Octavian Paler carti de citit autori romani

1.   De câteva săptămâni încerc să zăresc în direcţia mlaştinii silueta Eleonorei, aşa cum a plecat, cu trenciul pe umeri. Ca să treacă vremea mai uşor, m-am apucat să scriu. Chiar dacă nu ştiu ce se va întâmpla cu aceste pagini, dacă vor fi citite de cineva vreodată sau vor putrezi aici. De fapt, scriu cum aş vorbi. În jurul meu e pustiu, iar omul dacă nu vorbeşte uneori, moare, nu-i aşa? Pe toţi cei care veţi auzi, eventual, ce spun, vă consider judecătorii mei. M-am săturat să discut doar cu mine, să mă judec singur. Şi când vă gândiţi, domnilor, că a fost o vreme în adolescenţa mea insolentă când am vrut să mă fac sfânt, profet, predicator sau aşa ceva şi să mă duc în pustiu. Sacră şi neruşinată naivitate a tinereţii! În realitate, gara asta pustie e chiar ca o grotă. Iar eu sunt aici ca un sfânt într-o grotă. Numai că mie mi-e foarte frică, iar unui sfânt n-ar trebui să-i fie frică. Eu sunt, din păcate, pe jumătate şobolan. Jumătate şobolan şi jumătate sfânt... Şi nici profet n-am ajuns, cu toate că am visat asta. Ca să fii profet, trebuie să aparţii unui Dumnezeu. Fiecare profet are un Dumnezeu al lui pe care-l serveşte. Nu se poate să fii profet aşa, pe contul tău. Profetul tău, cum s-ar zice. Profetul ideilor tale. Asta ar însemna că, în ascuns, te crezi tu însuţi Dumnezeu, numai că nu vrei s-o declari pe faţă... Şi, poate, nici predicator nu sunt, cu toate că am aici cel mai potrivit pustiu căruia m-aş putea adresa. Dar, după cum vedeţi, în loc să discut cu păsările cerului, eu discut cu dumneavoastră. În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc, şi unii, poate, încă nici nu s-au născut. Ce vreţi predicator mai ratat decât unul care, în pustiu fiind, nu poate vorbi cu puştiul şi are nevoie de oameni? Şi care, neputând ajunge la oameni, le vorbeşte ca şi cum ar fi în faţa lor? Între mine şi dumneavoastră trec cârdurile de ciori care zboară peste câmpul din faţa gării şi, odată cu umbra lor, se rotesc amintirile întâmplărilor care m-au adus pe acest peron; sunt apoi săptămânile sau lunile, nici eu nu mai ştiu bine, cât am stat împreună cu Eleonora aici, drumurile prin pădure şi prin mlaştină, îmblânzitorii de cobre pe care i-am văzut ori i-am visat, tufele de oţetari pe care le văd acum sau le visez. Observaţi, domnilor, câte lucruri ne despart? Ne desparte, poate, şi propria mea moarte. Pentru că, după ce voi termina de spus totul, şi dacă până atunci Eleonora nu se va întoarce, voi pleca singur. Sunt convins că nimeni n-a avut vreodată un asemenea confesional cum e cel în care-mi fac eu spovedania. Vreţi să ştiţi cum arată? O să vi-l descriu şi veţi recunoaşte că măcar dintr-un punct de vedere sunt un privilegiat. Nu mă deranjează nimeni aici, nici măcar Dumnezeu şi totuşi vorbesc cu dumneavoastră, cei care mă auziţi şi nu vă cunosc. Pot să-mi fac în linişte spovedania. Dacă vreau o întrerup. Dacă vreau o continui. Sunt mai liber decât a fost vreodată orice păcătos. Puştiul e o gară părăsită despre care nu ştiu decât ceea ce văd. Uneori mi se pare că au trecut foarte mulţi ani de când pe peronul prăfuit n-a mai coborât nimeni şi că aerul s-a lipit de ziduri ca o rugină străvezie. Alteori, dimpotrivă, am impresia că gara a fost părăsită nu mult înainte de venirea mea şi a Eleonorei şi că tăcerea ascunde o taină. O să mă întrebaţi: „Dar unde e personalul?” Ce să vă spun? A murit sau a plecat, iar clădirea, cu pereţii gălbui, scorojiţi de ploi şi de soare, a rămas la discreţia păianjenilor care-şi ţes pânza netulburaţi prin unghere. Ceasul de pe peron, care în prima clipă mi s-a părut un ceas obişnuit, cum există în toate gările, arată limpede că timpul însuşi a încetat aici să curgă normal. Numai minutarul se învârteşte. Cealaltă limbă stă nemişcată; s-a împotmolit parcă în mâlul unei ore şi nu mai poate înainta. De aceea, vă daţi seama, şi mersul minutarului a devenit zadarnic. În faţa peronului se întinde spre miazăzi un câmp. Cândva a fost, cred, cultivat. Acum e sălbăticit, acoperit cu o iarbă măruntă şi aspră. Câmpul coboară la un moment dat într-o vale şi urcă apoi pe o colină joasă unde fâşiile de iarbă alternează cu petele cenuşii ale Pământului pustiit de soare. În depărtare, se vede dungă neagră a unei păduri în care se pierde linia ferată. O altă linie ocoleşte gara, face o buclă prin spatele magaziei de mărfuri, dar după câteva sute de metri se opreşte în faţa mlaştinii care începe acolo. Probabil ar fi trebuit să traverseze mlaştina, dar proiectul a eşuat ori a fost abandonat odată cu gară. Altă explicaţie n-am găsit. Din partea aceea vine uneori un miros putred şi greu. Din fericire, vântul bate de obicei dinspre câmp şi pădure, aşa că alungă miasmele smârcurilor. Într-o încăpere am găsit o mulţime de borderouri pe care au fost notate cu grijă orele, exacte până la secundă, de plecare şi de venire a trenurilor. Lipsesc însă şi numele localităţilor de unde veneau aceste trenuri, şi cele de destinaţie. Ca şi cum n-avea importanţă nici de unde veneau, nici încotro se îndreptau. Totul era să treacă la ora exactă, să nu întârzie nici o secundă în acel drum al lor de nicăieri spre nicăieri. Şi mai curios e că nu se văd niciunde ghişee de bilete pentru călători. Am cotrobăit prin toată gara, luând fiecare încăpere în parte. N-am dat de nici una care ar fi putut servi unui asemenea scop, ceea ce m-a pus pe gânduri, mai ales că există o sală de aşteptare aproape normală, cu bănci de jur împrejur, lipite de pereţi. Dar fără nici un ghişeu. În schimb, în sala de aşteptare şi pe peron ard două becuri care fac două bălţi luminoase. Sunt inutile ziua şi sărăcăcioase noaptea. N-am înţeles de unde vine curentul şi, dealtfel, nici nu pot fi stinse. Nu există nici un întrerupător. Ziua, cele două becuri răspândesc o lumină murdară care ajută doar păianjenii să-şi continue opera. Noaptea, însă, această lumină ticăloasă nu e cu totul zadarnică. Întrucât trebuie să vă spun că, noaptea, suflă un vânt continuu şi monoton. Porneşte curând după asfinţitul soarelui şi încetează abia spre dimineaţă. Se văd mai întâi trâmbe de praf, un praf înecăcios şi roşu, stârnit din iarbă uscată şi mai ales de pe porţiunile de pământ gol dinspre pădure. Ceva mai târziu, răzbate dinspre mlaştini un sunet surd, probabil vuietul stufărişului. Fără cele două becuri, nopţile ar fi cu siguranţă mult mai greu de suportat în pustietatea asta, unde nu pricep cum am ajuns şi nici măcar unde mă aflu. Până şi numele gării e o şaradă. El se reduce la trei litere, albe pe un fond albastru spălăcit, scrise pe o firmă atârnată deasupra intrării în sala de aşteptare: ERO. Nu se văd goluri lăsate de litere căzute. După toate aparenţele, numele gării a fost scris de la început astfel, incomplet şi misterios, ca şi cum cineva ar fi vrut să lase fiecărui călător posibilitatea de a-i da ce nume vroia. Într-o zi, am luat o bucată de cretă şi m-am jucat încercând să compun un cuvânt adăugând o literă: EROS. EROU. ZERO. Am şi un decalog aici. Eu l-am scris şi tot eu l-am atârnat pe peretele sălii de aşteptare. Cum ridic ochii, îl văd. Şi de fiecare dată citesc una din cele zece porunci. De fiecare dată una singură, ca să mă conving s-o urmez. Iată-le cum sună: Prima poruncă: Să aştepţi oricât. A doua poruncă: Să aştepţi orice. A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent. A patra poruncă: Să nu numeri zilele. A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim. A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur. A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evită să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic. A nouă poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă. Ce bună idee am avut cu decalogul ăsta. De câte ori sunt în dificultate, apelez la el. Mă uit şi caut porunca de care am nevoie în clipa respectivă. Şi imediat îmi revin. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără asta. Poate că omul s-a obişnuit să i se poruncească. El îşi permite să fie surd la rugăminţi, dar devine atent când i se porunceşte. N-aţi văzut că şi Dumnezeu a folosit aceeaşi metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniştit. Poruncile aveau să îmbrâncească pe cel ce trebuia îmbrâncit, să ucidă pe cel ce trebuia ucis, pentru ca lumea să vadă că nu e de glumit cu împărăţia cerurilor şi că, la nevoie, păcătoşii vor fi minaţi cu biciul spre mântuire. Dar să las în grija altora împărăţia cerurilor şi să mă ocup de puştiul meu. Mai ales că, sincer vorbind, eu mă număr printre cei care, oricât i-ar lovi cineva peste degete, nu pot spune „sunt fericit”, ci „mă doare”. Hotărât lucru, n-am nici jumătate de sfânt în mine. Cea mai greu de urmat e porunca a treia. Chiar imposibil. Cum să evit amintirile care nu mă ajută să trăiesc în prezent? Cu ce rămân dacă alung amintirile? Nu rămân cu nimic. Rămân cu pereţii scorojiţi ai gării, cu ciorile, cu tufele de oţetari care cresc lângă peron. Nu, domnilor, nu pot să urmez această poruncă. În zadar mi-am dat-o. Trebuie să-mi amintesc. Cineva mi-a povestit odată că se întorcea din alt oraş într-un autobuz plin de miros şi de zgomot. La un moment dat, zgomotele au reverberat, amintindu-i leitmotivul unui film ce încerca un avertisment pentru un posibil război atomic; pe coasta estică a Australiei, vântul de pe un ocean mort izbea într-un geam de care era prinsă o sticlă de coca-cola, care la fiecare rafală izbea la rândul ei într-un semnalizator morse. Atunci a avut brusc senzaţia acută a lipsei unui punct de sprijin, ca în visele în care te prăbuşeşti. S-a gândit la Cehov şi la faptul că, probabil, nu mergem înainte din dragoste de viaţă, ci pentru că n-avem de ales. Apoi, încercând să se liniştească, s-a uitat pe geam şi abia atunci a observat că era o după-amiază senină cu soare bun care-şi pulveriza lumina pe copacii din jur. Poate va ţine, şi-a zis, cu gândul la şopârlele acelea, cum se chemau oare?, cărora li se opresc bătăile inimii la zero grade. Probabil, fiecare fiinţă are temperatură ei la care moare. Sub care nu mai rezistă. Temperatura la care moare omul e mult mai coborâtă decât a şopârlelor, dar există o limită dincolo de care ceea ce trăieşte el este mai degrabă tăcerea dintre zgomotele sticlei de coca-cola. Pentru că, din păcate, omul este destul de des o mangustă imperfectă. Bănuiesc că ştiţi ce este o mangustă. Poate aţi şi văzut una, în vreun film, cum se luptă cu cobra. Stau faţă în faţă, cobra şi pisica asta cu coada lungă şi stufoasă care se hrăneşte cu şerpi veninoşi. Cobra se ridică pe coadă, se leagănă în aer, parcă ar vrea să-şi hipnotizeze victima, capul i se lăţeşte, iar limba îi flutură ca un alt şarpe. În timpul ăsta, mangusta stă nemişcată şi aşteaptă clipa când va ataca. Ai impresia că e paralizată de frică şi că va fi o victimă sigură, încă puţin şi cobra o va muşca mortal. Dar exact în clipa când ţi se face milă de bietul patruped care a avut ghinionul să iasă în calea cobrei, mangusta, mai ageră ca o vulpe, se repede fulgerător cu dinţii în gâtul înfricoşătoarei reptile. Urmează o încăierare halucinantă, pe viaţă şi pe moarte. Când reuşeşte, în sfârşit, să prindă cobra de cap, mangusta o azvârle în direcţia inversă sensului în care reptila încearcă să se înfăşoare, lovind-o de pământ până ce rămâne inertă. Am simţit totdeauna o mare admiraţie pentru aceste „pisici” pe care indienii, am auzit, le îmblânzesc şi le ţin pe lângă locuinţe ca să-i ocrotească de cobre. Mi se părea că trebuie să vedem în curajul lor un exemplu. Asta până în ziua când, din întâmplare, am aflat un amănunt care a făcut praf admiraţia mea, şi anume că mangustele sunt imune la veninul cobrei. Aşadar, „mâncătoarea de cobre” nu se deosebeşte cu nimic de o mâncătoare de şoareci. Ea nu riscă nimic, iar curajul ei nu este curaj. În schimb, din ziua aceea am înţeles, poate, mai bine ce riscă omul în faţa cobrei. El este o mangustă imperfectă. Se pomeneşte dinaintea cobrei sau iese singur în calea ei, dar nu e imun. De aceea e normal să-i fie frică. E normal să aibă tendinţa să fugă de pericol. Şi e normal să existe două categorii de victime: unele muşcate în faţă, altele în spate. Parcă a foşnit ceva afară... Nu, n-a fost nimic. M-am înşelat. Rămân mai departe singur. În confesionalul meu doar păianjenii îmi sunt martori. Şi uneori ţânţarii care mă vizitează noaptea, când vântul face din orice un semnalizator morse. Prin urmare, cine sunt eu? Eleonora îmi spunea „profesore”. Dar nu asta e important. Adineauri, m-am uitat într-un geam şi aproape nu m-am mai recunoscut. Cu barba nerasă şi părul netuns de multă vreme, arăt mai degrabă că unul din profeţii de ocazie, lacomi de auditoriu, gata să vorbească despre orice subiect dacă sunt ascultaţi. Alţii ar zice că par un cabotin, un pustnic, un strigoi al bibliotecilor părăsite, un actor ambulant sau un amestec din astea. Cu toate că mâinile mele mari, tăbăcite de vânt şi de soare, seamănă mai mult cu ale unui docher. În rest, nu ştiu ce să vă mai spun despre chipul meu, decât că aş vrea să fiu şi eu alături de dumneavoastră, într-o cameră normală; înainte de orice altceva, m-aş bărbieri, n-aş mai sta cu barba asta nerasă care mă îmbătrâneşte, deşi n-am decât patruzeci şi unu de ani... Dar melancoliile nu sunt bune. „Profesore, atenţie la porunca a şasea!”           2.     Nu vreau să vă conving de nimic, domnilor, şi de fapt nu vreau nici măcar să mă credeţi. Pur şi simplu vă rog să mă ascultaţi. Asta e totul. După aceea puteţi să mă consideraţi cum veţi dori. Totdeauna mi-am zis că dacă are cineva răbdare să ne asculte, jumătate din dreptate este împlinită. Dar s-o iau metodic, ca să vă cruţ totuşi timpul. Ursitoarele erau beţe, probabil, când au venit la căpătâiul meu sau, plictisite, au vrut să se amuze. Au făcut din mine un fel de acrobat fără plasă. Mi-au dat o înverşunare greoaie şi o exaltare care, amestecate, au devenit destin. Şi veţi vedea că nu vă spun baliverne. Ascultându-mă, o să vă amintiţi mereu de şerpii care se întorc să-şi muşte coada. Mai întâi, cum v-am spus, am vrut să mă fac pustnic. Mă lăudam prietenilor că vreau să mă refugiez undeva pe un ţărm pustiu sau într-un schit părăsit. Eram hotărât să mă îngrop într-o taină pe care până la urmă să n-o mai înţeleg nici eu. Făceam, bineînţeles, pe nebunul, dar era şi ceva serios în nebunia mea. Mi se părea că, retrăgându-mă într-o grotă sau într-un pustiu, toată lumea va observa absenţa mea şi va discuta tot timpul despre mine. Închideam ochii şi visam că, nesuportându-mi lipsa, prietenii vor trimite mesageri după mine, rugându-mă să mă întorc, să renunţ la hotărârea mea, la recluziunea mea. Eu refuzam, mă arătam neînduplecat, dar în realitate abia aşteptam să fiu rugat mai departe, să insiste. Din orgoliu, vroiam să cedez cât mai târziu, să dau impresia că, fără insistenţele lor, aş fi rămas până la sfârşit în grotă sau în pustiu. Şi că reveneam printre oameni numai pentru a le face un hatâr prietenilor mei. Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaş într-o parte şi n-ajungeam nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure şi pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu ştiam prea bine ce vroiam ascultând cum fierbea sângele în mine. Aşa că nu m-am dus în nici un pustiu. Dealtfel, ca să te retragi de bunăvoie într-un pustiu trebuie să îndeplineşti, probabil, minimum trei condiţii: 1. Să crezi în Dumnezeu sau în ceva asemănător mai mult decât în tine. 2. Să ştii să renunţi. 3. Să nu vrei să vorbeşti cu nimeni despre sihăstria ta. Or, eu nu îndeplineam nici una dintre aceste condiţii. Eram prea egoist şi prea tânăr ca să renunţ la ceea ce nu avusesem încă şi pe deasupra mi se părea plictisitor să nu pot comunica nimănui impresiile mele din pustiu... Ca să nu mai spun că, probabil, nimeni nu mi-ar fi observat lipsa. Cum nimeni n-a observat-o, poate, acum. Şi mă întreb dacă am avut vreodată prieteni. Într-o vreme am crezut. Acum mă îndoiesc. După aceea, am vrut să mă fac judecător. Dar şi aici m-am lovit de destinul meu sucit. Pentru că, domnilor, eu m-am născut în zodia Racului, dar, ca să încurce de tot lucrurile, ursitoarele mi-au dat pasiuni puternice, răstignindu-mă între ele şi tendinţa racilor de a da înapoi. Ceea ce a fost un adevărat blestem pe capul meu deoarece m-a împiedicat totdeauna să ajung la ţintă. Aplecat asupra cărţilor mele de drept, vroiam o dreptate pe care s-o împart singur, fără ajutorul nimănui. Mi se părea că nici o dreptate care nu depindea numai de mine nu putea fi destul de sigură. Eram şi la vârsta când îţi închipui că rostul lumii n-a fost altul decât să pregătească apariţia ta pe pământ, încât, cu o minte necoaptă, dar înfierbântată, nu-mi lipsea nimic ca să mă iau în serios. Mă deranja, prin urmare, faptul că eu ca judecător urma numai să aplic legile, să le interpretez, fiind dator să judec în spiritul lor şi chiar în litera lor. Asta însemna că rolul meu era doar să împart o dreptate gândită de alţii, de cei care făceau legile. Dacă ei se schimbau şi, odată cu ei, se schimba şi optica asupra justiţiei, trebuia să se schimbe şi optica mea, să consider drept ceea ce înainte era nedrept şi invers. Într-o noapte, înaintea ultimului examen, m-am întrebat ce-aş face într-o asemenea situaţie. Aş fi fost în stare să suport o astfel de lovitură dată orgoliului meu? Practic, dilemă se punea în termenii următori: să accept că justiţia e legată la ochi şi că pe judecător nu-l interesează ce dreptate împarte, el nu este decât scutierul legiuitorului, cu atât mai aproape de perfecţiune cu cât este mai aproape de precizia unui robot perfect; ori să recunosc că n-aş putea împărţi decât o singură dreptate, cea pentru care am optat de la început şi că, deci, aş intra în conflict cu orice schimbare de optică asupra legilor... Am stat în noaptea aceea mult, încercând să rezolv acest impas de principiu, întrucât vroiam să mă conving de faptul că înţelegeam ce este dreptatea şi eram pregătit s-o împart. Rezultatul a fost că a doua zi nu m-am mai prezentat la examen şi am renunţat la cariera de judecător. Mi-am zis că singura dreptate posibilă e în ceea ce nu se mai poate schimba. Prin urmare în istorie. Bătălia de la Waterloo poate fi pusă pe cântar fără probleme. Nici o surpriză nu mai e posibilă. Aşa am ajuns la istorie. Nu cu gândul să fiu istoric, ci cu gândul să fiu un magistrat care în loc să judece pricini imediate judecă dosarele istoriei. Numai că, am aflat asta mai târziu, nu prea e nevoie de magistraţi în istorie. Ei pot fi chiar incomozi... Aşa că, după ce am studiat istoria, am devenit profesor de istorie. Era forma mea de ratare, dar mă consolam cu ideea asta. Mi-am zis că dreptatea e imposibilă şi că de fapt nimeni n-are nevoie de ea. Într-o lume în care chiar dreptatea e ratată, îmi puteam îngădui şi eu să fiu un ratat. La drept vorbind, toată viaţa mea e un şir de pasiuni eşuate. Mereu am luat-o de la început. Ca un adevărat rac ce sunt. Dar o să mă înţelegeţi mai bine din exemple, care mă reprezintă, cred, chiar dincolo de ceea ce spun dicţionarele despre pasiuni. În copilărie, mi-am dorit foarte mult o bicicletă. N-am avut-o şi jinduiam după ea. În ziua când, mai târziu, mi-am cumpărat una, eram foarte mândru şi de bicicleta mea şi de mine. Am început să fac zeci de kilometri cu ea zilnic. Ieşeam în marginea oraşului şi pândeam cicliştii care se antrenau. Mă luam după ei şi pedalam cât puteam de tare. Uneori reuşeam să-i însoţesc câţiva kilometri. Pe urmă aşteptam alţii. Seara, mă întorceam frânt. Îmi storceam maioul de transpiraţie, făceam un duş şi mă culcam fericit. Această pasiune a eşuat în umilinţă. Într-o zi, cum mergeam foarte mândru de mine pe bicicletă, undeva în afară de oraş, am simţit o lovitură puternică în spate, m-am trezit zburând prin aer şi am aterizat la câţiva centimetri de o bornă kilometrică de pe marginea şoselei. Eram, cum se spune la box, complet groggy. M-am ridicat de jos fără să-mi dau seama ce se întâmplase, când am văzut un camion îndepărtându-se şi, de la fereastra cabinei şoferului, cineva făcându-mi un semn batjocoritor cu mâna. Aşadar, fusesem azvârlit intenţionat de camionul care se îndepărta încet, poate pentru că însoţitorul şoferului să aibă timp să savureze spectacolul. M-am scuturat de ţarină, mi-am îndreptat cum am putut cadrul bicicletei care se îndoise astfel încât roţile se adunaseră, se ghemuiseră ca labele unui animal crispat, m-am suit pe bicicleta care acum arăta jalnic şi caraghios, mai înaltă şi cu cocoaşă parcă, şi am plecat. Lumea se uita la mine curioasă şi probabil aveam un aer de Don Quijote pe o mârţoagă sui generis. Abia aşteptam să se termine acel calvar. Eram furios şi umilit. Nu mai aveam nici o plăcere să merg cu bicicleta. Ajuns acasă, am aruncat-o într-o magazie şi din ziua aceea cariera mea de ciclist amator s-a încheiat. Lamentabil, după cum vedeţi. A doua pasiune a fost şahul. Jucam în fum de ţigară ore întregi fără să mă pot desprinde de pe scaun. Parcă mă ţintuia cineva acolo. Nu mâncăm, mă durea stomacul de foame, dar continuăm. Nu exista nimic mai important decât tabla aceea cu şaizeci şi patru de pătrate. Întreg universul încăpea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a câştiga sau a nu câştiga, aceasta era întrebarea. Vroiam să câştig neapărat şi sufeream când mâncăm bătaie. Totdeauna am fost un orgolios şi nu mă puteam dezminţi... Ca să-mi menajez orgoliul, m-am apucat să studiez jocul. Mi-am cumpărat cărţi de şah şi nopţi întregi am aprofundat teoria deschiderilor, am repetat finaluri, am analizat combinaţii. Treptat, povestea asta m-a acaparat cu totul. Contractasem boala... Acum nu numai orgoliul mă împingea înainte. Dimineaţa eram ca un beţiv căruia îi lipsea porţia de alcool. Apoi, am învăţat să „citesc” o partidă şi ceasuri întregi citeam partide de şah. În tramvai, în autobuz, făceam acelaşi lucru. Într-o zi, am descoperit că puteam să joc fără tablă. Şah orb. Şi, fireşte, mi-a făcut plăcere să-mi demonstrez posibilităţile la acest capitol nou. La început, mă mulţumeam să joc cu spatele la tablă, notând mutările pe o foaie de hârtie. Adversarii îmi anunţau răspunsurile lor. Ulterior, am complicat puţin regia acestui spectacol. Stăteam singur într-o cameră, lângă un telefon, iar adversarii mei în altă cameră. Eu fără tablă, ei cu tablă şi ne comunicam mutările la telefon... Până când, într-o altă zi, am descoperit că nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam să-mi fiu eu însumi adversar. Am început să joc singur, gândind pe rând din perspectiva albului şi a negrului. Am făcut asta mai întâi la tablă. Mutăm piesa albă, pe urmă îmi combăteam intenţiile cu piesele negre. Acest joc, nu ştiu dacă vă daţi seama, era destul de periculos. Până atunci nu-mi pusesem la încercare decât memoria. Acum atacam chiar unicitatea fiinţei mele. Dintr-odată, fiinţa mea s-a rupt în două. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumătăţi din mine se combinau, se refăceau, se reuneau, într-o continuă sfâşiere şi reconstituire a unităţii mele. După un timp am renunţat şi la tablă. Stăteam întins în pat şi ore întregi, cu ochii în tavan, mă luptam corp la corp cu mine însumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca să creez ceva, ci ca să câştig o partidă pe care în acelaşi timp o pierdeam. Pentru că dedublarea mea era însoţită, vă imaginaţi de ce, de o rapidă dezagregare a tuturor lucrurilor normale. Acum, nu mai aveam nici o şansă. Nu mai puteam câştiga nici o partidă fără ca ea să însemne în acelaşi timp o înfrângere. La jumătatea oricărui elan urma o jumătate de prăbuşire. Eram sfâşiat în două şi mă sfâşiam şi mai mult. Începeam să mă suspectez pe mine însumi şi, cumva, să mă apăr de propria mea umbră sau s-o urmăresc bănuitor pe furiş ca să-i aflu intenţiile. Cel care mă privea din oglindă era adversarul meu. Trebuia să nu mă uit în ochii lui ca să nu mă divulg. Trebuia să mă feresc de mine însumi şi trebuia să mă lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce până atunci fusese clar în raporturile cu mine însumi a fost lovit dintr-odată de o confuzie gravă. Iar nenorocirea era că nu mă puteam opri. Mă comportam întocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie că n-a înţeles ce se petrecea cu mine, fie că se va fi gândit că oricum n-aveam să-l ascult, m-a sfătuit destul de plictisit să las şahul şi să nu mai joc. „În chestiile astea, a zis el, există o singură soluţie, cea radicală. La fel ca la orice drog. Tai drogul. Aşadar, tabla de şah trebuie dăruită unui prieten sau aruncată.” Uşor de zis. Am ascuns tabla acasă, ca să n-o mai văd, şi am încercat să nu mă mai gândesc la şah. Căutam treburi care să-mi ocupe întreg timpul şi să mă obosească. În zadar. Ajunsesem chiar să am unele tulburări psihice şi mă credeam un incurabil. Norocul meu a fost că tocmai atunci mi-a căzut în mână o povestire a lui Zweig despre un jucător de şah care a înnebunit tot aşa, jucând şah orb cu el însuşi. M-am speriat îngrozitor, iar spaima a reuşit ceea ce nu reuşise doctorul. Instinctul meu de conservare m-a ajutat să-mi ţin jurământul, căci în noaptea aceea am jurat să mă vindec şi să nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rău ca un alcoolic căruia i se smulge din faţă paharul. Probabil, şi într-un asemenea caz trebuie o perioadă de dezintoxicare. Încet, încet, toxinele se elimină şi revii la normal. Totuşi, încă multă vreme, cum vedeam o tablă de şah tresăream. Mi se făcea frică şi plecam mai departe, dar ceva ca o taină continua să existe. Prin urmare această pasiune a eşuat pe pragul nebuniei. Ca să uit de şah probabil, m-am avântat în altă pasiune. Ascultam muzică. Ore întregi ascultam acelaşi concert de vioară sau aceiaşi concert de pian. Aveam o discotecă cu aproape tot ce considerăm eu „mare” în materie de muzică simfonică. Şi cum veneam acasă, puneam în funcţiune picupul, după care şapte sau opt ore mă scăldam în muzică uitând orice altceva... Cred că această pasiune a fost mai lungă decât celelalte. Ştiam pe dinafară concertele şi simfoniile respective, dar tot le ascultăm. Le cântam cumva în gând înainte. Până mi-am dat seama că de fapt nu mai ascultăm, ci ascultam ceea ce există în mine, iar sunetele propriu-zise se târau ca o umbră după muzică din capul meu. Eu, în realitate, pe aceea o ascultăm. De la o vreme, aproape mă deranja muzica reală. O concura pe prima care cântă în mine şi mă împiedica s-o gust. S-a întâmplat ca atunci când te amuză să-ţi auzi ecoul vocii, până ce, la un moment dat asta te împiedică să mai vorbeşti şi să auzi normal. Dar altceva m-a făcut să renunţ la această pasiune... Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzică te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urmă tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultăm se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzică vă muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa când, îmbătaţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decât s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica. Atât durează cât şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cântec îmbătrâneşte în timpul cât îl cântam. El începe tânăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngândurat, apoi deodată îmbătrâneşte. Uneori îmbătrâneşte solemn, alteori îmbătrâneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfârşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cântec atunci când acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O puneţi că un concert se poate relua de la capăt le câte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi concert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricât am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfârşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin său mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămâi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămâi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrâneşti... Dar cărţile sunt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întârziem, să amânăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfârşitului, în timp ce ascultând un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunţat şi la muzică. Mi-a rămas însă cea mai mare pasiune a mea. Mă veţi întreba care e. Ce nume are. Şi mi-e foarte greu să-i dau un nume. Dacă i-aş spune „încredere în ceea ce e frumos” ar suna cumva retoric şi pe undeva neadevărat. N-am fost niciodată de un optimism prea robust. Dimpotrivă, am fost mereu vulnerabil. Călcâiul lui Ahile, la mine, s-a extins, aşa, cam pe trei sferturi din trup. Poate tocmai de aceea, pentru că mă simţeam atât de vulnerabil am început să vorbesc atât de mult despre speranţă. Şi, cum să vă spun, nu vorbeam pur şi simplu despre speranţă. O sacralizam. Aveam în faţa vieţii atitudinea unui mistic de fapt. Mă emoţiona lumina şi-mi spuneam că nu e chiar o vorbă goală religia simţurilor. Îmi plăcea să visez chiar că e posibilă un fel de atitudine vegetală în faţa lumii. Visam să ajung să stau ca o plantă la soare, să mă comport ca un arbore, care atins de lumina amiezii uită cu totul de frig. N-o să vă surprindă prin urmare că iubesc marea. Poate o să vă surprindă puţin pretenţia că o iubesc altfel decât ceilalţi oameni. Dar vă asigur că pretenţia asta nu ascunde nici o vanitate. E vorba de altceva. Adeseori, vara, pe plajă, mă uitam în jur şi mă întrebam ce reprezenta marea pentru necunoscuţii care stăteau la soare să se bronzeze, sporovăind veseli sau prăbuşiţi în clipa lor interioară. Pentru unii, marea era cu siguranţă un exil provizoriu din plictiseală şi mediocritatea vieţii obişnuite. Veneau pe plajă şi trăiau câtva timp în afara destinului lor. Sau vroiau să prindă puteri, ca să reziste până la vară viitoare. Marea era pentru ei ca o cură de întinerire forţată. Cu trupul gol la soare, încercau să uite că erau mai bătrâni decât în verile precedente. Alţii veneau dintr-o nevoie de barbarie. Nu erau nişte barbari adevăraţi pentru că nu aveau curaj să renunţe decât temporar şi parţial la confortul civilizaţiei, la tramvaie, la vacarmul oraşelor. Aduceau, dealtfel, şi pe plajă vacarmul. Erau bolnavi de el. Nu se puteau lipsi, cei mai mulţi, nici de maşini. Umblau în schimb în picioarele goale cu iluzia că au regăsit natura elementară. Iluzie de o clipă. Erau nişte barbari rataţi, ce să vă spun... Eu mă duceam la mare din alte motive. Regăseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o plăcere aproape vicioasă. Îmi era de ajuns să mă întind pe nisipul fierbinte, să simt curii soarele îmi dogoreşte trupul, să aud cum marea foşneşte confuz la câţiva paşi de mine continuând o melopee din care nu pricepeam nimic decât că eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul când ne-am prăbuşit se reia... aşadar, îmi era de ajuns să simt asta ca să regăsesc acel adevăr elementar din mine şi să mă întorc la pasiunea mea... Iubeam deci şi liniştea plajelor goale şi strigătele celor care aleargă pe nisip, cum iubeam şi fântânile şi setea sau templele vechi, năpădite de iarbă, şi preotesele îngenuncheate în imaginaţia mea pe treptele lor. Şi, după cum bănuiţi, eram convins că nu există altă înţelepciune decât aceea de a vedea partea însorită a adevărului că trăim. Un prieten care locuia în alt oraş şi căruia îi plăcea să mă zgândăre mi-a scris odată că el nu ştia ce e speranţa şi ce-ar putea face cu ea. Îmi amintea chiar faptul că grecii au scos-o ultima din cutia Pandorei, considerând-o cel mai mare dintre rele. Oamenilor, zicea el, n-ai voie să le vorbeşti despre speranţă dacă vrei să-i salvezi. Miroase a paradis. Speranţa ne-a pregătit doar să înghiţim mai bine cacialmaua. I-am răspuns că această cacialma este singurul lucru pe care-l avem. Şi pentru că-mi vorbise despre greci, am vrut să-i povestesc despre fecioarele care undeva în Grecia veche dansau şi cântau, ţinându-se de mână, şi, cântând încă, se desprindeau, una câte una, din cerc şi se aruncau în abis. Vroiam să-i spun că eu aş fi dansat şi aş fi cântat alături de ele, dar n-aş fi putut să mă desprind din cerc. Până la urmă i-am povestit altceva, cum, odată, am mers o noapte întreagă printr-un desiş de jnepeni ceva mai înalţi decât un om, în jurul unei cabane, la vreo câteva sute de metri de ea, cu convingerea că mergeam în linie dreaptă. Poate că şi viaţa e aşa. Mergem în cerc, în jurul unui punct pe care nu-l vedem şi care, totuşi, poate, e aproape, foarte aproape. Mai gândeam astfel în ziua când am pornit pe drumul care m-a adus în această gară pustie unde o aştept acum pe Eleonora, după ce am aşteptat zadarnic un tren. Eram într-o frizerie. Ţin minte fiecare amănunt... Era chiar înaintea echinocţiului de primăvară. Aerul se încălzise brusc. Cerul se limpezise. Plutea peste oraş o lumină vegetală, cum îmi plăcea mie, care mă îmbăta şi promitea o primăvară înaltă. Un vânt călduţ ştergea ultimele dâre de frig. Lumea zâmbea pe străzi şi se simţea în aer că miracolul începea. Ce mai, afară erau prezente toate argumentele filosofiei mele... În timp ce frizerul mă tundea, vedeam în oglindă, la garderobă, o femeie cam de patruzeci de ani, cu un aer simplu, modest îmbrăcată şi cu ceva blând şi casnic în atitudini. Una din acele femei care nu trebuie să fie nici frumoase, nici bine îmbrăcate, care au un fel de maternitate elementară şi o blândeţe resemnată şi tăcută, trăind între gesturi mici. Stătea la garderobă, în aceeaşi poziţie, fără nici o mişcare, fără nici o vorbă, privind în gol. De fapt, aveam impresia că nici măcar nu se gândea. „Uite aşa ar trebui să stau şi eu, dacă vreau să fiu ca un copac”, mi-am zis. Când venea un client, îi luă cu mişcări automate pardesiul şi pălăria şi le aşeza în cui. La plecare, îi ţinea pardesiul, dădea apoi de două-trei ori cu peria, mulţumea cu voce înceată pentru bacşişul primit, după care îşi relua imobilitatea şi tăcerea. La un moment dat am văzut-o cum se îmbracă, şi-a luat o pungă de plastic şi era gata să se îndrepte spre uşă când s-a întâmplat ceva. Probabil, unul dintre frizerii care lucrau de partea cealaltă, şi mai spre fund, i-a zis ceva ce nu auzisem. Eu o vedeam numai pe ea. A stat câteva clipe fără să spună nimic, privind fix spre partea din fund a frizeriei. Apoi deodată s-a congestionat şi a început să strige. Şi pe măsură ce striga, vocea ei se subţia, devenea ţipăt, până când ţipătul s-a sfărâmat. Ea îşi dădea seama că vocea n-o mai ajută şi ţipa atunci şi mai tare. Nu înţelegeam nimic din ce spunea, dar ţipătul acela nesigur, ca o lamă de cuţit care se frânge, suna atât de strident încât era înfricoşător. Nu mai era un ţipăt omenesc. Era un ţipăt animalic plin de disperare şi de neputinţă. Nu ştiu cât a durat astfel, dar parcă nu se mai termină şi simţeam că nu mai puteam să suport. Şi poate şi mai mult m-a înfricoşat faptul că în acest timp nimeni din frizerie n-a întors privirea spre locul acela. Ca şi cum tot ce vedeam şi auzeam erau născociri ale imaginaţiei mele. Pentru ceilalţi, femeia aceea tăcea în continuare la garderobă ei sau plecase. Înţelegeţi? Ţipătul ei nu exista. În zadar ţipa, nimeni nu vroia s-o audă. Inclusiv eu, de fapt. Căci în tot acest timp nu m-am sculat de pe scaun să mă întorc. L-am lăsat pe frizer să mă tundă mai departe. Şi numai după ce femeia s-a dus undeva în spatele frizeriei, unde îşi lăsau frizerii halatele, căci i se făcuse rău, l-am întrebat pe cel care mă tundea: „Ce s-a întâmplat?” Ca şi cum eu nu fusesem de faţă sau mă gândisem la altceva, nu fusesem atent. Frizerul mi-a explicat atunci că femeia lucra acolo de mai multă vreme şi fusese concediată, iar ea, neavând din ce trăi, venea totuşi şi-şi făcea treaba mai departe fără nici un salariu, mulţumindu-se cu ceea ce primea bacşiş. Unul dintre frizeri îi aruncase o vorbă grosolană, adăugând că nu era nevoie de ea acolo, de ce venea... Îi auzeam încă gemetele când am plătit şi am plecat cât am putut mai repede. Simţeam că trebuia să ajung afară. Să n-o mai aud pe femeia aceea gemând. Şi parcă ţipătul ei plutea în continuare ca un tăiş de pumnal în aerul frizeriei, deşi ceea ce se petrecuse nu zdruncinase nici un detaliu. Rumoarea era aceeaşi ca de obicei. „Criză de isterie, a zis unul. Am mai văzut noi de-astea.” Atât. Înţelegeţi? Acesta a fost singurul comentariu pe care l-am auzit... Afară era primăvară. Dar, dintr-odată, am avut sentimentul că toată primăvara aceea care începea era indecentă. A fost ca o revelaţie. Am ştiut în aceeaşi clipă că nu voi mai putea să mă mint niciodată. Ţipătul dizgraţios şi disperat, aproape animalic, al acelei femei sfâşiase brutal tot ce ţesusem eu cu grijă ani de zile. Fericire? Lumină? Frumuseţe? Gogoşi! Cacialma, domnilor. Nu există decât ţipătul şi tăcerea. Gemetele de animal înjunghiat şi exclamaţia: „Am mai văzut noi de-astea”. Atunci am priceput prima oară că trăisem într-o minciună aurită. Omul? Nu există „omul” decât în tratatele de filosofie care se mulţumesc cu abstracţiuni. În realitate există mai multe feluri de oameni. Există călăul, există victima, există martorul care se amuză, există martorul indiferent, care nu aude sau pleacă pentru că nu-i place spectacolul, îl deranjează sau îl face să sufere. Mai există şi cel care se revoltă. Dar pe acesta nu-l poţi vedea totdeauna; îl copleşesc martorii, dintre care se aleg mereu şi călăii şi victimele pentru că spectacolul trebuie să meargă fără oprire. Aşa a eşuat pasiunea mea pentru o frumuseţe umană abstractă. Mi-am dat seama că ţipetele există, însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el. Cred că femeia aceea a înnebunit văzând că nimeni nu se uita la ea decât prin oglindă, nimeni nu-i da atenţie. Dacă cineva, unul singur dintre cei de-acolo s-ar fi întors spre ea şi i-ar fi zis „Ce vrei? De ce ţipi?” probabil s-ar fi oprit. Ar fi dat o explicaţie sau ar fi plecat. Dar aşa, văzând că ţipă în zadar, a ţipat şi mai tare ca să fie auzită. Se simţea probabil ca sub un clopot de sticlă din care privea lumea care îşi continua mişcările netulburată. Ea vroia să iasă de sub clopotul de sticlă, să-l sfărâme şi n-avea pentru asta decât o singură armă, disperarea ei. Disperarea cu care a început să ţipe ca şi cum ar fi bătut cu pumnii în clopotul invizibil de sticlă. Până când ţipătul s-a frânt. M-am întors atunci la prima mea pasiune, înţelegând că ea e singura care merită să fie trăită, care nu te dezonorează. Pasiunea pentru dreptate. Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta încât cineva însetat de dreptate vă avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dâră de dreptate, ci numai una de sânge. Aşa a început să mă obsedeze din nou dreptatea, după ce renunţasem de mult la cariera de judecător. Probabil, mi-am zis, toţi trăim sub o crustă de sticlă, datorită ei nu auzim şi tot datorită ei nu suntem auziţi. Şi trebuie să ne hotărâm să spargem această crustă. Am revenit a doua zi la aceeaşi frizerie. Femeia nu mai era, iar cel care o făcuse să ţipe citea liniştit un ziar. Am întrebat de ea. Nimeni nu ştia nimic. „E bolnavă?” Au ridicat din umeri. „Dar unde locuieşte?” Nu ştiau. Când am ieşit pe uşă, am auzit 0 voce zicându-le celorlalţi batjocoritor: „Încă unul care s-a ţicnit”. Şi puteam da, într-adevăr, această impresie. Am venit încă de vreo trei ori la frizerie fără nici un rezultat. Poate ca să scape de mine, unul mi-a dat într-o zi o adresă vagă, un nume de stradă de la marginea oraşului. M-am dus acolo. Era o stradă nenorocită, sordidă. Am intrat din casă în casă întrebând. În zadar. A trebuit să renunţ. Ceva se schimbase însă definitiv în viaţa mea. Mai exact se zdruncinase. Am început să mă duc la tribunal să asist la procese. M-am apucat să studiez şi dosarele unor procese încheiate demult. Aveam un prieten la arhivă. S-a mirat mai întâi, pe urmă m-a lăsat în pace. Din păcate i-am făcut necazuri, pentru că întâlnindu-mă într-o zi cu un judecător care judecase unul din acele procese i-am zis că dăduse o sentinţă greşită. Atunci mi s-a interzis accesul la arhivă. Mă mulţumeam să asist la procesele care se judecau, cele care mi se păreau complicate şi importante. Îmi notam ce spuneau martorii, ce spunea acuzarea, ce spunea apărarea. Odată, după ce s-a citit sentinţa, m-am ridicat să protestez împotriva verdictului. Am fost scos din sală. A doua zi, directorul liceului unde eram profesor mi-a pus în vedere că de multă vreme îmi neglijam orele de curs, că făceam şcoala de râs şi că va fi nevoit să mă concedieze dacă nu-mi băgam minţile în cap. O vreme am ocolit tribunalul. Pe urmă, într-o amiază când am plecat de la liceu, n-am mai rezistat şi m-am strecurat din nou în sala de judecată. Văzându-mă, un aprod m-a întrebat amical: „Aţi fost bolnav?” Probabil n-arătam prea bine. Am dat din cap, încuviinţând. La plecare, acelaşi aprod m-a însoţit câţiva paşi ca să mă întrebe: „Am văzut că scrieţi tot timpul, pot să vă fiu şi eu de folos?” Am plecat neştiind ce să-i răspund. În vremea asta, de câte ori ieşeam pe stradă mă uitam la toate femeile mai simple în speranţa că o voi reîntâlni pe femeia de la frizerie. Ajunsese un fel de obsesie. Mă urmărea ţipătul ei oribil, insuportabil. Uneori mă înfuriam şi dacă aş fi întâlnit-o aş fi fost în stare s-o strâng de gât. Datorită ţipătului ei, toate se răvăşiseră de la locul lor. Bruma mea de echilibru se dusese dracului... Acum mergeam ca un câine ţinut în zgardă, la şcoală. Gândul mi-era continuu la faptul că trăim sub o crustă de sticlă datorită căreia nu auzim ceea ce trebuie să auzim. Vroiam să-i oblig pe cei din jurul meu să audă. Să le strig: „Nebunilor, nemernicilor, nu vă prefaceţi că nu auziţi. Întoarceţi-vă şi întrebaţi-o pe femeia care ţipă: «Ce vrei, femeie?» Sau porunciţi-i: «Încetează!» Luaţi-o de mină şi daţi-o afară. Scuturaţi-o de umeri: «Femeie nebună, ce te-a apucat, de ce faci gălăgie aici?» Sau orice altceva. Dar pentru numele lui Dumnezeu, întoarceţi capul. Numai atât faceţi măcar. Nu vă continuaţi gesturile ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Smulgeţi-vă măştile de sticlă”... Înţelegeţi, aceasta a devenit pasiunea sau, dacă vreţi, nebunia mea. Să smulg măştile de sticlă. Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mingii faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbrăţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca de sticlă. Se sărută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum odată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. Era duminică dimineaţa şi toată lumea se plimba. Deodată m-am oprit şi am început să ţip. Nimeni nu s-a apropiat de mine să întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol. Peste câtva timp, pe motiv că nu eram în toate minţile şi că nu puteam fi lăsat să predau elevilor, am fost concediat de la liceu. Dar nu m-am întristat. M-am bucurat chiar. Acum aveam cât timp vroiam să mă duc la tribunal. Când m-a văzut, aprodul m-a salutat zâmbind: „Bine aţi venit din nou pe la noi. Ce mai faceţi?” M-am aplecat şi i-am spus la ureche: „Fac procesul ţipetelor”. A rămas perplex şi sunt convins că în clipa aceea m-a crezut nebun. „Bine, bine, sigur... Înţeleg... Poftiţi.” Bietul om nu ştia cum să fie mai prietenos cu mine, să nu mă supere. Se temea probabil să nu mă reped să-l strâng de gât. Din ziua aceea, când mă zărea îşi făcea de lucru în altă parte, dar mă studia pe furiş cu o mare curiozitate. L-am surprins chiar făcându-i un semn discret unui grefier, cu înţelesul „ăsta e”. Nu era, dealtfel, singurul care mă evită. Lumea mă cam părăsise. Până şi amicul meu de la arhivă se ferea de mine după ce s-a auzit că m-am dus la preşedintele tribunalului şi i-am propus să-i dea în judecată pe cei de la frizerie. Vă daţi seama că şi preşedintele tribunalului m-a crezut nebun. De fapt, vroiam numai să văd cum reacţionează la propunerea mea. Nu mă aşteptam s-o ia în serios. Seara, acasă, am început, totuşi, singur să fac un asemenea proces. Am enumerat mai întâi, pe hârtie, conştiincios, argumentele care pledau contra femeii de la frizerie: ― a tulburat liniştea unui local public; ― nimeni dintre cei de-acolo nu era, în fond, vinovat de concedierea ei; ― cei prezenţi n-au făcut altceva decât s-o lase să ţipe; nimeni n-a bruscat-o; şi totuşi, în loc să se liniştească, ea a continuat şi mai tare; ― fiecare avea propriile sale necazuri, chiar fără să fi fost concediat; totuşi nici unul nu se apucase să-i reproşeze ei necazurile sale; ― ţipătul nu este un argument, este o izbucnire de disperare; dacă fiecare şi-ar ţipa disperările pe toate drumurile, nu s-ar mai putea trăi. Pe altă hârtie, notam argumentele care erau de partea ei: ― femeia nu voise decât să muncească onest, să-şi ducă viaţa ei amărâta până la capăt; şi dintr-odată s-a văzut lipsită de această posibilitate; ― ea n-a răspuns glumei sau grosolăniei unui frizer; ceea ce a strigat în ea a fost disperarea care o sufoca; ― un om într-o asemenea situaţie este la fel de aproape de moarte şi de nevoia de tandreţe, de înţelegere; e în stare atunci să cerşească un semn de care în condiţii obişnuite se poate lipsi; şi, când nici cerşindu-l nu-l poate obţine, urlă ca un animal; prin acest urlet, omul face o ultimă încercare de a se salva înainte de a se scufunda cu totul; ― dacă unul, unul singur dintre cei de faţă ar fi reacţionat, ea s-ar fi oprit; dar toţi o priveau prin oglindă sau îi întorceau spatele; ― ţipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica. Aşa a început o altă nebunie de a mea... Cum să vă explic mai bine? Tot firea mea m-a împins şi spre asta. Căci, dacă asemănaţi viaţa cu un joc de ruletă, îmi era cu neputinţă să mă învârt printre mese şi să mizez puţin, cu târâita, ca să nu risc. Nu, eu mizam de fiecare dată tot ce aveam în buzunar. Şi ce jalnici mi se păreau cei care îşi drămuiau pasiunile, că nu cumva să se trezească săraci. Nu-mi plăcea să trăiesc din mărunţiş, aveam alte idei şi alt sânge în arterele mele decât ei. Vroiam să risc totul pe un număr câştigător. Şi, ca să fiu pe deplin sincer, la început eram chiar convins că voi câştiga. Riscul meu nu era decât pe jumătate risc. Doream să fiu admirat doar pentru nepăsarea cu care azvârleam totul pe masă şi aşteptam apoi calm să se învârtă discul ruletei. Abia când acesta se oprea şi vedeam că m-am înşelat, rămâneam descumpănit. Cum se întâmplase? Nu-mi explicam. „Trebuie să fie o greşeală”, îmi ziceam atunci. Şi iarăşi o luăm de la capăt, bănuind că unii murmurau, poate, în spatele meu: „ăsta are nervi de oţel” sau „e nebun”... Mai târziu, lucrurile s-au mai schimbat. Nu mai aveam insolenţa jucătorului sigur de el, ci mizam strângând pumnii, în vreme ce, în loc de murmure admirative, bănuiam râsete înăbuşite. Acum îmi trebuia toată înverşunarea de care eram în stare ca s-o iau de la capăt. Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului şi îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curând, ardeam şi speram iarăşi. Numai că de data aceasta descoperisem şi altceva, dincolo de faptul că-mi doream numerele câştigătoare pentru a mă apăra de o resemnare sălcie. Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. M-am gândit că, pentru a nu greşi, trebuia să caut în orice idee şi contrariul ei, să cântăresc. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Toate raţionamentele mele au început astfel să devină procese. Orice gândeam, căutam şi reversul. Oricărei lumini, îi căutam umbra. Oricărei vorbe, îi căutam ecoul. Nu mai era nimic „curat”. Totul era „murdărit” de contrariul acelui lucru. Eram un fel de Sisif, dacă vreţi, care-şi arunca singur stânca pe coasta muntelui odată ajuns sus. Într-un fel, mă întorsesem la viciul de a juca şah cu mine însumi. Acum transformam fiecare idee într-o partidă de şah. Într-un proces. Câte idei, atâtea procese, atâtea partide de şah. Făceam exact acelaşi lucru ca atunci când jucam pe rând, tot eu, cu piesele albe şi cu piesele negre.  

1   De dimineaţă, fiindcă a început iar să plouă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja a rămas aceeaşi, valurile se lovesc la fel de ţărm, cerul e, vara, la fel de strălucitor şi intens, iar marea tot atât de îmbietoare cu apa ei verde-albastră. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au iubit-o încercând, prin această dragoste, să se cramponeze de o vară pe care ar fi dorit-o nesfârşită. Pe atunci, îmi respectam încă jurământul de a nu mai scrie. N-aveam nici măcar un carnet cu mine, în care să-mi însemn gândurile. Mă trezeam dimineaţa devreme şi, după ce înfulecam ceva, mă duceam pe plajă, unde mă trânteam pe nisip, decis să capăt culoarea iodului. Trăiam într-un prezent orb şi ars de soare, fără să privesc în urmă. Acum când cobor vara, de pe faleză, una din scările de ciment care duc la Neptun pe plajă, simt că marea, cerul au o cruzime pe care altădată n-o cunoşteam. Crede-mă, nu e deloc plăcut să fii un om cu experienţă. Sufăr de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de acid gastric. Aud mereu paşi în urmă şi nu mă pot stăpâni. Întorc capul. Brusc, ochii mi se umplu de ceva neclar, iar din această nebuloasă reînvie un miros, un sunet sau un crâmpei de drum pe care-l credeam uitat şi pe care uneltirile misterioase ale subconştientului îl scot la suprafaţă. Din păcate, n-am izbutit niciodată să ţin un jurnal multă vreme, m-am plictisit repede, n-am avut răbdare şi n-am putut fi nici destul de sincer. De aceea am renunţat, încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Cu alte cuvinte, îmi place, nu-mi place, depind de memoria mea. Dacă mecanismele ei secrete vor să suprime o parte din ceea ce am trăit, e ca şi cum acea parte de viaţă nici n-ar fi existat. Iar dacă o schimbă, luminând-o altfel de cum a fost în realitate, n-am de unde să ştiu că nu aşa am trăit-o. Cum ai zice tu, ironizându-mă, am ajuns să pun memoria pe acelaşi plan cu zeii şi cu destinul. Exist, în timp, atât cât îmi permite şi cum îmi permite ea să exist. Am ceea ce vrea ea să am. În rest, port în mine, fără să ştiu, un adevărat cimitir în care se află ceea ce am uitat că am văzut, că am auzit, că am fost. Într-o dimineaţă, la mare, m-am trezit înaintea celorlalţi. Abia mijea de ziuă. M-am dus pe plajă, care la ora aceea era pustie, am făcut o baie, după care am alergat pe nisip. Treptat, se conturau valurile, crestele lor de spumă, întinderea nesfârşită de apă încreţită de vânt. Cerul încă nu exista. Dimineţile la mare sunt, cum ai observat, dimineţi fără cer. Zeii nu pot vieţui acolo decât în apă. Dorm în adâncuri, trezindu-se când şi când cu buzele pline de sare şi cu părul încâlcit de alge. Cuprins de o bucurie juvenilă, m-am hotărât atunci să scriu o carte care să se cheme, ei, da, „Errare divinum est”. La vârsta pe care o aveam şi mai ales pe o plajă, vara, în zori, nu era greu să-mi închipui că defectele mi-au fost mai utile decât calităţile şi, idealizându-mi greşelile, să le consider partea cea mai reuşită a vieţii mele. N-am perseverat, totuşi, în acel elan de moment. Am amânat proiectul, ca atâtea altele, pentru mai târziu. Iar mai târziu am fost din ce în ce mai puţin apt să scriu o asemenea carte. Am pierdut şi bruma de insolenţă pe care o aveam în tinereţe. Am ajuns chiar la contrariul ei; nu numai că n-am deprins indiferenţa strălucitoare a mării, dar am devenit din ce în ce mai conştient că nu mi-o voi putea însuşi niciodată. Şi chiar mă gândeam într-una din zilele când au început ploile, ce drum ciudat am parcurs. Am crescut printre certitudini şi am descoperit foarte târziu, şi cu destule dificultăţi, îndoiala. Am vorbit despre partea divină a greşelii pentru a mă consola cu ideea că o greşeală poate fi utilă numai dacă găseşti în ea ceva care te ajută să trăieşti. Am început prin a fi, ca orice copil, un mic zeu şi a trebuit să treacă timp pentru a ajunge cu adevărat om. Mi-am cucerit conştiinţa vulnerabilităţii după ce am fost, fără niciun efort, infailibil. Încât dacă aş scrie acum o carte de confesiuni, mi-am spus, ea ar trebui să se cheme, cu primele cuvinte din versul celebru al lui Terenţiu, „Homo sum…” Semnificativă schimbare de optică. Între cele două momente încape, ca între două borne, o viaţă de om. Seara, m-am decis să mă apuc de treabă. Ulterior, însă, lucrurile s-au complicat. Nu vroiam să fiu propriul meu confident. De câte ori am încercat să ţin un jurnal, nu mi-am putut înfrâna impulsul de a căuta să par în el mai bun decât sunt; îndulceam ceea ce îmi convenea mai puţin sau omiteam cu totul aspectele care mă dezavantajau, care mă puneau într-o lumină proastă. Pe ultimul, dezamăgit de rezultat, l-am azvârlit direct în pubelă. Apoi, aveam nevoie de un reper în funcţie de care să mă analizez, să mă judec, pentru a nu mă compara doar cu propriile mele dorinţe. 2 O vorbă veche pretinde că Dumnezeu a creat omul pentru ca omul să-i spună poveşti. Bănuiesc că această vorbă plină de tâlc a fost născocită de un solitar care, dându-i, aparent, lui Dumnezeu o justificare, şi-a creat sieşi un alibi. Fiindcă n-avea cui să-i spună poveştile sale, s-a hotărât să-şi imagineze un interlocutor. Căci nimeni nu e, se pare, atât de singur încât să stea de vorbă cu sine, despre sine, fără să resimtă asta şi ca o suferinţă. În ce mă priveşte, lucrurile stau şi mai rău. Dacă trebuie să-mi vorbesc numai mie, risc să devin confuz, să mă încâlcesc în explicaţii înjumătăţite ori să renunţ. Odată, aşteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai ţin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la Bucureşti, mă simţeam frânt de oboseală şi, aşezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem şi ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă ţineam strâns, aşteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Şi nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, dormisem adânc, nu observasem venirea trenului şi abia când trenul s-a pus în mişcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, şi m-am agăţat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linişteam. Chiar am râs: „Asta a fost.” După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru Bucureşti şi m-am dus să-mi caut un loc. Întotdeauna am gândit mai limpede când a trebuit să mă fac înţeles de altcineva. De aceea, unui jurnal intim îi prefer un jurnal spus, mărturisit cuiva. Mi se lămuresc mai bine lucrurile când le explic unei alte persoane. Vorbindu-mi numai mie, multe rămân neexprimate ori exprimate numai pe jumătate. Îmi e de ajuns că presimt adevărul. Nu mă mai obosesc să-l curăţ de coajă. Pot să fiu arbitrar, să trec peste amănuntele supărătoare sau complicate şi chiar să amân totul pentru altă dată. Pe când dacă vorbesc altcuiva, trebuie să fiu măcar politicos. După ce am început, coerenţa devine o chestiune de bun simţ. Ideea că sunt ascultat mă obligă, mă constrânge. Din respect, din jenă, din vanitate, nu mai sar peste explicaţii importante, doar pentru că mi se par cunoscute sau prea încurcate, şi mă feresc cât pot de ispita de a fi prea înţelegător cu mine, temându-mă să nu stârnesc un zâmbet amuzat. De fapt, monologul meu n-a fost niciodată decât o formă de a recunoaşte că nu-mi sunt mie însumi de ajuns. Acum, n-a fost nevoie să-mi născocesc un interlocutor ad-hoc. Datorită ţie, m-am întrebat odinioară cine sunt, ce sunt. Ne despărţeau prea multe, poate chiar mai multe decât cele care ne apropiau, ca să nu simt dorinţa să mă delimitez. Şi prea susţineai cu înflăcărare că orice evocare e o farsă, un abuz de încredere, că trecutul, fiind mort, nu mai are nimic să ne spună, pentru ca să nu-mi fi adus aminte de tine, din nou, în acest moment. Aveai pe masă un carton pe care scriseseşi cu litere de-o şchioapă: „Înţelepciunea. Mod de întrebuinţare.” Dedesubt erau trecute mai multe reguli. Nu le mai ţin minte pe toate, dar primele două sunau aşa: „Să mă bucur de ceea ce am, să nu cer mai mult.” Şi: „Trăieşte ziua de azi, indiferent cum arată.” Amândouă sintetizau foarte bine părerea ta că nefericirea pleacă de la ambiţia de a vrea mai mult decât putem avea, de a ţine şi să trăim, şi să ne amintim. „Trebuie să alegi, ziceai. Ori te hotărăşti să priveşti fotografiile îngălbenite, ori le arunci şi faci altele.” În ce te priveşte, nu aveai nicio ezitare: „La gunoi cu ceea ce a fost! Trăiască tot ce este şi, mai ales, ce va fi!” Şi nu glumeai. Dincolo de aceste strigăte războinice, chiar credeai că e mai înţelept să nu întorci capul. „Prefer să mă ocup de ceea ce am”, îţi motivai refuzul, cu încăpăţânare. „Dar ceea ce ai rezultă din ceea ce ai avut”, am gândit atunci. Şi aşa gândesc şi azi. 3 Într-o zi, înainte de a declara război amintirilor, ai zis: „Nu cumva visez viaţa mea de acum şi, trezindu-mă, mă voi reîntoarce la existenţa pe care am întrerupt-o prin vis?” Eu nu merg atât de departe, să mă cred un toreador care s-a culcat şi visează că stă în faţa unei maşini de scris. Aşadar, de unde până unde am ajuns să mă preocup de tauromahie? E adevărat, de când mă ştiu am locuit prin tot felul de castele din Spania. Aproape că am uitat câte au fost. În unele am locuit puţin, câteva clipe, o zi ori o noapte, în altele am lâncezit săptămâni întregi şi chiar ani. Îndeosebi după ce m-am îmbolnăvit de un interes incurabil pentru vestitul cavaler de la Mancha, nu m-am mai jenat de condiţia mea de castelan. M-am consolat cu ea, aşa cum te consolezi cu ridurile care îţi apar pe faţă cu vârsta. Mi-am găsit chiar justificări, iar cea mai importantă dintre ele a fost aceea că sunt în stare să mă las impresionat într-o mai mare măsură de ceea ce îmi imaginez decât de ceea ce văd. Poate că imaginaţia a fost marea gafă a zeilor. Datorită ei, s-au trezit concuraţi, corectaţi. Sedentarii au început să călătorească, timizii au prins curaj, păcătoşii şi-au permis să se viseze inocenţi, oameni banali, lipsiţi cu totul de spirit aventurier, s-au lansat în aventuri incredibile. Ca mine acum. Pe nesimţite, căutând un termen de comparaţie, de ajuns de exigent pentru a mă pune pe gânduri, m-am trezit prins în păienjenişul unor preocupări ce-mi păruseră până atunci exotice, străine de mine; prins aşa cum toreadorul e prins în dansul pe care-l face cu taurul, cu destinul. Întâmplări mărunte şi diverse s-au întâlnit, s-au amestecat în ultimele două săptămâni şi au acţionat în acelaşi sens, uneori dincolo de logica imediată, determinându-mă să mă interesez pentru prima dată în mod serios de coride. Însăşi confesiunea mea o văd acum ca o confruntare, cu propria-mi umbră, cu trecutul, cu ceva din mine. Şi ca o pândă. Ce zăresc dacă privesc afară? Câţiva plopi înalţi, uzi şi singuri. Câteva case fără etaj şi cu acoperişuri de ţiglă. O frântură de stradă, desprinsă din bulevard chiar în dreptul ferestrei mele, care înaintează de-a lungul unui parc minuscul. Norii care se târăsc, greoi, umflaţi de apă. A început iar să plouă. Mai văd un zid, al casei de vizavi, acoperit în întregime cu iederă. Şi cam atât. În schimb, imaginaţia n-are limite, nici nu e neapărat rezonabilă. Nu mă îndoiesc că, dacă s-ar fi ivit ocazia, te-ar fi interesat coridele mai mult decât pe mine. Tu aveai, cumva, plăcerea luptei. Prietenia însăşi trebuia să fie pentru tine o luptă. Vroiai să te confrunţi, să câştigi, nu să dărui. În plus, marea ta pasiune pentru animale, dublată de o competenţă în materie alături de care ignoranţa mea era de-a dreptul ridicolă, te-ar fi transformat repede într-un cunoscător de prima mână al calităţilor unui taur de temut. În timp ce eu trebuie să fac faţă unor grave lacune, înfruntând şi privirea ta ironică, pe care o simt aţintită spre mine. Dar e mai bine aşa. Oare nu deosebirile dintre noi mi-au luminat, într-o vreme, mai puternic credinţele? Din multe puncte de vedere, eşti cel mai potrivit interlocutor. Inteligenţa ta caustică e un inconfort de care am nevoie ca să-mi organizez haosul fără să fiu nici prea indulgent, nici prea sigur că adevărurile la care mă opresc sunt unicele posibile. E o favoare, în fond, să nu te poţi amăgi că eşti crezut pe cuvânt. Ea te sileşte să cauţi argumente, să te îndoieşti, să cântăreşti totul. Iar faptul că vocea ta îmi sună în urechi muşcătoare mă ajută să mă feresc de vanităţile simple, care nu te duc spre nimic. Rămâne să mă confrunt cu vanităţile mai complicate, cum e aceasta, de a explica unui om care era cândva convins că amintirile ne degradează, de ce cred eu că destinul nu e totuşi orb, ci acţionează în virtutea unor cauze. O fac, te asigur, fără nicio ranchiună, dimpotrivă, cu sentimentul că îmi dai un sprijin preţios; explicându-ţi ţie anumite lucruri, mă voi lămuri şi eu asupra lor, poate, mai mult ca până acum. În sfârşit, să nu lungesc nişte motivări prea generale. N-are rost să te plictisesc cu preliminarii. Voi încerca să-ţi arăt de ce m-am pomenit deodată în această toamnă că-mi asemăn viaţa cu o coridă. 4 Potrivit unei preziceri pe care o ghicitoare i-a şoptit-o mamei, când eram copil, trebuia să mor la patruzeci şi patru de ani. Nu s-a întâmplat aşa (din fericire), în schimb la patruzeci şi patru de ani mi-am publicat prima carte. Coincidenţa aceasta, de care mi-am amintit într-o dimineaţă, m-a făcut să privesc bănuitor maşina mea de scris, o „Smith Corona” veche, uzată, care dă mereu semne alarmante de epuizare şi pe care o repar continuu, cu spaima că într-o zi va ceda definitiv. Nu cumva am încetat să mai trăiesc din momentul în care am devenit robul ei? Nu cumva am rămas fantoma celui care a trăit, iar literatura este subterfugiul pentru o viaţă secundă? Uneori nu ştiu dacă a scrie are vreun sens. Ştiu bine numai că alte lucruri au pentru mine şi mai puţin sens. M-am revăzut student, ocupând cu încă doi chiriaşi, unul cântăreţ de biserică, altul funcţionar, o cămăruţă modestă, cu lut pe jos şi fără lumină electrică, în marginea Bucureştiului, în Ferentari. Dintr-un amestec ciudat de pudoare şi orgoliu, colegilor mei de cameră nu le-am suflat o vorbă despre ambiţiile mele literare. Aveam impresia, nu-mi explic de ce, că sutele mele de pagini înnegrite m-ar fi coborât în ochii lor. Îmi ţineam de aceea manuscrisele sub cheie, într-un cufăr cu care tata făcuse războiul. Lucram de obicei noaptea, şi numai după ce ei se hotărau să se culce. Atunci îmi trăgeam lampa de gaz aproape, ca să nu-i tulbure lumina, şi pretextam că aveam de întocmit o lucrare de seminar. În rest, mă foloseam de dimineţile libere când amândoi indiscreţii posibili, şi cântăreţul de biserică şi funcţionarul, lipseau, plecaţi cu treburi. Scriam plin de entuziasm, îmi puneam mari speranţe în steaua mea, exagerându-mi probabil foarte tare meritele literare, dar nu vorbeam cu nimeni despre asta. Mă hotărâsem să pun la punct trei volume, unul de versuri, un roman şi o culegere de eseuri, în care piesa de rezistenţă era o încercare de „reabilitare a Evului mediu”, să le dau împreună la o editură. Versurile depăşeau de-acum substanţial dimensiunile unei plachete. Romanul era aproape încheiat. Priveşte în jur, oricare dintre necunoscuţii pe care-i laşi în urmă poate fi omul pe care-l căutai, era concluzia şi, dacă pot spune astfel, filosofia lui. Corectam, tăiam, adăugam, reveneam. Mă bătea gândul să desprind din volumul de eseuri „reabilitarea Evului mediu”, înlocuind-o cu alte texte, şi s-o dezvolt pentru a forma, singură, o carte întreagă. Ajuns în această fază, nu m-am mai despărţit de manuscrisele mele. Le purtam cu mine într-o servietă neagră, ca să le am mereu la îndemână. Făceam asta şi dintr-un motiv ceva mai greu de mărturisit, pentru că poate părea hilar: îmi era teamă, nu râde, să nu-mi fure cineva manuscrisele, să nu se întâmple un incendiu în cartier etc. Ce vrei, eram foarte tânăr, n-aveam simţul proporţiilor, iar în momentele fericite nutream convingerea că hârtiile care burduşeau servieta mea neagră erau extrem de preţioase. Episodul care a urmat are un defect grav. Pare un artificiu literar, unul din nenumăratele pretexte cu manuscrise pierdute sau găsite din întâmplare care au devenit aproape o modă. Din nenorocire, am avut însă prilejul să constat pe pielea mea că destinul depinde uneori de amănunte. Cum să bănuiesc în după-amiaza aceea de toamnă paşnică, blândă, din 1948, când am intrat în librăria din apropierea bisericii Kretzulescu, în aceeaşi clădire, cred, unde se află acum librăria „Dacia”, că mă apropiam de o răscruce dramatică a existenţei mele? Viaţa mea de atunci încoace ar fi arătat, poate, altfel dacă în ziua aceea aş fi fost bolnav, dacă îmi vedeam de drum sau dacă librăria ar fi fost în reparaţie. Dar am fost sănătos, librăria era deschisă şi am intrat, iar aceste amănunte, aparent inocente, fără însemnătate, au luat chipul sorţii. În acea vreme, aveam obiceiul să citesc prin librării, din motive, ca să zic aşa, de jenă financiară. Încercasem, în paralel cu studiile universitare, să mă angajez undeva, la o asociaţie a metalurgiştilor, casier temporar, dar încurcând prea repede chitanţele am fost sfătuit să mă las păgubaş. Am ratat apoi o tentativă de a ocupa la o editură un post de corector şi un concurs pentru o funcţie mai bine plătită, de redactor sportiv, unde am trecut cu succes proba scrisă, dar am stricat totul în discuţia finală când, fiind întrebat „care e scriitorul meu preferat”, am răspuns senin (fiindcă aceasta era preferinţa mea de atunci) „Gide”, care nu era bine văzut în vremea respectivă. În consecinţă, o duceam destul de prost cu banii, nu-mi puteam permite să-mi cumpăr cărţile dorite, şi cum nici nu mă înduram să aştept intrarea lor în biblioteci îmi satisfăceam prin librării nerăbdarea de a fi la curent cu ultimele noutăţi. Din când în când schimbam exemplarul, pentru a le face pe vânzătoare să creadă că răsfoiam altă carte, că nu mă hotărâsem, că mă informam, alegeam încă. Metoda dădea în general rezultate. Foarte rar, câte o vânzătoare mai nervoasă mă lua la refec. Îmi economiseam astfel, în cazul cărţilor ieftine, mărunţişul pentru tramvai, iar în cazul celor scumpe, liniştea pusă la încercare de fructul oprit. Numai că am plătit aceste mici avantaje cu vârf şi îndesat. Cu o catastrofă, care mi-a dezechilibrat viaţa. Tot soarta a vrut ca în după-amiaza aceea de toamnă din 1948 să dau peste o carte care m-a tulburat. Am stat până la ora închiderii şi atunci, invitat energic de vânzătoare să mă grăbesc şi ameţit de lectura în care mă cufundasem, am ieşit precipitat, uitându-mi servieta lângă peretele unde citisem. Mi-am dat seama că n-o mai aveam abia când am ajuns pe chei, la staţia tramvaiului 8. Am fugit imediat înapoi, îmbrâncind trecătorii de care mă izbeam, dar am găsit librăria închisă. Vânzătoarele plecaseră, înăuntru domnea întunericul. Am rămas prostit pe trotuar, îmi vâjâia capul şi de câteva ori m-am lipit de geamul vitrinei, încercând să zăresc prin întuneric servieta în locul unde o lăsasem. Într-un târziu, după ce m-am învârtit pe loc, tot aşteptând o minune care nu se mai întâmpla, m-am desprins de-acolo, distrus, punându-mi toate speranţele în şansa de a-mi regăsi manuscrisele a doua zi. A urmat o noapte albă. Înainte de a miji zorii, m-am sculat cu grijă ca să nu-i trezesc pe colegii mei de cameră, m-am spălat în curte şi fără să pot înghiţi nici măcar o bucată de pâine m-am îndreptat spre tramvai. Întunericul abia se subţia, primii muncitori se duceau la lucru, era încă mult până la ora deschiderii librăriilor, dar nu mai aveam răbdare. Când am ajuns pe Calea Victoriei bătea un vânt rece şi burniţa mărunt. Am început să patrulez pe trotuar, uitându-mă continuu la ceas. Minutele treceau greu, exasperant de încet, şi pe măsură ce strada se anima simţeam că mă înăbuş de emoţie. Panica, teama că servieta dispăruse sporeau şi dacă diavolul mi-ar fi propus atunci un pact, i-aş fi dat sufletul numai să mă ajute. Când librăria s-a deschis în sfârşit şi am năvălit înăuntru, ud, agitat, m-am dus direct la locul unde citisem. Lângă perete nu se afla însă nimic. Numai după aceea am început să întreb: „Vă rog, n-aţi găsit aseară…?” Vânzătoarele s-au uitat la mine mirate şi au clătinat din cap. Nu, nu găsiseră nimic. Una mai binevoitoare a venit cu mine şi am făcut împreună turul librăriei. Fără niciun rezultat. Am îngânat „mulţumesc” şi am ieşit. Eram zdrobit, năucit, golit de orice gând… Un an întreg după asta, am încercat să reconstitui cele trei manuscrise. Am reuşit să pun pe hârtie ideile din ceea ce urma să fie, dezvoltată, „Reabilitarea Evului mediu” şi din alte eseuri, precum şi versuri disparate, însă asta reprezenta puţin. Din roman n-am putut reconstitui decât fragmente. Când mi-am dat seama că eforturile mele erau inutile şi că, paradoxal, tocmai ceea ce îmi aminteam din manuscrisele pierdute mă împiedica să le refac, deoarece mă persecuta continuu gândul că în forma iniţială existase „ceva” mai inspirat, într-o oră de furie şi disperare, am desăvârşit farsa pe care mi-o jucase întâmplarea printr-un gest de un patetism îndoielnic: am jurat să renunţ la literatură. Mi-ar fi greu să spun acum ce a contat atunci mai mult. Înverşunarea? Hotărârea de a ieşi dintr-un cerc vicios, căci nu mai puteam scrie altceva? Sau prăbuşirea încrederii în perspectivele mele literare? Fapt e că mulţi ani mi-am ţinut jurământul, ajuns cu timpul un pretext romantic, o scuză aproape duioasă pentru vanităţi şi inerţii destul de prozaice. Până ce, într-o altă toamnă, m-am hotărât, în sfârşit, să-l calc, să devin sperjur. 5 Îţi plăcea să schiţezi „caractere”, după modelul lui La Bruyère, şi erai teribil de încântat de ideea ta. „Pentru mine asta înseamnă terapie, medicament, cură, ziceai. Nu urmăresc gloria. Nu vreau cititori. Sibila din Cumae scria pe frunze de stejar şi după aceea risipea frunzele în vânt. Eu nu-i pot urma exemplul. Nu se ştie ce capricii are vântul. (Şi râdeai.) Poate duce o foaie tocmai la cei despre care scriu. Dar urmez exemplul papei Alexandru Borgia căruia îi plăcea să vadă cum ard câlţii. Cum termin un «caracter», adun hârtiile, aprind chibritul şi mă uit cum se preface totul în scrum. Ca viaţa. Altfel, cine ştie, m-ar putea muşca dorinţa, într-o zi, să public ceea ce scriu. Şi ar fi un adevărat scandal.” Prietenii încercau să te convingă să scrii ceva în care să crezi. Era păcat, ziceau ei, să se risipească atâta inteligenţă şi spirit. Tu te amuzai de fiecare dată: „Ha! Ha! Ce rost are? Prefer să fac elogiul pulberei acum, când sunt viu. Rezultatul e acelaşi, de ce să mă mint?” Susţineai că, în sine, dorinţa de a tipări o carte e o dovadă de narcisism şi te lăudai că aveai tăria să închei ce scriai cu aceeaşi exclamaţie: „Gata! Acum să vedem cât de sincer e scrumul”. Îi asemuiai pe autorii care ţin să împărtăşească altora problemele lor cu pustnicii care povestesc în marile aglomeraţii ce au aflat în sihăstrie, uitând că zeii n-au nevoie de intermediari, cine vrea îi găseşte singur. Şi declarai că tu nu crezi în modestia celor ce pretind că-şi deschid sufletul numai fiindcă, nescriind, n-ar mai avea niciun rost pe lume: „Fleacuri. Vor să ne colonizeze sufletul, de fapt. Au descoperit însă cea mai subtilă formă de vanitate. Vanitatea modestiei.” Dacă ai fi aflat că am blestemat literatura şi am jurat să stau departe de ea, ai fi fost încântat, fără îndoială. Pe când eu am toate motivele să fiu nu numai stingherit de această ispravă, ci şi destul de încurcat. Nu mă dumiresc cum am putut să mă complac într-o hotărâre melodramatică şi pripită care, în mod normal, trebuia încălcată a doua zi. Uneori, am senzaţia că o altă fiinţă a apărut atunci înăuntrul meu şi a pus, treptat, stăpânire pe mine; că a existat o luptă surdă între cele două „eu”-uri, până ce unul dintre ele, cel uzurpator ca să-l numesc astfel, mai agresiv sau mai viclean, a reuşit să-l reducă la tăcere pe junele ce dorea să reabiliteze Evul mediu. Altminteri, n-aş fi lăsat să treacă atâţia ani până m-am decis să mă întorc în acelaşi punct. Această lungă înstrăinare de literatură şi, poate, de mine însumi, dacă e adevărat că înclinaţia spre literatură ţine de cea mai intimă fibră a mea, îmi ridică multe semne de întrebare. Cu ce voce vorbesc acum? Cu a celui care am fost? Sau cu a celui care am devenit? M-am întors oare, într-adevăr, în acelaşi punct? Sau am devenit altul pe ruinele vechii identităţi? Mai trăieşte în mine cel care a copilărit într-un mit, într-un sat de la poalele munţilor Făgăraş? Sau am rămas exclusiv cel ieşit în istorie, ca fluturele dintr-o crisalidă? Ori, poate, am ajuns un hibrid, un amestec de identităţi care acum nu mai pot fi separate deoarece s-au amestecat ca apele Dunării cu cele ale mării? Timpul (incoruptibil corupător!) a scăldat totul în urmă într-o lumină nesigură, în care nu e uşor să desparţi adevărul de iluzia adevărului. Mai am senzaţia uneori că o voce nesuferită se ridică din mine, împotriva mea. Ea ţine să-mi arate păcatele, defectele, contradicţiile, atrăgându-mi atenţia că indiferenţa politicoasă şi binecrescută e mai rea decât ironia. Mă întrerupe când mă justific prea mult şi mă şicanează când sunt la strâmtoare. Această voce… oare cum s-o fi zicând în loc de „vedenie” pentru ceea ce ţi se pare că auzi? Îmi cunoaşte aproape toate secretele, dar nu intervine niciodată pentru a-mi lua apărarea, pentru a-mi oferi o scuză. Din contră, accentuează ceea ce aş vrea să evit şi îmi pune în evidenţă complexele. Zile sau săptămâni întregi tace, pentru ca, brusc, s-o reaud; „N-am ce-ţi face, trebuie să mă suporţi.” În fine, ai înţeles, presupun, că ilustrez, se pare, şi eu vorba unui înţelept antic: primejdiile nu vin numai de la alţii.

1   Visam că fusesem suit pe o masă, gol, cineva mă lovea peste testicule cu nuiaua, iar eu plângeam de ruşine, şi am fugit ca să nu mai aud râsetele care însoţeau fiecare lovitură; apoi m-am văzut la un proces, unde eram judecat pentru că furasem haine să mă îmbrac, iar procurorul citea cu o voce peltică rechizitoriul, „cer condamnarea lui Daniel Petric la...”, restul n-am mai auzit deoarece, îmbrâncind uşierul, am fugit şi de-acolo şi m-am pierdut printre trecătorii care umpluseră străzile oraşului în noaptea de Paşti... Mirosea a primăvară, a sărbătoare, şi tot uitându-mă la luminările aprinse care licăreau în întuneric m-am pomenit în faţa casei unde locuia tata. Am vrut să trec mai departe, n-avea rost să-l caut după atâta vreme tocmai în noaptea de Paşti, când am auzit o bătaie în geam. M-am oprit intrigat. Casa era cufundată în beznă, nu venea dinlăuntru nici un alt semn de viaţă. Şi deodată m-am gândit că tata, rămas singur în noaptea de Paşti, intrase în agonie şi cerea ajutor. Am luat-o la fugă, dar pe măsură ce alergam auzeam şi mai tare degetul care bătea în geam şi, după un timp, am înţeles că eram urmărit. Numeroşi oameni cu lumânările aprinse fugeau după mine şi, în loc să se stingă, flăcările luminărilor creşteau, unindu-se într-un incendiu uriaş. Ca să scap de urmăritori m-am refugiat într-o pivniţă. De cum am coborât treptele umede am simţit, cu groază, că mi se încolăceşte ceva apăsător pe piept. Am ieşit imediat, să cer ajutor celor care mă urmăreau, dar acum străzile erau pustii, nu se mai vedea nici o lumânare aprinsă, un întuneric de nepătruns domnea peste tot. Disperat, m-am oprit la prima casă şi am bătut în geam. Nu mi-a răspuns nimeni, în schimb am auzit pe cineva fugind, ieşind din curte, apoi pe poartă şi pierzându-se în întuneric. La fiecare casă unde băteam în geam se întâmpla acelaşi lucru; oamenii o luau la fugă. Nu vedeam decât umbre care se îndepărtau grăbite şi se topeau în noapte. Până la urmă, tot încercând în zadar să găsesc pe cineva care să mă ajute, m-am pomenit afară din oraş. Mergeam din ce în ce mai greu, abia respirând şi-mi simţeam inima gata să pleznească. Probabil, din pricina asta am alunecat şi m-am rostogolit într-o râpă. Când m-am oprit în sfârşit şi m-am ridicat dintre bălăriile între care căzusem, am descoperit că mă aflam între ruinele unei vechi arene. De jur împrejur, la o distanţă nu prea mare, se ridica un zid înalt. Eram fericit acum deoarece scăpasem de apăsarea de pe piept, inima îmi bătea aproape normal, zorită numai de emoţia prin care trecusem, iar deasupra mea cerul se spuzise de stele. Abia când m-am dezmeticit, am priceput că nimerisem într-un fel de capcană şi m-a cuprins din nou teama. M-am aşezat între bălării ca să mă gândesc ce trebuia să fac. Să încerc să escaladez zidul? Părea imposibil. Nu mă simţeam destul de puternic pentru asta. Să-l acopăr cu flori şi ghirlande de buruieni, ca să nu-l mai văd, să nu mă demoralizeze şi să cultiv apoi pământul, aşteptând să apară într-o zi acolo şi o femeie pe care s-o iubesc? ea mi-ar fi alungat Urâtul şi ar fi născut copii care la rândul lor, crescând, ar fi cultivat pământul şi ar fi făcut alţi copii. Sau să mă culc pe spate, cu faţa la stele? la urma urmei, cerul înstelat se vedea şi de-acolo, în toată splendoarea lui, la fel ca de oriunde. Dar nu, nu mă puteam resemna să rămân acolo. Singura soluţie era să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să scap din capcană. Şi chiar am început să bolborosesc, speriat, o rugăciune când mi-a trecut prin minte că Dumnezeu este Marele Dresor în faţa căruia tremură toate fiarele pământului şi că eu, ah cât de bine cunoşteam mirosul de la circ, mă aflam de fapt într-o cuşcă pe acea mică bucată de pământ, înconjurată de un zid înalt, de unde Dumnezeu, la cererea oamenilor, vroia să mă scoată printr-un act de supunere necondiţionată care avea valoarea unei capitulări. Mi-am încleştat imediat buzele şi mi-am înfipt unghiile în carne ca să nu mai spun nici un cuvânt din rugăciune. Eram gata chiar să scot un urlet de fiară îndârjită, ca să-mi dau curaj, când am auzit un sunet cunoscut, a cărui provenienţă n-o puteam totuşi preciza. Am ciulit urechile, m-am concentrat îndelung şi în cele din urmă m-am lămurit. Erau valurile unei mări. Dincolo de zid se găsea, aşadar, o mare. Această descoperire m-a umplut de bucurie, fiindcă totdeauna iubisem marea, iar bucuria mi-a dat puterea pe care n-o aflasem ceva mai devreme în disperare. M-am agăţat cu unghiile de fiecare accident al zidului, mi-am jupuit mâinile şi genunchii până ce, cu un suspin de uşurare, am reuşit să-l escaladez. Grăbindu-mă să cobor, fericit de isprava mea şi nerăbdător să mă arunc în primul val ca să mă spăl de sânge şi să simt mirosul mării, am alunecat, am căzut din nou şi m-am trezit. M-am trezit în patul meu, în camera mea, la azilul de bătrâni despre care vreau să vorbesc. Lăsasem fereastra deschisă când mă culcasem şi de-afară, de pe ţărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniştea dimineţii. Am tras pătura peste mine, încercând să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfârşitul visului şi, ca să mă consolez, m-am gândit că poate nu ajungem niciodată la finalul viselor, totdeauna ne trezim înainte de a cunoaşte ce se întâmpla până la urmă; idee care mă persecută acum, dar peste care am trecut repede atunci. M-am sculat, mi-am aprins o ţigară şi m-am dus la fereastră. Încă nu se făcuse ziuă. Noaptea mai atârna deasupra mării ca o zdreanţă murdară care se destrăma. La ora aceea pe ţărm nu era nimeni. Doar pescăruşii dădeau ocol stâncilor de marmură, unde urma să fie cimitirul cel nou. Brusc, mi-am amintit de durerile mele de stomac şi de sfatul lui Dinu. Nu mai trebuia să fumez având stomacul gol. Probabil, din pricina acelui obicei prost mă alesesem cu un ulcer care mă supăra în fiecare primăvară şi toamnă. Am strivit ţigara în scrumieră improvizată dintr-o cutie de conserve şi am aprins o mică lampă cu spirt ca să-mi încălzesc un ceai. N-aveam altceva. Ceai cu biscuiţi. După ce-am mâncat, mi-am aprins o nouă ţigară şi m-am întins în pat. Mă preocupa visul din care abia mă desprinsesem şi care, dincolo de unele amănunte trăite, înfipte ca nişte spini în carnea mea, fusese destul de exact în esenţa lui; undeva în memoria mea exista într-adevăr un zid, care mă despărţea de trecutul meu. Când ţigara a ajuns să mă ardă la degete, m-am ridicat, am strivit-o în scrumieră şi m-am dus din nou la fereastră. Aerul dimineţii îmi făcea bine, era răcoros şi plăcut muşcător. Acum marea se vedea până departe, iar orizontul ardea ca o presimţire. Din clipă în clipă, soarele trebuia să răsară. Mi-am adus aminte ce-mi zisese Moaşa în ajun: „Simte-te bine, domnule sculptor, ca în vacanţă, de ce te grăbeşti? Doar nu te sileşte nimeni să te grăbeşti. Profită de asta, cât timp mai poţi. În locul dumitale m-aş duce pe ţărm, aş face o baie în mare, m-aş plimba. În sfârşit, dacă ai chef, du-te în cătun. Ia-l pe amicul dumitale, doctorul Dinu, să-ţi arate plăcerile cătunului. În mocirlă, la vânat de cerbi, şi prin case la vânat de văduve”. Şi râsese cu poftă, foarte mulţumită de umorul ei. Mă plânsesem că Bătrânul uitase parcă de mine după ce mă chemase acolo. Trecuseră mai multe săptămâni de la sosirea mea şi nu primisem de la el nici un semn că dorea să discute cu mine despre noul cimitir pentru care venisem. Moaşa evitase cu abilitate un răspuns exact. După obiceiul ei, se folosise de o glumă pipărată ca să iasă din încurcătură. Dar n-am contrazis-o. Învăţasem, în împrejurări foarte pedagogice, să nu-i contrazic pe cei ce reprezentau autoritatea şi să nu intru în conflict cu nimeni îmbrăcat în uniformă, chiar dacă era vorba doar de un halat alb. Când un doctor îmi dă o reţetă, o băgam în buzunar, prefăcându-mă că voi înghiţi ce mi se recomandă să înghit. Cu atât mai mult n-avea rost s-o înfrunt pe Moaşa; ea se ocupa de administraţia azilului şi de mult timp nu-mi mai îngăduiam să mă arăt isteţ cu cei de care depindeam într-un fel. Am ieşit pe ţărm, am făcut o baie în mare, care m-a înviorat de-a binelea, după care m-am dus să-l caut pe Dinu. În definitiv, ideea Moaşei nu era deloc rea. Tot nu fusesem eu niciodată în cătun. Îl cunoşteam numai din poveştile exaltate ale bătrânilor, cărora le străluceau ochii când vorbeau despre acea mică aşezare de pescari, de dincolo de baltă, ca despre un paradis interzis. Dar Dinu mi-a spus că abia după-amiază, când se mai debarasa de treburi, putea să meargă cu mine. „Eu îmi câştig pâinea”, a râs el, făcând aluzie la faptul că aşteptând să mă cheme Bătrânul şi să moară cineva, ca să cioplesc prima piatră funerară în cimitirul de marmură, eu n-aveam, practic, nici o obligaţie. Drept care m-am întors în cameră, încercând să mai dorm un ceas, două. N-a fost însă chip. Cum m-am lungit în pat, am constatat că baia în mare nu mă spălase şi de mâlul visului care-mi stăruia în minte, mă preocupă. Şi înţeleg de ce. A fost prima oară când mi-am dat seama clar că nu mai eram foarte sigur de trecutul meu şi că raporturile mele cu el nu mai sunt cele normale; mi-l amintesc fragmentar, cu fisuri, cu pete albe, cu semne de întrebare, dar ceea ce îmi aduc aminte mă urmăreşte şi în somn. Poate că amintirile mele s-au amestecat cu ale altora, ca apele râurilor în mare, sau, poate, am uneori senzaţia că în evenimentele trăite există aluviuni din vise numai fiindcă nu sunt sigur câtă autenticitate există în întâmplările care m-au împins pe acel ţărm, unde am cioplit morminte de marmură pentru bătrânii azilului, şi de-acolo în acest pod aşteptând să vină furtuna, să-mi joc ultimul rol, de pilot de furtună. Sunt momente când mă îndoiesc de unele lucruri, că am făcut Şcoala de Belle Arte, că am fost însurat, că am stat la închisoare şi am visat să eliberez animalele de la un circ. Pe urmă îmi spun că asta n-are importanţă; ceea ce ni se pare că am trăit ne exprimă la fel de bine ca amintirile autentice. Trecutul poate fi ca păcatul originar pe care nu l-am săvârşit noi, însă îl plătim noi. Orice e cu putinţă în lumea asta, inclusiv că vinovaţii să se îmbrace în robă de judecători şi să condamne victimele. După cum e foarte posibil ca absolut totul să fie real, să-mi aparţină, şi ca impresia de nesiguranţă pe care o am să nu fie altceva decât o viclenie a instinctului meu de conservare, o încercare, de care nu sunt pe deplin conştient, de a mă menaja, de a-mi uşura situaţia în propriii mei ochi sau de a pune măcar o îndoială în locul explicaţiilor pe care nu izbutesc să mi le dau. În orice caz, nu-i mai iau în derâdere pe cei ce vorbesc de infern; există infernuri trăite şi nu totdeauna cei care le-au străbătut sunt inocenţi. În semn de penitenţă, m-aş putea condamna să rămân aici, dar cât s-ar putea trăi aşa? Pentru dinţii ascuţiţi ai guzganilor problemele mele n-au, bineînţeles, nici o importanţă, în schimb trecutul meu ciopârţit, îndoielnic şi tiranic mă sileşte să mă întorc mereu în urmă, cu ochii deschişi sau în vis, şi să pun cap la cap amintirile vii, înainte ca furtuna pe care o aştept să măture şi să purifice totul, pentru a înţelege cum a început (s-o numesc boală? ruptură? soartă? Dinu i-a zis o dată schizofrenie, întrucât ca psihiatru nu vroia să opereze cu noţiuni aproximative, dar nu-mi place cuvântul, sună prea brutal, şi nici nu ştiu dacă e întrutotul exact) şi când? pricina care m-a împins să lupt împotriva mea cu o tenacitate penibilă, să afişez de timpuriu, cu o mare seriozitate, resentimente în care nu credeam, şi să ascund cu grijă afecţiuni în care credeam. De cum deschid ochii privesc printre scânduri cerul, pândesc zgomotele posibile din hangar, cu toate că din momentul în care m-am suit în acest pod n-am auzit pe nimeni umblând pe-acolo şi, când nu mai am nimic de făcut, zic şi eu că e plictisitor să nu te înşeli niciodată; apoi mă analizez, simţind în gură gustul sălciu al tuturor prostiilor în care m-am avântat cu înflăcărare. Şi pe urmă nu ţin să mă căiesc, să fiu iertat. Pentru atât de puţin n-aş sta aici la pândă. Şi spun asta fiindcă m-am debarasat de modestie ca de o cămaşă de forţă în cimitirul de marmură. Îmi doresc ceva mult mai important decât iertarea acum, iar întrucât ştiu că fiecare pierde pentru sine, dar dacă reuşeşte să-şi dea sieşi un sens, va reuşi să dea şi lumii unul, mă feresc să-mi ascund păcatele ca animalele care îşi ascund excrementele şi mă lipsesc, nu dezinteresat, de orice scuză; în fapt, mărinimoşii te pot umili mai rău decât cei mai cârcotaşi acuzatori, acoperindu-ţi eşecul, ca pe o murdărie, cu mila lor. Uneori, înclin să cred că, dacă ar fi rugaţi să spună ce ştiu, pescarii din cătun ar ridica din umeri, tăcând, apoi s-ar uita ţintă în ceştile lor de cafea pentru a-i da de înţeles celui care i-a întrebat că din punctul lor de vedere discuţia e încheiată. Aşa făceau şi cu noi, cu mine şi cu Dinu, când mergeam să vânăm cerbi în mlaştină. Ori poate s-ar mira auzind de azil. „Ce azil? Un azil de bătrâni? Nu, n-a existat niciodată prin părţile noastre aşa ceva”, ar zice, poate. „Bine, bine, dar cenuşa?” mă pomenesc şoptind. La care ei ar adăuga plictisiţi: „Au ars nişte bălării”. „Şi cerbii?” „Care cerbi?” „Un sculptor pretinde că a cioplit pietre funerare în Stâncile de marmură de pe ţărmul mării şi că vina aici în mlaştină cerbi”. „A trecut unul cam nebun prin cătun, e drept, dar nu mai ştim nimic despre el. Cât priveşte cerbii, au existat cândva cerbi în pădurea de sălcii de lângă mlaştină, dar a dat o molimă în ei şi au pierit cu toţii. Asta s-a întâmplat demult”. După care, socotind că au fost mult prea guralivi, pescarii s-ar închide în muţenia lor... Dacă trecutul ar fi la fel de mut sau dacă ar trece ca pojarul fără să lase urme, aş fi tentat, poate, să le dau cu tifla guzganilor, cum făceam cu oamenii respectabili pe vremea când nu eram decât un mucos obraznic. Din fericire, aşa ceva nu mai e cu putinţă. Confuz, ros de semne de întrebare, dar sâcâitor şi lipit de umerii mei ca o cocoaşă, pe care o voi duce cu mine în mormânt, trecutul mă împiedică să scap cu jumătăţi de măsură.       2   Unii sunt de părere că e bine să greşeşti la o vârstă cât mai fragedă şi că erorile sunt cu atât mai grave cu cât le comiţi mai târziu. Nu mai ai timp să înveţi din ele. Din acest punct de vedere, nu pot să mă plâng. Soarta m-a ajutat să greşesc grav la o vârstă când alţii abia îşi julesc genunchii. Destinul m-a luat de mâna într-o după-amiază, m-a scos pe stradă şi m-a dus până la micul cimitir din cartierul nostru, un cimitir aproape părăsit, năpădit de ierburi şi de păsări. Intrasem de multe ori acolo, cu celelalte haimanale cu care mă înhăitasem, cum zicea tata, să ne jucăm printre morminte, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap să pătrund singur. Dar ziua aceea mă aştepta să mă împartă în două fiinţe, una care eram şi una care vroiam să par. Şi, Doamne, cât soare există la începutul acestei rupturi! Dacă lumina are miros, atunci după-amiaza aceea mirosea toată a lumină, a suc de lumină; lumină care se scurgea blânda, cucernică şi mieroasă pe brazii tineri din gardul dărăpănat, pe pietrele funerare, pe florile şi ierburile grase ce acopereau mormintele. Cerul era limpede ca un pahar bine spălat, iar soarele cobora încet dincolo de acoperişul bisericuţei în jurul căreia apăruse cimitirul. Ducându-mă înlăuntru, destinul mi-a arătat ce era necesar: să citesc numele de pe pietrele funerare. După aceea s-a retras şi a aşteptat să fac eu ce-i revenea lui. Şi am făcut, într-adevăr. Am mers de la o piatră funerară la alta, încercând să silabisesc numele săpate pe ele. Învăţasem să mă descurc cât de cât cu alfabetul înainte de a mă duce la şcoală, de la un librar care mă punea să-i car pachete de cărţi de la magazie, şi mă distra să-mi pun la încercare bietele mele cunoştinţe, de care eram foarte mândru. La numele complicate, mă împiedicam. Nu reuşeam să le pronunţ. Renunţam şi treceam mai departe, căutând altele mai simple. Pietrele funerare erau în general modeste; cele mai multe, putrezite sau înverzite de licheni. La un moment dat am ajuns însă în dreptul unui mormânt frumos, bine întreţinut, plin de flori şi cu o cruce mică de marmură neagră, având un medalion de porţelan cu imaginea unui copil bucălat şi surâzător. Poate că atunci destinul a tresărit dacă aţipise cumva. N-ar fi vrut să trec mai departe. Acel mormânt era motivul pentru care mă adusese acolo, în cimitir. Dar s-a liniştit şi a surâs ironic probabil când a văzut că silabiseam numele de sub medalionul de porţelan. Ştia că păşisem pe cărarea lui. Nu mai puteam evita să alunec. Nu-mi venea să cred. M-am uitat încă o dată la fotografie, apoi la literele săpate în piatră, fără să pricep nimic. Era numele meu. De fapt, iniţiala prenumelui meu, Daniel, şi numele întreg, Petric, dar în clipa aceea nu bănuiam că avusesem un frate, care se chemase Dinu. Am plecat acasă destul de tulburat, dar hotărât să nu suflu o vorbă despre descoperirea mea. În săptămânile următoare am pus tot felul de întrebări ocolite rudelor şi vecinilor, fără să mă dau de gol, până ce am aflat adevărul. La drept vorbind, nu înţeleg prea bine ce s-a petrecut cu mine atunci şi de ce m-am răzvrătit cu atâta înverşunare împotriva unui mort. Fapt e că m-am pomenit deodată gelos la culme pe Dinu şi că zâmbetul lui îngeresc mi-a devenit nesuferit, dându-mi o poftă devoratoare de a semăna unui diavol. Eram pregătit, fără îndoială, prin temperament şi prin caracter pentru această dorinţă şi nu aşteptam poate decât un prilej, un pretext, ca să mi-o pun în aplicare, dar a jucat un rol important, bănuiesc, în reacţia mea şi revelaţia ― o, cât sânge rău mi-a făcut! ― că, în contrast cu răceala ce mi-o arăta mie, tata îl iubise enorm pe Dinu care, ziceau vecinii, fusese un băiat extrem de cuminte. Într-o iarnă, jucându-se îmbujorat şi fericit, se îmbolnăvise de pneumonie. Trupul lui de înger şubred rezistase doar trei zile. După care a murit. Am înţeles că, zguduit de moartea fratelui meu, care îi lăsase în suflet o rană nevindecată, tata dorise în sinea lui ca eu să umplu un gol. Şi îmi închipui ce neplăcut i-a fost să constate că nu-i semănam lui Dinu în nici o privinţă. Printr-o ironie a destinului, eram exact inversul celui dispărut. De la înfăţişare, la caractere, nimic nu ne apropia şi totul ne deosebea. Dinu nu se îndepărta niciodată prea mult de poarta casei. Eu hoinăream prin tot cartierul. Dinu n-ar fi rupt o floare. Eu veneam acasă cu obrazul învineţit după scandaluri. Dinu era silitor. Eu dovedeam o mare înclinaţie spre lene. Dinu promitea de mic să calce, supus, pe urmele tatei. Eu arătam de mic o vocaţie de ratat recalcitrant. Minţeam cu uşurinţă şi mă foloseam de asta ca să mă sustrag poruncilor părinteşti, dovedind încă de pe atunci resursele de ipocrizie de care m-am folosit mai târziu cu pricepere şi nesocotinţă. Trebuie să spun însă că încă dinaintea întâmplării de la cimitir eu şi tata ne suportăm destul de greu unul pe altul. Succesele, poate mai degrabă sociale decât artistice, obţinute în cariera de pictor îi alintaseră două însuşiri naturale, vanitatea şi plăcerea de a domina, încât nu mai accepta nici măcar din partea unui copil să fie contrazis, contrariat, iar eu îi semănam într-un fel; nu mă interesa decât ceea ce avea legătură cu mine. Era mărunt şi rotofei, cu o burtă pe care încerca în zadar să şi-o ascundă şi, fiindcă avea complexul de a fi prea scund, nu suferea oamenii înalţi la care trebuia să privească în sus. Prima dezamăgire pe care i-am produs-o a fost, probabil, trupul meu deşirat. Au urmat curînd altele. Făcea eforturi vizibile să mă impresioneze, să stimuleze în mine mândria de a avea drept tată un pictor reputat. Fericit de câte ori era linguşit, adulat, înclinat să nu observe că mulţi roiau în jurul lui din interes, nu concepea că tocmai fiul lui îşi putea permite să facă excepţie de la datoria semenilor de a-l admira. Când a observat că nu mă lăsam strivit de reputaţia lui ― în realitate îl iubeam dar pentru nimic în lume nu i-aş fi mărturisit-o, ― ba mi-am permis chiar să nu-i privesc, din frondă, tablourile şi să-i declar că meseria lui nu mă atrăgea, m-a repezit: „Eşti un mucos, încă n-ai dreptul să ai păreri”. După asta m-a copleşit adesea cu reproşuri ameninţătoare; că nu eram bun de nimic, că-l făceam de râs, că va fi vai şi-amar de mine. Avea mania discursurilor şi ţinea să-şi exerseze şi pe pielea mea darurile sale oratorice. Numai că eu nu eram ca auditoriul lui obişnuit. De cum se pornea să-mi facă morală, începeam să casc plictisit, ca să-l pedepsesc, deoarece ştiam că nu suportă să nu fie ascultat cu smerenie. Când vroiam să-l scot din sărite, izbucneam în râs, ceea ce reprezenta în ochii lui o adevărată insultă, pentru care o palmă răsunătoare pe obrajii mei era prea puţin; de obicei, asemenea obrăznicii aveau urmări şi mai rele. Rezultatul a fost că ne îndepărtam unul de altul şi că amestecam în relaţiile dintre noi din ce în ce mai multe resentimente care m-au împins, ori m-au ajutat, să vreau să fac totul pe dos. Îi plăceau lui romanţele? Eu le detestam. Se lăuda că muncise din greu ca să-şi întemeieze un rost? Cu atât mai mult m-am simţit îndemnat să-mi pierd timpul hoinărind prin cartier unde mă înhăitasem, cum zicea el, „cu toate gunoaiele”. Desigur, pentru firea autoritară a tatei ― părea născut să comande ― existenţa unui copil neascultător ca mine era o mare tristeţe. Dar mult mai grav s-a dovedit faptul că în faţa mea tata îşi pierdea mulţumirea de sine care fusese totdeauna principalul său sprijin. Asta a însemnat pentru el o adevărată catastrofă. Poate m-ar fi iertat în cele din urmă că nu-i semănam lui Dinu şi m-ar fi iubit în felul său, fie şi numai fiindcă eram un vlăstar din trunchiul Petric, dacă aş fi îndeplinit o condiţie: să joc, faţă de el ― m-ar fi crezut cu mare uşurinţă ― şi mai ales faţă de alţii, mascarada fiului iubitor, pătruns de admiraţie pentru tatăl său. Atunci relaţiile dintre noi ar fi devenit suportabile. Numai că, din nefericire pentru amândoi, tocmai asta nu vroiam eu. Bănuiala că părerea lumii îl interesa chiar mai mult decât afecţiunea mea m-a jignit, a dat aripi nesocotinţelor mele, m-a împins să-i arăt, îndrăzneală neruşinată!, că nu-mi păsa de autoritatea lui. Or, aşa ceva un om ca el nu putea să-mi ierte. Înţeleg foarte bine asta. Îi reproşez tatei numai faptul că nu şi-a dat seama cât de simplu putea să rezolve totul: dacă dorea să spună „alb”, ar fi fost de ajuns să spună „negru” pentru ca eu să mă decid pentru culoarea albă; după cum dacă nu s-ar fi arătat atât de afectat de isprăvile mele, aş fi obosit poate cu timpul să mai joc acest joc nesăbuit şi primejdios; dar tata nu s-a hotărât să fie indiferent decât atunci când s-a dezgustat cu totul de mine; când a fost prea târziu ca să se mai schimbe ceva. Uneori, părea ros de regrete. Atunci încerca să fie binevoitor cu mine. Dar de fiecare dată se întâmpla că făceam o gafă care strică totul şi ne readucea pe poziţia iniţială de combatanţi; el pentru a-şi impune ideile cu forţa, eu pentru a le lua în derâdere. Când mă certa, trânteam uşile prin toată casa până ce biata mamă, care era din ce în ce mai bolnavă şi abia se mai ridica din pat, izbucnea în plâns. Asta ne înstrăina şi mai mult unul de altul şi ne-a fost şi mai uşor să ne şicanăm reciproc, cu rare izbucniri de tandreţe pe care ne grăbeam să le uităm amândoi, de parcă ne era ruşine de ele. Tata îmi striga la masă dacă spuneam ceva neconvenabil: „Tu să taci din gură. Când o să-ţi câştigi singur pâinea pe care o mănânci, vei avea dreptul să vorbeşti. Deocamdată, nu e cazul. Am renunţat să mai aştept recunoştinţă de la tine, dar îţi pretind măcar să taci.” Eu replicam acestui ordin împingând ostentativ farfuria; apoi mâncăm pe ascuns, ca să pot juca, o zi sau două, comedia unei greve a foamei. Se întâmpla să am şi eu câteodată mustrări de conştiinţă, când mă apăsa răceala dintre noi şi eram gata să-i cer iertare: „Tată, sunt un netrebnic, dar te iubesc”; însă niciodată n-am ajuns cu căinţa până acolo; totdeauna a intervenit ceva, fie o izbucnire a lui, fie o prostie de a mea, încât relaţiile dintre noi continuau să rămână ostile, iar nevoia de dragoste era amânată pentru vremuri mai bune; care n-au mai venit niciodată, fiind împiedicate definitiv de povestea cu Dinu. Descoperirea pe care o făcusem în cimitir s-a dovedit, într-adevăr, hotărâtoare. Ea m-a îmbrâncit să înaintez, mai departe decât vroiam, pe drumul confruntării cu tata; un drum aspru, dificil pentru amândoi, care nu putea să se termine decât prost. Sub puntea ruptă, s-a căscat o prăpastie pe care timpul n-a făcut decât s-o lărgească. De ce? Lucrurile au fost desigur mult mai complicate. Eu le simplific pentru a le înţelege cât de cât. Îmi spun prin urmare că prea semăna Dinu cu un înger, ca eu să nu doresc să semăn diavolului. Aveam ochii întunecaţi, spre deosebire de ai fratelui meu care fuseseră curaţi şi albaştri, nu mai lipsea decât să mă port pe măsura privirii mele sumbre, mânat de răutatea, otrăvită de gelozie, de a zgândări cicatricea din sufletul tatei, cu atât mai mult cu cât el, comparându-mă probabil întruna cu Dinu, nu-şi ascundea dezamăgirea din ce în ce mai adâncă pe care i-o provocam eu. Mă purtam anume ca să nu mai fie posibilă nici o confuzie între mine şi cel dispărut. Stricăm tuburile cu vopsele sau intram în casă plin de noroi murdărind covoarele. Şi de câte ori tată avea accese de mânie sau crize de disperare, mulţumirea de sine se clătina, se prăbuşea; de aceea a început să vadă cu timpul în mine un adevărat pericol, un conspirator împotriva fericirii sale. Într-o zi, m-a chemat la el. Stătea în fotoliu şi răsfoia o revistă. M-a lăsat să aştept, prefăcându-se cufundat în lectură. În sfârşit, când a socotit că făcuse o pauză destul de educativă, a ridicat ochii spre mine: „A, tu erai?” M-a invitat să iau loc pe celălalt fotoliu. Era semn rău. Însemna că trebuia să mă pregătesc să ascult o predică plictisitoare despre cum trebuie să se poarte un copil care, întâmplător, a avut norocul să aibă un tată cunoscut, un tată de care vorbea lumea, ce mai, aproape o celebritate, şi al cărui nume, prin forţa lucrurilor şi graţia destinului, îl purtăm, deci trebuia să ştiu ce purtăm, să respect acest nume, „nu să-l terfeleşti prin toate maidanele, cu toate haimanalele de la care ai învăţat să... ai înţeles, băiete?” „Nu, n-am înţeles”, i-am replicat obraznic. „Cum n-ai înţeles?” s-a enervat tata. Şi a început să-mi explice din nou: „Numele pe care-l porţi tu nu e un nume oarecare. Trebuie să fii demn de el”. „Păi nu s-ar putea să mi-l schimb?” am făcut eu pe prostul. Şi am simţit imediat, din ochii tatei, că lovisem bine. Nu se aşteptase la atâta impertinenţă. „Pleacă, du-te, să nu te mai văd”, m-a expediat el furios. Poate că mama ar fi reuşit să lămurească lucrurile, să mă împace cu tata, dar boala ei se agrava din ce în ce şi toată casa mirosea a medicamente şi a presimţiri de moarte. Când intram la ea în cameră, se ridică încet, cu greutate şi zâmbea ca să-şi ascundă lacrimile. Câteodată avea lungi discuţii cu tata, pe care le ascultăm acum lipindu-mi urechea de uşă. li vorbea despre mine, implorându-l să fie mai îngăduitor. „Poartă-te şi tu mai atent cu el. E un copil, totuşi”. Biata mamă. Era îngrijorată din pricina mea. „Ce ghinion am avut să moară Dinu” era, aproape invariabil, răspunsul tatei. Aceste frânturi de discuţie întretăiate de Plânsetele mamei m-au înrăit şi mai mult. Vroiam din tot sufletul să-i dau dreptate tatei, să aibă motive să mă considere un diavol, un vagabond, o ruşine. El nu-mi ierta faptul că nu semănam fratelui meu mort, eu nu-i iertam faptul că vroia să nu am propria mea identitate. Uneori, mă duceam la cimitir şi priveam, pe crucea de marmură neagră, chipul lui Dinu. Aş fi avut poftă să-l bat, să-l tăvălesc prin praf, să-i vâr iarbă în gură, să-l oblig s-o înghită, ca să-l pedepsesc, să mă răzbun şi mă îndârjeam până la lacrimi fiindcă Dinu îmi zâmbea mai departe. Recunosc că fantezia mea se dovedea nesecată când era vorba de făcut ceva rău. Născoceam tot felul de prilejuri ca să-l scot din sărite pe tata şi eram foarte încântat de eficacitatea mea. Aş spune chiar că într-o privinţă, pe care şovăi s-o judec, am înţeles de mic acest termen la modă în secolul nostru. Cu cât tata era mai disperat, cu atât însemna că eu eram mai eficient. Îmi măsuram succesul în reacţiile lui. Când turba şi strângea pumnii, mă simţeam foarte aproape de victorie, adică de momentul când nu se mai putea stăpâni şi începea să urle. Cine ştie? Poate dacă s-ar fi stăpânit multă vreme aş fi renunţat să aştept o asemenea criză. Dar era şi prea exasperat şi prea impulsiv pentru asta. El avea o încredere nelimitată în dreptul său de a-mi porunci; eu aveam o încredere nelimitată în dreptul meu de a nu-l asculta. În felul acesta amândoi eram rigizi şi tiranici. El nu admitea decât părerile sale. Eu eram, din principiu, în dezacord cu aceste păreri. Dealtfel, insist asupra copilăriei mele tocmai fiindcă, fără să vrea, tata mi-a deschis gustul pentru orbire şi intoleranţă care şi-a avut partea sa în ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Dorind să mă strivească sub greutatea autorităţii sale, el a declanşat în mine o opoziţie înverşunată care n-a lăsat să se piardă nici un defect de-al meu. M-am războit cu tot ce era în mine timiditate, îndoială, modestie şi am pus în locul lor o dorinţă aprigă de a-mi da dreptate, indiferent ce făceam. Am devenit un fel de fanatic al nesupunerii, un fel de bigot al nesăbuinţei şi îmi cheltuiam energiile până la secătuire în această încleştare, încât nu mai aveam ochi şi urechi pentru nimic altceva. Ironia era că depindeam astfel din ce în ce mai mult de tata; aşteptam cu pumnii strânşi ca el să-mi ceară un anumit lucru, pentru a proceda pe dos. Şi cred că nu greşesc când spun că am avut de la o vârstă fragedă doi profesori care m-au învăţat să-mi pierd cumpătul: tata şi eu. Nici unul dintre noi nu dorise să devină aşa ceva, dar peste dorinţele noastre asta reprezentam fiecare şi pe măsură ce relaţiile noastre erau mai rele intram amândoi mai bine, mai adânc, în rolurile noastre. Conflictul a izbucnit până la urmă cu toată puterea. Întreaga iubire de care aş fi fost capabil s-a mutat în dorinţa ca tata să mă deteste. Nu trecea o zi fără să-i înveninez viaţa şi fără să-l exasperez. Cred că am fost pentru el mai mult decât o povară. Bănuiesc că am fost tragedia lui. Mai ales că-mi făceam treaba metodic, nu-i dădeam nici un răgaz şi nici o speranţă şi nu m-am lăsat până ce n-am simţit că răceala tatei, apoi antipatia lui s-au schimbat în ură. Îşi aranjase viaţa destul de bine, cu gloria se descurcă, iar eu îi stricam reputaţia; era peste puterile lui să se împace cu asta. De câte ori primea oaspeţi şi avea nefericita inspiraţie să mă închidă în cameră, băteam cu pumnii în uşă până ce, dacă nu era larma prea mare şi se auzeau zgomotele, se vedea nevoit să-mi deschidă, spumegând de furie şi îngrozit de ce va urma; deoarece în prezenţa prietenilor şi cunoscuţilor lui eram totdeauna şi mai îndrăzneţ, îmi arătam cu cruzime sentimentele antipaterne şi răspundeam la amabilităţi cu o proastă creştere care mă înfiora uneori şi pe mine. Cred că aceste demonstraţii care mă epuizau, dar mă umpleau de euforia triumfului, l-au făcut să nu mă mai ia nicăieri cu el. Dar şi pe mine mă costau aceste sminteli. Străbătând infernul răzvrătirii şi geloziei, copilăria mea n-a mai avut decât un sens: de a-i da tatei motive să se înstrăineze, să mă urască şi să regrete şi mai mult moartea lui Dinu. Singurul farmec pe care l-am cunoscut în această luptă pentru a-mi cuceri o identitate a fost unul veninos; şi singură lecţie pe care o învăţam zilnic era aceea a urii. Dacă tata încerca uneori, probabil cuprins de remuşcări, să mă mângâie, îl respingeam. Eram mai încăpăţânat decât el. Când mă bătea, se oprea să mă întrebe: „Mai faci?” Aştepta să zic un „nu” de circumstanţă, ca să mă lase în pace. Nu era, în fond, un om rău şi regretă, poate, că trebuia să mă pedepsească. Mă uitam atunci în ochii lui cu duşmănie şi ziceam: „Da, mai fac”. Îl sileam să mă bată din nou, în timp ce eu, ca să nu izbucnesc în lacrimi, îmi înfigeam dinţii până la sânge în degete. „Te omor, striga tata disperat, te omor.” Îl înfruntam: „Asta şi vreau. Ca să intri la puşcărie”. El mă privea lung şi aproape mă înduioşa furia lui neputincioasă. Se congestionă la faţă, arăta ca un rac fiert, iar buzele căpătau un tremur nervos. Cred că nu l-am iubit niciodată mai mult ca în asemenea momente când el mă ura. Şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, aş fi găsit poate tăria să mă căiesc dacă mi-ar fi zis pe nume. Dar nu mă striga, de multă vreme, „Daniel”. Evita. De parcă se jurase să nu mai rostească nici un alt nume de copil în casă în afară de cel al lui Dinu; sau, poate, ţinea să-mi arate şi în acest fel că socotea ziua mea de naştere o zi de doliu şi că numai de mila mamei n-o însemna cu negru în calendar. Locuiam pe atunci lângă un circ. Tata se plângea că nu putea suporta mirosul animalelor, din care pricină căuta mereu o altă casă în care să ne mutăm. În schimb, eu mă grăbeam să dau fuga la gardul care ne despărţea de platoul unde îşi aşezase circul uriaşul său cort şi mă zgâiam printr-o spărtură, aşteptând să fie scoşi leii şi tigrii la plimbare. Călcându-mi peste mândrie, m-am rugat de câteva ori să mă ducă într-o seară la spectacolul anunţat cu afişe mari. Tata m-a privit de fiecare dată de sus: „Eu la circ? Ce să caut eu la circ?” Şi apăsa pe „eu” pentru a sublinia ce incompatibilitate profundă exista între persoana lui şi circul pe care-l detesta din toată inima. Din ranchiună, ca să mă răzbun pentru acest refuz, mi-am umplut camera cu fotografii de lei, tigri şi pantere şi am făcut o adevărată pasiune pentru junglă şi pentru deşerturi; pasiune pe care tata mi-a impus-o. Aşa am ajuns să-mi construiesc un bârlog al meu unde mă retrăgeam şi dădeam frâu liber imaginaţiei. Pe un perete, deasupra leilor, tigrilor şi panterelor, am prins cu pioneze o fotografie mare cu un şarpe boa dormind şi cu o maimuţă care îşi arăta fundul roşu. Pe celălalt, am atârnat poza unui deşert gălbui, cu un cer metalic, sub care se vălureau până la orizont dune de nisip. În felul acesta, când mă închideam în camera mea, ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des, aveam de ales între două imperii. Uneori, alegeam jungla. Alteori, deşertul. Simţeam nisipul pe buze şi în ochi sau mă împiedicam de liane ceasuri întregi în care visam cu ochii deschişi fără să-mi fie nici foame, nici somn. Îmi cunoşteam în amănunt imperiile. Dună cu dună şi copac cu copac. Şi îmi erau la fel de dragi. Îmi fixam reşedinţa temporară în funcţie de preferinţe, însă în oricare dintre aceste imperii eram singurul stăpân. Nu mă mai contesta nimeni. Adevărata mea copilărie s-a petrecut, poate, sub soarele deşertului şi al junglei, pregătindu-mă, fără să ştiu, pentru sala cu oglinzi de la azil. Tata venea uneori să-mi facă morală. Mă învinuia că-mi pierdeam timpul şi mă ameninţa că mătură „gunoaiele” de pe pereţi; adică imperiile mele. Atunci îmi arătam colţii: „Îndrăzneşte”. Ştia la ce mă refer. Suferea de migrene teribile şi era o adevărată sărbătoare pentru mine să tropăi, când îl durea capul, în camera alăturată. De aceea trântea uşa şi mă lăsa în pace. O singură dată l-am rugat din nou, după ce jurasem să nu-i mai cer nimic, să mă ducă într-o seară la circ. Doream din tot sufletul Bă văd de aproape animalele la care visam şi pe care nu le zăream decât printre scândurile gardului. N-a vrut. M-a repezit. „Nu meriţi”, mi-a aruncat el, dispreţuitor. De ciudă, am intrat în absenţa lui şi am rupt fotografia lui Dinu de pe birou, ceea ce mi-a adus o bătaie soră cu moartea. „Cu mâna mea te omor, nemernicule”, răcnea tata. După ce m-a bătut, a strâns cu grijă bucăţile fotografiei rupte, s-a trântit pe un fotoliu şi a început să plângă. Îmi era milă de el, dar îl şi urăm în clipa aceea fiindcă pentru mine, ştiam, n-ar fi plâns niciodată. Cam tot pe atunci, întrucât mama nu mai putea să aibă grijă de casă, tata a dat un anunţ la mica publicitate: „Caut persoană corespunzătoare pentru menaj”. La masă l-am întrebat: „Tată, cum trebuie să fie o persoană corespunzătoare?” „Eşti obraznic”, a curmat el discuţia. În ziua următoare s-au prezentat mai multe femei, şi mai tinere şi mai vârstnice, până ce a ales-o pe Luchi. Era cea mai zdravănă şi mai ciolănoasă dintre toate, de unde am tras concluzia că tatei îi plăceau femeile voinice. Venise înainte o fată slabă, cu privirea visătoare, care mie mi-a plăcut foarte mult. Tata, însă, nici nu s-a uitat bine la ea că i-a şi trântit uşa în nas, minţind: „Locul nu mai e liber, domnişoară”. Apoi s-a îndepărtat bombănind: „Asta a greşit adresa. Căuta o mânăstire”. În schimb, cum a zărit-o pe Luchi, i-au scânteiat ochii. Era cam şleampătă, dar masivă, impunătoare, cu şolduri late şi cu părul lucios şi negru. „Cum ai zis că te cheamă, fetiţo, Luchi?” „Da”, râse lat Luchi, cucerindu-l definitiv pe tată care a angajat-o pe loc. „Luchi e corespunzătoare?” am întrebat eu la masă. „Daniel, se poate?” m-a pus la punct mama. Era una dintre ultimele dăţi când s-a mai târât ca să mâncăm împreună. Tata n-a zis nimic. Mi-a aruncat o privire ucigaşă, atât. Nu mult după asta am avut prilejul să mă răzbun. M-am furişat noaptea sub scara camerei de serviciu cu o pisică în braţe, iar când tata s-a strecurat în cămăruţa unde dormea Luchi, am strâns pisica de coadă, silind-o să miaune. M-am apropiat, chinuind biata pisică şi chiar am zgâriat cu labele ei uşa, până ce am auzit, înlăuntru, paşi; atunci am fugit şi m-am ascuns sub scară, aşteptând să se închidă uşa ca să revin. Nu făceam asta ca s-o răzbun pe mama. Din partea mea, tată putea să transforme toată casa în bordel. Dar am intuit că hărţuindu-l în asemenea împrejurări câştigam o biruinţă importantă. Şi n-am greşit. L-am auzit scrâşnind: „Trebuie să fie ticălosul de Daniel”. Dar Luchi l-a oprit să mă bată, iar a doua zi tata mi-a arătat două bilete: „Mergem diseară la circ”. Seara, s-a plâns că-l durea capul. „Dacă vrei. du-te tu, mi-a zis. Îţi dau voie”. Ştiam ce urmărise. Doream însă prea tare să văd animalele de la circ ca să rezist ispitei, încât l-am lăsat să se bucure că o angajase pe Luchi şi m-am dus la spectacol. Ceea ce s-a petrecut în arenă a fost o mare decepţie pentru mine. Sălbăticiunile pe care mi le închipuisem mândre şi semeţe se comportau ca nişte pisici. Se lăsau comandate cu biciul. Uneori, mai mârâiau şi le scânteiau ochii. Atunci deveneam atent, aşteptând cu sufletul la gură să sară şi să-şi înfigă, spre groaza spectatorilor, colţii în dresor. Dar de fiecare dată se auzea un nou pocnet de bici şi animalele redeveneau supuse şi ascultătoare, făcându-şi cuminţite numărul. În mintea mea a încolţit în seara aceea o idee: să mă furişez într-o noapte în circ, după terminarea spectacolului, şi să eliberez animalele din cuşti. Tot mai des mă aşezam la spărtura din gard prin care se vedea bine cortul circului. Aşteptam să se potolească toate zgomotele, să se stingă luminile şi atunci puneam la punct planurile mele cutezătoare. Când m-am socotit pregătit, m-am hotărât, profitând de împrejurarea că tata era ocupat cu Luchi, să trec la fapte. M-am strecurat, fără să mă zărească nimeni, în circ şi, dibuind, am reuşit să ajung în zona cuştilor. Dar acolo visul meu s-a spulberat. Cuştile erau bine ferecate. Am plâns descoperind asta. În nopţile următoare, m-am trezit de câteva ori leoarcă de transpiraţie. Aveam fel de fel de coşmaruri. Mă visam vârât în cuşcă, bătut cu biciul şi mă deşteptam urlând. Când, într-o noapte, tata a apărut în prag îngrijorat, am fost gata să mă arunc în braţele lui şi să plâng, ca să-mi liniştesc spaimele, dar el, bănuind că anume urlasem, ca să-l scol din somn, m-a drăcuit şi s-a dus să ia un somnifer ca să poată readormi. Până la urmă ara ajuns să-mi fac din cuştile animalelor de la circ un simbol. Tata vroia să mă vâre în cuşcă, să mă îmblânzească. Eu ţineam să rămân liber, sălbatec, nedomesticit. Şi am jurat să fug de-acasă. Într-o seară, am ieşit pe poartă şi nu m-am oprit decât în pădure. Ceva mai târziu am auzit voci şi am zărit două felinare; mă căutau, mă strigau, tata îmi promitea că nu mă va bate. Eu stăteam ascuns după un tufiş şi tăceam. După ce au dispărut felinarele şi nu s-a mai auzit decât vântul foşnind prin frunze, mi s-a făcut frică; nu izbuteam să-mi dau destul curaj spunându-mi că eram liber şi aproape m-am bucurat când tata a venit înapoi cu un câine poliţist care mi-a adulmecat repede ascunzişul, silindu-mă să mă reîntorc în cuşcă şi să mă duc la şcoală unde singura mea consolare erau cărţile despre junglă şi despre deşerturi, mai ales cele cu poze, pe care le găseam în bibliotecă.

Cuvânt înainte Am început să am unele reticenţe faţă de cuvântul „eseu”. Ele se datorează, poate, şi ambiguităţii care face ca eseul să poarte, în accepţiunea curentă, povara unui sens livresc. Lumea n-a uitat că Montaigne s-a retras în celebra lui bibliotecă, la etajul al doilea al unui turn, să reflecteze asupra condiţiei umane şi să-şi scrie opera. (Deşi ar fi trebuit să reţină şi detaliul că trei ferestre spărgeau în trei direcţii zidurile turnului şi de-acolo se zăreau în depărtare văile şi platoul din Périgord). Iată de ce simt nevoia să recunosc că nici dragostea, nici singurătatea nu le-am descoperit cu ajutorul cărţilor. Cu ajutorul lor am încercat să le înţeleg. Dar asta e cu totul altceva. Cât despre înţelepciune, ea reprezintă un domeniu în care nu mi-am făcut niciodată iluzii. Zeiţa Atena mi-a zâmbit totdeauna ironic. De fapt, vreau să spun că nu în bibliotecă am găsit morala acestor scrisori imaginare adresate, unor umbre, dintre care unele mi-au dominat lecturile şi foamea de a admira, ci pe stradă, pe ţărmul mării sau printre amintiri. N-am urmărit aici mai mult decât să mărturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viaţă. Şi, probabil, tot de aceea am aşezat după fiecare scrisoare un poem, fiind hotărât să respect nu legile literare, ci ale melancolicilor care m-au împins la confesiuni. Aceste versuri ale lui Rilke m-ar fi putut scuti de altă introducere: „Doamne, e timpul. Vara a fost mare,/coboară-ţi umbra peste cadavrele, solare / şi lasă vântul liber… De-acum cel singur va fi singur multă vreme,/ va sta de veghe, lungi scrisori va scrie”. Dar trebuie să adaug ceea ce oricine a descoperit măcar o dată: că în singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supravieţui. Şi mă interesează mai puţin dacă aşa ceva se poate numi înţelepciune, câtă vreme voi găsi în ceea ce simt logica de care am nevoie.   ÎNTÂIA IUBIRE Scrisoare domnului Unamuno   Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monezi de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că va găsi şi alte tezaure. Dar n-a mai găsit. Pe urmă s-a aflat că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el îl lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă. Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân.   Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-am dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale. Bineînţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin acum când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.   Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii Raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântul bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor ce ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor… Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: „Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi niciun dictator în lume dispus să părăsească puterea”. Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: „Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului”. Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne răspundă. Mai ales că noi nici n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi… Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să se lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? Strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare… Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul… (Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie În căutarea timpului pierdut. Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem şi pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convingem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nicio iluzie în legătură cu nemurirea… Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când încetează să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc de fapt, moartea.   Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide. Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo m-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce urmărea ielele singurătăţii prin deşert. Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr, piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nicio însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: „Nicio piramidă n-a salvat până acum vreun om de la moarte”. Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. „Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există, nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?” Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă o dată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? „Sunt monumentul unei iluzii”, vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voia lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva despre Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.   Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an de viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă la fel timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi. Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuşi pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce în doresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenuncheată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie Lasciate ogni speranza. Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.   Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia era rostul lui. Îmi place să visez că într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-i dezlege de beţia deznădăjduită de a spune „nu”. Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată. Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel. Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, ca toţi singuratecii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.   A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: „O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie”. Ştiam şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nicio îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: „sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri; nici n-au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii”… În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut şi pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit că moartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.   Dar cine mai are vreme de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte. Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului. Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi cel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: „Vedeţi steaua aceea?” „Nu”, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. „Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii.” Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.   Aceeaşi vârstă Am exact vârsta la care Don Quijote şi-a început aventurile, am aceeaşi vârstă şi iubesc lumea la fel, nu-mi mai lipseşte nimic. Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic, voi porni singur la drum. Am aceeaşi vârstă, şi aceeaşi nevoie să cred, nu-mi mai lipseşte nimic. Poate-mi va lipsi Rosinanta, dar nu-i nimic, voi merge pe jos. Şi poate morile sale de vânt, dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele. Am aceeaşi vârstă cu Don Quijote şi drumul m-aşteaptă şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vânt nu-mi mai lipseşte nimic. Ba da, eu m-am născut după Descartes.   A DOUA IUBIRE Scrisoare domnului Hölderlin Aţi scris undeva într-un vers: „La ce bun poetul, în vreme de secetă?” Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec. Poetul   anunţă cetăţii, pământului că ploaia există, anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav,   aşadar un poet care nu e un profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii   n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei. La ce bun poetul în vreme de secetă? Să cânte ploile tocmai atunci, când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor,   când soarele arde şi mâinile miros a îndoială, când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere, când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt dificil   şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând braţele rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe ploile   dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol nori de ploaie,   cine să-şi ia riscul de a profeţi ploile dacă nu poezia, cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei şi cea care a coborât cu Dante în Infern?   A TREIA IUBIRE Scrisoare domnului Camus Îl aud în această noapte pe Sisif rostogolindu-şi stânca spre vârful muntelui. Nu mi-l pot imagina, ca dumneavoastră, fericit, dar simt că n-are acum mai multe motive ca altădată să se plângă. El trebuie să ştie că acest munte este tot ce are. În afara lui nu există nimic. Am mai gândit asta despre Sisif şi faptul că nu s-a schimbat nimic în felul cum îl privesc înseamnă că unele, cel puţin, dintre ideile noastre nu sunt întâmplătoare şi, poate, ele exprimă chiar mai mult decât vrem. Stânca se va rostogoli, e adevărat, dar important este ce simte Sisif câtă vreme urcă muntele. Cât de bogat sau cât de sărac ajunge sus. Deoarece acest munte este chiar viaţa lui. Iar Sisif are de dovedit nu faptul că poate reţine stânca în vârf, ci că o poate sui. Iată, cred, înţelepciunea de care avem nevoie. Ştiind că vom muri, să găsim aici un argument pentru a iubi şi mai mult viaţa. Şi astfel fiecare lucru îşi va primi preţul său într-o lume unde trebuie să mergem până la capăt în orice speranţă.   Aici, pe acest munte se întâmplă totul. Se face noapte şi tot aici vor străluci zorii, tot aici îl vom găsi mâine-dimineaţă pe Sisif urcându-şi stânca. Zeii au crezut că-l condamnă la zădărnicie, dar el a descoperit că ascensiunea însăşi e o aventură minunată. Că soarele care îi încălzeşte braţele lipite de piatră merită să fie iubit, ca şi iarba pe care păşeşte, ca şi păsările care zboară deasupra lui şi, uneori, în ceasurile de amiază, când ierburile parfumate le îmbată cu mirosul lor, cântă. Apoi, pe munte coboară toamna, iarba se îngălbeneşte, florile se scutură şi, în amurg, Sisif simte că îmbătrâneşte şi devine melancolic. Îşi aduce aminte câte veri au trecut de când a suit prima oară acest munte. Atunci era foarte tânăr, nici nu simţea greutatea stâncii. Îl înfuria numai gândul că efortul său e zadarnic. Pe urmă a învăţat să descopere frumuseţea muntelui şi, pe măsură ce timpul a trecut, a înţeles că toată bogăţia lui se află în aceste urcuşuri, găsind astfel înăuntrul efortului său o recompensă la care zeii nu s-au gândit deoarece ei n-au priceput niciodată de ce o amiază caldă, când cerul miroase a iarbă dogorită de soare, e de-ajuns uneori pentru a face pe cineva fericit; şi nici de ce, alteori, fără niciun motiv aparent, oamenii simt nevoia să se grăbească.   Mă gândesc, domnule Camus, că în acelaşi timp doi oameni au dovedit aceeaşi înfricoşătoare grabă sub cerul meridional, iubind la fel lumina şi ameninţaţi de aceeaşi noapte: Van Gogh şi Nietzsche. Unul terminând o carte în câteva zile sau câteva săptămâni. Altul, un tablou în câteva ore. Amândoi simţind parcă presiunea necruţătoare a destinului. Ştiind că nu mai au timp. Că trebuie să se grăbească dacă vor să spună ceva. Poate niciodată nu s-a scris şi nu s-a pictat în acest ritm. Mâna lui Nietzsche nu mai corectează frazele, mâna lui Van Gogh nu mai corectează liniile. Nu e timp de nuanţe. Fiecare cuvânt, fiecare linie sunt definitive. Şi amândoi strigă. Nu e timp de şoapte. Nuanţele, şoaptele sunt ale celor care au timp. Amândoi luptă împotriva bolii, care se apropie cu paşi întunecaţi. Şi amândoi îşi iau în această luptă disperată soarele ca aliat. Amândoi se comportă, unul cu penelul, altul cu pana, ca Napoleon cu sabia în mână. Vor să cucerească imperiul primejdios al luminii. Şi amândoi ştiu sau presimt că această lumină pe care o iubesc le arde nervii şi îi carbonizează. E o lumină excesivă, care le dă un fel de insolaţie extatică, greu de suportat, ca un abis alb, plin de otrava luminoasă a soarelui, o fericire ucigaşă şi străvezie prin care corbii trec ca păsările vestitoare de furtună… Şi după toate acestea să ni se spună din vârful buzelor, cum se întâmplă din păcate prea des, că totul n-a fost decât un avertisment al nebuniei?   Ştim că Van Gogh visa să ajungă după moarte într-o stea. Oare în ce stea rătăceşte acum fantoma lui? Întreaga noapte se umple parcă de chiparoşi negri, aşa cum îi picta el, deasupra cărora ard stelele adevărate ale cerului. Într-o asemenea noapte Sisif îşi aminteşte, poate, câte întâmplări ciudate au avut loc pe. Muntele său. N-au fost numai amieze strălucitoare şi parfumate, numai veri cu iarbă caldă. Au existat şi destule suferinţe pe munte. Şi, poate, cei care au spus cel mai mult sunt cei care au suferit cel mai mult. Cei care au cerut tăcerii să strige şi durerii să spere. Care, pentru a-şi combate suferinţa, au constrâns-o ca şi el, ca Sisif, să înflorească. Unii dintre ei au murit nebuni sau cu plămânii ciuruiţi, iar lumea, domnule Camus, s-a obişnuit să le explice geniul prin boală. Nedreptăţii bolii i-am adăugat astfel o nedreptate şi mai strigătoare la cer, care îi frustrează şi de lupta lor. Simplă superficialitate? Poate nu e prea mult să afirmăm că mai ales un anumit tip de mediocritate, care nu suportă decât superioritatea lui Dumnezeu şi se uită bănuitor la toţi cei care şi-au permis să nu-i semene, a găsit în acesta îndeletnicire o voluptate aparte.   Ni s-au făcut, ştiţi foarte bine, liste întregi despre participarea suferinţei la istoria artei şi literaturii. S-au controversat diagnostice. Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o operă. E „un caz”. Ca şi Kleist. Ca şi Nerval. Ca şi Baudelaire. Întregi capitole din istoria culturii sunt transferate astfel istoriei medicinii. Dar pentru ce? Cu ce scop? Dintr-o curiozitate bolnăvicioasă? Din motive ştiinţifice, ni se spune. Se poate. Nu contest că ştiinţa are dreptul să se amestece aici şi să ne aducă lămuriri, dacă poate. Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis şi pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea e lungă lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis, că au suferit de diverse boli… Homer orb, Tasso tot atât de anxios ca şi Strindberg sau ca Botticelli din ultima parte a vieţii, Pascal suferind de migrene îngrozitoare, Rousseau victimă a eredităţii, Nerval nebun spânzurându-se, Keats răpus de tuberculoză, Hölderlin şi Nietzsche murind nebuni, Leopardi urmărit de o melancolie neagră în care nu se ştie ce rol a avut defectul său fizic, Proust retras în boala şi singurătatea sa, Dostoievski scriind între crize de epilepsie, Toulouse-Lautrec infirm şi bând, Goya întemniţat în surzenie, Byron şchiop, Gogol nebun, Kleist sinucigându-se, Pavese la fel… Şi, cu inima strânsă, noi românii adăugăm acestor destine acute destinul lui Eminescu… Fireşte, se pot da destule exemple de nume celebre care au intrat în acelaşi timp în istoria culturii şi în cea a suferinţei. Dar ce vor cei pentru care capodopera e o problemă de sănătate şi geniul o formă clinică? Şi care cred că arta ar trebui studiată la Facultatea de Medicină şi exemplificată în ospicii? Să ne spună, poate, că bolile sunt necesare? Că le datorăm o mare parte din istoria culturii şi din bibliotecile noastre?   Braque zicea odată că arta e o rană transformată în lumină. Şi cred că avem aici una dintre definiţiile cele mai frumoase ale artei. Chiar dacă unii n-au reuşit să transforme rana lor decât într-o altă rană, victoria celor care au izbutit s-o prefacă în lumină compensează înfrângerile celorlalţi. Dar cine are nevoie să insinueze că lumina astfel obţinută trebuie privită cu prudenţă? Că ea nu e decât efectul unei răni, produsul unei răni şi nimic altceva? Ni se arată sub lumină rana şi ni se spune cu cinism: iată cauza! În loc să ni se spună: iată ce victorie a obţinut aici inima omenească! Ni se arată mereu privirea rătăcită a lui Van Gogh, în loc să ni se arate incendiul cu care el a umplut pereţii muzeelor în numai doi ani şi jumătate. Ni se repetă diagnosticul lui Nerval, în loc să fim lăsaţi în pace să contemplăm soarele negru al Melancoliei. Ni se pun în faţă fişele medicale ale lui Dostoievski, ca să-i înţelegem, chipurile, opera. Cu această logică, ne-am putea pomeni că ni se propune într-o zi o inspecţie sanitară şi o dezinfecţie generală prin muzee şi biblioteci. Sau că Florilor Răului li se pune o banderolă prin care să fim avertizaţi să ne spălăm pe mâini după ce-am închis cartea… Căci mediocritatea despre care dumneavoastră spuneţi undeva că vrea să dăinuiască prin toate mijloacele, inclusiv bronzul, nu se mulţumeşte să dăinuiască. Uneori se simte ofensată. Şi pentru că nu-i poate contesta geniului valoarea, îi contestă sănătatea. E mult mai greu să spui despre Lucreţiu că nu era un poet mare. E mai simplu să-l declari neurastenic. E greu, după ce un tribunal n-a reuşit să-l distrugă pe Baudelaire, să vină cineva să declare că poezia lui n-are nicio valoare. E mai simplu să explici această poezie prin sifilis. Există oameni fără o vocaţie deosebită care ştiu să preţuiască şi să admire; acest simplu fapt îi salvează de la mediocritate. În schimb, mediocritatea autentică nu-i iartă geniului că se deosebeşte de ea. Şi atunci îl declară anormal. Îl trimite în ospicii, în spitale, luându-şi ca aliat nu numai bronzul, ci şi medicina. Geniul, insinuează ea, e o anomalie, o eroare tragică. Normală sunt numai eu, eu singură sunt sănătoasă. Nopţile lui Novalis? Da, desigur. Dar această scrânteală de a se teme de lumina zorilor… Baudelaire? Un bolnav dovedit. Van Gogh? Victimă a nebuniei… Şi astfel, admiraţia e înlocuită cu un diagnostic. Căci mediocritatea nu vrea să explice. Ea vrea să coboare. Mai ales atunci când măreţia este prea evidentă ca să fie contestată. Cum să-l conteşti pe Van Gogh? Rămâne totuşi o soluţie. Să vezi în pânzele lui nu o rană plină de soare, ci delirul însorit al unui nebun. Un om normal nu poate visa să ajungă după moarte într-o stea, convins de asta, aşa cum e convins că morţi nu ne putem urca în tren…   Ar trebui să înceteze odată aceşti domni care ţin cu orice preţ, probabil, să ne demonstreze că n-avem motive de veneraţie, întrucât geniul nu e decât un eşec al mediocrităţii. Şi care, neputând să smulgă laurii de pe fruntea unor martiri ai artei, îi compătimesc pentru bolile lor. O, desigur, domnule Camus, nu pentru că inima le-ar fi însetată de milă. Aci nu e decât o stratagemă. Mila le dă un sentiment de superioritate, îi scapă de obligaţia neplăcută de a admira. Pentru că nu pot tăgădui febra din tablourile lui Van Gogh, îi privesc obrazul neras din autoportrete şi murmură ipocrit „Bietul Van Gogh”, binecuvântând în aceeaşi clipă cerul că nu le-a tulburat şi lor minţile. Ei pun suferinţa deasupra operei nu ca să admire eroismul celor care au înfruntat aceste suferinţe, ci pentru a căpăta dreptul să-i compătimească, în loc să-i invidieze. Se uită de sus la sănătatea zdruncinată a lui Hölderlin şi cu milă la infernul plin de soare în care pictează Van Gogh. Se consolează că nu sunt geniali, zicându-şi că nu râvnesc boala, suferinţa şi tristeţea ospiciilor. Dar cine are nevoie de compasiunea lor? Dumneavoastră, domnule Camus, sunteţi, poate, cel mai în măsură să ştiţi că Van Gogh nu pledează cauza nebuniei, ci cauza soarelui. Nu v-aţi explicat niciodată pasiunea dumneavoastră pentru lumină şi pentru speranţă prin boala dumneavoastră de plămâni, ci prin dorinţa de a da dreptate naturii omeneşti. Şi dacă am învăţat de la cineva ce înseamnă adevărata glorie, am învăţat de la dumneavoastră că ea este dreptul de a iubi fără măsură. Sisif îşi ia revanşa asupra destinului iubind muntele pe care urcă. Tot suindu-şi stânca, a avut timp să se gândească la muntele său şi la sine şi a învăţat să înţeleagă frumuseţea dureroasă a unui răsărit de soare. S-au găsit destui care să-i şoptească la ureche că orice efort este inutil, că ar trebui să blesteme muntele. Dar în vreme ce umărul său sângerează sub apăsarea stâncii, Sisif îşi aminteşte de toate ceasurile când mirosurile verii i-au îmbătat trupul. Fericirea are uneori culoarea simplă a unui cer spălăcit, iar Sisif ştie că n-are rost să reproşeze acestui cer faptul că va exista într-o zi fără el. În felul acesta, el şi-a cucerit o înţelepciune anevoioasă. A aflat că nu trebuie să risipească nimic din darurile pe care muntele i le oferă. Cum aţi spune dumneavoastră, domnule Camus, a aflat că acest munte e singurul loc pentru Nunţile noastre. Aici sunt şi exilul şi împărăţia, moartea, dar şi nunta ruinelor cu primăvara la Tipassa unde totul repetă că primul lucru este acela de a nu dispera. Dacă nimic nu justifică moartea, viaţa are toate justificările. Şi trebuie să le opunem celor care ne vorbesc despre resemnare hotărârea noastră de a străbate până la capăt împărăţia plină de soare a vieţii, mergând astfel nu numai până la capătul speranţei, ci şi până la capătul lucidităţii. Nu putem exista pentru renunţări. După cum nu putem fi de partea celor care suferă fără să fim împotriva celor care nu-i înţeleg sau îi jignesc prin mila lor. Tocmai de aceea simt nevoia să mă împotrivesc celor care se uită chiorâş la Van Gogh, care se mulţumesc să ştie despre Homer că a fost orb şi despre Dostoievski că a fost epileptic. Ei cred că nebunia ţine loc de talent? Şi că sifilisul ţine loc de geniu? Ei cred că între ospiciu şi muntele Parnas nu e decât o problemă de termeni? Că Baudelaire a fost Baudelaire pentru că a fost bolnav de sifilis? Dar câţi bolnavi de sifilis au scris Florile Răului? Ei cred că Van Gogh a fost Van Gogh pentru că a fost nebun? Dar câţi pacienţi ai ospiciilor au pictat Lanul de grâu cu corbi? Istoria culturii nu s-a scris în ospicii şi arta nu e o problemă clinică, chiar dacă biografiile unor mari artişti au fost copleşite de suferinţă.   „Oamenii care văd, îmi spunea într-o zi un tânăr aproape orb, trec pe stradă fără să reţină atâtea amănunte câte memorează cineva ameninţat să orbească.” Am stat în câteva rânduri de vorbă cu acest tânăr şi mi-am dat seama că-l atrăgeau tocmai lucrurile legate de simţul care-l trăda. Citea mai mult decât un om obişnuit şi se interesa insistent de pictură. Visa să colinde lumea, s-o vadă înainte de a orbi complet. Şi vorbea despre artă cu o linişte care m-a impresionat mai mult decât orice accent patetic. M-am întrebat atunci dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel care a cunoscut deznădejdea poate înţelege violenţa luminii din pictura lui Van Gogh. Şi poate că Van Gogh ne cere nu atât să cunoaştem legile artei, cât legile suferinţei. Cine a coborât o dată în Infern va şti să preţuiască un răsărit de soare. Să binecuvântăm deci bolile pentru că ne-au învăţat să luptăm împotriva lor? Să binecuvântăm moartea pentru că datorită ei iubim şi mai mult viaţa? Puţini ne-au vorbit despre dragostea de viaţă ca acest pictor care desenează corbi deasupra unui lan de grâu cu câteva zile înainte de a se sinucide. Şi puţini artişti au lăsat după ei o dâră de sânge care seamănă atât de bine cu lumina verii. Suferinţa i-a dat şi lui, ca şi altora, o libertate amară; o libertate cu care un om obişnuit nu are ce face, dar cu care un artist sensibil şi decis să meargă până la capăt poate spune întreg adevărul, întrucât boala l-a eliberat de ceea ce era superficial şi i-a dat curajul să privească destinul în ochi. Pornind de aici, cineva ne-ar putea argumenta că închisorile ne ajută să vorbim şi mai convingător despre libertate, că erorile judiciare au stimulat dreptatea, că solidaritatea o datorăm singurătăţii, iar demnitatea dezgustului faţă de cei laşi. De aceea ni se arată mereu corbii zburând deasupra lanului de grâu? Pentru a ni se dovedi că Van Gogh le datorează strălucirea grâului? De aceea ni se reaminteşte că El Greco a suferit de astigmatism? Pentru a ni se sugera că n-are rost să căutăm o altă explicaţie siluetelor lui alungite ca o flacără? De aceea ni se pomeneşte mereu de nebunia lui Hölderlin? Zeii albi ai Eladei, visaţi de el, nu fac decât s-o anunţe? Prea s-a făcut uz de această logică în toate felurile ca să nu mă tem că aici ni se întinde o cursă. Înseamnă că, într-adevăr, bolile sunt necesare? Că, într-adevăr, le datorăm o mare parte din istoria culturii şi din bibliotecile noastre? Dar de ce n-am spune că Tolstoi datorează sănătăţii sale tot atât cât datorează Dostoievski bolii sale?   Orice durere se poate schimba în valoare, zicea Malraux. Şi avem la îndemână oricând exemple care îi dau dreptate. Dar asta nu justifică suferinţa şi nici nu înseamnă că valoarea nu se poate naşte şi dintr-o inimă fericită. Sănătatea nu îşi pune întrebări ca boala, mi se va spune. Iar Sisif s-a gândit la destinul său numai după ce zeii l-au pedepsit. Înainte trăia nepăsător în Corint. Dar nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce-ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce-ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi? Nu, nu vreau să ajung la această concluzie oricâte argumente s-ar aduce în favoarea ei. Măreţia unui martir nu se măsoară după suferinţele îndurate, ci după credinţa sa. Nu voi pretinde că suferinţele n-au plămădit uneori mari artişti, călăuzindu-i spre o morală intransigentă. Pretind doar că aceasta nu motivează suferinţa şi nu-i dă niciun drept. Aceeaşi morală putem şi e firesc s-o obţinem şi de la lumină şi de la fericire. Martiri? Da, au existat şi în artă. Curaj? Da, adesea, măreţia s-a născut din durere. Şi sunt destui cei care, fiind loviţi, au pus întrebări în loc să se plângă. Cultura nu s-a făcut numai cu creatori fericiţi şi nici măcar în primul rând cu creatori fericiţi. Dar nu arta e de vină pentru asta. Ea nu cere să înflorească în răni. Şi, oricum, nu ea le-a produs. Ea vrea numai să le transforme în lumină pe cele produse de alţii. La urma urmei, ce rost au aceste obiceiuri de a împărţi lumea în oameni sănătoşi şi suferinzi, când ar trebui s-o împărţim în cei care există şi cei care ard? Dacă suferinţa a avut un rol important în cultură, l-a avut pentru că a fost combătută. Istoria artei nu e istoria rănilor, ci numai a rănilor transformate în lumină. Şi nu suferinţa a umplut muzeele şi bibliotecile, ci lupta împotriva ei şi a singurătăţii. Nu datorăm nimic bolilor şi suferinţei în domeniul adevărului, ci numai în domeniul curajului. Aşa cum nu datorăm nimic singurătăţii şi lui Dumnezeu. Datorăm totul celor care li s-au împotrivit. Nu datorăm nimic absurdului, ci lui Kafka. Nu datorăm nimic epilepsiei, ci lui Dostoievski. Nu datorăm nimic nedreptăţilor, ci acelora care le-au combătut. Dacă oamenii au găsit mijlocul de a transforma rănile în lumină, aceasta nu interesează medicul legist, ci înfruntarea noastră cu destinul. Altfel ar trebui să ne întrebăm: ce defect optic trebuie să aibă cineva pentru a deveni Don Quijote? Şi ce diagnostic pentru a deveni Van Gogh?   Mulţi dintre cei a căror inimă a sângerat au fost învinşi ca oameni, dar au învins ca artişti. Arta a fost revanşa lor. Singura dreptate care le-a rămas. După ce nimeni nu ştie cât i-a costat această dreptate, iată-i ameninţaţi de compasiuni. „Sărmanul Van Gogh.” „Bietul Nerval.” Nu e revoltător, domnule Camus? De la dumneavoastră am aflat că boala nu e un sfârşit, ci un început. Că singurătăţii trebuie să-i răspundem cu tandreţe, iar trupului care ştie că va muri să-i recunoaştem dreptul de a se bucura de sărbătorile luminii. Jumătate din cantitatea de energie cu care e înzestrat un om, ziceţi dumneavoastră, se risipeşte spunând în fel şi chip „nu”. Dar uneori e foarte important să facem tocmai asta. Altfel, cum să ne descurcăm într-o lume unde, aveţi dreptate, florile şi vântul nu vor face niciodată să fie iertat restul?   Să mă întorc la Sisif. Acum îl văd mergând printre lanuri de grâu. Întreg muntele său miroase a grâu copt şi e inundat de culoarea grâului. Sisif are un obraz cotropit de o barbă ţepoasă, galbenă şi ea. Deasupra zboară corbi care ameninţă să atingă dintr-o clipă în alta spicele calde şi mâinile lui Sisif. „Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”, murmură el. Grâul e obosit de soare, iar corbii planează sub cerul verii. Destinul este acolo, în aripa lor amară. Sisif nu trebuie decât să întindă mâna ca să-l atingă. Şi el ştie că iubind lumina grâului îşi pledează cauza. După cum ştie că istoria oamenilor e ca istoria grâului. Iată, zborul negru al corbilor a devenit mai ameninţător. Ameninţă gloria acestei zile în care se va decide soarta lui Sisif. Dacă aripa lor va atinge grâul, stânca se va prăbuşi, stropită de data aceasta de sânge. Pe munte domneşte o aşteptare tragică. Nu se mai aud decât foşnetele spicelor. Aerul a încremenit. Sisif suie cu paşi înceţi şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla. Numai un lucru e din ce în ce mai evident. Obrazul său are din ce în ce mai mult culoarea grâului. Şi putem oare uita că acest Sisif a comparat totdeauna galbenul cu dragostea? Undeva dincolo de aceste lanuri galbene trebuie să existe un chiparos cu o stea. Steaua în care el se va duce după moarte. Nu zicea cineva odată că bolile sunt călătorule celor săraci?… Dar toate astea nu spun, desigur, nimic celor ce ne vorbesc despre cauzele clinice ale geniilor. Ca de obicei, mediocritatea continuă să rămână bănuitoare. Corbii? Grâul? Soarele? Prostii! Nebunia lui Sisif şi pistolul. Iată singurele lucruri care vor interesa medicul legist când va consemna decesul. Cei care explică geniul lui Baudelaire prin sifilis şi al lui Van Gogh prin nebunie n-au decât s-o facă mai departe dacă nu vor să priceapă nimic din misterul artei. Ceilalţi vom repeta că arta nu e o maladie, fie ea şi subtilă, ci o formă de luptă pentru adevăr… În această noapte în care în muzee chiparoşii lui Van Gogh foşnesc îndelung şi nunta ierburilor cu vara îmi aminteşte de dumneavoastră, domnule Camus, ştiu poate mai bine ca altădată că avem arta nu pentru a suferi, ci pentru a ne lupta. Lanurile de grâu ale lui Van Gogh nu ne spun nimic despre grâu, dar ne pot spune, dacă le ascultăm cu atenţie, toată povestea noastră. Secerătorul va veni nu pentru a secera grâul, ci pentru a ucide un om. Când corbii vor atinge spicele, pe unul dintre ele va începe să picure sânge. În clipa aceea, în singurătatea acestei privelişti va răsuna o detunătură şi mâna pictorului va cădea inertă strivind între degete un spic de grâu. Propria-i viaţă sfărâmată.   Dar Van Gogh n-a murit, domnule Camus. Biografiile mint. Şi numai arta are dreptate. Van Gogh trăieşte, căci corbii n-au atins încă spicele lanului de grâu. Aripile lor planează deasupra grâului, întunecă vara, o umplu de presimţiri. Dar degetul n-a apăsat încă pe trăgaci. Van Gogh trăieşte încă. Inima lui a luat foc, dar nu s-a prefăcut încă în cenuşă. Abia în clipa când corbii vor mai coborî puţin şi vor lovi primul spic de grâu, atunci va răsuna împuşcătura şi atunci inima lui Van Gogh va fi arsă. Van Gogh trăieşte în această secundă tragică şi fără sfârşit. Toţi cei care povestesc sfârşitul său au minţit. Şi mai ales cei care nu vor să-i vadă decât ochii rătăciţi din clipa aceea.   Nu-l mai aud pe Sisif împingându-şi stânca. Undeva, la mijlocul muntelui, s-a oprit şi priveşte stelele…

Confesiunile unui semibarbar     O lectură neatentă a piesei care deschide acest fals apel la mediocritate poate induce cititorul în eroarea de a considera discursul lui Paler o simplă lamentaţie pe marginea navalei barbarilor în cetate. E vorba despre aceeaşi eroare pe care o fac cei ce consideră conferinţele şi articolele lui Ortega y Gasset care compun Revolta maselor o ieremiadă îndreptată împotriva invaziei vulgului în teritoriul rezervat celor puţini, în arealul elitelor. Nu, cele două texte trebuie privite cu maximă şi asemănătoare precauţie. Aceasta pentru că, pe de o parte, eseul care deschide volumul de faţă face parte din volumul Polemici cordiale, unde obiectul „agresiunii” este ridicat de la bun început la rangul unui partener civilizat de discuţie şi unde, pe de altă parte, vocea auctorială are în mod evident tendinţa de a-şi submina propriul discurs. La fel cum în eseul său y Gasset „descrie”, obiectivează, constată (fără a putea afirma cu hotărâre că s-ar simţi măcar un strop pasional de amărăciune în acea constatare), eseul lui Paler abandonează din start arma cea mai eficientă a agresiunii intelectuale: ironia. Îndrăznesc să afirm însă că ironia ar fi, de fapt, o armă improprie lui Octavian Paler: ironia e accesibilă melancolicului puternic, de esenţă tare, celui care a asimilat bilă neagră, devenind una cu ea. Octavian Paler face, în schimb, o armă din propria slăbiciune. Cred că este unul dintre cei mai puternici intelectuali slabi pe care i-am citit vreodată. Timiditatea lui este evidentă din primele rânduri pe care le parcurgi: o timiditate îmbrăţişată cu luciditate (amintiţi-vă paginile în care descrie primele zile la internatul bucureştean, din Viaţa ca o coridă: copilul îmbrăcat ca acasă, în Lisa, lipit de ziduri, încercând să devină una cu „mediul înconjurător”, dar oricând gata să sară, să sfâşie), o timiditate ranforsată de materia dură a orgoliului, de conştiinţa propriei valori. Două siluete îşi dispută întâietatea simbolică (şi antagonică!) în acest eseu, ambele aflate însă la picioarele figurii tutelare, a umbrei luminoase ce ordonează ambiţiile şi năzuinţele vocii auctoriale: Napoleon Bonaparte. Cele două siluete, strajă unui Bruxelles turistic, sunt Contele de Egmont şi... Manneken Pis. Simboluri pe care Paler le utilizează pentru a pune în scenă înfruntarea sa preferată: trecut versus prezent. Paler face parte din galeria marilor pesimişti: e complet lipsit de acea orbire atât de necesară câteodată supravieţuirii. Privirea lui e întotdeauna îndreptată spre trecut, însă nu spre unul „glorios” (varianta banală a pesimismului), ci tocmai spre acela pictat în culorile înfrângerii. Napoleon e modelul urmat tocmai datorită episodului Waterloo, Austerlitzul este evitat cu tenacitate. Sfânta Elena e matca în care se formează adevăratele caractere, nu pântecele Măriei Walewska. De altfel, oximoronul, paradoxul sunt adevăratele instrumente de lucru pe care eseistul le cultivă. „Ca să vedem câmpia unde s-a desfăşurat bătălia adevărată, am urcat pe o colină. Mai exact, pe o scară de beton. De sus, nu se vede însă nimic altceva decât un câmp gol. Ţi se arată o lunetă. Pentru a o folosi trebuie să introduci, fireşte, o monedă. Totul se plăteşte azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin lunetă nu se vede nimic. Şi ce-ar putea să se vadă? Am coborât. Din gheretă, portarul în uniformă ne-a strigat: «E mai uşor la coborâre, nu-i aşa?». Da, desigur. Şi pentru Napoleon a fost la fel.” Nostalgia merge mână în mână cu luciditatea, urechea nu poate auzi zgomotele bătăliei, ochii nu se pot închide pentru a imagina dimensiunile epice ale înfrângerii, toate simţurile sunt trase de tentaculele prezentului, cu ajutorul micilor sale maşinării, într-un peisaj poate dezolant, însă real. „în destinul nostru, ingredientul teribil îl constituie torenţiala şi violenta revoltă a maselor, echivocă, impunătoare şi de neîmblânzit ca orice destin. Încotro ne poartă? Spre un rău absolut ori spre un bine posibil? Iat-o aici, colosală, suspendată deasupra timpului nostru, ca un imens şi cosmic semn de întrebare, semn mereu echivoc, care are, într-adevăr, ceva de ghilotină şi totodată de spânzurătoare, dar care se străduieşte uneori să şi aducă a arc de triumf!”[1] În acest echivoc al condamnării/acceptării cu indiferenţă trebuie căutată sursa tensiunii ce străbate eseurile de faţă. Sau, ca să folosim chiar simbolurile alese de Paler, între Egmont şi Manneken Pis. Ne amintim de replica lui Valéry, care prevedea, ca replică de secol XX a Comediei umane balzaciene, o Comedie a Bestialităţii... Ei bine, eseistul Octavian Paler nu e atât de categoric, tocmai pentru că are curiozitatea de a se apropia de Obiect, de a încerca să descopere absolut toate nuanţele care ar putea deturna condamnarea. Mecanismul e de regăsit în cele mai bune pagini ale volumului: de la respingerea fără echivoc a coridei, gândirea execută volute demne de cel mai bun retor asianic, demonstrând atât lucrul, cât şi contrariul său. Corida este crudă, corida este nobilă, corida se supune totuşi unor reguli (scrise, vom afla cu surprindere) ce aduc o undă de dreptate în peisaj... Dar poate cel mai frumos fragment, demn de proclamat mise-en-abîme? al volumului, e cel al comparaţiei dintre Parthenon şi zidul lui Temistocle, comparaţie între Frumos şi Utilitar, răsturnată însă de acea insistenţă a privirii, de curiozitatea despre care am vorbit: „Mai întâi mi-a atras atenţia zidul lui Temistocle, care se vede încă în apropiere. Zid ridicat în grabă, de frica invaziei perşilor, având toate caracteristicile menirii sale; îţi dai seama, chiar fără să ştii istorie, că a fost făcut nu de artişti, ci de luptători, cu unică dorinţă de a-l construi cât mai repede, cât mai înalt şi cât mai solid; nu există nici o preocupare estetică în el. Şi ce e mai normal decât să-ţi spui că în cazul Parthenonului lucrurile s-au petrecut invers? Că Parthenonul a fost ridicat nu de luptători, ci de artişti. Au dispărut în construcţia lui urgenţa, panica şi teamă. Apoi, am privit Parthenonul aşa cum nu se recomandă să vezi o operă de artă: din imediată apropiere. Şi am avut o revelaţie. M-am convins că templul nu mai e acelaşi când e privit de la baza coloanelor. Eleganţa ansamblului se risipeşte şi ai impresia că te afli lângă o citadelă, nu lângă un sanctuar”. Această încăpăţânare de a nu da verdicte, de a reveni, câteodată supărător, asupra aceleiaşi teme duce, în final, la descoperirea porilor de pe suprafaţa aparent marmoreană a statuilor, face ca mâna ce ridicase piatra să o aşeze la loc. Să ne amintim cuvintele lui Julien Benda: „Numai că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a produs o schimbare esenţială: cărturarii încep să facă jocul pasiunilor politice, cei care alcătuiau stavilă în calea realismului popoarelor acum îl stimulează”[2]. Şi, dacă încercăm să le combinăm cu eseul lui Paler, care pune în scenă cei cincisprezece intelectuali francezi colaboraţionişti, aflaţi în pelerinaj spre Weimar, în plin război, ce chiasm sclipitor! Un pelerinaj spre inefabil, în slujba realismului istoric! Am vorbit despre prezenţa fantomatică a unui Napoleon (uluitoare, deconcertantă pentru mine; dar, din păcate, gândirea mea mai are destul până a se deprinde cu acea privire „de aproape” paleriană) admirat în plină strălucire a înfrângerii. Un alt personaj întors pe toate părţile, condamnat, analizat, admirat, plimbat de-a lungul istoriei şi prezent de-a lungul întregului volum este Don Juan: Paler revine la el pentru a-l opune omului comun, mai exact bărbatului, văzut de multe ori ca un cumul de defecte (apropo, mi se pare că Paler e fascinant de antimisogin pentru un intelectual român), fostul erou al Frumuseţii metamorfozat în amantul alintat „Pisoiu”... Tendinţa aceasta de a măsura cu centimetrul proiecţia umbrei zeilor de odinioară se găseşte în mai toate eseurile volumului: a se vedea mai ales dialogul vulturului lui Zeus cu un Prometeu uitat înlănţuit, în timp ce doar satirii mai populează Olimpul, mormânt gol. Paler priveşte spre trecut cu fascinaţia celui aflat în prezenţa Sacrului nemediat, însă acea privire periferică iscoditoare despre care vorbeam surprinde fardurile care curg de pe obrazul boit al prezentului. Cuvintele lui Valéry din Criza spiritului i se potrivesc perfect: „Elam, Ninive, Babilon erau nişte vagi nume frumoase şi ruină totală a acestor lumi avea la fel de puţină semnificaţie pentru noi ca şi existenţa lor. Dar Franţa, Anglia, Rusia vor fi şi ele nişte nume frumoase. Lusitania e şi el un nume frumos. Vedem că prăpastia istoriei este destul de încăpătoare pentru toată lumea. Simţim că o civilizaţie are aceeaşi fragilitate ca şi o viaţă. Circumstanţele care ar trimite operele lui Keats şi pe cele ale lui Baudelaire alături de cele ale lui Menandru nu sunt chiar de neimaginat; ele se află în toate ziarele”[3]. Şi oare cuvintele lui Valéry de la începutul secolului trecut nu-şi găsesc încheierea/izbăvirea în cele ale unui eseist român care vede cum trecerea lui Baudelaire alături de Menandru s-a încheiat deja, cum umbra lui Manneken Pis acoperă atât Parthe-nonul, cât şi Hotel Pimodan? Nicoleta Sălcudeanu încheia foarte frumos prefaţa volumului Polemici cordiale, dorindu-şi că succesul lui Octavian Paler să devină din ce în ce mai firav, odată cu naşterea unei societăţi în care minciună să nu mai fie un mecanism. Da, suntem cu totul de acord în cazul lui Paler moralistul. Dar nu putem accepta sub nici o formă dispariţia unui Paler „semi-barbar”, aşa cum se autodefineşte: „Mă număr printre cei pe care grecii antici i-au îmblânzit şi i-au îmbolnăvit cu vorbăria lor despre frumuseţe, dar nu mi-am pierdut într-atât capul încât să nu văd ce se întâmplă cu mine. Am căzut prizonier în războiul troian, dar nu m-am predat cu totul nici până în ziua de azi. M-am îmbolnăvit de frumuseţe, dar n-am uitat urâtul, încă mai am nostalgia lui”. Dacă privirea aruncată în viitor a Casandrei îi aducea acesteia moartea, privirea întoarsă spre trecut, pentru a-l pune mereu în oglinda strâmtă a prezentului, va condamna gânditorul, în orice societate, la singurătate. Bogdan-Alexandru Stănescu                 Iniţial, această carte trebuia să fie o simplă versiune românească a unui volum apărut în Franţa în 1991, alcătuit pe baza textelor alese de autor din volumele Polemici cordiale şi Viaţa ca o coridă, publicate în 1983 şi, respectiv, 1987. Ulterior, dorinţa de a o îmbogăţi în latura ei confesivă a impus mai multe adăugiri care au cerut, fireşte, unele renunţări, pentru a nu împovăra numărul de pagini.                   I                                                            Rugaţi-vă să nu vă crească aripi               Rugaţi-vă să nu vă crească aripi       Ce-am notat într-o zi de mai în Grand-Place din Bruxelles   Din multe puncte de vedere, Grand-Place seamănă cu o scenă. Pătrunzi aici după ce ai rătăcit prin culisele străduţelor strâmte din jur; iar, pe margini, la mesele aşezate în faţa celor câtorva braserii din acest salon de piatră, clienţii devin pe nesimţite spectatori. Spectacolul se schimbă mereu. Dimineaţa, piaţa e invadată de flori. Se vând şi păsări în colivii, cuiburi de păsări, seminţe pentru păsări. Natură la domiciliu. Suntem prea obosiţi să-l mai urmăm pe Rousseau. Şi prea grăbiţi în acelaşi timp. Am văzut asta şi la Waterloo. Acolo erau multe cafenele. În mijloc, bineînţeles, o cafenea care se chema Wellington. Şi alta Bonaparte. Faţă în faţă. Fiecare vrea să ia clienţii celeilalte. Lupta continuă, deci. Ca să vedem câmpia unde s-a desfăşurat bătălia adevărată, am urcat pe o colină. Mai exact, pe o scară de beton. De sus, nu se vede însă nimic altceva decât un câmp gol. Ţi se arată o lunetă. Pentru a o folosi trebuie să introduci, fireşte, o monedă. Totul se plăteşte azi. Inclusiv iluziile. Dar nici prin lunetă nu se vede nimic. Şi ce-ar putea să se vadă? Am coborât. Din gheretă, portarul în uniformă ne-a strigat: „E mai uşor la coborâre, nu-i aşa?”. Da, desigur. Şi pentru Napoleon a fost la fel. Spre prânz, vânzătorii de flori din Grand-Place se retrag. Păsările reintră în colivii. Nu mai rămân decât vânzătorii de baloane colorate şi mulţimea pestriţă a celor ce se plimbă, se fotografiază sau privesc altoreliefurile aurite de pe faţada primăriei sau edificiile (baroc flamand) care erau cândva casele diverselor corporaţii, de pe celelalte trei laturi ale pieţei. Unii stau pur şi simplu la soare. Sunt rare, se spune, zilele însorite aici. De obicei plouă sau e nor. Şi prin parcuri am văzut lume multă. Toţi vroiau să profite de această duminică frumoasă, să evadeze în natură, cu toate că nu evadau decât într-o seră. Rousseau e din ce în ce mai anacronic. Numai Rastignac e din ce în ce mai actual. „Între noi doi...” Dar nu, el şi-a schimbat provocarea. Rastignac, la Bruxelles, e un copil de bronz care face pipi spre hazul echivoc al turiştilor ce merg, undeva foarte aproape de Grand-Place, să vadă celebra sculptură ajunsă mascota oraşului şi proliferată în toate suvenirurile posibile: Manneken Pis. O fântână şi o legendă. Un ştrengar durduliu, imaginat parcă de Rubens, întreţine prin gestul său necuviincios bună dispoziţie a celor care privesc jetul de apă cu pricina, ce-i stropeşte uneori. Când suflă vântul. „Vântul suflă unde vrea”, aşa scria pe coperţile unor caiete roz pe care le-am văzut tot azi. Intrasem în catedrala Sacré-Cœur. Un tânăr cu o ghitară cânta acolo acompaniat de altul la flaut, de o fată aplecată peste o pianină şi de un cor alcătuit numai din adolescenţi. Aveau, toţi, în faţă, acele caiete cu foi roz pe care era copiat la xerox textul recitativelor şi al corului. Am ascultat ce zicea, aproape şoptit, solistul: „Să uităm câteva clipe obişnuita agitaţie a celor care se încrucişează pe trotuare, care se grăbesc să traverseze, care se înghesuie la porţile magazinelor, care se înghiontesc la intrarea în metrou, care se îmbrâncesc peste tot. Să facem să tacă această forfotă ca să auzim glasul speranţei...”. Nu departe de mine, un grup de adolescenţi, arătând cu totul altfel decât cei de la Sacré-Cœur, s-au aşezat jos, pe trotuar. Sunt mai multe fete decât băieţi. Aproape toate blonde. Băieţii fac glume şi râd. Fetele cântă. Pe urmă se plictisesc. Izbucnesc şi ele în râs. În acest timp la Waterloo vizitatorii privesc prin lunetă. Şi foarte aproape de aici, un băieţel de bronz face pipi peste toate Waterloo-urile noastre. Secolul XX: între rugăciuni şi Manneken Pis. Un adolescent se apropie de mine. Se uită pe o bucată de hârtie şi mă întreabă: — Scuzaţi-mă, domnule, ce este o tetralogie? Recunosc, nu mă aşteptam să mi se pună o Asemenea întrebare. Îi explic. Îi vorbesc despre Eschil, despre Orestia şi Prometeu. Se uită la mine. Eschil? Orestia? Renunţă să mai întrebe altceva. — Merci, monsieur. Da, merci. Merci micului neruşinat care face pipi. Merci celor care cântă la Sacré-Cœur. Merci celor care urcă scara la Waterloo. Merci celor care o coboară. Merci celor care mor. Merci celor care se nasc. Merci celor care au venit să vadă Grand-Place. Merci celor care n-au văzut-o niciodată. Clădirea primăriei e chiar în faţa mea. E cel mai vechi şi mai impunător edificiu din Grand-Place. Aripa dreaptă e în mod vizibil mai scurtă decât cea stângă şi legenda pretinde că, descoperindu-şi greşeala de calcul, arhitectul s-a aruncat din turn pentru a-şi ispăşi vina. Pe atunci încă mai erau naivi care credeau că nu e bine să se prezinte nepedepsiţi în faţa Judecăţii de Apoi. Piaţa îmi pare acum o imensă corabie de piatră pe care toţi cei de aici suntem îmbarcaţi. „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?” Iată că-mi pun din nou întrebările lui Gauguin. Merci, domnule Gauguin. Cei de la mese beau bere. — Plata, vă rog. Un chelner face nota unor consumatori care pleacă şi se întoarce spre mine: — Domnul ce doreşte? Sunt gata să întreb ce este o tetralogie. — Rien. Merci. Cum scria în afişul pe care l-am văzut la Sacré-Cœur? Je perds mon temps. Tu perds ton temps. Tout le monde y gagne? În această piaţă a fost decapitat Egmont. Pe o placă de bronz scrie: „Devant cet édifice furent décapités le 5 juin 1568 les comtes d'Egmont et de Harnes, victimes du despotisme et de Vintolérance de Philippe II”. Egmont nu era tânăr, cum spune Goethe. În realitate, el avea în momentul executării sale patruzeci şi cinci de ani şi era tatăl a nouă copii. Dar pe cine mai interesează asta? O maşină veche trece prin piaţă. Câţiva porumbei ciugulesc grăunţe. Sunt numai câţiva. Lipseşte regia ornitologică de la Veneţia. Orologiul din turnul primăriei anunţă orele, jumătăţile de oră şi sferturile. Sau poate secolele. Din Declaraţia drepturilor omului, glumea Baudelaire, lipsesc dreptul de a contrazice şi dreptul de a pleca. Unde să ne ducem plecând de aici, din Grand-Place? Să-l vedem pe Manneken Pis? La Sacré-Cœur? Sau la Waterloo? Acum trece o trăsură. Vizitiul n-are nici o ţintă. Aşteaptă un client care să-i indice o adresă, un ţel. Dar noi ce aşteptăm? Cine e clientul nostru? A, da, noi îl aşteptăm pe Godot. Godot e clientul nostru. Va veni şi ne va şopti o adresă. Ne va da un ţel. Până atunci să privim în jur. Tot n-avem altceva mai bun de făcut. Să notăm totul. Fără gânduri. Ne vom gândi mai târziu la semnificaţii. Deocamdată, jos semnificaţiile! Trăiască detaliile goale! Ele domnesc aici. Ca şi pe câmpia de la Waterloo. O femeie îşi plimbă căţelul. De ce există oare un indicator de circulaţie în mijlocul pieţei? Ce dirijează? În nici un caz paşii celor care se plimbă. Florile au dispărut cu totul. Privesc statuetele din altoreliefuri. O lume de piatră care nu se mai roagă, nici nu râde. Stă mută între rugăciunile de la Sacré-Cœur şi acel necuviincios de bronz care atrage mai mulţi curioşi decât muzeul de artă. Am văzut la muzeu un tablou de Bruegel: Prăbuşirea lui Icar. Pe un ţărm, în mijlocul turmei sale, un păstor stă cu spatele la mare şi priveşte cerul. Un cer gol. În apropiere, un om ară, aplecat deasupra brazdei întoarse de plug. Pentru el cerul nu există. Un al treilea personaj aflat pe ţărm stă aplecat deasupra apei ca şi cum şi-ar examina imaginea reflectată în mare. În acest timp, dincolo de nişte corăbii ce plutesc liniştite, un trup se îneacă. E ultimul pe care-l descoperim pe suprafaţa tabloului. Deasupra apei se mai zăresc picioarele goale, gata să se afunde şi ele în nepăsarea luminoasă a mării. Icar se prăbuşeşte, deci, în indiferenţa generală. Nimeni pe ţărm n-are timp de compasiune. Fiecare îşi vede mai departe de treburile lui, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Dacă vreunul din cei trei a auzit ţipătul zburătorului, îşi va fi zis că fiecare trebuie să plătească singur pentru nebuniile lui. Aud pe cineva întrebând, un american, probabil, după accent: „Egmont? Cine a fost Egmont?”. Poate că într-o zi ne vom întreba privind pânza lui Bruegel: „Icar? Cine a fost Icar?”. Sub soarele care arde, un poliţist cu braţele încrucişate priveşte, de pe trotuar, piaţa. O clipă mi-l închipui în locul lui pe ducele de Alba privind decapitarea lui Egmont şi nemulţumit de ceva. Înţeleg. În cea mai adâncă înfrângere a omului există ceva care nu depinde de cel care l-a înfrânt. Consimţământul victimei. Şi câtă vreme acest consimţământ lipseşte, învingătorul cel mai vanitos se simte limitat şi frustrat, destinul cel mai implacabil încetează de a fi atotputernic, un „da” suspinat care nu vine lasă opera lui imperfectă. Ei bine, orice s-ar întâmpla, ne rămâne măcar asta: să nu ne dăm consimţământul. Un bătrân conversează cu porumbeii. Singurele păsări care au rămas de azi-dimineaţă. Poliţistul stă în acelaşi loc. Trecut de amiază, soarele începe să coboare încet. Se micşorează partea însorită a pieţei. Umbrele se alungesc uşor. Întrebările încep să se audă mai clar. Dar nu, nu-mi dau consimţământul. Un tânăr, singur, citeşte aşezat pe trotuar. Altul pictează. Două călugăriţe care trec. Îmi aduc aminte de Sacré-Cœur. Un căţel care face pipi. Îmi aduc aminte de Manneken Pis. O maşină a poliţiei. Apoi o maşină a Salvării. Salvare? Nu există salvare. Singura soluţie e să fim păziţi. Dar cine ne păzeşte? Poliţistul care stătea pe trotuar a dispărut. Suntem singuri. Şi dintr-odată orologiul sună din nou. Anxios. A, nu, putem să fim liniştiţi. Poliţistul a reapărut. Se uită la tânărul care pictează. Stimaţi artişti, continuaţi să lucraţi liniştiţi, poliţia veghează, între cei care se roagă pentru voi şi cei care au vocaţie de Manneken Pis, rămâneţi calmi şi meditaţi la condiţia umană. Acesta e Waterloo-ul vostru. Poate veţi avea norocul şi, într-o zi, se va instala o lunetă prin care doritorii, plătind o taxă oarecare, vor privi spre ceea ce aţi fost fără să vadă nimic. Poate că, într-adevăr, orologiul din turn nu anunţă orele, ci secolele. Dar dacă ar da cineva arcul înapoi? Ne-am trezi, brusc, martori ai decapitării lui Egmont. Şi mi-i închipui pe toţi de aici martori la execuţie. Mâncând îngheţată, bând bere, discutând, cântând, în vreme ce capul lui Egmont se rostogoleşte şi poliţistul a recăpătat trăsăturile ducelui de Alba. Un duce de Alba ştie, fără îndoială, că un om raţional e mai uşor de redus la tăcere. Frica este mai ales o boală a celor care gândesc. În vreme ce un om al pasiunii, ca Egmont, poate ignoră faptul că puterea există. Raţiunea e ca o piaţă luminată în care de la ferestrele poliţiei şi de pe acoperişuri se vede totul. Orice gest, orice mişcare. Dar în spatele pieţei, în cotloanele întunecoase ale pasiunii, ce se întâmplă? Orice e incontrolabil e, pentru ducii de Alba, suspect. Ei nu-şi pot permite, aşadar, să fie îngăduitori cu unul ca Egmont. Porumbeii zboară inocenţi. Sunt singurii inocenţi. Noi toţi suntem vinovaţi. Unii mai puţin, alţii mai mult. Să cerem iertare? Cui? Adolescenţii de la Sacré-Cœur o cer lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu... — Pardon, monsieur, mă întrerupe cineva... Nu continuă. Dacă mă întreabă ce fac aici? Ce-aş putea răspunde? Că notez tot ce-mi trece prin minte? Nu e oare un abuz? Cogito, ergo sum e o deviză total anacronică. Şi, adesea, suspectă. Filosofia băieţelului de bronz e mai sănătoasă şi te scuteşte de plictiseli. Dacă reuşeşti s-o aplici. Dacă nu... Dar, în definitiv, de ce-ar fi atât de greu? Secolul nostru ne apără din ce în ce mai mult de obligaţia de a gândi. Într-un magazin din apropiere am văzut scrisori gata tipărite şi puse pe categorii, ca sortimentele de detergenţi. Scrisori de dragoste (Deplus en plus, je m'aperçois que mon soleil c'est toi. Tu me manques...), scrisori pentru prieteni (L'amitié qui nous lie rend la vie plus agréable. Des amis comme nous îl n'y en a pas beaucoup...}, scrisori de trimis cuiva care se află în convalescenţă (Sachez combien je pense à vous. Je suiş bien triste quand vous...}, în sfârşit, pentru toate împrejurările. Nu mai e nevoie să gândeşti. E destul să alegi ceva care să ţi se pară convenabil. Am văzut, în acelaşi magazin, inclusiv un raion cu definiţii ale dragostei pentru uzul celor comozi sau lipsiţi de imaginaţie. Dragostea este: - un buchet de flori de câmp; - a aştepta cu aspiratorul până se termină meciul; - a fi buiota lui când el nu se simte bine; - o lumină care arde în tine şi care nu trebuie să se stingă niciodată. Asta îmi aduce aminte de inscripţiile de un umor dubios de pe suvenirurile din San Marino: „Eva făcută din coasta lui Adam a început imediat să i le mănânce pe celelalte”. Sau: „Iubirea e un turnir”. În Evul Mediu seniorii aveau măcar stil. Astăzi, vasalii au devenit valeţi, iar seniorii sunt adesea pe măsura lor. Alchimiştii au devenit şperţari. Cavalerii, banali intriganţi. Lupta se dă de obicei în absenţa adversarului, cruciaţii au uitat pentru ce s-au înrolat şi nimeni nu mai ştie să admire. Manneken Pis şi „Vântul suflă unde vrea”.   Un motociclist trece cu farul aprins. E 17 şi 13 minute. Soarele arde încă, n-a coborât dincolo de turnul primăriei şi totuşi motociclistul are farul aprins la motocicletă. Nu-i foloseşte la nimic. Dar astfel iese din comun. Atrage atenţia asupra sa. În fond, poate că asta facem cu toţii. Noaptea, unii înghit flăcări aici, tot ca să atragă atenţia asupra lor. Am auzit de o nuntă cu miri goi şi martorii la fel. Tot ca să atragă atenţia asupra lor. Îi admir pe greci pentru că nu erau ipocriţi şi arătau trupul gol. Pe ţărmul mărilor, Afrodita n-avea nevoie de nici un jurnal de mode. Îi ajungea gloria trupului ei. Şi numai un cardinal stupid putea să fie indignat de trupurile goale ale lui Michelangelo din Judecata de Apoi şi să ceară să fie îmbrăcate. Adică, vroia el să spună, nu ne putem prezenta oricum în faţa Judecăţii de Apoi, trebuie să fim îmbrăcaţi decent când ne primim pedeapsa. Dar nunta cu miri goi şi martori goi mi se pare de un exhibiţionism la fel de stupid. Nu pot concepe Marseilleza cântată de o fanfară compusă din instrumentişti în pielea goală. Trupul trebuie să ştie când să se ascundă. Ar fi ridicol să-i opunem lui Schopenhauer profesori de filosof ie făcând nudism în amfiteatre. Manneken Pis este numai un copil hazliu. Deşi faptul că el a fost răpit de atâtea ori şi că unul din regii Franţei l-a decorat cu ordinul Sfântul Ludovic spune, parcă, mai mult. Un taxi „liber” pătrunde printre turişti în patrulaterul de piatră. Nimeni nu-l ia în seamă. Nimeni nu strigă: „Taxi!”. Secolul nu se mai grăbeşte. Secolul este numai indiferent. Je m'en fiche.” Ce-mi pasă? Spune acest secol. Că martorii din tabloul lui Bruegel. Sau ca micul vagabond de bronz care-şi continuă ispravă. În sfârşit, mi-am găsit un loc mai comod. Pe un scaun rămas liber la una din mese. Sunt chiar în spatele consumatorilor. Un ziar de după-amiază anunţă o crimă oribilă, petrecută în pădurea La Roche. Două tinere ucise. Găsite de un pădurar. Una împuşcată în tâmplă. Alta, în colţul gurii. Cam douăzeci de ani fiecare. Nici o hârtie de identitate. Peste blugi, una purta un pulover grena. Alta, o vestă de piele de culoarea antracitului. În sala mare a primăriei se desfăşoară o dezbatere internaţională despre pace. Cine e pentru? Cine e contra? Cine se abţine? Între timp pericolul de război creşte. Toţi ştiu asta. Dar se consolează cu ideea că pacea e un lucru bun. Pe stradă nu te întreabă nimeni dacă eşti „pentru” sau „contra”. Dar în vitrina unei librării am văzut o carte pe coperta căreia scria: Violenţa calmului. Când am venit spre Grand-Place, pe una din străduţele înguste, ca un gang, din jurul pieţei, un tânăr îşi dezbrăcase bluză de la blugi, o aşezase jos, pe capacul ghitarei şi, rezemat de zid, cânta. Avea o faţă imobilă, absentă. M-am oprit la câţiva paşi şi l-am privit. Eram singurul care-i dădeam atenţie. El cânta totuşi imperturbabil. Când a terminat cântecul, a luat paharul cu bere pe care-l pusese jos lângă capacul ghitarei şi l-a dus la gură. S-a oprit atunci o clipă, s-a întors spre mine şi a zâmbit: „A votre santé, monsieur”. Mai târziu l-am văzut însoţit de o fată. Se opriseră să-i asculte pe alţi ghitarişti. Stătea cu capul înclinat, cu aceeaşi mască impenetrabilă pe obraz. La un moment dat s-a smuls din această încremenire, i-a spus ceva fetei care-l aştepta tăcută, probabil „hai”, şi au plecat împreună pe o străduţă. I-am văzut pierzându-se prin lumea din Grand-Place. Şi iarăşi mi-am amintit de Baudelaire şi de dreptul de a pleca. Unde? În Grand-Place? Şi apoi? Oricum, merci, domnule Baudelaire. Nu putem sta pe loc. Merci. Ziarele de după-amiază anunţă şi alte ştiri. Un răufăcător prins a fugit chiar din proces. Unul din complicii săi aranjase să i se pună un pistol sub bancă. Afară îl aştepta o maşină. Poliţia a ajuns maşina din urmă şi a ciuruit-o cu gloanţe... La Sacré-Cœur nu s-au auzit, probabil, împuşcăturile ca să tulbure corul... în jungla filipineză a fost găsit un om, la 16 kilometri sud de Manilla. Se crede că este un soldat japonez dispărut cu 36 de ani în urmă, care s-ar fi căsătorit cu o femeie din tribul Mangyan, având mai mulţi copii cu ea. Reporterul care l-a întâlnit a precizat că fostul soldat japonez nu i-a răspuns decât prin cuvântul care indica numele tribului „Mangyan, mangyan”. Poate că şi-a îngropat în junglă memoria şi nu mai vrea s-o trezească la viaţă... La Waterloo o tavernă se cheamă Leş Allies S.A... înainte de război, Europa şi-a căutat scăparea într-un compromis care n-a fost până la urmă decât o complicitate. Compromisurile sfârşesc aproape totdeauna în complicitate. Şi cele pe care le încheiem cu noi înşine. Şi dacă nu orice eşec are la origină un compromis, cele mai triste eşecuri sunt, probabil, cele pe care le merităm. Devenim complici cu decepţiile noastre. „Oui?” „Non?” „Abstention?” Tresar. Ar trebui să dau un răspuns. Şi între timp am uitat care a fost întrebarea. N-am altă soluţie, deci. Mă abţin. Cu toate că, vai de singurătatea celui care nu poate opta. El se află deja pe Golgota. „întindeţi braţele, monsieur. N-o să vă doară. Merci.” Nu, nu sunt calm. Şi totuşi... E ceva care nu merge în această logică. Asasinii fetelor din pădurea La Roche, dacă vor fi prinşi, vor trebui să mărturisească. Dar cei care nici nu citim reportajul crimei? Ne-am plictisit de atâtea crime. Ucigaşii pot fi, prin urmare, liniştiţi. Pot conta pe noi. Pot să-şi încarce pistolul. Există multe şanse să nu fie prinşi. Şi dacă vor fi prinşi, există multe şanse să fugă din sala de judecată. Şi dacă fug mai repede... Dar noi? Între larve şi metafizică ar trebui totuşi să alegem un drum. Sau între cei care cântă la Sacré-Cœur şi Manneken Pis. Pietrele unde a căzut capul lui Egmont. Sau câmpia de la Waterloo. N-avem ce face, trăim înlăuntrul istoriei şi trebuie s-o facem mai bună sau să pierim odată cu ea. Nu există ucigaşi în metafizică. Nietzsche? Asasinatul lui Nietzsche a fost o glumă pe lângă crimele din acest secol. Nimeni n-a fost aruncat în închisoare pentru că Nietzsche l-a ucis pe Dumnezeu. În schimb, Doamne, câţi au îngrăşat pământul... Cine e pentru? Cine e contra? Pas d'objections? Aplauze. La Sacré-Cœur corul cântă. Manneken Pis îşi continuă gestul indecent. Il pisse toujours. Între cântecele evlavioase şi susurul apei aplauzele se opresc. Toţi sunt mulţumiţi. Se pot felicita reciproc. Şi-au făcut datoria vorbind despre pace. Acum războiul poate începe. Se aude Dalida cântând la un tranzistor. M-am adresat vânzătorului: —   Am văzut ieri la dumneavoastră o carte. Se chema Violenţa calmului. Aş vrea s-o cumpăr. —   Dacă nu mai este unde aţi văzut-o înseamnă că s-a vândut, domnule. Îmi pare rău. — Merci. Afroditele surâd pe coperţile albumelor. Numai Afrodita lui Magritte are o pată de sânge pe obraz. Ca fetele din pădurea La Roche. Sau poate că nu mai există statui curate. „Nu mă atingeţi”, scria pe un copac bătrân în parc. Inscripţia se afla pe o tablă bătută în cuie. Piroane groase care au străpuns copacul. Aşa s-a întâmplat şi cu Arhimede pe plajă de la Siracuza unde desena cercuri pe nisip. În clipa când a strigat „Nu te atinge de cercurile mele”, centurionul roman căruia i se adresase l-a străpuns. Oamenii abia mai au timp să audă strigătul prin care cer să nu fie atinşi. În clipa următoare sunt asasinaţi.   Dacă mă întreabă cineva: „Scuzaţi-mă, domnule, ce este condiţia umană?”. Abia acum văd ce pictează tânărul spre şevaletul căruia se uita mai devreme poliţistul. Un număr de dresură de circ. Şi, în timp ce privesc, îmi imaginez animalul, cândva sălbatec, care se teme de biciul dresorului şi ascultă porunca. A uitat pădurea în care a trăit în libertate. S-a învăţat cu aplauzele, cu reflectoarele şi cu pocnetul biciului. Sare prin cercul de foc la comandă. Face tot ce i se cere. În fiecare zi acelaşi spectacol, aceleaşi aplauze şi aceeaşi întoarcere în cuşcă. Numai noaptea aude parcă un vânt ciudat: murmurul stins al libertăţii. Adoarme târziu şi, a doua zi, abia la al doilea pocnet de bici dispare orice urmă de tristeţe... Câţiva turişti trec sugându-şi preocupaţi cornetele de îngheţată. Un ghid le dă lămuriri arătându-le aripa dreaptă din clădirea primăriei. Nu aud ce spune. Le vorbeşte, probabil, despre arhitectul care s-a aruncat din turn. Unde am mai văzut asemenea scene? A, da, la Waterloo. Jos, în muzeu, se află acolo o pictură circulară care redă bătălia şi pe care lumea o priveşte ronţăind ciocolată de la bufet. Mi s-a făcut foame. Dacă aş avea bani, m-aş aşeza la o masă. Dar n-am. Lui Monet, care a pictat de atâtea ori faţada catedralei din Rouen, i-ar fi plăcut cu siguranţă să picteze şi faţada primăriei din Grand-Place la diverse ore ale zilei. Dimineaţa. După-amiaza. Mereu aceeaşi şi mereu altă. Nici eu nu mai sunt acelaşi de azi-dimineaţă. Am mai îmbătrânit. Ar fi poate timpul să-l revăd pe Manneken Pis. Ca să nu devin melancolic. Fără nici o noimă, îmi amintesc ce povesteşte Cocteau despre cura de dezintoxicare de opium. Fumase zece pipe pe zi. Apelase la acest echilibru artificial ca să se opună unui dezechilibru nervos. Cel puţin aşa se plângea. Oare dacă aş fi avut ocazia, aş fi fumat vreodată opium? Nu cred. Mi-ar fi fost frică, probabil. Frică de consecinţe, întotdeauna m-am temut de consecinţe. Au fost multe lucruri în viaţa mea pe care nu le-am făcut nu pentru că le socoteam rele. Poate nici nu erau. Dimpotrivă. Dar m-am temut de consecinţe. Şi mă gândesc din nou cu ciudă la puşlamaua de bronz. Un alt grup. Un alt ghid. Aceleaşi explicaţii despre capul lui Egmont. Pe marginea pieţei se bea bere. Se stă la soare. Se cântă. Se doarme. Se speră. Nu, asta nu. Speranţa este invocată în alte părţi. „în acest timp pe trotuare...”, cânta corul de la Sacré-Cœur, în acest timp în faţa pieţei care se goleşte, încerc să mă conving că poţi să surâzi fără să fii un imbecil. Totul, îmi zic, e să-ţi găseşti în orice situaţie justificări, să ai grijă exclusivă a micii tale afaceri cu viaţa. Într-o lume în care atâtea lucruri te împing la indiferenţă, poate că asta nici nu e prea greu... Chiar. Puţină voinţă, domnilor. Merci. Acum e bine. Semănăm toţi cu cei care îşi văd de treburi în tabloul lui Bruegel în vreme ce Icar se scufundă în mare. Dar cine e Icar? Nu ştiţi? Nu vă faceţi probleme. N-are importanţă. Poate că a fost omul din jungla filipineză. Piaţa e aproape goală acum. Urmează un antract. După aceea va începe alt spectacol. Cel de seară. Până atunci, „à votre santé, messieurs”. Şi câtă vreme puteţi să surâdeţi, plimbaţi-vă liniştiţi între caietele roz şi băieţelul rubicond care face pipi. Chiar dacă aţi văzut tabloul lui Bruegel, nu uitaţi în ce secol suntem. Rugaţi-vă numai să nu vă crească aripi. mai 1980       [1] Ortega y Gasset, Revolta maselor, traducere de Coman Lupu, Humanitas, Bucureşti, ediţia a II-a, 2002, p. 51. [2] Julien Benda, Trădarea intelectualilor, traducere de Gabriela Creţia, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 60. [3] Paul Valéry, Criza spiritului şi alte eseuri, traducere de Maria Ivănescu, Polirom, Iaşi, 1996, p. 260.

Sfinxul N-are rost să ne imaginăm sfinxul grec atârnând mort pe stâncile de la porţile Thebei, unde s-a prăvălit după ce Oedip i-a răspuns la întrebare. Mai degrabă ar trebui să observăm că el contestă indiferenţa sfinxului de la piramide. Probabil, în acest caz, o opţiune e necesară. Abia atunci vom şti dacă melancolia anticilor a fost mai profundă decât cea a modernilor.   Spun sfinxul, dar pot foarte bine să-mi aduc aminte o noapte de iarnă când, pe un drum izolat, la poalele munţilor, dincolo de un râu pe care tocmai îl trecusem, am zărit deodată, la vreo treizeci de paşi în faţa mea, doi ochi sticlind sulfuroşi şi răi. Era un lup. Nici nu ştiu când am trecut râul înapoi. Am auzit apoi alţii urlând undeva prin pădurile viscolite. Şi stând acolo, surescitat la maximum, mi-am dat seama că voi îngheţa. Atunci am început să strig şi, aprinzând toate hârtiile pe care le aveam prin buzunare, am pornit, silindu-mă să nu ezit, spre locul unde se afla lupul. O uşurare imensă m-a invadat în clipa când am văzut că se dă la o parte din drum şi puteam astfel să trec mai departe. Spaima mi-a lăsat numai o senzaţie de greaţă care m-a urmărit şi în somn. Împrejurarea aceea, în care nu-mi recunosc alt curaj decât de a fi căutat o ieşire din frică, m-a învăţat cel puţin atâta cât şi legenda lui Oedip în materie de orgoliu. Ochii lupului m-au obsedat în toţi anii de atunci. Şi aş fi vrut să am totdeauna puterea să fiu ca în acea noapte. Dacă n-am făcut-o, iată măcar că nu mi-e teamă s-o mărturisesc. Mă grăbesc, însă. Suntem încă în pauza dintre întrebarea sfinxului şi răspunsul lui Oedip. Un asemenea moment se află, bineînţeles, la o răspântie de drumuri. Oedip va decide singur pe care dintre ele va porni.   Ar trebui să notez ceea ce văd… o mare pustie, arbuşti înroşiţi de vânt pe coastă, petice de zăpadă care, când am sosit, erau mai mari, o lumină păgână ca în ultimele pânze ale lui Van Gogh, amintind mai degrabă de Dionysos decât de Apolo… Dar nu. Altceva are însemnătate acum. Şi e firesc să mă întreb: ce mă interesează pe mine zeii antici în acest sfârşit de iarnă de la care nu cer şi nu aştept decât bucuria de a mă uita liniştit la soarele de-afară şi gândul că diseară mă voi culca la fel de calm apropiindu-mă de moarte cu încă o noapte? Poate că sub măştile lor desacralizate gândesc mai limpede şi voi avea curajul de a nu-mi alunga gândurile ce nu-mi convin. Căci a gândi e, fără îndoială, o chestiune de demnitate şi de curaj, dar e şi singurul mijloc de a ne revolta împotriva morţii. În fond, nu mă interesează atât zeii grecilor, cât ce voi găsi sub măştile lor. Vreau să-mi pun singur întrebarea sfinxului şi să încerc un răspuns. Şi nu-mi dau seama de ce socoteşte Hegel că trebuie să ne producă încântare această legendă. Mândria de a nu trişa mi se pare un sentiment mai adevărat. Nimeni nu poate eluda obligaţia de a se întâlni, într-un fel sau altul, cu sfinxul şi de a-l privi drept în ochi, fără pedeapsa unui suflet steril. Dacă aş da la o parte acest gând, ar însemna să uit că nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă. Deşi înţeleg că în realitate răspunsul e mult mai greu şi mai complex decât cel al lui Oedip. Ce faci cu şansa de a nu trăi zadarnic? Iată ce întreabă, de fapt, sfinxul. Laşitatea şi frigul încep de la răspuns. Restul nu e decât consecinţa logică. Bossuet pretindea că omul a devenit păcătos căutându-se pe sine şi a devenit nefericit găsindu-se. Prefer să-l cred pe Socrate. De altfel, filosoful desculţ din Atena era el însuşi un sfinx uman care se plimba prin agora şi punea întrebări. Procesul şi condamnarea lui la moarte sunt o dovadă de laşitate din partea Atenei care, nemaiîndurând aceste întrebări şi neavând îndrăzneala să răspundă până la capăt, a pus la cale o crimă. Dar niciodată crimele n-au putut ţine locul unor răspunsuri din păcate, un asemenea adevăr a trebuit să fie de prea multe ori redescoperit. Ne rămâne să repetăm o frază din Aristotel, „Câte s-au întâmplat e evident că-s cu putinţă, altminteri nu s-ar fi întâmplat”, şi să ne reamintim că Socrate propunea îndrăzneala de a ieşi în faţa sfinxului şi fidelitatea faţă de răspunsul dat.   Venind la mare acum şi într-un asemenea loc izolat, chiar dacă motivele de sănătate care m-au determinat s-o fac nu-mi lăsau alegere, mi-am asumat riscul singurătăţii. Zilele şi nopţile trec aici însoţite de acelaşi vuiet monoton de apă anxioasă. Valurile se rostogolesc continuu din larg şi se sparg de stâncile care dau golfului un aer de cetate medievală. Arborii desfrunziţi prin care zăresc ţărmul nu reuşesc deocamdată să atenueze această impresie de peisaj alcătuit din apă şi piatră. Însă nu e tocmai ceea ce m-ar putea ajuta să-mi văd limpede gândurile? Nu tot ce atingem devine estetică. Dar tot ce atingem ar trebui să devină morală. Singurătatea vrea să se decidă între indiferenţă şi întrebări. Şi, dealtminteri, nu detaliile şederii mele aici vreau să le  consemnez, ci exigenţele acestei dileme. Sfinxul grec a fost adesea confundat cu leii ciudaţi care păzesc piramidele sau decorează intrările în templele egiptene şi care nu se tem de deşert, dimpotrivă, îi surâd. În spatele lui Oedip, sfinxul culcat pe nisip lângă mormintele faraonilor zâmbeşte cu gura slută şi divină. Destinul oricărui pustiu e să se salveze printr-o piramidă sau să fie bântuit de frică, pare să sugereze el; pentru că unicul în stare să biruie deşertul este surâsul; adică soluţia zeilor; în timp ce Oedip se pregăteşte tocmai să spună mândru: Omul. Buzele de calcar surâd ele însele iluziei acestui animal abstract, indiferent şi inexplicabil; mască mortuară a timpului dispărut şi totodată fantoma lui tatuată de nisipuri. N-ar trebui totuşi să mă mir. Din deşert nu putea ieşi un sfinx care să pună întrebări, ci numai unul cu fălcile încleştate într-un surâs metafizic. Probabil de aceea nici nu poate fi imitat. Sfincşii copiaţi în Europa sunt nişte lei decorativi, fără mister, placizi şi sterpi, degeneraţi parcă prin grădini zoologice. Cel desenat pe vasele antice greceşti pentru ars mirodenii pare şi el un monstru epigonic, o corcitură arbitrară. Are figura unei femei, ca mama sa Echidna, aripi ca Harpele, trup de leu ca Himera şi coadă de şarpe ca Typhon, rudele sale mitologice. Rosteşte vorbe obscure care nu pot fi înţelese decât de zei, după părerea lui Hesiod. Dar din clipa când începe să pună întrebări, părăsindu-şi sensul vechi de paznic funerar, e clar că nu mai avem de-a face cu un uzurpator al leului divin de la piramide. De altfel, sfinxul grec nu întreabă nimic despre zei. El cere un răspuns simplu, care ucide sau dă viaţă. Stând la porţile Thebei, ieşea înaintea trecătorilor devorându-i pe cei ce nu ştiau să-i răspundă. La rândul său, însă, monstrul era sortit să moară la primul răspuns adevărat. El se va sinucide învins de soluţia enigmei. Este, de fapt, întrebarea însăşi, care moare numai prin răspuns. Socot că totul e bine, va murmura Oedip amintindu-şi toate acestea. În schimb, pentru sfinxul nepăsător de la piramide nu există „bine” şi „rău”. Nu există nici adevăr şi minciună. Există numai nisipul şi surâsul care îl ignoră. Timpul care zboară iremediabil şi ideea pe care o va nota Eugenio d’Ors în legătură cu tablourile lui Rafael: Atenţie. Ne aflăm pe o culme omenească. La aceste înălţimi nu mai e îngăduit să judeci! Or, dacă încetezi să judeci, singura soluţie e surâsul. Iată termenii între care va trebui să aleg. Surâsul şi întrebarea. Rafael şi manieriştii. Pietà de la San Pietro şi Pietà Rondanini, în Tahiti, Gaugain ar fi putut să aşeze la intrarea colibei sale un sfinx surâzând. Nu există o statuie mai nimerită pentru ţărmul unui paradis himeric; şi nici îndemn mai potrivit decât povaţa uneia dintre cele două icoane despre care ni se spune că pictorul le-a pus să-i străjuiască refugiul: „Fiţi misterioase şi veţi cunoaşte fericirea”… Să protestez? Ştiu prea bine că faţa care surâde nisipurilor la Ghizeh a câştigat în vrajă după ce-a fost mutilată cu tunul. Şi dacă revin la Oedip, înseamnă că, de fapt, am şi ales.   Deosebirea dintre cei doi sfincşi depăşeşte în realitate faptul că unul interoga călătorii, iar altul îi nelinişteşte prin tăcere. Mi se pare că aflăm aici un semn specific al celor două culturi. Cea egipteană are misterul sfincşilor săi impenetrabili surâzând ideii de timp, în vreme ce cultura greacă se regăseşte în orgoliul lui Oedip de a fi înfrânt sfinxul. Replica animalului himeric din deşert e o fiară care se teme la Theba de logică. Ceea ce mă interesează însă acum e un răspuns. Stau cu faţa la mare urmărind rostogolirea capricioasă a valurilor şi mă gândesc că Oedip nu acceptă să despartă adevărul de fericire. De ce ne-ar emoţiona un sfinx care nu e carnal şi muritor, care stă în lumină fără ca ea să-l bucure şi să-l doară? Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic, ştiind că într-o zi va pierde totul. Şi, oricum, nu înţeleg de ce i-am ironiza pe greci pentru că spuma amară a mării năştea Afrodite, cât timp zeiţa dragostei e, probabil, cea mai în măsură să ne apropie de lucrurile din jur. Măreţia sfinxului de la piramide ne devine străină tocmai prin ceea ce părea sa constituie victoria sa: indiferenţa. Gura aceea încremenită într-un rictus metafizic nu vrea nici măcar să sfâşie. Iar ochii goi fixează permanent un punct din afara noastră, oricum ne-am aşeza. Grecii au înţeles că un sfinx care pune întrebări e mult mai plin de speranţă. Căci nu ne e dat să trecem nepăsători prin nisipul din propriile clepsidre. Şi, poate, acesta e lucrul cel mai important. Surâsul acela absurd, fardat de nisip ne va aminti cel mult că fiecare pas e ireversibil; în urma noastră nu sunt alte urme decât cele pe care le-am lăsat trecând. Cu faţa lui imobilă, sfinxul tolănit cu spatele la deşert întoarce spatele şi piramidei; el nu promite nimănui nimic, în vreme ce sfinxul grec ne lasă întreagă speranţa că, după ce vom dispare noi, ne va supravieţui răspunsul nostru. E singura şansă. Depinde cum ne vom folosi de ea. Şi apoi, numai în faţa acestui sfinx grec Oedip putea fi sigur că unicul răspuns corect este Omul. Chipul lui se încordează să audă bine întrebarea, dar presimţim că răspunsul îl ştie dinainte. Abia gândul că animalul acesta hibrid nu şi-a rostit niciodată cu tristeţe o întrebare mă face să ezit. Cel mai celebru dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei, Solon a ales să se sape pe frontonul templului lui Apolo o deviză care îl caracteriza perfect, meden agan, „fără excese”. Trebuie să fii însă înţelept ca Solon ca s-o poţi urma şi nu cred că voi reuşi vreodată să-mi impun o transparenţă de care sunt străin.   Iată-l pe Oedip faţă în faţă cu sfinxul într-un tablou de Ingres. Căţărat pe stânci, sfinxul abia se detaşează dintre ele; în schimb, eroul lui Sofocle domină întreaga scenă. Între cei care îşi trec viaţa meditând asupra ei şi cei care şi-o trăiesc efectiv, Oedip e, deocamdată, de partea celor din urmă. E calm, sigur de sine, convins că sfinxul poate fi răpus prin încrederea cu care va pronunţa cuvintele. Dar încă nu ştie că aproape fiecare răspuns se transformă în crisalidă şi din ea se va naşte o nouă întrebare. Când îşi va reaminti mai târziu această întâlnire, va pricepe că sfinxul e nemuritor; că el nu moare, ci reîncepe continuu; ca marea; sau nu moare o singură dată, ci de nesfârşite ori, de câte ori e dezlegată o nouă enigmă. Suntem, în fond, noi înşine, succesiv, Oedip sau sfinxul în toate întrebările grave pe care ni le punem şi în curajul de a răspunde la ele. Moartea sfinxului nu face oare stâncile să surâdă? Anatole France socotea că în afara înţelepciunii eline nu există decât eroare şi tulburare; e curios că această înţelepciune n-a sesizat că omorând sfinxul victoria lui Oedip poarta în ea sâmburele înfrângerii; vanitatea de a fi înlăturat toate întrebările posibile odată cu stârvul sfinxului prăbuşit în prăpastie îl duce pe tronul Thebei şi la incest. Rătăcind, se va gândi apoi la toate aceste lucruri. Sunt chiar momente când îmi închipui că ştiu cum ar vorbi…   (… Singura mea speranţă e să mă întreb mai departe. Chiar dacă unele întrebări nu-mi vor aduce nimic, niciun răspuns sigur, va trebui să le rostesc. Nu sfinxul! Eu însumi! Pentru că sfinxul nu era altceva decât propria mea umbră care mă întreba… S-au găsit destui care să spună că răspunsul meu era uşor de ghicit. Ce merge dimineaţa în patru picioare, la amiază în două şi seara în trei? Omul, am zis, gândindu-mă la copilăria, la bărbăţia şi la bătrâneţea noastră. Dar aici nu era vorba de dezlegat o ghicitoare. Eu am răspuns cu credinţa mea. Şi vreau din toată fiinţa să mai trec o dată pe la porţile cetăţii unde am fost rege şi unde am aflat adevărul. Vreau să aud încă o dată întrebarea şi să răspund, de o sută de ori, de o mie de ori, ca să-mi dovedesc mie însumi adevărul pe care l-am descoperit. Mă tem de clipa când aş putea să renunţ. Mă tem de acea parte din mine care ar fi gata să surâdă ca să nu mai sufăr şi să nu mai sper. Surâsul ce va învinge statuile se va naşte tocmai din lipsa de speranţă. Eu, poate cel mai îndreptăţit să vorbesc despre zei, vorbesc de aceea despre sfinx; deoarece răspântiile aduc singura rază de lumină din povestea mea. Dar există vreun loc unde voi fi, în sfârşit, împăcat cu toate, cu destinul, cu zeii, cu memoria mea şi cu mâinile mele? Unde strălucesc ţărmurile lui? Da, răspunsul pe care l-am pronunţat. Ceea ce nu-mi va dărui el, nu voi avea niciodată. De la zei nu aştept nimic. Repetând cuvântul acela spun şi acum totul. Ţărmul este chiar inima mea, cea care n-a tremurat în faţa sfinxului. Şi care vrea să cred că drumul meu va trece din nou pe la porţile Thebei; să aud, pe acelaşi munte Phikion unde am ajuns venind din Corint, cât de frumos sună ecoul răspunsului ce l-am dat atunci… Sfinxul a pierit ca Euridice la ieşirea din Infern. Când am terminat de vorbit, monstrul nu mai exista. Dar nu mai sunt atât de tânăr şi nici atât de trufaş, încât să-mi închipui că sfinxul chiar a murit…)   Pe o asemenea umilinţă aş vrea să-mi întemeiez şi eu orgoliul; să las sfinxul să mă întrebe orice, chiar dacă unele întrebări vin prea târziu şi chiar dacă uneori nu voi şti ce să răspund sau mă voi teme tocmai de răspuns. Deşi importanţă are nu atât întrebarea, cât răspunsul, întrebările sunt şi mult mai uşor de formulat. Câţi se vor fi întrebat, astfel, cu dezinvoltură „ce e fericirea” şi abia apoi s-au cutremurat, când n-au ştiut ce urmează… Auzind răsuflarea sfinxului ne spunem că trebuie să ne grăbim, să ne clădim opera înainte de a răspunde. Dar aici greşim mulţi, probabil. Opera ar trebui să fie chiar răspunsul. Nu graba de a intra în Theba pentru a primi onorurile morţii sfinxului.   Oedip Dacă admitem ce susţine Heraclit, că pentru om destinul este propriul său caracter, Oedip ni se înfăţişează ca un erou în stare să suporte adevărul şi să lupte pentru el şi atunci când aceasta înseamnă distrugerea sa. Destinul care împinge înainte ancheta din tragedia lui Sofocle este tocmai voinţa sa inflexibilă de a şti adevărul. Un ipocrit ar fi continuat să fie până la moarte regele Thebei şi soţ incestuos.   Chiar dacă aş face abstracţie de ţărm, ar fi greu să mă înşel asupra anotimpului în care mă aflu. Vântul urlă uneori ca o haită de lupi, acoperind zgomotul valurilor. Când se domoleşte, marea rămâne totuşi friguroasă şi ostilă. E îngălbenită de alge putrede şi nu cere ochi care s-o privească. Deasupra ei, ploaia din timpul nopţii a lăsat o pâclă fumegoasă care face dimineaţa să semene cu un chiparos posomorât şi sensibil. Dar peticele de zăpadă au dispărut pe fâşia îngustă de nisip unde îşi trag pescarii bărcile. Încerc să-mi imaginez cum va arata totul sub soarele arzător de iulie şi încep să înţeleg că vara întruchipează aici un sens, când înţelepciunea grecilor despre frumuseţea trupului uman prevalează asupra tuturor nedumeririlor. O baie în mare şi trupul întins pe nisipul cald valorează atunci cât un tratat despre fericire. În schimb, acum mă pot referi în voie la Oedip, care dintre zei n-o respectă decât pe Mnemosyne, zeiţa memoriei. Simt că nu mă pot apropia de înţelepciunea elină pe drumurile parfumate ale poeziei parnasiene. De Leconte de Lisle mă despart tot atâtea veacuri câte mă despart de Teocrit. Oedip însă ne poate fi de folos şi în acest secol grăbit prin modul său eroic de a simţi şi prin încrederea încăpăţânării în unicul răspuns pe care-l dă. Vocea sa monotonă şi amară îmi sugerează că piramidele n-au servit, probabil, numai faraonilor. Un popor întreg şi-a închipuit că ar putea să umple neantul cu blocuri de granit. Nici Oedip n-a suferit doar pentru sine. El a vrut să umple abisul cu ceva mult mai durabil: adevărul şi inima unui om. Acolo unde alţii ar găsi o mie de alibiuri, el spune: nu!…   (…Nu, nu despre nenorocirile mele e vorba, ci despre memorie şi despre destin. Pentru că mi-am pus toată viaţa în cumpănă cu răspunsul dat sfinxului. Stăteam în faţa monstrului uitându-mă la el ca într-un abis şi nu-mi era frică. Pe buzele lui zvâcnea un sânge ca al nostru. L-am privit atent când a rostit întrebarea şi am înţeles, îi era teamă să nu pronunţ singurul cuvânt care-i tulbură pe zei. Şi atunci m-am hotărât… Dacă aş fi spus nu „omul”, ci „un zeu”, altul mi-ar fi fost, poate, destinul. Căci nu mi-ar mai fi păsat de nenorocirile abătute asupra Thebei. Un zeu nu suferă din pricina adevărului şi nici n-ar fi dispus să-şi joace toată viaţa pe un cuvânt. În schimb, gura mea arsă de suferinţă nu va pregeta să rostească adevărul. N-am altă izbăvire, chiar dacă fiecare adevăr nou mă sfâşie şi nu-mi lasă rănile să se închidă. Pentru că măslinii pe lângă care trec, iarba pe care păşesc, pădurile şi ruinele sunt pline de sfincşi… Dar trebuia să-i răspund sfinxului aşa cum i-am răspuns. Voiam să înţeleg lumea cu inima mea. Şi din aceeaşi pricină îmi reamintesc mereu. Memoria mea e ca o rană care sângerează. Şi totul este viu şi destin în mine, deoarece memoria este destinul meu. Ea m-a împins, nu zeii şi nimeni altcineva, departe de Theba; şi mă va urmări până la moarte. Ar fi simplu să spun: suntem ceea ce vor împrejurările vieţii noastre. Dar nu destinul, ci eu am fost în faţa sfinxului. Şi n-am uitat nimic din faptele mele. Amintirea lor m-a împins să aflu cine sunt. Dacă sunt victimă, sunt victima acestei memorii. Ea a luat locul sfinxului şi trebuie să-i răspund. În ziua când nu voi mai şti ce să-i răspund, mă va ucide. Zeii n-au amintiri şi de aceea nu vor şti niciodată ce e nefericirea… Ar trebui, poate, să astup cu ţarină gura acestui sfinx nesăţios, ori să încep să râd ca un nebun, să-mi bat joc de rătăcirile mele şi să uit. Însă ce ar rămâne din mine atunci? Un biet vagabond surâzând fără noimă ca zeii, uitând că a fost odată tânăr, a visat să fie curajos, în stare să-şi privească destinul în faţă şi să strige adevărul. Nu, singura mea glorie e sfinxul care mă va ucide. Din aceeaşi pricină pentru care nu vor şti niciodată ce e nefericirea, zeii nu vor şti nici ce e fericirea. Prin toate câte mi s-au întâmplat, ei au vrut să mă facă să regret răspunsul dai sfinxului. Au vrut să mă vadă târându-mă ţi strivit şi apoi sa râdă batjocoritor: Iată, Oedip, omul de care erai tu atât de mândru! Îţi dai seama că numai trufia a omorât sfinxul! Priveşte acum adevărul, omorâtorul sfinxului nu e decât o râmă!… Am învăţat de la sfinx că un răspuns poate înălţa viaţa sau o poate pustii. Şi acum, memoria mea e dovada că zeii nu m-au îngenuncheat. Sunt liber pentru că nu vreau să uit. Ea, care e destinul şi stânca, e şi izvorul mândriei mele. Dacă uneori mi-aş înfunda mâinile în ea ca într-un miel înjunghiat, e numai pentru a da faptelor mele un înţeles, deoarece nu vreau să mă ascund în spatele unor răspunsuri uşoare; adevăratul curaj e de a rămâne gol în faţa sfinxului. Vântul îmi şterge urmele din praf, trecătorii se feresc să mă vadă cum arăt, ca un cerşetor, dar cândva am fost rege şi am dat un răspuns sfinxului pe care monstrul nu l-a putut combate. Toate aceste lucruri există şi nu mi le poate lua nimeni câtă vreme nu-mi pierd memoria. Dacă uit, o, numai gândul mă înjoseşte şi mă umple de scârbă, înseamnă că n-am fost destul de vrednic să ţin minte totul. M-am orbit tocmai ca frumuseţea lumii să nu mă îndemne să mint şi să uit… Da, trebuia să mă orbesc ca să nu mai văd altceva decât adevărul pe care-l aflasem, să nu mă pot ascunde de el plăcându-mi un răsărit de soare sau blânda coborâre a serii pe crestele munţilor, când zeii îşi ţin respiraţia uimiţi de atâta frumuseţe. Numai aşa puteam să-mi câştig libertatea faţă de lucrurile care m-ar fi emoţionat îndemnându-mă să rămân rege la Theba şi să mă bucur de darurile rangului meu. Acum nu mai văd nimic în jurul meu, astfel că mă pot gândi tot timpul la ceea ce am văzut altădată. În zadar m-aş spăla pe mâini să înlătur ceea ce ele au trăit. N-o să-mi mai văd mâinile curate. De ce trebuia tocmai eu să ştiu cât rezistă inima unui om?… Sângele sfinxului se răzvrăteşte în mine şi trebuie să-l potolesc. Noapte de noapte deschide gura ca o rană în gura mea şi mă întreabă: de ce toate acestea? Nu mă tem, auzindu-l, să-mi aduc aminte tot ce s-a întâmplat şi, apoi, acesta e destinul meu. Am aflat un lucru pe care nu-l cunoşteam înainte. Natura şi zeii nu sunt în stare să facă morminte. Ele aparţin omului. De ce să-i intereseze pe zei un copil găsit de păstorii corintieni? Şi nu vreau să accept că eram orb de-atunci. Prin rana mea se vede un cer frumos şi pustiu…)   Toata gloria acestei zile mi se arată sub forma unui pescăruş care zboară cu aripile pline de ploaie. Desenează cercuri albe deasupra mării şi deodată reveria se sfâşie; pasărea coboară fulgerător umezindu-şi aripile în valuri, să prindă ceea ce ochiul ei lucid a ţintit de sus; după care începe iarăşi dansul alb şi ucigaş, deasupra mării. E aici tot ce m-ar putea emoţiona şi revolta şi n-ar mai fi nevoie să apelez la Oedip pentru afla că, peste o clipă, o vietate va muri şi alta va slobozi din guşă un ţipăt fericit. Şi dacă e adevărat că bucuria se naşte din suferinţă, din ce tenebre au ieşit statuile de marmură fericită ale Greciei antice? Şi cât datorează Elada propriei ei arte? E atât de evident că fiecare creator îşi modelează opera, încât pierdem din vedere că, la rândul ei, opera îl modifică pe cel ce-a creat-o. Nu încape, cred, îndoială că Michelangelo a fost înrâurit de statuile sale mai mult decât de cei care-i lăudau geniul. Uneori opera poate chiar devora o biografie. Pe acest drum orice zeu sfârşeşte prin a deveni om. Praxitele care, vrând să sculpteze zeiţe, a sculptat femei elegante şi frumoase face, aşadar, şi filosofic în cazul lui Oedip, victoria asupra sfinxului a fost opera. Ea nu putea să treacă fără urmări. Şi n-a fost nici simplă ca în Maşina infernală a lui Cocteau, unde sfinxul îi suflă chiar el răspunsul lui Oedip. Sunt oameni care cutează chiar mai mult decât sunt în stare să suporte, iar Oedip face parte dintre ei. Nu-i putem explica şi eroismul prin destin. Un Oedip care n-ar avea dreptul la opţiuni şi nu şi-ar datora sieşi nimic nu ne-ar putea învăţa decât frica. Însă el e în stare să murmure, drept şi ireductibil, între nenorocirile care-l vor copleşi: Credinţă în tine însuţi! Chiar dacă pentru aceasta trebuie să suferi. Curaj!… Problema e dacă avem şi orgoliul să nu dăm vina pe nimeni pentru ceea ce ne-am răspuns greşit.   Acest orb a înţeles că toate deşerturile nu valorează cât o piramidă pustie. Şi că laşitate înseamnă nu numai să eviţi sau să fugi; tot laşitate e şi dacă nu-ţi pasă. El se cutremură descoperind minciuna în care a trăit însă vrea să bea paharul până la fund. Cel puţin dacă trebuie să împlinească un destin, o va face fără să îngenuncheze. Iar orgoliul său adevărat constă nu în acuzarea zeilor, ci în absolvirea lor. În acest moment Oedip face să triumfe umanul împotriva divinului. Contestând zeilor vina, le contestă şi superioritatea. Şi, poate, chiar existenţa. În clipa aceea omul se aşază pe sine în centrul universului. E adevărat, sângerează prin toate rănile sale, în locul ochilor scoşi se cască două plăgi oribile, dar acest vinovat de paricid şi incest, acest vagabond măreţ este stăpânul universului, căci el este vinovatul şi nimeni altcineva. Fiind singurul vinovat, e singur în univers. Vina este pentru Oedip o treaptă încă şi mai glorioasă decât revolta. Strivit de nenorociri, el răstoarnă totul în favoarea orgoliului uman cu o singură afirmaţie: Eu însumi. O afirmaţie cu care pustieşte cerul. Căci nu milă cere cel care se acuză singur şi se pedepseşte singur. Măreţia lui stă în aceste vorbe: Sunt vinovat! Le rosteşte ca şi cum ar spune: Sunt liber! În clipa aceea, fiecare rană a lui Oedip devine o gură prin care el îşi strigă victoria împotriva zeilor şi libertatea. Drumul spre Colonos nu e Golgota lui, ci triumful lui. Nimeni altul n-a hotărât că este vinovat decât el însuşi. Cu această hotărâre mătură zeii care s-au jucat cu el şi care aşteptau rugăminţi de îndurare. Deoarece, se înţelege, nu-şi asumă vina în faţa zeilor, ci împotriva lor. E vinovat, adică e singur. Orgoliu suprem şi dureros. Tragedia ascunde o apologie. Aş spune că Oedip se transformă pe sine însuşi în zeu, un zeu care suferă, totuşi nu mai puţin zeu câtă vreme e liber şi nu regretă răspunsul dat sfinxului. Dar în mijlocul suferinţelor sale triumfă umanitatea noastră. În zadar corul îl deplânge. Orbirea sa nu e atât o sentinţă, cât asceză. În momentul acela a văzut clar înăuntrul său. Singura sa revoltă rămâne acceptarea. Altfel ar însemna că nu se mai poate suporta, or, grandoarea lui e să repete calm „Socot că totul e bine”. Căci pentru el libertatea este a şti adevărul. Sau, cum va spune Camus, libertatea este dreptul de a nu minţi…   (…Eu am plătit cu toate suferinţele mele adevărul. Îl merit acum. Trebuie să am puterea să ştiu ce-am greşit şi să nu mă ascund ca o şopârlă în iarbă. N-am decăzut într-atât, încât să nu-mi mai fie silă de tot ce mi-a dezvăluit bătrânul Tiresias; şi câtă murdărie încape sub cerul albastru şi nepăsător unde zeii se joacă de-a destinul… şi câtă frumuseţe de care mâinile mele nu se mai pot apropia… Mă acoperă un mâl tulbure şi poate undeva sub el vor încolţi seminţele liniştii, ca să mă pot gândi în voie la sfinx. Până atunci, voi lua mereu amintirile de la capăt. Şi mă simt liber pentru că sunt în stare să repet că toate aceste lucruri îmi aparţin. M-aş putea răzbuna strigând: Veţi muri şi voi care mă loviţi şi râdeţi de nenorocirile mele! Dar nu vor înţelege nimic. Vor ridica doar din umeri uitându-se la mine ca la un nebun. Zei, apăraţi-l, vor şopti ei. Omul acesta nu doreşte decât curajul de a rămâne gol şi de a nu se căi niciodată că nu poate uita nimic din faptele lui…)   În fond, Plutarh spune acelaşi lucru explicându-ne de ce piersicul a fost consacrat lui Harpocrate; frunza lui are forma unei limbi, iar fructul forma unei inimi, semn că între inimă şi limbă trebuie să fie un acord deplin. Dar atitudinile cele mai fireşti nu sunt totdeauna şi cele mai uşor de obţinut. Mi s-a povestit despre un pescar din împrejurimi care a murit în primăvara trecută. După ce a stat multă vreme bolnav în pat, bătrânul s-a sculat într-o dimineaţă şi s-a îmbrăcat încet, cu grijă, în hainele de duminică; apoi a deschis fereastra; era primăvară afară, o primăvară neruşinată şi luminoasă cu arbori în care ţipa setea de viaţă; ochii bătrânului s-au pironit în gol, fără să caute ceva anume; cineva l-a întrebat dacă doreşte ceva. „Nu, mă uit numai”; după care a închis fereastra cu aceeaşi grijă cu care se îmbrăcase, s-a lungit în pat aşa cum era îmbrăcat, suspinând uşor, abia perceptibil pentru cei din jur şi a murit. Totul s-a desfăşurat ca un ceremonial. În tăcere şi cu foarte mult soare curgând pe pietre şi pe iarba din curte. Ar trebui să trag de aici neapărat o concluzie? Bătrânul a vrut, desigur, să mai vadă o dată lucrurile de care urma să se despartă pentru totdeauna. În faţa morţii vorbele mari sunt de prisos. O fereastră deschisă spre primăvară e infinit mai semnificativă. Mi-l închipui pe Oedip trezindu-se undeva la o răscruce, sub un măslin prăfos, după câteva ceasuri de somn chinuit, şi pipăind cu ochii săi orbi lumina. E prea frumoasă dimineaţa din jurul lui pentru a o nega. Deocamdată izvorul tăriei lui e în mândria lui sumbră, dar îi va ajunge să bea toată viaţa din el? Uneori e gata să facă lucruri de care altădată s-a temut şi s-a ferit. De pildă, să iubească lumea cu simplitate. Fără această iubire, rătăcirile n-au altă zare decât un mormânt. Şi e suficient un mormânt pentru a justifica o viaţă? E o întrebare pe care Oedip nu şi-o mai pune.   Pe mica plajă din golf, vântul care, noaptea, a neurastenizat marea a şters urmele din zilele anterioare. Dacă surâd acum înseamnă că vreau să transform clipa aceasta în piramidă. Nu ascund acelaşi lucru şi statuile greceşti? Ele sunt atât de senine, încât nu-mi pot alunga gândul că au şi un sens de piramidă, cu toate că ar fi greu de imaginat un sfinx egiptean în acea frumoasă marmură de Pentelic din care s-au cioplit monumentele Atenei şi care cu vremea se îngălbeneşte ca hârtia veche. În definitiv, piramidă e tot ce opunem nisipului. Tot ce neagă nisipul. Până şi dorinţa de a-mi căuta cu orice preţ argumente în favoarea calmului cu care vreau să privesc uneori totul, golindu-mă de violenţa emoţiilor… Ascunzându-ne însă într-o piramidă, am fugit de viaţă sau am apărat-o? Viaţa nu cere cumva, dimpotrivă, s-o înfruntăm şi să-i acceptăm toate darurile în plin soare? Trebuie să-mi reproşez sau nu oroarea mea de urât, de suferinţă şi de moarte?   …Această înserare care coboară. Şi nişte copii strigă afară, jucându-se… E mult mai uşor, în ciuda tuturor aparenţelor, să înfrunţi o întreagă istorie pasivă decât un adevăr mic al tău, care-ţi încearcă inima. Oricât de bine mi-aş justifica afecţiunea pentru Oedip, rămâne această obiecţie. Deşi, ar fi indecent să pretindem unei umbre mai mult decât să ne aducă aminte că învingătorul sfinxului a suferit pentru adevărul de a fi el însuşi, de a descoperi destinul în sine. Poate că Burckhardt a avut dreptate să afirme că elinii au fost mai nefericiţi decât se crede îndeobşte şi decât o contestă statuile. Tocmai de aceea ei sunt în măsură să ne vorbească despre fericire. Dar se poate vorbi despre fericire fără să întindem mâna spre ea? Chiar şi această mare friguroasă îmi ascute nevoia de dragoste.

CALOMNIATUL NARCIS   1   Când Columb a plecat în prima sa călătorie, zicea Braque, singura lui şansă era să se roage. Credinţa în misiunea lui era singurul său sprijin înainte de a descoperi America. În a doua călătorie spre America, n-a mai fost nevoie decât să repete un lucru deja făcut: busola a înlocuit rugăciunea. Dar drumul spre noi înşine e mai pretenţios. Uneori, pictorul s-a îmbrăcat elegant, şi-a coafat părul cu grijă, şi-a pus la gât, ca Van Dyck, un lanţ de aur care produce un efect subtil şi se priveşte încântat în oglindă. A uitat, se pare, de problemele sale. Îi ajunge satisfacţia de a-şi picta chipul. Un Narcis? Nu, Narcis trebuie scos din cauză.   2   Narcis este, cred, cel mai calomniat personaj din mitologie. Lumea s-a obişnuit să vadă în el un vicios care s-a aplecat deasupra unei fântâni şi s-a îndrăgostit, vai, de el însuşi. Drept care a sfârşit rău şi nimeni nu l-a plâns. De pe mormântul lui Nero n-au lipsit multă vreme florile proaspete, în timp ce pe mormântul nefericitului Narcis a rămas solitară narcisa înflorită din sângele său. Asta e lumea în care trăim! Numărul celor încredinţaţi că pământul, cu cerul înstelat cu tot, reprezintă un simplu decor al existenţei lor nu e, probabil, deloc neglijabil, în schimb Narcis e hulit, ponegrit, luat în derâdere pentru că nimeni nu se mai oboseşte să citească legenda unde se vede uşor că adevărata lui vină era alta decât cea care îi e imputată. Legenda spune limpede că Narcis, deşi era iubit de multe fete şi de nimfe, dispreţuia dragostea. Era, probabil, un misogin. Şi cum misoginismul nu putea fi tolerat de Nemesis, zeiţa care veghea la păstrarea ordinei în univers, ea l-a pedepsit pe Narcis să se uite într-o fântână şi să se simtă atras de chipul său. Tot ce s-a întâmplat la fântâna de care se face atâta caz este consecinţa acestui fapt. Din clipa în care Nemesis a luat hotărârea de care pomeneşte legenda, Narcis a intrat, ca şi Oedip, în destin. El execută o pedeapsă, o sentinţă divină, îndrăgostindu-se de chipul său! Ceea ce, evident, schimbă întreaga perspectivă din care trebuie privit. Dar nimeni nu mai vrea să vadă că mult hulitul Narcis e, de fapt, o victimă. Interesul pentru sine îi e reproşat pe toate tonurile, de parcă lumea ar fi populată exclusiv cu oameni care se ruşinează să se uite în oglindă, care îi iubesc numai pe alţii, îi admiră numai pe alţii şi au despre ei înşişi o părere execrabilă. Cei care n-au intrat în acest cor de reproşuri răutăcioase şi au încercat să explice că problema lui Narcis nu ţine de patologie au fost priviţi cu mefienţă. Literatură! Speculaţii ale poeţilor care, la urma urmei, sunt şi ei suspectaţi de narcisism. Şi lucrurile au reintrat pe făgaşul lor. Încât Narcis pare ţintuit pentru totdeauna la stâlpul infamiei. Evident, nu-mi fac iluzii că voi risipi eu ironiile debitate pe seama lui Narcis. Ştiu în ce lume trăiesc şi ştiu cât de tenace sunt prejudecăţile. Dar ideea mea despre autoportret mă obligă să insist.   3   Un navigator florentin, care l-a însoţit pe Magellan în prima călătorie în jurul lumii, povesteşte că întâiului băştinaş întâlnit în Patagonia i s-a pus în faţă o oglindă şi, atunci, acel uriaş, îngrozit de propria sa imagine, şi-a pierdut minţile. Prima oară când am aflat acest amănunt, am văzut în el o simplă curiozitate exotică, fără nicio semnificaţie specială. Abia mai târziu m-am gândit că uriaşul patagonez care a fugit de imaginea sa din oglindă exprima, poate, instinctiv, o atitudine mai generală, aproape o filosofie; una profund deosebită de cea care caracterizează, din leagănul ei, civilizaţia europeană. Noi europenii n-am înţeles niciodată prea bine de ce simţeau nevoia populaţiile precolumbiene să facă sacrificii umane pentru menţinerea ordinei universului. Le-am socotit nu numai crude, ci şi ilogice. În ciuda ironiilor cu care a fost gratulat, tânărul grec îndrăgostit de chipul său din fântână e pentru noi mult mai logic decât uriaşul care a înnebunit observându-şi imaginea în oglindă. Mai trebuie să ne surprindă că autoportretul s-a născut în Europa? Şi că o istorie a autoportretului trebuie să se limiteze, volens nolens, la pictura europeană?   4   Prejudecata că Narcis se iubeşte ca un egolatru trebuie, aşadar, evitată dacă vrem să ferim ideea de autoportret de suspiciuni tulburi. În definitiv, din câte ştim, cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi nu prea au obiceiul să-şi înfigă pumnalul în inimă. Când au vărsat sânge, au preferat să-l verse pe al altora. Mi se poate obiecta, desigur, că grecii au vrut să arate prin această legendă că şi în cunoaşterea de sine, pe care o recomandau stăruitor, trebuie să existe o limită. Deci, de ce să complicăm lucrurile? Cred, însă, că trebuie să le complicăm dacă vrem să înţelegem deosebirile. Dacă ar fi găsit în sine motive destul de puternice pentru a trăi, Narcis nu s-ar fi sinucis. Sinuciderea lui nu e atât consecinţa cunoaşterii de sine, cât eşecul ei. Aşa stând lucrurile, el ar fi renunţat cu siguranţă să-şi facă autoportretul dacă ar fi fost artist. Unii pictori s-au flatat, într-adevăr, în tablouri. Au avut grijă să-şi dea un rang, ori să se avantajeze ca vârstă sau ca aspect. Rubens e un bun exemplu în această privinţă. În alte autoportrete, însă, izbeşte plăcerea de a displăcea. Asta nu spune nimic?   5   În prezent, calomniatul Narcis îşi ia, se pare, revanşa. În lume se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre triumful său, ca semn al epocii post-moderne. Are loc, cu alte cuvinte, o resurecţie a individului. Paradoxal, într-un moment când se discută despre conştiinţa planetară, când pământul pare prea mic, individul se redescoperă pe sine, de parcă ar vrea să reia de la capăt întrebările, pentru a afla unde a greşit. Omul abstract, a cărui himeră a avansat uneori peste mormane de cadavre concrete, lasă locul omului în carne şi oase, cum îl vroia pe la începutul veacului trecut Unamuno, încercând, probabil, prin această mişcare de recul să se debaraseze de crusta schematizărilor ce i-au pus în pericol identitatea.   6   Ar mai trebui spus, poate, că artistul seamănă, într-o privinţă, cu Midas, frigianul căruia Dionysos i-a îndeplinit dorinţa de a preface tot ce atingea în aur. El, artistul, preface tot ce atinge în autoportret. În Noaptea înstelată a lui Van Gogh există cer, există munţi şi un chiparos. Atât. Atât? Cerul e cuprins de un uragan care anunţă parcă Judecata de Apoi. Munţii seamănă cu valurile unei mări în furtună. Chiparosul s-a schimbat în flacără neagră. În toate e o nelinişte care ne trimite cu gândul la neliniştea din ochii acelui Christos al picturii care este Van Gogh. Noaptea înstelată a părut multora pupila lui dilatată. Uneori, tablourile obişnuite îi reprezintă pe creatorii lor chiar mai bine decât autoportretele propriu-zise. Rafael este mai Rafael în îngerii şi madonele sale decât în autoportretul său. Iernile lui Bruegel ne spun despre pictorul flamand mai mult decât autoportretul său presupus. La nevoie, ne putem imagina istoria artei fără desenul în care Leonardo s-a reprezentat, se pare, dar ne-o putem imagina fără Gioconda? Şi l-am înţelege la fel pe Leonardo fără Gioconda? Din pânzele consacrate de Cézanne muntelui Sainte-Victoire ne dăm seama mai bine, parcă, decât din autoportrete de ce solitarul de la Aix vrea să stea departe de lumea domnilor în redingotă. Încât ne-am putea lăsa ispitiţi de acest paradox: totul este în artă autoportret, cu excepţia, poate, a autoportretului. El nu e, totuşi, decât un paradox. Sunt destule autoportrete fără de care imaginea noastră asupra unui pictor n-ar fi completă. Cum să bănuim cât de biruitoare era înfrângerea falitului Rembrandt fără ultimele sale autoportrete? Cum să aflăm cât de înaltă era ambiţia lui Dürer fără autoportretul în care a scris deasupra capului: „Destinul meu va progresa oare după Ordinea Supremă”? Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi. Poate că întrebarea care ar trebui pusă e dacă harul de a preface totul în autoportret nu seamănă uneori cu al lui Midas, devenind o pedeapsă; să te ciocneşti mereu de line, fără nicio şansă de scăpare, nu e tocmai confortabil… dar acest preţ nu se poate negocia.   7   Pasul spre autoportret n-a fost făcut dintr-o dată. Artistul preferă să stea o vreme în fundul scenei, în spatele altora. Nu îndrăzneşte să iasă singur pe scenă. Şi poate că nici publicul n-ar privi cu ochi buni o escaladare bruscă a tradiţiei. I s-a acordat, tacit, dreptul de a se picta pe sine în fresce, cu condiţia să fie modest. Să facă figuraţie, cum am zice azi. De aceea pictorul se amestecă printre personajele secundare, ascuns, abia ghicit, încât uneori va fi descoperit numai peste secole. Nu vrea să atragă atenţia asupra sa. Şi, pe de altă parte, se obişnuieşte cu provocările oglinzii. Înaintează încet spre protagonişti. Abia când a ajuns foarte aproape de ei se decide să vadă în chipul său unul din subiectele posibile ale picturii. Rămas singur, caută o floare. Apoi se concentrează, ţinând floarea între mâini. Şi-a luat, între timp, şi un nume. Se cheamă Albrecht Dürer. E un moment de răspântie în istoria artei acum. Viaţa interioară triumfă, în sfârşit, în pictură.   FLOAREA FIDELITĂŢII   Nu s-a văzut niciodată ceva mai fin decât degetele sale. Un contemporan   1   Nu seamănă cu nimeni. N-are obrazul supt şi cotropit de o barbă ţepoasă, ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Rafael. Nici melancolia lui Botticelli. N-are umbrele lui Rembrandt. Nici asprimea lui Goya. A fost comparat uneori cu Leonardo. Dar a fost comparat şi cu Luther. Şi pentru că a fost comparat cu amândoi, n-ar trebui comparat nici cu unul, nici cu altul. Luther e zgomotos, izbeşte cu pumnul, ca să se audă până la Roma. Leonardo e o tăcere pe o lamă de cuţit. Nici măcar Dürer nu o umple prăpastia dintre ei. N-are insolenţa lui Caravagio şi îi lipseşte tăcerea care-l învăluie pe Velázquez. Pe scurt, el e Dürer. Frumos, elegant, conştient de valoarea sa. Doar Tiţian mai priveşte lumea în felul acesta, princiar, seniorial. Numai că Tiţian capătă această privire spre bătrâneţe, când ştie cine este, în vreme ce Dürer, observaţi-l în autoportretul de la douăzeci şi doi de ani, nici n-ai zice că era fiul unui modest argintar, într-atât seamănă unui tânăr nobil. Şi a vândut vreodată gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie? Cine, acest tânăr distins? Probabil, e o simplă legendă. Frapează grija savantă cu care s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în faţa oglinzii. E limpede că-i plăceau hainele bune, scumpe, şi că n-a văzut niciun motiv să ascundă asta. Aşadar, un rival al lui Don Juan? O, nu. Don Juan, cu dantelele lui frivole, cu pălăria lui de aventurier lăudăros, cu aerele lui de seducător ce nu iartă ar arăta aproape penibil lângă acest tânăr pictor german care n-are nevoie, ca să-l umilească, decât de o mică beretă vişinie, aşezată cu o subtilă neglijenţă, într-o parte, peste părul revărsat în bucle calde, sonore (fără egal în toată istoria autoportretului), de culoarea vinului vechi, ceva între auriu şi aramă, care încadrează un obraz frumos, sever, mândru, calm, de om care nu datorează nimic nimănui. Îmi reamintesc cele două panouri în care Dürer ni-i înfăţişează pe Adam şi Eva plecând din paradis; dintr-un paradis ciudat, în fapt un pustiu pietros, fără vegetaţie, de unde în mod normal simţi nevoia să fugi, nu aştepţi să fii izgonit, şi, dacă eşti izgonit, ce să regreţi? În spatele primilor oameni nu se distinge nimic altceva decât un fond negru. Adam şi Eva nu datorează nimic peisajului, ei poartă singuri întreaga răspundere pentru păcatul şi dragostea lor. La rândul său, Dürer pare să spună: „Nu datorez nimic nimănui. Mi-am căutat un maestru, dar nu m-am găsit decât pe mine.” Şi abia acum observăm că ţine în mână o floare.   2   Un pictor poate să ţină din multe motive o floare în mâini, într-un asemenea moment, mai ales că are douăzeci şi doi de ani. Poate că floarea respectivă îi aminteşte de ceva sau poate că tocmai a primit-o de la o persoană iubită şi vrea să se imortalizeze cu acest dar; sau poate a rupt-o şi nu s-a îndurat s-o arunce. Deci, de ce ne-am mira? Mă mir, totuşi. Floarea e modestă, nepretenţioasă. Parcă prea modestă pentru un bărbat atât de elegant şi atât de sigur de valoarea sa. E o floare oarecare, smulsă parcă din marginea unui drum. Fără strălucire, fără mister. De ce a ales-o? Pentru contrast? Tânărul pictor din Nürnberg nu avea nevoie de un artificiu pentru a se pune în evidenţă. Buzele cărnoase şi roşii, senzuale, faţa frumoasă şi fermă, părul, privirea, decisă şi liniştită, fixând o ţintă nevăzută, atrag singure atenţia. Te intrigă chiar. Dürer şi-a terminat ucenicia abia de trei ani, cum reuşeşte oare, încă lipsit de experienţă, să fie atât de relaxat şi de stăpân pe sine? Nu e încordat, nici nu afişează un optimism de paradă. E riguros ca un principiu. Perfect drept, perfect calm. Ţinând o floare, pe care iarăşi o vedem, umilă lângă veşmintele lui. Şi care pare desprinsă din pământ cu rădăcină cu tot. Are frunzele crestate adânc şi floare mică, discretă, abia deosebindu-se de frunze. Discreţia ei păleşte şi mai mult din pricina mâinilor care o ţin, nervoase, energice, virile. Ceva îmi spune, până la urmă, că pictorul procedează aici la fel ca în panourile în care i-a înfăţişat pe Adam şi Eva şi unde a suprimat luxul vegetal, atmosfera paradisiacă pentru a pune în lumină faptul că primii oameni n-au descoperit dragostea întâmplător, s-au apropiat unul de altul deoarece în atâta singurătate dragostea era unica soluţie. Dacă a renunţat la toate florile superbe care pot încânta ochiul şi pot spori eleganţa unui bărbat tânăr, dacă a preferat florilor nobile o simplă, o modestă floare de ricin sălbatec, pentru că o asemenea floare pare să ţină în mâini Dürer, înseamnă că a vrut să dea acestui amănunt un înţeles anume. Neostentativ, fireşte. Un simbol autentic nu e niciodată ostentativ. Cei pregătiţi să înţeleagă un lucru n-au nevoie, oricum, ca acel lucru să le fie strigat în urechi. Sunt de ajuns un indiciu, o sugestie, un semn discret, cum e această sărăcăcioasă tulpină înflorită care simbolizează, poate, în simplitatea ei caracterul secret, imprevizibil al existenţei. Iona, ştim, după ce a predicat la Ninive, a rămas abătut. Era încredinţat că trăieşte într-o lume fără lege. Deodată, a văzut crescând lângă el o tulpină de ricin, care a ajuns să-i ţină umbră şi l-a înseninat. Noaptea, însă, un vierme a muşcat ricinul şi, la răsăritul soarelui, frunzele şi florile păliră. Un vânt fierbinte făcu restul. Iona avu atunci prilejul să afle că, pentru a se apăra de imprevizibil şi de nesiguranţele care-l pot doborî, omul are nevoie de o logică în care să creadă… La asta se va fi gândit Dürer? Că, dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul? În acest caz, tabloul, pictat pentru a fi oferit logodnicei artistului, e mai mult decât un legământ de circumstanţă. E un legământ tainic, de fidelitate faţă de ideal, al unui om care se simte responsabil de sine însuşi. La douăzeci şi doi de ani, Dürer ştie, prin urmare, nu numai că va fi pictor, ci şi că va fi Dürer. Probabil, de aceea e atât de calm şi decis. Şi-a ales calea, şi-a fixat ţinta, e hotărât să meargă spre ea. Nu există desăvârşire? Există, oricum, drumul spre ea. Nu există glorie durabilă, onoruri stabile? Mica floare simbolică îi va reaminti de fiecare dată când va avea nevoie de voinţa lui că în faţa lipsei de logică a lucrurilor nu e eficace decât puterea cu care crezi în ceva. Nu s-a zis că a fi credincios înseamnă a crede în tine însuţi?   3   Întrebarea lui Dürer aproape că nici nu mă mai surprinde: „Dacă nu putem ajunge la desăvârşire, trebuie să renunţăm cu totul la a mai învăţa?” În autoportretul de la douăzeci şi şapte de ani se pictează în aceeaşi poziţie, dar fără nicio floare. Şi-a aşezat pe cap un turban magnific, şi-a lăsat barbă, mustaţă, iar părul îşi revarsă buclele pe umeri. Stă lângă o fereastră, strălucitor şi autoritar. E cumva „prea” lipsit de măsură? Nu, chipul lui Dürer e un bun prilej pentru a deosebi aroganţa de conştiinţa valorii. Şi apoi, vorbind atât de mult despre măsură, am pierdut, se pare, din vedere că a fi, într-adevăr, „ceva” înseamnă a fi mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate care cântăreşte mai mult decât celelalte; a exista prin ce ai mai important, mai lipsit de măsură.   4   Cel mai celebru dintre autoportrete ni-l arată în întregime din faţă. E vizibilă, încă, grija pentru eleganţă, dar ea nu mai e atât de izbitoare. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. În schimb, izbesc acum duritatea expresiei şi îngândurarea privirii. O taină învăluie acest chip redat cu maximă precizie. Întocmai ca în Melancholia, unde niciun obiect nu e aruncat în umbră, dimpotrivă, toate sunt redate cu mare exactitate (clepsidra, uneltele, piatra de moară, femeia care ţine în mâna dreaptă un compas), dar ansamblul are un secret care ne scapă. Hotărât lucru, nu s-a exagerat vorbindu-se despre ambivalenţa lui Dürer. El e, într-adevăr, omul a două epoci, a două tendinţe. Aparţine Evului Mediu prin superstiţii şi Renaşterii prin curiozitate. E şi poet, şi meşteşugar. E „mai vechi decât vremea sa”, dar şi mai nou decât ea. E ultimul gotic şi primul artist modern de la nord de Alpi. Chipul lui Dürer ne pune în dificultate, căci e greu de spus de unde vine liniştea lui, de la o voinţă ieşită din comun sau de la rugăciunea pe care o murmură. Şi de ce zice Goethe „sărmanul Dürer”?   O POVESTE DE DRAGOSTE   Un pictor care a murit mai tânăr decât Giorgione şi Rafael a spus, cel dintâi, că nimic nu egalează gloria de a trăi.   Nu ştiu dacă Masaccio a respectat tradiţia din Quattrocento care vroia ca pictorii să ducă o viaţă fără prihană pentru a fi vrednici de subiectele divine. Văzându-i chipul într-o frescă, unde e singurul care întoarce capul spre noi dintre credincioşii ce asistă la un miracol, am înclinat să cred că nu. Figura e a unui bărbat obişnuit, fără acea „mare nepăsare” pusă pe seama lui de Vasari. Iar în ziua când, într-o întunecoasă biserică din Florenţa, am văzut cum şi-a imaginat Masaccio pe Adam şi Eva, îndoielile mele au devenit şi mai mari. Dintre toţi pictorii care i-au zugrăvit pe primii oameni părăsind paradisul, acest tânăr pictor, mort înainte de douăzeci şi şapte de ani, după ce a zguduit începuturile picturii florentine, este cel mai puţin nepăsător. Eva lui urlă pur şi simplu, desfigurată de durere, iar Adam îşi acoperă obrazul cu mâinile ca să-şi ascundă ruşinea şi stupoarea. Dacă Masaccio a încălcat tradiţia, asta s-a întâmplat în folosul picturii. Ceea ce a zugrăvit el pe zidul ce i-a fost încredinţat nu este o legendă divină, ci o omenească poveste de dragoste. Artistul n-avea decât douăzeci şi cinci de ani când picta fresca de la Santa Maria del Carmine şi, la douăzeci şi cinci de ani, e greu să crezi, în mod normal, că dragostea e un păcat, deşi din întreaga istorie a „expulzărilor” pictate eu nu cunosc alta care să ilustreze mai bine ideea lui Anatole France că, făcând din ea un păcat, mitul creştin a făcut mult pentru dragoste. Dar bărbatul şi femeia pe care, în lumina slabă a capelei, îi vedem ieşind din paradis au aflat, se pare, preţul fericirii lor. Vasari s-a grăbit probabil să ia drept bune simple baliverne vorbindu-ne despre un Masaccio cu capul în nori, străin de cele lumeşti, întrucât un pictor, care la douăzeci şi cinci de ani ştie că doar ce e provizoriu e adevărat, numai de răceală nu poate fi învinuit. Atâta arzătoare luciditate e greu să întâlneşti şi la pictori în vârstă. Şi nu întâmplător, desigur, s-au perindat prin faţa acestui vechi zid, după moartea lui Masaccio, Andrea del Castagno, Verrocchio, Botticelli, Leonardo, Perugino, Ghirlandaio, Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Rosso, Pontormo, cu toţii simţind, poate, că aici sfârşeşte ceva. Adam şi Eva întorc spatele nu numai paradisului, ci şi Evului Mediu, cu credinţa lui pioasă în absolut. Şi că, tot aici, ceva important începe. Viitorul lui Adam şi al Evei e încă nesigur, Masaccio nu ştie ce le poate făgădui în schimbul paradisului din care sunt alungaţi, dar incertitudinea e compensată prin sensul neaşteptat pe care-l capătă sub ochii noştri acest exil: descoperindu-şi vremelnicia, dragostea descoperă pasiunea. Rareori s-a spus atât de limpede că numai intensitatea poate consola o existenţă limitată. Adam îşi acoperă faţa pentru că, deocamdată, nu-i pasă, probabil, încotro se îndreaptă. E încă sub şocul evenimentului. Dar din gestul lui reiese că e dus pentru totdeauna timpul când n-avea trecut. De acum înainte va avea o memorie şi o cicatrice pe această memorie: paradisul din care a fost izgonit. Nici el, nici femeia de lângă el nu se vor putea preface în viitor că nu ştiu ceea ce ştiu, ceea ce au ajuns să ştie. Amândoi sunt încă sub impresia nedreptăţii care îi sileşte să plătească prin suferinţă adevărul, dar vor sfârşi probabil prin a-şi asuma acest adevăr ca pe singura dreptate posibilă. Mă gândesc la chipul lui Masaccio, la privirea lui interogativă, de om care şi-a devansat şi vârsta. Bărbatul şi femeia pe care ni-i arată el nu mai pot socoti dragostea un joc. Iar când se vor linişti, vor judeca, probabil, altfel exilul care acum îi năuceşte. Păcatul îi va lega pentru totdeauna. Depindem de păcatele noastre şi de ceea ce iubim, îţi vine să spui în faţa zidului unde sunt pictaţi Adam şi Eva. Şi, oricum, timpul inocenţei e un paradis pierdut. Tot ce ne rămâne e infernul lucidităţii sau puterea de a iubi şi mai mult. Ciudat, nu? Suntem parcă mai bătrâni decât Adam şi Eva.

O acută radiografie identitară   „Seara, deschid televizorul, să văd cu ce i-am mai uluit pe străini”. Octavian Paler     Prima carte apărută după 1989, Don Quijote în Est (Bucureşti, Editura Albatros, 1994) constituie în opera lui Octavian Paler un moment de răscruce, într-un sens cât se poate de propriu al termenului: aici se întretaie şi se decantează modalităţi de scriitură, teme şi obsesii care vin din cărţile anterioare (iar unele se îndreaptă spre viitor) cu altele, dacă nu complet noi, atunci mult nuanţate, cu probleme şi atitudini pe care căderea dictaturii le-a adus la expresie, fie şi pentru că, trecând „peste un prag de foc şi de sânge”, devine obligatoriu „să-ţi judeci viaţa până la capăt”. La fel ca în cărţile anterioare (similitudinile fiind, mai ales, din acest punct de vedere, cu Polemici cordiale, 1983), şi acum scriitorul recurge compoziţional la îmbinarea discursivă (care l-a consacrat şi a impus, chiar, în mare măsură, timbrul scriiturii sale) dintre epistolă, confesiune şi eseu, în ceea ce s-ar putea numi eseu autobiografic tocmai pentru că preeminenţa ideilor supune celelalte modalităţi. În cărţile ulterioare, raportul se schimbă, pentru ca în Deşertul pentru totdeauna (2001) şi Autoportret într-o oglindă spartă (2004) confesiunea să devină dominantă. Aici, ca şi în cărţile sale anterioare, Octavian Paler păstrează legătura cu activitatea sa de publicist şi reia în volum unele articole care în prealabil au apărut ca editoriale în România liberă (unde deţinea funcţia de director onorific). Don Quijote în Est nu este, însă (şi aici cartea se desparte de cele mai multe dintre volumele eseisticii sale predecembriste, inclusiv de Polemici cordiale), o culegere de articole, aşa încât textele preluate din gazetă îşi pierd autonomia şi sunt integrate ca părţi indivizibile (după ce au fost îndepărtate, de cele mai multe ori, referinţele punctuale la evenimentele zilei care au funcţionat ca pretext pentru reflecţie) ale unei construcţii unitare şi de mare rigoare. De altfel, la un moment dat, cărţii la care lucrează cu atâta pasiune, Paler îi consacră, în ziar, O confesiune: „Fie că am fost crezut sau nu, eu am spus adevărul când m-am considerat un Don Quijote care se bate cu morile de vânt. Şi ştiu că riscul lui Don Qijote este eşecul. Dar mai ştiu ceva: că uneori eşecurile ne definesc mai bine decât reuşitele deoarece arată până unde au năzuit iluziile şi credinţele noastre. Dacă n-am renunţat, încă, la gazetărie este pentru că n-am putut. N-am reuşit să nu ies din singurătatea scrierii cărţii la care lucrez («Don Quijote din Est»!) pentru a spune ce cred despre o lume care se îndepărtează, din nenorocire, din ce în ce mai mult de ceea ce am aşteptat în decembrie 1989”[1]. Elaborată la începutul fierbinte al anilor ’90 (şi păstrând acuitatea acelui timp), Don Quijote în Est fixează o figură care îl obsedează pe Octavian Paler încă de la 20 de ani, care îi traversează mai toate cărţile, păstrându-se constant de la Scrisori imaginare (1979) şi pe care se gândise s-o prindă într-o carte (potrivit mărturiei din Autoportret într-o oglindă sparta) încă din anii ’80. Momentul postcomunist al redactării şi faptul că era destinat publicării în Occident, fiind scris la îndemnul lui Constantin Tacou[2], dă proiectatului volum o altă anvergură. Planul meditaţiei individuale (constant în scrierile autorului) este dublat şi, mai mult, surclasat de un plan al interogaţiei colective. Don Quijote în Est e, întâi de toate, o carte complexă şi foarte nuanţată despre identitatea românească ce, după aproape cinci decenii în care fusese confiscată şi fabricată politic, are, în sfârşit, posibilitatea de a fi reflectată de o gândire liberă. Cine şi cum suntem noi românii este întrebarea obsedantă a cărţii prin care aceasta se înscrie, de altfel, într-o istorie a complexului identitar românesc care, cel puţin pentru scriitori, a început cu paşoptiştii, a trecut prin marile dezbateri şi polemici ale epocii interbelice şi îşi păstrează întreaga intensitate (inclusiv temperatura înaltă a interogaţiilor şi incertitudinilor) până astăzi. Din acest punct de vedere, Don Quijote în Est este înrudit, în perimetrul strict al istoriei recente, cu Românii despre ei înşişi de Mihai Botez, Apel către lichele de Gabriel Liiceanu, Românii după ’89 de Alina Mungiu, Cele două Românii de Gabriela Adameşteanu, Focul ascuns în vatră de Adrian Cioroianu, Ţară europsită de Călin-Andrei Mihăilescu, Adio, adio patria mea cu î din i, cu â din a de Radu Pavel Gheo, Năravuri româneşti de Ruxandra Cesereanu ori Europa dumitale de Mircea Vasilescu. Structura cărţii este concepută ea însăşi pentru a sluji tema identitară. După o confesiune autonomă (primă meditaţie la temă prilejuită de reîntoarcerea în ţară dintr-o călătorie făcută în 1992 în SUA[3]), volumul este alcătuit sub forma unui dialog epistolar purtat cu un foarte bun prieten din tinereţe (făgărăşan de origine, având tată partizan, executat politic, el însuşi fiind exmatriculat din facultate şi invitat, mai târziu, să devină colaborator al Securităţii), emigrat în Occident. Epistolele încapsulează paginile de meditaţie şi confesiune, permiţând abordarea romanităţii din unghiuri complementare, nu o dată divergente. Cei doi interlocutori (al doilea, în opinia mea, fiind realizat ficţional) nu se tem, de altfel, să-şi confrunte opiniile contrare. Andrei îi încriminează pe cei din ţară cărora „puţin le-a păsat că România se rupea de tradiţiile ei, transformându-se într-o colonie penitenciară. Altceva îi preocupa, să parvină, să profite, să fie pe creasta valului”, ca şi pe scriitori pentru că „v-aţi mulţumit să faceţi «literatură» într-o vreme în care scriitorul trebuia să strige, ca Soljeniţîn, toate ororile care se petreceau în jurul lui”. Cel rămas în ţară este nemulţumit şi uimit „de ce ţineţi voi, neapărat, să fiţi procurorii noştri” şi constată amar diferenţa care trece inclusiv prin semnificaţia cuvintelor: „Suntem români, şi cei din emigraţie şi cei de aici, dar limba română vorbită de voi şi limba română vorbită de noi, chiar dacă utilizează aceleaşi cuvinte, au ajuns, s-ar zice, să fie aproape două limbi diferite. Cea din cărţile noastre este o limbă vorbită cu căluşul în gură, plină de şoapte, de revolte înăbuşite, o limbă, uneori scrâşnită, din care respiră frica şi speranţa. Exact cum a fost viaţa noastră! E un document! într-o cafenea din Paris sau într-un apartament din Washington, se vorbeşte, desigur, altfel”. Acest tensionat dialog duce la fixarea (nu o dată în fraze memorabile) a trăsăturilor romanităţii, unele dintre ele de regăsit în mai toate scrierile consacrate temei. Astfel (veritabil laitmotiv al cărţii), românilor le lipseşte apetenţa pentru tragedie („poate că acesta e cel mai mare cusur al nostru, de care suntem şi mândri, că nu există tragedie pe care să n-o putem persifla”), căreia îi preferă melodrama (care „are la noi un succes garantat”), ca şi cea pentru gravitate, sfinţenie ori respectul pentru sentimente. Suntem, în schimb, bârfitori, resemnaţi, versatili, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte: „Niciodată nu mi-aş fi închipuit că voi descoperi tocmai aici, între ai mei, că homo hominis lupus nu e o născocire calomnioasă a poeţilor şi filosofilor. Ne-am isterizat cu toţii, am devenit o societate de lupi liberi şi hămesiţi. Şi cum să accept că frica ne ţinea laolaltă, iar libertatea ne învrăjbeşte?”. Această imagine identitară (contrazicând stereotipurile curente din comunism) devine, chiar pentru cel care o înregistrează, înspăimântătoare: „Doamne, oare chiar aşa arătăm?”. Nu lipsesc din radiografia identitară nici referinţele la trecutul comunist, nici cele (veritabil fir roşu al discursului identitar românesc) la Occident. Acesta ni s-a înfăţişat, în opoziţie la sloganurile comuniste, „doar ca un pământ al făgăduinţei” sau ca spaţiu ocrotitor pentru transfugi: „Occidentul a devenit ceea ce, în mod tradiţional, în istoria noastră a fost pădurea. Nici tătarii, nici turcii, nici arnăuţii domnilor pământeni nu aveau mijloace să cotrobăie munţii şi să-i prindă pe cei ascunşi acolo”. Paler nu ezită, însă, să vorbească nici despre frustrările românilor ajunşi în Occident, „trataţi ca nişte provinciali ai Europei”, şi nici despre neajunsurile civilizaţiei occidentale: „Aici, comunismul a creat un «om acrobatic». Acolo, pragmatismul a creat un om robotizat, o maşină superioară şi eficientă de făcut bani”. „Omul acrobatic” este sintagma prin care Octavian Paler încearcă să surprindă atributele omului care a suportat dictatura comunistă: a trăit într-o cuşcă, a fost dirijat şi supravegheat, a învăţat să execute jonglerii sau să meargă pe sârmă, atât pentru a-i face pe plac „dresorului”, cât şi din iluzia că astfel se poate sustrage acestuia, astfel încât „strădaniile noastre «acrobatice» ne-au împins uneori să imităm duplicitatea bufonilor din tragedii”. Lumea post-totalitară îl obligă, însă, să rămână în rol: „Am ieşit dintr-o lume închisă şi, în loc să ajungem la lumea deschisă pe care o speram, ne-am trezit într-un haos agresiv, alunecos, ca o mâzgă. […] Cele două lumi, una lăsată în urmă, alta foarte tulbure, deocamdată, plină de riscuri, pentru care nu sunt, poate, pregătit, mă atrag la fel de puţin, la drept vorbind, în clipa de faţă. Atârn între ele. Îmi continui, deci, în condiţii schimbate, destinul de «acrobat»„. Ce legătură există, însă, între tribulaţiile identităţii româneşti şi Don Quijote? Doar în Estul Europei, crede Octavian Paler, cavalerul îşi poate recâştiga forţa exemplară pentru că: „Îndeosebi într-un infern iluziile sunt necesare. De aceea Don Quijote a înfruntat în Est teroarea şi spitalul psihiatric, după ce în Occident a înfruntat indiferenţa şi râsetele”. În România, în particular, Don Quijote ar trebui aşezat pe soclul rămas gol după retragerea falşilor idoli politici, cu şanse, astfel, de a juca un rol terapeutic: „în atmosfera încărcată de ura care ne otrăveşte viaţa, azi, capacitatea lui Don Quijote de a iubi are multe şanse să pară un miracol şi să ne pună, în consecinţă, pe gânduri”. Nu în ultimul rând, Don Quijote întrupează valoarea eşecului, atât de preţuită de Octavian Paler; figura lui trebuie să fi prezidat revoluţia din decembrie 1989 (sunt pagini de intensă evocare a evenimentelor din 21 şi 22 decembrie la care scriitorul a participat nemijlocit) şi, mai ales, iluziile care i-au urmat în Piaţa Universităţii, acolo unde „noi ne-am permis să participăm la mitul unui eşec. […] Socotelile celor care ne-au persiflat au ieşit, de altfel, pe dos, fiindcă evenimentele au confirmat întru totul destinul lui Don Quijote. Hulită, batjocorită, «Piaţa Universităţii»» a devenit, spre disperarea detractorilor săi, o legendă”. Proiectat acum la scară comunitară şi continentală, Don Quijote a funcţionat în cărţile anterioare, ca şi în volumul de faţă, de altfel, ca „un fel de alter ego sentimental”, câştigat la ieşirea din adolescenţă. „Emul voluntar” al cavalerului, scriitorul încearcă „prin intermediul lui Don Quijote să-mi înving sau să-mi ascund unele slăbiciuni”, fiind vorba despre „o utopie prin care am încercat să-mi dau curaj împotriva unor inhibiţii, dar, în măsura în care o pasiune poate oglindi calităţile şi cusururile unui om, aici, în această utopie, am pus, probabil, tot ce e mai bun în mine ca ardoare şi ca naivitate”. Nu mai puţin, modelul prezidează, prin comparaţie, şi o necruţătoare examinare de sine: „N-am săvârşit conştient nicio porcărie, n-am provocat, conştient, niciun rău nimănui, însă mă tem că am tăcut prea mult, că am strigat prea puţin, că m-am controlat excesiv, că mi-am controlat prea mult vorbele, atitudinile, că mi-am pus singur zăbala în gură, că m-am îmbrăcat singur cu o cămaşă de forţă nevăzută, şi m-am silit să dorm, să umblu, să trăiesc în ea, că mi-am tăiat mereu ghearele, obligându-mă să nu stârnesc un mare scandal, chiar atunci când îmi venea să urlu, că am preferat prea des gustul sălciu al unei vieţi rezonabile, iar acum, trecut de şaizeci de ani, am nostalgia sincerităţii «nebuneşti» a lui Don Quijote”[4]. Înclin să cred că Don Quijote are o rădăcină mai adâncă în biografia lui Octavian Paler, că această fantasmă livrescă îl leagă, în mod paradoxal, de figura paternă. După cum o mărturiseşte în mai multe rânduri, scriitorul s-a format într-un adevărat cult al tatălui, ţăran din Lisa, care a avut întotdeauna o încredere extraordinară în destinul fiului (menit să ajungă, încă din copilărie, un om mare, de preferinţă subsecretar de stat), mort în 1954, după ce în spital i se refuzaseră antibioticele pentru că nu era colectivist. Este una din traumele nevindecate la care autorul revine mereu: „Am vorbit despre toate acestea în trei cărţi ale mele, dar în forme care să nu alerteze cenzura, şi nu pot să-mi iert că am reuşit să fiu discret când logic era să urlu că tatăl meu a fost victima unui asasinat politic. Am închis în mine o rană, care nu s-a cicatrizat nici azi, dar nu cumva ar trebui să recunosc, oare, că am mers pe sârmă chiar în jurul mormântului tatălui meu?”. Scriitorul păstrează, în schimb, toată viaţa în imediata apropiere fotografia tatălui, făcută în 1914, „călărind un superb cal negru şi cu sabia ridicată”. Descrisă de două ori în Don Quijote în Est, fotografia revine în Autoportret într-o oglindă spartă însoţită de precizarea: „Calul e negru, ca pana corbului, cu ţinte albe pe frunte şi pe glezne. Şi mă făcea să mă gândesc la faimosul Ducipal al lui Alexandru «Machedon»”[5], ale cărui istorii tatăl i le povestea adesea. Sunt tentată să cred, astfel, că propria fantasmă este construită în replică omagiantă la imaginea din obsedanta fotografie paternă: împăratul exemplar îşi găseşte însoţitorul în cavalerul rătăcitor şi livresc. Scrisul de o frumuseţe concisă, atică, dramatismul vibrant al ideilor, autenticitatea şi profunzimea implicării fac din Don Quijote în Est una dintre cele mai substanţiale şi, probabil, mai exacte radiografii identitare, nu tocmai puţine, care au încercat să surprindă nevrozele, dilemele, nesiguranţele, spaimele şi speranţele romanităţii, să răspundă întrebării: cum suntem noi românii? Cu oarecare efort, spune aici Octavian Paler, am putea deveni fraţii lui Don Quijote, mai mult o aspiraţie (ca orice fantasmă), decât un model tangibil.   Sanda Cordoş                 N-are armură, nici cal. E îmbrăcat în haine obişnuite şi întregul lui aspect e al unui pieton oarecare. Nici nu-l observi, în primul moment, în vânzoleala tulbure a străzii. De abia într-un târziu îţi atrage atenţia prin felul său descumpănit şi ezitant de a se strecura prin mulţimea grăbită. Înţelegi, atunci, că bărbatul acesta, de o vârstă nesigură, fără să fie bătrân, se simte ca un strigoi, printre ceilalţi, şi-l priveşti mai puţin distrat, încercând să-ţi explici unde l-ai mai văzut. O clipă, vrei să te iei după el, din curiozitate. Apoi, renunţi. Ce rost are? Trebuie să fie unul din acei încăpăţânaţi care mai cred în idealuri într-o lume haotică. Un posibil ratat, care n-a priceput că, pentru ceilalţi, „nebunie” înseamnă „ceea ce n-avem curajul să facem”. Te mai uiţi o dată spre el, aproape cu duioşie. Dar un singur om poate avea dreptate, vreodată, împotriva majorităţii? La urma urmei, înainte de a muri, Don Quijote însuşi a recunoscut că a fost nebun.         Într-o sală de aşteptare     Mă aflu în imensul aeroport din New York, e aproape amiază, stau, cu bagajele lângă mine, pe un scaun mai retras, şi-mi spun, poate dintr-un complex de provincial, că trăim într-un paradox aproape perpetuu azi. Lumea se umple cu „săli de aşteptare”, în vreme ce se grăbeşte din ce în ce mai mult. Altădată, înainte de apariţia trenurilor şi avioanelor, nu existau săli de aşteptare. În schimb, faimosul festina lente, al romanilor, încă mai avea un înţeles. Dovadă că a fost preluat în diverse limbi. Hâtez-vous lentement, sună un vers celebru din Boileau. Eile mit Weile, au zis germanii. Iar noi: „Graba strică treaba”. Dar apariţia sălilor de aşteptare a fost un semn că omenirea nu mai e dispusă să se grăbească încet. Alergăm între naştere şi moarte. Ne-a cuprins o nevroză a nerăbdării care ne face să ne simţim, uneori, pe scaunele sălilor de aşteptare, ca într-o cuşcă. Într-un fel, sunt atins şi eu de acest morb, chiar dacă, în alte privinţe, mă dovedesc un retrograd. N-am mai avut răbdare să stau la hotel, deşi camera era plătită până la ora douăsprezece, mi-am luat valizele şi am venit la aeroport. Mă temeam de traficul newyorkez. Mi-am zis că e mai prudent s-o pornesc din vreme, să nu risc vreun ambuteiaj. Sau, cine ştie, poate că atât mi-a rămas din înţelepciunea ţăranilor din satul copilăriei mele care se duceau la gară cu multe ceasuri înainte pentru a fi siguri că nu vor pierde trenul. Acum îmi pare rău că m-am grăbit şi trebuie să mă înarmez cu răbdare. Mai sunt vreo cinci ore până la plecarea avionului spre Bucureşti şi, cum punctualitatea nu face parte dintre calităţile româneşti, acest răgaz poate spori şi mai mult cu ajutorul Tarom-ului. Funcţionarul american pe care l-am întrebat, mai adineaori, când vor fi primite bagajele pentru cursa Tarom a zâmbit cu tâlc. S-ar părea că începem să fim cunoscuţi exclusiv prin defectele noastre. Ceea ce ar fi, totuşi, un progres, dacă mă gândesc la sondajul de opinie făcut pe Broadway, de corespondentul unui ziar românesc, din care rezultă că strada americană nu ştie, de fapt, mai nimic despre noi. Cel mult, a auzit de legenda sinistră a lui Dracula, de „un general sau un preşedinte dement care a sfârşit prin a fi împuşcat”, acesta fiind Ceauşescu, sau de mititei şi sărmăluţe. În rest, răspunsurile date la întrebarea „ce ştiţi despre români şi despre România?” mi-au provocat o stare care oscila între disperare şi umilinţă. Unii ne-au plasat prin America de Sud, iar alţii aflau cu acel prilej că existăm. Un poliţist a stat o clipă pe gânduri, încurcat, după care a zis, pe jumătate glumind, pe jumătate serios: „O luaţi pe prima stradă la dreapta, vă duceţi la aeroport, vă urcaţi în avion, coborâţi în Europa şi mai întrebaţi”. Să râzi? Să plângi? Nu credeam că ignoranţa americanilor, în ce ne priveşte, e atât de mare. Şi noi care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, i-am aşteptat, ani la rând, să ne vină în ajutor! Eram convinşi că nu-l vor lăsa pe Stalin să pună stăpânire pe noi. Bietul tata a murit fără să afle că americanii nici nu ştiau prea bine unde ne găseam noi.   Cu ce gânduri mă despart de America? într-o seară, în Florida, am trecut printr-o spaimă care altora li se poate părea stupidă. Eram la St. Petersbuig. Găsisem muzeul „Dali” abia la ora închiderii, după ce ameţisem în maşină din pricina căutărilor infructuoase, şi am pornit-o înapoi spre Tâmpa. Deodată, am avut senzaţia că ne învârteam printr-un labirint care nu se mai termina. Casele cochete, cu un singur etaj sau doar cu parter, vopsite în culori pastelate, care, în mod normal, trebuiau să-mi dea impresia unui fericit antioraş, lipsit de nevrozele metropolelor moderne, au ajuns să-mi pară, prin infinita lor multiplicare, pe spaţii de neimaginat în Europa, ca făcând parte dintr-un peisaj aproape abisal. Ceea ce nu mi s-a întâmplat la New York, lângă zgârie-nori, mi s-a întâmplat în acel „sat” monstruos ca întindere, parcă fără început şi fără sfârşit, în care ne afundam ca într-o mlaştină elegantă. Am intrat în panică. Nimeni nu mergea pe jos, condiţia de pieton fiind, practic, suprimată din cauza distanţelor. Un motiv în plus ca aceste distanţe să mi se pară neomeneşti. La un moment dat, m-am simţit ca un disc stricat care se va învârti până ce se va rupe arcul. Eram conştient că sensibilitatea mea conservatoare îmi juca o festă, de aceea nici n-am vorbit cuiva despre faptul că, în acele clipe, până şi jungla mi se părea mai logică. Orice american s-ar fi uitat la mine lung. Şi pe bună dreptate. Asemenea reacţii nu sunt fireşti, oricât m-aş strădui eu să le explic. Una e să te simţi într-un aeroport, ca acesta, în pântecul unei balene şi alta să te sperii de un oraş ca St. Petersburg sau Los Angeles, fiindcă ies din ceea ce m-am obişnuit eu să consider „oraş”. Şi, totuşi, n-aş zice că mă număr printre europenii care antipatizează America. E vorba de o incompatibilitate, de fapt. Eu nu pot iubi decât oraşe ca Florenţa sau ca Aix-en-Provence. Ori Făgăraşul, din adolescenţa mea. Am nevoie de o ambianţă care să nu mă anihileze, fie prin prea multă singurătate, fie prin prea puţină. La New York, au fost momente când m-am simţit ca un barbar într-o Romă supertehnicizată, dar n-am avut, în genere, impulsuri de frondă. Cel mult, mi-am permis mica răutate de a le sugera unor bravi americani că, în America, istoria se află la nivelul albumelor de familie. Deschizi un album, vezi străbunicii unui american şi cu asta ai ajuns aproape de începutul istoriei Americii. Cuiva care mi-a vorbit despre iluziile americanului obişnuit i-am mărturisit, cu o ironie involuntară, că eu nu reuşesc să mi-l închipui pe Don Quijote, aici, altfel decât ca parodie, în costum de cowboy, amuzând spectatorii la un rodeo, sau ajutat de societăţile filantropice care se ocupă de vagabonzi şi de idealişti rataţi. America are o excelentă intuiţie a valorii reuşitelor. Îi lipseşte, însă, cu desăvârşire, intuiţia valorii eşecurilor, din care pricină progresul este aici mult mai la îndemână decât măreţia, iar Don Quijote, sunt aproape sigur, n-ar avea şanse să fie înţeles. Interlocutorul meu mi-a amintit că prin America bântuie misionarii ca altădată căutătorii de aur. E adevărat, dar aceşti misionari „modernizaţi” se folosesc de staţii de amplificare sau de studiourile de televiziune, au nevoie de impresari, nu de scutieri, şi nu se bat cu morile de vânt. Dincolo de aceste răutăţi mărunte n-am mers. Nu e genul meu să dau cu tifla. Şi de ce aş face-o? Nu vreau să fiu ipocrit, mi-ar plăcea să am şi eu un cont la bancă, o casă frumoasă şi un automobil bun, din care să nu curgă piesele, ca din al meu. Nu dispreţuiesc câtuşi de puţin bucuriile „vulgare”, legate de confort, de atributele civilizaţiei. Problema e alta. Îmi e greu să mă împac cu un anumit cult al reuşitei, al succesului, care transformă în „afacere” totul, prietenia, cultura, conversaţiile zilnice. Mă îndoiesc că, în accepţiunea pe care i-o dau pragmaticii, „a reuşi” înseamnă, cu adevărat, a da existenţei un sens. Pot pricepe că filosofia celebrului time is money a creat prosperitatea Americii, dar înţeleg mult mai bine filosofia hamalului care, într-o dimineaţă, în gară la Napoli, când l-am rugat să-mi ducă valizele, mi-a răspuns zâmbind: „Nu, domnule, azi am mâncat”. Cu lipsa mea de spirit practic nici nu e de mirare, de altfel. Ceea ce nu înseamnă, Doamne fereşte, că aş fi contra prosperităţii! Atât ar mai trebui ca, în mizeria de la noi, să susţin că ar fi cazul să ne ferim de pericolul de a trăi bine, pentru a ne apăra de o opulenţă găunoasă. Ar suna ca o necuviinţă. Dacă Occidentul e preocupat mai mult de combaterea colesterolului decât de combaterea egoismului, nu rezultă de aici că de vină este bunăstarea şi că noi avem motive să fim satisfăcuţi de şansa de a o duce mizerabil.   Ce-ar fi să caut biroul Tarom-ului?… Nu, e mult prea devreme… Sau să mă descotorosesc de valize, ca să pot da o raită prin aeroport? Mai casc gura, trece timpul, îmi cheltuiesc ultimii dolari. Mai am cincizeci pe care i-am păstrat pentru orice eventualitate… Asta îmi aduce aminte de o întâmplare veche, oribilă, legată de singura călătorie pe care am făcut-o împreună cu fiul meu. Fusesem invitat la Congresul presei italiene şi m-am zbătut să-i ofer şi lui ocazia de a merge, pentru câteva zile, în străinătate. Era în 1974, spre sfârşitul verii. Congresul avea loc la Rimini. Ca să reuşim să ne descurcăm acolo, am cumpărat „la negru” cincizeci de dolari. Am plecat cu ei. Nu ştiam că era interzis să ai bani străini. La frontieră, vameşul m-a întrebat: „Aveţi valută?”. „Da, am.” Şi i-am arătat cei cincizeci de dolari. „Adeverinţă aveţi?”, a continuat vameşul. „Ce adeverinţă?” „Că aveţi dreptul să deţineţi aceşti bani.” „Dar sunt ai mei…”, i-am spus, de parcă eram căzut din lună şi nu pricepeam de ce-mi trebuia adeverinţă pentru un ban ce-mi aparţinea. Modul meu cam aerian de a trece prin viaţă (nimeni nu m-a crezut atunci că ignoram, într-adevăr, dispoziţiile) mi-a jucat un renghi urât. „Mi-au rămas dintr-o altă călătorie”, am minţit. Am înţeles în cele din urmă în ce capcană căzusem, dar era prea târziu. Vameşul ne-a poftit, pe mine şi pe fiul meu, să coborâm din tren. A trebuit să ne supunem, să pierdem biletele pentru vagonul de dormit şi să aşteptăm până seara când, după lungi ezitări, vameşii ne-au restituit paşapoartele, confiscându-mi cei cincizeci de dolari. Eram convins că fusesem „prădat” şi eram decis să protestez la întoarcere împotriva tratamentului umilitor la care fusesem supus, dar după ce am revenit în Bucureşti m-am trezit convocat la Direcţia Generală a Vămilor unde un ofiţer de Securitate mi-a pus câteva întrebări în legătură cu blestemata sumă de cincizeci de dolari, apoi mi-a zis, sec, că serviciul vamal de la Curtici a greşit lăsându-ne să ne continuăm călătoria şi că voi fi trimis în judecată pentru deţinere ilegală de valută. Până la urmă, am fost fericit că am scăpat de proces… Renunţ la idee. Am depăşit faza când mă uitam în vitrine, calculându-mi, în gând, puţinii dolari din buzunar. Şi, apoi, ajung şi la noi azi mărfuri străine, chiar dacă multe provin din mahalalele Occidentului. Mai bine stau aici. Mă deranjează perspectiva de a porni cu valizele în căutarea unui depozit de bagaje. Sunt nu numai ne-modern, ci şi comod…   Un fost bucureştean, şofer de taxi la New York acum, pe care l-am cunoscut la o întâlnire a românilor, a trecut pe aici şi mi-a spus, grăbit, că „e o problemă, se pare” cu avionul ce trebuia să vină de la Bucureşti. „Un accident?” „Doamne fereşte.” „Sau n-a plecat la vreme din Bucureşti?” Nu ştia. A aflat doar că avionul nu va sosi la ora normală. Sper să nu fie nimic rău. Cât priveşte prelungirea aşteptării… asta e, ce pot să fac? Şi, în definitiv, aşteptarea intră în stilul nostru de viaţă. Dacă orarul nu e respectat, un occidental se enervează, se înfurie, se plânge că n-are timp de pierdut, ameninţă. Îi lipseşte resemnarea orientală care pe noi ne ajută să vârâm orice în destin şi să ne simţim într-o sală de aşteptare ca într-o locuinţă provizorie. În optica noastră, timpul nu e al nimănui. Nici măcar al zeilor. Îl pierdem cu sentimentul că n-avem încotro. Şi, hotărât lucru, nu ne plictisim la fel în Est şi în Vest… Apoi, de o jumătate de secol, istoria însăşi e pentru noi o sală de aşteptare. Mai întâi, am aşteptat să vină americanii, fără să ne gândim că Occidentul era obosit de războiul cu Hitler, nu ţinea să înceapă unul cu Stalin, nu mai avea energie decât pentru un „război rece”. După aceea, am aşteptat să moară Stalin. Pe urmă, am aşteptat să moară Ceauşescu. Acum aşteptăm să ieşim din debandada post-totalitară. Aşa că suntem obişnuiţi să aşteptăm. Ne-am făcut o bună educaţie, în această privinţă. Probabil, e singurul lucru pe care-l ştim bine, să aşteptăm şi să ne minţim. Ar trebui, totuşi, să încerc să aflu ceva mai precis. O voi ruga pe doamna de alături să aibă grijă, puţin, de bagajele mele. Avionul a aterizat forţat în Islanda. Sau în Irlanda. N-am înţeles bine. „Dar mai vine?” „Cred că da”, mi-a răspuns, evaziv, negresa de la Informaţii. „Când?” „Nu ştiu, domnule. Sorry.” N-ar fi exclus să-mi petrec noaptea aici, căci nu mai am bani pentru o cameră la hotel. Cincizeci de dolari nu-s destui.   Când am venit în America, în urmă cu trei luni, mi-am închipuit că, depărtându-mă de România, îmi voi găsi o brumă de detaşare de care aş avea foarte mare nevoie. N-am făcut decât să mă conving de rezistenţa unor obsesii. Şi iată-mă acum, într-un aeroport, mare el însuşi cât un oraş, unde viaţa seamănă cu o bandă rulantă, gândindu-mă cu un sentimentalism idiot la câinii vagabonzi din Bucureşti, la gropile care te împiedică, la noi, să umbli cu capul în nori sau la şoferii care te înjură, din nimic, greu de egalat în mitocănie. Depărtarea dă chiar prafului de pe străzile noastre ceva aparte. Tandru, aş zice, dacă nu m-aş teme că sună ridicol. Oricum, numai acolo decepţiile şi singurătatea mea au un sens. Altundeva, ele nu înseamnă nimic. Poate că, în genere, noi românii nu prea avem vocaţie de emigranţi. Am cunoscut în America români plecaţi din România de o jumătate de secol care nu s-au vindecat de nostalgii nici acum. Întreabă mereu, pe oricine vine din Bucureşti, „ce mai e pe-acasă?”. Nu mai au pe nimeni în ţară, decât, cel mult, rude îndepărtate şi, eventual, câţiva foşti colegi, bătrâni acum, dar trăiesc mai departe cu un fel de ochi, nevăzut, în ceafă. S-ar zice că paradisul pierdut al copilăriei e pentru noi o temniţă din care nu putem evada. Sau, dacă se întâmplă s-o facem, avem nostalgia închisorii. Memoria nu e, în cazul nostru, un bagaj pe care-l laşi la prima garderobă. O explicaţie ar fi că avem în urma noastră multe generaţii de ţărani legaţi de pământ. O mare parte a populaţiei orăşeneşti de la noi este născută la sat, a copilărit la sat, are mormintele la sate sau provine din părinţi ori din bunici veniţi de la ţară, iar modernitatea noastră s-a înfiripat, se ştie, pe o civilizaţie ţărănească. Încât cosmopolitismul poate să prindă rădăcini doar în situaţii speciale la noi. Suntem sortiţi să gândim că un om normal are o singură patrie. Restul sunt ţări. Cei mai mulţi dintre noi antipatizează sincer, am impresia, faimosul ubi bene, ibi patria. Ideea că, oricât de rea, pâinea de-acasă e mai bună stârneşte de obicei un orgoliu liric. La drept vorbind, abia comunismul a adus, masiv, în România cosmopolitismul şi a încercat să-l transplanteze cu forţa, sub forma degradată a internaţionalismului marxist. Ar mai fi de spus că multor români plecaţi în lume le lipsesc, probabil, unele lucruri pe care, acasă, nici nu le observăm. Nici plăcerea românească a taifasului (care exprimă şi o carenţă, poate, şi anume că suportăm rău singurătatea, dovadă că au existat atât de puţini asceţi la noi), nici înclinaţia noastră de a crea din nimic zvonuri, fiindcă ne sunt, se pare, mai necesare decât certitudinile, nici „filosofia” băşcăliei, care ne-a ajutat să ne defulăm, dar şi să bagatelizăm nenorocirile, nu sunt apreciate în Occident. Probabil, nici înţelese. Din punctul nostru de vedere, occidentalii nu au prea mult umor. Noi avem prea mult şi, din păcate, nu de calitatea cea mai bună. Nu rezistăm când e vorba să luăm ceva peste picior. Şi poate că acesta e cel mai mare cusur al nostru, de care suntem şi mândri, că nu există tragedie pe care să n-o putem persifla. Din toate nenorocirile abătute peste noi, nu cred să fi scăpat vreuna de care n-am râs. Ne-a fost mai uşor să opunem disperării o ironie decât o revoltă, ne-a fost mai simplu să combatem amărăciunile prin zeflemea. Numai de dorul care ne încearcă prin străini şi de moarte nu s-a râs niciodată. Iar alăturarea aceasta spune multe, presupun. Decalajul creat după război între Est şi Vest pune şi el probleme spinoase celor veniţi în Occident când vor să-şi exercite vechile profesiuni. De regulă, sunt nevoiţi să treacă prin purgatorii umilitoare, să-şi vadă invalidate experienţa, pregătirea, capacitatea, iluziile, să îndure privaţiuni la care nu s-au aşteptat ori să facă munci pe care, acasă, le-ar fi socotit inferioare, până reuşesc să-şi asigure o situaţie mai stabilă şi, cu puţin noroc, chiar mulţumitoare în plan material. În plan sufletesc, acomodarea se dovedeşte un proces şi mai dificil, rareori dus până la capăt şi, nu o dată, imigrantul est-european descoperă că indiferenţa lumii libere poate fi la fel de crudă ca poliţia politică pe care a detestat-o acasă. Singurii care au reuşit, de bine, de rău, să se integreze într-o nouă lume sunt cei care, într-un fel sau altul, au tăiat legăturile cu trecutul, devenind oameni „fără bagaj”. Ei au luat-o, practic, de la capăt. Ceilalţi au ajuns să fie nişte fiinţe ambigue. Nu mai sunt nici oameni ai Estului, n-au devenit nici „occidentali”. Unii regretă, poate, că au plecat, fiindcă în ţările unde trăiesc se simt câteodată ca într-un ghetou psihologic, dar orgoliul şi calcule materiale îi împiedică să se întoarcă definitiv. Vin doar în vizită, să-şi impresioneze rudele şi cunoscuţii, cu aerele lor de occidentali care n-ar mai putea trăi într-un oraş atât de plin de praf, ca Bucureştiul, după care reintră în singurătatea lor civilizată şi meschină unde duc dorul bârfelor din România. Cât despre mine… în adolescenţă, mi-a plăcut deviza unuia din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, Bias din Priene: „Port totul cu mine”. Nu aveam decât un cufăr plin cu cărţi, uniforma liceului şi două, trei cămăşi, cam aceasta era toată bogăţia mea. Nici azi nu sunt mult mai bogat. Am o maşină veche, vreo zece mii de cărţi, un dulap cu haine, cam pe aici se opreşte toată averea mea. Locuiesc într-o casă plină de praf şi de molii, de unde aştept să fiu dat afară. Dar niciodată nu m-am gândit serios să emigrez din România. Au existat momente, culmea, după revoluţie, când am trecut de la euforie la lehamite, în care mi-am zis, obosit, dezorientat, de ce n-aş pleca? N-are importanţă unde mă duc. Oriunde, dar departe. Să fiu ca un mort care nu se mai poate întoarce. Pe urmă, îmi spuneam singur: „Prostii”. Ştiam bine, în fond, că nu puteam face asta şi de ce. Nici disperările mele nu au sens decât în lumea în care mă întorc. A venit un grup masiv de pasageri asiatici. Thailandezi? Chinezi din Taiwan? Nu mă prea pricep să disting diferenţele şi risc să fac greşeli grosolane. De altminteri, în general Orientul mă pune în încurcătură. În faţa abisurilor Asiei m-am simţit totdeauna ca o gânganie. Am revelaţia insignifianţei mele, individul din mine se simte redus la zero. În plus, n-am reuşit să pătrund în intimitatea misterelor gândirii orientale. Nu sunt în stare să concep viaţa ca un zbor de muşte purtate de vânt, nu-mi place să-mi imaginez omul ca pe o furnică aşezată pe obrazul timpului, am nevoie de iluzia, foarte europeană, probabil, că „odiosul eu” e ceva mai mult decât o porcărie de care e bine să te detaşezi. Cândva, am avut şansa unei călătorii în India, pe care am ratat-o lamentabil. Înainte de plecare, am citit sau am recitit cam tot ce am putut găsi despre înţelepciunea orientală, iar în ziua în care m-am suit în avion aveam cu mine patru sau cinci caiete, pregătite pentru a descrie cu lux de amănunte procesul iniţierii la faţa locului. Şi am notat, conştiincios, totul, zilnic. Dacă la întoarcere aş fi îndrăznit să dau publicităţii acele caiete, aş fi oferit, probabil, mărturia neplăcută, dar sinceră a unui eşec, deoarece, pe măsură ce m-am afundat în lumea indiană, mi-am dat seama că nu înţelegeam aproape nimic din modul ei de a gândi, nu-mi apropiam decât banalităţi, clişee, amănunte pitoreşti, adevăruri exotice; celelalte îmi rămâneau străine, căci continuam să judec misterele orientale după logica mea de european. Am priceput atunci că mintea şi sufletul meu nu trec uşor de o graniţă care s-ar situa, probabil, undeva între Caucaz şi Urali. Până acolo e spaţiul unde mai înţeleg câte ceva, deşi… ei, da, mi s-a întâmplat aici să mă întreb dacă Europa există cu adevărat. America a fost descoperită şi, în linii mari, acum ştiu ce e, bănuiesc. O ţară unde totul e posibil, cu excepţia gratuităţii eroice. Cavalerii rătăcitori sfârşesc aici prin a face chetă sau se apucă de altceva. Dar Europa? A fost descoperită, oare, sau există doar un continent botezat astfel? în ciuda faptului că mă simt sufleteşte, european şi că aştept un avion care să mă ducă în Europa, nu ascund că am momente când mă tem că „Europa”, ca realitate spirituală, e un vis, chiar şi la Paris sau la Roma, nu numai la Bucureşti. Un vis de pe la 1600. Ca să descopere America, marinarii lui Columb n-au avut decât să străbată un ocean. Într-o zi, unul din ei, căţărat pe frânghii, a strigat fericit: „Pământ!”. Ca să descopere Europa, „exploratorii” au trebuit să străbată secole, iar expediţia navighează încă în serioase incertitudini… La urma urmei, ce este specific gândirii europene? Mi-ar fi mai uşor, poate, să spun ce „nu este”! îmi amintesc că în timpul revoluţiei culturale din China un pictor a fost obligat să meargă pe stradă, în semn de căinţă, cu un tablou legat de gât: un autoportret. Nu cred că unor europeni le-ar fi trecut prin cap că un autoportret este un lucru infamant. În Europa, Narcis s-a sinucis, dar n-a fost lovit cu pietre. Carnea şi sângele în care clocotesc pasiunile noastre n-au fost socotite vulgare, nedemne, decât de cei care s-au tăvălit pe mărăcini ori şi-au biciuit trupul, pentru a-şi reprima dorinţele, închipuindu-şi că asta-i face plăcere lui Dumnezeu. În rest, spiritul european a oscilat mereu între Dumnezeu şi istorie, neputând face abstracţie de „eu”, care, inclusiv în formele sale detestabile, pare să fie o „specialitate” europeană. Dar, dacă e aşa, nu înseamnă oare că, în prezent, Estul european este chiar mai european decât Occidentul? în Vest, individul se manifestă îndeosebi în afaceri, în iniţiative economice, în comerţ, în reţeaua serviciilor, pe scurt în domeniile unde are o şansă de a reuşi, de a obţine bani, de a-şi crea o situaţie, pe când în Est, ieşit dintr-o lungă mortificare, el năvăleşte, zgomotos şi dezorientat, în toate direcţiile. E isterizat de o libertate pe care nu ştie s-o utilizeze, dar niciodată, probabil, n-au vorbit atâţia oameni în acelaşi timp. Dacă la noi fiecare individ s-ar sui pe un bolovan pentru a-şi rosti monologul, România ar semăna acum cu un imens Hyde Park. Oratori disponibili se găsesc din belşug. Numai ascultătorii lipsesc deocamdată. Eu însumi aş putea încropi un fel de discurs, susţinând, în dorinţa de a părea cum nu sunt, că-mi place să calc prin gropi, că mi-a intrat în sânge această plăcere şi nimeresc cu un instinct foarte sigur în cea mai măruntă groapă, oricât de dificil ar fi accesul la ea, în caz că se află în drumul meu; în fond, nu pentru asta există gropile pe lume, ca să cadă unii în ele, pentru a-i distra pe ceilalţi?… De ajuns. Nu sunt în Hyde Park. Mă aflu într-o sală de aşteptare a aeroportului din New York. Şi am rămas singur. N-am chef să devin propriul meu clovn. Pe deasupra, sunt lucruri despre care nu se poate vorbi punându-ţi făină pe obraz. Nici nu i-ar sta bine unui ardelean „cam ombrageux”, cum am fost caracterizat eu, să maimuţărească o dezinvoltură care-i lipseşte.   Vin alţi călători. Vin, de unde? Pleacă, unde? Ne intersectăm, o secundă, fără să ne întâlnim cu adevărat. Asta îmi aduce aminte de un film pe care l-am văzut aici, pentru că nu l-am prins în Bucureşti, dacă va fi rulat vreodată la noi. E vorba de Grand Hotel. Un film ratat, după părerea mea. Mi-ar fi plăcut să dezvolte ideea de la care porneşte, că, într-un furnicar de oameni care se lovesc zilnic unii de alţii, schimbă chiar câteva cuvinte, pe scări, în lift, în hol, în restaurant, nimeni nu se întâlneşte, în realitate, cu nimeni şi că, în definitiv, aşa-i viaţa. La New York am înţeles mai bine ca oriunde că singurătatea cea mai atroce nu e cea de care te loveşti într-un deşert, ci singurătatea pe care o descoperi uneori pe o stradă arhiaglomerată, iar aici mă simt ca unul din clienţii de la Grand Hotel. Nu mă întâlnesc cu nimeni dintre cei care trec pe lângă mine sau stau pe scaunele din jur. Sunt singur într-o sală de aşteptare care, acum, e plină de lume. Şi, ca de obicei, mă dovedesc o natură contradictorie. Jinduiesc în singurătate după puţină gălăgie, dar când nimeresc în îmbulzeală am nostalgia liniştii. Am rămas din nou singur. Un bătrân care a stat lângă mine a lăsat pe scaun un ziar unde se anunţă că, în Germania, vremea e neobişnuit de rece. Cauza principală: „vântul din Est”. Fireşte, fireşte. Toate angoasele vin din Est. Se poartă „moda Est” în spaime, în violenţă, în nefericire. Poliţiştii germani îşi pun, am auzit, mănuşi de cauciuc când arestează est-europeni, prinşi fără acte. Să nu se contamineze, probabil, de „boala Estului”… Oare unde vor fi fiind ceilalţi călători pentru cursa Tarom? în mod normal, ar fi trebuit să-şi facă apariţia. E aproape patru după-amiaza. în Biblie, se zice, undeva, că umblând prin lume ai mai multe şanse de a-l întâlni pe Dumnezeu. Eu, dacă nu săvârşesc astfel un sacrilegiu, cred exact pe dos. Aici, am avut permanent sentimentul că sunt un intrus. Nu mă pot converti la religia pragmatismului, sub semnul căreia trăieşte America, la fel cum nu mă pot apropia de budism. Orientul te face să te simţi ca o insectă. America m-a silit să văd în sentimentalismul meu o infirmitate. Don Quijote n-a trecut oceanul pe urmele conchistadorilor. Şi, poate, chiar în restul Occidentului a murit.   Am aflat că avionul va veni. „Când?”, m-am grăbit să întreb, bucuros că, în sfârşit, ies din nesiguranţă. „întrebaţi mai târziu. Deocamdată, nu ştim.” Cu această ocazie, am reuşit să descopăr câţiva români într-o altă sală. I-am recunoscut după bagaje. Niciun străin nu târăşte după el într-o călătorie atâtea valize, pachete şi sacoşe de mână, ca noi. M-am apropiat, am tras cu urechea şi m-am convins că nu mă înşelasem. Vorbeau româneşte. O femeie, mai în vârstă, adormise. Mi-a revenit în memorie atmosfera sălilor de aşteptare de la noi. Lipseau numai cojile de seminţe, pe jos, şi fumul acru. Încolo, aceeaşi resemnare placidă care ne ajută să aşteptăm orice, oricât. Iar am rămas singur… Alergătura cu mijloace din ce în ce mai perfecţionate, spre ce?, pe care o percepi într-un aeroport mai bine ca oriunde, ascunde, presupun, o angoasă. Omul modern şi-a pierdut, se pare, puterea de a sta pe loc şi de a visa. Când nu aleargă, i se pare că nu face nimic, că lasă timpul să treacă inutil. Îl ameninţă atunci „răul de a exista”… Noi am fost cruţaţi de acest rău. Am fost ocupaţi să ne temem pentru viaţă. Frica noastră cea de toate zilele nu ne lăsa vreme pentru spaime de alt ordin. Dar nu tocmai de aceea reuşeam să aşteptăm fără să aşteptăm nimic precis? însăşi aşteptarea era, uneori, şi poate mai este, o formă de speranţă.   M-am mutat cu bagajele în sala unde i-am văzut pe pasagerii români care aşteaptă cursa Tarom-ului. E şapte seara, acum. Trebuia să fim, la această oră, departe de ţărmul Americii, deasupra oceanului, încep să dau semne de nerăbdare. Am obosit să tot laud capacitatea noastră de a aştepta. Îmi e şi foame. Mă încăpăţânez, totuşi, să păstrez cei cincizeci de dolari. În România, această sumă înseamnă acum pensia mea pe două luni. Şi nu am şanse să-mi rotunjesc pensia dacă mă las de gazetărie, cum mă bate gândul. Am scris prea multe articole cu care n-am reuşit să clatin niciun fir de praf. Tot ce am izbutit a fost să-mi pierd câţiva prieteni şi să-mi câştig câţiva duşmani. Şi ar fi timpul să mă întreb dacă nu e mai convenabil să discut cu moliile din camera mea decât să perseverez într-un idealism ridicol. La cei şaizeci şi şase de ani ai mei, a trăi cu idei false e mai rău decât a deveni dependent de sedative.   Fără să audă niciun anunţ, ceilalţi pasageri români s-au sculat de pe scaune şi au format o coadă. Au aflat oare că se vor primi bagajele? Sau au făcut-o din reflex? Decenii în şir, noi am trăit „anormalitatea” ca pe singura „normalitate” posibilă. Asta ne-a format într-un anume fel, dar ne-a şi deformat. Un negru, funcţionar al aeroportului, încearcă să explice pasagerilor de la coadă că e prea devreme, că n-are rost să stea în picioare, să se înghesuie. Vom fi anunţaţi când va începe operaţia de primire a bagajelor. Pasagerii ascultă, fără să spună nimic, şi nu se clintesc. „Deranjează pe cineva că stăm la coadă?”, se hotărăşte, în cele din urmă, o femeie corpolentă să-l lămurească pe negru. „Nu.” „Atunci?” în faţa acestei logici dezarmante, negrul dă înapoi. Ridică din umeri şi se îndepărtează. Nu pare să fi priceput mare lucru. Şi cum să priceapă? Pentru noi, cozile sunt ca nişte cântece de sirenă. Le rezistăm greu. Dacă nu te aşezi la o coadă, ai senzaţia că pierzi „ceva” şi rămâi cu un vag sentiment de frustrare.   Adevărul e că nici noi nu ne mai înţelegem uneori, pe deplin. Multă vreme, nu mi-am dat seama ce anume mă intriga, mă nedumerea, după revoluţie, în felul nostru de a ne comporta. Abia mai târziu m-am lămurit că, ani la rând, am semănat unor acrobaţi care mergeau pe sârmă, concentrându-ne toate resursele de prudenţă în acest mers, specific omului care trăieşte într-un regim totalitar şi se vede obligat să fie atent unde pune piciorul. „Specialitate” învăţată de nevoie, „acrobaţia” ne-a intrat, cu timpul, în obişnuinţă, părându-ni-se normală. Ea ne-a ajutat să ne ferim de primejdii, să ne „descurcăm”, să „supravieţuim”, dar ne-a şi luat ceva. Acum ne vine greu să ne dezbărăm de ce-am învăţat. Reflexele noastre continuă să funcţioneze la fel ca înainte, făcându-ne să mergem, adesea, şi pe pământ de parcă am avea o sârmă sub picioare, altminteri nu ne simţim în siguranţă. Or, aceasta trebuie că ne dă în ochii străinilor un aer, în acelaşi timp, bizar şi dramatic… Observ că inclusiv în confesiuni am reflexe de acrobat. M-a izbit aici în America un mod de comunicare, simplu, direct, practic, fără prea multe nuanţe şi fără ocoluri, cu care eu unul mă împac greu. Mi se pare uscat, rece. Şi nu cred că la mijloc e numai gustul meu pentru digresiuni, pentru speculaţie, care se vede contrariat. Mă tem că lunga deprindere de a vorbi cu gura închisă, de a mă folosi de aluzii, de subînţelesuri, pentru a trece de vigilenţa cenzurii, îşi arată, în continuare, efectele. Nu e chiar atât de simplu să spui că unu şi cu unu fac doi, după ce te-ai ferit de asta aproape o jumătate de veac. În plus, la noi există, cum ziceam, o plăcere naturală, irepresibilă, de a sta de vorbă, la taifas („povestiţi?” era întrebarea rituală în satul meu, în loc de „bună ziua”, când treceai pe lângă doi sau mai mulţi oameni) pe care nu ştiu dacă alţii o cunosc. La nivel naţional, avem gustul pălăvrăgelii, la fel cum americanii au geniul stoarcerii banilor din piatră seacă. La orice vârstă şi chiar în pragul morţii, nu ne săturam să stăm de vorbă. Tradiţia franceză a saloanelor presupune un spaţiu închis, aristocratic. Noi, din acest punct de vedere, suntem infinit mai democratici. Nicăieri, poate cu excepţia sudului Italiei, nu se bârfeşte atât de mult şi cu atâta plăcere ca în România. Eu am reuşit să devin guraliv chiar pe tema singurătăţii… Dar mă opresc. Am impresia că ar trebui să mă aşed şi eu la coadă.     [1] Octavian Paler, „O confesiune”, în România liberă, anul LI, serie nouă, nr. 843, 12 ianuarie 1993, p. 1. [2] În notiţa care deschide ediţia din 1994 se precizează: „Această carte a fost scrisă la îndemnul directorului editurii pariziene «Les Editions de l’Herne», d-1 Constantin Tacou, care a autorizat apariţia versiunii româneşti la Editura «Albastros»”. Din păcate, proiectul nu s-a realizat, deşi cartea rămâne şi astăzi cu un mare potenţial pentru traducerea în Occident. [3] O altă călătorie americană, petrecută câţiva ani mai târziu, face obiectul unui consistent Jurnal american publicat în Aventuri solitare (1996). În zborul „spre State, invitat de comandantul aeronavei în cabina piloţilor, scriitorul face o descoperire emoţionantă: „Descopăr, uluit, apoi, în faţa comandantului, pe bordul cabinei, cartea mea Don Quijote în Est. Niciodată nu m-am simţit mai răsplătit pentru singurătăţile din faţa maşinii de scris. Am şi mărturisit asta în dedicaţia pe care am dat-o pe acel volum, la nouă mii de metri altitudine, undeva deasupra pustietăţii Oceanului” (Octavian Paler, Aventuri solitare. Două jurnale şi un contrajurnal, ediţia a II-a, prefaţă de Paul Cernat, Iaşi, Polirom, 2008, p. 220). [4] Octavian Paler revine constant în opera sa la funcţiile acestui dublu. Cred că cel mai lămurit lucrurile sunt spuse în convorbirile purtate cu Daniel Cristea-Enache: „De fapt, voiam să par un ins «tare», ca să ascund groaza mea de ridicol! Nu suportam să par caraghios. Nicio ruşine nu mă inhiba mai mult. Teama că, într-o împrejurare sau alta, mă puteam face de râs mă bloca, mă paraliza, Pur şi simplu, nu eram în stare s-o controlez. Aşa că «seriozitatea» lui Don Quijote m-a uimit şi mi-a pus nişte întrebări. Ce anume îl ajuta pe Don Quijote să nu se sinchisească de cei care râdeau de el? Scrânteala? Sau o credinţă? Şi ce credinţă? întemeiată pe ce? […] Ce încerc să vă spun e că aventurile lui Don Quijote nu m-au amuzat! Nu m-au fermecat asalturile eroice ale cavalerului. Nici poveştile lui. M-a impresionat calmul cu care ridicolul era dus la sublim” (Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Paler, Bucureşti, Corint, 2007, p. 138). [5] Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, Bucureşti, Albatros, 2004, p. 87.

Câteva lămuriri     Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele. Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape „metafizic”, cu praf adus de vânt dintr-un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, „eu”? E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă”. Prin „viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această „viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.   24 august 2000 Octavian Paler         mai     1. Ore în şir, nimeni nu trece prin această curte, izolată de stradă. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment şi pe straturile de flori stăruie o linişte uşor ireală. Cu un mic efort, mă pot închipui într-o mănăstire abandonată, cu chiliile goale, sau într-o bibliotecă părăsită, unde doar eu mai pri­vesc peticul de cer care-mi aminteşte frunzele albicioase ale măslinilor bătrâni din Grecia şi zidul din faţa ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, ameţite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oţetari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veşted al zidului. Am aproape şaptezeci şi patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost in­dulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenţei mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferenţa dintre „o biografie” şi „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârşit cu o ploaie aproape roşie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte şi nu puteam fiindcă portiţa. era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinţii mei trăiau, se găseau înlăuntru şi nu mă auzeau, trebuia să bat mai tare. După o aşteptare, apăsător de lungă, a ieşit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: „Cine-i acolo?” i-am spus. „Nu te cunosc”, a zis ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliţă, buimăcit. Am vrut să strig: „Sunt eu!”, dar n-am reuşit să articulez nici un sunet. Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic şi uneori mă port, pur şi simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumu­seţea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna?     2. Aşezat pe un scaun, lângă patul pe care stam întins, profesorul, un om blajin, subtil specialist, se pare, şi cu o moderaţie de modă veche, se uita pe ecranul ecografului. Şi vedeam, pe figura lui, că nu era mulţumit. În cele din urmă, s-a întors spre mine, forţându-se să nu se dea de gol. ― Va fi necesară o coronarografie. Abia atunci ne vom da seama care e situaţia şi vom putea lua o hotărâre. Tonul lui alb nu mă putea înşela. Era prima oară că vorbea mai puţin optimist. Dar a evitat să-mi dea amănunte. Socotind, probabil, că şi aşa eram prea crispat, a preferat să reia convorbirea întreruptă de ecografie. ― Chiar nu mai credeţi în nimic? O cameră de spital nu e locul cel mai potrivit pentru confesiuni. Şi nici eu nu eram într-o stare potrivită unei discuţii despre certitudini. Fixam tavanul văruit proaspăt, gândindu-mă la ce putea să urmeze. Un nou infarct? O operaţie pe inimă? într-un târziu, i-am răspuns, străduindu-mă să mă comport firesc. ― Am crezut că sensul vieţii este chiar viaţa. Acum nu mai sunt sigur. ― Asta nu se poate, a zis, imediat, profe­sorul, cu o energie neaşteptată, care arăta că nu era vorba de o părere convenţională. M-a mirat tonul lui foarte decis. ― De ce să nu se poată? ― Pentru că nu putem trăi în conflict cu noi înşine, a venit răspunsul, pe cât de surprinzător, pe atât de categoric. O clipă, am uitat de ce mă găseam acolo. Mi-a venit să râd şi să-i spun că eu sunt de mai multă vreme în conflict cu mine. Poate, chiar ireconciliabil. Dar ceea ce ar fi trebuit să explic, după aceea, se cuvenea comunicat unui preot sau, cel mult, unui psihiatru. Ar fi sunat straniu să-i mărturisesc unui doctor pe care-l văzusem numai îmbrăcat în halat alb ce probleme îmi pun azi. ― V-aş contrazice, a fost tot ce am reuşit să îngaim, dându-mi seama, o dată mai mult, că nu-mi e deloc simplu să-mi admit slăbiciunile; şi cu atât mai puţin, să discut despre ele. M-am întors acasă pe jos. Era soare, dar în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Altădată, apropierea verii constituia în sine o promisiune. Era perioada mea preferată. Acum, strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat.     3. Când eram tânăr, începusem o „istorie a sinu­ciderilor” pe care am abandonat-o. Mi-ar plăcea s-o pot relua acum. Aş putea vorbi despre una din cele mai delicate probleme (singura cu adevărat importantă, zicea Camus, dar cred că exagera), fără să fie necesar să dezvălui (ar fi de prost-gust) mizeriile din subconştientul meu. M-ar uşura, probabil, asta. Ar constitui un fel de exorcism. Cu atât mai important cu cât nu mai sunt în situaţia, fericită, de a-mi crea singur punctele de sprijin, când am nevoie. Printre „darurile” pe care mi le-a adus bătrâneţea se numără şi acesta; iar, acum, mă simt ca o epavă aruncată la mal. Dacă aş avea mai multă energie, aş fi, poate, disperat. Dar nu ajung până acolo. Disperarea e o stare vitală, or eu sunt doar obosit, deprimat şi, pe deasupra, tulbure. În fond, de ce mă întorc mereu la teama că sunt aproape de capătul drumului? N-am niciodată încredere în motivele care mi se par evidente. Motivul evident acum ar fi infarctul. Eram convins că o boală gravă te ajută să vezi esenţialul şi fiindcă nu pot spune în această clipă ce anume e esenţial pentru mine mă simt derutat. Se pare că iubim, de fapt, ceea ce ne lipseşte. Din păcate, nu semăn deloc la caracter cu tatăl meu. Vitalitatea, care m-a ajutat totdeauna să fac faţă melancoliei şi pesimismului, dă, se pare, semne de „insuficienţă”, iar natura mea impulsivă reacţionează, ca de obicei, pe dos, prin dorinţi nega­tive. Aseară, am adormit în fotoliu, uitându-mă la televizor. Când m-am trezit, după miezul nopţii, rula un film cu un bărbat care suferise un accident ce-i paralizase tot corpul de la umeri în jos. Îşi pleda dreptul de a dispune de viaţa sa în acele condiţii. Am stins televizorul, dar n-am reuşit să readorm, cu toate că luasem un somnifer. Mi-am amintit cum a înghiţit Pavese un pumn de somnifere, într-o cameră de hotel, după ce şi-a scos pantofii, ca să nu murdărească din greşeală cearceaful. Pe urmă, mi-am zis, ruşinat, că am obsesii morbide. Adevărul e că nu găsesc în mine nici nepăsarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfârşit firesc. Şi, probabil, tocmai pasiunea cu care am iubit viaţa m-a adus în situaţia asta. Nu sunt în stare să concep fatalitatea fără nici o crăpătură, pe unde vine un licăr de speranţă. Mai târziu, m-a copleşit o senzaţie stranie de irealitate. Mă afundam, parcă, într-un fel de timp gol, ruinat, pustiu, auzind ca prin vis vântul care izbea afară, de zid, crengile oţetarilor. Prin în­tuneric, ghiceam dunga cenuşie care e sabia tatei din tabloul de pe perete, dar memoria mea de­venise ceţoasă, nesigură, încărcată de resturi ale unor întâmplări greu de fixat într-o vreme precisă. La un moment dat, mi s-a părut că plouă şi că ploaia făcea să sune prelung tabla de pe acoperiş. Probabil, aţipisem deoarece, când m-am sculat şi am aprins lumina, nu se mai auzeau decât rafalele vântului.     4. Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuşiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce e sub mască. Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită. În realitate, am fost o singură dată în marginea unui deşert, în Egipt, şi n-am îndrăznit să mă aventurez printre dunele, cenuşii-gălbui, de nisip pe care nu creşteau decât tufe rare de alfa. Amurgurile vin repede în deşert şi m-am temut să nu mă prindă noaptea înainte de a mă întoarce. M-am oprit şi m-am uitat, îndelung, într-o stare nelămurită, în care se amestecau fascinaţia şi panica, închipuindu-mi cămile cu poveri în spate şi beduini cu faţa acoperită sub lumina care, seara, devine violetă. Cu toate acestea, cred că nimic nu m-a fascinat mai mult ca soarele toxic din deşert, creator de iluzii la tot pasul. Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat. Probabil, în legătură cu asta aş avea multe de spus. E posibil să mă fi născut cu o asemenea predispoziţie, cum te naşti cu o celulă defectă care, mai târziu, dezvoltă o tumoră.     5. Când a murit bunicul dinspre mamă, aveam trei ani şi patru luni, după calculele pe care le fac acum. Ducându-se la înmormântare, părinţii mă luaseră cu ei. Ajunşi la casa bunicului, în capătul din jos al satului, îmi dăduseră voie, probabil, să mă duc în grădină, ca să nu-i încurc sau, poate, eu mă strecurasem pe poarta şurii, spre vale, nepri­cepând de ce se agita lumea din curte, ocupată, cum era obiceiul, cu tot felul de pregătiri înainte de plecarea la cimitir. Curios e că n-am reţinut nici un detaliu din ceremonialul înmormântării. Cu totul altceva m-a impresionat. Era o zi de toamnă târzie, cu soare blând, una din ultimele zile frumoase de toamnă, probabil. Lumina curgea ca un ulei galben pe coaja merilor rămaşi fără frunze şi înroşiţi de primele vânturi reci. Cum nu-mi dădeam seama că în acea împrejurare se cuvenea să fiu trist, mergeam prin iarba plină de frunze uscate, aproape fericit. Presupun că, încă de atunci, mă dovedeam sensibil la excitaţiile luminii. Oricum, n-am uitat starea care m-a cuprins, în egală măsură limpede şi misterioasă. Eram, ca sub o vrajă, uimit de ceea ce mi se în­tâmpla, dar şi intimidat de aerul luminos care mă făcea să aflu că existam. Deodată, vraja s-a rupt. Am descoperit golul din jurul meu, am constatat că eram singur, că nu mai auzeam nici un zgomot din curte, şi m-am speriat. Am impresia că atunci am tras prima spaimă din pricina singurătăţii. Ambiguitatea acestei prime amintiri nu e, probabil, întâmplătoare ― dimpotrivă, mi se pare semnificativă pentru firea mea ― căci, ironie sau nu, fascinaţia vieţii mi s-a dezvăluit într-un ci­mitir. Îmi plăcea, vara, să mă strecor, printr-o spărtură a gardului, în „Progade”, cum i se zicea cimitirului din capătul uliţei noastre. Acela a fost primul meu domeniu iniţiatic, de care n-am vorbit nimănui. Hoinăream ceasuri în şir printre crucile de ciment, de piatră sau de lemn, unele surpate, copleşite de bălării şi pe jumătate putrezite. Nu mă gândeam la morţi. Le bolboroseam numele şi le priveam îndelung fotografiile de porţelan, în­castrate în cruci, de parcă făceau parte dintr-o poveste. Iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele şi viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acţiona asupra simţurilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate. Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantaţi cu mulţi ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu nişte străjeri întu­necaţi care separau uliţa de cimitir. Încât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. În afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot...     6. Ce vreau? Să-mi povestesc viaţa? Nu. Ca­tegoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îţi tre­buie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanţuri. Îţi trebuie, îndeosebi, încre­derea că ai reuşit să ajungi la unele concluzii care ar merita să fie împărtăşite. Or, o poveste ca a mea ar putea fi interesantă, cel mult, ca ilustrare a ideii că destinul este propriul nostru caracter. În rest, nu mă tentează câtuşi de puţin să spun, ca alţii, „viaţa mea, ce roman!” Şi, de altfel, nu sunt deloc sigur că o amintire e, neapărat, mai intimă decât o obsesie. Într-una din seri, dând din întâmplare peste o descriere mai veche a luminii gălbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit că, dacă m-aş putea concentra, ar fi o soluţie, probabil, să încerc să duc la bun sfârşit proiectul, abandonat, de ro­man. Mi-ar prinde bine, presupun, să fug de teme­rile legate de boală într-o lume unde istoria e complet anulată şi nu sunt necesare explicaţii din moment ce nimic nu e explicabil. Ce ar putea fi mai potrivit pentru nevoia mea de a ieşi, cumva, din realitate decât războiul, încăpăţânat şi zadar­nic, luat de la capăt în fiecare dimineaţă de Mon­seniorul, împotriva a cincizeci de pendule pe care ar vrea să le oblige să bată în aceeaşi fracţiune de secundă? Uneori, când mă trezesc noaptea şi tre­buie să aleg între uitatul pe pereţi şi un al doilea somnifer, mi se întâmplă, chiar, să mă surprind că încep să fac diverse supoziţii în privinţa motivelor care-l împing pe doctorul Luca să-şi caute, în Julius, un confident, după ce cutreieră tavernele, sau în privinţa originii prafului adus de „vântul din sud”. Din nenorocire, nu am destulă energie ca să pot întreprinde ceva pe termen lung. Dar să revin la ce vreau. Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicţia că regretele îţi permit să te crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu I-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii „ratat”, trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini, mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită de prejudecăţi. Întrebarea e dacă pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Cum zice doctorul Luca, nu e deloc simplu să-ţi descarci sufletul cum ai răstur­na un sac. E de ajuns să-mi imaginez subconştien­tul meu ca o grotă întunecoasă prin ungherele căreia îşi ţes pânza păianjenii, că încep să mă codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care mă jenez şi neputinţe pe care aş prefera să nu le ştiu. O pudoare egoistă, mai puternică decât do­rinţa mea de a fi sincer, mă blochează, deşi senti­mentul pe care-l încerc, de la o vreme, că am supravieţuit propriei mele morţi şi că lumea reală nu mai are nevoie de mine ar trebui să mă eli­bereze de orice reţinere. Nu întâmplător, de când am venit de la spital, m-am gândit deseori că am trăit cu piciorul pe frână (ce păcat că n-am derapat!), prea defensiv, prea precaut şi că, din această cauză, am în urma mea o existenţă cu prea multe febre false. Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu m-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-mi drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. Probabil, aici s-a aflat sursa eşecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.     7. Îmi amintesc o scenă care e aproape em­blematică. Se întâmpla în septembrie 1937, în curtea unui internat de pe strada Schitu Măgu­reanu din Bucureşti; internatul „Casei corpului didactic” unde fusesem încartiruiţi cei cinci bursieri de la liceul „Spiru Haret”. Nu trecuseră mai mult de două săptămâni de când venisem din Lisa. În noaptea precedentă, mă visasem pe Calea Secii, cu vacile. Mali, mai vicleană, se strecurase printr-o spărtură a gardului în livezi şi, târându-şi clopotul prin iarbă, ca să-mi înşele vigilenţa, coborâse într-o văioagă. Strigasem din adâncul plămânilor, să mă audă Mali, iar răcnetul meu fioros reuşise să sperie întreg internatul. Dimi­neaţa, la micul dejun, eram arătat cu degetul şi am auzit multe comentarii răutăcioase pe seama „sălbăticiei” mele. Nu-mi plăcea deloc că deve­nisem „vedetă”, dar ce puteam face? Am înghiţit cu noduri ceaiul şi felia de pâine cu magiun, strângându-mă în carapacea mea, după care am pornit spre liceu. Nu cunoşteam oraşul şi cred că barbarii, la Roma, au fost mai degajaţi decât mine. Mă spe­riam de câte ori trebuia să trec strada şi auzeam frânele vreunei maşini scrâşnind. Nu apucasem să-mi formez reflexe citadine, aşa că alternam curiozitatea cu teama. La prânz, am făcut drumul invers. Am căscat gura în faţa vitrinelor de pe Bulevardul Elisabeta, uimit mai mult de mane­chine decât de hainele expuse, m-am oprit să mă uit la pozele de la cinematografe, iar în dreptul Intrării Zalomit m-am abătut prin Cişmigiu, unde am admirat din nou iarba fragedă, grasă, cu gândul la Mali şi Cioanta. Am reuşit să pierd, astfel, masa de prânz. Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese. Am luat dintr-un coşuleţ trei felii de pâine cu care mi-am potolit foamea, apoi m-am dus în curtea din spatele clădirii, o curte spaţioasă, asfaltată şi împrejmuită de un zid înalt, de unde se auzea gălăgie. Băieţii jucau „lapte-gros”. Cum nu primisem, încă, uniforma pe care urma s-o capăt în cadrul bursei, purtam hainele de-acasă. O pălărie rotundă şi neagră, cu bor mic, specifică portului din satele făgărăşene, pantaloni albi, strâmţi, de bumbac, cămaşa, tot de bumbac şi fără guler, lăsată peste pantaloni şi încinsă cu o curea lată, plus o vestă de postav vânăt. Doar bocancii mei erau „citadini”. Nu vroiam să intru în vorbă cu nimeni, deoarece remarcasem că accentul meu tărăgănat, cu inflexiuni curioase pentru urechea unui bucureştean, şi cuvintele „exotice” pe care le foloseam stârneau zâmbete amuzate. Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munţii Făgăraşi şi azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureştean unde trebuia să fie „educată” şi „civilizată”. Amestecul de orgoliu şi timiditate care era, încă de atunci, baza carac­terului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un „nu” arţăgos, agresiv, când un băiat m-a chemat să intru şi eu în joc, şi m-am dus în fundul curţii, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întâmpla, fără să mă amestec cu ceilalţi şi fără să las pe nimeni să se apropie; dar şi satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranţă în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins. Cu vreo lună înainte, tata mă trimisese să dorm noaptea într-o mică livadă „de pe Seaca”, unde plantase meri. Porcii mistreţi aveau obiceiul să coboare din pădure, prin august, şi să râme în căutarea unor rădăcini dulci. Misiunea mea era să-i alung, dacă veneau. Aprinsesem un foc şi, culcat în iarbă, stătusem la pândă, copleşit de mirosurile nocturne ale pădurii, fără să închid ochii. Nu avusesem curajul să-l contrazic pe tata, refuzând o treabă care nu reprezenta nimic neobişnuit în Lisa, dar cred că eram speriat. De aceea, alimentam continuu focul. Când am auzit grohăituri, am luat-o la fugă. Pe urmă, m-am întors, am început să ţip şi să arunc cu crengi aprinse, fără sa văd, ce-i drept, nici un mistreţ. Acum, însă, gălăgia veselă din curtea internatului făcea parte dintr-o altă realitate, total nouă pentru mine. Gata să-mi scot ghearele la primul semn de primejdie, stăteam cu spatele sprijinit de zid, ca într-o tranşee, încordat, atent la orice mişcare din preajma mea, hotărât să nu îngădui nimănui să se apropie.     Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. În Lisa nu avusesem nevoie să mă apăr. Şi cred că lângă acel zid m-am lămurit ce este un „străin”: cineva în care nu poţi avea încredere decât după ce te convingi că nu-ţi vrea răul. Ieşisem de sub scutul părintesc, acum puteam conta doar pe mine. Înduioşătoare şi cam caraghioasă, dacă e văzută cu ochii de azi, întâmplarea are o semni­ficaţie aparte în „mitologia” mea personală. Am avut nevoie, mereu, de un „zid” de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Asta a făcut din mine un animal bănuitor, înclinat să fie tot timpul în gardă. Practic, de la unsprezece ani, viaţa mea a fost o lungă apărare agresivă, o pândă, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil şi dificultatea de a-mi găsi prieteni.     8. Străbăteam o toamnă cu amurguri pre­vestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniştită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Aşa e şi viaţa, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal şi, pe neaşteptate, îţi pune gheara în gât. Apoi am visat o mare plină de delfini roşii. Se jucau în apă. Deodată, am observat că lăsau urme de sânge pe care valurile le combinau, făcând să apară pe suprafaţa mării un text din care nu înţelegeam nimic deoarece era într-o limbă necunoscută. Când spuma a şters totul, ca un burete alb, m-a acoperit un val puternic. Am simţit că devin uşor, că plutesc, că mă afund, că nu mai eram deloc speriat. Pe la patru noaptea, m-am trezit. Simţeam înţepături în inimă. N-am mai putut readormi. Mi-am amintit de două „amănunte” cărora nu le-am dat importanţă niciodată. Bunicul meu dinspre mamă a murit în urma unui stop cardiac. Avea şaizeci şi doi de ani. Era toamnă, prin noiembrie, desfăcea ştiuleţi de porumb. La un moment dat, a plecat capul într-o parte şi s-a prăbuşit. Bunicul dinspre tată a murit în somn. Venise, într-o seară, de la cârciumă, pus pe harţă. Tatăl meu şi mama, proaspăt căsătoriţi, s-au dus să doarmă în şură, pe fân, lăsându-l pe bătrân singur, pentru a nu-l supăra. Dimineaţa I-au găsit mort, tot datorită unui stop cardiac, probabil. „Singurul zeu pe care-l cunoaştem”, cum numea cineva ereditatea, ne poate dezvălui, uneori, o faţă deloc romantică.     9. Propriu-zis, nu mă doare nimic. Angoasele, când mă bântuie, vin din faptul că respir mai greu, gâfâi la orice efort, obosesc repede şi, uneori, simt o apăsare în zona inimii. Atunci, am impresia că duc dinamită în buzunare şi că trebuie să fiu atent să nu sar în aer. Sunt singur cu „monştrii” mei şi încerc să-i domesticesc cum pot, cu slabe rezultate de cele mai multe ori, deşi, iniţial, nu mi-a fost frică. Am stat acasă douăzeci şi patru de ore după infarct, agitându-mă şi traversând o noapte albă. E adevărat că bănuiam altceva: o criză de colon sau de bilă. Nu primisem nici un avertisment de la inimă. Electrocardiogramele de rutină arătau perfect. Când m-am hotărât să mă duc la spital (era Duminica Floriilor), n-am luat cu mine nici pijama, nici schimburi. Eram sigur că, peste un ceas, două, mă voi întoarce acasă. Nici auzind că făcusem infarct, n-am fost impresionat. Prima mea reacţie a fost de o stupiditate enormă: „Nu voi petrece Paştele într-o cameră de spital”. Abia ulterior am consimţit că nu mai sunt deloc „o stâncă”. Iar acum mi se pare aproape ridicol că odinioară i-am studiat pe stoici cu pretenţia de a învăţa ceva de la ei. N-am învăţat nimic! Stoicul îşi domină temerile. Şi, în cele din urmă, se înalţă deasupra lor. Nu mai e unealta lor oarbă, chiar dacă nu le înlătură. Pe când eu n-aş mai putea zice decât cu o neîncredere jenată: tot ce se întâmplă se întâmplă fiindcă aşa trebuia să se întâmple. Ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, poate, mai mult nu este, totuşi, lipsa de bravură, ci altceva. Fiindcă n-am putut să mă gândesc cât mai puţin la boală, am dorit să mă gândesc cât mai puţin, în general. Medicii mi-au atras atenţia că moralul ridicat e cel mai bun medicament şi că, deci, o oarecare detaşare s-ar impune. Din sfatul lor, m-am ales, însă, cu nostalgia de a mă comporta ca o larvă. Pentru prima oară am renunţat complet la viaţa socială. Nu mai doresc să ies pe stradă, să văd lume, mă complac în sihăstria de aici, încep să am calităţi de pustnic. Observ că suprim în mine, pe zi ce trece, orice curiozitate faţă de evenimente, orice interes care m-ar deranja. Nici măcar să citesc nu mai sunt în stare. Dacă iau o carte, o pun deoparte după câteva pagini. Când primesc, rar, câte un telefon, am dificultăţi să întreţin conversaţia mai mult timp. Fac tot ce pot s-o scurtez. Efortul de a rămâne politicos mă oboseşte. În schimb, îmi pierd ore întregi privind nişte oţetari banali sau zidul cu ciori. M-am sălbăticit, nu mă mai pot baza, se pare, pe nevoia de alţii, care nu m-a părăsit niciodată până acum şi mă surprind având impulsuri mizantropice. Adevă­ratul creştin e pesimist, s-ar zice, de vreme ce marea lui speranţă e viaţa de apoi. Dar poate fi asta o justificare? Şi, pe urmă, mă pot eu lăuda că sunt un creştin veritabil? într-o noapte, m-am visat discutând cu... doctorul Luca. Spunea că lumea se împarte în bolnavi declaraţi şi bolnavi nedeclaraţi. „Lasă asta ― i-am zis ―, vrei să te sinucizi?” S-a încruntat şi m-a măsurat din cap până la picioare. Ce-mi păsa mie? Apoi, a izbucnit într-un râs răutăcios. „Ce ştii despre deşerturi?” m-a apos­trofat, rânjind. Nu-mi mai aduc aminte ce i-am răspuns, dar, probabil, m-am lăudat, căci s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: „Bravo, e o specialitate folositoare”.     10. De fapt, doctorul Luca e de părere că sinu­ciderea reprezintă o soluţie doar în tinereţe, când poţi lăsa în urmă un cadavru frumos. După ce ai îmbătrânit, nu-ţi rămâne decât să cutreieri, ca el, tavernele, tăvălindu-te în noroi, ca să poţi să-ţi dispreţuieşti trupul. În consecinţă, nu se sinchi­seşte de ce cleveteşte lumea, în Asybaris, pe seama lui. „N-au decât să-şi bată gura cât vor, i-a zis lui Julius, ştergându-şi cu o mare batistă cadrilată faţa roşie, de rac fiert şi pe urmă răcit. Ba chiar îi înţeleg. Se plictisesc, probabil, ascul­tând continuu vântul care aduce, vara, nori de praf sau emiţând ipoteze despre deşertul pe care expediţiile nu reuşesc să-l descopere. În Asybaris, băiete, bârfa constituie un medicament”. Uneori, când nu se controlează de ajuns, iese la iveală o tristeţe bine ascunsă, dar doctorul Luca se grăbeşte totdeauna să-şi reia aerul său obişnuit, de clovn bătrân căruia îi place să spună lucruri ciudate. Într-o zi, i-a explicat tânărului custode că Dumnezeu e ce rămâne când tot ce ne e permis să vedem ne pare absurd, după care, cu ochii la pendula cu ramă de sidef din perete, a adăugat, între două accese de tuse: „Ceea ce am căutat eu, băiete, nu se află pe lumea aceasta. Sau nu se mai află”. Julius îl ascultă fără să-l întrerupă. Foarte rar îi pune întrebări şi o face cu grija de a se arăta politicos, deoarece nu vrea să-l supere pe bătrân. Cum n-a găsit în biblioteca Monseniorului nici o carte care să-l lămurească de cine şi când a fost întemeiat Asybarisul, doc­torul Luca, o adevărată enciclopedie ambulantă, e un interlocutor extrem de preţios. În plus, e singurul străin care are acces la „palat”, cum i se spune pretenţios clădirii cumpărate de Monsenior de la un negustor de parfumuri, cu mulţi ani în urmă; în fapt, o casă greoaie, dărăpănată, care ar semăna cu un cufăr vechi, mâncat de carii, dacă zidurile cenuşii, pe alocuri putrezite, n-ar fi acoperite de glicină. Vine în fiecare marţi şi în fiecare vineri, în jurul orei cinci după-amiază, se abate prin pavilionul bibliotecii ca să stea de vorbă cu tânărul custode, apoi suie scara de lemn stacojiu spre încăperile unde s-a izolat prietenul său din tinereţe şi, probabil, singurul său pacient. Căci, după unii, Monseniorul n-ar mai fi întreg la minte. Când Julius a încercat să afle ce temei au gurile rele să lanseze asemenea vorbe, doctorul Luca s-a mulţumit să-i explice că unul dintre marii regi ai Spaniei, anume Carol Quintul, s-a retras la bătrâneţe într-o parte rezervată a castelului unde doar câţiva servitori aveau voie să pătrundă, pentru a se război cu treizeci de pendule; armată pe care n-a izbutit s-o învingă. După aceea a schimbat vorba şi s-a întors la răutăţile debitate pe seama sa: „Nelly şi prie­tenele ei îşi închipuie că mă mână viciul prin taverne. Dar ce să le spun? Cel mult, că nimic nu e ruşinos dacă te ajută să trăieşti. Se pare că e ceva real, băiete, în ideea că nu e nebun cel care şi-a pierdut raţiunea, ci acela care şi-a pierdut tot în afară de raţiune. E o suferinţă să te găseşti într-o asemenea situaţie, crede-mă. Uneori, dacă aş putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îţi amputezi un deget cangrenat, aş face-o”.

avertisment   „Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit şi ce-am simţit, zilnic, într-o lume care m-a surprins şi prin scindări şi prin timpul ei echivoc. „Contrajurnalul” (adică textul tipărit cu caractere cursive) l-am scris ulterior, când mi-am recitit jurnalul. L-am scris, uneori, din nevoia de a continua o mărturisire, un gând, dar de cele mai multe ori pentru a corecta o părere, convins că, între timp, am înţeles mai bine unele lucruri Şi, poate, nu e nimic nefiresc în dorinţa de a da însemnărilor ulterioare rolul de ecou sau de replică la prima treaptă a întâlnirii mele cu Mexicul. Căci există călătorii care nu se termină niciodată.     Vă veţi duce în locul cu agave sălbatece pentru a ridica o locuinţă de agave şi cactus, pentru a împleti rogojini de agave şi cactus.   Şi vă veţi duce în locul de unde provine lumina şi veţi arunca suliţe: vultur de aur, tigru de aur, şarpe de aur, iepure şi cerb de aur.   Şi vă veţi duce în locul de unde-şi trage originea moartea şi veţi arunca suliţele pe stepa aceasta: vultur de azur, tigru de azur, şarpe de azur, iepure şi cerb de azur   Şi când veţi fi aruncat suliţele şi veţi fi atins zeii, galbenul, albastrul, albul şi roşul, vultur, tigru, şarpe, iepure, cerb,   aşezaţi între mâinile zeului timpului, ale vechiului zeu, umbra care va veghea asupra lui.   (Cântec aztec pentru Zeiţa Mamă)           păsări şi arbori     Se vede că sunt născut în Zodia Racului. La fiecare călătorie cu avionul mi s-a întâmplat la fel. Mai întâi o angoasă tulbure, ca un mâl care îmi apasă gândurile. Apoi, treptat, mă liniştesc. Dimineaţa, când mă îndrept spre aeroport, de obicei nu mai am nimic. Aproape mă mir că evit în general să mă folosesc de un mijloc atât de rapid şi mai comod totuşi decât trenul. Iar în clipa aceasta mă gândesc chiar cu detaşare la cele trei accidente de avion pe care le-am avut. Ciudat. Mi-e mai frică de ideea zborului, se pare, decât să stau ca acum într-un avion care se zvârcoleşte uneori în ceaţa lăptoasă, ca şi cum s-ar fi atins de ceva gelatinos. De unde se vede că, oricât am vorbi despre Icar, sufletele ne vor aparţine pământului pe care-l zăresc fragmentar jos, punctat de păduri însingurate. Îmi vin în minte arborii pictaţi de Mondrian. Fără trunchi, cu coroanele întoarse spre pământ, spre rădăcini, ca şi cum ar vrea să refacă o unitate pierdută, să închidă cercul. De fapt, nu e un cerc, ci un oval. Însă şi pe un oval se poate merge la nesfârşit. Cei mai mulţi pasageri încearcă să ucidă cumva timpul până la destinaţie. Citesc romane poliţiste, dorm, încropesc conversaţii sau, pur şi simplu, stau cu ochii aţintiţi în gol. Dacă ar putea, ar comprima orele. Nu ne mai interesează, oare, decât să ajungem la ţintă? La urma urmei, acest adevăr n-ar fi nou. Theophile Gautier a trecut la patru sute de metri de catedrala Chartres fără să vrea s-o vadă. Peste câtva timp, vom ateriza la Amsterdam. Plouă. Această atmosferă posomorâtă convine, cred, Amsterdamului. Bănuiesc oraşul plin de statui reci, de bronz coclit. Severitatea zidurilor trebuie să fie mai puţin tăioasă acum. Iar în vântul umed trebuie că par mai puţin anacronice morile de vânt din tablourile lui Ruisdael. Dacă mai există şi în aer liber asemenea mori de vânt, ele se învârt, probabil, fără să macine nimic. Unul dintre puţinele lucruri gratuite pe care şi le permite lumea de azi. Dintr-un orăşel văd ţâşnind săgeata unei catedrale. Aceasta îmi aminteşte că am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci „noaptea Evului mediu” constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpăţânate platitudini didactice. Giotto şi Dante nu pot fi decât abuziv anexaţi Renaşterii, ca precursori. Şi cum să împăcăm setea de absolut din edificiile gotice cu ideea că în afara Renaşterii n-ar exista decât barbarie şi confuzie? Poate greşesc şi merg prea departe afirmând că Renaşterea este o oboseală luminoasă a Evului mediu, dar, oricum, sunt convins că, împotriva prejudecăţilor curente care reduc Evul mediu la tenebre, în unele privinţe atunci s-a îndrăznit mai mult. Săgeata gotică e semnul unui spirit care a ţintit direct cerul, în timp ce, mai înţeleaptă, mai practică, Renaşterea a preferat să descopere pământul. În Evul mediu, omul a visat să obţină aurul creându-l. Mai târziu, el s-a consolat să-l găsească. Oricâte zâmbete ne-ar stârni regia ocultă din jurul retortelor ce fierbeau inutil, putem vorbi doar de amăgire. Şi nu le putem contesta alchimiştilor o îndrăzneală de care aventurierul, gata să împuşte pentru o pepită de aur, va râde. Neobţinând nimic, ei vroiau totul. Cu mâinile goale, vorbeau de piatra filosofală. Icar e, poate, un mit mai potrivit pentru Evul mediu decât pentru Renaştere. Mă întrerup. Cineva din spate, vorbind despre Amsterdam, îl compară cu Veneţia. „Veneţia nordului”. Ca şi Stockholm-ul. Din moment ce un oraş e străbătut de canale, el e în mod automat comparat cu Veneţia. Şi sunt atâtea „Veneţii”, încât m-am plictisit să aud această comparaţie, a cărei justificare e, în realitate, pur scenografică. Oare ce legătură poate exista între un oraş romantic, bolnav de trecut, cum e Veneţia, şi unul solid, corect şi întreprinzător? Nu cred că Amsterdamul e dispus să trăiască din amintiri. Numai umbra lui Rembrandt trebuie că revine din când în când printre zidurile înnegrite de ploaie şi timp, amestecându-se cu ultimele tipuri de automobile.       festina lente   Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gâfâie, îşi ambalează la maximum motoarele aruncând în aer trâmbe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, „Parisul în două zile”, „Mexicul pe scurt”, vize de intrare, vize de ieşire, hoteluri, „Taxi!”, pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiţi, „legaţi-vă centurile, peste câteva clipe vom decola”, trenurile pleacă toate „peste cinci minute”, Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... şi, la urma urmei, ce vroia Homer? Atâtea încurcături pentru ca să aducă un grec şiret pe un ţărm pietros unde abia creştea iarbă pentru capre... Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară şi alta, între un avion şi altul, îmbătându-ne de graba noastră ca de un scop... Doamne, şi totuşi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, puţină linişte, să ne adunăm gândurile... dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aştepte, scara avionului s-a retras, „Legaţi-vă centurile de siguranţă!”, iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile şi mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuţilor şi necunoscuţilor ilustrate, însoţite de câteva rânduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roţilor pe şine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zâmbeşte auzind un vals desuet: „Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beţia vitezei în cursele de formula unu...” Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am învăţat pe vremuri la orele de latină că poeţii îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depăşite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deşi, ar fi o glumă bună ca în gări şi aerogări, în loc să se anunţe trenurile şi avioanele care vin şi care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, festina lente, mai întâi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, până nu se va mai înţelege nimic. Inclusiv înţelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raţionamentele, să cântărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înţeleaptă, atât. Am lăsat în urmă nu mai ştiu câte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări şi aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decât un gust de fum, de soare sau de ceaţă, o culoare sau nici atât, fără să fiu, nici prin vocaţie, nici prin palmares, ceea ce se numeşte un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părţile o cunosc cel mai puţin. Când să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens îşi deschidea drum cu securea în mână spre templele şi piramidele civilizaţiei maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăbliţa sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizaţia aztecă, în ce mă priveşte, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniştii călătoriilor. Aterizăm. Peste o jumătate de oră vom pleca.       peste ocean   Zburăm peste oceanul pe care l-au traversat cândva căutătorii de aventuri şi de aur. Un Cortes şi ceilalţi spanioli din Estremadura, „leagănul conchistadorilor”, care recunoşteau cu insolenţă că n-au mers în America să are pământul. Săgeata gotică devenise catarg de corabie. Alchimiştii îi cedaseră locul lui Columb. Acum, omul nu se mai amăgea că ar fi în stare să creeze aur. Mai realist decât cei ce se îmbătaseră cu iluzia că-l vor crea ei înşişi, vroia să-l smulgă din mâinile celor care-l aveau. Noii aventurieri ai aurului nu mai erau interesaţi de piatra filosofală, ci de ce puteau prăda. De aceea, probabil, spaniolii n-au dat nici o atenţie piramidelor în Mexic. În schimb, tezaurul lui Moctezuma a devenit repede o legendă şi o obsesie. Se pare că implacabilul Cortes a excelat în aventuri galante. De abia după ce zidul pe care încerca într-o noapte să se urce s-a prăbuşit, rănindu-l, spre hazul concetăţenilor săi, a pornit să-şi caute norocul şi să-şi uite ruşinea în aventuri mai dure, în care succesul depindea în primul rând de lipsa de scrupule. Dacă e exact ce-am învăţat la şcoală, echipajele corăbiilor plecate spre îndepărtatele terrae incognitae erau compuse din indivizi deprinşi să folosească mai bine cuţitul decât spada. Şi care ar fi râs în nas cuiva care i-ar fi provocat la duel după legile onoarei cavalereşti. La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediţiei. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier şi o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea şi n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb şi Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscăţivul şi încăpăţânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări. Din păcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacăt şi cu jumătate de voce. Inclusiv faptul că descoperitorul Americii a făcut drumul înapoi cu mâinile legate în lanţuri. Şi că Don Quijote n-a dat totdeauna greş.       se vede New York-ul...   Mondrian şi-a părăsit aici arborii pentru a picta compoziţii cu linii drepte, ca avenidele newyorkeze, cu pătrate şi dreptunghiuri, ca un animal geometric şi fabulos sau ca un labirint cu sclipiri galbene şi roşii... hartă a unei utopii, paradis parcelat sau cimitir cu alei strălucitoare, e greu de spus ce trebuie mai întâi să vedem în aceste compoziţii în care ni se propune să desluşim entuziasmul pictorului, refugiat în ultimii ani ai vieţii la New York şi cucerit, se zice, de vitalitatea metropolei şi a jazz-ului... Într-un amurg vineţiu care mi-a dat înverşunări rousseau-iste, eu am visat însă aici că pădurile, păsările, lichenii şi bizonii se vor reîntoarce într-o zi să recucerească oraşul. Poate, fiindcă pe străzile botezate cu cifre, m-am gândit că la New York singurătatea nu face compromisuri. Cine n-are bani e singur. Cine nu se descurcă e singur. Iar eu n-am nici bani, nici spirit practic. În realitate, despre americani am aflat mai mult din acest episod povestit de biografii lui Daumier decât din trecerea mea prin New York. Într-o zi, un prieten, care îi cunoştea jena financiară, i-a anunţat vizita unui colecţionar american, precizându-i că acesta nu se interesa decât de pânzele care costau scump. Câteva zile după aceea, americanul a venit la Daumier în atelier şi arătându-i o mare pânză l-a întrebat: ― Cât? Pictorul a îndrăznit încurcat. ― Cinci mii de franci. ― Cumpăr. Şi celălalt? De data aceasta, se zice, pe Daumier l-a părăsit curajul. ― Şase sute de franci. ― Nu cumpăr, a replicat americanul.     Pe aeroport, doi tineri se despărţeau. Ea (o tânără mexicană) plângea. S-a îndreptat spre avion ca spre eşafod. Acum flirtează cu un bărbos între două vârste, râzând des ca să-şi arate probabil dantura superbă. Şi bănuiesc că la Ciudad de Mexico o aşteaptă altcineva. Ce ne-am face fără consolări? Mai ales că, are dreptate Gide, este un timp când râzi şi este un timp când îţi aminteşti că ai râs. Fac un calcul şi constat că vom sta în Mexic treisprezece zile. Treisprezece zile care, în calendarul aztec, formau exact o săptămână.     Am adormit şi când m-am trezit din somn avionul se pregătea de aterizare. Ciudad de Mexico. Cerul incendiat al vechilor azteci se apropia de noi ca o febră în care urma să coborâm.       fiesta   Apoi, aeroportul. Un aeroport din care n-am reţinut nimic în afară de lumina gălbuie. Maşinile care ne-au dus la hotel (un hotel purtând numele unui muzeu la care râvnesc demult, Del Prado*). M-am pomenit într-o cameră desfăcându-mi valizele şi după aceea coborând în stradă.   * După călătoria în Mexic, am trecut o seară prin Madrid. Şi a doua zi dimineaţă, am avut trei ore la dispoziţie. Exact atât cât spune titlul cărţii lui Eugenio d'Ors despre muzeul Prado unde am aşteptat sub un soare aproape administrativ să se deschidă porţile: Trei ore în muzeul Prado. Evident, titlul acesta nu e decât o ironie pentru călătorii care vin la Prado între două curse cu avionul. Dar vorba înţeleptului Saadi: „Mă plângeam că nu aveam încălţări. Trecând prin dreptul moscheii din Damasc, am văzut un om fără picioare. Şi am încetat să mai cârtesc împotriva destinului”.   Am întâlnit destul de des călători care, din spaima că nu vor vedea ceea ce ar trebui să vadă, îşi alcătuiesc programe minuţioase, după ghidurile cele mai autorizate, hotărâţi să nu scape nimic important, să vadă totul, să cântărească totul. Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esenţialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric şi priveşti obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim. Ceea ce încerc să fac în această primă seară la Ciudad de Mexico. Întâia tentaţie a fost să iau o hartă a oraşului. Să începem să-l explorăm. Pe urmă am renunţat. Am renunţat chiar să întreb pe ce stradă înaintăm. M-am încredinţat pur şi simplu întâmplării, într-o agitaţie de carnaval. Căci am nimerit în plină fiestă. Peste tot se vând cornete cu confetti, măşti şi pălării de pai multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează şi hohoteşte în jurul nostru. Întreg oraşul pare ieşit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoţesc dansatori cu panaşe viu colorate şi măşti de lemn sau de piele, în faţa noastră, un tânăr metis are o torţă în mână. Şi lângă el o damigeană cu benzină. Îşi umple gura cu benzină, pe care apoi o pulverizează, suflând, în aer şi-i dă foc creând impresia unui aruncător de flăcări. Nimeni nu-i dă atenţie, noi ne ferim de teamă să nu ne atingă cumva flacăra care zboară câteva secunde prin aer, dar el îşi continuă netulburat spectacolul ca pe o scenă. Ceva mai departe, indieni în costume tradiţionale pregătesc din faină de porumb şi din lapte de var faimoasele tortillas, puternic condimentate, care ard buzele europenilor, în timp ce mexicanii zâmbesc îngăduitor. Câţiva turişti s-au oprit şi privesc scena cu aerul pe care-l vor fi avut aztecii văzând „bastonul” cu care conchistadorii ucideau victima îndreptându-l spre ea. Obosit de drum, de distanţe şi de melancolii mă uit cu o vagă perplexitate, la început, la tinerii care aruncă în obrazul trecătorilor o pulbere parfumată. Apoi îmi amintesc ceea ce am citit despre vechile sărbători care se celebrau în Mexic când înspica porumbul. Tinere fecioare dansau atunci cu pieptul gol, apoi culegeau florile plăpânde şi dansând, cântând, în procesiune solemnă, azvârleau peste spectatori polen. Poate e tot polen şi pulberea parfumată pe care mi-o şterg de pe faţă... Odinioară, aztecii erau convinşi că beţia îi punea în comunicare cu zeii. Acum, de două zile orice vânzare de alcool e interzisă în capitală. În vârtejul fiestei, unii au şi uitat, parcă, sau n-au aflat încă de ce suflă în tiribombe, de ce poartă măşti ciudate, ca vechiul zeu al vântului, sau de ce şi-au pus coifuri caraghioase, care mă fac o clipă să tresar, căci asemenea coifuri am văzut la Goya, aşezate de Inchiziţie pe capul muribunzilor. Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriaşei energii pe care o risipeşte. Bărbaţi în puterea vârstei se comportă ca nişte copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli şi fără limite, cu o sinceritate care încântă şi derutează. Mă uit şi ascult fascinat şi nedumerit. Se aud strigăte, exclamaţii ascuţite şi strada seamănă din ce în ce mai mult cu un vulcan. Fiesta e, probabil, tot ce se spune despre ea, drog, petrecere, spectacol şi mai mult decât atât. În această noapte, ea dictează ritmul după care trăieşte oraşul. Strada e transformată într-o scenă imensă şi spectatorii sunt constrânşi să devină actori. În cele din urmă, însă, curiozitatea cedează în faţa oboselii. Am în urmă douăsprezece ore de zbor cu avionul. La un moment dat, zgomotul mă ameţeşte. Simt nevoia liniştii şi, brusc, câinele negru al singurătăţii începe să-mi dea târcoale în plină fiestă. De vină e, poate, şi faptul că am nimerit fără nici o iniţiere într-o noapte atât de fierbinte. Strecurându-mă prin mulţime, mă întreb de ce spunea Camus că tăcerea nu mai e posibilă decât în oraşele zgomotoase... Ne întoarcem la hotel, lăsând în urmă fiesta, care aruncă mai departe lavă colorată pe străzi.       nevoia de sărbătoare   Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, câteva zile, am fost convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie franţuzească, Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam să trec prin Mexic fără să văd decât aparenţe. Aşa cum râsul, la Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine. Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea singurătatea. N-am cum să ştiu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători. „Sunt peste o sută într-un an”, mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor. „Pentru ce dansaţi?”, l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a venit sec. Porque no? „Pentru ce nu?” Un răspuns care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singur lucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte. Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se răzbună prin exces. Timizii cântă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune sau luceşte o machete, lancea folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas. Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani. Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.

JURNAL LA MARE     Neptun, august   Înainte de a pleca la mare, m-am speriat din pricina unei hemoragii. M-am trezit în mijlocul nopţii într-o mică baltă de sânge. Când am ajuns la baie, m-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam ca un animal înjunghiat. Chiuveta s-a înroşit de la sângele care-mi curgea din nas şi, la fiecare mişcare, stropeam lucrurile din baie. Faptul că era noapte, că nu ştiam ce să fac, îmi sporea şi mai mult panica. După vreo jumătate de oră, am reuşit, în sfârşit, să opresc hemoragia. Dimineaţa, m-am dus la doctor. M-a sfătuit să nu mai plec la mare. Seara, am mai trecut o dată prin aceeaşi sperietură. Iar mi-a curs sânge din nas. Nu m-am mai dus, însă, la doctor. M-am temut să nu mă convingă, fie şi numai din prudenţă, să rămân în Bucureşti. Încât m-am grăbit să plec, pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc. Acum, mă simt de parcă aş fi trecut un Rubicon. Angoasat, dar şi mulţumit. Marea înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aş fi venit, aş fi căpătat o psihologie de infirm. Ar fi trebuit să mă consolez cu ideea că marea ţine de trecut. Pentru totdeauna! Şi nu mă văd în stare, deocamdată, de aşa ceva.     Atmosfera de la „Casa scriitorilor” nu mai e cea de altădată. Cei mai mulţi „locatari” îmi sunt necunoscuţi. Probabil, sunt amici de-ai unor scriitori. Sau rude. Dar nici cu colegii cu care m-am nimerit în aceeaşi serie nu trec de schimburile, convenţionale, de amabilităţi. Am oarecare faimă de individ ursuz, aşa că nimeni nu se simte obligat să încropească o conversaţie cu mine dincolo de „Bună dimineaţa”, „Cum e apa?” sau „Poftă bună”. Şi, la drept vorbind, chiar îmi convine să fiu lăsat în pace. La mare, eu procedez cam ca arabii care-şi depun încălţările la intrarea în moschee. Mă desprind de problemele curente. Nu mă atrage, aşadar, să iau parte la şuetele care se încing pe plajă ori pe terasă şi să aud obişnuitele bârfe literare. Le evit cât pot. Mă salut cu cei cu care mă întâlnesc, pe coridoare, la masă, pe faleză şi cam atât. E mai bine. Şi pentru ei. Şi pentru mine. Numai de n-ar ploua. E o zi splendidă. Soare aproape zgomotos. Peste plajă pluteşte un vacarm de lumină. Doar spre Constanţa zăresc un nor.     De pe plajă, se aude acum o larmă veselă. De dimineaţă, părea că se înnorează. Apoi, cerul s-a limpezit şi toţi s-au repezit să profite de vremea frumoasă. Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun, fără să mai aştept amiaza, şi să-i imit? E foarte simplu. Las deoparte „răfuiala” mea cu specialiştii în antichitate, proiectată pentru această vacanţă (deocamdată, îmi adun gândurile), închid uşa după mine, mă întorc în „actualitate”, cobor scara, predau cheia la recepţie şi ies, prin mica grădină a vilei, chiar în faţa treptelor de ciment ce coboară, de pe faleză, pe plajă. Acolo... nisipul, stâncile, marea, abrutizarea luminoasă a ceasurilor petrecute pe plajă ori în apă. Certitudini! Nici o îndoială! Şi de ce nu? Tinereţea s-a dus. Nu mai sunt decât o epavă a ei. Dar e vară, cerul e tânăr, marea n-are azi nici un rid. Stai lungit pe nisip şi nu te mai gândeşti la nimic. Sau te azvârli în apă şi singura preocupare e să urmăreşti ritmic braţul care se ridică în lumină, pentru a se afunda în apă, după o clipă, din nou. Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.     Să fiu mai clar, dacă pot. N-aş zice că devin „altul” la mare. Dar, cu siguranţă, devin „altfel”. Probabil, lumina specială de aici provoacă unele modificări în metabolismul meu. Am o stare de beţie superficială care-mi relaxează inhibiţiile şi mă curăţă, parcă, de zgură. Istoria imediată, de care în Bucureşti n-am cum să scap (ca de praf şi de câinii vagabonzi), devine, la mare, o amintire vagă. Şi nu cunosc o terapie mai radicală pentru oboseala mea nervoasă. Desigur, îmi dau seama că e vorba de o stare, ca atunci când te afli sub influenţa unui drog, că e de ajuns să se strice vremea, pentru ca această stare să se năruie şi că, deci, totul e, fără profunzime, o excitaţie la nivelul senzaţiilor, dar de ce aş pretinde mai mult? Şi acum, e cazul să mă bărbieresc. Un om manierat se duce bărbierit să se arunce în mare chiar dacă, dimineaţa, e „antic” şi se visează pe plaja ateniană, amestecat printre cei ce o aşteaptă pe Frina.     Camera are ferestre mari, acoperite cu perdele, din pânză cam grosolană, verzi, cu pătrate galbene. O astfel de perdea acoperă şi uşa care dă spre balcon. Dimineaţa, când răsare soarele, lumina macerează ţesătura. Eu mă trezesc, însă, înainte, căci aici mă culc mai devreme decât în Bucureşti. Ies în balcon şi mă uit, cum am făcut şi în alte veri, spre marea taină a mării. La ceasul în care se îngână ziua cu noaptea, marea are ceva ciudat. Pe apele ei suflă parcă duhul Genezei. Valurile spală ţărmul cu o nepăsare grea, inerţială, şi am senzaţia stranie că mă aflu înainte de apariţia vieţii pe Pământ: Mi-am fixat un program riguros. În jur de şapte şi jumătate, cobor să iau micul dejun, apoi mă aşez în faţa maşinii de scris. (Aveam poftă de o polemică şi pe urmă vroiam demult să-mi lămuresc nişte obsesii.) Voi lucra, ca „emigrant” în antichitate, numai când ceilalţi sunt pe plajă, ca să nu-mi deranjez vecinii cu zgomotele hodorogitei mele „Smith Corona”. La douăsprezece fix, mă duc pe plajă. Nu-mi iau cu mine nici prosop, nici alte lucruri, ca să-mi pot face fără griji „turele” între cele două diguri. Când am ieşit ieri din apă, plaja era aproape goală. Lumea fuge de soarele brutal şi se grăbeşte la masă. Eu mănânc printre ultimii, în seria a doua. După-amiază, pe la cinci, mai înot o jumătate de oră, apoi casc gura la cei care joacă şah pe terasă ori citesc. După cină, ies să fac un tur pe faleză... Pare cam monotonă o asemenea zi, dar asta nu mă supără. Se întâmplă aici ceva, aproape inexplicabil, care ţine parcă de taumaturgie... În fine, să mă apuc de treabă.     De câte ori am încercat să lămuresc interesul meu pentru Grecia antică, n-am reuşit să găsesc o explicaţie mulţumitoare, deşi, dacă mă gândesc bine, această pasiune mi-a influenţat, considerabil, perspectiva culturală şi, în parte, chiar viaţa. Probabil, la mijloc e un ghem atât de încâlcit de cauze, unele ţinând de caracterul meu, altele de întâmplări, încât e imposibil să-l descurc. În adolescenţă, am devorat, bineînţeles, legendele Olimpului şi, cum era firesc, mi-a plăcut să pun la originea războiului troian nu cauzele ce ne fuseseră expuse ştiinţific de profesori, ci adulterul de care vorbeşte Homer. De altfel, m-a amuzat enorm, din capul locului, faptul că aproape toţi zeii grecilor îşi pierdeau subit simţul divinităţii când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă. Încă nu cunoscusem dragostea fizică decât sub forma, lipsită de mister, pe care ne-o dezvăluise un pedagog ce ne-a dus, încolonaţi, de la internat la bordel, dar începusem să am vagi tulburări erotice. Probabil, şi asta a contribuit ca viaţa plină de păcate lumeşti din Olimp să mi-i facă deosebit de simpatici pe „olimpieni”. Nu-i simţeam severi, intransigenţi. Şi mă încânta să văd că nişte zei duceau o existenţă de copii mari care nu reuşeau să se maturizeze. Preferau să imite ce observau la oameni, fără să se ridice peste limitele parodiei. Încă nu eram pregătit să pricep că tocmai această capacitate a lor de a rămâne copii mari le asigura nemurirea. Deoarece, rămânând copii, nu descopereau moartea. Luam din legende coaja, fără să ajung la miez. Apoi, am trecut şi printr-o etapă de frondă. Mă uimiseră îndrăznelile unor autori moderni, ca Gide sau Anouilh, care n-au ezitat să-l facă pe Prometeu fabricant de chibrituri, iar pe Orfeu cântăreţ ambulant şi m-am lăsat luat de val. Din fericire, nevoia mea de romantism a fost mai puternică, încât această „criză” ce ţinea de modă n-a durat prea mult. M-a ajutat să ies din ea, bănuiesc, şi un instinct sănătos, datorită căruia am intuit în slăbiciunile lumeşti ale olimpienilor o lecţie pe care abia mai târziu, după mulţi ani, am înţeles-o. Că, şi urâţită, viaţa păstrează ceva divin. Toate acestea sunt, însă, lucruri banale, care fac parte, probabil, din experienţa oricărui intelectual. Mai neobişnuit a fost, poate, entuziasmul, aproape agresiv, pe care mi l-a inspirat „nebunia” lui Schliemann de a se duce la Micene, să sape, cu Iliada în mână, fără să-i pese de zâmbetele dispreţuitoare ale somităţilor arheologice, sigure că „impostorul” nu va reuşi decât să se acopere de ridicol. Am fost cucerit de fervoarea pe care acest diletant genial a pus-o în pasiunea lui şi chiar l-am invidiat. Nu atât pentru ce a dovedit, cât pentru modul în care a făcut-o. Alte împrejurări care să explice ceea ce am numit „insolaţia mea elină”, mai veche şi, din câte constat, mai durabilă decât slăbiciunea pentru Don Quijote, nu găsesc, uitându-mă în urmă. Oare rolul decisiv să-l fi avut întâlnirea cu marea? Pe lângă faptul că la mare am descoperit „lumina clasică” şi tentaţia de a mă simţi inactual, aici mi s-a clarificat o credinţă pe care am exprimat-o până acum tatonând nuanţele, fără să o fi formulat niciodată tranşant. Nu voi pretinde ca Oscar Wilde că „singurii oameni adevăraţi sunt cei care n-au existat niciodată”. În schimb, sunt convins că romanticii au recreat clasicitatea antică. Şi voi încerca s-o dovedesc.     Simt, de-afară, miros agresiv de alge putrezite şi de nămol răscopt. Pe plajă, se joacă volei. Strigăte vesele subliniază fiecare punct marcat. Am exagerat, oare, când am pretins că n-am instinctul haitei? Cred că nu, dar nici să stau prea departe de ea nu-mi place. Am aflat că se fac glume pe seama punctualităţii cu care cobor pe plajă. E singura dată când am reuşit să impun o impresie atât de falsă despre mine. Toţi cei pe care i-am exasperat cu întârzierile mele ar fii uluiţi, cred, descoperind că trec, aici, drept un maniac al punctualităţii. Dacă m-aş duce în acest moment pe plajă (e abia zece), aş produce, poate, o mare decepţie. Aş intra în ordinea banală a celor care stau la soare când exploziile solare sunt mai puţin violente. Mica legendă, încropită involuntar, s-ar spulbera. N-am încotro, trebuie să mai fiu două ore „antic”.     Nu mă consider „specialist” în antichitatea greacă şi nici n-aş fi reuşit să devin, dacă mi-aş fi propus aşa ceva. Căci n-am răbdare să fac fişe, să clasez date. În privinţa aceasta, sunt leneş. Unica „specialitate” care mi-a convenit şi care nu mi-a cerut nici un efort a fost aceea de a visa cu ochii deschişi. Spre deosebire de specialişti, care controlează cu grijă orice detaliu, pentru a-i verifica exactitatea, eu nu m-am simţit obligat să număr câte trepte duc pe Acropole sau câţi centimetri are arhitrava Parthenonului. Nu mă interesa să studiez antichitatea cum fac entomologii cu insectele. Şi, la urma urmei, de ce ar trebui să ştiu dacă Olimpul are o sută de metri în plus sau în minus? Din punctul meu de vedere, e mai important să constat că poveştile care aureolează Olimpul seamănă cu veşmintele scumpe cu care piticii lui Velasquez îşi acoperă infirmitatea. Asta îmi lămureşte perfect de ce, cum zicea Nietzsche, întreaga concepţie a grecilor despre frumuseţe a ieşit din durere. Am reţinut, din lecturi, o mulţime de fleacuri peste care un specialist trece cu dispreţ: că precursorul lui Don Juan în Atena antică, Alcibiade, a reuşit s-o seducă până şi pe soţia regelui Spartei, când a fugit la spartani, sau că severul Nicias nu ieşea niciodată din casă cu piciorul stâng, înscria cuvinte magice pe zidurile locuinţei pentru a o proteja de incendii, nu întreprindea nimic în zilele nefaste, marţi şi vineri, iar ca să-şi taie părul aştepta luna plină. Am aflat că Euripide şi-a petrecut multe zile într-o grotă, cu faţa la mare, şi am comparat, în reproduceri, statuile Afroditei, din diverse etape, pentru a surprinde momentul în care zeiţa s-a pregătit să schimbe marea cu o cadă de baie. Am ţinut o poză a Afroditei din Cnid, multă vreme, între foile cursului de „Metafizică”, deoarece eram, aproape, îndrăgostit de Frina, amanta lui Praxitele, ce i-a fost şi model, şi, deşi nu cred în metempsihoză, convingerea lui Pitagora că, într-o viaţă anterioară, fusese o vestită curtezană, apoi Euphorbos, erou al războiului troian, mi l-a făcut mai apropiat decât teoremele sale. M-am lămurit că bufniţa, gravată pe monedele de argint, era, la Atena, simbolul înţelepciunii, că „sofist” însemna la început „maestru de înţelepciune”, abia mai târziu a devenit un cuvânt de ocară, şi că tăcuta zeiţă a înţelepciunii s-a certat cu Poseidon, când olimpienii şi-au împărţit între ci diversele regiuni ale Greciei, exact ca marile puteri la împărţirea zonelor de influenţă. Dar, mai ales, mi-am pus lot felul de întrebări „puerile” (vor zice specialiştii). Ce vroia să însemne pasiunea lui Eros pentru jocul de zaruri? Că dragostea e o chestiune de noroc? Ce tâlc are legenda după care statuile lui Dedal fugeau noaptea din grădini dacă nu erau legate? Sau cum se face că într-o Grecie în care Icar şi-a permis cutezanţa nebunească de a zbura spre soare, folosind nişte aripi lipite cu ceară, nimeni n-a avut curiozitatea să se suie în Olimp? Aş putea povesti cu lux de amănunte „plimbările” mele prin Atena în vremea când Frina îi poza lui Praxitele pentru Afrodita din Cnid. Şi m-am gândit de nenumărate ori la singura condiţie pe care i-a pus-o Eros frumoasei Psyche după ce a luat-o de pe muntele unde fusese abandonată şi a dus-o cu el într-un palat îndepărtat: să nu caute să vadă vreodată chipul bărbatului care o răpise. Într-o noapte, zice legenda, Psyche a încălcat această condiţie. A aprins în taină un opaiţ şi, la lumina lui, l-a văzut pe zeu. Eros a dispărut atunci, iar sensul legendei pare să fie acesta: nu încerca să vezi, să cunoşti, ceea ce nu-ţi e îngăduit să vezi, să cunoşti; fericirea are nevoie de ignoranţă şi de acceptare pentru a dura; punând-o sub o lumină puternică, o alungi... „Copilării”, vor bombăni specialiştii, încredinţaţi că acest mod de a te apropia de antichitate ţine de diletantism. Poate. Nu neg. Aş putea să replic, desigur, că noi, diletanţii, nu reuşim să distingem, poate, lucruri bătătoare la ochi, în schimb vedem, uneori, ce n-au văzut domnii specialişti. Schliemann a probat-o cu strălucire. Dar sunt gata să accept că romantizez antichitatea, că o falsific. Numai că eu nu fac decât să ilustrez, astfel, în genul meu, o tendinţă mai generală şi un adevăr uşor de demonstrat, cred. Viziunea modernă despre clasicitate este una romantică sau, în orice caz, serios influenţată de romantism! Căci, în nostalgiile clasice, nu ne întoarcem spre ceva care „a fost”, ci spre ceva de care „avem nevoie”.     Vine o vreme când oboseşti să te tot justifici. Mai ales că asta nu serveşte la nimic. Problema nu e dacă ai avut sau nu dreptate. Trebuie să-ţi sapi grădina până la capăt, chiar dacă nu înfloreşte nimic în ea. Şi spun asta fără emfază. Doar cu o mică părere de rău. De fapt, nu ştiu prea bine ce regret. Mulţi spun că dacă ar lua viaţa de la capăt ar trăi-o la fel. Sunt, probabil, mulţumiţi de ce au făcut. Eu recunosc că am motive serioase să mă tem că am fost, mai degrabă, „trăit” de întâmplări. Dovadă şi faptul că, acum, n-am nici un prieten apropiat, la care să îndrăznesc să sun în miez de noapte dacă aş simţi nevoia să mă sfătuiesc cu cineva. Să fie, oare, şi prieteniile o problemă de noroc? Am trecut, totuşi, prin două licee, prin trei internate şi prin trei facultăţi. N-am trăit în pustiu! Şanse de a-mi face prieteni am avut, prin urmare... Mi-a fost mai uşor să-mi găsesc prieteni printre femei. De ce, n-aş şti să spun. E posibil să fie întemeiată părerea că sensibilitatea are totdeauna ceva feminin. Oricum, mă tem că viaţa mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitaţie de viaţă. Şi-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoştinţă.     Dau pătura la o parte şi mă ridic în capul oaselor, fără prea multă convingere. M-am trezit cam devreme, întunericul abia se diluează în cameră. Fericiţi, cei veşnic grăbiţi!, mi-am zis, adesea. Ei nu au timp să fie altceva decât o maşină de trăit. Mă scol, în cele din urmă, şi ies, ca de obicei, pe balcon. Marea e ca un lac azi. Nici un val nu încreţeşte luciul amorţit al apei. Aşa va fi arătând, oare, Marea Moartă? Pe faleză, un bărbat îmbrăcat în trening aleargă, forţându-se să păstreze ritmul. Câţiva amatori de pescuit, cu undiţele pe umeri şi cu un mic pekinez după ei, pleacă să-şi încerce norocul. Jos, în golf îşi fac antrenamentul obişnuit elevii unei şcoli de karate, îmbrăcaţi în cămeşoaie albe. Antrenorul lor scoate nişte sunete răstite, de parcă îi ceartă mereu, elevii execută, disciplinaţi, comenzile, lovind aerul, cu mâinile, cu picioarele, şi totul are ceva caraghios. Mă întorc în cameră şi deschid radioul cu grijă, ca să nu se audă sunetul la vecini. In Bucureşti, plouă. Cu atât mai bine că mă aflu aici, e primul meu gând, egoist. Apoi, mă duc la fereastră şi examinez cerul. Nu-mi place deloc când plouă la mare. Plaja, apa, cerul, până şi mica grădină a vilei se urâţesc, brusc, atunci. Trupurile bronzate dispar sub haine. Pe faleză, apar „pietoni”. Locatarii „Casei scriitorilor” se plimbă, să treacă timpul, sau se trântesc pe fotoliile de plastic de pe terasă, de-a lungul zidului, sub copertină şi stau la taclale.     Ideile mele despre antici şi despre clasicitate suferă, probabil, de toate metehnele romantice. Pe Acropole, am plătit din plin tributul, specific romantic, de a da mai multă importanţă ruinelor decât construcţiei din care provin. La Delfi, ruinele sanctuarului lui Apolo (cel mai clasic dintre zei) mi s-au părut mai romantice decât suspinele lui Lamartine din Lacul. La Levadia, două izvoare banale, care nu erau nici măcar pitoreşti, m-au tulburat numai pentru că se chemau, unul „izvorul Mnemosynei”, altul „izvorul Lethei”. În mod cât se poate de serios, am avut grijă să nu încurc izvoarele, să beau, mai întâi, cum se recomandă şi cum face toată lumea acolo, din izvorul uitării şi abia apoi din cel al memoriei, deoarece, dacă le încurci, rişti, se zice, să nu mai ţii minte nimic. Măslinii mi-au dat, mereu, o impresie de răbdare dezolată şi blândă, iar chiparoşii m-au trimis cu gândul, constant, prin nobleţea lor funerară, la corurile tragediilor antice. Ce legătură au toate acestea cu spiritul clasic? Probabil, nici una. Dar mă grăbesc să întreb: ce legătură au statuile greceşti, cum le vedem noi azi, albe, de o desăvârşită simplitate, cu aspectul lor iniţial (obraji fardaţi cu roşu, gene artificiale şi pupile de cuarţ)? Nici templele nu-şi întâmpinau credincioşii, în antichitate, cu acea simplitate ascetică pe care azi o socotim atât de grecească. Erau colorate şi pline de podoabe. Grecii se călăuzeau după alte gusturi decât cele pe care li le atribuim noi. Îndrăznesc de aceea să afirm că imaginea pe care ne-am format-o asupra clasicităţii este, în bună măsură, o creaţie modernă şi că la ea au colaborat nu numai ploile, care au spălat vopseaua, şi hoţii, care au furat podoabele; au colaborat, ce ironie, şi romanticii, prin capacitatea lor de a visa între ruine. Mai mult: acum nu ni-i mai putem reprezenta pe antici decât aşa! Nu mai putem concepe statuile greceşti decât albe. Şi dacă ar avea cineva ideea să revopsească templele, să refardeze statuile, pentru a le reda aspectul iniţial, am spune că e o glumă proastă. Vă surprinde asta, domnilor specialişti? Nu cred. Sau, mai exact, nu văd de ce v-ar surprinde. În vacarmul unui secol ca al nostru preţuieşti liniştea acolo unde ai norocul s-o întâlneşti. Dumneavoastră, domnilor, zâmbiţi când ajungeţi în Istoria naturală la pasajul unde Pliniu cel Bătrân susţine că zvonurile despre sirene (citez din memorie) „nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat”. Ilustrul predecesor al enciclopediştilor pretinde că vocile tânguitoare, vrăjite, ale sirenelor, „pot fi auzite şi azi” în preajma ţărmurilor şi că o sirenă a fost găsită moartă pe malul mării. Cum să-l luaţi în serios? Dumneavoastră puteţi dovedi oricând, cu câteva argumente simple, că povestea legării lui Ulise de catarg e o minciună simpatică. Uitaţi, totuşi, ceva: că transformarea sirenelor în stânci a fost o mare greşeală a culturii greceşti; poate, cea mai mare, întrucât absenţa sirenelor şi a cântecelor lor vrăjite implică riscuri şi mai mari decât cele înlăturate de moartea lor. Şi nu v-aţi temut, oare, niciodată că riscăm să devenim prea pozitivi? Eu, unul, domnilor, cred că n-avem ce căuta la poalele Olimpului decât, cel mult, o dată, pentru a ne convinge singuri că toţi cei care se duc acolo să-l studieze de aproape, să-l cartografieze, săvârşesc o eroare elementară. Căci Olimpul face parte dintre acele privelişti care sunt cu atât mai adevărate cu cât te afli mai departe de ele.     În ciuda exploziilor solare, sperietoarea cea mai la modă, plaja e înţesată. Cearceaf lângă cearceaf. Ca să intri în apă, trebuie să faci un adevărat slalom. Cerul e limpede, soarele dogoreşte, marea e liniştită, dar apa a devenit rece, ca de la frigider. Copiii îşi înmoaie picioarele şi fug, speriaţi, înapoi. Maturii se bronzează. Când îi răzbeşte căldura, se stropesc să se răcorească. Am impresia că sunt singurul de pe plajă care a decis să înoate. Nu văd un alt inconştient care să rişte un stop cardiac, îmi fac curaj şi mă îndrept spre mare, hotărât să nu dau înapoi. Când încep să înot, apa rece îmi arde faţa, simt că-mi îngheaţă picioarele, însă îndărătnicii sunt cu atât mai perseverenţi cu cât sunt animaţi de o vitejie mai puerilă; iar dacă le-a intrat în cap că nu trebuie să piardă nici o zi la mare, nu e nimic de făcut. Trebuie lăsaţi să-şi aducă răul pe care-l doresc. Se pare că nu mi-am pierdut, cu anii, uşurinţa de a mă repezi cu capul înainte, fără să judec prea mult. Ceea ce e curios pentru un ipohondru. Dacă aş păţi ceva, aş fi judecat foarte aspru, fără îndoială. S-ar găsi, cu siguranţă, cineva care să spună: „Şi-a căutat-o singur”. Mă întorc şi ies pe plajă, fiindcă nu mai rezist. Nisipul fierbinte îmi dă o senzaţie plăcută, care mă linişteşte. Frigul adunat în oase se topeşte ca o bucată de gheaţă. Cât de puţin ne trebuie, uneori, pentru a fi aproape fericiţi! În fond, ce e fericirea? Poate că e o stare negativă. Uşurarea de a te simţi golit de orice grijă. A nu mai dori nimic, zicea Epictet. Adică, a-ţi ajunge ce ai. Stau cu obrazul lipit de nisip şi „ascult” cum mă invadează liniştea, o lene luminoasă, care-mi spală sufletul. În clipa aceasta nu mă mai interesează că, în genere, doresc prea mult sau că nu sunt capabil să primesc ceea ce mi se oferă. Îmi ajunge acest nisip cald care-mi dezmorţeşte trupul. Poate că fericirea e vulgară, te coboară la o condiţie animalică. Ei şi? Se răresc zgomotele din jur. Cei care mănâncă în prima serie încep, probabil, să plece. Mă răsucesc cu faţa la soare. Lumina violentă mă orbeşte acum. Stau cu ochii închişi, câteva clipe, după aceea deschid pleoapele cu precauţie. Cerul e perfect senin. Mă uimeşte totdeauna, la mare, vara, fixitatea amiezii. Atunci, pentru puţin timp, totul e parcă în cumpănă. Viaţa şi moartea. Deşertăciunea şi gloria de a trăi. De ce credem, oare, că pierderea de vreme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieşim din mecanica unei agitaţii bezmetice? În aglomeraţie, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conştiinţă mai clară a singurătăţii. Bine că nu mi-a mai curs sânge din nas. Aici, m-aş speria mai rău decât acasă. A fost un accident, vreau să sper.     Ploua. Avionul aştepta în ploaie, o ploaie măruntă, care putrezea în aer şi, în loc să cureţe aerul, îl tulbura. Am avut grijă să urc primele trei trepte ale scării cu dreptul (ca de obicei, fiindu-mi frică de zbor), dar, după ce mi-am ocupat locul, mi-am legat, liniştit, centura de siguranţă. În jurul meu se amestecau zgomotele: râsete, pălăvrăgeală, vibraţia motoarelor. Totul pe muzică, o melodie moale, acasă anume pentru a ne relaxa angoasele. Întreg universul colcăia de apă, pe hublourile avionului se prelingeau picături mari şi, aşteptând decolarea, mi se părea, cumva, că Dumnezeu se uita la noi ca la peştii dintr-un acvariu. Apoi, ploaia a rămas undeva jos, unde continua să plouă, in timp ce avionul se apropia de flacăra albastră a cerului. Am scos din servietă o carte şi m-am cufundat în lectură. Când m-am uitat prin hublou iarăşi, într-un târziu, zburam deasupra unor nori care se vedeau sub noi ca o întindere de zăpadă veche şi murdară. Pe urmă, în nori au început să apară spărturi din ce în ce mai mari. La un moment dat, avionul s-a înclinat. Hubloul prin care priveam a fost ars de lumină şi, într-o spărtură, am văzut vârful pleşuv, însingurat al Olimpului. Mi s-a făcut teamă să nu ratez acel moment de excepţie în care zburam deasupra zeilor, încât, din prea multă concentrare, m-am zăpăcit. Până să mă dezmeticesc, muntele sacru al grecilor a rămas în urmă... dacă va fi fost el. Nu mai sunt sigur decât că era un munte care putea fi Olimpul. Ploua şi în ziua în care, profitând de o ocazie, m-am dus să văd Olimpul de aproape. După mai multe ore de mers cu maşina, ne-am oprit la o cafenea ca să ne dezmorţim. Mai târziu, într-o localitate cu nume modest, prin care, dacă vremea ar fi fost frumoasă, am fi trecut, probabil, grăbiţi, am vizitat un muzeu pe care ghidurile nu-l consemnau. O fotografie uriaşă, acoperind aproape un perete întreg, înfăţişa acolo Pentelicul, celebrul munte al carierelor antice, de unde s-a extras marmura pentru Parthenon şi pentru celelalte monumente de pe Acropole. Pe peretele opus, se afla o fotografie a Parnasului. Un vultur negru dădea ocol înălţimilor unde au sălăşluit, cândva, muzele şi unde ochiul aparatului fotografic n-a mai surprins decât o privelişte banală. M-am întors spre imaginea Pentelicului. Lipsit de păduri, descărnat, semănând unui cetaceu enorm expulzat din mare, „Olimpul” sculptorilor şi arhitecţilor clasici îşi etala cu oarecare ostentaţie cicatricele albe pe care norii aşezaseră, din loc în loc, pete negre. Dintr-o dată, m-am îndoit de rostul acelei călătorii obositoare pe care o făceam înghesuit într-un Ford vechi. De fapt, ce vroiam să văd? Cine crede cu adevărat că zeii au locuit în Olimp? Toată lumea ştie că povestea este o poveste. Şi, pe deasupra, era şi o zi urâtă, cu vizibilitate redusă din pricina ploii... Până am ajuns la poalele Olimpului, cerul s-a înseninat. Dar, vai, „muntele zeilor” nu e nici pe departe ceea ce mi-am închipuit, un munte „estetic”, pe care mitologia l-a transformat într-un fel de Vechi Testament al clasicismului. E un munte anost, cu păduri rare, dincolo de care încep platouri uscate, de un roşu feruginos. Culmile de piatră sunt pustii, fără urme de viaţă, şi, privindu-le, îţi vine să spui că zeii îşi vor fi plătit scump divinitatea, plictisindu-se îngrozitor pe ele. Muntele real e lipsit total de mister. Nimic nu corespunde cu muntele din imaginaţia noastră, populat de nimfe ce pot fi bănuite la tot pasul, în spatele fiecărei stânci şi al fiecărui tufiş. Cei care au avut proasta inspiraţie să vrea să-l privească de aproape, ca mine, au ce să regrete, dacă romantismul nu-i ajută să uite ce-au văzut şi sa se întoarcă la ce şi-au închipuit. Un Olimp inventariat amănunţit, metru cu metru, pentru a demonstra că legenda n-are nici un temei, n-ar dovedi decât că nu e departe ziua, teribilă, în care nu va mai exista nici un „diletant”. Atunci toţi vor fi de părere că Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat. Dar, dacă ar fi să le dau un sfat specialiştilor, le-aş spune: domnilor, întârziaţi cât mai mult acea zi! Nu vă duceţi să studiaţi Olimpul. Aveţi încredere în noi, romanticii.     Ieri, după-amiază, fiindcă n-am mai îndrăznit să înot în apa rece ca gheaţa, m-am hotărât să dau o raită cu maşina pe la Costineşti. Mi-am amintit de anii (eheu, fugaces...) când Costineştiul era un simplu sat. Nu veneau acolo decât cei care preferau să fugă de zgomot, să petreacă vacanţa fără cheie lăsată la recepţie. Pe vremea aceea (eram tânăr, abia îmi terminasem studiile universitare) mă chinuiam să învăţ să înot. Trăgeam cu ochiul la cum înotau alţii, dar învăţătura mergea greu. Nu izbuteam să-mi reglez respiraţia, să-mi coordonez mişcările, nici să lovesc apa, cum trebuie, cu picioarele. Din cauza aceasta intram în panică. Reuşeam să înaintez câţiva metri, trăgând ca un disperat cu braţele apa sub mine, pe urmă eram nevoit să mă scol în picioare. Şi, dacă nu atingeam fundul mării, mă speriam. Eram fericit, totuşi, să mă bălăcesc şi să stau apoi pe plajă la soare. După ce mâneam, la prânz, mă duceam din nou. Uneori, mă culcam pe nisip. Sau mă afundam, iarăşi, în povestea lui Schliemann, „diletantul” care lăsase negustoria pentru a se amesteca în arheologie, „farseurul”, „căutătorul de comori”, „inconştientul” care se baza orbeşte pe fiecare cuvânt al lui Homer. Îmi era simpatic acest „zănatec” şi am jubilat la fiecare dovadă care demonstra că oficialităţile arheologiei s-au văzut obligate să înghită în sec.     Culcat pe plaja de la Costineşti, îmi plăcea să cred că „starea naturală” e privilegiată, că „barbarul” e, în aceeaşi măsură, copil şi zeu. Îşi ascultă numai instinctele şi, spre deosebire de omul „civilizat”, e capabil să creadă în mituri. Acum, aş ezita să fiu la fel de tranşant. Desigur, o anumită senzaţie de regăsire a sincerităţii primare, care ne înduioşează în pictura primitivilor, o ai la mare, vara. Si, probabil, se poate înţelege dorul de „sălbăticie” mai lesne, aici, decât citindu-i pe Rousseau. În baie, acasă, nu m-am simţit niciodată „barbar”. Pe o plajă, devii mai autentic, poate. Nicăieri nu e nevoie de mai puţin protocol. Aş căsca ochii mari dacă ar apărea, în clipa aceasta, printre noi, un bărbat îmbrăcat în frac. Şi cred că nu numai eu. Toţi cei din jur s-ar uita la el ca la urs. Aici, eticheta de rigoare este trupul bronzat şi, dacă se poate, frumos. Dar una e să te prăjeşti la soare, emoţionat de indiferenţa naturii, după care faci un duş, îţi speli sarea de pe piele şi mănânci într-o „sală de mese”. Şi alta, experienţa unui Robinson Crusoe. Mă tem că în ideile mele, cam oscilante, despre „barbarie” e un amestec de utopie şi bravadă. La Costineşti, mergeam fără nimic în picioare ţi, cât rămâneam la mare, nu îmbrăcam altceva decât pantaloni scurţi şi, eventual, un pulover subţire, seara, dacă se făcea răcoare, mâneam într-o curte ţărănească, printre găini care dădeau târcoale mesei aşteptând fărâmituri, scoteam apă din puţ cu o găleată de tablă, dormeam într-o cameră cu lut pe jos. Erau vacanţe pline de soare, lipsite de pretenţii, care mă spălau de artificii, cum se spală o femeie de farduri. Atât. Şi poate că e uşor ridicol să vorbesc despre „barbarie” eu. Căci acum nu m-aş mai putea lipsi bucuros de un minim confort. Simt nevoia unui duş, fie şi cu apă rece, şi simpla idee de a mă duce la closet în curte mă face să nu mă atragă o vacanţă la Vama veche, loc de refugiu pentru amatorii (sinceri) de natură frustă, dar, poate, şi pentru snobi. Ca să nu mai spun că nu m-am visat, niciodată, trăind printre hippies, plin de jeg şi de flori.     La urma urmei, gestul lui Orfeu de a întoarce capul, la ieşirea din Infern, în speranţa că o va vedea pe Euridice, nu-i anunţă, oare, pe toţi romanticii de mai târziu? Dragostea, neconsolată, a cântăreţului trac pentru Euridice poate sta lângă orice mare poveste romantică. Şi torul este romantic în biografia lui Orfeu. De la vraja cântecului său, care clintea pietrele din loc şi domolea furtunile pe mare, la incapacitatea de a ieşi din regrete, după ce a pierdut-o pe Euridice, ceea ce le-a făcut pe femeile trace să-l sfâşie într-o clipă de invidie şi furie. Un bărbat „clasic” n-ar fi procedat ca el. S-ar fi purtat ca Tezeu care o părăseşte fără probleme pe Ariadna, după ce s-a folosit, în labirint, de firul ei de lână. Şi ce are comun, oare, Pygmalion cu teoria că la omul clasic „creierul” e mai dezvoltat decât „inima”? Rugând-o pe Afrodita să însufleţească frumoasa femeie pe care o sculptase, ca să se însoare cu ea, Pygmalion ştie că statuia va primi, o dată cu viaţa, şi condamnarea morţii. Totuşi, nu ezită. Apoi, Icar nu e şi el un romantic? Narcis nu e un romantic atunci când aşează un mormânt în adâncul cunoaşterii de sine? în stufoasa legendă a lui Empedocle apare, întâi, un personaj excentric ce se credea de origină divină, umbla cu sandale aurite, cu o mantie de purpură pe umeri şi cu o ghirlandă de lauri pe cap, ghicea viitorul şi împărţea reţete de însănătoşire, sugerate, pretindea el, de fratele său Apolo, scria poezii, valoroase, probabil, de vreme ce au stârnit admiraţia lui Aristotel şi a lui Cicero, şi vroia să concilieze filosofia lui Democrit cu cea a lui Parmenide, materia şi spiritul, afirmând că totul se explică în lume prin „dragoste” şi „ură”, în funcţie de care lucrurile se organizează şi se dezorganizează; la bătrâneţe, acest amestec de poet, mag, aventurier şi filosof a descălţat sandalele aurite, a aruncat mantia de purpură şi ghirlanda de lauri, predicând umilinţa, ca franciscanii mai târziu, şi dispărând, dacă e să-l credem pe Diogene Laerţiu, în craterul vulcanului Etna; sinucidere care pare, prin misterele ci, o capodoperă romantică. Relaţiile lui Oedip cu destinul sunt şi ele, mai degrabă, romantice, iar Oreste, Antigona se înăbuşă în veşmintele lor clasice. Nici un filosof nu e mai apropiat de romantici, ca Heraclit, cu al său panta rhei, şi nimeni nu a exprimat mai bine, mai succint, sursa neliniştilor romantice. Ideea că „toate curg”, că nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu, deoarece în fiecare clipă râul devine altul, este, pentru un romantic, chiar răul originar al lumii. Sau ce să mai spun de Diogene? într-un fel, toţi romanticii au trecut prin butoiul lui. Şi, dacă tactul face parte dintre semnele distinctive ale omului clasic, de ce tact a dat dovadă Socrate? Maestrul lui Platon a făcut aproape tot ce trebuia pentru ca să fie condamnat la moarte. N-a vrut să fugă din Atena, când s-a simţit în primejdie, cum va fugi mai târziu Aristotel. N-a vrut să se apere într-un mod „înţelept”. A preferat, din motive pe care nu le cunoaştem, însă le putem bănui, „nebunia” de a sfida tribunalul, refuzând să le ofere judecătorilor săi, prin umilinţă ori prin alte subterfugii, vreo şansă de a-l achita. Înainte de asta, Socrate nu pregetase să pună în cauză multe adevăruri comode şi, probabil, între cauzele atât de încâlcite ale celebrului proces a jucat un rol important şi faptul că filosoful a sfârşit prin a-i contraria pe atenieni. El a depăşit „măsura”, a mers „prea departe”, a dorit sau a spus „prea mult”, iar această îndrăzneală care periclita limitele concetăţenilor săi nu i-a fost iertată, ducându-i, în cele din urmă, în faţa tribunalului şi a paharului de cucută. Aş fi putut spune ca Unamuno: „Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii”. Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg şi mai departe, să susţin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiţia să regăsească Elada şi în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit „focul” antic. Au preluat doar „cenuşa”. Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice. Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase „rugăciuni pe Acropole” le-au murmurat romanticii. Şi, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanşă a romantismului, care a reuşit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii şi-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunţat la elegie şi au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Acelaşi romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneţiei hrăneşte şi idealizarea antichităţii. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanţă prea mare faptului că îşi ciopleşte piciorul patului nupţial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abţine să nu exclame: Aşadar, haimanaua ştia că dragostea şi fidelitatea trebuie să meargă împreună!

Scurtă explicaţie       În acest „autoportret” îmi pun, mai explicit, o problemă mai veche. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate, doar faptul că am trăit uşor somnambulic, între realitate şi vis, să fie interesant. Dar dacă văd în urma mea, cum înclin să văd, „un destin”, mă lovesc de alte întrebări. M-am înşelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecinţă a caracterului nostru? E adevărat că ereditatea a jucat rolul de ursitoare şi că defectele mele au făcut restul? în fine, e greşită sau nu convingerea mea că destinul nu e ocult şi tenebros, ci acţionează la vedere prin amănunte de o teribilă banalitate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă, importanţa cuvenită? Am încercat un răspuns, folosindu-mă de întâmplări împrăştiate, în parte, prin alte cărţi ale mele. În rest, explicaţia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.   Octavian Paler             1. De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâneam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent. În acea vară care mi se părea, într-adevăr, nesfârşită, am întâlnit pe cineva care citea cu pasiune Memoriile lui Casanova. L-am întrebat dacă nu găsea uşor obositoare şi suspectă flecăreala aventurierului veneţian. Încercasem şi eu o lectură, dar renunţasem. „Mereu aceleaşi asalturi amoroase, aceleaşi tertipuri, aceeaşi strategie, nu e cam plicticos, totuşi?” Eram tânăr, nu puteam avea decât o părere obraznică despre un bătrân escroc internaţional, bolnav de podagră, care, pentru a-şi umple cu ceva timpul, după ce balul vieţii se terminase, şi-a descris minuţios cuceririle. Căci hainele scumpe şi bijuteriile deveniseră inutile, cunoaşterea desăvârşită a tacticilor de seducţie nu-i mai folosea la nimic. Doar amintirile îi ofereau ocazia de a retrăi totul şi de a nu ieşi din scenă neobservat. Cum cunoştinţele unui expert notoriu în inima feminină sunt totdeauna de folos, am luat şi eu cartea într-o după-amiază pe plajă. Fără prea mult succes, însă. După primul capitol, am preferat să mă azvârl în mare şi, apoi, să lenevesc pe nisip. Prezentul era mai important. Mă voi fi gândit, măcar, că nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe? Mă tem că nu. Probabil, nu eram pregătit să-mi pun această problemă, pe care doar cineva ajuns la vârsta mea, care ştie că un prezent prea gol se cere umplut cu ceva, o poate înţelege. Cândva, mi-am zis că la bătrâneţe mă voi feri de patru gafe. 1) Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr. 2) Nu voi da sfaturi nimănui. 3) Nu voi invoca mereu experienţa mea. 4) Şi nu voi povesti de o sută de ori acelaşi lucru. De bine, de rău, primele trei reguli le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aş face decât să îngreunez o situaţie şi aşa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Şi nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experienţa mea ce-aş putea spune? Poate, doar că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesias-tului despre deşertăciune. Ultima regulă era, însă, o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că, într-o zi, aş putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de suc gastric. Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce ştiu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găseşti şi azi, şi mâine, şi poimâine, aceleaşi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ţi treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaş al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un „fleac”, de un amănunt oarecare. Dacă n-ar fi existat „unchiul George”, eu n-aş fi nimerit la cel mai simandicos liceu din Bucureşti... Dacă tatăl meu n-ar fi avut motive personale să dorească să „evadez” din Lisa... Dacă n-aş fi evitat să sar un gard care a fost micul meu Rubicon... Sau dacă într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, când m-am întors cu faţa la perete, aş fi readormit... Viaţa mea ar fi arătat, cu siguranţă, altfel, n-aş fi, azi, aici, într-o cameră plină de cărţi şi de molii (interesant e că moliile m-au urmărit prin toate camerele unde am locuit în Bucureşti). „Eu” n-aş mai fi fost „eu” cu toate problemele mele de-acum. Din păcate, n-am ţinut niciodată un jurnal. Am încercat de mai multe ori, dar n-am reuşit să-mi duc prea departe intenţia. Mi se părea fie că dădeam prea mare importanţă unor întâmplări nerelevante, fie că nu eram suficient de sincer. Încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Restul s-a şters ca un film voalat. Pe vremea când vedeam în Memoriile lui Casanova un lung strigăt de regret al unui flecar, eram convins că, dincolo de îndoieli, nu mai există nimic. Nici măcar Dumnezeu. Nutream un respect superstiţios şi uşor stupid pentru certitudini. Respect pe care îl poate nutri numai o minte juvenilă, dispusă să creadă că absolutul poate fi arătat cu degetul. Acum, m-am lămurit că nu există un „dincolo de îndoieli”. Certitudinile au un final, care mie mi-a fost dat să-l trăiesc, îndoielile ne însoţesc, însă, până la moarte. Nu stau, oare, eu la îndoială, azi, dacă merită sau nu să trăieşti ca o epavă, ca o paragină biologică? Şi n-am nici un răspuns la asta. Seara, când mă pregătesc să mă culc, mă gândesc că aş putea muri în somn, cum au păţit şi alţi cardiaci. Dimineaţa, când văd lumina cenuşie care se strecoară de-afară printre jaluzele, sunt fericit că voi vedea din nou cerul limpezindu-se. Un cer albit de secetă azi.   2. Odată, aşteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai ţin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la Bucureşti, mă simţeam frânt de oboseală şi, aşezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem şi ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă ţineam strâns, aşteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Şi nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, adormisem adânc, nu observasem venirea trenului şi abia când trenul s-a pus în mişcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, şi m-am agăţat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linişteam. Chiar am râs: „Asta a fost”. După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru Bucureşti şi m-am dus să-mi caut un loc. Dar să încerc altă explicaţie care e, poate, mai bună. Mă revăd într-o odaie mică, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă, cu o lampă de gaz pe o măsuţă ovală. Afară, noaptea căzută peste periferiile cartierului Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingură de lemn în pălăria metalică a unui ceas deşteptător, pentru a-mi birui somnul, neavând un reşou la care să-mi fac o cafea. Aşa mi-am pregătit examenele, patru ani, la Litere, la Drept şi la Filosofie. În timpul anului, cu excepţia după-amiezelor în care îmi permiteam luxul de a merge la un film, pe bulevard, colindam bibliotecile, citind tot ce găseam despre Evul Mediu. Scriam o Reabilitare a Evului Mediu, pe care o visam operă capitală, dar al cărei manuscris l-am pierdut, din păcate, în toamna anului 1948. Lăsam pregătirea examenelor pentru sesiuni. Contam pe memoria mea, capabilă, potrivit calculelor verificate în practică, să reţină, aproape fidel, orice text, parcurs cu o viteză de douăzeci şi şase de pagini pe oră. Toate examenele din studenţie au fost pentru mine doar o simplă problemă de timp. Aveam nevoie, la fiecare examen, de numărul de ore care, înmulţit cu douăzeci şi şase, să-mi permită să parcurg cursul până la capăt, însemnând pe margine, după o metodă proprie, cu diverse culori, pasajele mai importante. O săptămână, două, mai târziu, însă, textul memorizat astfel începea să pălească. Aşa îmi explic că, pe lângă întâmplări disparate, îmi amintesc, mai ales, stări, senzaţii. Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi şi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie numai frânturi de viaţă.   3. Într-o seară (câţi ani să fie de-atunci? cred că aproape douăzeci), m-a căutat un profesor de la liceul „Spiru Haret” pentru a mă anunţa că în prima decadă din decembrie va avea loc, ca de obicei, întâlnirea foştilor absolvenţi ai liceului. Cum nu participasem niciodată, m-a rugat să fac tot posibilul pentru a fi prezent. Nu-mi reproşa nimic, dar fără să vrea profesorul R. m-a pus în situaţia să mă simt un nerecunoscător. Nu mă leagă chiar nimic de liceul unde am învăţat? „Eu am învăţat numai şapte clase la «Spiru Haret», i-am precizat grăbit. Ultima clasă de liceu am urmat-o la Făgăraş. Acolo am absolvit, de fapt.” Argumentul nu l-a convins. Mi-a replicat, râzând, că totuşi principalele amintiri din liceu le am probabil de la „Spiru”. Ceea ce, fireşte, e adevărat. Luat prin surprindere, n-am găsit un pretext politicos ca să refuz invitaţia. I-am promis că mă voi gândi, dar după ce am închis telefonul mi-a părut rău că n-am fost mai categoric. Nu mă credeam în măsură să comunic ceva important noilor generaţii de elevi. Dar profesorul R. a revenit a doua zi dimineaţa cu un nou telefon. M-a întrebat dacă nu cumva puteam să-l anunţ şi pe profesorul George Şerban, telefonul acestuia fiind defect. „îmi imaginez că-l vedeţi.” „Vă înşelaţi, i-am zis. Nu l-am văzut de când...” Aici m-am oprit. Mi s-a părut nepotrivit să intru în amănunte cu un străin, să-i explic de ce nu-l mai văzusem de multă vreme pe fratele mamei, de la care tata a aflat de existenţa liceului „Spiru Haret” (unde „unchiul George” era subdirector şi profesor) şi de concursul la care m-am prezentat în toamna anului 1937 pentru obţinerea uneia din cele cinci burse oferite de comitetul şcolar copiilor săraci, dar de care anumite împrejurări m-au înstrăinat pe la sfârşitul clasei a VII-a. Ca să pun punct conversaţiei, am promis că voi găsi, cumva, un mijloc pentru a-l anunţa de întâlnire. În următoarea zi, am cutreierat vreo oră străzile care pătrund în Şoseaua Mihai Bravu, acoperite în parte de noroiul lipicios rămas de la camioane şi înmuiat de ploaie, în căutarea blocului cu numărul P 12. De câteva ori am fost pe punctul să renunţ. Îmi părea rău că-mi luasem obligaţia să-l anunţ pe „unchiul George” de întâlnirea de la liceu, riscând o regăsire jenantă, mai ales că nu mă simţeam în stare să înfrunt o explicaţie; ce rost mai avea să-i fac reproşuri unui om de nouăzeci de ani? „Unchiul George” îşi trecuse examenul de licenţă cu distincţia maximă, „magna cum laude”. Din păcate pentru el, bursa de studii rezervată în principiu celui mai bun student din ţară, care i-ar fi permis să se specializeze în străinătate, i-a fost acordată unui absolvent cu rezultate mai slabe, dar cu relaţii mai puternice. Experienţă din care a reţinut, pe lângă amintirea unei nedreptăţi, convingerea că, mai presus de orice, e poziţia socială. Adora să fie salutat respectuos, să i se zică „domnul” şi de către surori şi să ţină mici discursuri iluministe ţăranilor din Lisa, strânşi în jurul lui, pe uliţă, duminica după-amiază. În Bucureşti, îşi dorea să fie invitat de lumea bună, să aibă relaţii care să-l asigure că ambiţiile sale mergeau pe teren solid, se purta, din câte am auzit, fermecător cu cucoanele mai ales, pe scurt, prospera în limite mic-burgheze şi nu era, se spunea, deloc rău ca profesor. Mie, însă, îmi arăta o altă faţă, aspră şi autoritară. Nu vroia să se afle că eram rude, poate şi din grija de a nu-i influenţa pe ceilalţi profesori, dar, poate, şi pentru că-l supăra, cumva, sunetul strident făcut de blacheurile bocancilor mei pe coridoarele unui liceu neobişnuit cu aşa ceva. O singură dată mi-a arătat simpatie. Mi-a cerut, când am plecat într-o vacanţă de Crăciun, prin clasa a II-a sau a III-a, să mă duc să văd dacă livada lui din „luncă” era bine împrejmuită. I-am scris despre lacătul care atârna, încuiat inutil, la poarta unui gard părăginit, cu nenumărate spărturi prin care iepurii intrau nestingheriţi şi rodeau coaja merilor, iar el mi-a trimis o telegramă neaşteptată de care am fost mândru: „Felicitări pentru stil”. Când m-am întors însă din vacanţă, în prima dimineaţă, ni s-a inspectat ţinuta la intrarea în liceu. Cu acea ocazie a ieşit la iveală aspectul neregulamentar al buzunarelor mele, pe care le înfundam la micul dejun, la internat, cu pâine, în vederea recreaţiilor. Am fost pus să le golesc şi am primit de la „unchiul George” o palmă usturătoare şi umilitoare în faţa colegilor. Până la urmă am găsit blocul. Era şi timpul. Ploaia formase adevărate băltoace, iar pantofii mei începuseră să tragă apa ca o sugativă. Am întârziat puţin înainte să sun. M-am întrebat cum va reacţiona, văzându-mă. Ce-mi va spune? Ce să-i spun? Ca să tai nodul gordian al încurcăturii în care mă vârâsem singur, am apăsat lung, ferm, butonul soneriei, pregătindu-mă să aud paşi. A urmat o lungă linişte şi, după o ezitare, am mai sunat o dată. De data aceasta, o voce răguşită mi-a strigat dinlăuntru : —   Intră. Am împins uşa şi am pătruns într-un vestibul semiîntunecos. La capătul lui mai exista o uşă, care era deschisă. Cum nimeni nu-mi venea în întâmpinare, am tuşit şi aceeaşi voce mi-a repetat: —   Intră. Mi-au trebuit câteva clipe, înaintând, până ce m-am dumirit de unde venea vocea. Din pat. „Unchiul George”, pe care l-am recunoscut imediat, şi un alt bătrân stăteau vârâţi sub plapumă, ca să se încălzească, fiecare cu câte o scufie pe cap. —   Mă scuzaţi, am zis, zăpăcit de acest tablou comic. Fără să mă îndepărtez de uşă, cu gândul să plec cât mai repede, am precizat scopul vizitei mele, care se nimerise să fie inoportună. Dar „unchiul George” a dat plapuma la o parte, s-a ridicat în capul oaselor şi, după aceea, vârându-şi picioarele în nişte papuci de pâslă, a venit spre mine cu mâinile întinse, în dorinţa evidentă de a mă îmbrăţişa. —   Ia te uită! Nu mă aşteptam la această vizită. După atâţia ani... Era să nu te mai recunosc, bată-te Dumnezeu să te bată. în faţa mea se afla un bătrânel îmbrăcat într-un halat roz, scurt, demodat şi cu pantaloni negri. Scufia de pe cap îi dădea acum un aer şi mai caraghios, fiindcă „unchiul George” imita parcă gesturile unui om în ţinută de seară care-şi salută ceremonios şi afectuos oaspeţii. Avea exact atitudinea uşor teatrală de odinioară, numai că împuţinată şi oarecum degradată de vârstă, de ambianţă, din care pricină solemnitatea lui devenea puţin jenantă, dar şi înduioşătoare, între noi fuseseră cu totul alt gen de relaţii. —   Ţi-l prezint pe nepotul meu... s-a adresat el, protocolar, celuilalt bătrân, care rămăsese tăcut, lângă perete. Iar mie mi-a explicat: Dumnealui e un prieten al meu, fost funcţionar la Banca Naţională. Mai vine pe la mine şi stăm amândoi ca doi huhurezi bătrâni, amintindu-ne de tinereţe... S-a aşezat pe un scaun tapiţat, cu stofă uzată, în spatele unui birou negru, de modă veche, cu vopseaua scorojită, invitându-mă să-mi scot pardesiul şi să-l pun pe marginea patului. Acum puteam să-l observ mai bine. Halatul, cu gulerul brodat, îi era ros în coate. Pantalonii negri şi cravata, tot neagră, îi dădeau un aer pedant. Chelise. Numai în jurul capului mai avea câteva fire de păr alb, moale, mort. Mi-a atras atenţia şi pielea craniului, uşor încreţită, ofilită. Din ochii stinşi, nesiguri, pierise trufia de odinioară, dar nasul coroiat, de pasăre de pradă, precum şi obiceiul de a-şi răsturna capul pe spate, într-o atitudine de efect, îi restituiau ceva din aplombul pierdut. —   Cum m-ai găsit? mi-a zis şi, fără să aştepte răspunsul meu, a continuat pe un ton patetic, deplasând sensul întrebării. După cum vezi, m-am ramolit, am trăit prea mult. Suferea, probabil, nu din pricină că trăise prea mult, ci din cauza marginalizării, a dispariţiei publicului din jurul său. Devenise un bătrânel şters, oarecare, într-o garsonieră din culisele vieţii, după ce râvnise să joace un rol pe scenă. Dar ştia încă, din instinct, să domine. Şi-a închis ochii, şi i-a acoperit apoi cu palma, aplecându-şi capul, lăsându-mă să aştept stingherit. Între timp, celălalt bătrân a coborât cu mişcări încete din pat, şi-a încălţat pantofii, şi-a luat paltonul, căciula şi s-a retras discret. —   Nu te mai conduc, a zis „unchiul George”, fără să-şi schimbe poziţia. —   Nu, nu e nevoie, l-a aprobat celălalt. La revedere. De afară, se auzeau zgomotele maşinilor care veneau să parcheze în spatele blocului sau plecau. Camera era decentă, dar cu un miros uşor şi stătut de singurătate, în lumina tulbure care se prelingea dinspre fereastră, „unchiul George” părea o nălucă a altui timp. S-a sculat, totuşi, neaşteptat de vioi de pe scaun. Cu ce să te servesc? Cu nimic. Mulţumesc. Curios, se comporta de parcă ne despărţisem cu o zi înainte. Trecuse cu o uşurinţă uimitoare peste înstrăinarea pe care timpul o săpase între noi. Eu eram, în mod evident, mult mai încurcat decât el. La un moment dat, privindu-1, chiar m-am suspectat că mă folosisem de un pretext pentru a mă justifica faţă de mine însumi că-l căutam. Şi n-o făcusem oare în speranţa că, poate, voi ieşi astfel dintr-o inerţie a regretelor pe care doream să le limpezesc? Ajunsesem de mult la concluzia că era inutil să-i mai dezvălui reproşurile, întemeiate sau nu, pe care nu le rostisem la timpul potrivit. Preferasem, poate şi dintr-un soi de laşitate, să las vremea să le cicatrizeze, mulţumindu-mă să aflu cu totul întâmplător şi fragmentar, de la alţii, veşti despre el. Urmărindu-l cum dispărea în bucătărie, încă foarte drept pentru cei nouăzeci de ani ai săi, aproape un miracol de vitalitate, îmi părea rău că n-am lămurit când trebuia anumite lucruri care pe mine m-ar fi ajutat să mă eliberez de orice ranchiună, iar pe el să priceapă, eventual, reticenţele mele, să nu le atribuie o altă cauză. L-am auzit moşmondind ceva în bucătărie, de unde a apărut cu un cuţit lung în mână. — Nu e destul de ascuţit, mi-a zis, arătându-mi-1, după care s-a întors la treaba cu care se îndeletnicea acolo. Juca teatru? Întâmplări petrecute demult, pe care le crezusem înmormântate pentru totdeauna în păcatele şi candorile anilor de liceu, experienţe care mă formaseră şi poate mă deformaseră reînviau cu o acuitate surprinzătoare şi absurdă. Încălcasem parcă un consemn şi stârnisem umbrele. Cu ce drept? Cu ce rost? Din cameră, se observa destul de bine, lipseau unele obiecte care fuseseră, probabil, vândute recent, căci „unchiul George” se pregătea să emigreze în Italia, unde locuia verişoara mea Noriţa. Un dreptunghi mai curat pe perete indica locul unde fusese un tablou. Un altul, mai mare, sugera că acolo fusese un dulap care dispăruse. Pe fereastră se vedeau un petic de cer umed, mustind de ploaie, şi un zid neutru, sub un balcon de fier forjat acoperit cu sticlă verde. Dincoace de ea, însă, aproape totul devenea echivoc. După vreo cinci minute, „unchiul George” a revenit din bucătărie, s-a scuzat că n-a reuşit să deschidă o conservă cu suc de fructe şi aşezându-se din nou pe scaun, în spatele biroului, a început să răscolească de zor prin sertare. Absorbit de ceea ce căuta, uitase, parcă, de mine. Scotea hârtii, acte vechi, multe dintre ele îngălbenite, le examina - ciudat, fără ochelari! - mormăind pentru sine, nemulţumit: „N-o găsesc, nu ştiu unde am pus-o. N-o găsesc, fir-ar să fie...”. În vreme ce aşteptam să termine, m-am întrebat ce-ar fi zis dacă i-aş fi amintit de palma pe care mi-a dat-o pentru că fusesem prins cu buzunarele pline de pâine, dar am alungat acest gând meschin. Unele amănunte, pe care avem prostul obicei să nu le uităm, ar fi o necuviinţă să le scoatem la lumină din adâncul mizeriilor noastre. În fond, el n-avea cum să-şi închipuie că în mintea mea de copil palma aceea va avea alte rezonanţe. A ridicat, deodată, capul din hârţoagele pe care le răsfoia. — Vroiam să-ţi arăt ceva care te-ar putea interesa, întâmplător am dat peste această informaţie. Tu ştii de unde vine numele satului nostru, Lisa? — Nu. S-a rezemat de speteaza scaunului, a închis ochii pe jumătate, concentrându-se, şi a început să-mi explice ca unui elev. —   Herodot arată că Xerxes, trecând Helespontul, a poposit câtva timp lângă un râu care se numea „Lisos” şi care curgea pe lângă orăşelul „Lisaia”. Căutând în dicţionare, am aflat că există un cuvânt grecesc „lisos”, cu femininul „lise”, un adjectiv care înseamnă „neted, plăcut, blând, liniştit etc.”. Şi mi-am zis: cam aşa va fi fost locul unde a poposit armata lui Xerxes la 480 înainte de Christos... Nu l-am mai urmărit. Explicaţia lui îmi părea pură fantezie. Am zâmbit în sinea mea amintindu-mi cum în liceu, când am auzit prima oară de Mona Lisa, m-am grăbit să-mi spun, încântat de această potrivire, că Lisa e un nume feminin. Şi „unchiul George” proceda oarecum la fel. Dar de ce-l preocupa chestiunea? Era vorba de o simplă, şi explicabilă, plăcere etimologică? — Ei, ce zici? mi se adresă el. — Ce să zic? Interesant. — Nu-i aşa? Pe birou se găsea o lampă veche. Alături, o lampă cu picior. În spatele scaunului tapiţat, o mică bibliotecă, fără cărţi. Numai pachete de hârtii legate cu sfoară. —   Acte, am aici acte foarte importante, mi-a zis „unchiul George”. Privindu-l, mă încerca acelaşi regret: ce păcat că nu şi-a urmat vocaţia de filolog! Cu pasiunea şi aplicaţia lui pentru cercetare... —   Urlă casa pe mine, a murmurat el pe neaşteptate, răspunzând oarecum gândurilor care-mi treceau prin cap. Uneori mă duc la un pantofar din apropiere. Mă uit cum lucrează. Mai trece timpul. Nu mai auzea foarte bine, din care pricină întreba mereu „ce?” şi s-a plâns, de asemenea, de cataractă. — De ce nu te operezi? l-am întrebat. M-a fixat bănuitor. — De ce să mă operez? — Ca să poţi citi. A rămas pe gânduri câteva clipe, după care mi-a răspuns cu vehemenţă. —   Nu mă operez. Îmi e frică. Am încercat să-l asigur că nu e o operaţie grea, că în trei zile problema e rezolvată. Dacă vroia, îi aranjam eu. M-a privit neîncrezător. — La vârsta mea? — Da, fireşte, i-am zis. După o altă clipă de tăcere, a dat energic din cap, negativ. —   Nu mă operez. Dacă aş putea, aş face ceva la picioare. Să pot să umblu. Mă dor muşchii. Şi mi-a arătat partea piciorului dintre coapsă şi genunchi. Mă dor groaznic. Înţelegi? Groaznic. — Ar trebui totuşi să te operezi, am insistat eu, lipsit de tact. — Nu, nu! s-a răstit el la mine. Şi a tăiat aerul cu mâna, dându-mi de înţeles că nu mai era dispus să discute această chestiune. După care, răscolind printre hârţoage din nou, s-a oprit la un carton vechi, îngălbenit. Diploma lui de licenţiat „magna cum laude”. — De ce...? dar am renunţat să-l mai întreb de ce abandonase proiectele din tinereţe. Ce rost avea să-l amărăsc? El a priceput totuşi ce vrusesem să-l întreb. Şi, de data aceasta, a făcut un gest de lehamite, uitându-se în jur. Apoi a examinat îndelung peretele din spatele lui. — N-am nici un cui care să ţină, a zis, obligându-mă să tresar. Ce vroia să spună? A, nu e ce gândeşti tu, a izbucnit el în râs. N-am intenţia să mă spânzur. Vreau să agăţ o fotografie a mea, mare, din tinereţe, pe care am înrămat-o. Te miră? — Deloc. — Atunci de ce zâmbeşti? — Ţi s-a părut. De fapt, observase bine. Îl recunoşteam în dorinţa lui. Dar m-a scutit de alte explicaţii, întorcându-se spre un fotoliu cu arcurile rupte, aflat sub fereastră, pe care se zărea o maşină de scris Remington, neagră, prăfuită. —   N-o cumperi? m-a întrebat el, cu un glas din care dispăruse orice umbră de melancolie şi din care am înţeles că în clipa aceea nu-l mai interesam, probabil, decât în calitate de posibil cumpărător. — Am una la fel de uzată. — Dar ce mai scrii? Am rămas descumpănit. Nu ştiam ce să-i spun. M-am uitat la pachetele legate cu sfoară din bibliotecă, mi-am adus aminte de proiectele lui din tinereţe, de a se duce în Spania şi de a studia limba bascilor, şi deodată, dintr-un impuls obscur, am simţit nevoia să improvizez ceva. I-am zis că aş vrea să scriu o carte despre Don Quijote. Deoarece unii îl cred nebun. Dar, tot atât de bine, el poate fi considerat un sfânt. De altfel, a fost supranumit „un Christos spaniol”. Doar că nu e înconjurat de apostoli. E însoţit numai de Sancho Pânza, care nici măcar nu-şi dă seama că învăţătorul lui întemeiazăşi el o religie. Una în care credinţa în iluzii e valoarea supremă. În fapt, drumul lui Don Quijote, la fel ca al lui Iisus, e fără întoarcere. Doar că el va sfârşi ieşind din scenă, în loc să moară pe cruce. „Unchiul George” m-a privit lung, cercetător. Mi s-a părut că pentru prima dată pe figura lui autoritară, acum veştejită, s-a ivit un licăr de simpatie pentru mine. Apoi, a izbucnit, cu o energie care m-a surprins, într-un hohot de râs. —   Cum? Cum ai zis? Avea din nou figura de altădată şi, o clipă, m-am temut că-mi va da o palmă.   4. De fapt, nu-l minţisem decât pe jumătate. În studenţie, am avut şi eu un proiect legat de Spania. Am visat, nu să studiez limba bascilor, ci să pot reface într-o zi ruta lui Don Quijote, Spania fiind singura ţară pe care mi-am dorit cu adevărat s-o cunosc, împrejurările nu mi-au îngăduit, însă, decât o noapte şi o dimineaţă petrecute la Madrid, în trecere, între două avioane. De la aeroport, m-am dus la hotel, iar de la hotel, lăsându-mi valiza nedesfăcută, am pornit-o pe străzi. Şi am umblat absolut la întâmplare până noaptea târziu, când m-am întors răpus de oboseală. Dimineaţa, m-am trezit devreme şi am alergat la muzeul Prado unde, ce ironie! am avut la dispoziţie exact cele „trei ore” de care vorbeşte Eugenio d'Ors, după care, pe o căldură nimicitoare, a trebuit să fug la hotel, cu sufletul la gură, să-mi iau valiza şi să mă arunc în primul taxi, implorându-l pe şofer să facă imposibilul pentru a se descurca prin aglomeraţia infernală a amiezii spre aeroport. După '89, când aş fi avut posibilitatea să-mi împlinesc proiectul la care visasem cândva, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc. Mă leagă şi azi de Spania un sentiment complicat, dar nu m-aş mai sui într-un avion să mă duc s-o văd. Pe deasupra, dacă în tinereţe mă credeam înrudit cu Don Quijote, acum constat că sunt exact opusul lui. Cel puţin, dintr-un punct de vedere. Numele sub care Don Quijote a rămas celebru e un nume nou. Când pleacă, iese direct în câmp, ca să nu-l vadă nimeni şi nu ţine să-şi ia rămas-bun de la cineva. Astfel, el ne lasă să înţelegem că nu mai are trecut, că nu lasă nimic în urmă. Deşi e bărbat în vârstă, abia s-a născut. Trecutul este pentru Don Quijote o haină prea strâmtă, în care n-are cum să încapă ceea ce visează el. În schimb, în privinţa viitorului nu-şi face griji. Se lasă în voia calului, sigur că orice drum îl va duce la nemurire. Eu sunt exact pe dos. Mă copleşesc amintirile, iar la viitor prefer să nu mă gândesc.   5. Marc Aureliu spune undeva în „însemnările” sale: zeii au ţinut sfat asupra mea şi au decis ce urma să mi se întâmple. Cu unul ca mine, nu cred că zeii şi-au pierdut vremea. Ce să caute ei prin Lisa? De ce i-ar fi interesat să intervină în regulile pe care tot ei le stabiliseră, probabil, cu multă vreme în urmă? Ştiau că viaţa în Lisa se supunea acestor reguli, fără să-şi permită vreo abatere, şi că instituţiile satului, bisericile (fiindcă erau două: una „mare”, ortodoxă, alta „mică”, greco-catolică), şcoala, crâşmele (acestea erau mai multe, cinci) şi „gura satului” vor veghea asupra fiecărui destin. În consecinţă, m-au lăsat şi pe mine să hotărăsc singur, de capul meu, ce voi face sau, mai exact, să mă descurc cum voi putea cu firea mea. Azi, împlinesc 77 de ani. Vârstă pe care părinţii mei n-au atins-o. Tata a murit la 62 de ani. Mama, la 71. Acum, sunt mai bătrân decât ei. Soarta mi-a îngăduit să trăiesc mai mult, de ce m-aş plânge? Nu, nu mă plâng. Cel mult, voi recunoaşte că-mi trăiesc bătrâneţea rău.   6. M-am întrerupt fiindcă a sunat telefonul. Era o greşeală. Cel care sunase căuta o firmă. Faptul că nu mi-am sărbătorit ziua de naştere niciodată m-a scutit de felicitări, de ipocrizii, de euforii false. În schimb, mi-a lăsat aniversările să semene cu o cameră goală sau cu duminicile în care te aştepţi să se întâmple ceva deosebit de zilele obişnuite, şi nu se întâmplă. În mod fatal, am ajuns mereu la recapitulări, la bilanţuri, deşi ele mi-au fost tot mai neplăcute, pe măsură ce „mai târziu” devenea „prea târziu”. Am în urma mea, trebuie s-o recunosc, nu puţine aspiraţii prea vagi sau, pur şi simplu, uitate, lucruri făcute pe jumătate sau făcute rău, ambiţii la care am renunţat sau pe care n-am fost în stare să le împlinesc. Nu mă consider un idealist ratat, dar nu sunt nici foarte departe de această condiţie în anumite privinţe. Sigur, eşecurile nu ne sunt totdeauna imputabile integral. Am fost „ajutaţi” şi de vremuri sau de împrejurări uneori. Alteori, se nasc din iluzii prea mari, din aşteptări exagerate, din supraestimarea posibilităţilor noastre. Dar eşecul meu în planul relaţiilor umane, care m-a adus la bătrâneţe în pragul mizantropiei, cum l-aş putea motiva? Prin tendinţa de a mă lăsa „folosit” de tristeţile mele? Prin dificultăţile pe care mi le-am creat singur fiind şi impulsiv şi uşor de rănit? M-am străduit în viaţă să rămân onest şi n-am pe conştiinţă nici o porcărie, dar asta nu a fost suficient, se pare. Dacă nu mi-a fost dat să fiu nici cinic, nici stoic, trebuia, poate, cel puţin, să refuz să fiu un „lup singuratec”. Or, n-am făcut decât să-mi duc şi în lume bârlogul, ca Diogene butoiul, mulţumit că, din când în când, mi se ofereau semne de prietenie şi de simpatie. Din care nu m-am socotit dator să învăţ ceva. Sau n-am putut. În fond, nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţa. Nu mi-au lipsit ţintele false şi entuziasmele naive. Reveriile polare din adolescenţă, pe urmele lui Nansen sau Amundsen, au fost nişte mofturi romantice. Mă imaginam printre banchize stând lângă o sobă de teracotă pe care o înfundam continuu cu lemne. Căutarea „secretului secretelor” n-a fost nici ea o aventură prea serioasă, deşi mă înduioşează faptul că am fost în stare să-mi pierd atâtea după-amieze, prin anticariate, crezând într-o legendă. Poate, singura cu adevărat grea de consecinţe posibile în destinul meu a fost ideea că nu ne putem împlini prin „măsură”, ci prin „lipsa de măsură”; că nu „înţelepciunea” de a cântări atent orice risc e de invidiat, ci „nebunia” de a îndrăzni fără măsură, de a crede fără măsură, de a iubi fără măsură. Numai că tocmai aceasta convingere am tratat-o cu prea multă măsură! Ceea ce am reuşit în mod sigur a fost să dau altora o impresie greşită despre mine. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Cum am mărturisit în Deşertul pentru totdeauna, din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama, ca fire. Şi n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin de aceste însuşiri. Gospodar nul, romantic înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, introvertit cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce se ascunde sub aerul meu de persoană chibzuită. Dar se pare că nimeni nu m-a crezut. Mărturisirea mea a fost luată drept cochetărie. Probabil, când eşti prea sincer, dai de bănuit.   7. Ar fi cazul să spun ceva despre cea mai penibilă - şi cea mai inutilă - descoperire pe care ţi-o rezervă bătrâneţea. La un moment dat, constaţi că nu mai trebuie să faci nici un efort pentru a fi modest. Mai mult: modestia a încetat să fie o virtute. Acum, îţi e impusă de ceea ce trăieşti. Nu mai ai ambiţii, nu mai ai nici dorinţe, în afară de cele legate de sănătate. Nu-ţi mai pasă nici cum te îmbraci. Dacă, altădată, te simţeai lezat sau, măcar, deranjat când cineva arunca o părere nu tocmai bună despre tine, acum aproape nu te mai interesează cum te judecă alţii. Eşti, cumva, deasupra răutăţilor, a invidiilor sau a antipatiilor care ţi-au tulburat viaţa. Mizeriile bătrâneţii nu sunt, fără îndoială, o noutate. Teoretic, cel puţin, le-am aşteptat şi eu. Căci nimeni nu scapă de ele. Modestia impusă, cu care nu te poţi lăuda, pe care te vezi constrâns s-o suporţi, e, însă, o surpriză greu de digerat. Ani în şir, ai crezut că însemni şi tu „ceva”. Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închipui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi. Dar n-aş vrea să las impresia că modestia e cea care îmi dă puterea de a vorbi, azi, şi în termeni neplăcuţi despre mine. Nu sunt nici pe departe în situaţia de a mă analiza cu detaşarea unui entomolog care studiază insectele puse sub lupă. Explicaţiile pentru ideea de a căuta destinul şi în defectele mele şi în „fleacuri” n-au nici o legătură cu modestia. M-am convins că sinceritatea absolută nu e cu putinţă. Există în noi bariere, pudori şi ipocrizii pe care nu le putem depăşi. Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi. Aş vrea, însă, ca măcar sinceritatea de care sunt în stare să n-o ratez. Pe de altă parte - şi poate că, de fapt, aceasta e explicaţia principală - s-a accentuat în mine o pornire mai veche, autodestructivă, pe care am moştenit-o tot de la mama. Probabil, în psihiatrie boala aceasta, în care ai tendinţa de a te vedea ca persoană defectă, are un nume. Am şi citit ceva despre asta. Acum, ea s-a agravat. Instinctul vital, care m-a ajutat să fac faţăşi melancoliilor şi pesimismului, mereu latente în mine, dă semne de oboseală. Uneori, am impresia că nu mai aparţin lumii actuale. Şi dacă n-aş fi avut o totală inapetenţă pentru alcool, poate n-aş rămâne străin de zeul al cărui nume l-am văzut scris pe toate gardurile în mahalaua unde am locuit ca student, trecând prin groapa de la bariera „Bacchus”.   8. De bănuiala de „narcisism” nu ţin să mă apăr. Ce să spun? Să explic că însuşi termenul e dubios? Cine a citit atent legenda ştie că la originea întâmplării s-a aflat Nemesis, cea care veghea la greci ca totul în univers să fie în echilibru şi care, revoltată de răceala arătată de Narcis fetelor şi nimfelor îndrăgostite de el, l-a pedepsit pe tânărul misogin să se înamoreze de propriul chip. Pe deasupra, „narcisism” să însemne, oare, că nu mai poţi iubi decât disperat? Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca nişte haine roase de molii. Mi-ar fi greu să numesc una care să fi rămas intactă. Numai când deschid fereastra, dimineaţa, să vină aer proaspăt şi mă uit cum se luminează frunzele oţetarilor în curtea vecină, simt că pot iubi şi o lume pe care n-o înţeleg. S-a înnorat oare? N-a mai plouat de vreo două săptămâni şi cred că, dacă va continua seceta care a pârjolit, am auzit, câmpurile, va fi compromis şi porumbul, nu numai grâul. Ieri au fost 40 de grade la umbră. Ceva mai devreme, când am ieşit în curte, căldura mirosea, parcă, a hoit. Dacă s-ar răcori puţin, aş putea să ies să mă plimb. Altfel, trebuie să rămân în casă. Doctorii mi-au recomandat să evit zăpuşeala.   9. Niciodată nu m-am gândit serios ce voi face la bătrâneţe. M-am comportat de parcă o asemenea perspectivă nu exista decât teoretic şi pentru mine. Chiar şi după ce am trecut de şaptezeci de ani, când nu mai puteam să alerg după autobuz, ca să-l prind în staţie, şi am început să am probleme cu somnul, n-am fost mai puţin superficial. Bătrâneţea continua să rămână, în capul meu, grija altora. Mă feream, cu o stupidă cochetărie, să spun că „sunt un om bătrân”. Preferam formula ipocrită„sunt un om în vârstă”. Şi mă străduiam să mă conving că totul era ca înainte. Aşa se face că nu m-am obişnuit treptat cu declinul fizic şi cu neplăcerile legate de el. Noutatea că viaţa s-a cam dus, că trebuie să mă bazez din ce în ce mai mult pe amintiri, m-a prins nepregătit, m-a luat prin surprindere. De aceea m-a zdruncinat, cred, mai rău decât pe alţii. Când am ieşit din spital, după infarct, era soare, aproape vară. Dar, în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat. După doi ani, am suferit un accident cerebral. Din fericire, minor. Venite una după alta, cele două lovituri mi-au distrus, însă, sistemul defensiv. Am fost în situaţia unui boxeur care primeşte un pumn direct în bărbie şi se trezeşte prăbuşit la podea. Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant. Situaţie în care te lămureşti, însă, pe deplin ce valoare are pretenţia că bătrâneţea este „vârsta înţelepciunii”. Pe dracu'! Depinde ce-or fi înţeles prin „înţelepciune” cei care au lansat enormitatea asta. Dacă s-au gândit, cumva, la „înţelepciunea” de a te ridica deasupra tuturor vanităţilor şi ambiţiilor, preferam să nu mă bucur niciodată de acest „privilegiu”. Acum, nu mă mai scol speriat că am întârziat unde trebuia să ajung, nu mă mai îmbrac în grabă, nu mai plec ca din puşcă, în schimb am descoperit că am prea mult timp liber, că semăn unui obiect scos din uz. Pascal zicea că toată nenorocirea omului vine de-acolo că nu poate rămâne liniştit în camera sa. Bine, şi ce să facă dacă rămâne? Aş fi vrut să fiu în altă parte acum, nu aici. Azi-noapte, m-am trezit dintr-un vis râzând şi bătându-mi palmele una de alta în timp ce spuneam: „Aceasta e mâna mea dreaptă şi aceasta e mâna mea stângă”. Numai că le arătam exact pe dos! Poate, mi-a fost dat să fiu mereu altundeva decât trebuia.   10. Abia acum înţeleg ce-a vrut să spună sfântul Augustin zicând că memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare! Simt, aproape real, mirosul amar al toamnelor în care coceam, cândva, cartofi în pădure. Îi scoteam din jar cu coaja arsă, neagră şi plină de cenuşă, îi curăţăm şi îi mâneam în vreme ce mă înţepau ochii din pricina fumului, iar norii alergau deasupra noastră pe cer. Şi câtă frumuseţe exista în tristeţea acelor sfârşituri de vacanţă! Trântiţi în iarbă, după ce ne plictiseam de cartofi, ne mânjeam degetele cojind nuci verzi. În sat, câinii nu mai tresăreau noaptea prin somn, ca vara, când, toropiţi de căldură, se repezeau uneori furioşi spre poartă, deşi nu trecea nimeni. Soarele nu mai avea putere. Se apropiau ploile reci, vântul căpăta iz de iod, dar ultimele zile de vară îmi păreau de o dulceaţă sfâşietoare. Mi-a plăcut să cred că faptul de a mă fi născut vara, în cea mai fierbinte lună a anului, nu e un simplu detaliu biografic. Şi nu mi se pare că m-am înşelat. Asta ar explica şi de ce tristeţile mele au fost, în general, luminoase, de ce, dincolo de aerul meu posac, au ars mereu otrăvurile unor pasiuni utopice. Aveam, mi s-a spus, fix un an când părinţii m-au luat cu ei la seceriş. Şi, după ce au aşezat leagănul la umbra unui snop de grâu, prinşi cu lucrul, n-au observat că, la un moment dat, am rămas fără apărare, sub soarele violent de iulie. Când şi-au dat seama, eram roşu ca un rac fiert. Urmările, din câte am înţeles, au fost dezastruoase. Numai printr-o minune am scăpat cu viaţă. Dar arsura aceea, care m-a costat un rând de piele, a devenit, parcă, destin, transformându-mă într-un „om al verii”. În nici un alt anotimp nu m-am simţit mai în largul meu. Toamnele, cu burniţele lor putrede, iernile cu zloată şi frig, primăverile, capricioase şi grăbite, n-au fost pentru mine decât o lungă aşteptare a verilor. Mi-au plăcut cerurile spălăcite de secetă, pietrele înnegrite de lumină la amiază, ierburile cu sucuri ameţitoare, puternice, zilele toride pe care le înjurau alţii, când câinii se târau cu limba scoasă după un petic de umbră. Vara, la mare, căpătăm culoarea castanelor coapte, dormind ore întregi pe nisipul fierbinte. Răpus de căldură, uitam pe plajă de aproape toate grijile şi problemele. Nicăieri, altundeva, secretul fericirii nu mi s-a părut atât de simplu. Eram tentat să caut urmele lui Ulise printre ciulinii înfloriţi şi pietrele de o strălucire cenuşie de pe faleză. Într-un fel, vara m-a ajutat, probabil, să obţin prin simţuri ceea ce nu mi-a fost dat să am prin credinţă. N-a fost nevoie să aflu din cărţi sau de la alţii că sacrul există în natură, după ce am depăşit faza „preistorică” din viaţa mea. Verile petrecute în copilărie cu vacile pe Calea Secii mă făcuseră expert nu numai în mirosurile ierbii, ci şi în alte performanţe ale „bunului sălbatec”. N-aş putea confunda, nici azi, sunetul ploii dintr-un parc cu sunetul ploii dintr-o pădure. Când am crescut şi mă duceam la coasă, pe Seaca, mă culcam în iarbă, la amiază, să mă odihnesc o jumătate de ceas sub mărul cu mere „lătăneţe”. Deasupra mea, nu se clătina, deseori, nici o frunză. Lumina se filtra printre crengi, ascultam zumzetul insectelor şi nu-mi mai trebuia nimic. Tot vara, dacă se prăbuşeau nori ameninţători, bolovănoşi, de grindină, dinspre Olt, întunecând cerul, se porneau să sune clopotele de la cele două biserici, implorându-l pe Dumnezeu să cruţe recoltele. De fiecare dată, asistam la un spectacol cosmic, în egală măsură grandios şi înfricoşător. Norii erau de un vânăt dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor şi trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dându-i o tensiune misterioasă în care se amestecau panica şi evlavia. Păsările coborau, speriate, şi se ascundeau. Până şi nucii, de obicei calmi, nobili, păreau intimidaţi. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care când se tânguiau, când aruncau spre cer o rugăminte patetică. Uneori, norii se risipeau ori se descărcau într-o ploaie violentă, dar fără grindină. Alteori, lanurile de grâu, de ovăz şi de porumb erau zdrobite. Aşa ceva nu se poate trăi decât vara. Acum, însă, vara îmi arată o faţă ostilă, necunoscută. Soarele prea agresiv mă oboseşte, nu-l mai suport. Doar în amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.

I   ― Nu ştiu ce s-a întâmplat, Galilei, atunci în faţa tribunalului Inchiziţiei. Poate că ai fost silit să abjuri. Şi, la urma urmei, este treaba ta. ― Ce povesteşte lumea? ― Lucruri pe care le cunoşti. Unii spun că ai fost înţelept evitând rugul. Alţii pretind că ţii mai mult la trupul tău decât la ideile tale. ― Nimeni nu ştie ce preţ mi-au cerut acele momente. ― Nu se putea oare altfel? Să nu abjuri... ― Ţi-am mai spus, inima mea n-a rene­gat nimic ― Ba da, ceea ce ai crezut. ― Pământul se învârte mai departe chiar dacă nu vrea Inchiziţia... ― E adevărat, dar acesta nu e meritul tău. ― S-a întâmplat aşa. Ei stăteau în jilţuri înalte, îmbrăcaţi în purpură şi, în sală, după ce au încetat să vorbească, nu se mai auzea nimic, se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu-mi închipui­sem niciodată că e atât de greu să suporţi o tăcere care te constrânge să stai într-un loc de unde ai vrea să fugi. Simţeam că mă înăbuş şi că mi se face greaţă. Ce-i interesează pe ei cum arată pământul şi soarele? mi-am zis. Ce legătură au ei cu pământul şi soarele? Să le spun ceva, orice, numai să plec cât mai repede... să nu-i mai văd. Mă fixau cu ochi goi, reci, fără milă. ― Inchizitorii nu ştiu să surâdă. ― La un moment dat, aproape că nu mai auzeam ce mă întrebau. Mă obsedau ochii lor. Pustii, cruzi... ―... o cruzime uniformă... ―... şi plini de frig, mai ales. Erau pironiţi asupra mea ca asupra unui obiect oarecare. Asta mă făcea să nu-i mai pot îndura. Niciodată nu m-am simţit mai desfiinţat. Nu mai eram eu. Eram ceva fără importanţă. Un nimic pe care ei îl puteau suprima uşor, fără probleme. ― Aveau nevoie, totuşi, să fii văzut în genunchi. ― Parcă mă lovise cineva în stomac. Îmi vâjâia capul şi mi s-a făcut frică să nu vărs. Să scap, mi-am zis, înainte de a mă da în spectacol. ― Te-ai grăbit să abjuri. ― Sunt convins că am trăit toate umi­linţele posibile acolo. ― Nu vorbi aşa, Galilei. Nu cunoşti rugul. ― Unul dintre inchizitori se uita tot timpul la mâinile mele. Din toată fiinţa mea nu-l interesau, parcă, decât degetele. ― Se întreba, poate, cum ar fi arătat strivite. ― Mi-au trecut prin minte multe atunci. M-am gândit şi la chiparoşii aceştia şi la faptul că, poate, n-aveam să-i mai revăd niciodată. Şi la lanurile de grâu unde, cândva, mă trânteam la umbra câte unui măceş, năpă­dit de mirosurile de spic copt şi de iarbă dospită. O clipă, am simţit o dorinţă nebună să mă tăvălesc la soare pe un răzor cu scaieţi înfloriţi, ca odinioară... Înţelegi? Toate amintirile mele erau atunci de partea Inchiziţiei. Ele mă îndemnau să abjur. Poţi pricepe că tot trecutul meu mă împingea să fac asta? Fiindcă tot ce-mi aduceam aminte era plin de soare. ― Spaima morţii, Galilei. Simplu. ― Memoria mă constrângea, astfel, să nu-i mai înfrunt pe inchizitori. Poate ea a decis totul... Se vede că nu sunt nici atât de tare şi nici atât de singur încât să-i pot urma pe martiri.. ― Să-i lăsăm pe martiri, deocamdată, în pace. Ei au ascultat de alte norme, cu toate că au avut şi ei amintiri. ― Bănuiesc că încercările mele de a mă explica sunt inutile. Fiecare îşi cunoaşte motivele lui. Încât, poate ar fi mai bine să discutăm despre vară. ― Iartă-mă, Galilei, n-am vrut să te jignesc ― În plus, eşti prea tânăr ca să înţelegi de ce mă uit mereu în urmă. ― Am aflat, totuşi, că pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin... ― În faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic. ― Simţi nevoia să te justifici. ― Nu, ci să mă apăr de cleveteli. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu pus să aleg. Şi dintr-o dată eram pus să aleg între rug şi viaţa mea. Cum aş fi putut prefera rugul? Ce-mi poate da ceva care-mi ia totul? ― Consecvenţa cu ideile tale, au zis unii. ― Mi-a rămas consecvenţa cu inima mea. ― De ce opui inima ideilor, Galilei? ― De ce? Fiindcă inima are raţiunile ei. Şi, pe urmă, nu cunoşti nopţile mele... Află că îi invidiez pe cei care nu visează nimic, ale căror nopţi sunt limpezi şi goale... ― Vorbeşti ca şi cum te-ai mai teme şi azi. ― Ziua pune între mine şi inchizitori tot ce mă înconjoară. Nici intenţiile, nici între­bările lor nu mă mai pot atinge. Mă apără, cumva, lumina, vara, fructele. Dar noaptea, în somn, rămân fără apărare. Şi atunci încep să foiască prin somnul meu şerpii. Mă îndoiesc că poţi să-ţi dai seama ce mi se întâmplă, dar îţi voi povesti ceva. Acum câţiva ani, un pădurar prinsese vipere, să le vândă pentru venin. Le-a pus într-un sac pe care l-a legat la gură şi l-a aruncat sub pat, să stea acolo până dimineaţa. După care s-a culcat. Când s-a trezit, a simţit cu groază şerpii dormind la căldură în pat lângă el. Probabil, nu legase bine sacul... ― Oribil coşmar. ― E reală întâmplarea. ― Şi cum a scăpat? ― A înţeles, îngrozit, că, dacă făcea o singură mişcare, viperele îl vor muşca. De aceea a rămas ţintuit în pat, fără să mişte un deget, aşteptând. Din fericire, soţia lui, venind, ca de obicei, dimineaţa la cabană, a intrat fără să trân­tească uşa. Ea a vrut să-i vorbească, dar, cu privirea terorizată, el i-a atras atenţia asupra şerpilor. Femeia s-a apropiat uşor, a înţeles, a fiert lapte şi l-a pus într-un ceaun, jos. Una după alta, viperele adulmecând mirosul de lapte cald, s-au trezit şi au părăsit patul... ― Cumplită încercare. ― Ei bine, într-o noapte, în vis, eram eu pădurarul. Dar cel care intrase în cabană era un inchizitor. Tăcea şi se uita la mine. S-a aşezat pe un scaun şi, deodată, am observat că scaunul semăna cu jilţul de la Inchiziţie. A scos nişte lumânări, le-a aşezat pe masă şi le-a aprins. Avea mâna mică... Ai observat că mulţi inchizitori au mâna foarte mică? ― Pentru că nu torturează cu mâna lor. ― În tot acest timp nici nu mă băga în seamă. Umbla prin încăpere fără zgomot, de parcă era singur. Eu nu existam pentru el. Apoi, brusc, s-a întors spre mine. Am aşteptat, cu groază, ca vocea lui să trezească viperele... ― Şi? ― Doar mişca buzele, însă înţelegeam foarte bine ce spunea. Mă întreba: „Abjuri? Mai crezi că pământul se învârteşte?” Îl priveam înspăimântat şi mă temeam să scot vreun cuvânt. „Dacă nu abjuri, atunci voi vorbi cu glas tare şi viperele se vor trezi”, continuă el. A făcut o pauză, după care a adăugat rânjind: „Abjurând le vei trezi tu”. Mi-am dat seama că, orice aş fi făcut, rezultatul rămânea, până la urmă, acelaşi. Inchizitorul s-a uitat batjocoritor la mine. Buzele i s-au mişcat din nou: „Acum ai înţeles? N-ai nici o scăpare. Atunci când lumânările vor fi ars până la capăt, vocea mea îşi va regăsi sune­tul şi vei fi pierdut.” În clipa aceea am urlat. Nu mai ţin minte ce. Şi m-am trezit leoarcă de sudoare... Cum vezi, eu am experimentat, la fel ca pădurarul, aproape totul. ― Îţi repet, nu cunoşti rugul, Galilei. Şi trebuie să accepţi că totul a fost aşa cum îţi aminteşti. ― Ştiu. Dar atunci a existat o clipă în care nu mă mai gândeam la ce eram întrebat, ci mă temeam doar să nu vomit. ― De frică? ― Şi de dezgust. Am abjurat şi pentru asta. Ca să ies afară, să respir aer curat. Simţeam că nu mai suport. Niciodată n-am iubit mai mult lumina amiezii, la care doream să ajung cât mai repede. ― De aceea umbli acum singur printre chiparoşi? ―- Se vede, din felul cum vorbeşti, că n-ai fost niciodată în faţa inchizitorilor. Ochii lor sunt ca de gheaţă. Când te privesc, te pătează cu moarte. ― Dacă aş ţine să fiu „avocatul diavolu­lui”, ţi-aş atrage atenţia că, aşa cum statul are nevoie de poliţie pentru a ne apăra de tâlhari, şi Biserica se vede obligată să se apere de eretici. Iisus nu i-a alungat, oare, pe farisei din templu? ― Nu-i acelaşi lucru. Iar Dumnezeu nu are nevoie de gardă pretoriană. ― De acord, Galilei. Tocmai de aceea vreau să rămân la ce zice lumea şi la îndoielile mele. ― Bine... Cum vrei...     II   ― Lumea zice că n-ai fost la înălţime, Galilei. ― Pot fi la înălţime când n-ai de ales? ― Aveai de ales. ― Între rug şi viaţă? ― Nu poţi tăgădui că unii au avut forţa să aleagă rugul. ― Nu tăgăduiesc, dar nu cred că e normal să fii pus în situaţia de a dovedi că ai o asemenea forţă. Crezi că, dacă eu n-am avut-o, merit să fiu dispreţuit? ― De ce nu eşti şi acum egoist? ― Adică? ― De vreme ce ai socotit că nu poţi să nu pui viaţa mai presus de orice, presupun că ar trebui să nu-ţi mai pese ce crede lumea despre tine. ― Probabil, nu sunt, încă, de ajuns de mizantrop. Poate că voi deveni, într-o zi, tot recapitulând ce am trăit în ultimii ani. ― Dar spui numai lucruri care te cruţă, Galilei. ― Te miră? Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă-i vine să râdă, strânge buzele ca să nu-şi dezvelească gingia goală şi se zguduie de râs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, fireşte, o continuă supraveghere. Trebuie să-şi controleze impulsul de a râde na­tural. Şi sunt convins că asta l-a crispat şi interior. Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare. ― Pentru ce-mi spui toate astea? ― Nu ştiu. Spun ce-mi trece prin minte... Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, pieţe. Un sin­gur lucru îi lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau să măsoare decât clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Bătrânii mureau singuri prin­tre copaci şi ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Şi, în acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: „Trebuie să ardem pe rug câţiva din cetate, iar pe alţii să-i îngropăm de vii. Atunci vom avea ce să ne amintim.” „Nu (am strigat), nu acesta e trecutul care ne trebuie.” La care inchizi­torul s-a uitat la mine dispreţuitor: „De bună seamă, am mai auzit acest glas, zise el. Era al unuia care a abjurat.” Ceilalţi mi-au aruncat şi ei o privire curioasă. Apoi şi-au reluat discuţia fără să mă mai bage în seamă. Numai unul continua să mă măsoare. Şi l-am auzit şoptind: „Am putea începe cu el. Prea e plin de trecut faţă de noi...” ― Chiar în somn perspectiva de a intra în rândul martirilor te îngrozeşte, văd. ― Aşa e. Eu nu cred că lumea avea nevoie de martiri. De ce ne-ar trebui exemple despre cum se poate muri? Nu sunt de preferat exemplele despre cum se poate trăi? ― Martirii au demonstrat, oricum, că o moarte poate fi transformată în nemurire. Nu vrei să observi, Galilei, că martirii şi-au ratat, poate, viaţa, dar nu şi-au ratat moartea. Pe tine te obsedează doar spaima prin care ai trecut.     III   ― Ciudat e că aproape acelaşi lucru mi l-a spus şi Ana. ― Cine e Ana? ― O femeie pe care o visez de la un timp, fără s-o cunosc. I-am dat un nume ca să fie mai simplu. ― Cum arata? ― Nu i-am văzut chipul. Totdeauna m-a împiedicat ceva, fie soarele, fie întunericul, să-i privesc faţa. ― Şi ce-ţi spune? ― Ceea ce mi-a spus şi prima oară. Că vrea să-mi aducă liniştea. Avea părul auriu şi mătăsos, revărsat pe spate până în dreptul genunchilor. Câteva şuviţe îi acopereau obrazul. Vorbea rar, inexpresiv, ca şi cum ar fi suflat vântul. „Culcă-ţi capul pe umărul meu, a adău­gat, şi-ţi va fi bine. Vei scăpa de ceea ce vrei să uiţi.” Am făcut ce mi-a zis. Avea un umăr alb, moale ca iarba şi, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai ştiut cine sunt. Am stat aşa multă vreme, părul Anei mirosea a vânt şi a noapte, şi cred că nu mai era nici o diferenţă între mine şi chiparoşii care foşneau în jur sau pinii de pe colina din faţă. „Cine sunt eu?” am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, acest răspuns m-a intrigat. „Eşti un om urmărit de un rug.” „Cum urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard pe loc până transformă totul în cenuşă.” „Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate.” Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. Dar n-am văzut nimic. În noaptea neagră şi umedă, plină de urmele ploii care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Fără să schiţeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, Ana aştepta. „Nu există nici un rug în pădure” am zis. „Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează.”     IV   ― Şi cam asta păţesc în fiecare noapte. Dar, în fiecare dimineaţă, sunt recunoscător că exist. Chiar bătrân, cum sunt, cu ochii slăbiţi, îmi place să văd cum se luminează cerul dimi­neaţa şi cum străluceşte roua pe chiparoşi când răsare soarele. E ceva sfâşietor de frumos în felul cum încep dimineţile pe aceste coline şi nu mă satur să mă bucur de tot ce, altfel, aş fi pierdut. Orice exaltă viaţa mă îndepărtează de rug. ― Eşti fericit că ai scăpat, asta e tot. ― Sunt fericit că trăiesc. ― Dar ai abjurat un adevăr. ― Am destul timp să răspândesc în lume acest adevăr, din moment ce sunt viu. Şi nu văd de ce mi-ar fi ruşine să recunosc că mi-e, cu adevărat, frică de moarte şi că iubesc cerurile acestea de vară atât de mult încât mă tem să le pierd... De fapt, în loc de „frică” ar trebui să vorbesc despre „iubire”. Atunci totul ar deveni, poate, mai limpede sau, cel puţin, vei înţelege că-ţi vorbesc fără urmă de ipocrizie. În fiecare clipă pământul ne spune acelaşi lucru, că moartea e lipsită de duioşie. Şi, dacă reuşim să pricepem acest limbaj, rugurile n-au niciodată dreptate. ― E ciudat să te aud, tocmai acum, vorbind despre fericire. ― De ce ţi se pare ciudat? Pentru Epicur fericirea era să fii ca pietrele, insensibil la suferinţă. Eu, dimpotrivă, sunt convins că fericirea cere un suflet în stare să iubească şi obiectele şi lumina. ― Ai uitat, iarăşi, adevărul. ― Dar obiectele şi lumina nu sunt pline de adevăr? Priveşte mai atent aceste pietre, rămase dintr-o mănăstire părăsită, peste care se ridică iarba. În faţa lor, eu am un sentiment „eretic”, deoarece nu pot urî iarba care le îngroapă. ― Iubirea ta e, mai degrabă, recunoş­tinţă. ― Da, sunt recunoscător că exist şi dis­perat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevă­rata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. De unde venim? Unde ne ducem? Nu ne ducem nicăieri. Totul este aici. Ce se întâmplă aici. Când i-am spus asta Anei, mi-a vorbit iar de Alexandru cel Mare... ― Alexandru cel Mare? ― Mereu, îmi vorbeşte de el şi simte nevoia să povestească despre nisipurile Orientu­lui... Poate că de acolo vine... De data aceasta, însă, nu vedeam nici o legătură cu vorbele mele.”De ce-mi pomeneşti de Alexandru?” am întrebat-o.”Pentru că aşa cum el purta într-o lădiţa de aur Iliada, tu porţi în tine teama. El a vrut să cucerească lumea fiind gelos pe Ahile, tu vrei s-o cucereşti împotriva a ceea ce duci cu tine.” „Eu nu vreau să cuceresc nimic. Vreau numai să trăiesc ca un om normal”, i-am zis.”Atunci de ce ai nevoie de mine şi de chipa­roşi?” I-am simţit părul vegetal atingându-mi obrazul. Şi i-am dat un răspuns cam aiurea: „Pentru că tu eşti blândă”. O vreme am tăcut amândoi. Apoi, cu aceeaşi voce, puţin răguşită şi monotonă ca foşnetul chiparoşilor, ea a mur­murat, fără nici o legătură cu ce discutasem înainte: „O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare.” „Nimic nu e fără valoare din ce iu­beşti”, am contrazis-o, şi, după ce am văzut-o plecând fără să spună nimic, m-am întrebat dacă nu cumva am fost necuviincios. ― Nu cumva te-ai îndrăgostit? ― De cine? ― De ea. ― Doamne, ce-ţi trece prin minte... Ana e întocmai ca vântul. Şi n-ai înţeles că iubirea e pentru mine ceea ce se opune spaimelor? Ajunge să văd cerul, chiparoşii, iarba însorită, şi simt în mine o pasiune amară. Tot ce nu voi atinge acum, voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit şi am fost recunoscători, iată la ce mă gân­desc în fiecare dimineaţă când lumina curge pe coaja chiparoşilor. ― Crezi că ajunge să întinzi mâna spre fericire, Galilei? Şi că ea va fi acolo unde mâna ta se va întinde s-o atingă? ― Dar va fi acolo unde voi fi în stare să cred fără rezerve în ea. Pentru că vreau să-mi imaginez liniştea într-un mod care să depindă de nevoile mele. Trebuie să vină, poate, o vârs­tă sau un prilej când toate acestea se limpezesc, dar acum ştiu că tot ce-mi spun aceste coli­ne, vara, nu m-ar fi putut învăţa nimeni. Lumea mea e o lume fără sfinţi. ― Şi chiar fără eroi.