Octavian Paler carti de citit autori romani

I   ― Nu ştiu ce s-a întâmplat, Galilei, atunci în faţa tribunalului Inchiziţiei. Poate că ai fost silit să abjuri. Şi, la urma urmei, este treaba ta. ― Ce povesteşte lumea? ― Lucruri pe care le cunoşti. Unii spun că ai fost înţelept evitând rugul. Alţii pretind că ţii mai mult la trupul tău decât la ideile tale. ― Nimeni nu ştie ce preţ mi-au cerut acele momente. ― Nu se putea oare altfel? Să nu abjuri... ― Ţi-am mai spus, inima mea n-a rene­gat nimic ― Ba da, ceea ce ai crezut. ― Pământul se învârte mai departe chiar dacă nu vrea Inchiziţia... ― E adevărat, dar acesta nu e meritul tău. ― S-a întâmplat aşa. Ei stăteau în jilţuri înalte, îmbrăcaţi în purpură şi, în sală, după ce au încetat să vorbească, nu se mai auzea nimic, se lăsase o tăcere apăsătoare. Nu-mi închipui­sem niciodată că e atât de greu să suporţi o tăcere care te constrânge să stai într-un loc de unde ai vrea să fugi. Simţeam că mă înăbuş şi că mi se face greaţă. Ce-i interesează pe ei cum arată pământul şi soarele? mi-am zis. Ce legătură au ei cu pământul şi soarele? Să le spun ceva, orice, numai să plec cât mai repede... să nu-i mai văd. Mă fixau cu ochi goi, reci, fără milă. ― Inchizitorii nu ştiu să surâdă. ― La un moment dat, aproape că nu mai auzeam ce mă întrebau. Mă obsedau ochii lor. Pustii, cruzi... ―... o cruzime uniformă... ―... şi plini de frig, mai ales. Erau pironiţi asupra mea ca asupra unui obiect oarecare. Asta mă făcea să nu-i mai pot îndura. Niciodată nu m-am simţit mai desfiinţat. Nu mai eram eu. Eram ceva fără importanţă. Un nimic pe care ei îl puteau suprima uşor, fără probleme. ― Aveau nevoie, totuşi, să fii văzut în genunchi. ― Parcă mă lovise cineva în stomac. Îmi vâjâia capul şi mi s-a făcut frică să nu vărs. Să scap, mi-am zis, înainte de a mă da în spectacol. ― Te-ai grăbit să abjuri. ― Sunt convins că am trăit toate umi­linţele posibile acolo. ― Nu vorbi aşa, Galilei. Nu cunoşti rugul. ― Unul dintre inchizitori se uita tot timpul la mâinile mele. Din toată fiinţa mea nu-l interesau, parcă, decât degetele. ― Se întreba, poate, cum ar fi arătat strivite. ― Mi-au trecut prin minte multe atunci. M-am gândit şi la chiparoşii aceştia şi la faptul că, poate, n-aveam să-i mai revăd niciodată. Şi la lanurile de grâu unde, cândva, mă trânteam la umbra câte unui măceş, năpă­dit de mirosurile de spic copt şi de iarbă dospită. O clipă, am simţit o dorinţă nebună să mă tăvălesc la soare pe un răzor cu scaieţi înfloriţi, ca odinioară... Înţelegi? Toate amintirile mele erau atunci de partea Inchiziţiei. Ele mă îndemnau să abjur. Poţi pricepe că tot trecutul meu mă împingea să fac asta? Fiindcă tot ce-mi aduceam aminte era plin de soare. ― Spaima morţii, Galilei. Simplu. ― Memoria mă constrângea, astfel, să nu-i mai înfrunt pe inchizitori. Poate ea a decis totul... Se vede că nu sunt nici atât de tare şi nici atât de singur încât să-i pot urma pe martiri.. ― Să-i lăsăm pe martiri, deocamdată, în pace. Ei au ascultat de alte norme, cu toate că au avut şi ei amintiri. ― Bănuiesc că încercările mele de a mă explica sunt inutile. Fiecare îşi cunoaşte motivele lui. Încât, poate ar fi mai bine să discutăm despre vară. ― Iartă-mă, Galilei, n-am vrut să te jignesc ― În plus, eşti prea tânăr ca să înţelegi de ce mă uit mereu în urmă. ― Am aflat, totuşi, că pentru a putea să judeci corect, trebuie să te îndepărtezi puţin... ― În faţa amintirilor suntem egali cu zeii. Nici ei nu le mai pot schimba. Ceea ce s-a întâmplat nu mai stă în puterea lor şi nici a destinului Dar eu fac parte dintre cei ce simt nevoia să revină asupra unor lucruri din viaţa lor, chiar dacă nu mai pot schimba nimic. ― Simţi nevoia să te justifici. ― Nu, ci să mă apăr de cleveteli. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu pus să aleg. Şi dintr-o dată eram pus să aleg între rug şi viaţa mea. Cum aş fi putut prefera rugul? Ce-mi poate da ceva care-mi ia totul? ― Consecvenţa cu ideile tale, au zis unii. ― Mi-a rămas consecvenţa cu inima mea. ― De ce opui inima ideilor, Galilei? ― De ce? Fiindcă inima are raţiunile ei. Şi, pe urmă, nu cunoşti nopţile mele... Află că îi invidiez pe cei care nu visează nimic, ale căror nopţi sunt limpezi şi goale... ― Vorbeşti ca şi cum te-ai mai teme şi azi. ― Ziua pune între mine şi inchizitori tot ce mă înconjoară. Nici intenţiile, nici între­bările lor nu mă mai pot atinge. Mă apără, cumva, lumina, vara, fructele. Dar noaptea, în somn, rămân fără apărare. Şi atunci încep să foiască prin somnul meu şerpii. Mă îndoiesc că poţi să-ţi dai seama ce mi se întâmplă, dar îţi voi povesti ceva. Acum câţiva ani, un pădurar prinsese vipere, să le vândă pentru venin. Le-a pus într-un sac pe care l-a legat la gură şi l-a aruncat sub pat, să stea acolo până dimineaţa. După care s-a culcat. Când s-a trezit, a simţit cu groază şerpii dormind la căldură în pat lângă el. Probabil, nu legase bine sacul... ― Oribil coşmar. ― E reală întâmplarea. ― Şi cum a scăpat? ― A înţeles, îngrozit, că, dacă făcea o singură mişcare, viperele îl vor muşca. De aceea a rămas ţintuit în pat, fără să mişte un deget, aşteptând. Din fericire, soţia lui, venind, ca de obicei, dimineaţa la cabană, a intrat fără să trân­tească uşa. Ea a vrut să-i vorbească, dar, cu privirea terorizată, el i-a atras atenţia asupra şerpilor. Femeia s-a apropiat uşor, a înţeles, a fiert lapte şi l-a pus într-un ceaun, jos. Una după alta, viperele adulmecând mirosul de lapte cald, s-au trezit şi au părăsit patul... ― Cumplită încercare. ― Ei bine, într-o noapte, în vis, eram eu pădurarul. Dar cel care intrase în cabană era un inchizitor. Tăcea şi se uita la mine. S-a aşezat pe un scaun şi, deodată, am observat că scaunul semăna cu jilţul de la Inchiziţie. A scos nişte lumânări, le-a aşezat pe masă şi le-a aprins. Avea mâna mică... Ai observat că mulţi inchizitori au mâna foarte mică? ― Pentru că nu torturează cu mâna lor. ― În tot acest timp nici nu mă băga în seamă. Umbla prin încăpere fără zgomot, de parcă era singur. Eu nu existam pentru el. Apoi, brusc, s-a întors spre mine. Am aşteptat, cu groază, ca vocea lui să trezească viperele... ― Şi? ― Doar mişca buzele, însă înţelegeam foarte bine ce spunea. Mă întreba: „Abjuri? Mai crezi că pământul se învârteşte?” Îl priveam înspăimântat şi mă temeam să scot vreun cuvânt. „Dacă nu abjuri, atunci voi vorbi cu glas tare şi viperele se vor trezi”, continuă el. A făcut o pauză, după care a adăugat rânjind: „Abjurând le vei trezi tu”. Mi-am dat seama că, orice aş fi făcut, rezultatul rămânea, până la urmă, acelaşi. Inchizitorul s-a uitat batjocoritor la mine. Buzele i s-au mişcat din nou: „Acum ai înţeles? N-ai nici o scăpare. Atunci când lumânările vor fi ars până la capăt, vocea mea îşi va regăsi sune­tul şi vei fi pierdut.” În clipa aceea am urlat. Nu mai ţin minte ce. Şi m-am trezit leoarcă de sudoare... Cum vezi, eu am experimentat, la fel ca pădurarul, aproape totul. ― Îţi repet, nu cunoşti rugul, Galilei. Şi trebuie să accepţi că totul a fost aşa cum îţi aminteşti. ― Ştiu. Dar atunci a existat o clipă în care nu mă mai gândeam la ce eram întrebat, ci mă temeam doar să nu vomit. ― De frică? ― Şi de dezgust. Am abjurat şi pentru asta. Ca să ies afară, să respir aer curat. Simţeam că nu mai suport. Niciodată n-am iubit mai mult lumina amiezii, la care doream să ajung cât mai repede. ― De aceea umbli acum singur printre chiparoşi? ―- Se vede, din felul cum vorbeşti, că n-ai fost niciodată în faţa inchizitorilor. Ochii lor sunt ca de gheaţă. Când te privesc, te pătează cu moarte. ― Dacă aş ţine să fiu „avocatul diavolu­lui”, ţi-aş atrage atenţia că, aşa cum statul are nevoie de poliţie pentru a ne apăra de tâlhari, şi Biserica se vede obligată să se apere de eretici. Iisus nu i-a alungat, oare, pe farisei din templu? ― Nu-i acelaşi lucru. Iar Dumnezeu nu are nevoie de gardă pretoriană. ― De acord, Galilei. Tocmai de aceea vreau să rămân la ce zice lumea şi la îndoielile mele. ― Bine... Cum vrei...     II   ― Lumea zice că n-ai fost la înălţime, Galilei. ― Pot fi la înălţime când n-ai de ales? ― Aveai de ales. ― Între rug şi viaţă? ― Nu poţi tăgădui că unii au avut forţa să aleagă rugul. ― Nu tăgăduiesc, dar nu cred că e normal să fii pus în situaţia de a dovedi că ai o asemenea forţă. Crezi că, dacă eu n-am avut-o, merit să fiu dispreţuit? ― De ce nu eşti şi acum egoist? ― Adică? ― De vreme ce ai socotit că nu poţi să nu pui viaţa mai presus de orice, presupun că ar trebui să nu-ţi mai pese ce crede lumea despre tine. ― Probabil, nu sunt, încă, de ajuns de mizantrop. Poate că voi deveni, într-o zi, tot recapitulând ce am trăit în ultimii ani. ― Dar spui numai lucruri care te cruţă, Galilei. ― Te miră? Am cunoscut pe cineva care s-a dezvăţat să râdă. Are dinţii stricaţi, mulţi i-au căzut şi se fereşte să deschidă gura mai mult decât e necesar pentru a rosti într-un fel chinuit cuvintele. Dacă-i vine să râdă, strânge buzele ca să nu-şi dezvelească gingia goală şi se zguduie de râs cu gura abia întredeschisă. Gestul acesta îi cere, fireşte, o continuă supraveghere. Trebuie să-şi controleze impulsul de a râde na­tural. Şi sunt convins că asta l-a crispat şi interior. Frica de a-şi arăta gura goală i-a limitat libertatea şi în alte privinţe. Şi poate cel mai rău e faptul că a ajuns să-i urască pe cei care râd în gura mare. ― Pentru ce-mi spui toate astea? ― Nu ştiu. Spun ce-mi trece prin minte... Am visat o cetate care avea tot ce-i trebuia, clădiri, turnuri, orologii, pieţe. Un sin­gur lucru îi lipsea: trecutul. Orologiile nu voiau să măsoare decât clipa. Sunetul lor n-avea nici un fel de ecou. Bătrânii mureau singuri prin­tre copaci şi ziduri fără umbră. Căci nimic în această cetate n-avea umbră, nici zidurile, nici copacii, nici oamenii. Soarele trecea prin lucruri ca prin sticlă. Şi, în acest timp, un inchizitor le spunea oamenilor: „Trebuie să ardem pe rug câţiva din cetate, iar pe alţii să-i îngropăm de vii. Atunci vom avea ce să ne amintim.” „Nu (am strigat), nu acesta e trecutul care ne trebuie.” La care inchizi­torul s-a uitat la mine dispreţuitor: „De bună seamă, am mai auzit acest glas, zise el. Era al unuia care a abjurat.” Ceilalţi mi-au aruncat şi ei o privire curioasă. Apoi şi-au reluat discuţia fără să mă mai bage în seamă. Numai unul continua să mă măsoare. Şi l-am auzit şoptind: „Am putea începe cu el. Prea e plin de trecut faţă de noi...” ― Chiar în somn perspectiva de a intra în rândul martirilor te îngrozeşte, văd. ― Aşa e. Eu nu cred că lumea avea nevoie de martiri. De ce ne-ar trebui exemple despre cum se poate muri? Nu sunt de preferat exemplele despre cum se poate trăi? ― Martirii au demonstrat, oricum, că o moarte poate fi transformată în nemurire. Nu vrei să observi, Galilei, că martirii şi-au ratat, poate, viaţa, dar nu şi-au ratat moartea. Pe tine te obsedează doar spaima prin care ai trecut.     III   ― Ciudat e că aproape acelaşi lucru mi l-a spus şi Ana. ― Cine e Ana? ― O femeie pe care o visez de la un timp, fără s-o cunosc. I-am dat un nume ca să fie mai simplu. ― Cum arata? ― Nu i-am văzut chipul. Totdeauna m-a împiedicat ceva, fie soarele, fie întunericul, să-i privesc faţa. ― Şi ce-ţi spune? ― Ceea ce mi-a spus şi prima oară. Că vrea să-mi aducă liniştea. Avea părul auriu şi mătăsos, revărsat pe spate până în dreptul genunchilor. Câteva şuviţe îi acopereau obrazul. Vorbea rar, inexpresiv, ca şi cum ar fi suflat vântul. „Culcă-ţi capul pe umărul meu, a adău­gat, şi-ţi va fi bine. Vei scăpa de ceea ce vrei să uiţi.” Am făcut ce mi-a zis. Avea un umăr alb, moale ca iarba şi, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai ştiut cine sunt. Am stat aşa multă vreme, părul Anei mirosea a vânt şi a noapte, şi cred că nu mai era nici o diferenţă între mine şi chiparoşii care foşneau în jur sau pinii de pe colina din faţă. „Cine sunt eu?” am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, acest răspuns m-a intrigat. „Eşti un om urmărit de un rug.” „Cum urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard pe loc până transformă totul în cenuşă.” „Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate.” Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. Dar n-am văzut nimic. În noaptea neagră şi umedă, plină de urmele ploii care căzuse seara, nu ardea nici un foc. Fără să schiţeze un gest, ca o fantomă a ierburilor, Ana aştepta. „Nu există nici un rug în pădure” am zis. „Dar nu în pădure, Galilei, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De fapt, asta e ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează.”     IV   ― Şi cam asta păţesc în fiecare noapte. Dar, în fiecare dimineaţă, sunt recunoscător că exist. Chiar bătrân, cum sunt, cu ochii slăbiţi, îmi place să văd cum se luminează cerul dimi­neaţa şi cum străluceşte roua pe chiparoşi când răsare soarele. E ceva sfâşietor de frumos în felul cum încep dimineţile pe aceste coline şi nu mă satur să mă bucur de tot ce, altfel, aş fi pierdut. Orice exaltă viaţa mă îndepărtează de rug. ― Eşti fericit că ai scăpat, asta e tot. ― Sunt fericit că trăiesc. ― Dar ai abjurat un adevăr. ― Am destul timp să răspândesc în lume acest adevăr, din moment ce sunt viu. Şi nu văd de ce mi-ar fi ruşine să recunosc că mi-e, cu adevărat, frică de moarte şi că iubesc cerurile acestea de vară atât de mult încât mă tem să le pierd... De fapt, în loc de „frică” ar trebui să vorbesc despre „iubire”. Atunci totul ar deveni, poate, mai limpede sau, cel puţin, vei înţelege că-ţi vorbesc fără urmă de ipocrizie. În fiecare clipă pământul ne spune acelaşi lucru, că moartea e lipsită de duioşie. Şi, dacă reuşim să pricepem acest limbaj, rugurile n-au niciodată dreptate. ― E ciudat să te aud, tocmai acum, vorbind despre fericire. ― De ce ţi se pare ciudat? Pentru Epicur fericirea era să fii ca pietrele, insensibil la suferinţă. Eu, dimpotrivă, sunt convins că fericirea cere un suflet în stare să iubească şi obiectele şi lumina. ― Ai uitat, iarăşi, adevărul. ― Dar obiectele şi lumina nu sunt pline de adevăr? Priveşte mai atent aceste pietre, rămase dintr-o mănăstire părăsită, peste care se ridică iarba. În faţa lor, eu am un sentiment „eretic”, deoarece nu pot urî iarba care le îngroapă. ― Iubirea ta e, mai degrabă, recunoş­tinţă. ― Da, sunt recunoscător că exist şi dis­perat că va veni o vară în care nu voi mai putea să urmăresc cum înnegreşte lumina chiparoşii la amiază, nu e firesc la vârsta mea? Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevă­rata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. De unde venim? Unde ne ducem? Nu ne ducem nicăieri. Totul este aici. Ce se întâmplă aici. Când i-am spus asta Anei, mi-a vorbit iar de Alexandru cel Mare... ― Alexandru cel Mare? ― Mereu, îmi vorbeşte de el şi simte nevoia să povestească despre nisipurile Orientu­lui... Poate că de acolo vine... De data aceasta, însă, nu vedeam nici o legătură cu vorbele mele.”De ce-mi pomeneşti de Alexandru?” am întrebat-o.”Pentru că aşa cum el purta într-o lădiţa de aur Iliada, tu porţi în tine teama. El a vrut să cucerească lumea fiind gelos pe Ahile, tu vrei s-o cucereşti împotriva a ceea ce duci cu tine.” „Eu nu vreau să cuceresc nimic. Vreau numai să trăiesc ca un om normal”, i-am zis.”Atunci de ce ai nevoie de mine şi de chipa­roşi?” I-am simţit părul vegetal atingându-mi obrazul. Şi i-am dat un răspuns cam aiurea: „Pentru că tu eşti blândă”. O vreme am tăcut amândoi. Apoi, cu aceeaşi voce, puţin răguşită şi monotonă ca foşnetul chiparoşilor, ea a mur­murat, fără nici o legătură cu ce discutasem înainte: „O iubire poate fi risipită în lucruri fără valoare.” „Nimic nu e fără valoare din ce iu­beşti”, am contrazis-o, şi, după ce am văzut-o plecând fără să spună nimic, m-am întrebat dacă nu cumva am fost necuviincios. ― Nu cumva te-ai îndrăgostit? ― De cine? ― De ea. ― Doamne, ce-ţi trece prin minte... Ana e întocmai ca vântul. Şi n-ai înţeles că iubirea e pentru mine ceea ce se opune spaimelor? Ajunge să văd cerul, chiparoşii, iarba însorită, şi simt în mine o pasiune amară. Tot ce nu voi atinge acum, voi fi pierdut pentru totdeauna. Singurele paradisuri reale sunt cele pe care le-am cutreierat, unde am iubit şi am fost recunoscători, iată la ce mă gân­desc în fiecare dimineaţă când lumina curge pe coaja chiparoşilor. ― Crezi că ajunge să întinzi mâna spre fericire, Galilei? Şi că ea va fi acolo unde mâna ta se va întinde s-o atingă? ― Dar va fi acolo unde voi fi în stare să cred fără rezerve în ea. Pentru că vreau să-mi imaginez liniştea într-un mod care să depindă de nevoile mele. Trebuie să vină, poate, o vârs­tă sau un prilej când toate acestea se limpezesc, dar acum ştiu că tot ce-mi spun aceste coli­ne, vara, nu m-ar fi putut învăţa nimeni. Lumea mea e o lume fără sfinţi. ― Şi chiar fără eroi.

Scurtă explicaţie       În acest „autoportret” îmi pun, mai explicit, o problemă mai veche. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate, doar faptul că am trăit uşor somnambulic, între realitate şi vis, să fie interesant. Dar dacă văd în urma mea, cum înclin să văd, „un destin”, mă lovesc de alte întrebări. M-am înşelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecinţă a caracterului nostru? E adevărat că ereditatea a jucat rolul de ursitoare şi că defectele mele au făcut restul? în fine, e greşită sau nu convingerea mea că destinul nu e ocult şi tenebros, ci acţionează la vedere prin amănunte de o teribilă banalitate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă, importanţa cuvenită? Am încercat un răspuns, folosindu-mă de întâmplări împrăştiate, în parte, prin alte cărţi ale mele. În rest, explicaţia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.   Octavian Paler             1. De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâneam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent. În acea vară care mi se părea, într-adevăr, nesfârşită, am întâlnit pe cineva care citea cu pasiune Memoriile lui Casanova. L-am întrebat dacă nu găsea uşor obositoare şi suspectă flecăreala aventurierului veneţian. Încercasem şi eu o lectură, dar renunţasem. „Mereu aceleaşi asalturi amoroase, aceleaşi tertipuri, aceeaşi strategie, nu e cam plicticos, totuşi?” Eram tânăr, nu puteam avea decât o părere obraznică despre un bătrân escroc internaţional, bolnav de podagră, care, pentru a-şi umple cu ceva timpul, după ce balul vieţii se terminase, şi-a descris minuţios cuceririle. Căci hainele scumpe şi bijuteriile deveniseră inutile, cunoaşterea desăvârşită a tacticilor de seducţie nu-i mai folosea la nimic. Doar amintirile îi ofereau ocazia de a retrăi totul şi de a nu ieşi din scenă neobservat. Cum cunoştinţele unui expert notoriu în inima feminină sunt totdeauna de folos, am luat şi eu cartea într-o după-amiază pe plajă. Fără prea mult succes, însă. După primul capitol, am preferat să mă azvârl în mare şi, apoi, să lenevesc pe nisip. Prezentul era mai important. Mă voi fi gândit, măcar, că nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe? Mă tem că nu. Probabil, nu eram pregătit să-mi pun această problemă, pe care doar cineva ajuns la vârsta mea, care ştie că un prezent prea gol se cere umplut cu ceva, o poate înţelege. Cândva, mi-am zis că la bătrâneţe mă voi feri de patru gafe. 1) Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr. 2) Nu voi da sfaturi nimănui. 3) Nu voi invoca mereu experienţa mea. 4) Şi nu voi povesti de o sută de ori acelaşi lucru. De bine, de rău, primele trei reguli le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aş face decât să îngreunez o situaţie şi aşa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Şi nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experienţa mea ce-aş putea spune? Poate, doar că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesias-tului despre deşertăciune. Ultima regulă era, însă, o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că, într-o zi, aş putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de suc gastric. Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce ştiu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găseşti şi azi, şi mâine, şi poimâine, aceleaşi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ţi treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaş al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un „fleac”, de un amănunt oarecare. Dacă n-ar fi existat „unchiul George”, eu n-aş fi nimerit la cel mai simandicos liceu din Bucureşti... Dacă tatăl meu n-ar fi avut motive personale să dorească să „evadez” din Lisa... Dacă n-aş fi evitat să sar un gard care a fost micul meu Rubicon... Sau dacă într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, când m-am întors cu faţa la perete, aş fi readormit... Viaţa mea ar fi arătat, cu siguranţă, altfel, n-aş fi, azi, aici, într-o cameră plină de cărţi şi de molii (interesant e că moliile m-au urmărit prin toate camerele unde am locuit în Bucureşti). „Eu” n-aş mai fi fost „eu” cu toate problemele mele de-acum. Din păcate, n-am ţinut niciodată un jurnal. Am încercat de mai multe ori, dar n-am reuşit să-mi duc prea departe intenţia. Mi se părea fie că dădeam prea mare importanţă unor întâmplări nerelevante, fie că nu eram suficient de sincer. Încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Restul s-a şters ca un film voalat. Pe vremea când vedeam în Memoriile lui Casanova un lung strigăt de regret al unui flecar, eram convins că, dincolo de îndoieli, nu mai există nimic. Nici măcar Dumnezeu. Nutream un respect superstiţios şi uşor stupid pentru certitudini. Respect pe care îl poate nutri numai o minte juvenilă, dispusă să creadă că absolutul poate fi arătat cu degetul. Acum, m-am lămurit că nu există un „dincolo de îndoieli”. Certitudinile au un final, care mie mi-a fost dat să-l trăiesc, îndoielile ne însoţesc, însă, până la moarte. Nu stau, oare, eu la îndoială, azi, dacă merită sau nu să trăieşti ca o epavă, ca o paragină biologică? Şi n-am nici un răspuns la asta. Seara, când mă pregătesc să mă culc, mă gândesc că aş putea muri în somn, cum au păţit şi alţi cardiaci. Dimineaţa, când văd lumina cenuşie care se strecoară de-afară printre jaluzele, sunt fericit că voi vedea din nou cerul limpezindu-se. Un cer albit de secetă azi.   2. Odată, aşteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai ţin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la Bucureşti, mă simţeam frânt de oboseală şi, aşezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem şi ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă ţineam strâns, aşteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Şi nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, adormisem adânc, nu observasem venirea trenului şi abia când trenul s-a pus în mişcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, şi m-am agăţat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linişteam. Chiar am râs: „Asta a fost”. După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru Bucureşti şi m-am dus să-mi caut un loc. Dar să încerc altă explicaţie care e, poate, mai bună. Mă revăd într-o odaie mică, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă, cu o lampă de gaz pe o măsuţă ovală. Afară, noaptea căzută peste periferiile cartierului Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingură de lemn în pălăria metalică a unui ceas deşteptător, pentru a-mi birui somnul, neavând un reşou la care să-mi fac o cafea. Aşa mi-am pregătit examenele, patru ani, la Litere, la Drept şi la Filosofie. În timpul anului, cu excepţia după-amiezelor în care îmi permiteam luxul de a merge la un film, pe bulevard, colindam bibliotecile, citind tot ce găseam despre Evul Mediu. Scriam o Reabilitare a Evului Mediu, pe care o visam operă capitală, dar al cărei manuscris l-am pierdut, din păcate, în toamna anului 1948. Lăsam pregătirea examenelor pentru sesiuni. Contam pe memoria mea, capabilă, potrivit calculelor verificate în practică, să reţină, aproape fidel, orice text, parcurs cu o viteză de douăzeci şi şase de pagini pe oră. Toate examenele din studenţie au fost pentru mine doar o simplă problemă de timp. Aveam nevoie, la fiecare examen, de numărul de ore care, înmulţit cu douăzeci şi şase, să-mi permită să parcurg cursul până la capăt, însemnând pe margine, după o metodă proprie, cu diverse culori, pasajele mai importante. O săptămână, două, mai târziu, însă, textul memorizat astfel începea să pălească. Aşa îmi explic că, pe lângă întâmplări disparate, îmi amintesc, mai ales, stări, senzaţii. Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi şi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie numai frânturi de viaţă.   3. Într-o seară (câţi ani să fie de-atunci? cred că aproape douăzeci), m-a căutat un profesor de la liceul „Spiru Haret” pentru a mă anunţa că în prima decadă din decembrie va avea loc, ca de obicei, întâlnirea foştilor absolvenţi ai liceului. Cum nu participasem niciodată, m-a rugat să fac tot posibilul pentru a fi prezent. Nu-mi reproşa nimic, dar fără să vrea profesorul R. m-a pus în situaţia să mă simt un nerecunoscător. Nu mă leagă chiar nimic de liceul unde am învăţat? „Eu am învăţat numai şapte clase la «Spiru Haret», i-am precizat grăbit. Ultima clasă de liceu am urmat-o la Făgăraş. Acolo am absolvit, de fapt.” Argumentul nu l-a convins. Mi-a replicat, râzând, că totuşi principalele amintiri din liceu le am probabil de la „Spiru”. Ceea ce, fireşte, e adevărat. Luat prin surprindere, n-am găsit un pretext politicos ca să refuz invitaţia. I-am promis că mă voi gândi, dar după ce am închis telefonul mi-a părut rău că n-am fost mai categoric. Nu mă credeam în măsură să comunic ceva important noilor generaţii de elevi. Dar profesorul R. a revenit a doua zi dimineaţa cu un nou telefon. M-a întrebat dacă nu cumva puteam să-l anunţ şi pe profesorul George Şerban, telefonul acestuia fiind defect. „îmi imaginez că-l vedeţi.” „Vă înşelaţi, i-am zis. Nu l-am văzut de când...” Aici m-am oprit. Mi s-a părut nepotrivit să intru în amănunte cu un străin, să-i explic de ce nu-l mai văzusem de multă vreme pe fratele mamei, de la care tata a aflat de existenţa liceului „Spiru Haret” (unde „unchiul George” era subdirector şi profesor) şi de concursul la care m-am prezentat în toamna anului 1937 pentru obţinerea uneia din cele cinci burse oferite de comitetul şcolar copiilor săraci, dar de care anumite împrejurări m-au înstrăinat pe la sfârşitul clasei a VII-a. Ca să pun punct conversaţiei, am promis că voi găsi, cumva, un mijloc pentru a-l anunţa de întâlnire. În următoarea zi, am cutreierat vreo oră străzile care pătrund în Şoseaua Mihai Bravu, acoperite în parte de noroiul lipicios rămas de la camioane şi înmuiat de ploaie, în căutarea blocului cu numărul P 12. De câteva ori am fost pe punctul să renunţ. Îmi părea rău că-mi luasem obligaţia să-l anunţ pe „unchiul George” de întâlnirea de la liceu, riscând o regăsire jenantă, mai ales că nu mă simţeam în stare să înfrunt o explicaţie; ce rost mai avea să-i fac reproşuri unui om de nouăzeci de ani? „Unchiul George” îşi trecuse examenul de licenţă cu distincţia maximă, „magna cum laude”. Din păcate pentru el, bursa de studii rezervată în principiu celui mai bun student din ţară, care i-ar fi permis să se specializeze în străinătate, i-a fost acordată unui absolvent cu rezultate mai slabe, dar cu relaţii mai puternice. Experienţă din care a reţinut, pe lângă amintirea unei nedreptăţi, convingerea că, mai presus de orice, e poziţia socială. Adora să fie salutat respectuos, să i se zică „domnul” şi de către surori şi să ţină mici discursuri iluministe ţăranilor din Lisa, strânşi în jurul lui, pe uliţă, duminica după-amiază. În Bucureşti, îşi dorea să fie invitat de lumea bună, să aibă relaţii care să-l asigure că ambiţiile sale mergeau pe teren solid, se purta, din câte am auzit, fermecător cu cucoanele mai ales, pe scurt, prospera în limite mic-burgheze şi nu era, se spunea, deloc rău ca profesor. Mie, însă, îmi arăta o altă faţă, aspră şi autoritară. Nu vroia să se afle că eram rude, poate şi din grija de a nu-i influenţa pe ceilalţi profesori, dar, poate, şi pentru că-l supăra, cumva, sunetul strident făcut de blacheurile bocancilor mei pe coridoarele unui liceu neobişnuit cu aşa ceva. O singură dată mi-a arătat simpatie. Mi-a cerut, când am plecat într-o vacanţă de Crăciun, prin clasa a II-a sau a III-a, să mă duc să văd dacă livada lui din „luncă” era bine împrejmuită. I-am scris despre lacătul care atârna, încuiat inutil, la poarta unui gard părăginit, cu nenumărate spărturi prin care iepurii intrau nestingheriţi şi rodeau coaja merilor, iar el mi-a trimis o telegramă neaşteptată de care am fost mândru: „Felicitări pentru stil”. Când m-am întors însă din vacanţă, în prima dimineaţă, ni s-a inspectat ţinuta la intrarea în liceu. Cu acea ocazie a ieşit la iveală aspectul neregulamentar al buzunarelor mele, pe care le înfundam la micul dejun, la internat, cu pâine, în vederea recreaţiilor. Am fost pus să le golesc şi am primit de la „unchiul George” o palmă usturătoare şi umilitoare în faţa colegilor. Până la urmă am găsit blocul. Era şi timpul. Ploaia formase adevărate băltoace, iar pantofii mei începuseră să tragă apa ca o sugativă. Am întârziat puţin înainte să sun. M-am întrebat cum va reacţiona, văzându-mă. Ce-mi va spune? Ce să-i spun? Ca să tai nodul gordian al încurcăturii în care mă vârâsem singur, am apăsat lung, ferm, butonul soneriei, pregătindu-mă să aud paşi. A urmat o lungă linişte şi, după o ezitare, am mai sunat o dată. De data aceasta, o voce răguşită mi-a strigat dinlăuntru : —   Intră. Am împins uşa şi am pătruns într-un vestibul semiîntunecos. La capătul lui mai exista o uşă, care era deschisă. Cum nimeni nu-mi venea în întâmpinare, am tuşit şi aceeaşi voce mi-a repetat: —   Intră. Mi-au trebuit câteva clipe, înaintând, până ce m-am dumirit de unde venea vocea. Din pat. „Unchiul George”, pe care l-am recunoscut imediat, şi un alt bătrân stăteau vârâţi sub plapumă, ca să se încălzească, fiecare cu câte o scufie pe cap. —   Mă scuzaţi, am zis, zăpăcit de acest tablou comic. Fără să mă îndepărtez de uşă, cu gândul să plec cât mai repede, am precizat scopul vizitei mele, care se nimerise să fie inoportună. Dar „unchiul George” a dat plapuma la o parte, s-a ridicat în capul oaselor şi, după aceea, vârându-şi picioarele în nişte papuci de pâslă, a venit spre mine cu mâinile întinse, în dorinţa evidentă de a mă îmbrăţişa. —   Ia te uită! Nu mă aşteptam la această vizită. După atâţia ani... Era să nu te mai recunosc, bată-te Dumnezeu să te bată. în faţa mea se afla un bătrânel îmbrăcat într-un halat roz, scurt, demodat şi cu pantaloni negri. Scufia de pe cap îi dădea acum un aer şi mai caraghios, fiindcă „unchiul George” imita parcă gesturile unui om în ţinută de seară care-şi salută ceremonios şi afectuos oaspeţii. Avea exact atitudinea uşor teatrală de odinioară, numai că împuţinată şi oarecum degradată de vârstă, de ambianţă, din care pricină solemnitatea lui devenea puţin jenantă, dar şi înduioşătoare, între noi fuseseră cu totul alt gen de relaţii. —   Ţi-l prezint pe nepotul meu... s-a adresat el, protocolar, celuilalt bătrân, care rămăsese tăcut, lângă perete. Iar mie mi-a explicat: Dumnealui e un prieten al meu, fost funcţionar la Banca Naţională. Mai vine pe la mine şi stăm amândoi ca doi huhurezi bătrâni, amintindu-ne de tinereţe... S-a aşezat pe un scaun tapiţat, cu stofă uzată, în spatele unui birou negru, de modă veche, cu vopseaua scorojită, invitându-mă să-mi scot pardesiul şi să-l pun pe marginea patului. Acum puteam să-l observ mai bine. Halatul, cu gulerul brodat, îi era ros în coate. Pantalonii negri şi cravata, tot neagră, îi dădeau un aer pedant. Chelise. Numai în jurul capului mai avea câteva fire de păr alb, moale, mort. Mi-a atras atenţia şi pielea craniului, uşor încreţită, ofilită. Din ochii stinşi, nesiguri, pierise trufia de odinioară, dar nasul coroiat, de pasăre de pradă, precum şi obiceiul de a-şi răsturna capul pe spate, într-o atitudine de efect, îi restituiau ceva din aplombul pierdut. —   Cum m-ai găsit? mi-a zis şi, fără să aştepte răspunsul meu, a continuat pe un ton patetic, deplasând sensul întrebării. După cum vezi, m-am ramolit, am trăit prea mult. Suferea, probabil, nu din pricină că trăise prea mult, ci din cauza marginalizării, a dispariţiei publicului din jurul său. Devenise un bătrânel şters, oarecare, într-o garsonieră din culisele vieţii, după ce râvnise să joace un rol pe scenă. Dar ştia încă, din instinct, să domine. Şi-a închis ochii, şi i-a acoperit apoi cu palma, aplecându-şi capul, lăsându-mă să aştept stingherit. Între timp, celălalt bătrân a coborât cu mişcări încete din pat, şi-a încălţat pantofii, şi-a luat paltonul, căciula şi s-a retras discret. —   Nu te mai conduc, a zis „unchiul George”, fără să-şi schimbe poziţia. —   Nu, nu e nevoie, l-a aprobat celălalt. La revedere. De afară, se auzeau zgomotele maşinilor care veneau să parcheze în spatele blocului sau plecau. Camera era decentă, dar cu un miros uşor şi stătut de singurătate, în lumina tulbure care se prelingea dinspre fereastră, „unchiul George” părea o nălucă a altui timp. S-a sculat, totuşi, neaşteptat de vioi de pe scaun. Cu ce să te servesc? Cu nimic. Mulţumesc. Curios, se comporta de parcă ne despărţisem cu o zi înainte. Trecuse cu o uşurinţă uimitoare peste înstrăinarea pe care timpul o săpase între noi. Eu eram, în mod evident, mult mai încurcat decât el. La un moment dat, privindu-1, chiar m-am suspectat că mă folosisem de un pretext pentru a mă justifica faţă de mine însumi că-l căutam. Şi n-o făcusem oare în speranţa că, poate, voi ieşi astfel dintr-o inerţie a regretelor pe care doream să le limpezesc? Ajunsesem de mult la concluzia că era inutil să-i mai dezvălui reproşurile, întemeiate sau nu, pe care nu le rostisem la timpul potrivit. Preferasem, poate şi dintr-un soi de laşitate, să las vremea să le cicatrizeze, mulţumindu-mă să aflu cu totul întâmplător şi fragmentar, de la alţii, veşti despre el. Urmărindu-l cum dispărea în bucătărie, încă foarte drept pentru cei nouăzeci de ani ai săi, aproape un miracol de vitalitate, îmi părea rău că n-am lămurit când trebuia anumite lucruri care pe mine m-ar fi ajutat să mă eliberez de orice ranchiună, iar pe el să priceapă, eventual, reticenţele mele, să nu le atribuie o altă cauză. L-am auzit moşmondind ceva în bucătărie, de unde a apărut cu un cuţit lung în mână. — Nu e destul de ascuţit, mi-a zis, arătându-mi-1, după care s-a întors la treaba cu care se îndeletnicea acolo. Juca teatru? Întâmplări petrecute demult, pe care le crezusem înmormântate pentru totdeauna în păcatele şi candorile anilor de liceu, experienţe care mă formaseră şi poate mă deformaseră reînviau cu o acuitate surprinzătoare şi absurdă. Încălcasem parcă un consemn şi stârnisem umbrele. Cu ce drept? Cu ce rost? Din cameră, se observa destul de bine, lipseau unele obiecte care fuseseră, probabil, vândute recent, căci „unchiul George” se pregătea să emigreze în Italia, unde locuia verişoara mea Noriţa. Un dreptunghi mai curat pe perete indica locul unde fusese un tablou. Un altul, mai mare, sugera că acolo fusese un dulap care dispăruse. Pe fereastră se vedeau un petic de cer umed, mustind de ploaie, şi un zid neutru, sub un balcon de fier forjat acoperit cu sticlă verde. Dincoace de ea, însă, aproape totul devenea echivoc. După vreo cinci minute, „unchiul George” a revenit din bucătărie, s-a scuzat că n-a reuşit să deschidă o conservă cu suc de fructe şi aşezându-se din nou pe scaun, în spatele biroului, a început să răscolească de zor prin sertare. Absorbit de ceea ce căuta, uitase, parcă, de mine. Scotea hârtii, acte vechi, multe dintre ele îngălbenite, le examina - ciudat, fără ochelari! - mormăind pentru sine, nemulţumit: „N-o găsesc, nu ştiu unde am pus-o. N-o găsesc, fir-ar să fie...”. În vreme ce aşteptam să termine, m-am întrebat ce-ar fi zis dacă i-aş fi amintit de palma pe care mi-a dat-o pentru că fusesem prins cu buzunarele pline de pâine, dar am alungat acest gând meschin. Unele amănunte, pe care avem prostul obicei să nu le uităm, ar fi o necuviinţă să le scoatem la lumină din adâncul mizeriilor noastre. În fond, el n-avea cum să-şi închipuie că în mintea mea de copil palma aceea va avea alte rezonanţe. A ridicat, deodată, capul din hârţoagele pe care le răsfoia. — Vroiam să-ţi arăt ceva care te-ar putea interesa, întâmplător am dat peste această informaţie. Tu ştii de unde vine numele satului nostru, Lisa? — Nu. S-a rezemat de speteaza scaunului, a închis ochii pe jumătate, concentrându-se, şi a început să-mi explice ca unui elev. —   Herodot arată că Xerxes, trecând Helespontul, a poposit câtva timp lângă un râu care se numea „Lisos” şi care curgea pe lângă orăşelul „Lisaia”. Căutând în dicţionare, am aflat că există un cuvânt grecesc „lisos”, cu femininul „lise”, un adjectiv care înseamnă „neted, plăcut, blând, liniştit etc.”. Şi mi-am zis: cam aşa va fi fost locul unde a poposit armata lui Xerxes la 480 înainte de Christos... Nu l-am mai urmărit. Explicaţia lui îmi părea pură fantezie. Am zâmbit în sinea mea amintindu-mi cum în liceu, când am auzit prima oară de Mona Lisa, m-am grăbit să-mi spun, încântat de această potrivire, că Lisa e un nume feminin. Şi „unchiul George” proceda oarecum la fel. Dar de ce-l preocupa chestiunea? Era vorba de o simplă, şi explicabilă, plăcere etimologică? — Ei, ce zici? mi se adresă el. — Ce să zic? Interesant. — Nu-i aşa? Pe birou se găsea o lampă veche. Alături, o lampă cu picior. În spatele scaunului tapiţat, o mică bibliotecă, fără cărţi. Numai pachete de hârtii legate cu sfoară. —   Acte, am aici acte foarte importante, mi-a zis „unchiul George”. Privindu-l, mă încerca acelaşi regret: ce păcat că nu şi-a urmat vocaţia de filolog! Cu pasiunea şi aplicaţia lui pentru cercetare... —   Urlă casa pe mine, a murmurat el pe neaşteptate, răspunzând oarecum gândurilor care-mi treceau prin cap. Uneori mă duc la un pantofar din apropiere. Mă uit cum lucrează. Mai trece timpul. Nu mai auzea foarte bine, din care pricină întreba mereu „ce?” şi s-a plâns, de asemenea, de cataractă. — De ce nu te operezi? l-am întrebat. M-a fixat bănuitor. — De ce să mă operez? — Ca să poţi citi. A rămas pe gânduri câteva clipe, după care mi-a răspuns cu vehemenţă. —   Nu mă operez. Îmi e frică. Am încercat să-l asigur că nu e o operaţie grea, că în trei zile problema e rezolvată. Dacă vroia, îi aranjam eu. M-a privit neîncrezător. — La vârsta mea? — Da, fireşte, i-am zis. După o altă clipă de tăcere, a dat energic din cap, negativ. —   Nu mă operez. Dacă aş putea, aş face ceva la picioare. Să pot să umblu. Mă dor muşchii. Şi mi-a arătat partea piciorului dintre coapsă şi genunchi. Mă dor groaznic. Înţelegi? Groaznic. — Ar trebui totuşi să te operezi, am insistat eu, lipsit de tact. — Nu, nu! s-a răstit el la mine. Şi a tăiat aerul cu mâna, dându-mi de înţeles că nu mai era dispus să discute această chestiune. După care, răscolind printre hârţoage din nou, s-a oprit la un carton vechi, îngălbenit. Diploma lui de licenţiat „magna cum laude”. — De ce...? dar am renunţat să-l mai întreb de ce abandonase proiectele din tinereţe. Ce rost avea să-l amărăsc? El a priceput totuşi ce vrusesem să-l întreb. Şi, de data aceasta, a făcut un gest de lehamite, uitându-se în jur. Apoi a examinat îndelung peretele din spatele lui. — N-am nici un cui care să ţină, a zis, obligându-mă să tresar. Ce vroia să spună? A, nu e ce gândeşti tu, a izbucnit el în râs. N-am intenţia să mă spânzur. Vreau să agăţ o fotografie a mea, mare, din tinereţe, pe care am înrămat-o. Te miră? — Deloc. — Atunci de ce zâmbeşti? — Ţi s-a părut. De fapt, observase bine. Îl recunoşteam în dorinţa lui. Dar m-a scutit de alte explicaţii, întorcându-se spre un fotoliu cu arcurile rupte, aflat sub fereastră, pe care se zărea o maşină de scris Remington, neagră, prăfuită. —   N-o cumperi? m-a întrebat el, cu un glas din care dispăruse orice umbră de melancolie şi din care am înţeles că în clipa aceea nu-l mai interesam, probabil, decât în calitate de posibil cumpărător. — Am una la fel de uzată. — Dar ce mai scrii? Am rămas descumpănit. Nu ştiam ce să-i spun. M-am uitat la pachetele legate cu sfoară din bibliotecă, mi-am adus aminte de proiectele lui din tinereţe, de a se duce în Spania şi de a studia limba bascilor, şi deodată, dintr-un impuls obscur, am simţit nevoia să improvizez ceva. I-am zis că aş vrea să scriu o carte despre Don Quijote. Deoarece unii îl cred nebun. Dar, tot atât de bine, el poate fi considerat un sfânt. De altfel, a fost supranumit „un Christos spaniol”. Doar că nu e înconjurat de apostoli. E însoţit numai de Sancho Pânza, care nici măcar nu-şi dă seama că învăţătorul lui întemeiazăşi el o religie. Una în care credinţa în iluzii e valoarea supremă. În fapt, drumul lui Don Quijote, la fel ca al lui Iisus, e fără întoarcere. Doar că el va sfârşi ieşind din scenă, în loc să moară pe cruce. „Unchiul George” m-a privit lung, cercetător. Mi s-a părut că pentru prima dată pe figura lui autoritară, acum veştejită, s-a ivit un licăr de simpatie pentru mine. Apoi, a izbucnit, cu o energie care m-a surprins, într-un hohot de râs. —   Cum? Cum ai zis? Avea din nou figura de altădată şi, o clipă, m-am temut că-mi va da o palmă.   4. De fapt, nu-l minţisem decât pe jumătate. În studenţie, am avut şi eu un proiect legat de Spania. Am visat, nu să studiez limba bascilor, ci să pot reface într-o zi ruta lui Don Quijote, Spania fiind singura ţară pe care mi-am dorit cu adevărat s-o cunosc, împrejurările nu mi-au îngăduit, însă, decât o noapte şi o dimineaţă petrecute la Madrid, în trecere, între două avioane. De la aeroport, m-am dus la hotel, iar de la hotel, lăsându-mi valiza nedesfăcută, am pornit-o pe străzi. Şi am umblat absolut la întâmplare până noaptea târziu, când m-am întors răpus de oboseală. Dimineaţa, m-am trezit devreme şi am alergat la muzeul Prado unde, ce ironie! am avut la dispoziţie exact cele „trei ore” de care vorbeşte Eugenio d'Ors, după care, pe o căldură nimicitoare, a trebuit să fug la hotel, cu sufletul la gură, să-mi iau valiza şi să mă arunc în primul taxi, implorându-l pe şofer să facă imposibilul pentru a se descurca prin aglomeraţia infernală a amiezii spre aeroport. După '89, când aş fi avut posibilitatea să-mi împlinesc proiectul la care visasem cândva, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc. Mă leagă şi azi de Spania un sentiment complicat, dar nu m-aş mai sui într-un avion să mă duc s-o văd. Pe deasupra, dacă în tinereţe mă credeam înrudit cu Don Quijote, acum constat că sunt exact opusul lui. Cel puţin, dintr-un punct de vedere. Numele sub care Don Quijote a rămas celebru e un nume nou. Când pleacă, iese direct în câmp, ca să nu-l vadă nimeni şi nu ţine să-şi ia rămas-bun de la cineva. Astfel, el ne lasă să înţelegem că nu mai are trecut, că nu lasă nimic în urmă. Deşi e bărbat în vârstă, abia s-a născut. Trecutul este pentru Don Quijote o haină prea strâmtă, în care n-are cum să încapă ceea ce visează el. În schimb, în privinţa viitorului nu-şi face griji. Se lasă în voia calului, sigur că orice drum îl va duce la nemurire. Eu sunt exact pe dos. Mă copleşesc amintirile, iar la viitor prefer să nu mă gândesc.   5. Marc Aureliu spune undeva în „însemnările” sale: zeii au ţinut sfat asupra mea şi au decis ce urma să mi se întâmple. Cu unul ca mine, nu cred că zeii şi-au pierdut vremea. Ce să caute ei prin Lisa? De ce i-ar fi interesat să intervină în regulile pe care tot ei le stabiliseră, probabil, cu multă vreme în urmă? Ştiau că viaţa în Lisa se supunea acestor reguli, fără să-şi permită vreo abatere, şi că instituţiile satului, bisericile (fiindcă erau două: una „mare”, ortodoxă, alta „mică”, greco-catolică), şcoala, crâşmele (acestea erau mai multe, cinci) şi „gura satului” vor veghea asupra fiecărui destin. În consecinţă, m-au lăsat şi pe mine să hotărăsc singur, de capul meu, ce voi face sau, mai exact, să mă descurc cum voi putea cu firea mea. Azi, împlinesc 77 de ani. Vârstă pe care părinţii mei n-au atins-o. Tata a murit la 62 de ani. Mama, la 71. Acum, sunt mai bătrân decât ei. Soarta mi-a îngăduit să trăiesc mai mult, de ce m-aş plânge? Nu, nu mă plâng. Cel mult, voi recunoaşte că-mi trăiesc bătrâneţea rău.   6. M-am întrerupt fiindcă a sunat telefonul. Era o greşeală. Cel care sunase căuta o firmă. Faptul că nu mi-am sărbătorit ziua de naştere niciodată m-a scutit de felicitări, de ipocrizii, de euforii false. În schimb, mi-a lăsat aniversările să semene cu o cameră goală sau cu duminicile în care te aştepţi să se întâmple ceva deosebit de zilele obişnuite, şi nu se întâmplă. În mod fatal, am ajuns mereu la recapitulări, la bilanţuri, deşi ele mi-au fost tot mai neplăcute, pe măsură ce „mai târziu” devenea „prea târziu”. Am în urma mea, trebuie s-o recunosc, nu puţine aspiraţii prea vagi sau, pur şi simplu, uitate, lucruri făcute pe jumătate sau făcute rău, ambiţii la care am renunţat sau pe care n-am fost în stare să le împlinesc. Nu mă consider un idealist ratat, dar nu sunt nici foarte departe de această condiţie în anumite privinţe. Sigur, eşecurile nu ne sunt totdeauna imputabile integral. Am fost „ajutaţi” şi de vremuri sau de împrejurări uneori. Alteori, se nasc din iluzii prea mari, din aşteptări exagerate, din supraestimarea posibilităţilor noastre. Dar eşecul meu în planul relaţiilor umane, care m-a adus la bătrâneţe în pragul mizantropiei, cum l-aş putea motiva? Prin tendinţa de a mă lăsa „folosit” de tristeţile mele? Prin dificultăţile pe care mi le-am creat singur fiind şi impulsiv şi uşor de rănit? M-am străduit în viaţă să rămân onest şi n-am pe conştiinţă nici o porcărie, dar asta nu a fost suficient, se pare. Dacă nu mi-a fost dat să fiu nici cinic, nici stoic, trebuia, poate, cel puţin, să refuz să fiu un „lup singuratec”. Or, n-am făcut decât să-mi duc şi în lume bârlogul, ca Diogene butoiul, mulţumit că, din când în când, mi se ofereau semne de prietenie şi de simpatie. Din care nu m-am socotit dator să învăţ ceva. Sau n-am putut. În fond, nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţa. Nu mi-au lipsit ţintele false şi entuziasmele naive. Reveriile polare din adolescenţă, pe urmele lui Nansen sau Amundsen, au fost nişte mofturi romantice. Mă imaginam printre banchize stând lângă o sobă de teracotă pe care o înfundam continuu cu lemne. Căutarea „secretului secretelor” n-a fost nici ea o aventură prea serioasă, deşi mă înduioşează faptul că am fost în stare să-mi pierd atâtea după-amieze, prin anticariate, crezând într-o legendă. Poate, singura cu adevărat grea de consecinţe posibile în destinul meu a fost ideea că nu ne putem împlini prin „măsură”, ci prin „lipsa de măsură”; că nu „înţelepciunea” de a cântări atent orice risc e de invidiat, ci „nebunia” de a îndrăzni fără măsură, de a crede fără măsură, de a iubi fără măsură. Numai că tocmai aceasta convingere am tratat-o cu prea multă măsură! Ceea ce am reuşit în mod sigur a fost să dau altora o impresie greşită despre mine. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Cum am mărturisit în Deşertul pentru totdeauna, din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama, ca fire. Şi n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin de aceste însuşiri. Gospodar nul, romantic înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, introvertit cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce se ascunde sub aerul meu de persoană chibzuită. Dar se pare că nimeni nu m-a crezut. Mărturisirea mea a fost luată drept cochetărie. Probabil, când eşti prea sincer, dai de bănuit.   7. Ar fi cazul să spun ceva despre cea mai penibilă - şi cea mai inutilă - descoperire pe care ţi-o rezervă bătrâneţea. La un moment dat, constaţi că nu mai trebuie să faci nici un efort pentru a fi modest. Mai mult: modestia a încetat să fie o virtute. Acum, îţi e impusă de ceea ce trăieşti. Nu mai ai ambiţii, nu mai ai nici dorinţe, în afară de cele legate de sănătate. Nu-ţi mai pasă nici cum te îmbraci. Dacă, altădată, te simţeai lezat sau, măcar, deranjat când cineva arunca o părere nu tocmai bună despre tine, acum aproape nu te mai interesează cum te judecă alţii. Eşti, cumva, deasupra răutăţilor, a invidiilor sau a antipatiilor care ţi-au tulburat viaţa. Mizeriile bătrâneţii nu sunt, fără îndoială, o noutate. Teoretic, cel puţin, le-am aşteptat şi eu. Căci nimeni nu scapă de ele. Modestia impusă, cu care nu te poţi lăuda, pe care te vezi constrâns s-o suporţi, e, însă, o surpriză greu de digerat. Ani în şir, ai crezut că însemni şi tu „ceva”. Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închipui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi. Dar n-aş vrea să las impresia că modestia e cea care îmi dă puterea de a vorbi, azi, şi în termeni neplăcuţi despre mine. Nu sunt nici pe departe în situaţia de a mă analiza cu detaşarea unui entomolog care studiază insectele puse sub lupă. Explicaţiile pentru ideea de a căuta destinul şi în defectele mele şi în „fleacuri” n-au nici o legătură cu modestia. M-am convins că sinceritatea absolută nu e cu putinţă. Există în noi bariere, pudori şi ipocrizii pe care nu le putem depăşi. Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi. Aş vrea, însă, ca măcar sinceritatea de care sunt în stare să n-o ratez. Pe de altă parte - şi poate că, de fapt, aceasta e explicaţia principală - s-a accentuat în mine o pornire mai veche, autodestructivă, pe care am moştenit-o tot de la mama. Probabil, în psihiatrie boala aceasta, în care ai tendinţa de a te vedea ca persoană defectă, are un nume. Am şi citit ceva despre asta. Acum, ea s-a agravat. Instinctul vital, care m-a ajutat să fac faţăşi melancoliilor şi pesimismului, mereu latente în mine, dă semne de oboseală. Uneori, am impresia că nu mai aparţin lumii actuale. Şi dacă n-aş fi avut o totală inapetenţă pentru alcool, poate n-aş rămâne străin de zeul al cărui nume l-am văzut scris pe toate gardurile în mahalaua unde am locuit ca student, trecând prin groapa de la bariera „Bacchus”.   8. De bănuiala de „narcisism” nu ţin să mă apăr. Ce să spun? Să explic că însuşi termenul e dubios? Cine a citit atent legenda ştie că la originea întâmplării s-a aflat Nemesis, cea care veghea la greci ca totul în univers să fie în echilibru şi care, revoltată de răceala arătată de Narcis fetelor şi nimfelor îndrăgostite de el, l-a pedepsit pe tânărul misogin să se înamoreze de propriul chip. Pe deasupra, „narcisism” să însemne, oare, că nu mai poţi iubi decât disperat? Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca nişte haine roase de molii. Mi-ar fi greu să numesc una care să fi rămas intactă. Numai când deschid fereastra, dimineaţa, să vină aer proaspăt şi mă uit cum se luminează frunzele oţetarilor în curtea vecină, simt că pot iubi şi o lume pe care n-o înţeleg. S-a înnorat oare? N-a mai plouat de vreo două săptămâni şi cred că, dacă va continua seceta care a pârjolit, am auzit, câmpurile, va fi compromis şi porumbul, nu numai grâul. Ieri au fost 40 de grade la umbră. Ceva mai devreme, când am ieşit în curte, căldura mirosea, parcă, a hoit. Dacă s-ar răcori puţin, aş putea să ies să mă plimb. Altfel, trebuie să rămân în casă. Doctorii mi-au recomandat să evit zăpuşeala.   9. Niciodată nu m-am gândit serios ce voi face la bătrâneţe. M-am comportat de parcă o asemenea perspectivă nu exista decât teoretic şi pentru mine. Chiar şi după ce am trecut de şaptezeci de ani, când nu mai puteam să alerg după autobuz, ca să-l prind în staţie, şi am început să am probleme cu somnul, n-am fost mai puţin superficial. Bătrâneţea continua să rămână, în capul meu, grija altora. Mă feream, cu o stupidă cochetărie, să spun că „sunt un om bătrân”. Preferam formula ipocrită„sunt un om în vârstă”. Şi mă străduiam să mă conving că totul era ca înainte. Aşa se face că nu m-am obişnuit treptat cu declinul fizic şi cu neplăcerile legate de el. Noutatea că viaţa s-a cam dus, că trebuie să mă bazez din ce în ce mai mult pe amintiri, m-a prins nepregătit, m-a luat prin surprindere. De aceea m-a zdruncinat, cred, mai rău decât pe alţii. Când am ieşit din spital, după infarct, era soare, aproape vară. Dar, în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat. După doi ani, am suferit un accident cerebral. Din fericire, minor. Venite una după alta, cele două lovituri mi-au distrus, însă, sistemul defensiv. Am fost în situaţia unui boxeur care primeşte un pumn direct în bărbie şi se trezeşte prăbuşit la podea. Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant. Situaţie în care te lămureşti, însă, pe deplin ce valoare are pretenţia că bătrâneţea este „vârsta înţelepciunii”. Pe dracu'! Depinde ce-or fi înţeles prin „înţelepciune” cei care au lansat enormitatea asta. Dacă s-au gândit, cumva, la „înţelepciunea” de a te ridica deasupra tuturor vanităţilor şi ambiţiilor, preferam să nu mă bucur niciodată de acest „privilegiu”. Acum, nu mă mai scol speriat că am întârziat unde trebuia să ajung, nu mă mai îmbrac în grabă, nu mai plec ca din puşcă, în schimb am descoperit că am prea mult timp liber, că semăn unui obiect scos din uz. Pascal zicea că toată nenorocirea omului vine de-acolo că nu poate rămâne liniştit în camera sa. Bine, şi ce să facă dacă rămâne? Aş fi vrut să fiu în altă parte acum, nu aici. Azi-noapte, m-am trezit dintr-un vis râzând şi bătându-mi palmele una de alta în timp ce spuneam: „Aceasta e mâna mea dreaptă şi aceasta e mâna mea stângă”. Numai că le arătam exact pe dos! Poate, mi-a fost dat să fiu mereu altundeva decât trebuia.   10. Abia acum înţeleg ce-a vrut să spună sfântul Augustin zicând că memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare! Simt, aproape real, mirosul amar al toamnelor în care coceam, cândva, cartofi în pădure. Îi scoteam din jar cu coaja arsă, neagră şi plină de cenuşă, îi curăţăm şi îi mâneam în vreme ce mă înţepau ochii din pricina fumului, iar norii alergau deasupra noastră pe cer. Şi câtă frumuseţe exista în tristeţea acelor sfârşituri de vacanţă! Trântiţi în iarbă, după ce ne plictiseam de cartofi, ne mânjeam degetele cojind nuci verzi. În sat, câinii nu mai tresăreau noaptea prin somn, ca vara, când, toropiţi de căldură, se repezeau uneori furioşi spre poartă, deşi nu trecea nimeni. Soarele nu mai avea putere. Se apropiau ploile reci, vântul căpăta iz de iod, dar ultimele zile de vară îmi păreau de o dulceaţă sfâşietoare. Mi-a plăcut să cred că faptul de a mă fi născut vara, în cea mai fierbinte lună a anului, nu e un simplu detaliu biografic. Şi nu mi se pare că m-am înşelat. Asta ar explica şi de ce tristeţile mele au fost, în general, luminoase, de ce, dincolo de aerul meu posac, au ars mereu otrăvurile unor pasiuni utopice. Aveam, mi s-a spus, fix un an când părinţii m-au luat cu ei la seceriş. Şi, după ce au aşezat leagănul la umbra unui snop de grâu, prinşi cu lucrul, n-au observat că, la un moment dat, am rămas fără apărare, sub soarele violent de iulie. Când şi-au dat seama, eram roşu ca un rac fiert. Urmările, din câte am înţeles, au fost dezastruoase. Numai printr-o minune am scăpat cu viaţă. Dar arsura aceea, care m-a costat un rând de piele, a devenit, parcă, destin, transformându-mă într-un „om al verii”. În nici un alt anotimp nu m-am simţit mai în largul meu. Toamnele, cu burniţele lor putrede, iernile cu zloată şi frig, primăverile, capricioase şi grăbite, n-au fost pentru mine decât o lungă aşteptare a verilor. Mi-au plăcut cerurile spălăcite de secetă, pietrele înnegrite de lumină la amiază, ierburile cu sucuri ameţitoare, puternice, zilele toride pe care le înjurau alţii, când câinii se târau cu limba scoasă după un petic de umbră. Vara, la mare, căpătăm culoarea castanelor coapte, dormind ore întregi pe nisipul fierbinte. Răpus de căldură, uitam pe plajă de aproape toate grijile şi problemele. Nicăieri, altundeva, secretul fericirii nu mi s-a părut atât de simplu. Eram tentat să caut urmele lui Ulise printre ciulinii înfloriţi şi pietrele de o strălucire cenuşie de pe faleză. Într-un fel, vara m-a ajutat, probabil, să obţin prin simţuri ceea ce nu mi-a fost dat să am prin credinţă. N-a fost nevoie să aflu din cărţi sau de la alţii că sacrul există în natură, după ce am depăşit faza „preistorică” din viaţa mea. Verile petrecute în copilărie cu vacile pe Calea Secii mă făcuseră expert nu numai în mirosurile ierbii, ci şi în alte performanţe ale „bunului sălbatec”. N-aş putea confunda, nici azi, sunetul ploii dintr-un parc cu sunetul ploii dintr-o pădure. Când am crescut şi mă duceam la coasă, pe Seaca, mă culcam în iarbă, la amiază, să mă odihnesc o jumătate de ceas sub mărul cu mere „lătăneţe”. Deasupra mea, nu se clătina, deseori, nici o frunză. Lumina se filtra printre crengi, ascultam zumzetul insectelor şi nu-mi mai trebuia nimic. Tot vara, dacă se prăbuşeau nori ameninţători, bolovănoşi, de grindină, dinspre Olt, întunecând cerul, se porneau să sune clopotele de la cele două biserici, implorându-l pe Dumnezeu să cruţe recoltele. De fiecare dată, asistam la un spectacol cosmic, în egală măsură grandios şi înfricoşător. Norii erau de un vânăt dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor şi trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dându-i o tensiune misterioasă în care se amestecau panica şi evlavia. Păsările coborau, speriate, şi se ascundeau. Până şi nucii, de obicei calmi, nobili, păreau intimidaţi. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care când se tânguiau, când aruncau spre cer o rugăminte patetică. Uneori, norii se risipeau ori se descărcau într-o ploaie violentă, dar fără grindină. Alteori, lanurile de grâu, de ovăz şi de porumb erau zdrobite. Aşa ceva nu se poate trăi decât vara. Acum, însă, vara îmi arată o faţă ostilă, necunoscută. Soarele prea agresiv mă oboseşte, nu-l mai suport. Doar în amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.

JURNAL LA MARE     Neptun, august   Înainte de a pleca la mare, m-am speriat din pricina unei hemoragii. M-am trezit în mijlocul nopţii într-o mică baltă de sânge. Când am ajuns la baie, m-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam ca un animal înjunghiat. Chiuveta s-a înroşit de la sângele care-mi curgea din nas şi, la fiecare mişcare, stropeam lucrurile din baie. Faptul că era noapte, că nu ştiam ce să fac, îmi sporea şi mai mult panica. După vreo jumătate de oră, am reuşit, în sfârşit, să opresc hemoragia. Dimineaţa, m-am dus la doctor. M-a sfătuit să nu mai plec la mare. Seara, am mai trecut o dată prin aceeaşi sperietură. Iar mi-a curs sânge din nas. Nu m-am mai dus, însă, la doctor. M-am temut să nu mă convingă, fie şi numai din prudenţă, să rămân în Bucureşti. Încât m-am grăbit să plec, pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc. Acum, mă simt de parcă aş fi trecut un Rubicon. Angoasat, dar şi mulţumit. Marea înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aş fi venit, aş fi căpătat o psihologie de infirm. Ar fi trebuit să mă consolez cu ideea că marea ţine de trecut. Pentru totdeauna! Şi nu mă văd în stare, deocamdată, de aşa ceva.     Atmosfera de la „Casa scriitorilor” nu mai e cea de altădată. Cei mai mulţi „locatari” îmi sunt necunoscuţi. Probabil, sunt amici de-ai unor scriitori. Sau rude. Dar nici cu colegii cu care m-am nimerit în aceeaşi serie nu trec de schimburile, convenţionale, de amabilităţi. Am oarecare faimă de individ ursuz, aşa că nimeni nu se simte obligat să încropească o conversaţie cu mine dincolo de „Bună dimineaţa”, „Cum e apa?” sau „Poftă bună”. Şi, la drept vorbind, chiar îmi convine să fiu lăsat în pace. La mare, eu procedez cam ca arabii care-şi depun încălţările la intrarea în moschee. Mă desprind de problemele curente. Nu mă atrage, aşadar, să iau parte la şuetele care se încing pe plajă ori pe terasă şi să aud obişnuitele bârfe literare. Le evit cât pot. Mă salut cu cei cu care mă întâlnesc, pe coridoare, la masă, pe faleză şi cam atât. E mai bine. Şi pentru ei. Şi pentru mine. Numai de n-ar ploua. E o zi splendidă. Soare aproape zgomotos. Peste plajă pluteşte un vacarm de lumină. Doar spre Constanţa zăresc un nor.     De pe plajă, se aude acum o larmă veselă. De dimineaţă, părea că se înnorează. Apoi, cerul s-a limpezit şi toţi s-au repezit să profite de vremea frumoasă. Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun, fără să mai aştept amiaza, şi să-i imit? E foarte simplu. Las deoparte „răfuiala” mea cu specialiştii în antichitate, proiectată pentru această vacanţă (deocamdată, îmi adun gândurile), închid uşa după mine, mă întorc în „actualitate”, cobor scara, predau cheia la recepţie şi ies, prin mica grădină a vilei, chiar în faţa treptelor de ciment ce coboară, de pe faleză, pe plajă. Acolo... nisipul, stâncile, marea, abrutizarea luminoasă a ceasurilor petrecute pe plajă ori în apă. Certitudini! Nici o îndoială! Şi de ce nu? Tinereţea s-a dus. Nu mai sunt decât o epavă a ei. Dar e vară, cerul e tânăr, marea n-are azi nici un rid. Stai lungit pe nisip şi nu te mai gândeşti la nimic. Sau te azvârli în apă şi singura preocupare e să urmăreşti ritmic braţul care se ridică în lumină, pentru a se afunda în apă, după o clipă, din nou. Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.     Să fiu mai clar, dacă pot. N-aş zice că devin „altul” la mare. Dar, cu siguranţă, devin „altfel”. Probabil, lumina specială de aici provoacă unele modificări în metabolismul meu. Am o stare de beţie superficială care-mi relaxează inhibiţiile şi mă curăţă, parcă, de zgură. Istoria imediată, de care în Bucureşti n-am cum să scap (ca de praf şi de câinii vagabonzi), devine, la mare, o amintire vagă. Şi nu cunosc o terapie mai radicală pentru oboseala mea nervoasă. Desigur, îmi dau seama că e vorba de o stare, ca atunci când te afli sub influenţa unui drog, că e de ajuns să se strice vremea, pentru ca această stare să se năruie şi că, deci, totul e, fără profunzime, o excitaţie la nivelul senzaţiilor, dar de ce aş pretinde mai mult? Şi acum, e cazul să mă bărbieresc. Un om manierat se duce bărbierit să se arunce în mare chiar dacă, dimineaţa, e „antic” şi se visează pe plaja ateniană, amestecat printre cei ce o aşteaptă pe Frina.     Camera are ferestre mari, acoperite cu perdele, din pânză cam grosolană, verzi, cu pătrate galbene. O astfel de perdea acoperă şi uşa care dă spre balcon. Dimineaţa, când răsare soarele, lumina macerează ţesătura. Eu mă trezesc, însă, înainte, căci aici mă culc mai devreme decât în Bucureşti. Ies în balcon şi mă uit, cum am făcut şi în alte veri, spre marea taină a mării. La ceasul în care se îngână ziua cu noaptea, marea are ceva ciudat. Pe apele ei suflă parcă duhul Genezei. Valurile spală ţărmul cu o nepăsare grea, inerţială, şi am senzaţia stranie că mă aflu înainte de apariţia vieţii pe Pământ: Mi-am fixat un program riguros. În jur de şapte şi jumătate, cobor să iau micul dejun, apoi mă aşez în faţa maşinii de scris. (Aveam poftă de o polemică şi pe urmă vroiam demult să-mi lămuresc nişte obsesii.) Voi lucra, ca „emigrant” în antichitate, numai când ceilalţi sunt pe plajă, ca să nu-mi deranjez vecinii cu zgomotele hodorogitei mele „Smith Corona”. La douăsprezece fix, mă duc pe plajă. Nu-mi iau cu mine nici prosop, nici alte lucruri, ca să-mi pot face fără griji „turele” între cele două diguri. Când am ieşit ieri din apă, plaja era aproape goală. Lumea fuge de soarele brutal şi se grăbeşte la masă. Eu mănânc printre ultimii, în seria a doua. După-amiază, pe la cinci, mai înot o jumătate de oră, apoi casc gura la cei care joacă şah pe terasă ori citesc. După cină, ies să fac un tur pe faleză... Pare cam monotonă o asemenea zi, dar asta nu mă supără. Se întâmplă aici ceva, aproape inexplicabil, care ţine parcă de taumaturgie... În fine, să mă apuc de treabă.     De câte ori am încercat să lămuresc interesul meu pentru Grecia antică, n-am reuşit să găsesc o explicaţie mulţumitoare, deşi, dacă mă gândesc bine, această pasiune mi-a influenţat, considerabil, perspectiva culturală şi, în parte, chiar viaţa. Probabil, la mijloc e un ghem atât de încâlcit de cauze, unele ţinând de caracterul meu, altele de întâmplări, încât e imposibil să-l descurc. În adolescenţă, am devorat, bineînţeles, legendele Olimpului şi, cum era firesc, mi-a plăcut să pun la originea războiului troian nu cauzele ce ne fuseseră expuse ştiinţific de profesori, ci adulterul de care vorbeşte Homer. De altfel, m-a amuzat enorm, din capul locului, faptul că aproape toţi zeii grecilor îşi pierdeau subit simţul divinităţii când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă. Încă nu cunoscusem dragostea fizică decât sub forma, lipsită de mister, pe care ne-o dezvăluise un pedagog ce ne-a dus, încolonaţi, de la internat la bordel, dar începusem să am vagi tulburări erotice. Probabil, şi asta a contribuit ca viaţa plină de păcate lumeşti din Olimp să mi-i facă deosebit de simpatici pe „olimpieni”. Nu-i simţeam severi, intransigenţi. Şi mă încânta să văd că nişte zei duceau o existenţă de copii mari care nu reuşeau să se maturizeze. Preferau să imite ce observau la oameni, fără să se ridice peste limitele parodiei. Încă nu eram pregătit să pricep că tocmai această capacitate a lor de a rămâne copii mari le asigura nemurirea. Deoarece, rămânând copii, nu descopereau moartea. Luam din legende coaja, fără să ajung la miez. Apoi, am trecut şi printr-o etapă de frondă. Mă uimiseră îndrăznelile unor autori moderni, ca Gide sau Anouilh, care n-au ezitat să-l facă pe Prometeu fabricant de chibrituri, iar pe Orfeu cântăreţ ambulant şi m-am lăsat luat de val. Din fericire, nevoia mea de romantism a fost mai puternică, încât această „criză” ce ţinea de modă n-a durat prea mult. M-a ajutat să ies din ea, bănuiesc, şi un instinct sănătos, datorită căruia am intuit în slăbiciunile lumeşti ale olimpienilor o lecţie pe care abia mai târziu, după mulţi ani, am înţeles-o. Că, şi urâţită, viaţa păstrează ceva divin. Toate acestea sunt, însă, lucruri banale, care fac parte, probabil, din experienţa oricărui intelectual. Mai neobişnuit a fost, poate, entuziasmul, aproape agresiv, pe care mi l-a inspirat „nebunia” lui Schliemann de a se duce la Micene, să sape, cu Iliada în mână, fără să-i pese de zâmbetele dispreţuitoare ale somităţilor arheologice, sigure că „impostorul” nu va reuşi decât să se acopere de ridicol. Am fost cucerit de fervoarea pe care acest diletant genial a pus-o în pasiunea lui şi chiar l-am invidiat. Nu atât pentru ce a dovedit, cât pentru modul în care a făcut-o. Alte împrejurări care să explice ceea ce am numit „insolaţia mea elină”, mai veche şi, din câte constat, mai durabilă decât slăbiciunea pentru Don Quijote, nu găsesc, uitându-mă în urmă. Oare rolul decisiv să-l fi avut întâlnirea cu marea? Pe lângă faptul că la mare am descoperit „lumina clasică” şi tentaţia de a mă simţi inactual, aici mi s-a clarificat o credinţă pe care am exprimat-o până acum tatonând nuanţele, fără să o fi formulat niciodată tranşant. Nu voi pretinde ca Oscar Wilde că „singurii oameni adevăraţi sunt cei care n-au existat niciodată”. În schimb, sunt convins că romanticii au recreat clasicitatea antică. Şi voi încerca s-o dovedesc.     Simt, de-afară, miros agresiv de alge putrezite şi de nămol răscopt. Pe plajă, se joacă volei. Strigăte vesele subliniază fiecare punct marcat. Am exagerat, oare, când am pretins că n-am instinctul haitei? Cred că nu, dar nici să stau prea departe de ea nu-mi place. Am aflat că se fac glume pe seama punctualităţii cu care cobor pe plajă. E singura dată când am reuşit să impun o impresie atât de falsă despre mine. Toţi cei pe care i-am exasperat cu întârzierile mele ar fii uluiţi, cred, descoperind că trec, aici, drept un maniac al punctualităţii. Dacă m-aş duce în acest moment pe plajă (e abia zece), aş produce, poate, o mare decepţie. Aş intra în ordinea banală a celor care stau la soare când exploziile solare sunt mai puţin violente. Mica legendă, încropită involuntar, s-ar spulbera. N-am încotro, trebuie să mai fiu două ore „antic”.     Nu mă consider „specialist” în antichitatea greacă şi nici n-aş fi reuşit să devin, dacă mi-aş fi propus aşa ceva. Căci n-am răbdare să fac fişe, să clasez date. În privinţa aceasta, sunt leneş. Unica „specialitate” care mi-a convenit şi care nu mi-a cerut nici un efort a fost aceea de a visa cu ochii deschişi. Spre deosebire de specialişti, care controlează cu grijă orice detaliu, pentru a-i verifica exactitatea, eu nu m-am simţit obligat să număr câte trepte duc pe Acropole sau câţi centimetri are arhitrava Parthenonului. Nu mă interesa să studiez antichitatea cum fac entomologii cu insectele. Şi, la urma urmei, de ce ar trebui să ştiu dacă Olimpul are o sută de metri în plus sau în minus? Din punctul meu de vedere, e mai important să constat că poveştile care aureolează Olimpul seamănă cu veşmintele scumpe cu care piticii lui Velasquez îşi acoperă infirmitatea. Asta îmi lămureşte perfect de ce, cum zicea Nietzsche, întreaga concepţie a grecilor despre frumuseţe a ieşit din durere. Am reţinut, din lecturi, o mulţime de fleacuri peste care un specialist trece cu dispreţ: că precursorul lui Don Juan în Atena antică, Alcibiade, a reuşit s-o seducă până şi pe soţia regelui Spartei, când a fugit la spartani, sau că severul Nicias nu ieşea niciodată din casă cu piciorul stâng, înscria cuvinte magice pe zidurile locuinţei pentru a o proteja de incendii, nu întreprindea nimic în zilele nefaste, marţi şi vineri, iar ca să-şi taie părul aştepta luna plină. Am aflat că Euripide şi-a petrecut multe zile într-o grotă, cu faţa la mare, şi am comparat, în reproduceri, statuile Afroditei, din diverse etape, pentru a surprinde momentul în care zeiţa s-a pregătit să schimbe marea cu o cadă de baie. Am ţinut o poză a Afroditei din Cnid, multă vreme, între foile cursului de „Metafizică”, deoarece eram, aproape, îndrăgostit de Frina, amanta lui Praxitele, ce i-a fost şi model, şi, deşi nu cred în metempsihoză, convingerea lui Pitagora că, într-o viaţă anterioară, fusese o vestită curtezană, apoi Euphorbos, erou al războiului troian, mi l-a făcut mai apropiat decât teoremele sale. M-am lămurit că bufniţa, gravată pe monedele de argint, era, la Atena, simbolul înţelepciunii, că „sofist” însemna la început „maestru de înţelepciune”, abia mai târziu a devenit un cuvânt de ocară, şi că tăcuta zeiţă a înţelepciunii s-a certat cu Poseidon, când olimpienii şi-au împărţit între ci diversele regiuni ale Greciei, exact ca marile puteri la împărţirea zonelor de influenţă. Dar, mai ales, mi-am pus lot felul de întrebări „puerile” (vor zice specialiştii). Ce vroia să însemne pasiunea lui Eros pentru jocul de zaruri? Că dragostea e o chestiune de noroc? Ce tâlc are legenda după care statuile lui Dedal fugeau noaptea din grădini dacă nu erau legate? Sau cum se face că într-o Grecie în care Icar şi-a permis cutezanţa nebunească de a zbura spre soare, folosind nişte aripi lipite cu ceară, nimeni n-a avut curiozitatea să se suie în Olimp? Aş putea povesti cu lux de amănunte „plimbările” mele prin Atena în vremea când Frina îi poza lui Praxitele pentru Afrodita din Cnid. Şi m-am gândit de nenumărate ori la singura condiţie pe care i-a pus-o Eros frumoasei Psyche după ce a luat-o de pe muntele unde fusese abandonată şi a dus-o cu el într-un palat îndepărtat: să nu caute să vadă vreodată chipul bărbatului care o răpise. Într-o noapte, zice legenda, Psyche a încălcat această condiţie. A aprins în taină un opaiţ şi, la lumina lui, l-a văzut pe zeu. Eros a dispărut atunci, iar sensul legendei pare să fie acesta: nu încerca să vezi, să cunoşti, ceea ce nu-ţi e îngăduit să vezi, să cunoşti; fericirea are nevoie de ignoranţă şi de acceptare pentru a dura; punând-o sub o lumină puternică, o alungi... „Copilării”, vor bombăni specialiştii, încredinţaţi că acest mod de a te apropia de antichitate ţine de diletantism. Poate. Nu neg. Aş putea să replic, desigur, că noi, diletanţii, nu reuşim să distingem, poate, lucruri bătătoare la ochi, în schimb vedem, uneori, ce n-au văzut domnii specialişti. Schliemann a probat-o cu strălucire. Dar sunt gata să accept că romantizez antichitatea, că o falsific. Numai că eu nu fac decât să ilustrez, astfel, în genul meu, o tendinţă mai generală şi un adevăr uşor de demonstrat, cred. Viziunea modernă despre clasicitate este una romantică sau, în orice caz, serios influenţată de romantism! Căci, în nostalgiile clasice, nu ne întoarcem spre ceva care „a fost”, ci spre ceva de care „avem nevoie”.     Vine o vreme când oboseşti să te tot justifici. Mai ales că asta nu serveşte la nimic. Problema nu e dacă ai avut sau nu dreptate. Trebuie să-ţi sapi grădina până la capăt, chiar dacă nu înfloreşte nimic în ea. Şi spun asta fără emfază. Doar cu o mică părere de rău. De fapt, nu ştiu prea bine ce regret. Mulţi spun că dacă ar lua viaţa de la capăt ar trăi-o la fel. Sunt, probabil, mulţumiţi de ce au făcut. Eu recunosc că am motive serioase să mă tem că am fost, mai degrabă, „trăit” de întâmplări. Dovadă şi faptul că, acum, n-am nici un prieten apropiat, la care să îndrăznesc să sun în miez de noapte dacă aş simţi nevoia să mă sfătuiesc cu cineva. Să fie, oare, şi prieteniile o problemă de noroc? Am trecut, totuşi, prin două licee, prin trei internate şi prin trei facultăţi. N-am trăit în pustiu! Şanse de a-mi face prieteni am avut, prin urmare... Mi-a fost mai uşor să-mi găsesc prieteni printre femei. De ce, n-aş şti să spun. E posibil să fie întemeiată părerea că sensibilitatea are totdeauna ceva feminin. Oricum, mă tem că viaţa mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitaţie de viaţă. Şi-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoştinţă.     Dau pătura la o parte şi mă ridic în capul oaselor, fără prea multă convingere. M-am trezit cam devreme, întunericul abia se diluează în cameră. Fericiţi, cei veşnic grăbiţi!, mi-am zis, adesea. Ei nu au timp să fie altceva decât o maşină de trăit. Mă scol, în cele din urmă, şi ies, ca de obicei, pe balcon. Marea e ca un lac azi. Nici un val nu încreţeşte luciul amorţit al apei. Aşa va fi arătând, oare, Marea Moartă? Pe faleză, un bărbat îmbrăcat în trening aleargă, forţându-se să păstreze ritmul. Câţiva amatori de pescuit, cu undiţele pe umeri şi cu un mic pekinez după ei, pleacă să-şi încerce norocul. Jos, în golf îşi fac antrenamentul obişnuit elevii unei şcoli de karate, îmbrăcaţi în cămeşoaie albe. Antrenorul lor scoate nişte sunete răstite, de parcă îi ceartă mereu, elevii execută, disciplinaţi, comenzile, lovind aerul, cu mâinile, cu picioarele, şi totul are ceva caraghios. Mă întorc în cameră şi deschid radioul cu grijă, ca să nu se audă sunetul la vecini. In Bucureşti, plouă. Cu atât mai bine că mă aflu aici, e primul meu gând, egoist. Apoi, mă duc la fereastră şi examinez cerul. Nu-mi place deloc când plouă la mare. Plaja, apa, cerul, până şi mica grădină a vilei se urâţesc, brusc, atunci. Trupurile bronzate dispar sub haine. Pe faleză, apar „pietoni”. Locatarii „Casei scriitorilor” se plimbă, să treacă timpul, sau se trântesc pe fotoliile de plastic de pe terasă, de-a lungul zidului, sub copertină şi stau la taclale.     Ideile mele despre antici şi despre clasicitate suferă, probabil, de toate metehnele romantice. Pe Acropole, am plătit din plin tributul, specific romantic, de a da mai multă importanţă ruinelor decât construcţiei din care provin. La Delfi, ruinele sanctuarului lui Apolo (cel mai clasic dintre zei) mi s-au părut mai romantice decât suspinele lui Lamartine din Lacul. La Levadia, două izvoare banale, care nu erau nici măcar pitoreşti, m-au tulburat numai pentru că se chemau, unul „izvorul Mnemosynei”, altul „izvorul Lethei”. În mod cât se poate de serios, am avut grijă să nu încurc izvoarele, să beau, mai întâi, cum se recomandă şi cum face toată lumea acolo, din izvorul uitării şi abia apoi din cel al memoriei, deoarece, dacă le încurci, rişti, se zice, să nu mai ţii minte nimic. Măslinii mi-au dat, mereu, o impresie de răbdare dezolată şi blândă, iar chiparoşii m-au trimis cu gândul, constant, prin nobleţea lor funerară, la corurile tragediilor antice. Ce legătură au toate acestea cu spiritul clasic? Probabil, nici una. Dar mă grăbesc să întreb: ce legătură au statuile greceşti, cum le vedem noi azi, albe, de o desăvârşită simplitate, cu aspectul lor iniţial (obraji fardaţi cu roşu, gene artificiale şi pupile de cuarţ)? Nici templele nu-şi întâmpinau credincioşii, în antichitate, cu acea simplitate ascetică pe care azi o socotim atât de grecească. Erau colorate şi pline de podoabe. Grecii se călăuzeau după alte gusturi decât cele pe care li le atribuim noi. Îndrăznesc de aceea să afirm că imaginea pe care ne-am format-o asupra clasicităţii este, în bună măsură, o creaţie modernă şi că la ea au colaborat nu numai ploile, care au spălat vopseaua, şi hoţii, care au furat podoabele; au colaborat, ce ironie, şi romanticii, prin capacitatea lor de a visa între ruine. Mai mult: acum nu ni-i mai putem reprezenta pe antici decât aşa! Nu mai putem concepe statuile greceşti decât albe. Şi dacă ar avea cineva ideea să revopsească templele, să refardeze statuile, pentru a le reda aspectul iniţial, am spune că e o glumă proastă. Vă surprinde asta, domnilor specialişti? Nu cred. Sau, mai exact, nu văd de ce v-ar surprinde. În vacarmul unui secol ca al nostru preţuieşti liniştea acolo unde ai norocul s-o întâlneşti. Dumneavoastră, domnilor, zâmbiţi când ajungeţi în Istoria naturală la pasajul unde Pliniu cel Bătrân susţine că zvonurile despre sirene (citez din memorie) „nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat”. Ilustrul predecesor al enciclopediştilor pretinde că vocile tânguitoare, vrăjite, ale sirenelor, „pot fi auzite şi azi” în preajma ţărmurilor şi că o sirenă a fost găsită moartă pe malul mării. Cum să-l luaţi în serios? Dumneavoastră puteţi dovedi oricând, cu câteva argumente simple, că povestea legării lui Ulise de catarg e o minciună simpatică. Uitaţi, totuşi, ceva: că transformarea sirenelor în stânci a fost o mare greşeală a culturii greceşti; poate, cea mai mare, întrucât absenţa sirenelor şi a cântecelor lor vrăjite implică riscuri şi mai mari decât cele înlăturate de moartea lor. Şi nu v-aţi temut, oare, niciodată că riscăm să devenim prea pozitivi? Eu, unul, domnilor, cred că n-avem ce căuta la poalele Olimpului decât, cel mult, o dată, pentru a ne convinge singuri că toţi cei care se duc acolo să-l studieze de aproape, să-l cartografieze, săvârşesc o eroare elementară. Căci Olimpul face parte dintre acele privelişti care sunt cu atât mai adevărate cu cât te afli mai departe de ele.     În ciuda exploziilor solare, sperietoarea cea mai la modă, plaja e înţesată. Cearceaf lângă cearceaf. Ca să intri în apă, trebuie să faci un adevărat slalom. Cerul e limpede, soarele dogoreşte, marea e liniştită, dar apa a devenit rece, ca de la frigider. Copiii îşi înmoaie picioarele şi fug, speriaţi, înapoi. Maturii se bronzează. Când îi răzbeşte căldura, se stropesc să se răcorească. Am impresia că sunt singurul de pe plajă care a decis să înoate. Nu văd un alt inconştient care să rişte un stop cardiac, îmi fac curaj şi mă îndrept spre mare, hotărât să nu dau înapoi. Când încep să înot, apa rece îmi arde faţa, simt că-mi îngheaţă picioarele, însă îndărătnicii sunt cu atât mai perseverenţi cu cât sunt animaţi de o vitejie mai puerilă; iar dacă le-a intrat în cap că nu trebuie să piardă nici o zi la mare, nu e nimic de făcut. Trebuie lăsaţi să-şi aducă răul pe care-l doresc. Se pare că nu mi-am pierdut, cu anii, uşurinţa de a mă repezi cu capul înainte, fără să judec prea mult. Ceea ce e curios pentru un ipohondru. Dacă aş păţi ceva, aş fi judecat foarte aspru, fără îndoială. S-ar găsi, cu siguranţă, cineva care să spună: „Şi-a căutat-o singur”. Mă întorc şi ies pe plajă, fiindcă nu mai rezist. Nisipul fierbinte îmi dă o senzaţie plăcută, care mă linişteşte. Frigul adunat în oase se topeşte ca o bucată de gheaţă. Cât de puţin ne trebuie, uneori, pentru a fi aproape fericiţi! În fond, ce e fericirea? Poate că e o stare negativă. Uşurarea de a te simţi golit de orice grijă. A nu mai dori nimic, zicea Epictet. Adică, a-ţi ajunge ce ai. Stau cu obrazul lipit de nisip şi „ascult” cum mă invadează liniştea, o lene luminoasă, care-mi spală sufletul. În clipa aceasta nu mă mai interesează că, în genere, doresc prea mult sau că nu sunt capabil să primesc ceea ce mi se oferă. Îmi ajunge acest nisip cald care-mi dezmorţeşte trupul. Poate că fericirea e vulgară, te coboară la o condiţie animalică. Ei şi? Se răresc zgomotele din jur. Cei care mănâncă în prima serie încep, probabil, să plece. Mă răsucesc cu faţa la soare. Lumina violentă mă orbeşte acum. Stau cu ochii închişi, câteva clipe, după aceea deschid pleoapele cu precauţie. Cerul e perfect senin. Mă uimeşte totdeauna, la mare, vara, fixitatea amiezii. Atunci, pentru puţin timp, totul e parcă în cumpănă. Viaţa şi moartea. Deşertăciunea şi gloria de a trăi. De ce credem, oare, că pierderea de vreme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieşim din mecanica unei agitaţii bezmetice? În aglomeraţie, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conştiinţă mai clară a singurătăţii. Bine că nu mi-a mai curs sânge din nas. Aici, m-aş speria mai rău decât acasă. A fost un accident, vreau să sper.     Ploua. Avionul aştepta în ploaie, o ploaie măruntă, care putrezea în aer şi, în loc să cureţe aerul, îl tulbura. Am avut grijă să urc primele trei trepte ale scării cu dreptul (ca de obicei, fiindu-mi frică de zbor), dar, după ce mi-am ocupat locul, mi-am legat, liniştit, centura de siguranţă. În jurul meu se amestecau zgomotele: râsete, pălăvrăgeală, vibraţia motoarelor. Totul pe muzică, o melodie moale, acasă anume pentru a ne relaxa angoasele. Întreg universul colcăia de apă, pe hublourile avionului se prelingeau picături mari şi, aşteptând decolarea, mi se părea, cumva, că Dumnezeu se uita la noi ca la peştii dintr-un acvariu. Apoi, ploaia a rămas undeva jos, unde continua să plouă, in timp ce avionul se apropia de flacăra albastră a cerului. Am scos din servietă o carte şi m-am cufundat în lectură. Când m-am uitat prin hublou iarăşi, într-un târziu, zburam deasupra unor nori care se vedeau sub noi ca o întindere de zăpadă veche şi murdară. Pe urmă, în nori au început să apară spărturi din ce în ce mai mari. La un moment dat, avionul s-a înclinat. Hubloul prin care priveam a fost ars de lumină şi, într-o spărtură, am văzut vârful pleşuv, însingurat al Olimpului. Mi s-a făcut teamă să nu ratez acel moment de excepţie în care zburam deasupra zeilor, încât, din prea multă concentrare, m-am zăpăcit. Până să mă dezmeticesc, muntele sacru al grecilor a rămas în urmă... dacă va fi fost el. Nu mai sunt sigur decât că era un munte care putea fi Olimpul. Ploua şi în ziua în care, profitând de o ocazie, m-am dus să văd Olimpul de aproape. După mai multe ore de mers cu maşina, ne-am oprit la o cafenea ca să ne dezmorţim. Mai târziu, într-o localitate cu nume modest, prin care, dacă vremea ar fi fost frumoasă, am fi trecut, probabil, grăbiţi, am vizitat un muzeu pe care ghidurile nu-l consemnau. O fotografie uriaşă, acoperind aproape un perete întreg, înfăţişa acolo Pentelicul, celebrul munte al carierelor antice, de unde s-a extras marmura pentru Parthenon şi pentru celelalte monumente de pe Acropole. Pe peretele opus, se afla o fotografie a Parnasului. Un vultur negru dădea ocol înălţimilor unde au sălăşluit, cândva, muzele şi unde ochiul aparatului fotografic n-a mai surprins decât o privelişte banală. M-am întors spre imaginea Pentelicului. Lipsit de păduri, descărnat, semănând unui cetaceu enorm expulzat din mare, „Olimpul” sculptorilor şi arhitecţilor clasici îşi etala cu oarecare ostentaţie cicatricele albe pe care norii aşezaseră, din loc în loc, pete negre. Dintr-o dată, m-am îndoit de rostul acelei călătorii obositoare pe care o făceam înghesuit într-un Ford vechi. De fapt, ce vroiam să văd? Cine crede cu adevărat că zeii au locuit în Olimp? Toată lumea ştie că povestea este o poveste. Şi, pe deasupra, era şi o zi urâtă, cu vizibilitate redusă din pricina ploii... Până am ajuns la poalele Olimpului, cerul s-a înseninat. Dar, vai, „muntele zeilor” nu e nici pe departe ceea ce mi-am închipuit, un munte „estetic”, pe care mitologia l-a transformat într-un fel de Vechi Testament al clasicismului. E un munte anost, cu păduri rare, dincolo de care încep platouri uscate, de un roşu feruginos. Culmile de piatră sunt pustii, fără urme de viaţă, şi, privindu-le, îţi vine să spui că zeii îşi vor fi plătit scump divinitatea, plictisindu-se îngrozitor pe ele. Muntele real e lipsit total de mister. Nimic nu corespunde cu muntele din imaginaţia noastră, populat de nimfe ce pot fi bănuite la tot pasul, în spatele fiecărei stânci şi al fiecărui tufiş. Cei care au avut proasta inspiraţie să vrea să-l privească de aproape, ca mine, au ce să regrete, dacă romantismul nu-i ajută să uite ce-au văzut şi sa se întoarcă la ce şi-au închipuit. Un Olimp inventariat amănunţit, metru cu metru, pentru a demonstra că legenda n-are nici un temei, n-ar dovedi decât că nu e departe ziua, teribilă, în care nu va mai exista nici un „diletant”. Atunci toţi vor fi de părere că Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat. Dar, dacă ar fi să le dau un sfat specialiştilor, le-aş spune: domnilor, întârziaţi cât mai mult acea zi! Nu vă duceţi să studiaţi Olimpul. Aveţi încredere în noi, romanticii.     Ieri, după-amiază, fiindcă n-am mai îndrăznit să înot în apa rece ca gheaţa, m-am hotărât să dau o raită cu maşina pe la Costineşti. Mi-am amintit de anii (eheu, fugaces...) când Costineştiul era un simplu sat. Nu veneau acolo decât cei care preferau să fugă de zgomot, să petreacă vacanţa fără cheie lăsată la recepţie. Pe vremea aceea (eram tânăr, abia îmi terminasem studiile universitare) mă chinuiam să învăţ să înot. Trăgeam cu ochiul la cum înotau alţii, dar învăţătura mergea greu. Nu izbuteam să-mi reglez respiraţia, să-mi coordonez mişcările, nici să lovesc apa, cum trebuie, cu picioarele. Din cauza aceasta intram în panică. Reuşeam să înaintez câţiva metri, trăgând ca un disperat cu braţele apa sub mine, pe urmă eram nevoit să mă scol în picioare. Şi, dacă nu atingeam fundul mării, mă speriam. Eram fericit, totuşi, să mă bălăcesc şi să stau apoi pe plajă la soare. După ce mâneam, la prânz, mă duceam din nou. Uneori, mă culcam pe nisip. Sau mă afundam, iarăşi, în povestea lui Schliemann, „diletantul” care lăsase negustoria pentru a se amesteca în arheologie, „farseurul”, „căutătorul de comori”, „inconştientul” care se baza orbeşte pe fiecare cuvânt al lui Homer. Îmi era simpatic acest „zănatec” şi am jubilat la fiecare dovadă care demonstra că oficialităţile arheologiei s-au văzut obligate să înghită în sec.     Culcat pe plaja de la Costineşti, îmi plăcea să cred că „starea naturală” e privilegiată, că „barbarul” e, în aceeaşi măsură, copil şi zeu. Îşi ascultă numai instinctele şi, spre deosebire de omul „civilizat”, e capabil să creadă în mituri. Acum, aş ezita să fiu la fel de tranşant. Desigur, o anumită senzaţie de regăsire a sincerităţii primare, care ne înduioşează în pictura primitivilor, o ai la mare, vara. Si, probabil, se poate înţelege dorul de „sălbăticie” mai lesne, aici, decât citindu-i pe Rousseau. În baie, acasă, nu m-am simţit niciodată „barbar”. Pe o plajă, devii mai autentic, poate. Nicăieri nu e nevoie de mai puţin protocol. Aş căsca ochii mari dacă ar apărea, în clipa aceasta, printre noi, un bărbat îmbrăcat în frac. Şi cred că nu numai eu. Toţi cei din jur s-ar uita la el ca la urs. Aici, eticheta de rigoare este trupul bronzat şi, dacă se poate, frumos. Dar una e să te prăjeşti la soare, emoţionat de indiferenţa naturii, după care faci un duş, îţi speli sarea de pe piele şi mănânci într-o „sală de mese”. Şi alta, experienţa unui Robinson Crusoe. Mă tem că în ideile mele, cam oscilante, despre „barbarie” e un amestec de utopie şi bravadă. La Costineşti, mergeam fără nimic în picioare ţi, cât rămâneam la mare, nu îmbrăcam altceva decât pantaloni scurţi şi, eventual, un pulover subţire, seara, dacă se făcea răcoare, mâneam într-o curte ţărănească, printre găini care dădeau târcoale mesei aşteptând fărâmituri, scoteam apă din puţ cu o găleată de tablă, dormeam într-o cameră cu lut pe jos. Erau vacanţe pline de soare, lipsite de pretenţii, care mă spălau de artificii, cum se spală o femeie de farduri. Atât. Şi poate că e uşor ridicol să vorbesc despre „barbarie” eu. Căci acum nu m-aş mai putea lipsi bucuros de un minim confort. Simt nevoia unui duş, fie şi cu apă rece, şi simpla idee de a mă duce la closet în curte mă face să nu mă atragă o vacanţă la Vama veche, loc de refugiu pentru amatorii (sinceri) de natură frustă, dar, poate, şi pentru snobi. Ca să nu mai spun că nu m-am visat, niciodată, trăind printre hippies, plin de jeg şi de flori.     La urma urmei, gestul lui Orfeu de a întoarce capul, la ieşirea din Infern, în speranţa că o va vedea pe Euridice, nu-i anunţă, oare, pe toţi romanticii de mai târziu? Dragostea, neconsolată, a cântăreţului trac pentru Euridice poate sta lângă orice mare poveste romantică. Şi torul este romantic în biografia lui Orfeu. De la vraja cântecului său, care clintea pietrele din loc şi domolea furtunile pe mare, la incapacitatea de a ieşi din regrete, după ce a pierdut-o pe Euridice, ceea ce le-a făcut pe femeile trace să-l sfâşie într-o clipă de invidie şi furie. Un bărbat „clasic” n-ar fi procedat ca el. S-ar fi purtat ca Tezeu care o părăseşte fără probleme pe Ariadna, după ce s-a folosit, în labirint, de firul ei de lână. Şi ce are comun, oare, Pygmalion cu teoria că la omul clasic „creierul” e mai dezvoltat decât „inima”? Rugând-o pe Afrodita să însufleţească frumoasa femeie pe care o sculptase, ca să se însoare cu ea, Pygmalion ştie că statuia va primi, o dată cu viaţa, şi condamnarea morţii. Totuşi, nu ezită. Apoi, Icar nu e şi el un romantic? Narcis nu e un romantic atunci când aşează un mormânt în adâncul cunoaşterii de sine? în stufoasa legendă a lui Empedocle apare, întâi, un personaj excentric ce se credea de origină divină, umbla cu sandale aurite, cu o mantie de purpură pe umeri şi cu o ghirlandă de lauri pe cap, ghicea viitorul şi împărţea reţete de însănătoşire, sugerate, pretindea el, de fratele său Apolo, scria poezii, valoroase, probabil, de vreme ce au stârnit admiraţia lui Aristotel şi a lui Cicero, şi vroia să concilieze filosofia lui Democrit cu cea a lui Parmenide, materia şi spiritul, afirmând că totul se explică în lume prin „dragoste” şi „ură”, în funcţie de care lucrurile se organizează şi se dezorganizează; la bătrâneţe, acest amestec de poet, mag, aventurier şi filosof a descălţat sandalele aurite, a aruncat mantia de purpură şi ghirlanda de lauri, predicând umilinţa, ca franciscanii mai târziu, şi dispărând, dacă e să-l credem pe Diogene Laerţiu, în craterul vulcanului Etna; sinucidere care pare, prin misterele ci, o capodoperă romantică. Relaţiile lui Oedip cu destinul sunt şi ele, mai degrabă, romantice, iar Oreste, Antigona se înăbuşă în veşmintele lor clasice. Nici un filosof nu e mai apropiat de romantici, ca Heraclit, cu al său panta rhei, şi nimeni nu a exprimat mai bine, mai succint, sursa neliniştilor romantice. Ideea că „toate curg”, că nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu, deoarece în fiecare clipă râul devine altul, este, pentru un romantic, chiar răul originar al lumii. Sau ce să mai spun de Diogene? într-un fel, toţi romanticii au trecut prin butoiul lui. Şi, dacă tactul face parte dintre semnele distinctive ale omului clasic, de ce tact a dat dovadă Socrate? Maestrul lui Platon a făcut aproape tot ce trebuia pentru ca să fie condamnat la moarte. N-a vrut să fugă din Atena, când s-a simţit în primejdie, cum va fugi mai târziu Aristotel. N-a vrut să se apere într-un mod „înţelept”. A preferat, din motive pe care nu le cunoaştem, însă le putem bănui, „nebunia” de a sfida tribunalul, refuzând să le ofere judecătorilor săi, prin umilinţă ori prin alte subterfugii, vreo şansă de a-l achita. Înainte de asta, Socrate nu pregetase să pună în cauză multe adevăruri comode şi, probabil, între cauzele atât de încâlcite ale celebrului proces a jucat un rol important şi faptul că filosoful a sfârşit prin a-i contraria pe atenieni. El a depăşit „măsura”, a mers „prea departe”, a dorit sau a spus „prea mult”, iar această îndrăzneală care periclita limitele concetăţenilor săi nu i-a fost iertată, ducându-i, în cele din urmă, în faţa tribunalului şi a paharului de cucută. Aş fi putut spune ca Unamuno: „Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii”. Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg şi mai departe, să susţin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiţia să regăsească Elada şi în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit „focul” antic. Au preluat doar „cenuşa”. Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice. Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase „rugăciuni pe Acropole” le-au murmurat romanticii. Şi, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanşă a romantismului, care a reuşit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii şi-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunţat la elegie şi au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Acelaşi romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneţiei hrăneşte şi idealizarea antichităţii. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanţă prea mare faptului că îşi ciopleşte piciorul patului nupţial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abţine să nu exclame: Aşadar, haimanaua ştia că dragostea şi fidelitatea trebuie să meargă împreună!

avertisment   „Jurnalul” din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzând ce-am gândit şi ce-am simţit, zilnic, într-o lume care m-a surprins şi prin scindări şi prin timpul ei echivoc. „Contrajurnalul” (adică textul tipărit cu caractere cursive) l-am scris ulterior, când mi-am recitit jurnalul. L-am scris, uneori, din nevoia de a continua o mărturisire, un gând, dar de cele mai multe ori pentru a corecta o părere, convins că, între timp, am înţeles mai bine unele lucruri Şi, poate, nu e nimic nefiresc în dorinţa de a da însemnărilor ulterioare rolul de ecou sau de replică la prima treaptă a întâlnirii mele cu Mexicul. Căci există călătorii care nu se termină niciodată.     Vă veţi duce în locul cu agave sălbatece pentru a ridica o locuinţă de agave şi cactus, pentru a împleti rogojini de agave şi cactus.   Şi vă veţi duce în locul de unde provine lumina şi veţi arunca suliţe: vultur de aur, tigru de aur, şarpe de aur, iepure şi cerb de aur.   Şi vă veţi duce în locul de unde-şi trage originea moartea şi veţi arunca suliţele pe stepa aceasta: vultur de azur, tigru de azur, şarpe de azur, iepure şi cerb de azur   Şi când veţi fi aruncat suliţele şi veţi fi atins zeii, galbenul, albastrul, albul şi roşul, vultur, tigru, şarpe, iepure, cerb,   aşezaţi între mâinile zeului timpului, ale vechiului zeu, umbra care va veghea asupra lui.   (Cântec aztec pentru Zeiţa Mamă)           păsări şi arbori     Se vede că sunt născut în Zodia Racului. La fiecare călătorie cu avionul mi s-a întâmplat la fel. Mai întâi o angoasă tulbure, ca un mâl care îmi apasă gândurile. Apoi, treptat, mă liniştesc. Dimineaţa, când mă îndrept spre aeroport, de obicei nu mai am nimic. Aproape mă mir că evit în general să mă folosesc de un mijloc atât de rapid şi mai comod totuşi decât trenul. Iar în clipa aceasta mă gândesc chiar cu detaşare la cele trei accidente de avion pe care le-am avut. Ciudat. Mi-e mai frică de ideea zborului, se pare, decât să stau ca acum într-un avion care se zvârcoleşte uneori în ceaţa lăptoasă, ca şi cum s-ar fi atins de ceva gelatinos. De unde se vede că, oricât am vorbi despre Icar, sufletele ne vor aparţine pământului pe care-l zăresc fragmentar jos, punctat de păduri însingurate. Îmi vin în minte arborii pictaţi de Mondrian. Fără trunchi, cu coroanele întoarse spre pământ, spre rădăcini, ca şi cum ar vrea să refacă o unitate pierdută, să închidă cercul. De fapt, nu e un cerc, ci un oval. Însă şi pe un oval se poate merge la nesfârşit. Cei mai mulţi pasageri încearcă să ucidă cumva timpul până la destinaţie. Citesc romane poliţiste, dorm, încropesc conversaţii sau, pur şi simplu, stau cu ochii aţintiţi în gol. Dacă ar putea, ar comprima orele. Nu ne mai interesează, oare, decât să ajungem la ţintă? La urma urmei, acest adevăr n-ar fi nou. Theophile Gautier a trecut la patru sute de metri de catedrala Chartres fără să vrea s-o vadă. Peste câtva timp, vom ateriza la Amsterdam. Plouă. Această atmosferă posomorâtă convine, cred, Amsterdamului. Bănuiesc oraşul plin de statui reci, de bronz coclit. Severitatea zidurilor trebuie să fie mai puţin tăioasă acum. Iar în vântul umed trebuie că par mai puţin anacronice morile de vânt din tablourile lui Ruisdael. Dacă mai există şi în aer liber asemenea mori de vânt, ele se învârt, probabil, fără să macine nimic. Unul dintre puţinele lucruri gratuite pe care şi le permite lumea de azi. Dintr-un orăşel văd ţâşnind săgeata unei catedrale. Aceasta îmi aminteşte că am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci „noaptea Evului mediu” constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpăţânate platitudini didactice. Giotto şi Dante nu pot fi decât abuziv anexaţi Renaşterii, ca precursori. Şi cum să împăcăm setea de absolut din edificiile gotice cu ideea că în afara Renaşterii n-ar exista decât barbarie şi confuzie? Poate greşesc şi merg prea departe afirmând că Renaşterea este o oboseală luminoasă a Evului mediu, dar, oricum, sunt convins că, împotriva prejudecăţilor curente care reduc Evul mediu la tenebre, în unele privinţe atunci s-a îndrăznit mai mult. Săgeata gotică e semnul unui spirit care a ţintit direct cerul, în timp ce, mai înţeleaptă, mai practică, Renaşterea a preferat să descopere pământul. În Evul mediu, omul a visat să obţină aurul creându-l. Mai târziu, el s-a consolat să-l găsească. Oricâte zâmbete ne-ar stârni regia ocultă din jurul retortelor ce fierbeau inutil, putem vorbi doar de amăgire. Şi nu le putem contesta alchimiştilor o îndrăzneală de care aventurierul, gata să împuşte pentru o pepită de aur, va râde. Neobţinând nimic, ei vroiau totul. Cu mâinile goale, vorbeau de piatra filosofală. Icar e, poate, un mit mai potrivit pentru Evul mediu decât pentru Renaştere. Mă întrerup. Cineva din spate, vorbind despre Amsterdam, îl compară cu Veneţia. „Veneţia nordului”. Ca şi Stockholm-ul. Din moment ce un oraş e străbătut de canale, el e în mod automat comparat cu Veneţia. Şi sunt atâtea „Veneţii”, încât m-am plictisit să aud această comparaţie, a cărei justificare e, în realitate, pur scenografică. Oare ce legătură poate exista între un oraş romantic, bolnav de trecut, cum e Veneţia, şi unul solid, corect şi întreprinzător? Nu cred că Amsterdamul e dispus să trăiască din amintiri. Numai umbra lui Rembrandt trebuie că revine din când în când printre zidurile înnegrite de ploaie şi timp, amestecându-se cu ultimele tipuri de automobile.       festina lente   Fiecare secol are, poate, un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gâfâie, îşi ambalează la maximum motoarele aruncând în aer trâmbe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, „Parisul în două zile”, „Mexicul pe scurt”, vize de intrare, vize de ieşire, hoteluri, „Taxi!”, pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiţi, „legaţi-vă centurile, peste câteva clipe vom decola”, trenurile pleacă toate „peste cinci minute”, Ladies and Gentlemen, Mesdames et Messieurs, Senoras y Senores, nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... şi, la urma urmei, ce vroia Homer? Atâtea încurcături pentru ca să aducă un grec şiret pe un ţărm pietros unde abia creştea iarbă pentru capre... Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară şi alta, între un avion şi altul, îmbătându-ne de graba noastră ca de un scop... Doamne, şi totuşi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, puţină linişte, să ne adunăm gândurile... dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aştepte, scara avionului s-a retras, „Legaţi-vă centurile de siguranţă!”, iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile şi mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuţilor şi necunoscuţilor ilustrate, însoţite de câteva rânduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roţilor pe şine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zâmbeşte auzind un vals desuet: „Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri, mon cher? Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beţia vitezei în cursele de formula unu...” Festina lente? Cine a spus asta? A, da, am învăţat pe vremuri la orele de latină că poeţii îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depăşite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deşi, ar fi o glumă bună ca în gări şi aerogări, în loc să se anunţe trenurile şi avioanele care vin şi care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, festina lente, mai întâi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, până nu se va mai înţelege nimic. Inclusiv înţelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raţionamentele, să cântărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înţeleaptă, atât. Am lăsat în urmă nu mai ştiu câte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări şi aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decât un gust de fum, de soare sau de ceaţă, o culoare sau nici atât, fără să fiu, nici prin vocaţie, nici prin palmares, ceea ce se numeşte un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părţile o cunosc cel mai puţin. Când să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens îşi deschidea drum cu securea în mână spre templele şi piramidele civilizaţiei maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăbliţa sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizaţia aztecă, în ce mă priveşte, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniştii călătoriilor. Aterizăm. Peste o jumătate de oră vom pleca.       peste ocean   Zburăm peste oceanul pe care l-au traversat cândva căutătorii de aventuri şi de aur. Un Cortes şi ceilalţi spanioli din Estremadura, „leagănul conchistadorilor”, care recunoşteau cu insolenţă că n-au mers în America să are pământul. Săgeata gotică devenise catarg de corabie. Alchimiştii îi cedaseră locul lui Columb. Acum, omul nu se mai amăgea că ar fi în stare să creeze aur. Mai realist decât cei ce se îmbătaseră cu iluzia că-l vor crea ei înşişi, vroia să-l smulgă din mâinile celor care-l aveau. Noii aventurieri ai aurului nu mai erau interesaţi de piatra filosofală, ci de ce puteau prăda. De aceea, probabil, spaniolii n-au dat nici o atenţie piramidelor în Mexic. În schimb, tezaurul lui Moctezuma a devenit repede o legendă şi o obsesie. Se pare că implacabilul Cortes a excelat în aventuri galante. De abia după ce zidul pe care încerca într-o noapte să se urce s-a prăbuşit, rănindu-l, spre hazul concetăţenilor săi, a pornit să-şi caute norocul şi să-şi uite ruşinea în aventuri mai dure, în care succesul depindea în primul rând de lipsa de scrupule. Dacă e exact ce-am învăţat la şcoală, echipajele corăbiilor plecate spre îndepărtatele terrae incognitae erau compuse din indivizi deprinşi să folosească mai bine cuţitul decât spada. Şi care ar fi râs în nas cuiva care i-ar fi provocat la duel după legile onoarei cavalereşti. La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediţiei. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier şi o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea şi n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb şi Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blândul, uscăţivul şi încăpăţânatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cântări. Din păcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacăt şi cu jumătate de voce. Inclusiv faptul că descoperitorul Americii a făcut drumul înapoi cu mâinile legate în lanţuri. Şi că Don Quijote n-a dat totdeauna greş.       se vede New York-ul...   Mondrian şi-a părăsit aici arborii pentru a picta compoziţii cu linii drepte, ca avenidele newyorkeze, cu pătrate şi dreptunghiuri, ca un animal geometric şi fabulos sau ca un labirint cu sclipiri galbene şi roşii... hartă a unei utopii, paradis parcelat sau cimitir cu alei strălucitoare, e greu de spus ce trebuie mai întâi să vedem în aceste compoziţii în care ni se propune să desluşim entuziasmul pictorului, refugiat în ultimii ani ai vieţii la New York şi cucerit, se zice, de vitalitatea metropolei şi a jazz-ului... Într-un amurg vineţiu care mi-a dat înverşunări rousseau-iste, eu am visat însă aici că pădurile, păsările, lichenii şi bizonii se vor reîntoarce într-o zi să recucerească oraşul. Poate, fiindcă pe străzile botezate cu cifre, m-am gândit că la New York singurătatea nu face compromisuri. Cine n-are bani e singur. Cine nu se descurcă e singur. Iar eu n-am nici bani, nici spirit practic. În realitate, despre americani am aflat mai mult din acest episod povestit de biografii lui Daumier decât din trecerea mea prin New York. Într-o zi, un prieten, care îi cunoştea jena financiară, i-a anunţat vizita unui colecţionar american, precizându-i că acesta nu se interesa decât de pânzele care costau scump. Câteva zile după aceea, americanul a venit la Daumier în atelier şi arătându-i o mare pânză l-a întrebat: ― Cât? Pictorul a îndrăznit încurcat. ― Cinci mii de franci. ― Cumpăr. Şi celălalt? De data aceasta, se zice, pe Daumier l-a părăsit curajul. ― Şase sute de franci. ― Nu cumpăr, a replicat americanul.     Pe aeroport, doi tineri se despărţeau. Ea (o tânără mexicană) plângea. S-a îndreptat spre avion ca spre eşafod. Acum flirtează cu un bărbos între două vârste, râzând des ca să-şi arate probabil dantura superbă. Şi bănuiesc că la Ciudad de Mexico o aşteaptă altcineva. Ce ne-am face fără consolări? Mai ales că, are dreptate Gide, este un timp când râzi şi este un timp când îţi aminteşti că ai râs. Fac un calcul şi constat că vom sta în Mexic treisprezece zile. Treisprezece zile care, în calendarul aztec, formau exact o săptămână.     Am adormit şi când m-am trezit din somn avionul se pregătea de aterizare. Ciudad de Mexico. Cerul incendiat al vechilor azteci se apropia de noi ca o febră în care urma să coborâm.       fiesta   Apoi, aeroportul. Un aeroport din care n-am reţinut nimic în afară de lumina gălbuie. Maşinile care ne-au dus la hotel (un hotel purtând numele unui muzeu la care râvnesc demult, Del Prado*). M-am pomenit într-o cameră desfăcându-mi valizele şi după aceea coborând în stradă.   * După călătoria în Mexic, am trecut o seară prin Madrid. Şi a doua zi dimineaţă, am avut trei ore la dispoziţie. Exact atât cât spune titlul cărţii lui Eugenio d'Ors despre muzeul Prado unde am aşteptat sub un soare aproape administrativ să se deschidă porţile: Trei ore în muzeul Prado. Evident, titlul acesta nu e decât o ironie pentru călătorii care vin la Prado între două curse cu avionul. Dar vorba înţeleptului Saadi: „Mă plângeam că nu aveam încălţări. Trecând prin dreptul moscheii din Damasc, am văzut un om fără picioare. Şi am încetat să mai cârtesc împotriva destinului”.   Am întâlnit destul de des călători care, din spaima că nu vor vedea ceea ce ar trebui să vadă, îşi alcătuiesc programe minuţioase, după ghidurile cele mai autorizate, hotărâţi să nu scape nimic important, să vadă totul, să cântărească totul. Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esenţialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric şi priveşti obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atât de aproape, încât doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim. Ceea ce încerc să fac în această primă seară la Ciudad de Mexico. Întâia tentaţie a fost să iau o hartă a oraşului. Să începem să-l explorăm. Pe urmă am renunţat. Am renunţat chiar să întreb pe ce stradă înaintăm. M-am încredinţat pur şi simplu întâmplării, într-o agitaţie de carnaval. Căci am nimerit în plină fiestă. Peste tot se vând cornete cu confetti, măşti şi pălării de pai multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează şi hohoteşte în jurul nostru. Întreg oraşul pare ieşit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoţesc dansatori cu panaşe viu colorate şi măşti de lemn sau de piele, în faţa noastră, un tânăr metis are o torţă în mână. Şi lângă el o damigeană cu benzină. Îşi umple gura cu benzină, pe care apoi o pulverizează, suflând, în aer şi-i dă foc creând impresia unui aruncător de flăcări. Nimeni nu-i dă atenţie, noi ne ferim de teamă să nu ne atingă cumva flacăra care zboară câteva secunde prin aer, dar el îşi continuă netulburat spectacolul ca pe o scenă. Ceva mai departe, indieni în costume tradiţionale pregătesc din faină de porumb şi din lapte de var faimoasele tortillas, puternic condimentate, care ard buzele europenilor, în timp ce mexicanii zâmbesc îngăduitor. Câţiva turişti s-au oprit şi privesc scena cu aerul pe care-l vor fi avut aztecii văzând „bastonul” cu care conchistadorii ucideau victima îndreptându-l spre ea. Obosit de drum, de distanţe şi de melancolii mă uit cu o vagă perplexitate, la început, la tinerii care aruncă în obrazul trecătorilor o pulbere parfumată. Apoi îmi amintesc ceea ce am citit despre vechile sărbători care se celebrau în Mexic când înspica porumbul. Tinere fecioare dansau atunci cu pieptul gol, apoi culegeau florile plăpânde şi dansând, cântând, în procesiune solemnă, azvârleau peste spectatori polen. Poate e tot polen şi pulberea parfumată pe care mi-o şterg de pe faţă... Odinioară, aztecii erau convinşi că beţia îi punea în comunicare cu zeii. Acum, de două zile orice vânzare de alcool e interzisă în capitală. În vârtejul fiestei, unii au şi uitat, parcă, sau n-au aflat încă de ce suflă în tiribombe, de ce poartă măşti ciudate, ca vechiul zeu al vântului, sau de ce şi-au pus coifuri caraghioase, care mă fac o clipă să tresar, căci asemenea coifuri am văzut la Goya, aşezate de Inchiziţie pe capul muribunzilor. Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriaşei energii pe care o risipeşte. Bărbaţi în puterea vârstei se comportă ca nişte copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întâmplă natural, fără reguli şi fără limite, cu o sinceritate care încântă şi derutează. Mă uit şi ascult fascinat şi nedumerit. Se aud strigăte, exclamaţii ascuţite şi strada seamănă din ce în ce mai mult cu un vulcan. Fiesta e, probabil, tot ce se spune despre ea, drog, petrecere, spectacol şi mai mult decât atât. În această noapte, ea dictează ritmul după care trăieşte oraşul. Strada e transformată într-o scenă imensă şi spectatorii sunt constrânşi să devină actori. În cele din urmă, însă, curiozitatea cedează în faţa oboselii. Am în urmă douăsprezece ore de zbor cu avionul. La un moment dat, zgomotul mă ameţeşte. Simt nevoia liniştii şi, brusc, câinele negru al singurătăţii începe să-mi dea târcoale în plină fiestă. De vină e, poate, şi faptul că am nimerit fără nici o iniţiere într-o noapte atât de fierbinte. Strecurându-mă prin mulţime, mă întreb de ce spunea Camus că tăcerea nu mai e posibilă decât în oraşele zgomotoase... Ne întoarcem la hotel, lăsând în urmă fiesta, care aruncă mai departe lavă colorată pe străzi.       nevoia de sărbătoare   Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, câteva zile, am fost convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie franţuzească, Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam să trec prin Mexic fără să văd decât aparenţe. Aşa cum râsul, la Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine. Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de până atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cântă, dansează, aruncă petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea singurătatea. N-am cum să ştiu cât adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători. „Sunt peste o sută într-un an”, mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor. „Pentru ce dansaţi?”, l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a venit sec. Porque no? „Pentru ce nu?” Un răspuns care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfântul în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singur lucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte. Parcă totul se întâmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se răzbună prin exces. Timizii cântă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune sau luceşte o machete, lancea folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decât un pas. Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-are nimic comun cu ceea ce se întâmplă în tristele paradisuri provizorii ale consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani. Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul strânge puteri ca să poată tăcea până la următoarea sărbătoare, după ce măturătorii vor strânge de pe străzi florile de hârtie călcate în picioare.

Câteva lămuriri     Infarctul mi-a lămurit, cel puţin, două lucruri. Pe de o parte, am înţeles că sunt împrejurări în care egoismul e firesc. De patru luni, mă gândesc doar la speranţa că voi depăşi cu bine această vară. Pe de altă parte, e prima oară, cred, că-mi înţeleg eşecurile. Până acum, n-am avut niciodată tăria de a recunoaşte că destinul meu a fost decis de defectele mele. Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă; un Asybaris aproape „metafizic”, cu praf adus de vânt dintr-un deşert misterios, şi visând o mare unde ar fi fost aruncată ― se zice ― cenuşa zeilor morţi. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această ficţiune într-o realitate paralelă. Am renunţat la roman. Aveam, acum, alte griji. Dar, la un moment dat, m-am pomenit amestecând praful din Asybaris în problemele mele. Poate, fiindcă, uneori, oboseam să zic, continuu, „eu”? E posibilă şi altă explicaţie. Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă”. Prin „viaţă secretă” înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi. În viaţa publică şi în viaţa particulară, am găsit o soluţie defensivă, fie şi rea. Dar, dacă împotriva pericolelor din afară te poţi apăra lipindu-te cu spatele de un zid, cum s-o faci împotriva primejdiilor dinlăuntru? Aici, n-am găsit nici un răspuns. Tot ce pot să spun despre această „viaţă de dincolo de oglindă” e că reprezintă imaginea mea cea mai fidelă, azi.   24 august 2000 Octavian Paler         mai     1. Ore în şir, nimeni nu trece prin această curte, izolată de stradă. Nici nu se aude vreun zgomot. Pe dalele de ciment şi pe straturile de flori stăruie o linişte uşor ireală. Cu un mic efort, mă pot închipui într-o mănăstire abandonată, cu chiliile goale, sau într-o bibliotecă părăsită, unde doar eu mai pri­vesc peticul de cer care-mi aminteşte frunzele albicioase ale măslinilor bătrâni din Grecia şi zidul din faţa ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, ameţite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oţetari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veşted al zidului. Am aproape şaptezeci şi patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost in­dulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenţei mele un înţeles. Dacă n-am reuşit, e numai vina mea. Dar sunt oare ceea ce am crezut că sunt? Mă gândesc din nou la diferenţa dintre „o biografie” şi „un destin”, fără să pot ajunge la o idee clară. Ce am în urma mea? G biografie? Sau un destin? Într-un vis ciudat, sfârşit cu o ploaie aproape roşie, mă aflam la Lisa. Vroiam să intru în curte şi nu puteam fiindcă portiţa. era încuiată. Aveam vârsta mea de-acum, dar casa era tot cea veche, în care mă născusem, iar asta mă făcea să cred că părinţii mei trăiau, se găseau înlăuntru şi nu mă auzeau, trebuia să bat mai tare. După o aşteptare, apăsător de lungă, a ieşit în pridvor sora mea. Era mai bătrână decât atunci când a murit, ceea ce îi dădea un aer străin. Fără să coboare scările, a întrebat supărată: „Cine-i acolo?” i-am spus. „Nu te cunosc”, a zis ea, rece, tăios. Apoi, a intrat în casă, lăsându-mă în uliţă, buimăcit. Am vrut să strig: „Sunt eu!”, dar n-am reuşit să articulez nici un sunet. Poate, simt mai mult decât înţeleg. Asta ar lămuri multe. Căci reprezint categoria cea mai expusă şi mai stupidă: omul cu sentimente. Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc. N-am avut parte de un spirit practic şi uneori mă port, pur şi simplu, ridicol. În clipa aceasta, cerul primăvăratic, afectuos, mă deprimă cu frumu­seţea lui, în loc să mă bucure. Dar, oare, lucrul de care ne temem cel mai tare trebuie să se întâmple întotdeauna?     2. Aşezat pe un scaun, lângă patul pe care stam întins, profesorul, un om blajin, subtil specialist, se pare, şi cu o moderaţie de modă veche, se uita pe ecranul ecografului. Şi vedeam, pe figura lui, că nu era mulţumit. În cele din urmă, s-a întors spre mine, forţându-se să nu se dea de gol. ― Va fi necesară o coronarografie. Abia atunci ne vom da seama care e situaţia şi vom putea lua o hotărâre. Tonul lui alb nu mă putea înşela. Era prima oară că vorbea mai puţin optimist. Dar a evitat să-mi dea amănunte. Socotind, probabil, că şi aşa eram prea crispat, a preferat să reia convorbirea întreruptă de ecografie. ― Chiar nu mai credeţi în nimic? O cameră de spital nu e locul cel mai potrivit pentru confesiuni. Şi nici eu nu eram într-o stare potrivită unei discuţii despre certitudini. Fixam tavanul văruit proaspăt, gândindu-mă la ce putea să urmeze. Un nou infarct? O operaţie pe inimă? într-un târziu, i-am răspuns, străduindu-mă să mă comport firesc. ― Am crezut că sensul vieţii este chiar viaţa. Acum nu mai sunt sigur. ― Asta nu se poate, a zis, imediat, profe­sorul, cu o energie neaşteptată, care arăta că nu era vorba de o părere convenţională. M-a mirat tonul lui foarte decis. ― De ce să nu se poată? ― Pentru că nu putem trăi în conflict cu noi înşine, a venit răspunsul, pe cât de surprinzător, pe atât de categoric. O clipă, am uitat de ce mă găseam acolo. Mi-a venit să râd şi să-i spun că eu sunt de mai multă vreme în conflict cu mine. Poate, chiar ireconciliabil. Dar ceea ce ar fi trebuit să explic, după aceea, se cuvenea comunicat unui preot sau, cel mult, unui psihiatru. Ar fi sunat straniu să-i mărturisesc unui doctor pe care-l văzusem numai îmbrăcat în halat alb ce probleme îmi pun azi. ― V-aş contrazice, a fost tot ce am reuşit să îngaim, dându-mi seama, o dată mai mult, că nu-mi e deloc simplu să-mi admit slăbiciunile; şi cu atât mai puţin, să discut despre ele. M-am întors acasă pe jos. Era soare, dar în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Altădată, apropierea verii constituia în sine o promisiune. Era perioada mea preferată. Acum, strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat.     3. Când eram tânăr, începusem o „istorie a sinu­ciderilor” pe care am abandonat-o. Mi-ar plăcea s-o pot relua acum. Aş putea vorbi despre una din cele mai delicate probleme (singura cu adevărat importantă, zicea Camus, dar cred că exagera), fără să fie necesar să dezvălui (ar fi de prost-gust) mizeriile din subconştientul meu. M-ar uşura, probabil, asta. Ar constitui un fel de exorcism. Cu atât mai important cu cât nu mai sunt în situaţia, fericită, de a-mi crea singur punctele de sprijin, când am nevoie. Printre „darurile” pe care mi le-a adus bătrâneţea se numără şi acesta; iar, acum, mă simt ca o epavă aruncată la mal. Dacă aş avea mai multă energie, aş fi, poate, disperat. Dar nu ajung până acolo. Disperarea e o stare vitală, or eu sunt doar obosit, deprimat şi, pe deasupra, tulbure. În fond, de ce mă întorc mereu la teama că sunt aproape de capătul drumului? N-am niciodată încredere în motivele care mi se par evidente. Motivul evident acum ar fi infarctul. Eram convins că o boală gravă te ajută să vezi esenţialul şi fiindcă nu pot spune în această clipă ce anume e esenţial pentru mine mă simt derutat. Se pare că iubim, de fapt, ceea ce ne lipseşte. Din păcate, nu semăn deloc la caracter cu tatăl meu. Vitalitatea, care m-a ajutat totdeauna să fac faţă melancoliei şi pesimismului, dă, se pare, semne de „insuficienţă”, iar natura mea impulsivă reacţionează, ca de obicei, pe dos, prin dorinţi nega­tive. Aseară, am adormit în fotoliu, uitându-mă la televizor. Când m-am trezit, după miezul nopţii, rula un film cu un bărbat care suferise un accident ce-i paralizase tot corpul de la umeri în jos. Îşi pleda dreptul de a dispune de viaţa sa în acele condiţii. Am stins televizorul, dar n-am reuşit să readorm, cu toate că luasem un somnifer. Mi-am amintit cum a înghiţit Pavese un pumn de somnifere, într-o cameră de hotel, după ce şi-a scos pantofii, ca să nu murdărească din greşeală cearceaful. Pe urmă, mi-am zis, ruşinat, că am obsesii morbide. Adevărul e că nu găsesc în mine nici nepăsarea, nici puterea de a privi moartea ca pe un sfârşit firesc. Şi, probabil, tocmai pasiunea cu care am iubit viaţa m-a adus în situaţia asta. Nu sunt în stare să concep fatalitatea fără nici o crăpătură, pe unde vine un licăr de speranţă. Mai târziu, m-a copleşit o senzaţie stranie de irealitate. Mă afundam, parcă, într-un fel de timp gol, ruinat, pustiu, auzind ca prin vis vântul care izbea afară, de zid, crengile oţetarilor. Prin în­tuneric, ghiceam dunga cenuşie care e sabia tatei din tabloul de pe perete, dar memoria mea de­venise ceţoasă, nesigură, încărcată de resturi ale unor întâmplări greu de fixat într-o vreme precisă. La un moment dat, mi s-a părut că plouă şi că ploaia făcea să sune prelung tabla de pe acoperiş. Probabil, aţipisem deoarece, când m-am sculat şi am aprins lumina, nu se mai auzeau decât rafalele vântului.     4. Nimeni, probabil, nu mă cunoaşte aşa cum sunt, de fapt. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama. În rest, n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin acestor însuşiri. Gospodar nul, romantic vulnerabil, introvertit înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, sentimental cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce e sub mască. Dar nu sunt sigur nici că mă cunosc, măcar eu, îndeajuns. De ce mă obsedează oare deşerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut parte mereu din destinul meu? Nu cred că explicaţia e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce ― m-am convins de asta de nenumărate ori ― nu-mi sunt suficient mie însumi. Fac parte din specia lupilor-singuratici care nu pot trăi liniştiţi departe de haită. În realitate, am fost o singură dată în marginea unui deşert, în Egipt, şi n-am îndrăznit să mă aventurez printre dunele, cenuşii-gălbui, de nisip pe care nu creşteau decât tufe rare de alfa. Amurgurile vin repede în deşert şi m-am temut să nu mă prindă noaptea înainte de a mă întoarce. M-am oprit şi m-am uitat, îndelung, într-o stare nelămurită, în care se amestecau fascinaţia şi panica, închipuindu-mi cămile cu poveri în spate şi beduini cu faţa acoperită sub lumina care, seara, devine violetă. Cu toate acestea, cred că nimic nu m-a fascinat mai mult ca soarele toxic din deşert, creator de iluzii la tot pasul. Un deşert nu-mi sugerează moartea, ci puterea iluziilor de a rezista îndeosebi în condiţii vitrege. Înclin spre convingerea că, departe de a fi funerar, extermi­nator, deşertul e vital şi chiar senzual. Îţi dă, pe lângă o senzaţie de sete şi de pericol, un fior de viaţă de dincolo de viaţă, pe care n-o poţi încerca nicăieri altundeva. În deşert, filosofia valorează mai puţin decât un burduf de apă, dar cu atât mai preţios e ceea ce nu poate fi anulat. Probabil, în legătură cu asta aş avea multe de spus. E posibil să mă fi născut cu o asemenea predispoziţie, cum te naşti cu o celulă defectă care, mai târziu, dezvoltă o tumoră.     5. Când a murit bunicul dinspre mamă, aveam trei ani şi patru luni, după calculele pe care le fac acum. Ducându-se la înmormântare, părinţii mă luaseră cu ei. Ajunşi la casa bunicului, în capătul din jos al satului, îmi dăduseră voie, probabil, să mă duc în grădină, ca să nu-i încurc sau, poate, eu mă strecurasem pe poarta şurii, spre vale, nepri­cepând de ce se agita lumea din curte, ocupată, cum era obiceiul, cu tot felul de pregătiri înainte de plecarea la cimitir. Curios e că n-am reţinut nici un detaliu din ceremonialul înmormântării. Cu totul altceva m-a impresionat. Era o zi de toamnă târzie, cu soare blând, una din ultimele zile frumoase de toamnă, probabil. Lumina curgea ca un ulei galben pe coaja merilor rămaşi fără frunze şi înroşiţi de primele vânturi reci. Cum nu-mi dădeam seama că în acea împrejurare se cuvenea să fiu trist, mergeam prin iarba plină de frunze uscate, aproape fericit. Presupun că, încă de atunci, mă dovedeam sensibil la excitaţiile luminii. Oricum, n-am uitat starea care m-a cuprins, în egală măsură limpede şi misterioasă. Eram, ca sub o vrajă, uimit de ceea ce mi se în­tâmpla, dar şi intimidat de aerul luminos care mă făcea să aflu că existam. Deodată, vraja s-a rupt. Am descoperit golul din jurul meu, am constatat că eram singur, că nu mai auzeam nici un zgomot din curte, şi m-am speriat. Am impresia că atunci am tras prima spaimă din pricina singurătăţii. Ambiguitatea acestei prime amintiri nu e, probabil, întâmplătoare ― dimpotrivă, mi se pare semnificativă pentru firea mea ― căci, ironie sau nu, fascinaţia vieţii mi s-a dezvăluit într-un ci­mitir. Îmi plăcea, vara, să mă strecor, printr-o spărtură a gardului, în „Progade”, cum i se zicea cimitirului din capătul uliţei noastre. Acela a fost primul meu domeniu iniţiatic, de care n-am vorbit nimănui. Hoinăream ceasuri în şir printre crucile de ciment, de piatră sau de lemn, unele surpate, copleşite de bălării şi pe jumătate putrezite. Nu mă gândeam la morţi. Le bolboroseam numele şi le priveam îndelung fotografiile de porţelan, în­castrate în cruci, de parcă făceau parte dintr-o poveste. Iarba înaltă, dintre morminte, plină de flori sălbatice care atrăgeau albinele şi viespile, răspândea un miros greu, pătrunzător, care acţiona asupra simţurilor mele ca un narcotic, de vreme ce îmi dădea o stare specială, de irealitate. Din când în când, câte o pasăre despica aerul, ca o săgeată neagră. Brazii, plantaţi cu mulţi ani în urmă de-a lungul gardului, semănau cu nişte străjeri întu­necaţi care separau uliţa de cimitir. Încât aveam impresia că mă găseam într-o altă lume. În afară de micile sunete scoase de insectele ce foiau prin iarbă nu se auzea nici un zgomot...     6. Ce vreau? Să-mi povestesc viaţa? Nu. Ca­tegoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îţi tre­buie mai mult decât o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanţuri. Îţi trebuie, îndeosebi, încre­derea că ai reuşit să ajungi la unele concluzii care ar merita să fie împărtăşite. Or, o poveste ca a mea ar putea fi interesantă, cel mult, ca ilustrare a ideii că destinul este propriul nostru caracter. În rest, nu mă tentează câtuşi de puţin să spun, ca alţii, „viaţa mea, ce roman!” Şi, de altfel, nu sunt deloc sigur că o amintire e, neapărat, mai intimă decât o obsesie. Într-una din seri, dând din întâmplare peste o descriere mai veche a luminii gălbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit că, dacă m-aş putea concentra, ar fi o soluţie, probabil, să încerc să duc la bun sfârşit proiectul, abandonat, de ro­man. Mi-ar prinde bine, presupun, să fug de teme­rile legate de boală într-o lume unde istoria e complet anulată şi nu sunt necesare explicaţii din moment ce nimic nu e explicabil. Ce ar putea fi mai potrivit pentru nevoia mea de a ieşi, cumva, din realitate decât războiul, încăpăţânat şi zadar­nic, luat de la capăt în fiecare dimineaţă de Mon­seniorul, împotriva a cincizeci de pendule pe care ar vrea să le oblige să bată în aceeaşi fracţiune de secundă? Uneori, când mă trezesc noaptea şi tre­buie să aleg între uitatul pe pereţi şi un al doilea somnifer, mi se întâmplă, chiar, să mă surprind că încep să fac diverse supoziţii în privinţa motivelor care-l împing pe doctorul Luca să-şi caute, în Julius, un confident, după ce cutreieră tavernele, sau în privinţa originii prafului adus de „vântul din sud”. Din nenorocire, nu am destulă energie ca să pot întreprinde ceva pe termen lung. Dar să revin la ce vreau. Să-mi pun ordine în amintiri? Poate că o s-o fac într-o zi, dacă mă voi bucura de răgazul necesar şi voi avea liniştea care-mi lipseşte acum. Deocamdată, m-ar interesa altceva. Aş putea consimţi că m-am iubit pe mine mai mult decât am iubit adevărul şi că, de aceea, sunt în măsură să confirm că regretele sunt uneori o formă, indirectă, de vanitate. De la contradicţia că regretele îţi permit să te crezi mai bun decât eşti până la convingerea că toate nereuşitele se explică prin faptul că nu ţi-ai utilizat cum se cuvine calităţile nu e decât un pas mic. Pe care eu I-am făcut. Probabil, inclusiv de ideea ratării s-ar cuveni să ne apropiem cu prudenţă. La urma urmei, lumea e plină de rataţi. Câţi ar putea spune că şi-au văzut împlinite toate aşteptările? Poate, e chiar o lipsă de modestie să declari: sunt un ratat! Ca să devii „ratat”, trebuie să fi avut nişte visuri înalte, nişte ambiţii mari. Le-am avut? N-aş putea să jur. În schimb, acum, mi-ar fi mai uşor, cred, să vorbesc despre eşecuri pe care altă dată le-am ocolit sau le-am judecat superficial. Chiar dacă nu mi-am dat viaţa la câini, mă tem că am avut o idee greşită despre mine. Prea romantică şi, mai ales, îmbâcsită de prejudecăţi. Întrebarea e dacă pot conta pe sinceritatea de care am nevoie. Cum zice doctorul Luca, nu e deloc simplu să-ţi descarci sufletul cum ai răstur­na un sac. E de ajuns să-mi imaginez subconştien­tul meu ca o grotă întunecoasă prin ungherele căreia îşi ţes pânza păianjenii, că încep să mă codesc. Ce spun? Cât spun? Sunt îndoieli de care mă jenez şi neputinţe pe care aş prefera să nu le ştiu. O pudoare egoistă, mai puternică decât do­rinţa mea de a fi sincer, mă blochează, deşi senti­mentul pe care-l încerc, de la o vreme, că am supravieţuit propriei mele morţi şi că lumea reală nu mai are nevoie de mine ar trebui să mă eli­bereze de orice reţinere. Nu întâmplător, de când am venit de la spital, m-am gândit deseori că am trăit cu piciorul pe frână (ce păcat că n-am derapat!), prea defensiv, prea precaut şi că, din această cauză, am în urma mea o existenţă cu prea multe febre false. Toată viaţa m-am apărat, m-am ferit, am pus între mine şi ceilalţi o barieră, am stat la pândă. Nu m-am dăruit în întregime, mi-am păstrat căi de retragere, mi-am protejat singurătatea, am fost „rac” şi chiar mai rău decât atât, încarcerat în mine însumi, încât am preferat de multe ori să-mi drămuiesc pasiunile decât să nu le pot controla. Mi-a plăcut să mă cred un „animal afectiv” şi, chiar, am fost, dar am pus lângă „animalul afectiv”, ca gardian, un „animal raţional”. Probabil, aici s-a aflat sursa eşecurilor mele. N-am putut fi un cerebral pur, nici nu mi-am lăsat sensibilitatea neîngrădită.     7. Îmi amintesc o scenă care e aproape em­blematică. Se întâmpla în septembrie 1937, în curtea unui internat de pe strada Schitu Măgu­reanu din Bucureşti; internatul „Casei corpului didactic” unde fusesem încartiruiţi cei cinci bursieri de la liceul „Spiru Haret”. Nu trecuseră mai mult de două săptămâni de când venisem din Lisa. În noaptea precedentă, mă visasem pe Calea Secii, cu vacile. Mali, mai vicleană, se strecurase printr-o spărtură a gardului în livezi şi, târându-şi clopotul prin iarbă, ca să-mi înşele vigilenţa, coborâse într-o văioagă. Strigasem din adâncul plămânilor, să mă audă Mali, iar răcnetul meu fioros reuşise să sperie întreg internatul. Dimi­neaţa, la micul dejun, eram arătat cu degetul şi am auzit multe comentarii răutăcioase pe seama „sălbăticiei” mele. Nu-mi plăcea deloc că deve­nisem „vedetă”, dar ce puteam face? Am înghiţit cu noduri ceaiul şi felia de pâine cu magiun, strângându-mă în carapacea mea, după care am pornit spre liceu. Nu cunoşteam oraşul şi cred că barbarii, la Roma, au fost mai degajaţi decât mine. Mă spe­riam de câte ori trebuia să trec strada şi auzeam frânele vreunei maşini scrâşnind. Nu apucasem să-mi formez reflexe citadine, aşa că alternam curiozitatea cu teama. La prânz, am făcut drumul invers. Am căscat gura în faţa vitrinelor de pe Bulevardul Elisabeta, uimit mai mult de mane­chine decât de hainele expuse, m-am oprit să mă uit la pozele de la cinematografe, iar în dreptul Intrării Zalomit m-am abătut prin Cişmigiu, unde am admirat din nou iarba fragedă, grasă, cu gândul la Mali şi Cioanta. Am reuşit să pierd, astfel, masa de prânz. Când am ajuns la internat, servitoarele tocmai strângeau resturile de pe mese. Am luat dintr-un coşuleţ trei felii de pâine cu care mi-am potolit foamea, apoi m-am dus în curtea din spatele clădirii, o curte spaţioasă, asfaltată şi împrejmuită de un zid înalt, de unde se auzea gălăgie. Băieţii jucau „lapte-gros”. Cum nu primisem, încă, uniforma pe care urma s-o capăt în cadrul bursei, purtam hainele de-acasă. O pălărie rotundă şi neagră, cu bor mic, specifică portului din satele făgărăşene, pantaloni albi, strâmţi, de bumbac, cămaşa, tot de bumbac şi fără guler, lăsată peste pantaloni şi încinsă cu o curea lată, plus o vestă de postav vânăt. Doar bocancii mei erau „citadini”. Nu vroiam să intru în vorbă cu nimeni, deoarece remarcasem că accentul meu tărăgănat, cu inflexiuni curioase pentru urechea unui bucureştean, şi cuvintele „exotice” pe care le foloseam stârneau zâmbete amuzate. Probabil, le păream noilor mei colegi din cale-afară de pitoresc cu aerul meu de mică sălbăticiune dezorientată, coborâtă din munţii Făgăraşi şi azvârlită, ca într-o grădină zoologică, într-un internat bucureştean unde trebuia să fie „educată” şi „civilizată”. Amestecul de orgoliu şi timiditate care era, încă de atunci, baza carac­terului meu, nu mă împingea nici el să mă arăt mai prietenos. Am mormăit un „nu” arţăgos, agresiv, când un băiat m-a chemat să intru şi eu în joc, şi m-am dus în fundul curţii, lipindu-mă cu spatele de zid. De-acolo puteam să urmăresc ce se întâmpla, fără să mă amestec cu ceilalţi şi fără să las pe nimeni să se apropie; dar şi satisfăcându-mi curiozitatea. Zidul îmi dădea o anumită siguranţă în lumea aceea necunoscută, plină de surprize, care diferea atât de mult de cea cu care fusesem deprins. Cu vreo lună înainte, tata mă trimisese să dorm noaptea într-o mică livadă „de pe Seaca”, unde plantase meri. Porcii mistreţi aveau obiceiul să coboare din pădure, prin august, şi să râme în căutarea unor rădăcini dulci. Misiunea mea era să-i alung, dacă veneau. Aprinsesem un foc şi, culcat în iarbă, stătusem la pândă, copleşit de mirosurile nocturne ale pădurii, fără să închid ochii. Nu avusesem curajul să-l contrazic pe tata, refuzând o treabă care nu reprezenta nimic neobişnuit în Lisa, dar cred că eram speriat. De aceea, alimentam continuu focul. Când am auzit grohăituri, am luat-o la fugă. Pe urmă, m-am întors, am început să ţip şi să arunc cu crengi aprinse, fără sa văd, ce-i drept, nici un mistreţ. Acum, însă, gălăgia veselă din curtea internatului făcea parte dintr-o altă realitate, total nouă pentru mine. Gata să-mi scot ghearele la primul semn de primejdie, stăteam cu spatele sprijinit de zid, ca într-o tranşee, încordat, atent la orice mişcare din preajma mea, hotărât să nu îngădui nimănui să se apropie.     Zidul acela a fost primul de care m-am sprijinit. În Lisa nu avusesem nevoie să mă apăr. Şi cred că lângă acel zid m-am lămurit ce este un „străin”: cineva în care nu poţi avea încredere decât după ce te convingi că nu-ţi vrea răul. Ieşisem de sub scutul părintesc, acum puteam conta doar pe mine. Înduioşătoare şi cam caraghioasă, dacă e văzută cu ochii de azi, întâmplarea are o semni­ficaţie aparte în „mitologia” mea personală. Am avut nevoie, mereu, de un „zid” de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. Asta a făcut din mine un animal bănuitor, înclinat să fie tot timpul în gardă. Practic, de la unsprezece ani, viaţa mea a fost o lungă apărare agresivă, o pândă, care a accentuat dramatic cusurul meu de ins nesociabil şi dificultatea de a-mi găsi prieteni.     8. Străbăteam o toamnă cu amurguri pre­vestitoare de catastrofe prin lumina lor stranie. Mă uitam la apa unui râu. Părea liniştită. Numai în adânc se formau vârtejuri viclene. Aşa e şi viaţa, mă gândeam. Te lasă să crezi că totul e normal şi, pe neaşteptate, îţi pune gheara în gât. Apoi am visat o mare plină de delfini roşii. Se jucau în apă. Deodată, am observat că lăsau urme de sânge pe care valurile le combinau, făcând să apară pe suprafaţa mării un text din care nu înţelegeam nimic deoarece era într-o limbă necunoscută. Când spuma a şters totul, ca un burete alb, m-a acoperit un val puternic. Am simţit că devin uşor, că plutesc, că mă afund, că nu mai eram deloc speriat. Pe la patru noaptea, m-am trezit. Simţeam înţepături în inimă. N-am mai putut readormi. Mi-am amintit de două „amănunte” cărora nu le-am dat importanţă niciodată. Bunicul meu dinspre mamă a murit în urma unui stop cardiac. Avea şaizeci şi doi de ani. Era toamnă, prin noiembrie, desfăcea ştiuleţi de porumb. La un moment dat, a plecat capul într-o parte şi s-a prăbuşit. Bunicul dinspre tată a murit în somn. Venise, într-o seară, de la cârciumă, pus pe harţă. Tatăl meu şi mama, proaspăt căsătoriţi, s-au dus să doarmă în şură, pe fân, lăsându-l pe bătrân singur, pentru a nu-l supăra. Dimineaţa I-au găsit mort, tot datorită unui stop cardiac, probabil. „Singurul zeu pe care-l cunoaştem”, cum numea cineva ereditatea, ne poate dezvălui, uneori, o faţă deloc romantică.     9. Propriu-zis, nu mă doare nimic. Angoasele, când mă bântuie, vin din faptul că respir mai greu, gâfâi la orice efort, obosesc repede şi, uneori, simt o apăsare în zona inimii. Atunci, am impresia că duc dinamită în buzunare şi că trebuie să fiu atent să nu sar în aer. Sunt singur cu „monştrii” mei şi încerc să-i domesticesc cum pot, cu slabe rezultate de cele mai multe ori, deşi, iniţial, nu mi-a fost frică. Am stat acasă douăzeci şi patru de ore după infarct, agitându-mă şi traversând o noapte albă. E adevărat că bănuiam altceva: o criză de colon sau de bilă. Nu primisem nici un avertisment de la inimă. Electrocardiogramele de rutină arătau perfect. Când m-am hotărât să mă duc la spital (era Duminica Floriilor), n-am luat cu mine nici pijama, nici schimburi. Eram sigur că, peste un ceas, două, mă voi întoarce acasă. Nici auzind că făcusem infarct, n-am fost impresionat. Prima mea reacţie a fost de o stupiditate enormă: „Nu voi petrece Paştele într-o cameră de spital”. Abia ulterior am consimţit că nu mai sunt deloc „o stâncă”. Iar acum mi se pare aproape ridicol că odinioară i-am studiat pe stoici cu pretenţia de a învăţa ceva de la ei. N-am învăţat nimic! Stoicul îşi domină temerile. Şi, în cele din urmă, se înalţă deasupra lor. Nu mai e unealta lor oarbă, chiar dacă nu le înlătură. Pe când eu n-aş mai putea zice decât cu o neîncredere jenată: tot ce se întâmplă se întâmplă fiindcă aşa trebuia să se întâmple. Ceea ce ar trebui să mă îngrijoreze, poate, mai mult nu este, totuşi, lipsa de bravură, ci altceva. Fiindcă n-am putut să mă gândesc cât mai puţin la boală, am dorit să mă gândesc cât mai puţin, în general. Medicii mi-au atras atenţia că moralul ridicat e cel mai bun medicament şi că, deci, o oarecare detaşare s-ar impune. Din sfatul lor, m-am ales, însă, cu nostalgia de a mă comporta ca o larvă. Pentru prima oară am renunţat complet la viaţa socială. Nu mai doresc să ies pe stradă, să văd lume, mă complac în sihăstria de aici, încep să am calităţi de pustnic. Observ că suprim în mine, pe zi ce trece, orice curiozitate faţă de evenimente, orice interes care m-ar deranja. Nici măcar să citesc nu mai sunt în stare. Dacă iau o carte, o pun deoparte după câteva pagini. Când primesc, rar, câte un telefon, am dificultăţi să întreţin conversaţia mai mult timp. Fac tot ce pot s-o scurtez. Efortul de a rămâne politicos mă oboseşte. În schimb, îmi pierd ore întregi privind nişte oţetari banali sau zidul cu ciori. M-am sălbăticit, nu mă mai pot baza, se pare, pe nevoia de alţii, care nu m-a părăsit niciodată până acum şi mă surprind având impulsuri mizantropice. Adevă­ratul creştin e pesimist, s-ar zice, de vreme ce marea lui speranţă e viaţa de apoi. Dar poate fi asta o justificare? Şi, pe urmă, mă pot eu lăuda că sunt un creştin veritabil? într-o noapte, m-am visat discutând cu... doctorul Luca. Spunea că lumea se împarte în bolnavi declaraţi şi bolnavi nedeclaraţi. „Lasă asta ― i-am zis ―, vrei să te sinucizi?” S-a încruntat şi m-a măsurat din cap până la picioare. Ce-mi păsa mie? Apoi, a izbucnit într-un râs răutăcios. „Ce ştii despre deşerturi?” m-a apos­trofat, rânjind. Nu-mi mai aduc aminte ce i-am răspuns, dar, probabil, m-am lăudat, căci s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit: „Bravo, e o specialitate folositoare”.     10. De fapt, doctorul Luca e de părere că sinu­ciderea reprezintă o soluţie doar în tinereţe, când poţi lăsa în urmă un cadavru frumos. După ce ai îmbătrânit, nu-ţi rămâne decât să cutreieri, ca el, tavernele, tăvălindu-te în noroi, ca să poţi să-ţi dispreţuieşti trupul. În consecinţă, nu se sinchi­seşte de ce cleveteşte lumea, în Asybaris, pe seama lui. „N-au decât să-şi bată gura cât vor, i-a zis lui Julius, ştergându-şi cu o mare batistă cadrilată faţa roşie, de rac fiert şi pe urmă răcit. Ba chiar îi înţeleg. Se plictisesc, probabil, ascul­tând continuu vântul care aduce, vara, nori de praf sau emiţând ipoteze despre deşertul pe care expediţiile nu reuşesc să-l descopere. În Asybaris, băiete, bârfa constituie un medicament”. Uneori, când nu se controlează de ajuns, iese la iveală o tristeţe bine ascunsă, dar doctorul Luca se grăbeşte totdeauna să-şi reia aerul său obişnuit, de clovn bătrân căruia îi place să spună lucruri ciudate. Într-o zi, i-a explicat tânărului custode că Dumnezeu e ce rămâne când tot ce ne e permis să vedem ne pare absurd, după care, cu ochii la pendula cu ramă de sidef din perete, a adăugat, între două accese de tuse: „Ceea ce am căutat eu, băiete, nu se află pe lumea aceasta. Sau nu se mai află”. Julius îl ascultă fără să-l întrerupă. Foarte rar îi pune întrebări şi o face cu grija de a se arăta politicos, deoarece nu vrea să-l supere pe bătrân. Cum n-a găsit în biblioteca Monseniorului nici o carte care să-l lămurească de cine şi când a fost întemeiat Asybarisul, doc­torul Luca, o adevărată enciclopedie ambulantă, e un interlocutor extrem de preţios. În plus, e singurul străin care are acces la „palat”, cum i se spune pretenţios clădirii cumpărate de Monsenior de la un negustor de parfumuri, cu mulţi ani în urmă; în fapt, o casă greoaie, dărăpănată, care ar semăna cu un cufăr vechi, mâncat de carii, dacă zidurile cenuşii, pe alocuri putrezite, n-ar fi acoperite de glicină. Vine în fiecare marţi şi în fiecare vineri, în jurul orei cinci după-amiază, se abate prin pavilionul bibliotecii ca să stea de vorbă cu tânărul custode, apoi suie scara de lemn stacojiu spre încăperile unde s-a izolat prietenul său din tinereţe şi, probabil, singurul său pacient. Căci, după unii, Monseniorul n-ar mai fi întreg la minte. Când Julius a încercat să afle ce temei au gurile rele să lanseze asemenea vorbe, doctorul Luca s-a mulţumit să-i explice că unul dintre marii regi ai Spaniei, anume Carol Quintul, s-a retras la bătrâneţe într-o parte rezervată a castelului unde doar câţiva servitori aveau voie să pătrundă, pentru a se război cu treizeci de pendule; armată pe care n-a izbutit s-o învingă. După aceea a schimbat vorba şi s-a întors la răutăţile debitate pe seama sa: „Nelly şi prie­tenele ei îşi închipuie că mă mână viciul prin taverne. Dar ce să le spun? Cel mult, că nimic nu e ruşinos dacă te ajută să trăieşti. Se pare că e ceva real, băiete, în ideea că nu e nebun cel care şi-a pierdut raţiunea, ci acela care şi-a pierdut tot în afară de raţiune. E o suferinţă să te găseşti într-o asemenea situaţie, crede-mă. Uneori, dacă aş putea să-mi amputez o parte a memoriei, cum îţi amputezi un deget cangrenat, aş face-o”.