale cărei trăsături de bază au izvorât şi s-au definit pornind de jos, de la tradiţiile şi spaimele colective şi populare, pentru a alimenta în mod exponenţial mecanismul persecuţiilor şi a-şi justifica prin urmare propriul rol. O Inchiziţie lipsită de activitate este un non sens; forţa şi puterea sa depind de capacitatea de a fi în continuă mişcare, de a scoate mereu la iveală noi duşmani posibili, de a îmbunătăţi cu o eficacitate calitativ crescută mecanismele persecuţiei şi ale exterminării fizice – sau morale – ale adversarului. Ca şi pentru judecătorii care organizau şi administrau închisorile staliniste, nu se pune problema, contrar aparenţelor, de a anihila erezia, ci de a o crea acolo unde nu exista, de a-i da viaţă, de a o vedea pretutindeni, evocându-i constant spectrul neliniştitor, în spatele formelor noi mereu în schimbare, pentru a-i combate prezenţa printr-un mecanism sadic care se strânge învârtindu-se în jurul său şi care pare imposibil de oprit. În sfârşit, ca şi în totalitarismele moderne, lupta nu se dă împotriva unui duşman vizibil prezent şi periculos, ci împotriva unuia născocit, care să justifice continua funcţionare a unui aparat represiv, costul său, nebunia proprie, structura sa halucinantă şi paranoică.   Metoda: strategia suspiciunii   Metoda inchizitorială are la bază suspiciunea, deoarece se pleacă, în conformitate şi cu evoluţia dreptului penal al vremii, de la prezumţia de vinovăţie a acuzatului: unii erau anchetaţi pentru că trebuiau să-şi demonstreze propria nevinovăţie, într-un demers în care totul contribuia la eşecul acestui efort; structura interogatoriilor, folosirea chiar repetată a torturii, izolarea la care erau supuşi în carcere, prelungirile la nesfârşit ale proceselor, teama de a risca o condamnare, provocată de refuzul acuzatului de a nu-şi recunoaşte vinovăţia, toate acestea făceau ca absolvirea de acuzaţie să fie dacă nu imposibilă, oricum foarte greu de obţinut. Faptele se petreceau ca atare în special când era vorba de persoane simple şi umile, care rămâneau prinse în mecanismul Inchiziţiei: este cazul, de exemplu, al majorităţii celor acuzaţi de vrăjitorie, de obicei ţărănci sau oameni săraci din popor, ce nu se descurcau în faţa întrebărilor pline de subtilităţi ale judecătorilor. Eficacitatea unei strategii bazate pe suspiciune şi care se folosea de denunţul anonim sau autodenunţare ca de instrumentele sale obişnuite, se datora nu numai uşurinţei cu care se putea da curs unei proceduri, dar şi în mod special faptului că oricine putea rămâne în ultimă instanţă captiv în urzeala suspiciunilor: criteriul de bază de la care pornea acţiunea judiciară fiind suspiciunea, toţi erau expuşi cu uşurinţă riscului de a fi persecutaţi. Şi chiar acesta era scopul, nu contează dacă urmărit în mod conştient sau nu, al maşinăriei inchizitoriale, ca toată lumea să se simtă expusă acestei primejdii.   Judecători ai sufletului   Putem acum să înţelegem originea secretă a groazei care a însoţit imaginea, simplul nume al Inchiziţiei, de-a lungul istoriei: ea judecă înseşi părerile oamenilor, ideile, convingerile, credinţa; într-un cuvânt inchizitorul judecă sufletul celui căruia i s-a intentat proces. Sufletul trebuie dezgolit pentru a fi complet transparent în timpul procesului, el trebuie „desfăcut” bucată cu bucată, recompus şi sfărâmat din nou, până se capătă siguranţa ortodoxiei sale, dar şi a golului şi a disperării de care e cuprins. Această intervenţie asupra sufletelor este un lucru care ne tulbură şi astăzi referitor la Inchiziţie, şi care a generat de fapt legenda. Răul Inchiziţiei nu se apreciază la nivel cantitativ – cu toţii ştim că au existat instituţii care au provocat omoruri la o scară mai mare – după cum se cunoaşte că dreptul penal al acelor vremuri era de multe ori mult mai aspru cu un răufăcător decât Inchiziţia; el este un rău care trebuie mai degrabă apreciat la nivel calitativ: violenţa extremă este neliniştitoare, cu atât mai gravă când e mascată de o aparentă neutralitate cu care se acţionează asupra conştiinţelor victimelor şi a ideilor lor. Celălalt aspect care continuă pe drept cuvânt să provoace nelinişte, deşi ne aflăm într-o lume ajunsă la o totală secularizare, este faptul că cea care a întemeiat şi a administrat tribunalele, a fost Biserica lui Hristos, Biserica bazată pe iubire, pe iertarea celui care păcătuia, pe predicarea păcii şi a blândeţii. Religia, întemeiată pe un Dumnezeu care este biciuit şi moare pe cruce, biciuieşte, torturează, arde pe mg pe cei care neagă sau se bănuie că neagă chiar pe acest Dumnezeu sau preceptele sale: iată elementele scandaloase, ce continuă să acţioneze în profunzime, ale unei Biserici care nu ştie să se imagineze ca victimă, ci doar triumfătoare şi victorioasă. Contextele istorice nu ajută prea mult, scandalul rămâne absolut, deşi în fond este scandalul Bisericii considerată o casta meretrix, Biserica lui Dumnezeu dar şi a oamenilor, aflată sub semnul greşelii şi al răului ca orice lucru omenesc. Decenţa ne impune totuşi, în numele celor mulţi care au suferit pe nedrept şi au fost aduşi la capătul puterilor, de a echilibra fenomenul redus la orizontul istoric care îl creează, cu răul rămas absolut şi inevitabil aşezat în afara elementelor care îl definesc şi îl explică.   Cum poate fi abordată istoria Inchiziţiei?   Prin această Carte neagră a Inchiziţiei, deşi ne aflăm într-un moment în care se pare că e mai uşor să scrii „cărţi negre“ despre fenomene istorice mai apropiate de noi, s-a dorit realizarea unei analize a fenomenului inchizitorial prin reconstituirea celor mai faimoase procese, ale unor figuri de mari protagonişti ale acestora, ale momentelor mai semnificative. Criteriul după care s-a făcut alegerea temelor tratate a fost caracterul lor exemplar, adică puterea de a reliefa cu o deosebită claritate temele principale ale istoriei Inchiziţiei şi aspectele sale cele mai interesante şi cu relevanţă istorică. În acest sens fiecare capitol a fost conceput ca o unitate în sine şi poate fi citit separat de restul volumului. În acelaşi timp totuşi, diferitele capitole respectă linia istorică fundamentală de dezvoltare a instituţiei inchizitoriale şi permit de asemeni să-i fie urmărită istoria în ordine cronologică. În alcătuirea fiecărui capitol s-a urmat un criteriu de bază: recurgerea la texte, la documente originale, valorificarea prin recuperare a proceselor verbale din diferitele procese, pentru a evoca în mod nemijlocit şi în tonalităţi vii atmosfera, climatul, tensiunea şi dramatismul care au caracterizat aceste pagini unice ale istoriei. Dar folosirea izvoarelor, uneori citate în întregime, îi permite cititorului să stabilească un contact direct cu documentele, cu stilul în care erau formulate, făcând posibile interpretările personale şi inedite. Notele au fost reduse la esenţial, fie pentru a nu îngreuna lectura, fie pentru că nu am dorit să realizăm o confruntare critică cu diversele şcoli de interpretare – deşi ele sunt amintite – ambiţia noastră fiind de a reuşi să povestim istoria Inchiziţiei pentru a arăta cât de interesantă, de captivantă a fost în realitate, demnă cu adevărat de a fi studiată şi aprofundată. Fiecare capitol trimite, la modul ideal, spre alte posibile lecturi şi cercetări ulterioare, spre descoperiri personale pe care, suntem convinşi, mulţi vor dori să le realizeze.   Dolcino   Béziers şi Monte Rubello: locuri care nu vor putea fi date uitării; locuri de luptă, unde unii mor iar alţii înving. Căci într-o bătălie sau mori sau învingi. Viaţa e mai puţin importantă. Bâtele şi halebardele, săgeţile şi spadele se înfruntă; braţe vânjoase lovesc corpuri neputincioase; armele se întărâtă şi inimile, cele îndrăzneţe şi curajoase, ca şi cele laşe şi vlăguite se aprind de furia sângelui. Béziers şi Monte Rubello sunt locurile începutului şi sfârşitului Inchiziţiei medievale, totodată şi ale ereziei medievale. Deoarece Inchiziţia şi erezia merg mână în mână. Parcurgerea istoriei Inchiziţiei înseamnă într-adevăr intrarea în acea dimensiune mereu prezentă în istoria Bisericii care este erezia. Dacă nu ar fi existat fenomenul eretic cu epopeea sa zgomotoasă şi legendară nu s-ar fi născut nici cealaltă legendă, neagră, a Inchiziţiei. Lupta împotriva ereticilor a însoţit drumul istoric al Bisericii încă de la începuturi, dar ea capătă doar în Evul Mediu o formă precisă şi capabilă de a dăinui timp de opt secole. Erezia căţără oferă prilejul acestei cristalizări; Dolcino este exemplul acţiunii de încercuire practicată de Inchiziţia medievală.   Oameni puri   „Catar“ este un cuvânt care derivă din grecescul „katharos“ şi înseamnă „pur”, deşi în trecut unii cercetători au preferat să-i caute rădăcina în termenul „cato”, o fiinţă misterioasă, de origine demonică probabil, care apare şi în procesele împotriva Templierilor; prin prezenţa sa erezia catară s-ar învecina îndeaproape cu vrăjitoria: aşa cum vrăjitoarele (vom vedea aceasta) „sărută fundul Satanei”, tot astfel catarii sărută fundul lui Cato. De altminteri e destul de evident că această definiţie se naşte în atmosfera de luptă antieretică, ca un fel de contra-etimologie la felul în care se considerau catarii: definiţia de „puri” este preluată de adepţii înşişi; ei sunt cei care se văd aşa; adversarii vor prefera să-i numească în numeroase alte moduri, derivate în general de la locurile în care prezenţa lor e predominantă: albigenzi (de la Albi, în Languedoc), albanezi (după oraşul Alba), concorezziani (după Concorezzo, regiune din jurul Milanului), bulgari; sau în moduri mai mult decât jignitoare patari sau patarini (cuvânt denigrator, care se referea la locurile în care membrii sectei din Milano obişnuiau să se întâlnească: „patariile“ erau un fel de gropi de gunoi pe timpul acela), insabataţi (de la „sabatul” vrăjitoresc), ticăloşi, pungaşi, escroci. Diversitatea denumirilor ne vorbeşte despre complexitatea apariţiei fenomenului catar: rădăcinile sale se întind în locuri îndepărtate geografic (cum este Bulgaria bogomililor[1]) sau în timp (propovăduirea maniheismului[2]). În timpul Evului Mediu ideile dualiste s-au putut dezvolta în forme multiple: şi tocmai această multitudine a fost una din limitele mişcării, căci în lipsa unui singur întemeietor şi conducător, ea oglindea confuzia religioasă din epocă: o dorinţă puternică de revenire la puritatea originară a mesajului evanghelic şi perceperea faptului că structura bisericească devenise de acum un pericol pentru păstrarea acelui mesaj în sine. Tendinţa spre purificare se învecina cu dispreţul faţă de oamenii şi lucrurile care puteau să-i împiedice realizarea; faţă de structura eclezială, sfintele taine, sexualitate, hrană, munca manuală; adeseori, faţă de viaţa însăşi: două dintre cazuri ne pot ajuta să pătrundem într-o lume cu siguranţă mai puţin poetică şi luminoasă decât încearcă să ne-o descrie o anumită tradiţie. Ne referim la îndemnul la avort şi la fenomenul „endura”. Îndemnul la avort rezulta ca o consecinţă logică a concepţiei asupra lumii materiale: dacă tot ce ţine de carne este un rău, propagarea acestei cărni este unul din lucrurile rele. Refuzul sexualităţii nu a fost doare refuzul plăcerii, ci refuzul de a răspândi viaţa ca atare: a nu procrea însemna pentru cel „pur” renunţarea la refacerea perversă a părţii rele a lumii. Avortul însemna o piedică în calea naşterii altui rău. Endura însemna şi ea alegerea definitivă a purităţii, într-o lume bolnavă încă de la începuturi: dacă trupul este o piedică pentru progresul spiritual, calea cea mai bună de a ajunge la libertatea totală este să te laşi să mori de foame; doar prin încetarea oricărei acţiuni, chiar a celor destinate supravieţuirii, se putea crede că scapi de „pericolele întâlnite zi de zi în lupta împotriva materiei corupte“[3]. Endura putea fi provocată în două feluri: prin sufocare, atunci când credinciosul afirma că doreşte să moară ca un martir; prin foame, când omul îi cerea „confesorului” său dezlegarea de a muri. În mod obişnuit, a te supune sau nu acestei proceduri era hotărârea neofitului, dar uneori „sinuciderea voluntară” era de-a dreptul impusă, „ne perderet bonum quod receperat”, „pentru a nu se pierde binele care fusese obţinut” (prin convertire). Tensiunea dintre Biserica oficială şi aceste forme de religiozitate riguros spirituale a însoţit întregul Ev Mediu; cotitura a avut loc când, din mulţimea de secte, catarii au reuşit până la urmă să se unească într-o singură mişcare, surprinzător de puternică. Momentul hotărâtor a fost conciliul catar de la Saint Félix-de-Caraman, reunit în jurul anilor 1167: a fost prezidat de episcopul Niceta, provenit din Biserica Bizanţului, una dintre cele mai radicale în privinţa ideilor de purificare. La conciliu au sosit din toate părţile Franţei şi ale Lombardiei, pentru a primi „consolamentum”[4] din partea lui Niceta şi pentru a fi confirmaţi în credinţă de cei şapte episcopi, ce aminteau ca număr de cele şapte Biserici ale Apocalipsei: cei confirmaţi trebuiau să întemeieze noua Biserică a lui Hristos, să combată prin toate mijloacele pe cei care susţineau înşelătoria Bisericii romane, să se iniţieze pentru a discuta şi a învinge în dezbateri teologice pe preoţii catolici corupţi. Nu întâmplător doctrina catară s-a dezvoltat în cele mai importante centre comerciale şi culturale ale Europei: Italia de nord şi centrală, Flandra, Franţa, Spania orientală. Modelul de viaţă apărat de adepţii acestei secte era deosebit de convingător: în faţa luxului şi a puterii romane, ei trăiau ca nişte săraci adevăraţi, atât persoanele particulare cât şi Biserica: fără bunuri funciare şi senioriale; păreau liberi faţă de ingerințele puterilor politice şi hegemonice care tulburau Biserica oficială a vremii. Opţiunea pentru o astfel de viaţă a fost favorizată desigur de nobilime, care vedea cu ochi buni cum oamenii bisericii renunţau la averi pământeşti: în felul acesta ea putea în sfârşit să şi le însuşească fără nicio luptă. Înainte de sinodul de la Saint Felix reacţia Bisericii oficiale a fost calmă, în ciuda eforturilor lui Bernardo di Chiaravalle de a pune sub acuzaţie o mişcare care se propaga cu prea mare repeziciune în sudul Franţei. După sinod, pericolul începe să fie luat în seamă: în 1170 papa Alexandro al III-lea a condamnat erezia în mod oficial, deşi a încercat să evite o ciocnire violentă; condamnarea a fost confirmată cu deosebită forţă de Inocenţiu al III-lea, după patrusprezece ani, la sinodul din Verona, unde s-au luat de asemeni hotărâri foarte precise de strategie: prima şi cea mai importantă, pentru anii care vor urma, a fost obligaţia încredinţată episcopilor, de a-i căuta pe vinovaţi pentru a-i readuce în sânul Bisericii, sau pentru a-i pedepsi la modul exemplar; în scurt timp această sarcină a fost încredinţată delegaţilor legali ai Sfântului Scaun; se pecetluia astfel naşterea efectivă a tribunalului inchizitorial, prin care se înlocuia procedura penală bazată mai înainte pe ordalie („Judecata lui Dumnezeu”).   Dumnezeu modifică modul de a judeca   Ordalia a fost, până la sfârşitul secolului al XII-lea, un adevărat model specific de procedură penală în cazuri de presupuse delicte de erezie. Această „acţiune juridică” lua, în realitate, aspectul unei provocări, asemănătoare cu cele ale profeţilor din vechiul testament: ea putea fi cerută fie de acuzator fie de acuzat; uneori era solicitată cu voce tare de mulţimea însăşi. Printre formele cele mai faimoase de ordalie merită să amintim „judecata focului”, în care ereticul considerat de mulţi drept un sfânt (să ne amintim) urma să calce desculţ pe cărbuni încinşi, fără a se arde: nimeni nu se îndoia că doar o minune îl putea ajuta, făcându-se astfel o delimitare sigură şi de natură divină între erezie şi sfinţenie: omul care ieşea nevătămat din încercare nu putea fi decât protejatul lui Dumnezeu. Prin crearea Inchiziţiei se ajunge în schimb la o logică penală mai riguroasă: judecata lui Dumnezeu e înlocuită, cu bună ştiinţă, de „judecata omului”. „Tribunalului profetic” i se substituie un tribunal „organizat”. Odată cu apariţia ereziei catare (erezie organizată) pentru prima oară Biserica oficială se simte în mod limpede agresată în structura eclezială. Inchiziţia organizată devine instrumentul menit să apere structura Bisericii. Pentru a fi obiectivi, trebuie să spunem că forma justiţiară a Inchiziţiei nu s-a născut de la o zi la alta; ea a fost rodul matur al unui parcurs, din care nu am adus la lumină până acum decât prima etapă.   Se propovăduieşte pacea, se aşteaptă războiul   Al doilea moment al acestui parcurs a fost încercarea de a se organiza propăvăduirea păcii pentru readucerea la stână a oilor rătăcite. Cu această predică au fost însărcinaţi călugării cistercensi, care la sfârşitul secolului al XII-lea au pornit într-o cruciadă neînarmată către regatul catarilor: sudul Franţei. Ei au intrat în oraş predicând, înlăturând şi înlocuind prelaţii locali; organizau dezbateri publice, spre binele populaţiei; spovedeau; rareori pronunţau sentinţe. Dar rezultatele au fost departe de aşteptări: prea mare era distanţa ce se crease de acum între teologia Curiei romane, care de la înălţimea bogăţiei şi a puterii sale trimitea predicatori şi apropierea de viaţă pe care „purii“ nu numai că o predicau dar o şi împărtăşeau cu poporul. Celor douăsprezece abaţi din Citeaux se alăturară mai târziu alţi oameni, printre care Domenico Guzman, viitorul fondator al Ordinului care îi va purta numele şi care a jucat un rol important împotriva ereziei în secolele următoare: Domenico a înţeles imediat că pentru a fi ascultat trebuia la rândul lui să renunţe la bogăţii. Dar nici acest lucru nu mai era de ajuns; prea adânc pătrunsese în inima oamenilor imaginea Bisericii şi a slujitorilor ei, descrise cu aceste cuvinte de Pierre Cardenal, poet al epocii:   „Sărăcia lor nu este una a «spiritului»: îşi păstrează bunurile şi iau şi ce-i al meu. Leapădă ciliciu, prea aspru pentru ei şi îmbracă cămăşi noi, ţesute din lână englezească. Dar nu-şi împart hainele cum făcea Sfântul Martin. Iar pomenile, cu care-şi ţin viaţa oamenii sărmani, le vor toate pentru ei.   Cu haine uşoare şi largi, cu gluga bine aranjată, vara din postav fin, groasă pe timpul iernii, cu pantofi fini – au tălpi franţuzeşti când e prea frig – din piele bună de Marsilia, înnodaţi bine şi cu măiestrie – fiindcă un nod greşit e de neiertat – încep să predice, cu ştiinţa lor subtilă pentru a-l sluji pe Domnul cu inima şi cu bunurile noastre. Dacă aş fi însurat mare mi-ar fi frica ca un bărbat fără pantaloni să stea lângă soaţa mea…”[5]   A venit vremea luării crucii   Ajungem prin urmare la cel de-al treilea moment, devenit anticamera evenimentelor sângeroase: în 1208, unul din legaţii papali, călugărul Pierre de Castelnau este ucis la Saint Gilles, cu complicitatea probabilă a contelui de Toulouse Raimond al VI-lea. Acesta intuise că doar sprijinind puternic Biserica catară ar fi reuşit să devină liber faţă de papă şi astfel să recupereze averile ecleziale aflate pe domeniile sale. Inocenţiu al III-lea nu a mai stat pe gânduri: de mai mult timp deja el cerea în mod insistent regelui Franţei să intervină pentru a combate erezia ce separa Biserica de Franţa, acum avea la îndemână o armă hotărâtoare: era limpede că ereticii nu subminau doar existenţa Bisericii ci chiar pacea şi viaţa civilă. Regele avea şi el pe de altă parte anumite interese politice şi personale pentru a se decide să intervină împotriva excomunicatului conte de Toulouse. Pune în mişcare împotriva Languedoc-ului, în 1209, o adevărată cruciadă personală: cu doi ani înainte, printr-o bulă emisă pe 17 noiembrie, Inocenţiu al III-lea îl îndemnase la luptă, promiţându-i indulgenţe asemănătoare celor acordate cruciaţilor de pe Pământul Sfânt; se punea în mişcare acum armata credinţei adevărate. Ca şi în cazul cruciadelor de pe Pământul Sfânt, se adunaseră laolaltă credincioşi şi mercenari, muritori de foame şi răufăcători: cu toţii animaţi de motive contradictorii, dorind să obţină iertarea pentru păcatele sau crimele lor. La comanda trupelor, ca semn al unităţii dintre regatul Franţei şi Biserică, se afla călugărul Arnauld de Citeaux şi contele Simon de Montfort. Războiul dură douăzeci de ani şi ca în toate războaiele avură loc acte de eroism şi masacre cumplite, printre care putem aminti măcelul de la Béziers, în care au fost trecuţi prin sabie toţi locuitorii oraşului. Legenda povesteşte că ordinul de masacrare suna astfel: „Omorâţi-i pe toţi. Dumnezeu îi va deosebi pe adevăraţii creştini”. Trubadurul Guilhem Figuiera, din Toulouse, aminteşte în Sirventes împotriva Romei, compus pe la 1227, acest masacru, înălţând cuvinte aspre şi pline de curaj împotriva celor care, în numele lui Hristos, omoară oameni:   „Roma… ar trebui să rămâi fără creieri, căci sub pălărie porţi ruşinea, tu şi Citeaux al tău – care aţi distras Béziers, atât de groaznic!”   Însuşi Arnauld, legatul pontifical, îi comunica de altfel papei victoria câştigată, prin cuvinte din care nu lipseşte satisfacţia: „Oraşul Béziers a fost cucerit şi deoarece ai noştri nu au mai ţinut seama nici de rang, nici de sex sau de vârstă, au murit de sabie aproape douăzeci de mii de oameni. După un asemenea masacru al oamenilor, oraşul a fost jefuit şi incendiat: el a fost lovit astfel de minunata pedeapsă divină”[6]. După ce oraşele Carcassonne şi Narbonne au căzut, cruciaţii asediară Toulouse-ul: aici a murit Simon de Montfort izbit în tâmplă de o lovitură de arbaletă; oraşul s-a predat în 1229, când cruciada devenise de acum doar o problemă politică. Tratatul de pace, semnat de Raimond al VII-lea la Meaux, fiul bătrânului conte filo-catar, a avut o dublă consecinţă: din punct de vedere politic a readus Toulouse sub stăpânirea regelui Franţei; din punct de vedere religios a pecetluit începutul efectiv a celei ce va deveni în următorii ani Inchiziţia. În mod special, un punct al tratatului urma să fie hotărâtor: crima ereziei era egalată cu cea de lèse maiestate, puterea civilă putea colabora astfel din acel moment cu puterea bisericească, pentru a-i căuta şi a-i condamna pe cei care se împotriveau credinţei.   Inchiziţia ţese reţeaua proprie   Înfrângerea contelui de Toulouse şi pacea de la Meaux au avut consecinţe imediate: catarii nu mai puteau colinda şi predica nicăieri pe teritoriul refăcut al creştinătăţii, fără a fi pedepsiţi; nu mai aveau unde să se adăpostească; cei care ar fi dorit să continue cu practicarea ereziei trebuiau să o facă pe ascuns în locuri bine păzite, mereu sub ameninţarea că puteau fi denunţaţi de cineva. Denunţul şi delaţiunea deveniră mijloacele prin care se delimita cancerul eretic, pentru a-l elimina în mod definitiv. Inocenţiu al III-lea nu a mai apucat să contemple în linişte rezultatul acelui război pe care îl provocase cu atâta ferocitate, murind la jumătatea lui, în 1216, dar urmaşii săi nu au părăsit opera începută. Oricum îşi sfârşea viaţa pământească după ce îşi ajunsese scopul, de la care nu mai exista cale de întoarcere: lupta împotriva ereziei se transformase dintr-o problemă etico-religioasă într-una juridică. Honorius al III-lea şi Grigore al IX-lea îi întregiră opera: primul prin aprobarea statului Ordinului Sfântului Dominic; al doilea (jurist şi canonic ca şi Inocenţiu) a definit legislaţia canonică a tribunalului, extinzându-i puterea în toate ţările creştinătăţii. În aceeaşi vreme, împăratul Frederic al II-lea, inspirat de conciliile antieretice, formula concluziile referitoare la domeniul civil al problemei, persecutarea ereziei începând să fie considerată drept o problemă de drept public şi nu doar ecleziastic: el a hotărât, printr-o serie de edicte, care de care mai pline de cruzime, emise între 1220 şi 1239, ca pedepsirea ereticilor să se facă prin confiscarea averilor, apoi prin exil, prin închisoare pe viaţă şi în sfârşit prin rug. În felul acesta Frederic îi făcea papei un dublu serviciu: îi punea la dispoziţie intervenţia justiţiei laice ca o „intervenţie de sânge”, eliberând Biserica de hotărârea ambiguă şi greu de acceptat referitoare la condamnarea sau nu la moarte a ereticilor; de asemeni îi dădea prilejul lui Grigore al IX-lea de a repeta cu tărie că problema ereziei era şi trebuia să rămână pentru totdeauna o responsabilitate ecleziastică; era în joc credinţa şi nici împăratul nici oricare altă putere lumească nu putea emite judecăţi în privinţa credinţei. Relaţia dificilă Imperiu-Biserică, centrală în tot Evul Mediu, se reafirma şi în problema eretică. După cum am spus, prin pacea de la Meaux, aceste două elemente au ajuns să se întrepătrundă: delictul împotriva credinţei trebuia să fie considerat şi ca un delict de lèse maiestate. Judecata iniţială aparţinea Bisericii, dar în ce priveşte condamnarea ea putea fi pronunţată de partea civilă şi penală. Se înfăptuise un fel de divizare a omului: sufletul era al Bisericii (care îl cerceta pentru a-l salva); corpul aparţinea regelui, care îl executa pentru a face dreptate. În 1231, la doi ani după Meaux, Grigore al IX-lea aducea la bun sfârşit opera de reorganizare a tribunalului Inchiziţiei, prin constituirea unei adevărate plase de păianjen formată din curţi judecătoreşti, prezente în toate oraşele europene de oarecare importanţă. Responsabilitatea diferitelor tribunale a fost încredinţată în mod oficial dominicanilor în 1236, cărora li se adăugară după treisprezece ani călugării minoriţi din Ordinul franciscan.   „Puri“ împotriva celor „puri”. Pietro martirul   Istoria Inchiziţiei consemnează un element asupra căruia nu s-a reflectat îndeajuns probabil, faptul că duşmanii cei mai înverşunaţi ai ereziei catare au fost cei care „riscau să fie eretici”: dominicanii şi franciscanii, în special ultimii. Inocenţiu al III-lea a înţeles printr-o intuiţie deosebită că puterea catarilor de a-şi face adepţi avea la bază modul lor de viaţă umilă, săracă, lipsită de ostentaţie. Când papa s-a confruntat cu fenomenul franciscanismului şi al dominicanilor, a sesizat că cea care putea „salva Biserica”, deşi existase riscul de a o distruge, era tocmai calea sărăciei trăite. În timp ce puterea ecleziastică era acuzată, la cele mai înalte ranguri, de a nu mai îmbrăţişa îndemnul la sărăcie al lui Hristos, iată că apariţia unor oameni rămaşi credincioşi instituţiei şi doritori de a reveni la puritatea începuturilor, puteau să-i readucă credibilitatea. În această atmosferă, unul din cazurile hotărâtoare în lupta împotriva ereziei, a fost cel al lui Pietro da Verona. Povestea sa e pilduitoare: născut la Verona în 1203, fiu al unor părinţi ce aderaseră la secta catară, a crescut primind o educaţie catolică şi romană. La Bologna, ca student la Universitate, a ascultat din întâmplare predica fratelui Domenico: era în 1221 în ziua de Rusalii şi Domenico, care urma să moară în curând, vorbea plin de o inspiraţie ce i s-a transmis tânărului amestecat în mulţime. Pietro s-a simţit cuprins de Duhul sfânt şi şi-a înţeles menirea: urma să-l slujească pe Domenico şi prin aceasta pe Dumnezeu; trebuia ca prin vorbele sale să-i convingă pe oameni să nu se mai lase înşelaţi aşa cum fuseseră părinţii săi; urma să între în Ordinul Fraţilor Predicatori. Pietro îşi îndeplini inspiraţia şi deveni în scurt timp unul din personajele de frunte ale Ordinului, ţinând predici la Milano, Bergamo, Como, Florenţa, Roma. La Florenţa a întemeiat o armată, însărcinată cu apărarea catolicilor, chiar şi fizică, de orice formă de erezie sau înşelătorie religioasă: astfel să născu Societatea căpitanilor Sfintei Marii. Pentru angajarea sa personală plină de zel împotriva răului ce lua proporţii, papa Grigore al IX-lea l-a numit în 1251 inchizitor al Lombardiei: Pietro s-a lansat din nou în apărarea credinţei, activând în special la Milano şi Como. Chiar pe drumul între Milano şi Como, la Seveso, predicatorul a fost prins într-o capcană de către ereticii care îl urmăreau. A fost aşteptat într-o pădure numită „Farga“ şi a fost omorât fiindu-i înfipt vârful unei săbii în mijlocul capului. Era anul 1251. Sabia este păstrată şi acum la Seveso, ca o relicvă, în sanctuarul alăturat seminarului închinat memoriei sale. Pietro a fost canonizat de Inocenţiu al IV-lea la doi ani după aceea, Biserica considerându-l un martir exemplar: fiu de eretici, el a fost ucis fiindcă a apărat adevărul împotriva ereziei. „Cazul“ lui urma să facă mare vâlvă peste tot. Pietro a fost considerat inchizitorul „perfect”: cel care în numele credinţei şi al adevărului, în numele „inquisitio veritatis”, murise ca un sfânt. Faptul că el a fost considerat conform tradiţiei adevăratul patron al Inchiziţiei ne spune multe despre semnificaţia pe care moartea sa a căpătat-o, chiar în ochii poporului. Pe de altă parte, e de ajuns să ne amintim că această luptă, purtată nu numai cu sângele ci şi prin sfinţenie, fusese şi ea oficializată de însuşi Inocenţiu al IV-lea, când consimţise, în 1246, în urma cererii Dominicanilor din Milano, ca perioada de noviciat pentru foştii eretici care doreau să între în Ordin să poată fi redusă. Metoda favorizării celor ce păcătuiesc nu este o invenţie a timpului nostru: doar metodele de convingere erau poate schimbate: „…desigur armele convingerii ne pot apare cumplite; dar torturile şi rugurile aveau un scop de înfricoşare persuasiv mai înaintea celui punitiv. Cu ajutorul lor încăpăţânaţii trebuiau să-şi dea seama de greşeala lor sau şi mai bine să o recunoască public. Inchiziţia nu doreşte să pătrundă în intimitatea celor pe care îi urmăreşte[7]: de la ei se pretinde disponibilitatea de a se conforma regulilor religioase, să se poarte la fel ca ceilalţi, să renunţe la critica ce dezbină. Dovada sigură a unei asemeni convertiri este colaborarea”[8]. Nimeni nu e mai potrivit pentru a şti să povestească credincioşilor propria experienţă şi a cere iertare decât cel care cunoaşte răul: el „a văzut”, „s-a îndepărtat plin de groază” şi e dispus la sfârşit să primească chiar moartea – rugul – ca pe un ritual de purificare. Renaşte principiul după care se conducea ordalia, suprimată în 1215 de Conciliul din Lateran: focul se va pronunţa asupra adevărului credinţei; dar acum e vorba de un adevăr stabilit dinainte: individul care se supune probei autodafé-ului nu va putea ieşi învingător decât prin moarte, o ultimă diferenţiere între salvare şi damnare, un act public ca şi „Judecata lui Dumnezeu”, ba chiar o judecată divină prin excelenţă ce are loc în faţa mulţimii de credincioşi, cărora nu li se oferea decât această singură imagine: „Nu e întâmplător faptul că procedurile inchizitoriale ce priveau interogatoriile acuzaţilor erau protejate prin secret, în schimb actele finale deveneau publice: lectura sentinţelor se făcea public, anunţul pedepselor, execuţia de asemeni erau publice. Astfel de acte slujeau la reafirmarea «adevărului» ca şi a dreptului instituţiei ecleziale de a-l apăra şi de a-l impune printr-o ceremonie solemnă şi impresionantă din punct de vedere emoţional. Însuşi ritualul din urmă al morţii – rugul – avea ca semnificaţie de a proclama reînsănătoşirea unei realităţi bolnave, refacerea unui univers măcinat de greşeală”[9]. Doar dacă însuşi vinovatul – era posibilitatea hotărâtoare şi tulburătoare – renunţa la trecutul său până la identificarea cu persecutorii săi, devenind cel mai credibil „ciocan” al duşmanilor: persecutorul foştilor săi tovarăşi. Ce dovadă mai mare în sprijinul adevărului?     [1] Sectă care s-a dezvoltat în Bulgaria începând cu secolul al X-lea, prin predicile unui preot sărac, Bogumil, în limba bulgară „iubit de Dumnezeu” şi care s-a răspândit în secolul al XI-lea până la hotarele Bizanţului, devenind religie de stat în Bosnia lui Kulin (1180–1214). Încercarea de a pătrunde în Occident a fost reprimată iniţial prin arderea pe rug, în 1022, la Orleans, a zece persoane. [2] Doctrină dualistă, care pune crearea lumii şi a omului pe seama a două divinităţi contrarii, una benefică şi alta malefică; în acelaşi timp, dualismul manihean îl consideră pe Dumnezeul benefic creatorul tuturor formelor de viaţă spirituală, în timp ce Dumnezeului malefic i-ar corespunde partea carnală a omului: de aici îndemnul la sărăcie, asceză, abstinenţă sexuală, etc. [3] C. Della Veneria, Inchiziţia medievală și procesul inchizitorial, Bocca, 1939, p. 15. [4] „Consolamentum” era iniţierea în viaţa catară şi se îndeplinea printr-o binecuvântare. Ca prim rezultat avea loc separarea de mediul familiei şi începerea unei vieţi total înnoite, fără nicio legătură cu lumea pământească. [5] R. Nelli, Scriitori anticonformişti ai Evului Mediu provensal. Eretici şi politici, II, Luni editrice, pp. 229–231. [6] Textul, menţionat în registrul oficial al cancelariei pontificale, este citat de G. G. Merlo, Eretici şi erezii medievale, II Mulino, 1989, p. 47. [7] Faptul pare a contrazice ceea ce vom spune în continuare despre invadarea conştiinţelor de către tribunalul inchizitorial; dar numai în aparenţă: Inchiziţia nu pretinde să pătrundă în intimitatea conştiinţelor, ci se foloseşte de conştiinţă şi de mecanismele sale. [8] G. G. Merlo, op. cit., p. 90. [9] Ibid., pp. 90–91.  

 Fenomenul Pitesti de Virgil Ierunca Ne aflăm mereu sub semnul lui George Orwell, care – o știm cu toții – în cartea sa, „1984”, punea printre instrumentele-cheie ale statului comunist, Ministerul Adevărului, menit să rescrie, în fiecare zi, Istoria. În crematoriile acestui Minister dispăreau, clipă după clipă, nu numai documentele adevărate asupra trecutului, dar și versiunile succesive ale puterii. Dispăreau și dispar. Ceea ce se numește în Răsărit disidența se definește, în primul rând, prin apelul la memorie, prin smulgerea documentelor din crematoriul acestui Minister, prin metamorfozarea cenușii în faptă. Soljenițân nu și-a reconstituit altfel Gulagul; a cules mărturie după mărturie, cu riscurile pe care le știm, la umbra unui Minister al Adevărului ce continuă să cearnă trecutul și istoria după înrădăcinate metehne. Toată lumea cunoaște azi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai știe că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins și asupra României. Ceea ce n-a ajuns însă – și încă – la cunoștința tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești [1]. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experiență de o sumbră originalitate denumită reeducare și tinzând la distrugerea psihică a individului. Experiența aceasta, care a ținut până în august 1952, întinzându-se și asupra altor închisori din România, a fost și mai acoperită de tăcere și mai înfundată în uitare decât celelalte crime săvârșite în închisorile din România, mai ales din două motive. Mai întâi, cenzura oficială a funcționat cu atât mai drastic cu cât procesul cu țapi ispășitori înscenat de comuniști n-a putut să fie destul de bine pus la punct spre a se desfășura” la lumina zilei și a acredita versiunea dorită de partid. Apoi și aici stă, fără îndoială cheia tăcerii, victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi. Or, călăul – chiar împotriva voinței și firii lui – nu se grăbește niciodată să-și mărturisească crimele. De-a lungul experienței de la Pitești, categoria martorului inocent a fost pur și simplu suprimată. Totuși, un fel de murmur subteran a circulat în închisorile din România asupra reeducării de la Pitești. Cartea lui Dumitru Bacu, primul document despre Pitești și care rămâne o referință, este alcătuită din aceste mărturisiri individuale, fărâmițate, transmise de la gură la gură, de la ureche la ureche, prin închisori, fără o vedere de ansamblu, imposibil de avut atunci, dar care are imensa calitate a autenticității (Dumitru Bacu a fost el însuși deținut politic, izvoarele sale fiind de primă mână) și a bunei credințe. Numai că ea a apărut în 1963 în ediție românească (și mai recent, în limba engleză, în Statele Unite), când foarte puțini martori direct implicați se hotărâseră să vorbească. Așa încât ne propunem s-o completăm – continuând de altfel să ne referim la ea – printr-un dosar asupra reeducării de la Pitești care ne-a sosit, mai recent, din țară. S-ar putea ca asupra unor detalii să mai existe incertitudini sau aproximații în acest dosar – și cum ar putea să fie altfel, date fiind condițiile în care a fost dusă, în țară, o astfel de anchetă? —, dar el ni se pare a cuprinde totuși esențialul[2]. Înainte de a intra în substanța vie și intolerabilă a experienței de la Pitești, să stabilim schema ei prealabilă. În frunte cu Nikolski, general, comandant suprem al Securității românești timp de 16 ani (fiind la pensie se plângea că regimul nu-i recunoaște meritele), Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici, slujindu-se de un nucleu de deținuți, conduși de Eugen Țurcanu, ce urma să pună în aplicare, în domeniul dreptului comun, cunoscutele teorii ale lui Makarenko. Infractorul, conștient că e un element declasat care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, își ia sarcina de a-i reeduca pe alții, care au fost în situația lui, pe drumul cel bun. În fapt, Poemul pedagogic al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deținutul fie se regăsea singur în celulă – având răgazul să-și revină în fire – fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalți deținuți. Reeducarea constă, foarte simplu, în a pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat și a nu îngădui nici o pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu știa atunci că în România avea să fie găsit secretul reușitei depline: era suficient ca deținuții să fie puși să se tortureze unii pe alții. * * * Când „fenomenul Pitești” a fost oprit, în 1952, a trebuit să fie găsită, cât de cât, o explicație, să fie stabilită o răspundere. A fost înscenat clasicul proces cu țapi ispășitori. De-abia în 1954. Și atât de prost pus la punct, încât, în ultima clipă, s-a renunțat la publicitatea prevăzută inițial. În proces au fost implicați dintre deținuții-torționari numai cei ce fuseseră legionari – eliminându-se doi sioniști, un țărănist etc, etc… —, pentru a se acredita următoarea versiune: spre a lovi în regimul comunist, Horia Sima ar fi transmis unor legionari din închisori ordinul de a introduce o acțiune de teroare. Profitând de lipsa de vigilență, desigur regretabilă, a unor organe ale administrației închisorii Pitești, acești legionari au instituit în închisoare o serie de acțiuni de tortură, iar partidul și guvernul, conștiente de gravitatea faptelor, în momentul în care au demascat uneltirile mârșave ale acestui grup fascist, le-au adus în fața justiției și Procuraturii Generale a Republicii. Versiunea era atât de aberantă – cum să convingi pe cineva că șeful unei mișcări dă ordin să fie lichidați membrii ei? —, încât se renunță la publicitatea prevăzută inițial în ziare. Versiunea n-a mai fost prelucrată decât în închisori, fără prea multă insistență, fiind greu să explici unui deținut care cunoaște pe propria lui piele supravegherea constantă a gardienilor că în celulele de la Pitești se putea tortura neîntrerupt, fără ca administrația închisorii să fie avertizată. În „Pitești”, Dumitru Bacu relatează o convorbire avută în iarna lui 1956, înainte să fie eliberat, cu un director general al Ministerului de Interne care-i spune următoarele: „Este o chestiune destul de simplă în definitiv. Un grup de studenți arestați, agenți ai imperialismului american, mistici, habotnici și retrograzi s-au apucat să schingiuiască pe ceilalți colegi ai lor, pentru ca să compromită conducerea închisorilor și, prin ea, partidul. (…) Primiseră dispoziții din exterior, de la cei care sunt în străinătate și conduc echipele de spioni și sabotori, vroiau ca la un moment potrivit să acuze partidul ca fiind inițiatorul și deci vinovatul”. Dat fiindcă nu era vorba de o anchetă propriu-zisă, ci mai mult de o discuție, Dumitru Bacu își poate îngădui să replice: „Pare totuși de necrezut. Închisorile au un sistem de pază interioară foarte strict. Cum a fost posibil să se petreacă ororile de care pomeniți fără ca Ministerul să intervină imediat?”  Răspunsul vine, ca știut pe dinafară:  „Noi nu am știut nimic din cele ce se petreceau acolo. Când am aflat, am luat măsurile necesare… Cei vinovați au fost pedepsiți exemplar…” Dumitru Bacu nu se stăpânește și intervine din nou: „Eu sunt deținut de aproape 7 ani. Am trecut prin mai toate penitenciarele din țară. Fie izolat, fie în celule comune. Niciodată nu am putut face cel mai mic gest fără să fim văzuți de paznicii de pe coridor. Supravegherea riguroasă la care eram supuși făcea imposibilă utilizarea unui ac fără consimțământul gardianului. Cum s-au putut petrece toate acestea fără ca ofițerii politici să fie sesizați imediat de gardieni? Oare în toate închisorile în care s-au petrecut acte de genul celor care spuneați nu ați avut nici o persoană de încredere, care să vă pună la curent cu cele petrecute acolo?” Iarăși un răspuns dinainte învățat. „Conducerea închisorilor era pe mâna unor oportuniști, dușmani ai poporului, care s-au strecurat în rândurile lui tocmai cu intenția de a face rău. Aceștia au conlucrat cu bandiții. Dar au fost pedepsiți și ei cum se cuvine”. De data aceasta, Dumitru Bacu tace și comentează doar în gând: „Nu i-am mai spus toate cele ce aflasem despre experiență. Nici de faptul că cei din conducerea închisorilor, considerați de dânsul ca oportuniști, nu numai că nu fuseseră sancționați, dar primiseră avansări în grad și funcții. Nici că, înainte de a trece la Gherla, Țurcanu înaintase faimosul memoriu tocmai ministerului din care făcea parte. Nici de faptul că pe baza declarațiilor smulse în demascări se judecaseră zeci și zeci de procese și că aceste declarații trecuseră înainte pe la minister… și atâtea alte detalii de care toți avuseseră cunoștință pentru că li se raportaseră în timp util dar nu luaseră nici un fel de măsură”. Regăsim această versiune în romanul, „Caloianul” al lui Ion Lăncrănjan, în care un legionar spune următoarele personajului principal, scriitorul Ghețea: „ Îi spusese după aceea cum se marinaseră ai lui, foștii săi camarazi, îndeosebi într-o anumită perioadă, prin 1949-1953, cea mai grea, după cum zicea el. «Nu-ți dau numele închisorii, nici amănunte prea multe nu-ți dau, dar acolo, domnule Ghețea și iubite prieten, s-au întâmplat și tragedii!» … Directorul unei anumite închisori inițiase și înființase, cu aprobări sau fără, încă nu se știa – cazul e-n anchetă, din câte-am aflat – un fel de comandou, îl pusese pe unul de-ai lor șef peste ei, îi băgase la autogospodărire, cum zicea el. La început, lucrurile erau interesante, se crease o anumită libertate interioară, dar după aceea, după două sau trei luni, s-au vădit a fi strâmbe toate, fiindcă începuseră autojudecările pentru fel de fel de pricini, mărunte mai întâi, mai mari după aceea… Intrase dihonia între noi, dihonia trădării și a suspiciunii. Și-am început să ne sfărâmăm, cum se sfărâma pământul care a înghețat cu prea multă apă în el. Așa a fost cu noi. Și ei, stăpânii și șefii închisorii, nu ziceau nimic. Nu se amestecau direct. Indirect se amestecau, foarte mult chiar. Lansau zvonuri false, în ce-l privea pe câte unul de-al nostru, ne strecurau câte un șarpe în sân, să stârnească discordie și neîncredere și mai multă între noi. Și stăteau și se uitau pe urmă! Și așteptau rezultatele, care erau grave, din ce în ce mai grave. Fiindcă noi ajunseserăm de la autogospodărire la autoexterminare”. Ion Lăncrănjan renunță deci la o parte din versiunea oficială cu ordinul venit din străinătate, de la Horia Sima și inocența autorităților de resort care n-ar fi știut nimic. În schimb, sub inspirația constantă a partidului comunist, menține teza fenomenului tipic legionar de la Pitești. Un alt personaj din „Caloianul” îi spune lui Ghețea: „Ei, gardiștii, erau în marea lor majoritate o adunătură de troglodiți-aventurieri, oameni fără căpătâi, scursuri și căzături sociale. De aceea s-au și dedat în timpul rebeliunii la atrocități. Pentru că nu aveau nimic sfânt, n-aveau nici un crez, nici un suport moral! Și-n închisoare, pe urmă, s-au ros și s-au măcinat din aceleași motive. (…) Exterminările de care vorbea Vicențiu, autoexterminările, de fapt, au existat, s-au practicat. Dar n-a fost numai asta. Au mai fost și alte lucruri, mai crunte și poate mai caracteristice pentru un anumit tip de organizație-extremistă, paramilitară ca disciplină. Unul dintre ele se referă la delațiune, la pâră, nu ca incident însă, ci ca sistem de lucru și de existență, ca posibilitate de a te salva”. Or, „fenomenul Pitești” n-a fost un fenomen tipic legionar. Nu legionarii au fost aceia care s-au gospodărit și autoexterminat între ei. „Piteștiul”, în 1949, era o închisoare rezervată tineretului, mai precis studenților care nu-și trecuseră încă diplomă sau licența. Dintre ei, o bună parte erau legionari, restul aparținând tuturor formațiunilor politice. Nikolski este acela care a inițiat acolo o operație de distrugere psihică a deținuților, slujindu-se de ambiția nemăsurată și de spiritul demonic al unui deținut, care făcuse o vreme parte din „frățiile de cruce”, dar care trecuse repede la comuniști și începuse o carieră strălucită în partid: Țurcanu. Acesta își pune la punct o echipă de deținuți, dintre care unii făcuseră parte cândva dintr-o organizație de tineret legionar, alții nu. Printre legionarii din grupul lui Țurcanu se aflau: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, Livinski, Mărtinuș, Nuți Pătrășcanu. Dar tot atât de importanți și nelegionari, erau Titus Leonida (dintr-o organizație național-țărănistă), Fuchs și Steier (sau Steiner), evrei arestați pentru activitate sionistă. Nici ei și nici alți torționari ai lui Țurcanu de mai târziu n-au fost implicați în proces spre a nu se știrbi omogenitatea legendei. Astfel, n-au fost judecați în procesul reeducatorilor Bogdănescu, (torționarul de la Canal), Enăchescu care și-a torturat propriul său unchi până ce acesta a scuipat sânge, Titus Leonida, Dan Diaca, care practică o celebră lovitură la ficat ce te făcea să-ți pierzi imediat cunoștința (i se spunea în închisori „lovitura Diaca”), Cori Gherman, socialist (venit prin 1945-1946 din străinătate) și unul dintre cei mai cruzi reeducatori. Alături de Fuchs și Steier, toți aceștia au fost eliminați din proces pentru a nu sta în calea versiunii oficiale. Scopul Securității, inițiind reeducarea de la Pitești, nu era numai de a doborî forțele vii ale unei mișcări politice – oricare ar fi fost ea –, ci și de a anihila metodic și fără posibilitate de recuperare, forța de opoziție a totalității tineretului deținut. Avantajele imediate sau mai îndepărtate erau următoarele: mai întâi, a completa ancheta prin denunțurile obținute sub tortura neîntreruptă și îngăduirea arestării altor opozanți rămași în libertate. Apoi, legarea deținuților-torționari între ei, prin complicitatea crimei. Principiul este simplu, îl aflăm în „Posedații” lui Dostoievski și, pe bună dreptate, unii dintre cei care l-au cunoscut pe Țurcanu, l-au putut compara cu Verkovenski. Stavroghin, ghicindu-i gândul, îi spune lui Verkovenski, care pregătește asasinarea lui Șatov de către mica sa organizație de revoluționari: „… ajunge să-i împingi pe patru membri din grupul tău să-l ucidă pe al cincilea, sub pretextul că e un denunțător, pentru ca o dată ce împreună au vărsat sânge, împreună să fie legați. Ei îți vor deveni sclavi, nu vor mai îndrăzni să se revolte și să ceară socoteală”. În sfârșit – repetăm –, din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de victimă dispare. Nimeni nu va mai mărturisi pentru că toți au fost legați între ei prin tortură. Nu există vreun deținut din timpul „Fenomenului Pitești” (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârșit ceea ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-și tortureze cel mai bun prieten. E drept că au existat cazuri, extrem de rare, în care, din necesități de anchetă, un deținut sau altul a fost smuls din reeducare, dus la București și ținut acolo, în anchetă, până când procesul de reeducare s-a încheiat. Dar dintre cei care au rămas la Pitești nimeni n-a putut ieși cu mâinile curate. De aceea e bine, înainte chiar de a trece la descrierea celor petrecute la Pitești, să se înțeleagă că de această experiență – una din cele mai neomenești din câte au fost vreodată înregistrate într-o posibilă antologie a sadismului – nu pot fi acuzați decât cei care au inițiat-o: autoritățile comuniste, pe de o parte, în frunte cu Nikolski, primii executanți, pe de alta, grupul de vreo douăzeci de deținuți, în frunte cu Eugen Țurcanu, care au început să tortureze, fără a fi fost ei înșiși torturați mai înainte[3]. Pe toți ceilalți, deveniți chiar călăi după ce au fost victime, cine poate avea dreptul să-i judece? Astfel, un student din Timișoara care era, după spusele profesorilor și colegilor săi, nu numai un foarte bun violonist, nu numai un fin literat (putea să recite pe dinafară din Saint-John Perse), dar și o natură sensibilă, aproape feminină, de o extremă curățenie sufletească, după reeducarea de la Pitești a ajuns printre cei mai aprigi torționari și a fost condamnat la moarte în procesul Țurcanu. Mama lui auzise că băiatul s-a purtat admirabil în închisoare – și c-ar fi fost omorât tocmai din cauza dârzeniei și demnității lui. În toată suferința ei, atâta mângâiere avea. Până ce, într-o zi, cineva i-a spus adevărul, sau o parte din el. De atunci femeia nu mai făcea decât să umble din casă-n casă, căutând foști pușcăriași, sperând nebunește că într-o zi un om îi va spune că nu e adevărat. Și ar fi trebuit să se găsească cineva, nu s-o mintă, ci să-i arate că, o dată depășite anumite limite ale suferinței, omul nu mai poate continua a fi un om. Orice ar deveni atunci, tot victimă rămâne. Judecata se oprește pe pragul acesta al inumanului care a fost Piteștiul reeducării chiar și pentru victimele devenite călăi. În schimb, cei care au inițiat experiența, autoritățile comuniste și primii executanți, poartă răspunderea pentru toți ceilalți. Pe toți aceștia trebuie să-i numim înainte de a începe descrierea reeducării de la Pitești. De partea autorităților comuniste. Mai întâi Nikolski, comandant suprem al Securității până prin 1960-1962 și, după toate mărturiile, cel mai cumplit torționar al acelor vremi. Cu cei doi adjuncți ai săi: colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu. Acesta din urmă a fost pe front în Rusia și ar fi fost demascat c-ar fi împușcat acolo comuniști. Condamnat și reabilitat, el a fost responsabil de încercarea extinderii experienței de la Pitești la închisoarea-spital de la Târgu-Ocna. Aceștia la București. La Pitești, în primul rând directorul, căpitanul Dumitrescu. Printre „civilii” din oraș avea reputația unui om foarte fin și lumea se chiar mira că un om atât de delicat, bun dansator, elegant, chipeș, jucând bine bridge, avea o funcție atât de incompatibilă cu firea lui… sensibilă. După ce reeducarea a luat capăt la Pitești, Dumitrescu a fost transferat la închisoarea Mărgineni. Asupra a ceea ce s-a întâmplat ulterior, circulau în închisori zvonuri nesigure. Astfel, după un an sau doi de la procesul lui Țurcanu, prezența lui Dumitrescu ar fi fost semnalată în închisoarea de la Văcărești. Unii spun că l-ar fi auzit țipând în celulă: „Să știți că toate se plătesc pe lumea asta!” Apoi nu i s-a mai aflat urma și nici nu s-a auzit de vreo sentință de condamnare privindu-l. Să fi fost suprimat ca unul ce știa prea multe? Mai era, tot la închisoarea Pitești, locotenentul politic Marina. Pentru el, ședințele de tortură constituiau o adevărată hrană sufletească. Stătea cu orele la vizetă și se desfăta mai ales la ședințele de blasfemie anticreștină. Nici de el nu se mai știe nimic, după transferul lui la închisoarea din Brașov. Trimis direct de la Ministerul de Interne la Pitești spre a recruta deținuți reeducați pentru Canal, colonelul Zeller, din direcția generală a penitenciarelor, era îmbrăcat în uniformă de miliție deși aparținea Securității. După dizgrația Anei Pauker, s-ar fi sinucis, alegând un cimitir spre a-și trage un glonte în cap. De partea deținuților: Eugen Țurcanu. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează mai ales prin spiritul demonic, o inteligență ieșită din comun și dorința de afirmare prin toate mijloacele. Încă din liceu, Țurcanu caută să-și satisfacă voința de putere și grupările de tineret legionar i se par cele mai apte pentru scopul pe care, conștient sau nu, îl urmărește. Face deci parte, prin 1940-1941. Din „Frățiile de Cruce”. Foarte puțin timp, deoarece, imediat ce legionarii intră în ilegalitate, rupe orice legătură cu ei: n-are nici o vocație de a înfrunta persecuțiile. Dimpotrivă, imediat după 23 august, Țurcanu este printre primii care se înscriu în partidul comunist. Foarte bun student la Drept, el este unul dintre agitatorii de mase ai partidului, foarte bine văzut de organele locale, iar în 1948 devine membru în biroul județean de partid din Iași. Trimis la București la o școală de diplomați, se face remarcat nu numai prin studiile excelente, dar și prin rolul de informator pe care și-l asumă cu entuziasm. Se pare că doi studenți de la Drept au fost obligați să părăsească Universitatea din pricina denunțurilor sale: filosoful de mai târziu, Titus Mocanu și scriitorul Aurel Pintilie. Dar cariera lui Țurcanu ce se anunța strălucitoare – era programat să fie trimis la Berna –, este curmată brusc printr-o întâmplare care nu numai lui îi va schimba soarta. În „Frățiile de Cruce”, Țurcanu cunoscuse pe Bogdanovici, legionar ce-și continuase activitatea politică și în ilegalitate, din care pricină nici nu-și terminase studiile (nu e sigur nici măcar că-și trecuse bacalaureatul, cu toate că era mai în vârstă). În 1945, Bogdanovici, care conducea Centrul studențesc din Iași, își amintește de un fost frate de cruce pe care-l cunoștea din liceu: Țurcanu. Convocat, acesta îi spune categoric c-a intrat în partidul comunist și nu mai vrea să știe de trecut. Și adaugă că nu-i dă pe mâna poliției eu condiția ca legionarii să nu pomenească de el niciodată. Convenția este respectată și de Bogdanovici și de aceia din jurul lui care știau de existența lui Țurcanu. După ce legionarii din centrele studențești București, Cluj, Iași, Timișoara sunt arestați la 15 mai 1948, într-una din acele mari nopți polițienești când dubele circulau de-a lungul României până în zori, unul dintre tinerii de la Centrul Studențesc Iași mărturisește însă la Securitate, sub tortură, că la o întâlnire cu Bogdanovici, prin 1945-1946, ar fi luat parte și Țurcanu. Și e de-ajuns ca acesta să fie arestat și închis la Suceava, pentru a fi implicat în procesul lotului Bogdanovici. Țurcanu nu va uita și nu va ierta: Bogdanovici va muri, chinuit de el, în timpul reeducării de la Pitești. La Suceava, unde este cunoscut și de partid și de Securitate, se manifestă față de Țurcanu o deosebită bunăvoință. Nu este pus cu ceilalți deținuți, are celulă separată, este utilizat ca planton, i se promite că la proces i se vor da circumstanțe atenuante și o condamnare ușoară, cu suspendarea pedepsei, în așa fel încât să-și poată relua cât mai repede, desigur nu chiar la același nivel, activitatea de membru de partid, în libertate. În acest timp, în închisoarea de la Suceava se desfășoară un fel de acțiune de reeducare, însă pe cale cu totul pașnică. Bogdanovici, care-și face tot felul de procese de conștiință pentru că a implicat sumedenie de oameni, acceptă propunerea de a citi colegilor săi de detenție cărți marxiste, de a face un fel de îndoctrinare ideologică în celulă. Unii studenți îl urmează, alții îl declară trădător. Țurcanu nu ia parte la acțiune. E planton pe culoar și urmărește de acolo ce se petrece în celulă, informând probabil autoritățile asupra felului în care se desfășoară experiența. Procesul lotului Bogdanovici nu este însă judecat de comuniști, ci de vechi magistrați militari, aceiași poate care-i judecaseră mai înainte pe comuniști și care acum se străduiau să dobândească state de serviciu cât mai bune pentru a fi menținuți de noul regim. Așa încât, dau sistematic maximum de pedeapsă la articolul prevăzut. Astfel, Bogdanovici este condamnat la 25 de ani muncă silnică, iar Țurcanu la 7 ani închisoare corecțională. Toate speranțele lui de a se reabilita rapid se năruie. Introdus în celulă cu ceilalți, Țurcanu se integrează grupului lui Bogdanovici, devenind chiar un fel de adjunct al său în reeducare marxistă, pe care acesta o continuă, ca să nu se spună că fusese oportunist și începuse această acțiune doar pentru a primi o pedeapsă mai ușoară. Țurcanu nu se poate însă mulțumi cu un rol de adjunct. În discuții se distinge printr-o intransigență interpretativă, devenind cel mai leninist din grup și atacându-l nu o dată pe Bogdanovici pentru interpretările sale oportuniste, kauțkiste. Merge mai departe și pune sub semnul îndoielii sinceritatea reeducării lui Bogdanovici, începând să-și alcătuiască propriul său grup. La Suceava era penitenciar în așteptarea judecății, sau închisoare disciplinară cu celule individuale pentru cei care, în alte închisori, se dovediseră irecuperabili. (Aici a murit cel mai eroic „turnător” din România, Luca Damaschin. Doi ani simulase a fi informatorul colonelului Koller, pentru a salva de la moarte – dându-le suplimente de mâncare în calitatea lui de planton –, cât mai mulți deținuți de la Aiud. Descoperit, el a fost transferat, disciplinar, la Suceava). De la Suceava, tot grupul Bogdanovici este deci îmbarcat într-o zi pentru a fi dus într-o închisoare de execuție și, în tranzit, se oprește la Jilava. Aici, Țurcanu dispare pe mai multe zile. La întoarcere, pretinde c-a fost la o anchetă suplimentară. De fapt, fusese dus la Ministerul de Interne pentru întrevederi directe cu Nikolski, spre a pune la punct un alt stil de reeducare. Țurcanu avea, încă de la Suceava, vreo zece studenți cu totul devotați lui și gata să treacă la acțiune. Împreună cu alții, recrutați la Jilava, Țurcanu alcătuiește organizația O.D.C.C. (Organizația deținuților cu convingeri comuniste), despre care nici un deținut, în afară de cei care o alcătuiau, nu știa nimic. Din O.D.C.C. făceau parte vreo douăzeci de tineri. Iată numele celor mai cunoscuți dintre ei: Popa Alexandru, zis Popa Țanu, adjunctul lui Țurcanu, student la agronomie, la Iași, a fost una din cele mai fioroase figuri ale reeducării și a condus câtva timp reeducarea la Gherla. Printr-un concurs de circumstanțe asupra cărora vom reveni, a scăpat de condamnarea la moarte și trăiește în pace în România. Alții: Livinski, Mărtinuș, Titus Leonida, Nuți Pătrășcanu, Fuchs, Steier, erau legionari, dar și național-țărăniști și sioniști. De la Jilava, acest grup, împreună cu alți studenți veniți din Timișoara și din Cluj, este îndreptat spre Pitești, unde sunt reuniți studenții – printre ei se mai rătăciseră câțiva elevi sau muncitori – care nu-și trecuseră încă diploma. Cei cu diplomă sau licență erau trimiși la Aiud, scăpând astfel de reeducare. În clipa aceea însă, nimeni printre deținuți, din afara grupului lui Țurcanu, nu știa ce se pregătește la Pitești și nici ce înseamnă reeducarea. Cel mult dacă cei sosiți de la Suceava pot să creadă c-ar fi o reeditare a tentativei lui Bogdanovici. De fapt, până în ziua de 6 decembrie 1949, nici un deținut de ia Pitești nu știa ce-l așteaptă.   [1] Largi fragmente din aceste pagini au fost transmise în 1975-1976 la Radio Europa Liberă. Prima ediție a acestui text a apărut în colecția „Limite”, Paris, 1981. [2] Mărturia lui G. Dumitrescu, Demascarea, apărută în limba română în Occident în 1978, deci când lucrarea de față era încheiată, nu ni se pare a modifica cele cuprinse aici. Cartea trebuie însă citită neapărat, deoarece, în acest domeniu în care mărturiile sunt atât de rare, din motivele pe care le-am analizat, descrierea unei experiențe directe e de neînlocuit. [3] Și chiar în grupul inițial al primilor executanți circulă versiuni după care unii ar fi fost în prealabil torturați.