Octavian Paler carti de citit autori romani

Scurtă explicaţie       În acest „autoportret” îmi pun, mai explicit, o problemă mai veche. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate, doar faptul că am trăit uşor somnambulic, între realitate şi vis, să fie interesant. Dar dacă văd în urma mea, cum înclin să văd, „un destin”, mă lovesc de alte întrebări. M-am înşelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecinţă a caracterului nostru? E adevărat că ereditatea a jucat rolul de ursitoare şi că defectele mele au făcut restul? în fine, e greşită sau nu convingerea mea că destinul nu e ocult şi tenebros, ci acţionează la vedere prin amănunte de o teribilă banalitate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă, importanţa cuvenită? Am încercat un răspuns, folosindu-mă de întâmplări împrăştiate, în parte, prin alte cărţi ale mele. În rest, explicaţia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.   Octavian Paler             1. De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâneam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent. În acea vară care mi se părea, într-adevăr, nesfârşită, am întâlnit pe cineva care citea cu pasiune Memoriile lui Casanova. L-am întrebat dacă nu găsea uşor obositoare şi suspectă flecăreala aventurierului veneţian. Încercasem şi eu o lectură, dar renunţasem. „Mereu aceleaşi asalturi amoroase, aceleaşi tertipuri, aceeaşi strategie, nu e cam plicticos, totuşi?” Eram tânăr, nu puteam avea decât o părere obraznică despre un bătrân escroc internaţional, bolnav de podagră, care, pentru a-şi umple cu ceva timpul, după ce balul vieţii se terminase, şi-a descris minuţios cuceririle. Căci hainele scumpe şi bijuteriile deveniseră inutile, cunoaşterea desăvârşită a tacticilor de seducţie nu-i mai folosea la nimic. Doar amintirile îi ofereau ocazia de a retrăi totul şi de a nu ieşi din scenă neobservat. Cum cunoştinţele unui expert notoriu în inima feminină sunt totdeauna de folos, am luat şi eu cartea într-o după-amiază pe plajă. Fără prea mult succes, însă. După primul capitol, am preferat să mă azvârl în mare şi, apoi, să lenevesc pe nisip. Prezentul era mai important. Mă voi fi gândit, măcar, că nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe? Mă tem că nu. Probabil, nu eram pregătit să-mi pun această problemă, pe care doar cineva ajuns la vârsta mea, care ştie că un prezent prea gol se cere umplut cu ceva, o poate înţelege. Cândva, mi-am zis că la bătrâneţe mă voi feri de patru gafe. 1) Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr. 2) Nu voi da sfaturi nimănui. 3) Nu voi invoca mereu experienţa mea. 4) Şi nu voi povesti de o sută de ori acelaşi lucru. De bine, de rău, primele trei reguli le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aş face decât să îngreunez o situaţie şi aşa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Şi nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experienţa mea ce-aş putea spune? Poate, doar că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesias-tului despre deşertăciune. Ultima regulă era, însă, o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că, într-o zi, aş putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de suc gastric. Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce ştiu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găseşti şi azi, şi mâine, şi poimâine, aceleaşi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ţi treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaş al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un „fleac”, de un amănunt oarecare. Dacă n-ar fi existat „unchiul George”, eu n-aş fi nimerit la cel mai simandicos liceu din Bucureşti... Dacă tatăl meu n-ar fi avut motive personale să dorească să „evadez” din Lisa... Dacă n-aş fi evitat să sar un gard care a fost micul meu Rubicon... Sau dacă într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, când m-am întors cu faţa la perete, aş fi readormit... Viaţa mea ar fi arătat, cu siguranţă, altfel, n-aş fi, azi, aici, într-o cameră plină de cărţi şi de molii (interesant e că moliile m-au urmărit prin toate camerele unde am locuit în Bucureşti). „Eu” n-aş mai fi fost „eu” cu toate problemele mele de-acum. Din păcate, n-am ţinut niciodată un jurnal. Am încercat de mai multe ori, dar n-am reuşit să-mi duc prea departe intenţia. Mi se părea fie că dădeam prea mare importanţă unor întâmplări nerelevante, fie că nu eram suficient de sincer. Încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Restul s-a şters ca un film voalat. Pe vremea când vedeam în Memoriile lui Casanova un lung strigăt de regret al unui flecar, eram convins că, dincolo de îndoieli, nu mai există nimic. Nici măcar Dumnezeu. Nutream un respect superstiţios şi uşor stupid pentru certitudini. Respect pe care îl poate nutri numai o minte juvenilă, dispusă să creadă că absolutul poate fi arătat cu degetul. Acum, m-am lămurit că nu există un „dincolo de îndoieli”. Certitudinile au un final, care mie mi-a fost dat să-l trăiesc, îndoielile ne însoţesc, însă, până la moarte. Nu stau, oare, eu la îndoială, azi, dacă merită sau nu să trăieşti ca o epavă, ca o paragină biologică? Şi n-am nici un răspuns la asta. Seara, când mă pregătesc să mă culc, mă gândesc că aş putea muri în somn, cum au păţit şi alţi cardiaci. Dimineaţa, când văd lumina cenuşie care se strecoară de-afară printre jaluzele, sunt fericit că voi vedea din nou cerul limpezindu-se. Un cer albit de secetă azi.   2. Odată, aşteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai ţin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la Bucureşti, mă simţeam frânt de oboseală şi, aşezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem şi ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă ţineam strâns, aşteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Şi nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, adormisem adânc, nu observasem venirea trenului şi abia când trenul s-a pus în mişcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, şi m-am agăţat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linişteam. Chiar am râs: „Asta a fost”. După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru Bucureşti şi m-am dus să-mi caut un loc. Dar să încerc altă explicaţie care e, poate, mai bună. Mă revăd într-o odaie mică, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă, cu o lampă de gaz pe o măsuţă ovală. Afară, noaptea căzută peste periferiile cartierului Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingură de lemn în pălăria metalică a unui ceas deşteptător, pentru a-mi birui somnul, neavând un reşou la care să-mi fac o cafea. Aşa mi-am pregătit examenele, patru ani, la Litere, la Drept şi la Filosofie. În timpul anului, cu excepţia după-amiezelor în care îmi permiteam luxul de a merge la un film, pe bulevard, colindam bibliotecile, citind tot ce găseam despre Evul Mediu. Scriam o Reabilitare a Evului Mediu, pe care o visam operă capitală, dar al cărei manuscris l-am pierdut, din păcate, în toamna anului 1948. Lăsam pregătirea examenelor pentru sesiuni. Contam pe memoria mea, capabilă, potrivit calculelor verificate în practică, să reţină, aproape fidel, orice text, parcurs cu o viteză de douăzeci şi şase de pagini pe oră. Toate examenele din studenţie au fost pentru mine doar o simplă problemă de timp. Aveam nevoie, la fiecare examen, de numărul de ore care, înmulţit cu douăzeci şi şase, să-mi permită să parcurg cursul până la capăt, însemnând pe margine, după o metodă proprie, cu diverse culori, pasajele mai importante. O săptămână, două, mai târziu, însă, textul memorizat astfel începea să pălească. Aşa îmi explic că, pe lângă întâmplări disparate, îmi amintesc, mai ales, stări, senzaţii. Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi şi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie numai frânturi de viaţă.   3. Într-o seară (câţi ani să fie de-atunci? cred că aproape douăzeci), m-a căutat un profesor de la liceul „Spiru Haret” pentru a mă anunţa că în prima decadă din decembrie va avea loc, ca de obicei, întâlnirea foştilor absolvenţi ai liceului. Cum nu participasem niciodată, m-a rugat să fac tot posibilul pentru a fi prezent. Nu-mi reproşa nimic, dar fără să vrea profesorul R. m-a pus în situaţia să mă simt un nerecunoscător. Nu mă leagă chiar nimic de liceul unde am învăţat? „Eu am învăţat numai şapte clase la «Spiru Haret», i-am precizat grăbit. Ultima clasă de liceu am urmat-o la Făgăraş. Acolo am absolvit, de fapt.” Argumentul nu l-a convins. Mi-a replicat, râzând, că totuşi principalele amintiri din liceu le am probabil de la „Spiru”. Ceea ce, fireşte, e adevărat. Luat prin surprindere, n-am găsit un pretext politicos ca să refuz invitaţia. I-am promis că mă voi gândi, dar după ce am închis telefonul mi-a părut rău că n-am fost mai categoric. Nu mă credeam în măsură să comunic ceva important noilor generaţii de elevi. Dar profesorul R. a revenit a doua zi dimineaţa cu un nou telefon. M-a întrebat dacă nu cumva puteam să-l anunţ şi pe profesorul George Şerban, telefonul acestuia fiind defect. „îmi imaginez că-l vedeţi.” „Vă înşelaţi, i-am zis. Nu l-am văzut de când...” Aici m-am oprit. Mi s-a părut nepotrivit să intru în amănunte cu un străin, să-i explic de ce nu-l mai văzusem de multă vreme pe fratele mamei, de la care tata a aflat de existenţa liceului „Spiru Haret” (unde „unchiul George” era subdirector şi profesor) şi de concursul la care m-am prezentat în toamna anului 1937 pentru obţinerea uneia din cele cinci burse oferite de comitetul şcolar copiilor săraci, dar de care anumite împrejurări m-au înstrăinat pe la sfârşitul clasei a VII-a. Ca să pun punct conversaţiei, am promis că voi găsi, cumva, un mijloc pentru a-l anunţa de întâlnire. În următoarea zi, am cutreierat vreo oră străzile care pătrund în Şoseaua Mihai Bravu, acoperite în parte de noroiul lipicios rămas de la camioane şi înmuiat de ploaie, în căutarea blocului cu numărul P 12. De câteva ori am fost pe punctul să renunţ. Îmi părea rău că-mi luasem obligaţia să-l anunţ pe „unchiul George” de întâlnirea de la liceu, riscând o regăsire jenantă, mai ales că nu mă simţeam în stare să înfrunt o explicaţie; ce rost mai avea să-i fac reproşuri unui om de nouăzeci de ani? „Unchiul George” îşi trecuse examenul de licenţă cu distincţia maximă, „magna cum laude”. Din păcate pentru el, bursa de studii rezervată în principiu celui mai bun student din ţară, care i-ar fi permis să se specializeze în străinătate, i-a fost acordată unui absolvent cu rezultate mai slabe, dar cu relaţii mai puternice. Experienţă din care a reţinut, pe lângă amintirea unei nedreptăţi, convingerea că, mai presus de orice, e poziţia socială. Adora să fie salutat respectuos, să i se zică „domnul” şi de către surori şi să ţină mici discursuri iluministe ţăranilor din Lisa, strânşi în jurul lui, pe uliţă, duminica după-amiază. În Bucureşti, îşi dorea să fie invitat de lumea bună, să aibă relaţii care să-l asigure că ambiţiile sale mergeau pe teren solid, se purta, din câte am auzit, fermecător cu cucoanele mai ales, pe scurt, prospera în limite mic-burgheze şi nu era, se spunea, deloc rău ca profesor. Mie, însă, îmi arăta o altă faţă, aspră şi autoritară. Nu vroia să se afle că eram rude, poate şi din grija de a nu-i influenţa pe ceilalţi profesori, dar, poate, şi pentru că-l supăra, cumva, sunetul strident făcut de blacheurile bocancilor mei pe coridoarele unui liceu neobişnuit cu aşa ceva. O singură dată mi-a arătat simpatie. Mi-a cerut, când am plecat într-o vacanţă de Crăciun, prin clasa a II-a sau a III-a, să mă duc să văd dacă livada lui din „luncă” era bine împrejmuită. I-am scris despre lacătul care atârna, încuiat inutil, la poarta unui gard părăginit, cu nenumărate spărturi prin care iepurii intrau nestingheriţi şi rodeau coaja merilor, iar el mi-a trimis o telegramă neaşteptată de care am fost mândru: „Felicitări pentru stil”. Când m-am întors însă din vacanţă, în prima dimineaţă, ni s-a inspectat ţinuta la intrarea în liceu. Cu acea ocazie a ieşit la iveală aspectul neregulamentar al buzunarelor mele, pe care le înfundam la micul dejun, la internat, cu pâine, în vederea recreaţiilor. Am fost pus să le golesc şi am primit de la „unchiul George” o palmă usturătoare şi umilitoare în faţa colegilor. Până la urmă am găsit blocul. Era şi timpul. Ploaia formase adevărate băltoace, iar pantofii mei începuseră să tragă apa ca o sugativă. Am întârziat puţin înainte să sun. M-am întrebat cum va reacţiona, văzându-mă. Ce-mi va spune? Ce să-i spun? Ca să tai nodul gordian al încurcăturii în care mă vârâsem singur, am apăsat lung, ferm, butonul soneriei, pregătindu-mă să aud paşi. A urmat o lungă linişte şi, după o ezitare, am mai sunat o dată. De data aceasta, o voce răguşită mi-a strigat dinlăuntru : —   Intră. Am împins uşa şi am pătruns într-un vestibul semiîntunecos. La capătul lui mai exista o uşă, care era deschisă. Cum nimeni nu-mi venea în întâmpinare, am tuşit şi aceeaşi voce mi-a repetat: —   Intră. Mi-au trebuit câteva clipe, înaintând, până ce m-am dumirit de unde venea vocea. Din pat. „Unchiul George”, pe care l-am recunoscut imediat, şi un alt bătrân stăteau vârâţi sub plapumă, ca să se încălzească, fiecare cu câte o scufie pe cap. —   Mă scuzaţi, am zis, zăpăcit de acest tablou comic. Fără să mă îndepărtez de uşă, cu gândul să plec cât mai repede, am precizat scopul vizitei mele, care se nimerise să fie inoportună. Dar „unchiul George” a dat plapuma la o parte, s-a ridicat în capul oaselor şi, după aceea, vârându-şi picioarele în nişte papuci de pâslă, a venit spre mine cu mâinile întinse, în dorinţa evidentă de a mă îmbrăţişa. —   Ia te uită! Nu mă aşteptam la această vizită. După atâţia ani... Era să nu te mai recunosc, bată-te Dumnezeu să te bată. în faţa mea se afla un bătrânel îmbrăcat într-un halat roz, scurt, demodat şi cu pantaloni negri. Scufia de pe cap îi dădea acum un aer şi mai caraghios, fiindcă „unchiul George” imita parcă gesturile unui om în ţinută de seară care-şi salută ceremonios şi afectuos oaspeţii. Avea exact atitudinea uşor teatrală de odinioară, numai că împuţinată şi oarecum degradată de vârstă, de ambianţă, din care pricină solemnitatea lui devenea puţin jenantă, dar şi înduioşătoare, între noi fuseseră cu totul alt gen de relaţii. —   Ţi-l prezint pe nepotul meu... s-a adresat el, protocolar, celuilalt bătrân, care rămăsese tăcut, lângă perete. Iar mie mi-a explicat: Dumnealui e un prieten al meu, fost funcţionar la Banca Naţională. Mai vine pe la mine şi stăm amândoi ca doi huhurezi bătrâni, amintindu-ne de tinereţe... S-a aşezat pe un scaun tapiţat, cu stofă uzată, în spatele unui birou negru, de modă veche, cu vopseaua scorojită, invitându-mă să-mi scot pardesiul şi să-l pun pe marginea patului. Acum puteam să-l observ mai bine. Halatul, cu gulerul brodat, îi era ros în coate. Pantalonii negri şi cravata, tot neagră, îi dădeau un aer pedant. Chelise. Numai în jurul capului mai avea câteva fire de păr alb, moale, mort. Mi-a atras atenţia şi pielea craniului, uşor încreţită, ofilită. Din ochii stinşi, nesiguri, pierise trufia de odinioară, dar nasul coroiat, de pasăre de pradă, precum şi obiceiul de a-şi răsturna capul pe spate, într-o atitudine de efect, îi restituiau ceva din aplombul pierdut. —   Cum m-ai găsit? mi-a zis şi, fără să aştepte răspunsul meu, a continuat pe un ton patetic, deplasând sensul întrebării. După cum vezi, m-am ramolit, am trăit prea mult. Suferea, probabil, nu din pricină că trăise prea mult, ci din cauza marginalizării, a dispariţiei publicului din jurul său. Devenise un bătrânel şters, oarecare, într-o garsonieră din culisele vieţii, după ce râvnise să joace un rol pe scenă. Dar ştia încă, din instinct, să domine. Şi-a închis ochii, şi i-a acoperit apoi cu palma, aplecându-şi capul, lăsându-mă să aştept stingherit. Între timp, celălalt bătrân a coborât cu mişcări încete din pat, şi-a încălţat pantofii, şi-a luat paltonul, căciula şi s-a retras discret. —   Nu te mai conduc, a zis „unchiul George”, fără să-şi schimbe poziţia. —   Nu, nu e nevoie, l-a aprobat celălalt. La revedere. De afară, se auzeau zgomotele maşinilor care veneau să parcheze în spatele blocului sau plecau. Camera era decentă, dar cu un miros uşor şi stătut de singurătate, în lumina tulbure care se prelingea dinspre fereastră, „unchiul George” părea o nălucă a altui timp. S-a sculat, totuşi, neaşteptat de vioi de pe scaun. Cu ce să te servesc? Cu nimic. Mulţumesc. Curios, se comporta de parcă ne despărţisem cu o zi înainte. Trecuse cu o uşurinţă uimitoare peste înstrăinarea pe care timpul o săpase între noi. Eu eram, în mod evident, mult mai încurcat decât el. La un moment dat, privindu-1, chiar m-am suspectat că mă folosisem de un pretext pentru a mă justifica faţă de mine însumi că-l căutam. Şi n-o făcusem oare în speranţa că, poate, voi ieşi astfel dintr-o inerţie a regretelor pe care doream să le limpezesc? Ajunsesem de mult la concluzia că era inutil să-i mai dezvălui reproşurile, întemeiate sau nu, pe care nu le rostisem la timpul potrivit. Preferasem, poate şi dintr-un soi de laşitate, să las vremea să le cicatrizeze, mulţumindu-mă să aflu cu totul întâmplător şi fragmentar, de la alţii, veşti despre el. Urmărindu-l cum dispărea în bucătărie, încă foarte drept pentru cei nouăzeci de ani ai săi, aproape un miracol de vitalitate, îmi părea rău că n-am lămurit când trebuia anumite lucruri care pe mine m-ar fi ajutat să mă eliberez de orice ranchiună, iar pe el să priceapă, eventual, reticenţele mele, să nu le atribuie o altă cauză. L-am auzit moşmondind ceva în bucătărie, de unde a apărut cu un cuţit lung în mână. — Nu e destul de ascuţit, mi-a zis, arătându-mi-1, după care s-a întors la treaba cu care se îndeletnicea acolo. Juca teatru? Întâmplări petrecute demult, pe care le crezusem înmormântate pentru totdeauna în păcatele şi candorile anilor de liceu, experienţe care mă formaseră şi poate mă deformaseră reînviau cu o acuitate surprinzătoare şi absurdă. Încălcasem parcă un consemn şi stârnisem umbrele. Cu ce drept? Cu ce rost? Din cameră, se observa destul de bine, lipseau unele obiecte care fuseseră, probabil, vândute recent, căci „unchiul George” se pregătea să emigreze în Italia, unde locuia verişoara mea Noriţa. Un dreptunghi mai curat pe perete indica locul unde fusese un tablou. Un altul, mai mare, sugera că acolo fusese un dulap care dispăruse. Pe fereastră se vedeau un petic de cer umed, mustind de ploaie, şi un zid neutru, sub un balcon de fier forjat acoperit cu sticlă verde. Dincoace de ea, însă, aproape totul devenea echivoc. După vreo cinci minute, „unchiul George” a revenit din bucătărie, s-a scuzat că n-a reuşit să deschidă o conservă cu suc de fructe şi aşezându-se din nou pe scaun, în spatele biroului, a început să răscolească de zor prin sertare. Absorbit de ceea ce căuta, uitase, parcă, de mine. Scotea hârtii, acte vechi, multe dintre ele îngălbenite, le examina - ciudat, fără ochelari! - mormăind pentru sine, nemulţumit: „N-o găsesc, nu ştiu unde am pus-o. N-o găsesc, fir-ar să fie...”. În vreme ce aşteptam să termine, m-am întrebat ce-ar fi zis dacă i-aş fi amintit de palma pe care mi-a dat-o pentru că fusesem prins cu buzunarele pline de pâine, dar am alungat acest gând meschin. Unele amănunte, pe care avem prostul obicei să nu le uităm, ar fi o necuviinţă să le scoatem la lumină din adâncul mizeriilor noastre. În fond, el n-avea cum să-şi închipuie că în mintea mea de copil palma aceea va avea alte rezonanţe. A ridicat, deodată, capul din hârţoagele pe care le răsfoia. — Vroiam să-ţi arăt ceva care te-ar putea interesa, întâmplător am dat peste această informaţie. Tu ştii de unde vine numele satului nostru, Lisa? — Nu. S-a rezemat de speteaza scaunului, a închis ochii pe jumătate, concentrându-se, şi a început să-mi explice ca unui elev. —   Herodot arată că Xerxes, trecând Helespontul, a poposit câtva timp lângă un râu care se numea „Lisos” şi care curgea pe lângă orăşelul „Lisaia”. Căutând în dicţionare, am aflat că există un cuvânt grecesc „lisos”, cu femininul „lise”, un adjectiv care înseamnă „neted, plăcut, blând, liniştit etc.”. Şi mi-am zis: cam aşa va fi fost locul unde a poposit armata lui Xerxes la 480 înainte de Christos... Nu l-am mai urmărit. Explicaţia lui îmi părea pură fantezie. Am zâmbit în sinea mea amintindu-mi cum în liceu, când am auzit prima oară de Mona Lisa, m-am grăbit să-mi spun, încântat de această potrivire, că Lisa e un nume feminin. Şi „unchiul George” proceda oarecum la fel. Dar de ce-l preocupa chestiunea? Era vorba de o simplă, şi explicabilă, plăcere etimologică? — Ei, ce zici? mi se adresă el. — Ce să zic? Interesant. — Nu-i aşa? Pe birou se găsea o lampă veche. Alături, o lampă cu picior. În spatele scaunului tapiţat, o mică bibliotecă, fără cărţi. Numai pachete de hârtii legate cu sfoară. —   Acte, am aici acte foarte importante, mi-a zis „unchiul George”. Privindu-l, mă încerca acelaşi regret: ce păcat că nu şi-a urmat vocaţia de filolog! Cu pasiunea şi aplicaţia lui pentru cercetare... —   Urlă casa pe mine, a murmurat el pe neaşteptate, răspunzând oarecum gândurilor care-mi treceau prin cap. Uneori mă duc la un pantofar din apropiere. Mă uit cum lucrează. Mai trece timpul. Nu mai auzea foarte bine, din care pricină întreba mereu „ce?” şi s-a plâns, de asemenea, de cataractă. — De ce nu te operezi? l-am întrebat. M-a fixat bănuitor. — De ce să mă operez? — Ca să poţi citi. A rămas pe gânduri câteva clipe, după care mi-a răspuns cu vehemenţă. —   Nu mă operez. Îmi e frică. Am încercat să-l asigur că nu e o operaţie grea, că în trei zile problema e rezolvată. Dacă vroia, îi aranjam eu. M-a privit neîncrezător. — La vârsta mea? — Da, fireşte, i-am zis. După o altă clipă de tăcere, a dat energic din cap, negativ. —   Nu mă operez. Dacă aş putea, aş face ceva la picioare. Să pot să umblu. Mă dor muşchii. Şi mi-a arătat partea piciorului dintre coapsă şi genunchi. Mă dor groaznic. Înţelegi? Groaznic. — Ar trebui totuşi să te operezi, am insistat eu, lipsit de tact. — Nu, nu! s-a răstit el la mine. Şi a tăiat aerul cu mâna, dându-mi de înţeles că nu mai era dispus să discute această chestiune. După care, răscolind printre hârţoage din nou, s-a oprit la un carton vechi, îngălbenit. Diploma lui de licenţiat „magna cum laude”. — De ce...? dar am renunţat să-l mai întreb de ce abandonase proiectele din tinereţe. Ce rost avea să-l amărăsc? El a priceput totuşi ce vrusesem să-l întreb. Şi, de data aceasta, a făcut un gest de lehamite, uitându-se în jur. Apoi a examinat îndelung peretele din spatele lui. — N-am nici un cui care să ţină, a zis, obligându-mă să tresar. Ce vroia să spună? A, nu e ce gândeşti tu, a izbucnit el în râs. N-am intenţia să mă spânzur. Vreau să agăţ o fotografie a mea, mare, din tinereţe, pe care am înrămat-o. Te miră? — Deloc. — Atunci de ce zâmbeşti? — Ţi s-a părut. De fapt, observase bine. Îl recunoşteam în dorinţa lui. Dar m-a scutit de alte explicaţii, întorcându-se spre un fotoliu cu arcurile rupte, aflat sub fereastră, pe care se zărea o maşină de scris Remington, neagră, prăfuită. —   N-o cumperi? m-a întrebat el, cu un glas din care dispăruse orice umbră de melancolie şi din care am înţeles că în clipa aceea nu-l mai interesam, probabil, decât în calitate de posibil cumpărător. — Am una la fel de uzată. — Dar ce mai scrii? Am rămas descumpănit. Nu ştiam ce să-i spun. M-am uitat la pachetele legate cu sfoară din bibliotecă, mi-am adus aminte de proiectele lui din tinereţe, de a se duce în Spania şi de a studia limba bascilor, şi deodată, dintr-un impuls obscur, am simţit nevoia să improvizez ceva. I-am zis că aş vrea să scriu o carte despre Don Quijote. Deoarece unii îl cred nebun. Dar, tot atât de bine, el poate fi considerat un sfânt. De altfel, a fost supranumit „un Christos spaniol”. Doar că nu e înconjurat de apostoli. E însoţit numai de Sancho Pânza, care nici măcar nu-şi dă seama că învăţătorul lui întemeiazăşi el o religie. Una în care credinţa în iluzii e valoarea supremă. În fapt, drumul lui Don Quijote, la fel ca al lui Iisus, e fără întoarcere. Doar că el va sfârşi ieşind din scenă, în loc să moară pe cruce. „Unchiul George” m-a privit lung, cercetător. Mi s-a părut că pentru prima dată pe figura lui autoritară, acum veştejită, s-a ivit un licăr de simpatie pentru mine. Apoi, a izbucnit, cu o energie care m-a surprins, într-un hohot de râs. —   Cum? Cum ai zis? Avea din nou figura de altădată şi, o clipă, m-am temut că-mi va da o palmă.   4. De fapt, nu-l minţisem decât pe jumătate. În studenţie, am avut şi eu un proiect legat de Spania. Am visat, nu să studiez limba bascilor, ci să pot reface într-o zi ruta lui Don Quijote, Spania fiind singura ţară pe care mi-am dorit cu adevărat s-o cunosc, împrejurările nu mi-au îngăduit, însă, decât o noapte şi o dimineaţă petrecute la Madrid, în trecere, între două avioane. De la aeroport, m-am dus la hotel, iar de la hotel, lăsându-mi valiza nedesfăcută, am pornit-o pe străzi. Şi am umblat absolut la întâmplare până noaptea târziu, când m-am întors răpus de oboseală. Dimineaţa, m-am trezit devreme şi am alergat la muzeul Prado unde, ce ironie! am avut la dispoziţie exact cele „trei ore” de care vorbeşte Eugenio d'Ors, după care, pe o căldură nimicitoare, a trebuit să fug la hotel, cu sufletul la gură, să-mi iau valiza şi să mă arunc în primul taxi, implorându-l pe şofer să facă imposibilul pentru a se descurca prin aglomeraţia infernală a amiezii spre aeroport. După '89, când aş fi avut posibilitatea să-mi împlinesc proiectul la care visasem cândva, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc. Mă leagă şi azi de Spania un sentiment complicat, dar nu m-aş mai sui într-un avion să mă duc s-o văd. Pe deasupra, dacă în tinereţe mă credeam înrudit cu Don Quijote, acum constat că sunt exact opusul lui. Cel puţin, dintr-un punct de vedere. Numele sub care Don Quijote a rămas celebru e un nume nou. Când pleacă, iese direct în câmp, ca să nu-l vadă nimeni şi nu ţine să-şi ia rămas-bun de la cineva. Astfel, el ne lasă să înţelegem că nu mai are trecut, că nu lasă nimic în urmă. Deşi e bărbat în vârstă, abia s-a născut. Trecutul este pentru Don Quijote o haină prea strâmtă, în care n-are cum să încapă ceea ce visează el. În schimb, în privinţa viitorului nu-şi face griji. Se lasă în voia calului, sigur că orice drum îl va duce la nemurire. Eu sunt exact pe dos. Mă copleşesc amintirile, iar la viitor prefer să nu mă gândesc.   5. Marc Aureliu spune undeva în „însemnările” sale: zeii au ţinut sfat asupra mea şi au decis ce urma să mi se întâmple. Cu unul ca mine, nu cred că zeii şi-au pierdut vremea. Ce să caute ei prin Lisa? De ce i-ar fi interesat să intervină în regulile pe care tot ei le stabiliseră, probabil, cu multă vreme în urmă? Ştiau că viaţa în Lisa se supunea acestor reguli, fără să-şi permită vreo abatere, şi că instituţiile satului, bisericile (fiindcă erau două: una „mare”, ortodoxă, alta „mică”, greco-catolică), şcoala, crâşmele (acestea erau mai multe, cinci) şi „gura satului” vor veghea asupra fiecărui destin. În consecinţă, m-au lăsat şi pe mine să hotărăsc singur, de capul meu, ce voi face sau, mai exact, să mă descurc cum voi putea cu firea mea. Azi, împlinesc 77 de ani. Vârstă pe care părinţii mei n-au atins-o. Tata a murit la 62 de ani. Mama, la 71. Acum, sunt mai bătrân decât ei. Soarta mi-a îngăduit să trăiesc mai mult, de ce m-aş plânge? Nu, nu mă plâng. Cel mult, voi recunoaşte că-mi trăiesc bătrâneţea rău.   6. M-am întrerupt fiindcă a sunat telefonul. Era o greşeală. Cel care sunase căuta o firmă. Faptul că nu mi-am sărbătorit ziua de naştere niciodată m-a scutit de felicitări, de ipocrizii, de euforii false. În schimb, mi-a lăsat aniversările să semene cu o cameră goală sau cu duminicile în care te aştepţi să se întâmple ceva deosebit de zilele obişnuite, şi nu se întâmplă. În mod fatal, am ajuns mereu la recapitulări, la bilanţuri, deşi ele mi-au fost tot mai neplăcute, pe măsură ce „mai târziu” devenea „prea târziu”. Am în urma mea, trebuie s-o recunosc, nu puţine aspiraţii prea vagi sau, pur şi simplu, uitate, lucruri făcute pe jumătate sau făcute rău, ambiţii la care am renunţat sau pe care n-am fost în stare să le împlinesc. Nu mă consider un idealist ratat, dar nu sunt nici foarte departe de această condiţie în anumite privinţe. Sigur, eşecurile nu ne sunt totdeauna imputabile integral. Am fost „ajutaţi” şi de vremuri sau de împrejurări uneori. Alteori, se nasc din iluzii prea mari, din aşteptări exagerate, din supraestimarea posibilităţilor noastre. Dar eşecul meu în planul relaţiilor umane, care m-a adus la bătrâneţe în pragul mizantropiei, cum l-aş putea motiva? Prin tendinţa de a mă lăsa „folosit” de tristeţile mele? Prin dificultăţile pe care mi le-am creat singur fiind şi impulsiv şi uşor de rănit? M-am străduit în viaţă să rămân onest şi n-am pe conştiinţă nici o porcărie, dar asta nu a fost suficient, se pare. Dacă nu mi-a fost dat să fiu nici cinic, nici stoic, trebuia, poate, cel puţin, să refuz să fiu un „lup singuratec”. Or, n-am făcut decât să-mi duc şi în lume bârlogul, ca Diogene butoiul, mulţumit că, din când în când, mi se ofereau semne de prietenie şi de simpatie. Din care nu m-am socotit dator să învăţ ceva. Sau n-am putut. În fond, nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţa. Nu mi-au lipsit ţintele false şi entuziasmele naive. Reveriile polare din adolescenţă, pe urmele lui Nansen sau Amundsen, au fost nişte mofturi romantice. Mă imaginam printre banchize stând lângă o sobă de teracotă pe care o înfundam continuu cu lemne. Căutarea „secretului secretelor” n-a fost nici ea o aventură prea serioasă, deşi mă înduioşează faptul că am fost în stare să-mi pierd atâtea după-amieze, prin anticariate, crezând într-o legendă. Poate, singura cu adevărat grea de consecinţe posibile în destinul meu a fost ideea că nu ne putem împlini prin „măsură”, ci prin „lipsa de măsură”; că nu „înţelepciunea” de a cântări atent orice risc e de invidiat, ci „nebunia” de a îndrăzni fără măsură, de a crede fără măsură, de a iubi fără măsură. Numai că tocmai aceasta convingere am tratat-o cu prea multă măsură! Ceea ce am reuşit în mod sigur a fost să dau altora o impresie greşită despre mine. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Cum am mărturisit în Deşertul pentru totdeauna, din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama, ca fire. Şi n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin de aceste însuşiri. Gospodar nul, romantic înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, introvertit cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce se ascunde sub aerul meu de persoană chibzuită. Dar se pare că nimeni nu m-a crezut. Mărturisirea mea a fost luată drept cochetărie. Probabil, când eşti prea sincer, dai de bănuit.   7. Ar fi cazul să spun ceva despre cea mai penibilă - şi cea mai inutilă - descoperire pe care ţi-o rezervă bătrâneţea. La un moment dat, constaţi că nu mai trebuie să faci nici un efort pentru a fi modest. Mai mult: modestia a încetat să fie o virtute. Acum, îţi e impusă de ceea ce trăieşti. Nu mai ai ambiţii, nu mai ai nici dorinţe, în afară de cele legate de sănătate. Nu-ţi mai pasă nici cum te îmbraci. Dacă, altădată, te simţeai lezat sau, măcar, deranjat când cineva arunca o părere nu tocmai bună despre tine, acum aproape nu te mai interesează cum te judecă alţii. Eşti, cumva, deasupra răutăţilor, a invidiilor sau a antipatiilor care ţi-au tulburat viaţa. Mizeriile bătrâneţii nu sunt, fără îndoială, o noutate. Teoretic, cel puţin, le-am aşteptat şi eu. Căci nimeni nu scapă de ele. Modestia impusă, cu care nu te poţi lăuda, pe care te vezi constrâns s-o suporţi, e, însă, o surpriză greu de digerat. Ani în şir, ai crezut că însemni şi tu „ceva”. Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închipui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi. Dar n-aş vrea să las impresia că modestia e cea care îmi dă puterea de a vorbi, azi, şi în termeni neplăcuţi despre mine. Nu sunt nici pe departe în situaţia de a mă analiza cu detaşarea unui entomolog care studiază insectele puse sub lupă. Explicaţiile pentru ideea de a căuta destinul şi în defectele mele şi în „fleacuri” n-au nici o legătură cu modestia. M-am convins că sinceritatea absolută nu e cu putinţă. Există în noi bariere, pudori şi ipocrizii pe care nu le putem depăşi. Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi. Aş vrea, însă, ca măcar sinceritatea de care sunt în stare să n-o ratez. Pe de altă parte - şi poate că, de fapt, aceasta e explicaţia principală - s-a accentuat în mine o pornire mai veche, autodestructivă, pe care am moştenit-o tot de la mama. Probabil, în psihiatrie boala aceasta, în care ai tendinţa de a te vedea ca persoană defectă, are un nume. Am şi citit ceva despre asta. Acum, ea s-a agravat. Instinctul vital, care m-a ajutat să fac faţăşi melancoliilor şi pesimismului, mereu latente în mine, dă semne de oboseală. Uneori, am impresia că nu mai aparţin lumii actuale. Şi dacă n-aş fi avut o totală inapetenţă pentru alcool, poate n-aş rămâne străin de zeul al cărui nume l-am văzut scris pe toate gardurile în mahalaua unde am locuit ca student, trecând prin groapa de la bariera „Bacchus”.   8. De bănuiala de „narcisism” nu ţin să mă apăr. Ce să spun? Să explic că însuşi termenul e dubios? Cine a citit atent legenda ştie că la originea întâmplării s-a aflat Nemesis, cea care veghea la greci ca totul în univers să fie în echilibru şi care, revoltată de răceala arătată de Narcis fetelor şi nimfelor îndrăgostite de el, l-a pedepsit pe tânărul misogin să se înamoreze de propriul chip. Pe deasupra, „narcisism” să însemne, oare, că nu mai poţi iubi decât disperat? Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca nişte haine roase de molii. Mi-ar fi greu să numesc una care să fi rămas intactă. Numai când deschid fereastra, dimineaţa, să vină aer proaspăt şi mă uit cum se luminează frunzele oţetarilor în curtea vecină, simt că pot iubi şi o lume pe care n-o înţeleg. S-a înnorat oare? N-a mai plouat de vreo două săptămâni şi cred că, dacă va continua seceta care a pârjolit, am auzit, câmpurile, va fi compromis şi porumbul, nu numai grâul. Ieri au fost 40 de grade la umbră. Ceva mai devreme, când am ieşit în curte, căldura mirosea, parcă, a hoit. Dacă s-ar răcori puţin, aş putea să ies să mă plimb. Altfel, trebuie să rămân în casă. Doctorii mi-au recomandat să evit zăpuşeala.   9. Niciodată nu m-am gândit serios ce voi face la bătrâneţe. M-am comportat de parcă o asemenea perspectivă nu exista decât teoretic şi pentru mine. Chiar şi după ce am trecut de şaptezeci de ani, când nu mai puteam să alerg după autobuz, ca să-l prind în staţie, şi am început să am probleme cu somnul, n-am fost mai puţin superficial. Bătrâneţea continua să rămână, în capul meu, grija altora. Mă feream, cu o stupidă cochetărie, să spun că „sunt un om bătrân”. Preferam formula ipocrită„sunt un om în vârstă”. Şi mă străduiam să mă conving că totul era ca înainte. Aşa se face că nu m-am obişnuit treptat cu declinul fizic şi cu neplăcerile legate de el. Noutatea că viaţa s-a cam dus, că trebuie să mă bazez din ce în ce mai mult pe amintiri, m-a prins nepregătit, m-a luat prin surprindere. De aceea m-a zdruncinat, cred, mai rău decât pe alţii. Când am ieşit din spital, după infarct, era soare, aproape vară. Dar, în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat. După doi ani, am suferit un accident cerebral. Din fericire, minor. Venite una după alta, cele două lovituri mi-au distrus, însă, sistemul defensiv. Am fost în situaţia unui boxeur care primeşte un pumn direct în bărbie şi se trezeşte prăbuşit la podea. Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant. Situaţie în care te lămureşti, însă, pe deplin ce valoare are pretenţia că bătrâneţea este „vârsta înţelepciunii”. Pe dracu'! Depinde ce-or fi înţeles prin „înţelepciune” cei care au lansat enormitatea asta. Dacă s-au gândit, cumva, la „înţelepciunea” de a te ridica deasupra tuturor vanităţilor şi ambiţiilor, preferam să nu mă bucur niciodată de acest „privilegiu”. Acum, nu mă mai scol speriat că am întârziat unde trebuia să ajung, nu mă mai îmbrac în grabă, nu mai plec ca din puşcă, în schimb am descoperit că am prea mult timp liber, că semăn unui obiect scos din uz. Pascal zicea că toată nenorocirea omului vine de-acolo că nu poate rămâne liniştit în camera sa. Bine, şi ce să facă dacă rămâne? Aş fi vrut să fiu în altă parte acum, nu aici. Azi-noapte, m-am trezit dintr-un vis râzând şi bătându-mi palmele una de alta în timp ce spuneam: „Aceasta e mâna mea dreaptă şi aceasta e mâna mea stângă”. Numai că le arătam exact pe dos! Poate, mi-a fost dat să fiu mereu altundeva decât trebuia.   10. Abia acum înţeleg ce-a vrut să spună sfântul Augustin zicând că memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare! Simt, aproape real, mirosul amar al toamnelor în care coceam, cândva, cartofi în pădure. Îi scoteam din jar cu coaja arsă, neagră şi plină de cenuşă, îi curăţăm şi îi mâneam în vreme ce mă înţepau ochii din pricina fumului, iar norii alergau deasupra noastră pe cer. Şi câtă frumuseţe exista în tristeţea acelor sfârşituri de vacanţă! Trântiţi în iarbă, după ce ne plictiseam de cartofi, ne mânjeam degetele cojind nuci verzi. În sat, câinii nu mai tresăreau noaptea prin somn, ca vara, când, toropiţi de căldură, se repezeau uneori furioşi spre poartă, deşi nu trecea nimeni. Soarele nu mai avea putere. Se apropiau ploile reci, vântul căpăta iz de iod, dar ultimele zile de vară îmi păreau de o dulceaţă sfâşietoare. Mi-a plăcut să cred că faptul de a mă fi născut vara, în cea mai fierbinte lună a anului, nu e un simplu detaliu biografic. Şi nu mi se pare că m-am înşelat. Asta ar explica şi de ce tristeţile mele au fost, în general, luminoase, de ce, dincolo de aerul meu posac, au ars mereu otrăvurile unor pasiuni utopice. Aveam, mi s-a spus, fix un an când părinţii m-au luat cu ei la seceriş. Şi, după ce au aşezat leagănul la umbra unui snop de grâu, prinşi cu lucrul, n-au observat că, la un moment dat, am rămas fără apărare, sub soarele violent de iulie. Când şi-au dat seama, eram roşu ca un rac fiert. Urmările, din câte am înţeles, au fost dezastruoase. Numai printr-o minune am scăpat cu viaţă. Dar arsura aceea, care m-a costat un rând de piele, a devenit, parcă, destin, transformându-mă într-un „om al verii”. În nici un alt anotimp nu m-am simţit mai în largul meu. Toamnele, cu burniţele lor putrede, iernile cu zloată şi frig, primăverile, capricioase şi grăbite, n-au fost pentru mine decât o lungă aşteptare a verilor. Mi-au plăcut cerurile spălăcite de secetă, pietrele înnegrite de lumină la amiază, ierburile cu sucuri ameţitoare, puternice, zilele toride pe care le înjurau alţii, când câinii se târau cu limba scoasă după un petic de umbră. Vara, la mare, căpătăm culoarea castanelor coapte, dormind ore întregi pe nisipul fierbinte. Răpus de căldură, uitam pe plajă de aproape toate grijile şi problemele. Nicăieri, altundeva, secretul fericirii nu mi s-a părut atât de simplu. Eram tentat să caut urmele lui Ulise printre ciulinii înfloriţi şi pietrele de o strălucire cenuşie de pe faleză. Într-un fel, vara m-a ajutat, probabil, să obţin prin simţuri ceea ce nu mi-a fost dat să am prin credinţă. N-a fost nevoie să aflu din cărţi sau de la alţii că sacrul există în natură, după ce am depăşit faza „preistorică” din viaţa mea. Verile petrecute în copilărie cu vacile pe Calea Secii mă făcuseră expert nu numai în mirosurile ierbii, ci şi în alte performanţe ale „bunului sălbatec”. N-aş putea confunda, nici azi, sunetul ploii dintr-un parc cu sunetul ploii dintr-o pădure. Când am crescut şi mă duceam la coasă, pe Seaca, mă culcam în iarbă, la amiază, să mă odihnesc o jumătate de ceas sub mărul cu mere „lătăneţe”. Deasupra mea, nu se clătina, deseori, nici o frunză. Lumina se filtra printre crengi, ascultam zumzetul insectelor şi nu-mi mai trebuia nimic. Tot vara, dacă se prăbuşeau nori ameninţători, bolovănoşi, de grindină, dinspre Olt, întunecând cerul, se porneau să sune clopotele de la cele două biserici, implorându-l pe Dumnezeu să cruţe recoltele. De fiecare dată, asistam la un spectacol cosmic, în egală măsură grandios şi înfricoşător. Norii erau de un vânăt dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor şi trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dându-i o tensiune misterioasă în care se amestecau panica şi evlavia. Păsările coborau, speriate, şi se ascundeau. Până şi nucii, de obicei calmi, nobili, păreau intimidaţi. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care când se tânguiau, când aruncau spre cer o rugăminte patetică. Uneori, norii se risipeau ori se descărcau într-o ploaie violentă, dar fără grindină. Alteori, lanurile de grâu, de ovăz şi de porumb erau zdrobite. Aşa ceva nu se poate trăi decât vara. Acum, însă, vara îmi arată o faţă ostilă, necunoscută. Soarele prea agresiv mă oboseşte, nu-l mai suport. Doar în amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.

O acută radiografie identitară   „Seara, deschid televizorul, să văd cu ce i-am mai uluit pe străini”. Octavian Paler     Prima carte apărută după 1989, Don Quijote în Est (Bucureşti, Editura Albatros, 1994) constituie în opera lui Octavian Paler un moment de răscruce, într-un sens cât se poate de propriu al termenului: aici se întretaie şi se decantează modalităţi de scriitură, teme şi obsesii care vin din cărţile anterioare (iar unele se îndreaptă spre viitor) cu altele, dacă nu complet noi, atunci mult nuanţate, cu probleme şi atitudini pe care căderea dictaturii le-a adus la expresie, fie şi pentru că, trecând „peste un prag de foc şi de sânge”, devine obligatoriu „să-ţi judeci viaţa până la capăt”. La fel ca în cărţile anterioare (similitudinile fiind, mai ales, din acest punct de vedere, cu Polemici cordiale, 1983), şi acum scriitorul recurge compoziţional la îmbinarea discursivă (care l-a consacrat şi a impus, chiar, în mare măsură, timbrul scriiturii sale) dintre epistolă, confesiune şi eseu, în ceea ce s-ar putea numi eseu autobiografic tocmai pentru că preeminenţa ideilor supune celelalte modalităţi. În cărţile ulterioare, raportul se schimbă, pentru ca în Deşertul pentru totdeauna (2001) şi Autoportret într-o oglindă spartă (2004) confesiunea să devină dominantă. Aici, ca şi în cărţile sale anterioare, Octavian Paler păstrează legătura cu activitatea sa de publicist şi reia în volum unele articole care în prealabil au apărut ca editoriale în România liberă (unde deţinea funcţia de director onorific). Don Quijote în Est nu este, însă (şi aici cartea se desparte de cele mai multe dintre volumele eseisticii sale predecembriste, inclusiv de Polemici cordiale), o culegere de articole, aşa încât textele preluate din gazetă îşi pierd autonomia şi sunt integrate ca părţi indivizibile (după ce au fost îndepărtate, de cele mai multe ori, referinţele punctuale la evenimentele zilei care au funcţionat ca pretext pentru reflecţie) ale unei construcţii unitare şi de mare rigoare. De altfel, la un moment dat, cărţii la care lucrează cu atâta pasiune, Paler îi consacră, în ziar, O confesiune: „Fie că am fost crezut sau nu, eu am spus adevărul când m-am considerat un Don Quijote care se bate cu morile de vânt. Şi ştiu că riscul lui Don Qijote este eşecul. Dar mai ştiu ceva: că uneori eşecurile ne definesc mai bine decât reuşitele deoarece arată până unde au năzuit iluziile şi credinţele noastre. Dacă n-am renunţat, încă, la gazetărie este pentru că n-am putut. N-am reuşit să nu ies din singurătatea scrierii cărţii la care lucrez («Don Quijote din Est»!) pentru a spune ce cred despre o lume care se îndepărtează, din nenorocire, din ce în ce mai mult de ceea ce am aşteptat în decembrie 1989”[1]. Elaborată la începutul fierbinte al anilor ’90 (şi păstrând acuitatea acelui timp), Don Quijote în Est fixează o figură care îl obsedează pe Octavian Paler încă de la 20 de ani, care îi traversează mai toate cărţile, păstrându-se constant de la Scrisori imaginare (1979) şi pe care se gândise s-o prindă într-o carte (potrivit mărturiei din Autoportret într-o oglindă sparta) încă din anii ’80. Momentul postcomunist al redactării şi faptul că era destinat publicării în Occident, fiind scris la îndemnul lui Constantin Tacou[2], dă proiectatului volum o altă anvergură. Planul meditaţiei individuale (constant în scrierile autorului) este dublat şi, mai mult, surclasat de un plan al interogaţiei colective. Don Quijote în Est e, întâi de toate, o carte complexă şi foarte nuanţată despre identitatea românească ce, după aproape cinci decenii în care fusese confiscată şi fabricată politic, are, în sfârşit, posibilitatea de a fi reflectată de o gândire liberă. Cine şi cum suntem noi românii este întrebarea obsedantă a cărţii prin care aceasta se înscrie, de altfel, într-o istorie a complexului identitar românesc care, cel puţin pentru scriitori, a început cu paşoptiştii, a trecut prin marile dezbateri şi polemici ale epocii interbelice şi îşi păstrează întreaga intensitate (inclusiv temperatura înaltă a interogaţiilor şi incertitudinilor) până astăzi. Din acest punct de vedere, Don Quijote în Est este înrudit, în perimetrul strict al istoriei recente, cu Românii despre ei înşişi de Mihai Botez, Apel către lichele de Gabriel Liiceanu, Românii după ’89 de Alina Mungiu, Cele două Românii de Gabriela Adameşteanu, Focul ascuns în vatră de Adrian Cioroianu, Ţară europsită de Călin-Andrei Mihăilescu, Adio, adio patria mea cu î din i, cu â din a de Radu Pavel Gheo, Năravuri româneşti de Ruxandra Cesereanu ori Europa dumitale de Mircea Vasilescu. Structura cărţii este concepută ea însăşi pentru a sluji tema identitară. După o confesiune autonomă (primă meditaţie la temă prilejuită de reîntoarcerea în ţară dintr-o călătorie făcută în 1992 în SUA[3]), volumul este alcătuit sub forma unui dialog epistolar purtat cu un foarte bun prieten din tinereţe (făgărăşan de origine, având tată partizan, executat politic, el însuşi fiind exmatriculat din facultate şi invitat, mai târziu, să devină colaborator al Securităţii), emigrat în Occident. Epistolele încapsulează paginile de meditaţie şi confesiune, permiţând abordarea romanităţii din unghiuri complementare, nu o dată divergente. Cei doi interlocutori (al doilea, în opinia mea, fiind realizat ficţional) nu se tem, de altfel, să-şi confrunte opiniile contrare. Andrei îi încriminează pe cei din ţară cărora „puţin le-a păsat că România se rupea de tradiţiile ei, transformându-se într-o colonie penitenciară. Altceva îi preocupa, să parvină, să profite, să fie pe creasta valului”, ca şi pe scriitori pentru că „v-aţi mulţumit să faceţi «literatură» într-o vreme în care scriitorul trebuia să strige, ca Soljeniţîn, toate ororile care se petreceau în jurul lui”. Cel rămas în ţară este nemulţumit şi uimit „de ce ţineţi voi, neapărat, să fiţi procurorii noştri” şi constată amar diferenţa care trece inclusiv prin semnificaţia cuvintelor: „Suntem români, şi cei din emigraţie şi cei de aici, dar limba română vorbită de voi şi limba română vorbită de noi, chiar dacă utilizează aceleaşi cuvinte, au ajuns, s-ar zice, să fie aproape două limbi diferite. Cea din cărţile noastre este o limbă vorbită cu căluşul în gură, plină de şoapte, de revolte înăbuşite, o limbă, uneori scrâşnită, din care respiră frica şi speranţa. Exact cum a fost viaţa noastră! E un document! într-o cafenea din Paris sau într-un apartament din Washington, se vorbeşte, desigur, altfel”. Acest tensionat dialog duce la fixarea (nu o dată în fraze memorabile) a trăsăturilor romanităţii, unele dintre ele de regăsit în mai toate scrierile consacrate temei. Astfel (veritabil laitmotiv al cărţii), românilor le lipseşte apetenţa pentru tragedie („poate că acesta e cel mai mare cusur al nostru, de care suntem şi mândri, că nu există tragedie pe care să n-o putem persifla”), căreia îi preferă melodrama (care „are la noi un succes garantat”), ca şi cea pentru gravitate, sfinţenie ori respectul pentru sentimente. Suntem, în schimb, bârfitori, resemnaţi, versatili, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte: „Niciodată nu mi-aş fi închipuit că voi descoperi tocmai aici, între ai mei, că homo hominis lupus nu e o născocire calomnioasă a poeţilor şi filosofilor. Ne-am isterizat cu toţii, am devenit o societate de lupi liberi şi hămesiţi. Şi cum să accept că frica ne ţinea laolaltă, iar libertatea ne învrăjbeşte?”. Această imagine identitară (contrazicând stereotipurile curente din comunism) devine, chiar pentru cel care o înregistrează, înspăimântătoare: „Doamne, oare chiar aşa arătăm?”. Nu lipsesc din radiografia identitară nici referinţele la trecutul comunist, nici cele (veritabil fir roşu al discursului identitar românesc) la Occident. Acesta ni s-a înfăţişat, în opoziţie la sloganurile comuniste, „doar ca un pământ al făgăduinţei” sau ca spaţiu ocrotitor pentru transfugi: „Occidentul a devenit ceea ce, în mod tradiţional, în istoria noastră a fost pădurea. Nici tătarii, nici turcii, nici arnăuţii domnilor pământeni nu aveau mijloace să cotrobăie munţii şi să-i prindă pe cei ascunşi acolo”. Paler nu ezită, însă, să vorbească nici despre frustrările românilor ajunşi în Occident, „trataţi ca nişte provinciali ai Europei”, şi nici despre neajunsurile civilizaţiei occidentale: „Aici, comunismul a creat un «om acrobatic». Acolo, pragmatismul a creat un om robotizat, o maşină superioară şi eficientă de făcut bani”. „Omul acrobatic” este sintagma prin care Octavian Paler încearcă să surprindă atributele omului care a suportat dictatura comunistă: a trăit într-o cuşcă, a fost dirijat şi supravegheat, a învăţat să execute jonglerii sau să meargă pe sârmă, atât pentru a-i face pe plac „dresorului”, cât şi din iluzia că astfel se poate sustrage acestuia, astfel încât „strădaniile noastre «acrobatice» ne-au împins uneori să imităm duplicitatea bufonilor din tragedii”. Lumea post-totalitară îl obligă, însă, să rămână în rol: „Am ieşit dintr-o lume închisă şi, în loc să ajungem la lumea deschisă pe care o speram, ne-am trezit într-un haos agresiv, alunecos, ca o mâzgă. […] Cele două lumi, una lăsată în urmă, alta foarte tulbure, deocamdată, plină de riscuri, pentru care nu sunt, poate, pregătit, mă atrag la fel de puţin, la drept vorbind, în clipa de faţă. Atârn între ele. Îmi continui, deci, în condiţii schimbate, destinul de «acrobat»„. Ce legătură există, însă, între tribulaţiile identităţii româneşti şi Don Quijote? Doar în Estul Europei, crede Octavian Paler, cavalerul îşi poate recâştiga forţa exemplară pentru că: „Îndeosebi într-un infern iluziile sunt necesare. De aceea Don Quijote a înfruntat în Est teroarea şi spitalul psihiatric, după ce în Occident a înfruntat indiferenţa şi râsetele”. În România, în particular, Don Quijote ar trebui aşezat pe soclul rămas gol după retragerea falşilor idoli politici, cu şanse, astfel, de a juca un rol terapeutic: „în atmosfera încărcată de ura care ne otrăveşte viaţa, azi, capacitatea lui Don Quijote de a iubi are multe şanse să pară un miracol şi să ne pună, în consecinţă, pe gânduri”. Nu în ultimul rând, Don Quijote întrupează valoarea eşecului, atât de preţuită de Octavian Paler; figura lui trebuie să fi prezidat revoluţia din decembrie 1989 (sunt pagini de intensă evocare a evenimentelor din 21 şi 22 decembrie la care scriitorul a participat nemijlocit) şi, mai ales, iluziile care i-au urmat în Piaţa Universităţii, acolo unde „noi ne-am permis să participăm la mitul unui eşec. […] Socotelile celor care ne-au persiflat au ieşit, de altfel, pe dos, fiindcă evenimentele au confirmat întru totul destinul lui Don Quijote. Hulită, batjocorită, «Piaţa Universităţii»» a devenit, spre disperarea detractorilor săi, o legendă”. Proiectat acum la scară comunitară şi continentală, Don Quijote a funcţionat în cărţile anterioare, ca şi în volumul de faţă, de altfel, ca „un fel de alter ego sentimental”, câştigat la ieşirea din adolescenţă. „Emul voluntar” al cavalerului, scriitorul încearcă „prin intermediul lui Don Quijote să-mi înving sau să-mi ascund unele slăbiciuni”, fiind vorba despre „o utopie prin care am încercat să-mi dau curaj împotriva unor inhibiţii, dar, în măsura în care o pasiune poate oglindi calităţile şi cusururile unui om, aici, în această utopie, am pus, probabil, tot ce e mai bun în mine ca ardoare şi ca naivitate”. Nu mai puţin, modelul prezidează, prin comparaţie, şi o necruţătoare examinare de sine: „N-am săvârşit conştient nicio porcărie, n-am provocat, conştient, niciun rău nimănui, însă mă tem că am tăcut prea mult, că am strigat prea puţin, că m-am controlat excesiv, că mi-am controlat prea mult vorbele, atitudinile, că mi-am pus singur zăbala în gură, că m-am îmbrăcat singur cu o cămaşă de forţă nevăzută, şi m-am silit să dorm, să umblu, să trăiesc în ea, că mi-am tăiat mereu ghearele, obligându-mă să nu stârnesc un mare scandal, chiar atunci când îmi venea să urlu, că am preferat prea des gustul sălciu al unei vieţi rezonabile, iar acum, trecut de şaizeci de ani, am nostalgia sincerităţii «nebuneşti» a lui Don Quijote”[4]. Înclin să cred că Don Quijote are o rădăcină mai adâncă în biografia lui Octavian Paler, că această fantasmă livrescă îl leagă, în mod paradoxal, de figura paternă. După cum o mărturiseşte în mai multe rânduri, scriitorul s-a format într-un adevărat cult al tatălui, ţăran din Lisa, care a avut întotdeauna o încredere extraordinară în destinul fiului (menit să ajungă, încă din copilărie, un om mare, de preferinţă subsecretar de stat), mort în 1954, după ce în spital i se refuzaseră antibioticele pentru că nu era colectivist. Este una din traumele nevindecate la care autorul revine mereu: „Am vorbit despre toate acestea în trei cărţi ale mele, dar în forme care să nu alerteze cenzura, şi nu pot să-mi iert că am reuşit să fiu discret când logic era să urlu că tatăl meu a fost victima unui asasinat politic. Am închis în mine o rană, care nu s-a cicatrizat nici azi, dar nu cumva ar trebui să recunosc, oare, că am mers pe sârmă chiar în jurul mormântului tatălui meu?”. Scriitorul păstrează, în schimb, toată viaţa în imediata apropiere fotografia tatălui, făcută în 1914, „călărind un superb cal negru şi cu sabia ridicată”. Descrisă de două ori în Don Quijote în Est, fotografia revine în Autoportret într-o oglindă spartă însoţită de precizarea: „Calul e negru, ca pana corbului, cu ţinte albe pe frunte şi pe glezne. Şi mă făcea să mă gândesc la faimosul Ducipal al lui Alexandru «Machedon»”[5], ale cărui istorii tatăl i le povestea adesea. Sunt tentată să cred, astfel, că propria fantasmă este construită în replică omagiantă la imaginea din obsedanta fotografie paternă: împăratul exemplar îşi găseşte însoţitorul în cavalerul rătăcitor şi livresc. Scrisul de o frumuseţe concisă, atică, dramatismul vibrant al ideilor, autenticitatea şi profunzimea implicării fac din Don Quijote în Est una dintre cele mai substanţiale şi, probabil, mai exacte radiografii identitare, nu tocmai puţine, care au încercat să surprindă nevrozele, dilemele, nesiguranţele, spaimele şi speranţele romanităţii, să răspundă întrebării: cum suntem noi românii? Cu oarecare efort, spune aici Octavian Paler, am putea deveni fraţii lui Don Quijote, mai mult o aspiraţie (ca orice fantasmă), decât un model tangibil.   Sanda Cordoş                 N-are armură, nici cal. E îmbrăcat în haine obişnuite şi întregul lui aspect e al unui pieton oarecare. Nici nu-l observi, în primul moment, în vânzoleala tulbure a străzii. De abia într-un târziu îţi atrage atenţia prin felul său descumpănit şi ezitant de a se strecura prin mulţimea grăbită. Înţelegi, atunci, că bărbatul acesta, de o vârstă nesigură, fără să fie bătrân, se simte ca un strigoi, printre ceilalţi, şi-l priveşti mai puţin distrat, încercând să-ţi explici unde l-ai mai văzut. O clipă, vrei să te iei după el, din curiozitate. Apoi, renunţi. Ce rost are? Trebuie să fie unul din acei încăpăţânaţi care mai cred în idealuri într-o lume haotică. Un posibil ratat, care n-a priceput că, pentru ceilalţi, „nebunie” înseamnă „ceea ce n-avem curajul să facem”. Te mai uiţi o dată spre el, aproape cu duioşie. Dar un singur om poate avea dreptate, vreodată, împotriva majorităţii? La urma urmei, înainte de a muri, Don Quijote însuşi a recunoscut că a fost nebun.         Într-o sală de aşteptare     Mă aflu în imensul aeroport din New York, e aproape amiază, stau, cu bagajele lângă mine, pe un scaun mai retras, şi-mi spun, poate dintr-un complex de provincial, că trăim într-un paradox aproape perpetuu azi. Lumea se umple cu „săli de aşteptare”, în vreme ce se grăbeşte din ce în ce mai mult. Altădată, înainte de apariţia trenurilor şi avioanelor, nu existau săli de aşteptare. În schimb, faimosul festina lente, al romanilor, încă mai avea un înţeles. Dovadă că a fost preluat în diverse limbi. Hâtez-vous lentement, sună un vers celebru din Boileau. Eile mit Weile, au zis germanii. Iar noi: „Graba strică treaba”. Dar apariţia sălilor de aşteptare a fost un semn că omenirea nu mai e dispusă să se grăbească încet. Alergăm între naştere şi moarte. Ne-a cuprins o nevroză a nerăbdării care ne face să ne simţim, uneori, pe scaunele sălilor de aşteptare, ca într-o cuşcă. Într-un fel, sunt atins şi eu de acest morb, chiar dacă, în alte privinţe, mă dovedesc un retrograd. N-am mai avut răbdare să stau la hotel, deşi camera era plătită până la ora douăsprezece, mi-am luat valizele şi am venit la aeroport. Mă temeam de traficul newyorkez. Mi-am zis că e mai prudent s-o pornesc din vreme, să nu risc vreun ambuteiaj. Sau, cine ştie, poate că atât mi-a rămas din înţelepciunea ţăranilor din satul copilăriei mele care se duceau la gară cu multe ceasuri înainte pentru a fi siguri că nu vor pierde trenul. Acum îmi pare rău că m-am grăbit şi trebuie să mă înarmez cu răbdare. Mai sunt vreo cinci ore până la plecarea avionului spre Bucureşti şi, cum punctualitatea nu face parte dintre calităţile româneşti, acest răgaz poate spori şi mai mult cu ajutorul Tarom-ului. Funcţionarul american pe care l-am întrebat, mai adineaori, când vor fi primite bagajele pentru cursa Tarom a zâmbit cu tâlc. S-ar părea că începem să fim cunoscuţi exclusiv prin defectele noastre. Ceea ce ar fi, totuşi, un progres, dacă mă gândesc la sondajul de opinie făcut pe Broadway, de corespondentul unui ziar românesc, din care rezultă că strada americană nu ştie, de fapt, mai nimic despre noi. Cel mult, a auzit de legenda sinistră a lui Dracula, de „un general sau un preşedinte dement care a sfârşit prin a fi împuşcat”, acesta fiind Ceauşescu, sau de mititei şi sărmăluţe. În rest, răspunsurile date la întrebarea „ce ştiţi despre români şi despre România?” mi-au provocat o stare care oscila între disperare şi umilinţă. Unii ne-au plasat prin America de Sud, iar alţii aflau cu acel prilej că existăm. Un poliţist a stat o clipă pe gânduri, încurcat, după care a zis, pe jumătate glumind, pe jumătate serios: „O luaţi pe prima stradă la dreapta, vă duceţi la aeroport, vă urcaţi în avion, coborâţi în Europa şi mai întrebaţi”. Să râzi? Să plângi? Nu credeam că ignoranţa americanilor, în ce ne priveşte, e atât de mare. Şi noi care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, i-am aşteptat, ani la rând, să ne vină în ajutor! Eram convinşi că nu-l vor lăsa pe Stalin să pună stăpânire pe noi. Bietul tata a murit fără să afle că americanii nici nu ştiau prea bine unde ne găseam noi.   Cu ce gânduri mă despart de America? într-o seară, în Florida, am trecut printr-o spaimă care altora li se poate părea stupidă. Eram la St. Petersbuig. Găsisem muzeul „Dali” abia la ora închiderii, după ce ameţisem în maşină din pricina căutărilor infructuoase, şi am pornit-o înapoi spre Tâmpa. Deodată, am avut senzaţia că ne învârteam printr-un labirint care nu se mai termina. Casele cochete, cu un singur etaj sau doar cu parter, vopsite în culori pastelate, care, în mod normal, trebuiau să-mi dea impresia unui fericit antioraş, lipsit de nevrozele metropolelor moderne, au ajuns să-mi pară, prin infinita lor multiplicare, pe spaţii de neimaginat în Europa, ca făcând parte dintr-un peisaj aproape abisal. Ceea ce nu mi s-a întâmplat la New York, lângă zgârie-nori, mi s-a întâmplat în acel „sat” monstruos ca întindere, parcă fără început şi fără sfârşit, în care ne afundam ca într-o mlaştină elegantă. Am intrat în panică. Nimeni nu mergea pe jos, condiţia de pieton fiind, practic, suprimată din cauza distanţelor. Un motiv în plus ca aceste distanţe să mi se pară neomeneşti. La un moment dat, m-am simţit ca un disc stricat care se va învârti până ce se va rupe arcul. Eram conştient că sensibilitatea mea conservatoare îmi juca o festă, de aceea nici n-am vorbit cuiva despre faptul că, în acele clipe, până şi jungla mi se părea mai logică. Orice american s-ar fi uitat la mine lung. Şi pe bună dreptate. Asemenea reacţii nu sunt fireşti, oricât m-aş strădui eu să le explic. Una e să te simţi într-un aeroport, ca acesta, în pântecul unei balene şi alta să te sperii de un oraş ca St. Petersburg sau Los Angeles, fiindcă ies din ceea ce m-am obişnuit eu să consider „oraş”. Şi, totuşi, n-aş zice că mă număr printre europenii care antipatizează America. E vorba de o incompatibilitate, de fapt. Eu nu pot iubi decât oraşe ca Florenţa sau ca Aix-en-Provence. Ori Făgăraşul, din adolescenţa mea. Am nevoie de o ambianţă care să nu mă anihileze, fie prin prea multă singurătate, fie prin prea puţină. La New York, au fost momente când m-am simţit ca un barbar într-o Romă supertehnicizată, dar n-am avut, în genere, impulsuri de frondă. Cel mult, mi-am permis mica răutate de a le sugera unor bravi americani că, în America, istoria se află la nivelul albumelor de familie. Deschizi un album, vezi străbunicii unui american şi cu asta ai ajuns aproape de începutul istoriei Americii. Cuiva care mi-a vorbit despre iluziile americanului obişnuit i-am mărturisit, cu o ironie involuntară, că eu nu reuşesc să mi-l închipui pe Don Quijote, aici, altfel decât ca parodie, în costum de cowboy, amuzând spectatorii la un rodeo, sau ajutat de societăţile filantropice care se ocupă de vagabonzi şi de idealişti rataţi. America are o excelentă intuiţie a valorii reuşitelor. Îi lipseşte, însă, cu desăvârşire, intuiţia valorii eşecurilor, din care pricină progresul este aici mult mai la îndemână decât măreţia, iar Don Quijote, sunt aproape sigur, n-ar avea şanse să fie înţeles. Interlocutorul meu mi-a amintit că prin America bântuie misionarii ca altădată căutătorii de aur. E adevărat, dar aceşti misionari „modernizaţi” se folosesc de staţii de amplificare sau de studiourile de televiziune, au nevoie de impresari, nu de scutieri, şi nu se bat cu morile de vânt. Dincolo de aceste răutăţi mărunte n-am mers. Nu e genul meu să dau cu tifla. Şi de ce aş face-o? Nu vreau să fiu ipocrit, mi-ar plăcea să am şi eu un cont la bancă, o casă frumoasă şi un automobil bun, din care să nu curgă piesele, ca din al meu. Nu dispreţuiesc câtuşi de puţin bucuriile „vulgare”, legate de confort, de atributele civilizaţiei. Problema e alta. Îmi e greu să mă împac cu un anumit cult al reuşitei, al succesului, care transformă în „afacere” totul, prietenia, cultura, conversaţiile zilnice. Mă îndoiesc că, în accepţiunea pe care i-o dau pragmaticii, „a reuşi” înseamnă, cu adevărat, a da existenţei un sens. Pot pricepe că filosofia celebrului time is money a creat prosperitatea Americii, dar înţeleg mult mai bine filosofia hamalului care, într-o dimineaţă, în gară la Napoli, când l-am rugat să-mi ducă valizele, mi-a răspuns zâmbind: „Nu, domnule, azi am mâncat”. Cu lipsa mea de spirit practic nici nu e de mirare, de altfel. Ceea ce nu înseamnă, Doamne fereşte, că aş fi contra prosperităţii! Atât ar mai trebui ca, în mizeria de la noi, să susţin că ar fi cazul să ne ferim de pericolul de a trăi bine, pentru a ne apăra de o opulenţă găunoasă. Ar suna ca o necuviinţă. Dacă Occidentul e preocupat mai mult de combaterea colesterolului decât de combaterea egoismului, nu rezultă de aici că de vină este bunăstarea şi că noi avem motive să fim satisfăcuţi de şansa de a o duce mizerabil.   Ce-ar fi să caut biroul Tarom-ului?… Nu, e mult prea devreme… Sau să mă descotorosesc de valize, ca să pot da o raită prin aeroport? Mai casc gura, trece timpul, îmi cheltuiesc ultimii dolari. Mai am cincizeci pe care i-am păstrat pentru orice eventualitate… Asta îmi aduce aminte de o întâmplare veche, oribilă, legată de singura călătorie pe care am făcut-o împreună cu fiul meu. Fusesem invitat la Congresul presei italiene şi m-am zbătut să-i ofer şi lui ocazia de a merge, pentru câteva zile, în străinătate. Era în 1974, spre sfârşitul verii. Congresul avea loc la Rimini. Ca să reuşim să ne descurcăm acolo, am cumpărat „la negru” cincizeci de dolari. Am plecat cu ei. Nu ştiam că era interzis să ai bani străini. La frontieră, vameşul m-a întrebat: „Aveţi valută?”. „Da, am.” Şi i-am arătat cei cincizeci de dolari. „Adeverinţă aveţi?”, a continuat vameşul. „Ce adeverinţă?” „Că aveţi dreptul să deţineţi aceşti bani.” „Dar sunt ai mei…”, i-am spus, de parcă eram căzut din lună şi nu pricepeam de ce-mi trebuia adeverinţă pentru un ban ce-mi aparţinea. Modul meu cam aerian de a trece prin viaţă (nimeni nu m-a crezut atunci că ignoram, într-adevăr, dispoziţiile) mi-a jucat un renghi urât. „Mi-au rămas dintr-o altă călătorie”, am minţit. Am înţeles în cele din urmă în ce capcană căzusem, dar era prea târziu. Vameşul ne-a poftit, pe mine şi pe fiul meu, să coborâm din tren. A trebuit să ne supunem, să pierdem biletele pentru vagonul de dormit şi să aşteptăm până seara când, după lungi ezitări, vameşii ne-au restituit paşapoartele, confiscându-mi cei cincizeci de dolari. Eram convins că fusesem „prădat” şi eram decis să protestez la întoarcere împotriva tratamentului umilitor la care fusesem supus, dar după ce am revenit în Bucureşti m-am trezit convocat la Direcţia Generală a Vămilor unde un ofiţer de Securitate mi-a pus câteva întrebări în legătură cu blestemata sumă de cincizeci de dolari, apoi mi-a zis, sec, că serviciul vamal de la Curtici a greşit lăsându-ne să ne continuăm călătoria şi că voi fi trimis în judecată pentru deţinere ilegală de valută. Până la urmă, am fost fericit că am scăpat de proces… Renunţ la idee. Am depăşit faza când mă uitam în vitrine, calculându-mi, în gând, puţinii dolari din buzunar. Şi, apoi, ajung şi la noi azi mărfuri străine, chiar dacă multe provin din mahalalele Occidentului. Mai bine stau aici. Mă deranjează perspectiva de a porni cu valizele în căutarea unui depozit de bagaje. Sunt nu numai ne-modern, ci şi comod…   Un fost bucureştean, şofer de taxi la New York acum, pe care l-am cunoscut la o întâlnire a românilor, a trecut pe aici şi mi-a spus, grăbit, că „e o problemă, se pare” cu avionul ce trebuia să vină de la Bucureşti. „Un accident?” „Doamne fereşte.” „Sau n-a plecat la vreme din Bucureşti?” Nu ştia. A aflat doar că avionul nu va sosi la ora normală. Sper să nu fie nimic rău. Cât priveşte prelungirea aşteptării… asta e, ce pot să fac? Şi, în definitiv, aşteptarea intră în stilul nostru de viaţă. Dacă orarul nu e respectat, un occidental se enervează, se înfurie, se plânge că n-are timp de pierdut, ameninţă. Îi lipseşte resemnarea orientală care pe noi ne ajută să vârâm orice în destin şi să ne simţim într-o sală de aşteptare ca într-o locuinţă provizorie. În optica noastră, timpul nu e al nimănui. Nici măcar al zeilor. Îl pierdem cu sentimentul că n-avem încotro. Şi, hotărât lucru, nu ne plictisim la fel în Est şi în Vest… Apoi, de o jumătate de secol, istoria însăşi e pentru noi o sală de aşteptare. Mai întâi, am aşteptat să vină americanii, fără să ne gândim că Occidentul era obosit de războiul cu Hitler, nu ţinea să înceapă unul cu Stalin, nu mai avea energie decât pentru un „război rece”. După aceea, am aşteptat să moară Stalin. Pe urmă, am aşteptat să moară Ceauşescu. Acum aşteptăm să ieşim din debandada post-totalitară. Aşa că suntem obişnuiţi să aşteptăm. Ne-am făcut o bună educaţie, în această privinţă. Probabil, e singurul lucru pe care-l ştim bine, să aşteptăm şi să ne minţim. Ar trebui, totuşi, să încerc să aflu ceva mai precis. O voi ruga pe doamna de alături să aibă grijă, puţin, de bagajele mele. Avionul a aterizat forţat în Islanda. Sau în Irlanda. N-am înţeles bine. „Dar mai vine?” „Cred că da”, mi-a răspuns, evaziv, negresa de la Informaţii. „Când?” „Nu ştiu, domnule. Sorry.” N-ar fi exclus să-mi petrec noaptea aici, căci nu mai am bani pentru o cameră la hotel. Cincizeci de dolari nu-s destui.   Când am venit în America, în urmă cu trei luni, mi-am închipuit că, depărtându-mă de România, îmi voi găsi o brumă de detaşare de care aş avea foarte mare nevoie. N-am făcut decât să mă conving de rezistenţa unor obsesii. Şi iată-mă acum, într-un aeroport, mare el însuşi cât un oraş, unde viaţa seamănă cu o bandă rulantă, gândindu-mă cu un sentimentalism idiot la câinii vagabonzi din Bucureşti, la gropile care te împiedică, la noi, să umbli cu capul în nori sau la şoferii care te înjură, din nimic, greu de egalat în mitocănie. Depărtarea dă chiar prafului de pe străzile noastre ceva aparte. Tandru, aş zice, dacă nu m-aş teme că sună ridicol. Oricum, numai acolo decepţiile şi singurătatea mea au un sens. Altundeva, ele nu înseamnă nimic. Poate că, în genere, noi românii nu prea avem vocaţie de emigranţi. Am cunoscut în America români plecaţi din România de o jumătate de secol care nu s-au vindecat de nostalgii nici acum. Întreabă mereu, pe oricine vine din Bucureşti, „ce mai e pe-acasă?”. Nu mai au pe nimeni în ţară, decât, cel mult, rude îndepărtate şi, eventual, câţiva foşti colegi, bătrâni acum, dar trăiesc mai departe cu un fel de ochi, nevăzut, în ceafă. S-ar zice că paradisul pierdut al copilăriei e pentru noi o temniţă din care nu putem evada. Sau, dacă se întâmplă s-o facem, avem nostalgia închisorii. Memoria nu e, în cazul nostru, un bagaj pe care-l laşi la prima garderobă. O explicaţie ar fi că avem în urma noastră multe generaţii de ţărani legaţi de pământ. O mare parte a populaţiei orăşeneşti de la noi este născută la sat, a copilărit la sat, are mormintele la sate sau provine din părinţi ori din bunici veniţi de la ţară, iar modernitatea noastră s-a înfiripat, se ştie, pe o civilizaţie ţărănească. Încât cosmopolitismul poate să prindă rădăcini doar în situaţii speciale la noi. Suntem sortiţi să gândim că un om normal are o singură patrie. Restul sunt ţări. Cei mai mulţi dintre noi antipatizează sincer, am impresia, faimosul ubi bene, ibi patria. Ideea că, oricât de rea, pâinea de-acasă e mai bună stârneşte de obicei un orgoliu liric. La drept vorbind, abia comunismul a adus, masiv, în România cosmopolitismul şi a încercat să-l transplanteze cu forţa, sub forma degradată a internaţionalismului marxist. Ar mai fi de spus că multor români plecaţi în lume le lipsesc, probabil, unele lucruri pe care, acasă, nici nu le observăm. Nici plăcerea românească a taifasului (care exprimă şi o carenţă, poate, şi anume că suportăm rău singurătatea, dovadă că au existat atât de puţini asceţi la noi), nici înclinaţia noastră de a crea din nimic zvonuri, fiindcă ne sunt, se pare, mai necesare decât certitudinile, nici „filosofia” băşcăliei, care ne-a ajutat să ne defulăm, dar şi să bagatelizăm nenorocirile, nu sunt apreciate în Occident. Probabil, nici înţelese. Din punctul nostru de vedere, occidentalii nu au prea mult umor. Noi avem prea mult şi, din păcate, nu de calitatea cea mai bună. Nu rezistăm când e vorba să luăm ceva peste picior. Şi poate că acesta e cel mai mare cusur al nostru, de care suntem şi mândri, că nu există tragedie pe care să n-o putem persifla. Din toate nenorocirile abătute peste noi, nu cred să fi scăpat vreuna de care n-am râs. Ne-a fost mai uşor să opunem disperării o ironie decât o revoltă, ne-a fost mai simplu să combatem amărăciunile prin zeflemea. Numai de dorul care ne încearcă prin străini şi de moarte nu s-a râs niciodată. Iar alăturarea aceasta spune multe, presupun. Decalajul creat după război între Est şi Vest pune şi el probleme spinoase celor veniţi în Occident când vor să-şi exercite vechile profesiuni. De regulă, sunt nevoiţi să treacă prin purgatorii umilitoare, să-şi vadă invalidate experienţa, pregătirea, capacitatea, iluziile, să îndure privaţiuni la care nu s-au aşteptat ori să facă munci pe care, acasă, le-ar fi socotit inferioare, până reuşesc să-şi asigure o situaţie mai stabilă şi, cu puţin noroc, chiar mulţumitoare în plan material. În plan sufletesc, acomodarea se dovedeşte un proces şi mai dificil, rareori dus până la capăt şi, nu o dată, imigrantul est-european descoperă că indiferenţa lumii libere poate fi la fel de crudă ca poliţia politică pe care a detestat-o acasă. Singurii care au reuşit, de bine, de rău, să se integreze într-o nouă lume sunt cei care, într-un fel sau altul, au tăiat legăturile cu trecutul, devenind oameni „fără bagaj”. Ei au luat-o, practic, de la capăt. Ceilalţi au ajuns să fie nişte fiinţe ambigue. Nu mai sunt nici oameni ai Estului, n-au devenit nici „occidentali”. Unii regretă, poate, că au plecat, fiindcă în ţările unde trăiesc se simt câteodată ca într-un ghetou psihologic, dar orgoliul şi calcule materiale îi împiedică să se întoarcă definitiv. Vin doar în vizită, să-şi impresioneze rudele şi cunoscuţii, cu aerele lor de occidentali care n-ar mai putea trăi într-un oraş atât de plin de praf, ca Bucureştiul, după care reintră în singurătatea lor civilizată şi meschină unde duc dorul bârfelor din România. Cât despre mine… în adolescenţă, mi-a plăcut deviza unuia din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, Bias din Priene: „Port totul cu mine”. Nu aveam decât un cufăr plin cu cărţi, uniforma liceului şi două, trei cămăşi, cam aceasta era toată bogăţia mea. Nici azi nu sunt mult mai bogat. Am o maşină veche, vreo zece mii de cărţi, un dulap cu haine, cam pe aici se opreşte toată averea mea. Locuiesc într-o casă plină de praf şi de molii, de unde aştept să fiu dat afară. Dar niciodată nu m-am gândit serios să emigrez din România. Au existat momente, culmea, după revoluţie, când am trecut de la euforie la lehamite, în care mi-am zis, obosit, dezorientat, de ce n-aş pleca? N-are importanţă unde mă duc. Oriunde, dar departe. Să fiu ca un mort care nu se mai poate întoarce. Pe urmă, îmi spuneam singur: „Prostii”. Ştiam bine, în fond, că nu puteam face asta şi de ce. Nici disperările mele nu au sens decât în lumea în care mă întorc. A venit un grup masiv de pasageri asiatici. Thailandezi? Chinezi din Taiwan? Nu mă prea pricep să disting diferenţele şi risc să fac greşeli grosolane. De altminteri, în general Orientul mă pune în încurcătură. În faţa abisurilor Asiei m-am simţit totdeauna ca o gânganie. Am revelaţia insignifianţei mele, individul din mine se simte redus la zero. În plus, n-am reuşit să pătrund în intimitatea misterelor gândirii orientale. Nu sunt în stare să concep viaţa ca un zbor de muşte purtate de vânt, nu-mi place să-mi imaginez omul ca pe o furnică aşezată pe obrazul timpului, am nevoie de iluzia, foarte europeană, probabil, că „odiosul eu” e ceva mai mult decât o porcărie de care e bine să te detaşezi. Cândva, am avut şansa unei călătorii în India, pe care am ratat-o lamentabil. Înainte de plecare, am citit sau am recitit cam tot ce am putut găsi despre înţelepciunea orientală, iar în ziua în care m-am suit în avion aveam cu mine patru sau cinci caiete, pregătite pentru a descrie cu lux de amănunte procesul iniţierii la faţa locului. Şi am notat, conştiincios, totul, zilnic. Dacă la întoarcere aş fi îndrăznit să dau publicităţii acele caiete, aş fi oferit, probabil, mărturia neplăcută, dar sinceră a unui eşec, deoarece, pe măsură ce m-am afundat în lumea indiană, mi-am dat seama că nu înţelegeam aproape nimic din modul ei de a gândi, nu-mi apropiam decât banalităţi, clişee, amănunte pitoreşti, adevăruri exotice; celelalte îmi rămâneau străine, căci continuam să judec misterele orientale după logica mea de european. Am priceput atunci că mintea şi sufletul meu nu trec uşor de o graniţă care s-ar situa, probabil, undeva între Caucaz şi Urali. Până acolo e spaţiul unde mai înţeleg câte ceva, deşi… ei, da, mi s-a întâmplat aici să mă întreb dacă Europa există cu adevărat. America a fost descoperită şi, în linii mari, acum ştiu ce e, bănuiesc. O ţară unde totul e posibil, cu excepţia gratuităţii eroice. Cavalerii rătăcitori sfârşesc aici prin a face chetă sau se apucă de altceva. Dar Europa? A fost descoperită, oare, sau există doar un continent botezat astfel? în ciuda faptului că mă simt sufleteşte, european şi că aştept un avion care să mă ducă în Europa, nu ascund că am momente când mă tem că „Europa”, ca realitate spirituală, e un vis, chiar şi la Paris sau la Roma, nu numai la Bucureşti. Un vis de pe la 1600. Ca să descopere America, marinarii lui Columb n-au avut decât să străbată un ocean. Într-o zi, unul din ei, căţărat pe frânghii, a strigat fericit: „Pământ!”. Ca să descopere Europa, „exploratorii” au trebuit să străbată secole, iar expediţia navighează încă în serioase incertitudini… La urma urmei, ce este specific gândirii europene? Mi-ar fi mai uşor, poate, să spun ce „nu este”! îmi amintesc că în timpul revoluţiei culturale din China un pictor a fost obligat să meargă pe stradă, în semn de căinţă, cu un tablou legat de gât: un autoportret. Nu cred că unor europeni le-ar fi trecut prin cap că un autoportret este un lucru infamant. În Europa, Narcis s-a sinucis, dar n-a fost lovit cu pietre. Carnea şi sângele în care clocotesc pasiunile noastre n-au fost socotite vulgare, nedemne, decât de cei care s-au tăvălit pe mărăcini ori şi-au biciuit trupul, pentru a-şi reprima dorinţele, închipuindu-şi că asta-i face plăcere lui Dumnezeu. În rest, spiritul european a oscilat mereu între Dumnezeu şi istorie, neputând face abstracţie de „eu”, care, inclusiv în formele sale detestabile, pare să fie o „specialitate” europeană. Dar, dacă e aşa, nu înseamnă oare că, în prezent, Estul european este chiar mai european decât Occidentul? în Vest, individul se manifestă îndeosebi în afaceri, în iniţiative economice, în comerţ, în reţeaua serviciilor, pe scurt în domeniile unde are o şansă de a reuşi, de a obţine bani, de a-şi crea o situaţie, pe când în Est, ieşit dintr-o lungă mortificare, el năvăleşte, zgomotos şi dezorientat, în toate direcţiile. E isterizat de o libertate pe care nu ştie s-o utilizeze, dar niciodată, probabil, n-au vorbit atâţia oameni în acelaşi timp. Dacă la noi fiecare individ s-ar sui pe un bolovan pentru a-şi rosti monologul, România ar semăna acum cu un imens Hyde Park. Oratori disponibili se găsesc din belşug. Numai ascultătorii lipsesc deocamdată. Eu însumi aş putea încropi un fel de discurs, susţinând, în dorinţa de a părea cum nu sunt, că-mi place să calc prin gropi, că mi-a intrat în sânge această plăcere şi nimeresc cu un instinct foarte sigur în cea mai măruntă groapă, oricât de dificil ar fi accesul la ea, în caz că se află în drumul meu; în fond, nu pentru asta există gropile pe lume, ca să cadă unii în ele, pentru a-i distra pe ceilalţi?… De ajuns. Nu sunt în Hyde Park. Mă aflu într-o sală de aşteptare a aeroportului din New York. Şi am rămas singur. N-am chef să devin propriul meu clovn. Pe deasupra, sunt lucruri despre care nu se poate vorbi punându-ţi făină pe obraz. Nici nu i-ar sta bine unui ardelean „cam ombrageux”, cum am fost caracterizat eu, să maimuţărească o dezinvoltură care-i lipseşte.   Vin alţi călători. Vin, de unde? Pleacă, unde? Ne intersectăm, o secundă, fără să ne întâlnim cu adevărat. Asta îmi aduce aminte de un film pe care l-am văzut aici, pentru că nu l-am prins în Bucureşti, dacă va fi rulat vreodată la noi. E vorba de Grand Hotel. Un film ratat, după părerea mea. Mi-ar fi plăcut să dezvolte ideea de la care porneşte, că, într-un furnicar de oameni care se lovesc zilnic unii de alţii, schimbă chiar câteva cuvinte, pe scări, în lift, în hol, în restaurant, nimeni nu se întâlneşte, în realitate, cu nimeni şi că, în definitiv, aşa-i viaţa. La New York am înţeles mai bine ca oriunde că singurătatea cea mai atroce nu e cea de care te loveşti într-un deşert, ci singurătatea pe care o descoperi uneori pe o stradă arhiaglomerată, iar aici mă simt ca unul din clienţii de la Grand Hotel. Nu mă întâlnesc cu nimeni dintre cei care trec pe lângă mine sau stau pe scaunele din jur. Sunt singur într-o sală de aşteptare care, acum, e plină de lume. Şi, ca de obicei, mă dovedesc o natură contradictorie. Jinduiesc în singurătate după puţină gălăgie, dar când nimeresc în îmbulzeală am nostalgia liniştii. Am rămas din nou singur. Un bătrân care a stat lângă mine a lăsat pe scaun un ziar unde se anunţă că, în Germania, vremea e neobişnuit de rece. Cauza principală: „vântul din Est”. Fireşte, fireşte. Toate angoasele vin din Est. Se poartă „moda Est” în spaime, în violenţă, în nefericire. Poliţiştii germani îşi pun, am auzit, mănuşi de cauciuc când arestează est-europeni, prinşi fără acte. Să nu se contamineze, probabil, de „boala Estului”… Oare unde vor fi fiind ceilalţi călători pentru cursa Tarom? în mod normal, ar fi trebuit să-şi facă apariţia. E aproape patru după-amiaza. în Biblie, se zice, undeva, că umblând prin lume ai mai multe şanse de a-l întâlni pe Dumnezeu. Eu, dacă nu săvârşesc astfel un sacrilegiu, cred exact pe dos. Aici, am avut permanent sentimentul că sunt un intrus. Nu mă pot converti la religia pragmatismului, sub semnul căreia trăieşte America, la fel cum nu mă pot apropia de budism. Orientul te face să te simţi ca o insectă. America m-a silit să văd în sentimentalismul meu o infirmitate. Don Quijote n-a trecut oceanul pe urmele conchistadorilor. Şi, poate, chiar în restul Occidentului a murit.   Am aflat că avionul va veni. „Când?”, m-am grăbit să întreb, bucuros că, în sfârşit, ies din nesiguranţă. „întrebaţi mai târziu. Deocamdată, nu ştim.” Cu această ocazie, am reuşit să descopăr câţiva români într-o altă sală. I-am recunoscut după bagaje. Niciun străin nu târăşte după el într-o călătorie atâtea valize, pachete şi sacoşe de mână, ca noi. M-am apropiat, am tras cu urechea şi m-am convins că nu mă înşelasem. Vorbeau româneşte. O femeie, mai în vârstă, adormise. Mi-a revenit în memorie atmosfera sălilor de aşteptare de la noi. Lipseau numai cojile de seminţe, pe jos, şi fumul acru. Încolo, aceeaşi resemnare placidă care ne ajută să aşteptăm orice, oricât. Iar am rămas singur… Alergătura cu mijloace din ce în ce mai perfecţionate, spre ce?, pe care o percepi într-un aeroport mai bine ca oriunde, ascunde, presupun, o angoasă. Omul modern şi-a pierdut, se pare, puterea de a sta pe loc şi de a visa. Când nu aleargă, i se pare că nu face nimic, că lasă timpul să treacă inutil. Îl ameninţă atunci „răul de a exista”… Noi am fost cruţaţi de acest rău. Am fost ocupaţi să ne temem pentru viaţă. Frica noastră cea de toate zilele nu ne lăsa vreme pentru spaime de alt ordin. Dar nu tocmai de aceea reuşeam să aşteptăm fără să aşteptăm nimic precis? însăşi aşteptarea era, uneori, şi poate mai este, o formă de speranţă.   M-am mutat cu bagajele în sala unde i-am văzut pe pasagerii români care aşteaptă cursa Tarom-ului. E şapte seara, acum. Trebuia să fim, la această oră, departe de ţărmul Americii, deasupra oceanului, încep să dau semne de nerăbdare. Am obosit să tot laud capacitatea noastră de a aştepta. Îmi e şi foame. Mă încăpăţânez, totuşi, să păstrez cei cincizeci de dolari. În România, această sumă înseamnă acum pensia mea pe două luni. Şi nu am şanse să-mi rotunjesc pensia dacă mă las de gazetărie, cum mă bate gândul. Am scris prea multe articole cu care n-am reuşit să clatin niciun fir de praf. Tot ce am izbutit a fost să-mi pierd câţiva prieteni şi să-mi câştig câţiva duşmani. Şi ar fi timpul să mă întreb dacă nu e mai convenabil să discut cu moliile din camera mea decât să perseverez într-un idealism ridicol. La cei şaizeci şi şase de ani ai mei, a trăi cu idei false e mai rău decât a deveni dependent de sedative.   Fără să audă niciun anunţ, ceilalţi pasageri români s-au sculat de pe scaune şi au format o coadă. Au aflat oare că se vor primi bagajele? Sau au făcut-o din reflex? Decenii în şir, noi am trăit „anormalitatea” ca pe singura „normalitate” posibilă. Asta ne-a format într-un anume fel, dar ne-a şi deformat. Un negru, funcţionar al aeroportului, încearcă să explice pasagerilor de la coadă că e prea devreme, că n-are rost să stea în picioare, să se înghesuie. Vom fi anunţaţi când va începe operaţia de primire a bagajelor. Pasagerii ascultă, fără să spună nimic, şi nu se clintesc. „Deranjează pe cineva că stăm la coadă?”, se hotărăşte, în cele din urmă, o femeie corpolentă să-l lămurească pe negru. „Nu.” „Atunci?” în faţa acestei logici dezarmante, negrul dă înapoi. Ridică din umeri şi se îndepărtează. Nu pare să fi priceput mare lucru. Şi cum să priceapă? Pentru noi, cozile sunt ca nişte cântece de sirenă. Le rezistăm greu. Dacă nu te aşezi la o coadă, ai senzaţia că pierzi „ceva” şi rămâi cu un vag sentiment de frustrare.   Adevărul e că nici noi nu ne mai înţelegem uneori, pe deplin. Multă vreme, nu mi-am dat seama ce anume mă intriga, mă nedumerea, după revoluţie, în felul nostru de a ne comporta. Abia mai târziu m-am lămurit că, ani la rând, am semănat unor acrobaţi care mergeau pe sârmă, concentrându-ne toate resursele de prudenţă în acest mers, specific omului care trăieşte într-un regim totalitar şi se vede obligat să fie atent unde pune piciorul. „Specialitate” învăţată de nevoie, „acrobaţia” ne-a intrat, cu timpul, în obişnuinţă, părându-ni-se normală. Ea ne-a ajutat să ne ferim de primejdii, să ne „descurcăm”, să „supravieţuim”, dar ne-a şi luat ceva. Acum ne vine greu să ne dezbărăm de ce-am învăţat. Reflexele noastre continuă să funcţioneze la fel ca înainte, făcându-ne să mergem, adesea, şi pe pământ de parcă am avea o sârmă sub picioare, altminteri nu ne simţim în siguranţă. Or, aceasta trebuie că ne dă în ochii străinilor un aer, în acelaşi timp, bizar şi dramatic… Observ că inclusiv în confesiuni am reflexe de acrobat. M-a izbit aici în America un mod de comunicare, simplu, direct, practic, fără prea multe nuanţe şi fără ocoluri, cu care eu unul mă împac greu. Mi se pare uscat, rece. Şi nu cred că la mijloc e numai gustul meu pentru digresiuni, pentru speculaţie, care se vede contrariat. Mă tem că lunga deprindere de a vorbi cu gura închisă, de a mă folosi de aluzii, de subînţelesuri, pentru a trece de vigilenţa cenzurii, îşi arată, în continuare, efectele. Nu e chiar atât de simplu să spui că unu şi cu unu fac doi, după ce te-ai ferit de asta aproape o jumătate de veac. În plus, la noi există, cum ziceam, o plăcere naturală, irepresibilă, de a sta de vorbă, la taifas („povestiţi?” era întrebarea rituală în satul meu, în loc de „bună ziua”, când treceai pe lângă doi sau mai mulţi oameni) pe care nu ştiu dacă alţii o cunosc. La nivel naţional, avem gustul pălăvrăgelii, la fel cum americanii au geniul stoarcerii banilor din piatră seacă. La orice vârstă şi chiar în pragul morţii, nu ne săturam să stăm de vorbă. Tradiţia franceză a saloanelor presupune un spaţiu închis, aristocratic. Noi, din acest punct de vedere, suntem infinit mai democratici. Nicăieri, poate cu excepţia sudului Italiei, nu se bârfeşte atât de mult şi cu atâta plăcere ca în România. Eu am reuşit să devin guraliv chiar pe tema singurătăţii… Dar mă opresc. Am impresia că ar trebui să mă aşed şi eu la coadă.     [1] Octavian Paler, „O confesiune”, în România liberă, anul LI, serie nouă, nr. 843, 12 ianuarie 1993, p. 1. [2] În notiţa care deschide ediţia din 1994 se precizează: „Această carte a fost scrisă la îndemnul directorului editurii pariziene «Les Editions de l’Herne», d-1 Constantin Tacou, care a autorizat apariţia versiunii româneşti la Editura «Albastros»”. Din păcate, proiectul nu s-a realizat, deşi cartea rămâne şi astăzi cu un mare potenţial pentru traducerea în Occident. [3] O altă călătorie americană, petrecută câţiva ani mai târziu, face obiectul unui consistent Jurnal american publicat în Aventuri solitare (1996). În zborul „spre State, invitat de comandantul aeronavei în cabina piloţilor, scriitorul face o descoperire emoţionantă: „Descopăr, uluit, apoi, în faţa comandantului, pe bordul cabinei, cartea mea Don Quijote în Est. Niciodată nu m-am simţit mai răsplătit pentru singurătăţile din faţa maşinii de scris. Am şi mărturisit asta în dedicaţia pe care am dat-o pe acel volum, la nouă mii de metri altitudine, undeva deasupra pustietăţii Oceanului” (Octavian Paler, Aventuri solitare. Două jurnale şi un contrajurnal, ediţia a II-a, prefaţă de Paul Cernat, Iaşi, Polirom, 2008, p. 220). [4] Octavian Paler revine constant în opera sa la funcţiile acestui dublu. Cred că cel mai lămurit lucrurile sunt spuse în convorbirile purtate cu Daniel Cristea-Enache: „De fapt, voiam să par un ins «tare», ca să ascund groaza mea de ridicol! Nu suportam să par caraghios. Nicio ruşine nu mă inhiba mai mult. Teama că, într-o împrejurare sau alta, mă puteam face de râs mă bloca, mă paraliza, Pur şi simplu, nu eram în stare s-o controlez. Aşa că «seriozitatea» lui Don Quijote m-a uimit şi mi-a pus nişte întrebări. Ce anume îl ajuta pe Don Quijote să nu se sinchisească de cei care râdeau de el? Scrânteala? Sau o credinţă? Şi ce credinţă? întemeiată pe ce? […] Ce încerc să vă spun e că aventurile lui Don Quijote nu m-au amuzat! Nu m-au fermecat asalturile eroice ale cavalerului. Nici poveştile lui. M-a impresionat calmul cu care ridicolul era dus la sublim” (Daniel Cristea-Enache, Convorbiri cu Octavian Paler, Bucureşti, Corint, 2007, p. 138). [5] Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, Bucureşti, Albatros, 2004, p. 87.

Cuvânt înainte Am început să am unele reticenţe faţă de cuvântul „eseu”. Ele se datorează, poate, şi ambiguităţii care face ca eseul să poarte, în accepţiunea curentă, povara unui sens livresc. Lumea n-a uitat că Montaigne s-a retras în celebra lui bibliotecă, la etajul al doilea al unui turn, să reflecteze asupra condiţiei umane şi să-şi scrie opera. (Deşi ar fi trebuit să reţină şi detaliul că trei ferestre spărgeau în trei direcţii zidurile turnului şi de-acolo se zăreau în depărtare văile şi platoul din Périgord). Iată de ce simt nevoia să recunosc că nici dragostea, nici singurătatea nu le-am descoperit cu ajutorul cărţilor. Cu ajutorul lor am încercat să le înţeleg. Dar asta e cu totul altceva. Cât despre înţelepciune, ea reprezintă un domeniu în care nu mi-am făcut niciodată iluzii. Zeiţa Atena mi-a zâmbit totdeauna ironic. De fapt, vreau să spun că nu în bibliotecă am găsit morala acestor scrisori imaginare adresate, unor umbre, dintre care unele mi-au dominat lecturile şi foamea de a admira, ci pe stradă, pe ţărmul mării sau printre amintiri. N-am urmărit aici mai mult decât să mărturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viaţă. Şi, probabil, tot de aceea am aşezat după fiecare scrisoare un poem, fiind hotărât să respect nu legile literare, ci ale melancolicilor care m-au împins la confesiuni. Aceste versuri ale lui Rilke m-ar fi putut scuti de altă introducere: „Doamne, e timpul. Vara a fost mare,/coboară-ţi umbra peste cadavrele, solare / şi lasă vântul liber… De-acum cel singur va fi singur multă vreme,/ va sta de veghe, lungi scrisori va scrie”. Dar trebuie să adaug ceea ce oricine a descoperit măcar o dată: că în singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supravieţui. Şi mă interesează mai puţin dacă aşa ceva se poate numi înţelepciune, câtă vreme voi găsi în ceea ce simt logica de care am nevoie.   ÎNTÂIA IUBIRE Scrisoare domnului Unamuno   Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monezi de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că va găsi şi alte tezaure. Dar n-a mai găsit. Pe urmă s-a aflat că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el îl lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă. Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân.   Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-am dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale. Bineînţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin acum când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.   Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii Raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântul bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor ce ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor… Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: „Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi niciun dictator în lume dispus să părăsească puterea”. Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: „Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului”. Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne răspundă. Mai ales că noi nici n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi… Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să se lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? Strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare… Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul… (Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie În căutarea timpului pierdut. Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem şi pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convingem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nicio iluzie în legătură cu nemurirea… Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când încetează să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc de fapt, moartea.   Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide. Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo m-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce urmărea ielele singurătăţii prin deşert. Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr, piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nicio însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: „Nicio piramidă n-a salvat până acum vreun om de la moarte”. Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. „Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există, nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?” Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă o dată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? „Sunt monumentul unei iluzii”, vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voia lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva despre Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.   Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an de viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă la fel timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi. Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuşi pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce în doresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenuncheată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie Lasciate ogni speranza. Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.   Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia era rostul lui. Îmi place să visez că într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-i dezlege de beţia deznădăjduită de a spune „nu”. Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată. Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel. Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, ca toţi singuratecii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.   A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: „O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie”. Ştiam şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nicio îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: „sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri; nici n-au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii”… În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut şi pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit că moartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.   Dar cine mai are vreme de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte. Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului. Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi cel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: „Vedeţi steaua aceea?” „Nu”, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. „Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii.” Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.   Aceeaşi vârstă Am exact vârsta la care Don Quijote şi-a început aventurile, am aceeaşi vârstă şi iubesc lumea la fel, nu-mi mai lipseşte nimic. Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic, voi porni singur la drum. Am aceeaşi vârstă, şi aceeaşi nevoie să cred, nu-mi mai lipseşte nimic. Poate-mi va lipsi Rosinanta, dar nu-i nimic, voi merge pe jos. Şi poate morile sale de vânt, dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele. Am aceeaşi vârstă cu Don Quijote şi drumul m-aşteaptă şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vânt nu-mi mai lipseşte nimic. Ba da, eu m-am născut după Descartes.   A DOUA IUBIRE Scrisoare domnului Hölderlin Aţi scris undeva într-un vers: „La ce bun poetul, în vreme de secetă?” Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec. Poetul   anunţă cetăţii, pământului că ploaia există, anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav,   aşadar un poet care nu e un profet al speranţei, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii   n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei. La ce bun poetul în vreme de secetă? Să cânte ploile tocmai atunci, când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor,   când soarele arde şi mâinile miros a îndoială, când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere, când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt dificil   şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând braţele rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe ploile   dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol nori de ploaie,   cine să-şi ia riscul de a profeţi ploile dacă nu poezia, cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei şi cea care a coborât cu Dante în Infern?   A TREIA IUBIRE Scrisoare domnului Camus Îl aud în această noapte pe Sisif rostogolindu-şi stânca spre vârful muntelui. Nu mi-l pot imagina, ca dumneavoastră, fericit, dar simt că n-are acum mai multe motive ca altădată să se plângă. El trebuie să ştie că acest munte este tot ce are. În afara lui nu există nimic. Am mai gândit asta despre Sisif şi faptul că nu s-a schimbat nimic în felul cum îl privesc înseamnă că unele, cel puţin, dintre ideile noastre nu sunt întâmplătoare şi, poate, ele exprimă chiar mai mult decât vrem. Stânca se va rostogoli, e adevărat, dar important este ce simte Sisif câtă vreme urcă muntele. Cât de bogat sau cât de sărac ajunge sus. Deoarece acest munte este chiar viaţa lui. Iar Sisif are de dovedit nu faptul că poate reţine stânca în vârf, ci că o poate sui. Iată, cred, înţelepciunea de care avem nevoie. Ştiind că vom muri, să găsim aici un argument pentru a iubi şi mai mult viaţa. Şi astfel fiecare lucru îşi va primi preţul său într-o lume unde trebuie să mergem până la capăt în orice speranţă.   Aici, pe acest munte se întâmplă totul. Se face noapte şi tot aici vor străluci zorii, tot aici îl vom găsi mâine-dimineaţă pe Sisif urcându-şi stânca. Zeii au crezut că-l condamnă la zădărnicie, dar el a descoperit că ascensiunea însăşi e o aventură minunată. Că soarele care îi încălzeşte braţele lipite de piatră merită să fie iubit, ca şi iarba pe care păşeşte, ca şi păsările care zboară deasupra lui şi, uneori, în ceasurile de amiază, când ierburile parfumate le îmbată cu mirosul lor, cântă. Apoi, pe munte coboară toamna, iarba se îngălbeneşte, florile se scutură şi, în amurg, Sisif simte că îmbătrâneşte şi devine melancolic. Îşi aduce aminte câte veri au trecut de când a suit prima oară acest munte. Atunci era foarte tânăr, nici nu simţea greutatea stâncii. Îl înfuria numai gândul că efortul său e zadarnic. Pe urmă a învăţat să descopere frumuseţea muntelui şi, pe măsură ce timpul a trecut, a înţeles că toată bogăţia lui se află în aceste urcuşuri, găsind astfel înăuntrul efortului său o recompensă la care zeii nu s-au gândit deoarece ei n-au priceput niciodată de ce o amiază caldă, când cerul miroase a iarbă dogorită de soare, e de-ajuns uneori pentru a face pe cineva fericit; şi nici de ce, alteori, fără niciun motiv aparent, oamenii simt nevoia să se grăbească.   Mă gândesc, domnule Camus, că în acelaşi timp doi oameni au dovedit aceeaşi înfricoşătoare grabă sub cerul meridional, iubind la fel lumina şi ameninţaţi de aceeaşi noapte: Van Gogh şi Nietzsche. Unul terminând o carte în câteva zile sau câteva săptămâni. Altul, un tablou în câteva ore. Amândoi simţind parcă presiunea necruţătoare a destinului. Ştiind că nu mai au timp. Că trebuie să se grăbească dacă vor să spună ceva. Poate niciodată nu s-a scris şi nu s-a pictat în acest ritm. Mâna lui Nietzsche nu mai corectează frazele, mâna lui Van Gogh nu mai corectează liniile. Nu e timp de nuanţe. Fiecare cuvânt, fiecare linie sunt definitive. Şi amândoi strigă. Nu e timp de şoapte. Nuanţele, şoaptele sunt ale celor care au timp. Amândoi luptă împotriva bolii, care se apropie cu paşi întunecaţi. Şi amândoi îşi iau în această luptă disperată soarele ca aliat. Amândoi se comportă, unul cu penelul, altul cu pana, ca Napoleon cu sabia în mână. Vor să cucerească imperiul primejdios al luminii. Şi amândoi ştiu sau presimt că această lumină pe care o iubesc le arde nervii şi îi carbonizează. E o lumină excesivă, care le dă un fel de insolaţie extatică, greu de suportat, ca un abis alb, plin de otrava luminoasă a soarelui, o fericire ucigaşă şi străvezie prin care corbii trec ca păsările vestitoare de furtună… Şi după toate acestea să ni se spună din vârful buzelor, cum se întâmplă din păcate prea des, că totul n-a fost decât un avertisment al nebuniei?   Ştim că Van Gogh visa să ajungă după moarte într-o stea. Oare în ce stea rătăceşte acum fantoma lui? Întreaga noapte se umple parcă de chiparoşi negri, aşa cum îi picta el, deasupra cărora ard stelele adevărate ale cerului. Într-o asemenea noapte Sisif îşi aminteşte, poate, câte întâmplări ciudate au avut loc pe. Muntele său. N-au fost numai amieze strălucitoare şi parfumate, numai veri cu iarbă caldă. Au existat şi destule suferinţe pe munte. Şi, poate, cei care au spus cel mai mult sunt cei care au suferit cel mai mult. Cei care au cerut tăcerii să strige şi durerii să spere. Care, pentru a-şi combate suferinţa, au constrâns-o ca şi el, ca Sisif, să înflorească. Unii dintre ei au murit nebuni sau cu plămânii ciuruiţi, iar lumea, domnule Camus, s-a obişnuit să le explice geniul prin boală. Nedreptăţii bolii i-am adăugat astfel o nedreptate şi mai strigătoare la cer, care îi frustrează şi de lupta lor. Simplă superficialitate? Poate nu e prea mult să afirmăm că mai ales un anumit tip de mediocritate, care nu suportă decât superioritatea lui Dumnezeu şi se uită bănuitor la toţi cei care şi-au permis să nu-i semene, a găsit în acesta îndeletnicire o voluptate aparte.   Ni s-au făcut, ştiţi foarte bine, liste întregi despre participarea suferinţei la istoria artei şi literaturii. S-au controversat diagnostice. Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o operă. E „un caz”. Ca şi Kleist. Ca şi Nerval. Ca şi Baudelaire. Întregi capitole din istoria culturii sunt transferate astfel istoriei medicinii. Dar pentru ce? Cu ce scop? Dintr-o curiozitate bolnăvicioasă? Din motive ştiinţifice, ni se spune. Se poate. Nu contest că ştiinţa are dreptul să se amestece aici şi să ne aducă lămuriri, dacă poate. Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis şi pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea e lungă lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis, că au suferit de diverse boli… Homer orb, Tasso tot atât de anxios ca şi Strindberg sau ca Botticelli din ultima parte a vieţii, Pascal suferind de migrene îngrozitoare, Rousseau victimă a eredităţii, Nerval nebun spânzurându-se, Keats răpus de tuberculoză, Hölderlin şi Nietzsche murind nebuni, Leopardi urmărit de o melancolie neagră în care nu se ştie ce rol a avut defectul său fizic, Proust retras în boala şi singurătatea sa, Dostoievski scriind între crize de epilepsie, Toulouse-Lautrec infirm şi bând, Goya întemniţat în surzenie, Byron şchiop, Gogol nebun, Kleist sinucigându-se, Pavese la fel… Şi, cu inima strânsă, noi românii adăugăm acestor destine acute destinul lui Eminescu… Fireşte, se pot da destule exemple de nume celebre care au intrat în acelaşi timp în istoria culturii şi în cea a suferinţei. Dar ce vor cei pentru care capodopera e o problemă de sănătate şi geniul o formă clinică? Şi care cred că arta ar trebui studiată la Facultatea de Medicină şi exemplificată în ospicii? Să ne spună, poate, că bolile sunt necesare? Că le datorăm o mare parte din istoria culturii şi din bibliotecile noastre?   Braque zicea odată că arta e o rană transformată în lumină. Şi cred că avem aici una dintre definiţiile cele mai frumoase ale artei. Chiar dacă unii n-au reuşit să transforme rana lor decât într-o altă rană, victoria celor care au izbutit s-o prefacă în lumină compensează înfrângerile celorlalţi. Dar cine are nevoie să insinueze că lumina astfel obţinută trebuie privită cu prudenţă? Că ea nu e decât efectul unei răni, produsul unei răni şi nimic altceva? Ni se arată sub lumină rana şi ni se spune cu cinism: iată cauza! În loc să ni se spună: iată ce victorie a obţinut aici inima omenească! Ni se arată mereu privirea rătăcită a lui Van Gogh, în loc să ni se arate incendiul cu care el a umplut pereţii muzeelor în numai doi ani şi jumătate. Ni se repetă diagnosticul lui Nerval, în loc să fim lăsaţi în pace să contemplăm soarele negru al Melancoliei. Ni se pun în faţă fişele medicale ale lui Dostoievski, ca să-i înţelegem, chipurile, opera. Cu această logică, ne-am putea pomeni că ni se propune într-o zi o inspecţie sanitară şi o dezinfecţie generală prin muzee şi biblioteci. Sau că Florilor Răului li se pune o banderolă prin care să fim avertizaţi să ne spălăm pe mâini după ce-am închis cartea… Căci mediocritatea despre care dumneavoastră spuneţi undeva că vrea să dăinuiască prin toate mijloacele, inclusiv bronzul, nu se mulţumeşte să dăinuiască. Uneori se simte ofensată. Şi pentru că nu-i poate contesta geniului valoarea, îi contestă sănătatea. E mult mai greu să spui despre Lucreţiu că nu era un poet mare. E mai simplu să-l declari neurastenic. E greu, după ce un tribunal n-a reuşit să-l distrugă pe Baudelaire, să vină cineva să declare că poezia lui n-are nicio valoare. E mai simplu să explici această poezie prin sifilis. Există oameni fără o vocaţie deosebită care ştiu să preţuiască şi să admire; acest simplu fapt îi salvează de la mediocritate. În schimb, mediocritatea autentică nu-i iartă geniului că se deosebeşte de ea. Şi atunci îl declară anormal. Îl trimite în ospicii, în spitale, luându-şi ca aliat nu numai bronzul, ci şi medicina. Geniul, insinuează ea, e o anomalie, o eroare tragică. Normală sunt numai eu, eu singură sunt sănătoasă. Nopţile lui Novalis? Da, desigur. Dar această scrânteală de a se teme de lumina zorilor… Baudelaire? Un bolnav dovedit. Van Gogh? Victimă a nebuniei… Şi astfel, admiraţia e înlocuită cu un diagnostic. Căci mediocritatea nu vrea să explice. Ea vrea să coboare. Mai ales atunci când măreţia este prea evidentă ca să fie contestată. Cum să-l conteşti pe Van Gogh? Rămâne totuşi o soluţie. Să vezi în pânzele lui nu o rană plină de soare, ci delirul însorit al unui nebun. Un om normal nu poate visa să ajungă după moarte într-o stea, convins de asta, aşa cum e convins că morţi nu ne putem urca în tren…   Ar trebui să înceteze odată aceşti domni care ţin cu orice preţ, probabil, să ne demonstreze că n-avem motive de veneraţie, întrucât geniul nu e decât un eşec al mediocrităţii. Şi care, neputând să smulgă laurii de pe fruntea unor martiri ai artei, îi compătimesc pentru bolile lor. O, desigur, domnule Camus, nu pentru că inima le-ar fi însetată de milă. Aci nu e decât o stratagemă. Mila le dă un sentiment de superioritate, îi scapă de obligaţia neplăcută de a admira. Pentru că nu pot tăgădui febra din tablourile lui Van Gogh, îi privesc obrazul neras din autoportrete şi murmură ipocrit „Bietul Van Gogh”, binecuvântând în aceeaşi clipă cerul că nu le-a tulburat şi lor minţile. Ei pun suferinţa deasupra operei nu ca să admire eroismul celor care au înfruntat aceste suferinţe, ci pentru a căpăta dreptul să-i compătimească, în loc să-i invidieze. Se uită de sus la sănătatea zdruncinată a lui Hölderlin şi cu milă la infernul plin de soare în care pictează Van Gogh. Se consolează că nu sunt geniali, zicându-şi că nu râvnesc boala, suferinţa şi tristeţea ospiciilor. Dar cine are nevoie de compasiunea lor? Dumneavoastră, domnule Camus, sunteţi, poate, cel mai în măsură să ştiţi că Van Gogh nu pledează cauza nebuniei, ci cauza soarelui. Nu v-aţi explicat niciodată pasiunea dumneavoastră pentru lumină şi pentru speranţă prin boala dumneavoastră de plămâni, ci prin dorinţa de a da dreptate naturii omeneşti. Şi dacă am învăţat de la cineva ce înseamnă adevărata glorie, am învăţat de la dumneavoastră că ea este dreptul de a iubi fără măsură. Sisif îşi ia revanşa asupra destinului iubind muntele pe care urcă. Tot suindu-şi stânca, a avut timp să se gândească la muntele său şi la sine şi a învăţat să înţeleagă frumuseţea dureroasă a unui răsărit de soare. S-au găsit destui care să-i şoptească la ureche că orice efort este inutil, că ar trebui să blesteme muntele. Dar în vreme ce umărul său sângerează sub apăsarea stâncii, Sisif îşi aminteşte de toate ceasurile când mirosurile verii i-au îmbătat trupul. Fericirea are uneori culoarea simplă a unui cer spălăcit, iar Sisif ştie că n-are rost să reproşeze acestui cer faptul că va exista într-o zi fără el. În felul acesta, el şi-a cucerit o înţelepciune anevoioasă. A aflat că nu trebuie să risipească nimic din darurile pe care muntele i le oferă. Cum aţi spune dumneavoastră, domnule Camus, a aflat că acest munte e singurul loc pentru Nunţile noastre. Aici sunt şi exilul şi împărăţia, moartea, dar şi nunta ruinelor cu primăvara la Tipassa unde totul repetă că primul lucru este acela de a nu dispera. Dacă nimic nu justifică moartea, viaţa are toate justificările. Şi trebuie să le opunem celor care ne vorbesc despre resemnare hotărârea noastră de a străbate până la capăt împărăţia plină de soare a vieţii, mergând astfel nu numai până la capătul speranţei, ci şi până la capătul lucidităţii. Nu putem exista pentru renunţări. După cum nu putem fi de partea celor care suferă fără să fim împotriva celor care nu-i înţeleg sau îi jignesc prin mila lor. Tocmai de aceea simt nevoia să mă împotrivesc celor care se uită chiorâş la Van Gogh, care se mulţumesc să ştie despre Homer că a fost orb şi despre Dostoievski că a fost epileptic. Ei cred că nebunia ţine loc de talent? Şi că sifilisul ţine loc de geniu? Ei cred că între ospiciu şi muntele Parnas nu e decât o problemă de termeni? Că Baudelaire a fost Baudelaire pentru că a fost bolnav de sifilis? Dar câţi bolnavi de sifilis au scris Florile Răului? Ei cred că Van Gogh a fost Van Gogh pentru că a fost nebun? Dar câţi pacienţi ai ospiciilor au pictat Lanul de grâu cu corbi? Istoria culturii nu s-a scris în ospicii şi arta nu e o problemă clinică, chiar dacă biografiile unor mari artişti au fost copleşite de suferinţă.   „Oamenii care văd, îmi spunea într-o zi un tânăr aproape orb, trec pe stradă fără să reţină atâtea amănunte câte memorează cineva ameninţat să orbească.” Am stat în câteva rânduri de vorbă cu acest tânăr şi mi-am dat seama că-l atrăgeau tocmai lucrurile legate de simţul care-l trăda. Citea mai mult decât un om obişnuit şi se interesa insistent de pictură. Visa să colinde lumea, s-o vadă înainte de a orbi complet. Şi vorbea despre artă cu o linişte care m-a impresionat mai mult decât orice accent patetic. M-am întrebat atunci dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel care a cunoscut deznădejdea poate înţelege violenţa luminii din pictura lui Van Gogh. Şi poate că Van Gogh ne cere nu atât să cunoaştem legile artei, cât legile suferinţei. Cine a coborât o dată în Infern va şti să preţuiască un răsărit de soare. Să binecuvântăm deci bolile pentru că ne-au învăţat să luptăm împotriva lor? Să binecuvântăm moartea pentru că datorită ei iubim şi mai mult viaţa? Puţini ne-au vorbit despre dragostea de viaţă ca acest pictor care desenează corbi deasupra unui lan de grâu cu câteva zile înainte de a se sinucide. Şi puţini artişti au lăsat după ei o dâră de sânge care seamănă atât de bine cu lumina verii. Suferinţa i-a dat şi lui, ca şi altora, o libertate amară; o libertate cu care un om obişnuit nu are ce face, dar cu care un artist sensibil şi decis să meargă până la capăt poate spune întreg adevărul, întrucât boala l-a eliberat de ceea ce era superficial şi i-a dat curajul să privească destinul în ochi. Pornind de aici, cineva ne-ar putea argumenta că închisorile ne ajută să vorbim şi mai convingător despre libertate, că erorile judiciare au stimulat dreptatea, că solidaritatea o datorăm singurătăţii, iar demnitatea dezgustului faţă de cei laşi. De aceea ni se arată mereu corbii zburând deasupra lanului de grâu? Pentru a ni se dovedi că Van Gogh le datorează strălucirea grâului? De aceea ni se reaminteşte că El Greco a suferit de astigmatism? Pentru a ni se sugera că n-are rost să căutăm o altă explicaţie siluetelor lui alungite ca o flacără? De aceea ni se pomeneşte mereu de nebunia lui Hölderlin? Zeii albi ai Eladei, visaţi de el, nu fac decât s-o anunţe? Prea s-a făcut uz de această logică în toate felurile ca să nu mă tem că aici ni se întinde o cursă. Înseamnă că, într-adevăr, bolile sunt necesare? Că, într-adevăr, le datorăm o mare parte din istoria culturii şi din bibliotecile noastre? Dar de ce n-am spune că Tolstoi datorează sănătăţii sale tot atât cât datorează Dostoievski bolii sale?   Orice durere se poate schimba în valoare, zicea Malraux. Şi avem la îndemână oricând exemple care îi dau dreptate. Dar asta nu justifică suferinţa şi nici nu înseamnă că valoarea nu se poate naşte şi dintr-o inimă fericită. Sănătatea nu îşi pune întrebări ca boala, mi se va spune. Iar Sisif s-a gândit la destinul său numai după ce zeii l-au pedepsit. Înainte trăia nepăsător în Corint. Dar nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce-ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce-ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi? Nu, nu vreau să ajung la această concluzie oricâte argumente s-ar aduce în favoarea ei. Măreţia unui martir nu se măsoară după suferinţele îndurate, ci după credinţa sa. Nu voi pretinde că suferinţele n-au plămădit uneori mari artişti, călăuzindu-i spre o morală intransigentă. Pretind doar că aceasta nu motivează suferinţa şi nu-i dă niciun drept. Aceeaşi morală putem şi e firesc s-o obţinem şi de la lumină şi de la fericire. Martiri? Da, au existat şi în artă. Curaj? Da, adesea, măreţia s-a născut din durere. Şi sunt destui cei care, fiind loviţi, au pus întrebări în loc să se plângă. Cultura nu s-a făcut numai cu creatori fericiţi şi nici măcar în primul rând cu creatori fericiţi. Dar nu arta e de vină pentru asta. Ea nu cere să înflorească în răni. Şi, oricum, nu ea le-a produs. Ea vrea numai să le transforme în lumină pe cele produse de alţii. La urma urmei, ce rost au aceste obiceiuri de a împărţi lumea în oameni sănătoşi şi suferinzi, când ar trebui s-o împărţim în cei care există şi cei care ard? Dacă suferinţa a avut un rol important în cultură, l-a avut pentru că a fost combătută. Istoria artei nu e istoria rănilor, ci numai a rănilor transformate în lumină. Şi nu suferinţa a umplut muzeele şi bibliotecile, ci lupta împotriva ei şi a singurătăţii. Nu datorăm nimic bolilor şi suferinţei în domeniul adevărului, ci numai în domeniul curajului. Aşa cum nu datorăm nimic singurătăţii şi lui Dumnezeu. Datorăm totul celor care li s-au împotrivit. Nu datorăm nimic absurdului, ci lui Kafka. Nu datorăm nimic epilepsiei, ci lui Dostoievski. Nu datorăm nimic nedreptăţilor, ci acelora care le-au combătut. Dacă oamenii au găsit mijlocul de a transforma rănile în lumină, aceasta nu interesează medicul legist, ci înfruntarea noastră cu destinul. Altfel ar trebui să ne întrebăm: ce defect optic trebuie să aibă cineva pentru a deveni Don Quijote? Şi ce diagnostic pentru a deveni Van Gogh?   Mulţi dintre cei a căror inimă a sângerat au fost învinşi ca oameni, dar au învins ca artişti. Arta a fost revanşa lor. Singura dreptate care le-a rămas. După ce nimeni nu ştie cât i-a costat această dreptate, iată-i ameninţaţi de compasiuni. „Sărmanul Van Gogh.” „Bietul Nerval.” Nu e revoltător, domnule Camus? De la dumneavoastră am aflat că boala nu e un sfârşit, ci un început. Că singurătăţii trebuie să-i răspundem cu tandreţe, iar trupului care ştie că va muri să-i recunoaştem dreptul de a se bucura de sărbătorile luminii. Jumătate din cantitatea de energie cu care e înzestrat un om, ziceţi dumneavoastră, se risipeşte spunând în fel şi chip „nu”. Dar uneori e foarte important să facem tocmai asta. Altfel, cum să ne descurcăm într-o lume unde, aveţi dreptate, florile şi vântul nu vor face niciodată să fie iertat restul?   Să mă întorc la Sisif. Acum îl văd mergând printre lanuri de grâu. Întreg muntele său miroase a grâu copt şi e inundat de culoarea grâului. Sisif are un obraz cotropit de o barbă ţepoasă, galbenă şi ea. Deasupra zboară corbi care ameninţă să atingă dintr-o clipă în alta spicele calde şi mâinile lui Sisif. „Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”, murmură el. Grâul e obosit de soare, iar corbii planează sub cerul verii. Destinul este acolo, în aripa lor amară. Sisif nu trebuie decât să întindă mâna ca să-l atingă. Şi el ştie că iubind lumina grâului îşi pledează cauza. După cum ştie că istoria oamenilor e ca istoria grâului. Iată, zborul negru al corbilor a devenit mai ameninţător. Ameninţă gloria acestei zile în care se va decide soarta lui Sisif. Dacă aripa lor va atinge grâul, stânca se va prăbuşi, stropită de data aceasta de sânge. Pe munte domneşte o aşteptare tragică. Nu se mai aud decât foşnetele spicelor. Aerul a încremenit. Sisif suie cu paşi înceţi şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla. Numai un lucru e din ce în ce mai evident. Obrazul său are din ce în ce mai mult culoarea grâului. Şi putem oare uita că acest Sisif a comparat totdeauna galbenul cu dragostea? Undeva dincolo de aceste lanuri galbene trebuie să existe un chiparos cu o stea. Steaua în care el se va duce după moarte. Nu zicea cineva odată că bolile sunt călătorule celor săraci?… Dar toate astea nu spun, desigur, nimic celor ce ne vorbesc despre cauzele clinice ale geniilor. Ca de obicei, mediocritatea continuă să rămână bănuitoare. Corbii? Grâul? Soarele? Prostii! Nebunia lui Sisif şi pistolul. Iată singurele lucruri care vor interesa medicul legist când va consemna decesul. Cei care explică geniul lui Baudelaire prin sifilis şi al lui Van Gogh prin nebunie n-au decât s-o facă mai departe dacă nu vor să priceapă nimic din misterul artei. Ceilalţi vom repeta că arta nu e o maladie, fie ea şi subtilă, ci o formă de luptă pentru adevăr… În această noapte în care în muzee chiparoşii lui Van Gogh foşnesc îndelung şi nunta ierburilor cu vara îmi aminteşte de dumneavoastră, domnule Camus, ştiu poate mai bine ca altădată că avem arta nu pentru a suferi, ci pentru a ne lupta. Lanurile de grâu ale lui Van Gogh nu ne spun nimic despre grâu, dar ne pot spune, dacă le ascultăm cu atenţie, toată povestea noastră. Secerătorul va veni nu pentru a secera grâul, ci pentru a ucide un om. Când corbii vor atinge spicele, pe unul dintre ele va începe să picure sânge. În clipa aceea, în singurătatea acestei privelişti va răsuna o detunătură şi mâna pictorului va cădea inertă strivind între degete un spic de grâu. Propria-i viaţă sfărâmată.   Dar Van Gogh n-a murit, domnule Camus. Biografiile mint. Şi numai arta are dreptate. Van Gogh trăieşte, căci corbii n-au atins încă spicele lanului de grâu. Aripile lor planează deasupra grâului, întunecă vara, o umplu de presimţiri. Dar degetul n-a apăsat încă pe trăgaci. Van Gogh trăieşte încă. Inima lui a luat foc, dar nu s-a prefăcut încă în cenuşă. Abia în clipa când corbii vor mai coborî puţin şi vor lovi primul spic de grâu, atunci va răsuna împuşcătura şi atunci inima lui Van Gogh va fi arsă. Van Gogh trăieşte în această secundă tragică şi fără sfârşit. Toţi cei care povestesc sfârşitul său au minţit. Şi mai ales cei care nu vor să-i vadă decât ochii rătăciţi din clipa aceea.   Nu-l mai aud pe Sisif împingându-şi stânca. Undeva, la mijlocul muntelui, s-a oprit şi priveşte stelele…

JURNAL LA MARE     Neptun, august   Înainte de a pleca la mare, m-am speriat din pricina unei hemoragii. M-am trezit în mijlocul nopţii într-o mică baltă de sânge. Când am ajuns la baie, m-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam ca un animal înjunghiat. Chiuveta s-a înroşit de la sângele care-mi curgea din nas şi, la fiecare mişcare, stropeam lucrurile din baie. Faptul că era noapte, că nu ştiam ce să fac, îmi sporea şi mai mult panica. După vreo jumătate de oră, am reuşit, în sfârşit, să opresc hemoragia. Dimineaţa, m-am dus la doctor. M-a sfătuit să nu mai plec la mare. Seara, am mai trecut o dată prin aceeaşi sperietură. Iar mi-a curs sânge din nas. Nu m-am mai dus, însă, la doctor. M-am temut să nu mă convingă, fie şi numai din prudenţă, să rămân în Bucureşti. Încât m-am grăbit să plec, pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgândesc. Acum, mă simt de parcă aş fi trecut un Rubicon. Angoasat, dar şi mulţumit. Marea înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aş fi venit, aş fi căpătat o psihologie de infirm. Ar fi trebuit să mă consolez cu ideea că marea ţine de trecut. Pentru totdeauna! Şi nu mă văd în stare, deocamdată, de aşa ceva.     Atmosfera de la „Casa scriitorilor” nu mai e cea de altădată. Cei mai mulţi „locatari” îmi sunt necunoscuţi. Probabil, sunt amici de-ai unor scriitori. Sau rude. Dar nici cu colegii cu care m-am nimerit în aceeaşi serie nu trec de schimburile, convenţionale, de amabilităţi. Am oarecare faimă de individ ursuz, aşa că nimeni nu se simte obligat să încropească o conversaţie cu mine dincolo de „Bună dimineaţa”, „Cum e apa?” sau „Poftă bună”. Şi, la drept vorbind, chiar îmi convine să fiu lăsat în pace. La mare, eu procedez cam ca arabii care-şi depun încălţările la intrarea în moschee. Mă desprind de problemele curente. Nu mă atrage, aşadar, să iau parte la şuetele care se încing pe plajă ori pe terasă şi să aud obişnuitele bârfe literare. Le evit cât pot. Mă salut cu cei cu care mă întâlnesc, pe coridoare, la masă, pe faleză şi cam atât. E mai bine. Şi pentru ei. Şi pentru mine. Numai de n-ar ploua. E o zi splendidă. Soare aproape zgomotos. Peste plajă pluteşte un vacarm de lumină. Doar spre Constanţa zăresc un nor.     De pe plajă, se aude acum o larmă veselă. De dimineaţă, părea că se înnorează. Apoi, cerul s-a limpezit şi toţi s-au repezit să profite de vremea frumoasă. Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun, fără să mai aştept amiaza, şi să-i imit? E foarte simplu. Las deoparte „răfuiala” mea cu specialiştii în antichitate, proiectată pentru această vacanţă (deocamdată, îmi adun gândurile), închid uşa după mine, mă întorc în „actualitate”, cobor scara, predau cheia la recepţie şi ies, prin mica grădină a vilei, chiar în faţa treptelor de ciment ce coboară, de pe faleză, pe plajă. Acolo... nisipul, stâncile, marea, abrutizarea luminoasă a ceasurilor petrecute pe plajă ori în apă. Certitudini! Nici o îndoială! Şi de ce nu? Tinereţea s-a dus. Nu mai sunt decât o epavă a ei. Dar e vară, cerul e tânăr, marea n-are azi nici un rid. Stai lungit pe nisip şi nu te mai gândeşti la nimic. Sau te azvârli în apă şi singura preocupare e să urmăreşti ritmic braţul care se ridică în lumină, pentru a se afunda în apă, după o clipă, din nou. Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.     Să fiu mai clar, dacă pot. N-aş zice că devin „altul” la mare. Dar, cu siguranţă, devin „altfel”. Probabil, lumina specială de aici provoacă unele modificări în metabolismul meu. Am o stare de beţie superficială care-mi relaxează inhibiţiile şi mă curăţă, parcă, de zgură. Istoria imediată, de care în Bucureşti n-am cum să scap (ca de praf şi de câinii vagabonzi), devine, la mare, o amintire vagă. Şi nu cunosc o terapie mai radicală pentru oboseala mea nervoasă. Desigur, îmi dau seama că e vorba de o stare, ca atunci când te afli sub influenţa unui drog, că e de ajuns să se strice vremea, pentru ca această stare să se năruie şi că, deci, totul e, fără profunzime, o excitaţie la nivelul senzaţiilor, dar de ce aş pretinde mai mult? Şi acum, e cazul să mă bărbieresc. Un om manierat se duce bărbierit să se arunce în mare chiar dacă, dimineaţa, e „antic” şi se visează pe plaja ateniană, amestecat printre cei ce o aşteaptă pe Frina.     Camera are ferestre mari, acoperite cu perdele, din pânză cam grosolană, verzi, cu pătrate galbene. O astfel de perdea acoperă şi uşa care dă spre balcon. Dimineaţa, când răsare soarele, lumina macerează ţesătura. Eu mă trezesc, însă, înainte, căci aici mă culc mai devreme decât în Bucureşti. Ies în balcon şi mă uit, cum am făcut şi în alte veri, spre marea taină a mării. La ceasul în care se îngână ziua cu noaptea, marea are ceva ciudat. Pe apele ei suflă parcă duhul Genezei. Valurile spală ţărmul cu o nepăsare grea, inerţială, şi am senzaţia stranie că mă aflu înainte de apariţia vieţii pe Pământ: Mi-am fixat un program riguros. În jur de şapte şi jumătate, cobor să iau micul dejun, apoi mă aşez în faţa maşinii de scris. (Aveam poftă de o polemică şi pe urmă vroiam demult să-mi lămuresc nişte obsesii.) Voi lucra, ca „emigrant” în antichitate, numai când ceilalţi sunt pe plajă, ca să nu-mi deranjez vecinii cu zgomotele hodorogitei mele „Smith Corona”. La douăsprezece fix, mă duc pe plajă. Nu-mi iau cu mine nici prosop, nici alte lucruri, ca să-mi pot face fără griji „turele” între cele două diguri. Când am ieşit ieri din apă, plaja era aproape goală. Lumea fuge de soarele brutal şi se grăbeşte la masă. Eu mănânc printre ultimii, în seria a doua. După-amiază, pe la cinci, mai înot o jumătate de oră, apoi casc gura la cei care joacă şah pe terasă ori citesc. După cină, ies să fac un tur pe faleză... Pare cam monotonă o asemenea zi, dar asta nu mă supără. Se întâmplă aici ceva, aproape inexplicabil, care ţine parcă de taumaturgie... În fine, să mă apuc de treabă.     De câte ori am încercat să lămuresc interesul meu pentru Grecia antică, n-am reuşit să găsesc o explicaţie mulţumitoare, deşi, dacă mă gândesc bine, această pasiune mi-a influenţat, considerabil, perspectiva culturală şi, în parte, chiar viaţa. Probabil, la mijloc e un ghem atât de încâlcit de cauze, unele ţinând de caracterul meu, altele de întâmplări, încât e imposibil să-l descurc. În adolescenţă, am devorat, bineînţeles, legendele Olimpului şi, cum era firesc, mi-a plăcut să pun la originea războiului troian nu cauzele ce ne fuseseră expuse ştiinţific de profesori, ci adulterul de care vorbeşte Homer. De altfel, m-a amuzat enorm, din capul locului, faptul că aproape toţi zeii grecilor îşi pierdeau subit simţul divinităţii când dădeau cu ochii de o femeie frumoasă. Încă nu cunoscusem dragostea fizică decât sub forma, lipsită de mister, pe care ne-o dezvăluise un pedagog ce ne-a dus, încolonaţi, de la internat la bordel, dar începusem să am vagi tulburări erotice. Probabil, şi asta a contribuit ca viaţa plină de păcate lumeşti din Olimp să mi-i facă deosebit de simpatici pe „olimpieni”. Nu-i simţeam severi, intransigenţi. Şi mă încânta să văd că nişte zei duceau o existenţă de copii mari care nu reuşeau să se maturizeze. Preferau să imite ce observau la oameni, fără să se ridice peste limitele parodiei. Încă nu eram pregătit să pricep că tocmai această capacitate a lor de a rămâne copii mari le asigura nemurirea. Deoarece, rămânând copii, nu descopereau moartea. Luam din legende coaja, fără să ajung la miez. Apoi, am trecut şi printr-o etapă de frondă. Mă uimiseră îndrăznelile unor autori moderni, ca Gide sau Anouilh, care n-au ezitat să-l facă pe Prometeu fabricant de chibrituri, iar pe Orfeu cântăreţ ambulant şi m-am lăsat luat de val. Din fericire, nevoia mea de romantism a fost mai puternică, încât această „criză” ce ţinea de modă n-a durat prea mult. M-a ajutat să ies din ea, bănuiesc, şi un instinct sănătos, datorită căruia am intuit în slăbiciunile lumeşti ale olimpienilor o lecţie pe care abia mai târziu, după mulţi ani, am înţeles-o. Că, şi urâţită, viaţa păstrează ceva divin. Toate acestea sunt, însă, lucruri banale, care fac parte, probabil, din experienţa oricărui intelectual. Mai neobişnuit a fost, poate, entuziasmul, aproape agresiv, pe care mi l-a inspirat „nebunia” lui Schliemann de a se duce la Micene, să sape, cu Iliada în mână, fără să-i pese de zâmbetele dispreţuitoare ale somităţilor arheologice, sigure că „impostorul” nu va reuşi decât să se acopere de ridicol. Am fost cucerit de fervoarea pe care acest diletant genial a pus-o în pasiunea lui şi chiar l-am invidiat. Nu atât pentru ce a dovedit, cât pentru modul în care a făcut-o. Alte împrejurări care să explice ceea ce am numit „insolaţia mea elină”, mai veche şi, din câte constat, mai durabilă decât slăbiciunea pentru Don Quijote, nu găsesc, uitându-mă în urmă. Oare rolul decisiv să-l fi avut întâlnirea cu marea? Pe lângă faptul că la mare am descoperit „lumina clasică” şi tentaţia de a mă simţi inactual, aici mi s-a clarificat o credinţă pe care am exprimat-o până acum tatonând nuanţele, fără să o fi formulat niciodată tranşant. Nu voi pretinde ca Oscar Wilde că „singurii oameni adevăraţi sunt cei care n-au existat niciodată”. În schimb, sunt convins că romanticii au recreat clasicitatea antică. Şi voi încerca s-o dovedesc.     Simt, de-afară, miros agresiv de alge putrezite şi de nămol răscopt. Pe plajă, se joacă volei. Strigăte vesele subliniază fiecare punct marcat. Am exagerat, oare, când am pretins că n-am instinctul haitei? Cred că nu, dar nici să stau prea departe de ea nu-mi place. Am aflat că se fac glume pe seama punctualităţii cu care cobor pe plajă. E singura dată când am reuşit să impun o impresie atât de falsă despre mine. Toţi cei pe care i-am exasperat cu întârzierile mele ar fii uluiţi, cred, descoperind că trec, aici, drept un maniac al punctualităţii. Dacă m-aş duce în acest moment pe plajă (e abia zece), aş produce, poate, o mare decepţie. Aş intra în ordinea banală a celor care stau la soare când exploziile solare sunt mai puţin violente. Mica legendă, încropită involuntar, s-ar spulbera. N-am încotro, trebuie să mai fiu două ore „antic”.     Nu mă consider „specialist” în antichitatea greacă şi nici n-aş fi reuşit să devin, dacă mi-aş fi propus aşa ceva. Căci n-am răbdare să fac fişe, să clasez date. În privinţa aceasta, sunt leneş. Unica „specialitate” care mi-a convenit şi care nu mi-a cerut nici un efort a fost aceea de a visa cu ochii deschişi. Spre deosebire de specialişti, care controlează cu grijă orice detaliu, pentru a-i verifica exactitatea, eu nu m-am simţit obligat să număr câte trepte duc pe Acropole sau câţi centimetri are arhitrava Parthenonului. Nu mă interesa să studiez antichitatea cum fac entomologii cu insectele. Şi, la urma urmei, de ce ar trebui să ştiu dacă Olimpul are o sută de metri în plus sau în minus? Din punctul meu de vedere, e mai important să constat că poveştile care aureolează Olimpul seamănă cu veşmintele scumpe cu care piticii lui Velasquez îşi acoperă infirmitatea. Asta îmi lămureşte perfect de ce, cum zicea Nietzsche, întreaga concepţie a grecilor despre frumuseţe a ieşit din durere. Am reţinut, din lecturi, o mulţime de fleacuri peste care un specialist trece cu dispreţ: că precursorul lui Don Juan în Atena antică, Alcibiade, a reuşit s-o seducă până şi pe soţia regelui Spartei, când a fugit la spartani, sau că severul Nicias nu ieşea niciodată din casă cu piciorul stâng, înscria cuvinte magice pe zidurile locuinţei pentru a o proteja de incendii, nu întreprindea nimic în zilele nefaste, marţi şi vineri, iar ca să-şi taie părul aştepta luna plină. Am aflat că Euripide şi-a petrecut multe zile într-o grotă, cu faţa la mare, şi am comparat, în reproduceri, statuile Afroditei, din diverse etape, pentru a surprinde momentul în care zeiţa s-a pregătit să schimbe marea cu o cadă de baie. Am ţinut o poză a Afroditei din Cnid, multă vreme, între foile cursului de „Metafizică”, deoarece eram, aproape, îndrăgostit de Frina, amanta lui Praxitele, ce i-a fost şi model, şi, deşi nu cred în metempsihoză, convingerea lui Pitagora că, într-o viaţă anterioară, fusese o vestită curtezană, apoi Euphorbos, erou al războiului troian, mi l-a făcut mai apropiat decât teoremele sale. M-am lămurit că bufniţa, gravată pe monedele de argint, era, la Atena, simbolul înţelepciunii, că „sofist” însemna la început „maestru de înţelepciune”, abia mai târziu a devenit un cuvânt de ocară, şi că tăcuta zeiţă a înţelepciunii s-a certat cu Poseidon, când olimpienii şi-au împărţit între ci diversele regiuni ale Greciei, exact ca marile puteri la împărţirea zonelor de influenţă. Dar, mai ales, mi-am pus lot felul de întrebări „puerile” (vor zice specialiştii). Ce vroia să însemne pasiunea lui Eros pentru jocul de zaruri? Că dragostea e o chestiune de noroc? Ce tâlc are legenda după care statuile lui Dedal fugeau noaptea din grădini dacă nu erau legate? Sau cum se face că într-o Grecie în care Icar şi-a permis cutezanţa nebunească de a zbura spre soare, folosind nişte aripi lipite cu ceară, nimeni n-a avut curiozitatea să se suie în Olimp? Aş putea povesti cu lux de amănunte „plimbările” mele prin Atena în vremea când Frina îi poza lui Praxitele pentru Afrodita din Cnid. Şi m-am gândit de nenumărate ori la singura condiţie pe care i-a pus-o Eros frumoasei Psyche după ce a luat-o de pe muntele unde fusese abandonată şi a dus-o cu el într-un palat îndepărtat: să nu caute să vadă vreodată chipul bărbatului care o răpise. Într-o noapte, zice legenda, Psyche a încălcat această condiţie. A aprins în taină un opaiţ şi, la lumina lui, l-a văzut pe zeu. Eros a dispărut atunci, iar sensul legendei pare să fie acesta: nu încerca să vezi, să cunoşti, ceea ce nu-ţi e îngăduit să vezi, să cunoşti; fericirea are nevoie de ignoranţă şi de acceptare pentru a dura; punând-o sub o lumină puternică, o alungi... „Copilării”, vor bombăni specialiştii, încredinţaţi că acest mod de a te apropia de antichitate ţine de diletantism. Poate. Nu neg. Aş putea să replic, desigur, că noi, diletanţii, nu reuşim să distingem, poate, lucruri bătătoare la ochi, în schimb vedem, uneori, ce n-au văzut domnii specialişti. Schliemann a probat-o cu strălucire. Dar sunt gata să accept că romantizez antichitatea, că o falsific. Numai că eu nu fac decât să ilustrez, astfel, în genul meu, o tendinţă mai generală şi un adevăr uşor de demonstrat, cred. Viziunea modernă despre clasicitate este una romantică sau, în orice caz, serios influenţată de romantism! Căci, în nostalgiile clasice, nu ne întoarcem spre ceva care „a fost”, ci spre ceva de care „avem nevoie”.     Vine o vreme când oboseşti să te tot justifici. Mai ales că asta nu serveşte la nimic. Problema nu e dacă ai avut sau nu dreptate. Trebuie să-ţi sapi grădina până la capăt, chiar dacă nu înfloreşte nimic în ea. Şi spun asta fără emfază. Doar cu o mică părere de rău. De fapt, nu ştiu prea bine ce regret. Mulţi spun că dacă ar lua viaţa de la capăt ar trăi-o la fel. Sunt, probabil, mulţumiţi de ce au făcut. Eu recunosc că am motive serioase să mă tem că am fost, mai degrabă, „trăit” de întâmplări. Dovadă şi faptul că, acum, n-am nici un prieten apropiat, la care să îndrăznesc să sun în miez de noapte dacă aş simţi nevoia să mă sfătuiesc cu cineva. Să fie, oare, şi prieteniile o problemă de noroc? Am trecut, totuşi, prin două licee, prin trei internate şi prin trei facultăţi. N-am trăit în pustiu! Şanse de a-mi face prieteni am avut, prin urmare... Mi-a fost mai uşor să-mi găsesc prieteni printre femei. De ce, n-aş şti să spun. E posibil să fie întemeiată părerea că sensibilitatea are totdeauna ceva feminin. Oricum, mă tem că viaţa mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitaţie de viaţă. Şi-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoştinţă.     Dau pătura la o parte şi mă ridic în capul oaselor, fără prea multă convingere. M-am trezit cam devreme, întunericul abia se diluează în cameră. Fericiţi, cei veşnic grăbiţi!, mi-am zis, adesea. Ei nu au timp să fie altceva decât o maşină de trăit. Mă scol, în cele din urmă, şi ies, ca de obicei, pe balcon. Marea e ca un lac azi. Nici un val nu încreţeşte luciul amorţit al apei. Aşa va fi arătând, oare, Marea Moartă? Pe faleză, un bărbat îmbrăcat în trening aleargă, forţându-se să păstreze ritmul. Câţiva amatori de pescuit, cu undiţele pe umeri şi cu un mic pekinez după ei, pleacă să-şi încerce norocul. Jos, în golf îşi fac antrenamentul obişnuit elevii unei şcoli de karate, îmbrăcaţi în cămeşoaie albe. Antrenorul lor scoate nişte sunete răstite, de parcă îi ceartă mereu, elevii execută, disciplinaţi, comenzile, lovind aerul, cu mâinile, cu picioarele, şi totul are ceva caraghios. Mă întorc în cameră şi deschid radioul cu grijă, ca să nu se audă sunetul la vecini. In Bucureşti, plouă. Cu atât mai bine că mă aflu aici, e primul meu gând, egoist. Apoi, mă duc la fereastră şi examinez cerul. Nu-mi place deloc când plouă la mare. Plaja, apa, cerul, până şi mica grădină a vilei se urâţesc, brusc, atunci. Trupurile bronzate dispar sub haine. Pe faleză, apar „pietoni”. Locatarii „Casei scriitorilor” se plimbă, să treacă timpul, sau se trântesc pe fotoliile de plastic de pe terasă, de-a lungul zidului, sub copertină şi stau la taclale.     Ideile mele despre antici şi despre clasicitate suferă, probabil, de toate metehnele romantice. Pe Acropole, am plătit din plin tributul, specific romantic, de a da mai multă importanţă ruinelor decât construcţiei din care provin. La Delfi, ruinele sanctuarului lui Apolo (cel mai clasic dintre zei) mi s-au părut mai romantice decât suspinele lui Lamartine din Lacul. La Levadia, două izvoare banale, care nu erau nici măcar pitoreşti, m-au tulburat numai pentru că se chemau, unul „izvorul Mnemosynei”, altul „izvorul Lethei”. În mod cât se poate de serios, am avut grijă să nu încurc izvoarele, să beau, mai întâi, cum se recomandă şi cum face toată lumea acolo, din izvorul uitării şi abia apoi din cel al memoriei, deoarece, dacă le încurci, rişti, se zice, să nu mai ţii minte nimic. Măslinii mi-au dat, mereu, o impresie de răbdare dezolată şi blândă, iar chiparoşii m-au trimis cu gândul, constant, prin nobleţea lor funerară, la corurile tragediilor antice. Ce legătură au toate acestea cu spiritul clasic? Probabil, nici una. Dar mă grăbesc să întreb: ce legătură au statuile greceşti, cum le vedem noi azi, albe, de o desăvârşită simplitate, cu aspectul lor iniţial (obraji fardaţi cu roşu, gene artificiale şi pupile de cuarţ)? Nici templele nu-şi întâmpinau credincioşii, în antichitate, cu acea simplitate ascetică pe care azi o socotim atât de grecească. Erau colorate şi pline de podoabe. Grecii se călăuzeau după alte gusturi decât cele pe care li le atribuim noi. Îndrăznesc de aceea să afirm că imaginea pe care ne-am format-o asupra clasicităţii este, în bună măsură, o creaţie modernă şi că la ea au colaborat nu numai ploile, care au spălat vopseaua, şi hoţii, care au furat podoabele; au colaborat, ce ironie, şi romanticii, prin capacitatea lor de a visa între ruine. Mai mult: acum nu ni-i mai putem reprezenta pe antici decât aşa! Nu mai putem concepe statuile greceşti decât albe. Şi dacă ar avea cineva ideea să revopsească templele, să refardeze statuile, pentru a le reda aspectul iniţial, am spune că e o glumă proastă. Vă surprinde asta, domnilor specialişti? Nu cred. Sau, mai exact, nu văd de ce v-ar surprinde. În vacarmul unui secol ca al nostru preţuieşti liniştea acolo unde ai norocul s-o întâlneşti. Dumneavoastră, domnilor, zâmbiţi când ajungeţi în Istoria naturală la pasajul unde Pliniu cel Bătrân susţine că zvonurile despre sirene (citez din memorie) „nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat”. Ilustrul predecesor al enciclopediştilor pretinde că vocile tânguitoare, vrăjite, ale sirenelor, „pot fi auzite şi azi” în preajma ţărmurilor şi că o sirenă a fost găsită moartă pe malul mării. Cum să-l luaţi în serios? Dumneavoastră puteţi dovedi oricând, cu câteva argumente simple, că povestea legării lui Ulise de catarg e o minciună simpatică. Uitaţi, totuşi, ceva: că transformarea sirenelor în stânci a fost o mare greşeală a culturii greceşti; poate, cea mai mare, întrucât absenţa sirenelor şi a cântecelor lor vrăjite implică riscuri şi mai mari decât cele înlăturate de moartea lor. Şi nu v-aţi temut, oare, niciodată că riscăm să devenim prea pozitivi? Eu, unul, domnilor, cred că n-avem ce căuta la poalele Olimpului decât, cel mult, o dată, pentru a ne convinge singuri că toţi cei care se duc acolo să-l studieze de aproape, să-l cartografieze, săvârşesc o eroare elementară. Căci Olimpul face parte dintre acele privelişti care sunt cu atât mai adevărate cu cât te afli mai departe de ele.     În ciuda exploziilor solare, sperietoarea cea mai la modă, plaja e înţesată. Cearceaf lângă cearceaf. Ca să intri în apă, trebuie să faci un adevărat slalom. Cerul e limpede, soarele dogoreşte, marea e liniştită, dar apa a devenit rece, ca de la frigider. Copiii îşi înmoaie picioarele şi fug, speriaţi, înapoi. Maturii se bronzează. Când îi răzbeşte căldura, se stropesc să se răcorească. Am impresia că sunt singurul de pe plajă care a decis să înoate. Nu văd un alt inconştient care să rişte un stop cardiac, îmi fac curaj şi mă îndrept spre mare, hotărât să nu dau înapoi. Când încep să înot, apa rece îmi arde faţa, simt că-mi îngheaţă picioarele, însă îndărătnicii sunt cu atât mai perseverenţi cu cât sunt animaţi de o vitejie mai puerilă; iar dacă le-a intrat în cap că nu trebuie să piardă nici o zi la mare, nu e nimic de făcut. Trebuie lăsaţi să-şi aducă răul pe care-l doresc. Se pare că nu mi-am pierdut, cu anii, uşurinţa de a mă repezi cu capul înainte, fără să judec prea mult. Ceea ce e curios pentru un ipohondru. Dacă aş păţi ceva, aş fi judecat foarte aspru, fără îndoială. S-ar găsi, cu siguranţă, cineva care să spună: „Şi-a căutat-o singur”. Mă întorc şi ies pe plajă, fiindcă nu mai rezist. Nisipul fierbinte îmi dă o senzaţie plăcută, care mă linişteşte. Frigul adunat în oase se topeşte ca o bucată de gheaţă. Cât de puţin ne trebuie, uneori, pentru a fi aproape fericiţi! În fond, ce e fericirea? Poate că e o stare negativă. Uşurarea de a te simţi golit de orice grijă. A nu mai dori nimic, zicea Epictet. Adică, a-ţi ajunge ce ai. Stau cu obrazul lipit de nisip şi „ascult” cum mă invadează liniştea, o lene luminoasă, care-mi spală sufletul. În clipa aceasta nu mă mai interesează că, în genere, doresc prea mult sau că nu sunt capabil să primesc ceea ce mi se oferă. Îmi ajunge acest nisip cald care-mi dezmorţeşte trupul. Poate că fericirea e vulgară, te coboară la o condiţie animalică. Ei şi? Se răresc zgomotele din jur. Cei care mănâncă în prima serie încep, probabil, să plece. Mă răsucesc cu faţa la soare. Lumina violentă mă orbeşte acum. Stau cu ochii închişi, câteva clipe, după aceea deschid pleoapele cu precauţie. Cerul e perfect senin. Mă uimeşte totdeauna, la mare, vara, fixitatea amiezii. Atunci, pentru puţin timp, totul e parcă în cumpănă. Viaţa şi moartea. Deşertăciunea şi gloria de a trăi. De ce credem, oare, că pierderea de vreme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieşim din mecanica unei agitaţii bezmetice? În aglomeraţie, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conştiinţă mai clară a singurătăţii. Bine că nu mi-a mai curs sânge din nas. Aici, m-aş speria mai rău decât acasă. A fost un accident, vreau să sper.     Ploua. Avionul aştepta în ploaie, o ploaie măruntă, care putrezea în aer şi, în loc să cureţe aerul, îl tulbura. Am avut grijă să urc primele trei trepte ale scării cu dreptul (ca de obicei, fiindu-mi frică de zbor), dar, după ce mi-am ocupat locul, mi-am legat, liniştit, centura de siguranţă. În jurul meu se amestecau zgomotele: râsete, pălăvrăgeală, vibraţia motoarelor. Totul pe muzică, o melodie moale, acasă anume pentru a ne relaxa angoasele. Întreg universul colcăia de apă, pe hublourile avionului se prelingeau picături mari şi, aşteptând decolarea, mi se părea, cumva, că Dumnezeu se uita la noi ca la peştii dintr-un acvariu. Apoi, ploaia a rămas undeva jos, unde continua să plouă, in timp ce avionul se apropia de flacăra albastră a cerului. Am scos din servietă o carte şi m-am cufundat în lectură. Când m-am uitat prin hublou iarăşi, într-un târziu, zburam deasupra unor nori care se vedeau sub noi ca o întindere de zăpadă veche şi murdară. Pe urmă, în nori au început să apară spărturi din ce în ce mai mari. La un moment dat, avionul s-a înclinat. Hubloul prin care priveam a fost ars de lumină şi, într-o spărtură, am văzut vârful pleşuv, însingurat al Olimpului. Mi s-a făcut teamă să nu ratez acel moment de excepţie în care zburam deasupra zeilor, încât, din prea multă concentrare, m-am zăpăcit. Până să mă dezmeticesc, muntele sacru al grecilor a rămas în urmă... dacă va fi fost el. Nu mai sunt sigur decât că era un munte care putea fi Olimpul. Ploua şi în ziua în care, profitând de o ocazie, m-am dus să văd Olimpul de aproape. După mai multe ore de mers cu maşina, ne-am oprit la o cafenea ca să ne dezmorţim. Mai târziu, într-o localitate cu nume modest, prin care, dacă vremea ar fi fost frumoasă, am fi trecut, probabil, grăbiţi, am vizitat un muzeu pe care ghidurile nu-l consemnau. O fotografie uriaşă, acoperind aproape un perete întreg, înfăţişa acolo Pentelicul, celebrul munte al carierelor antice, de unde s-a extras marmura pentru Parthenon şi pentru celelalte monumente de pe Acropole. Pe peretele opus, se afla o fotografie a Parnasului. Un vultur negru dădea ocol înălţimilor unde au sălăşluit, cândva, muzele şi unde ochiul aparatului fotografic n-a mai surprins decât o privelişte banală. M-am întors spre imaginea Pentelicului. Lipsit de păduri, descărnat, semănând unui cetaceu enorm expulzat din mare, „Olimpul” sculptorilor şi arhitecţilor clasici îşi etala cu oarecare ostentaţie cicatricele albe pe care norii aşezaseră, din loc în loc, pete negre. Dintr-o dată, m-am îndoit de rostul acelei călătorii obositoare pe care o făceam înghesuit într-un Ford vechi. De fapt, ce vroiam să văd? Cine crede cu adevărat că zeii au locuit în Olimp? Toată lumea ştie că povestea este o poveste. Şi, pe deasupra, era şi o zi urâtă, cu vizibilitate redusă din pricina ploii... Până am ajuns la poalele Olimpului, cerul s-a înseninat. Dar, vai, „muntele zeilor” nu e nici pe departe ceea ce mi-am închipuit, un munte „estetic”, pe care mitologia l-a transformat într-un fel de Vechi Testament al clasicismului. E un munte anost, cu păduri rare, dincolo de care încep platouri uscate, de un roşu feruginos. Culmile de piatră sunt pustii, fără urme de viaţă, şi, privindu-le, îţi vine să spui că zeii îşi vor fi plătit scump divinitatea, plictisindu-se îngrozitor pe ele. Muntele real e lipsit total de mister. Nimic nu corespunde cu muntele din imaginaţia noastră, populat de nimfe ce pot fi bănuite la tot pasul, în spatele fiecărei stânci şi al fiecărui tufiş. Cei care au avut proasta inspiraţie să vrea să-l privească de aproape, ca mine, au ce să regrete, dacă romantismul nu-i ajută să uite ce-au văzut şi sa se întoarcă la ce şi-au închipuit. Un Olimp inventariat amănunţit, metru cu metru, pentru a demonstra că legenda n-are nici un temei, n-ar dovedi decât că nu e departe ziua, teribilă, în care nu va mai exista nici un „diletant”. Atunci toţi vor fi de părere că Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lângă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decât ne e dat. Dar, dacă ar fi să le dau un sfat specialiştilor, le-aş spune: domnilor, întârziaţi cât mai mult acea zi! Nu vă duceţi să studiaţi Olimpul. Aveţi încredere în noi, romanticii.     Ieri, după-amiază, fiindcă n-am mai îndrăznit să înot în apa rece ca gheaţa, m-am hotărât să dau o raită cu maşina pe la Costineşti. Mi-am amintit de anii (eheu, fugaces...) când Costineştiul era un simplu sat. Nu veneau acolo decât cei care preferau să fugă de zgomot, să petreacă vacanţa fără cheie lăsată la recepţie. Pe vremea aceea (eram tânăr, abia îmi terminasem studiile universitare) mă chinuiam să învăţ să înot. Trăgeam cu ochiul la cum înotau alţii, dar învăţătura mergea greu. Nu izbuteam să-mi reglez respiraţia, să-mi coordonez mişcările, nici să lovesc apa, cum trebuie, cu picioarele. Din cauza aceasta intram în panică. Reuşeam să înaintez câţiva metri, trăgând ca un disperat cu braţele apa sub mine, pe urmă eram nevoit să mă scol în picioare. Şi, dacă nu atingeam fundul mării, mă speriam. Eram fericit, totuşi, să mă bălăcesc şi să stau apoi pe plajă la soare. După ce mâneam, la prânz, mă duceam din nou. Uneori, mă culcam pe nisip. Sau mă afundam, iarăşi, în povestea lui Schliemann, „diletantul” care lăsase negustoria pentru a se amesteca în arheologie, „farseurul”, „căutătorul de comori”, „inconştientul” care se baza orbeşte pe fiecare cuvânt al lui Homer. Îmi era simpatic acest „zănatec” şi am jubilat la fiecare dovadă care demonstra că oficialităţile arheologiei s-au văzut obligate să înghită în sec.     Culcat pe plaja de la Costineşti, îmi plăcea să cred că „starea naturală” e privilegiată, că „barbarul” e, în aceeaşi măsură, copil şi zeu. Îşi ascultă numai instinctele şi, spre deosebire de omul „civilizat”, e capabil să creadă în mituri. Acum, aş ezita să fiu la fel de tranşant. Desigur, o anumită senzaţie de regăsire a sincerităţii primare, care ne înduioşează în pictura primitivilor, o ai la mare, vara. Si, probabil, se poate înţelege dorul de „sălbăticie” mai lesne, aici, decât citindu-i pe Rousseau. În baie, acasă, nu m-am simţit niciodată „barbar”. Pe o plajă, devii mai autentic, poate. Nicăieri nu e nevoie de mai puţin protocol. Aş căsca ochii mari dacă ar apărea, în clipa aceasta, printre noi, un bărbat îmbrăcat în frac. Şi cred că nu numai eu. Toţi cei din jur s-ar uita la el ca la urs. Aici, eticheta de rigoare este trupul bronzat şi, dacă se poate, frumos. Dar una e să te prăjeşti la soare, emoţionat de indiferenţa naturii, după care faci un duş, îţi speli sarea de pe piele şi mănânci într-o „sală de mese”. Şi alta, experienţa unui Robinson Crusoe. Mă tem că în ideile mele, cam oscilante, despre „barbarie” e un amestec de utopie şi bravadă. La Costineşti, mergeam fără nimic în picioare ţi, cât rămâneam la mare, nu îmbrăcam altceva decât pantaloni scurţi şi, eventual, un pulover subţire, seara, dacă se făcea răcoare, mâneam într-o curte ţărănească, printre găini care dădeau târcoale mesei aşteptând fărâmituri, scoteam apă din puţ cu o găleată de tablă, dormeam într-o cameră cu lut pe jos. Erau vacanţe pline de soare, lipsite de pretenţii, care mă spălau de artificii, cum se spală o femeie de farduri. Atât. Şi poate că e uşor ridicol să vorbesc despre „barbarie” eu. Căci acum nu m-aş mai putea lipsi bucuros de un minim confort. Simt nevoia unui duş, fie şi cu apă rece, şi simpla idee de a mă duce la closet în curte mă face să nu mă atragă o vacanţă la Vama veche, loc de refugiu pentru amatorii (sinceri) de natură frustă, dar, poate, şi pentru snobi. Ca să nu mai spun că nu m-am visat, niciodată, trăind printre hippies, plin de jeg şi de flori.     La urma urmei, gestul lui Orfeu de a întoarce capul, la ieşirea din Infern, în speranţa că o va vedea pe Euridice, nu-i anunţă, oare, pe toţi romanticii de mai târziu? Dragostea, neconsolată, a cântăreţului trac pentru Euridice poate sta lângă orice mare poveste romantică. Şi torul este romantic în biografia lui Orfeu. De la vraja cântecului său, care clintea pietrele din loc şi domolea furtunile pe mare, la incapacitatea de a ieşi din regrete, după ce a pierdut-o pe Euridice, ceea ce le-a făcut pe femeile trace să-l sfâşie într-o clipă de invidie şi furie. Un bărbat „clasic” n-ar fi procedat ca el. S-ar fi purtat ca Tezeu care o părăseşte fără probleme pe Ariadna, după ce s-a folosit, în labirint, de firul ei de lână. Şi ce are comun, oare, Pygmalion cu teoria că la omul clasic „creierul” e mai dezvoltat decât „inima”? Rugând-o pe Afrodita să însufleţească frumoasa femeie pe care o sculptase, ca să se însoare cu ea, Pygmalion ştie că statuia va primi, o dată cu viaţa, şi condamnarea morţii. Totuşi, nu ezită. Apoi, Icar nu e şi el un romantic? Narcis nu e un romantic atunci când aşează un mormânt în adâncul cunoaşterii de sine? în stufoasa legendă a lui Empedocle apare, întâi, un personaj excentric ce se credea de origină divină, umbla cu sandale aurite, cu o mantie de purpură pe umeri şi cu o ghirlandă de lauri pe cap, ghicea viitorul şi împărţea reţete de însănătoşire, sugerate, pretindea el, de fratele său Apolo, scria poezii, valoroase, probabil, de vreme ce au stârnit admiraţia lui Aristotel şi a lui Cicero, şi vroia să concilieze filosofia lui Democrit cu cea a lui Parmenide, materia şi spiritul, afirmând că totul se explică în lume prin „dragoste” şi „ură”, în funcţie de care lucrurile se organizează şi se dezorganizează; la bătrâneţe, acest amestec de poet, mag, aventurier şi filosof a descălţat sandalele aurite, a aruncat mantia de purpură şi ghirlanda de lauri, predicând umilinţa, ca franciscanii mai târziu, şi dispărând, dacă e să-l credem pe Diogene Laerţiu, în craterul vulcanului Etna; sinucidere care pare, prin misterele ci, o capodoperă romantică. Relaţiile lui Oedip cu destinul sunt şi ele, mai degrabă, romantice, iar Oreste, Antigona se înăbuşă în veşmintele lor clasice. Nici un filosof nu e mai apropiat de romantici, ca Heraclit, cu al său panta rhei, şi nimeni nu a exprimat mai bine, mai succint, sursa neliniştilor romantice. Ideea că „toate curg”, că nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu, deoarece în fiecare clipă râul devine altul, este, pentru un romantic, chiar răul originar al lumii. Sau ce să mai spun de Diogene? într-un fel, toţi romanticii au trecut prin butoiul lui. Şi, dacă tactul face parte dintre semnele distinctive ale omului clasic, de ce tact a dat dovadă Socrate? Maestrul lui Platon a făcut aproape tot ce trebuia pentru ca să fie condamnat la moarte. N-a vrut să fugă din Atena, când s-a simţit în primejdie, cum va fugi mai târziu Aristotel. N-a vrut să se apere într-un mod „înţelept”. A preferat, din motive pe care nu le cunoaştem, însă le putem bănui, „nebunia” de a sfida tribunalul, refuzând să le ofere judecătorilor săi, prin umilinţă ori prin alte subterfugii, vreo şansă de a-l achita. Înainte de asta, Socrate nu pregetase să pună în cauză multe adevăruri comode şi, probabil, între cauzele atât de încâlcite ale celebrului proces a jucat un rol important şi faptul că filosoful a sfârşit prin a-i contraria pe atenieni. El a depăşit „măsura”, a mers „prea departe”, a dorit sau a spus „prea mult”, iar această îndrăzneală care periclita limitele concetăţenilor săi nu i-a fost iertată, ducându-i, în cele din urmă, în faţa tribunalului şi a paharului de cucută. Aş fi putut spune ca Unamuno: „Nu admit altă metodă decât aceea a pasiunii”. Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg şi mai departe, să susţin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiţia să regăsească Elada şi în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit „focul” antic. Au preluat doar „cenuşa”. Pe când romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice. Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase „rugăciuni pe Acropole” le-au murmurat romanticii. Şi, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanşă a romantismului, care a reuşit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii şi-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunţat la elegie şi au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Acelaşi romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneţiei hrăneşte şi idealizarea antichităţii. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanţă prea mare faptului că îşi ciopleşte piciorul patului nupţial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abţine să nu exclame: Aşadar, haimanaua ştia că dragostea şi fidelitatea trebuie să meargă împreună!

CALOMNIATUL NARCIS   1   Când Columb a plecat în prima sa călătorie, zicea Braque, singura lui şansă era să se roage. Credinţa în misiunea lui era singurul său sprijin înainte de a descoperi America. În a doua călătorie spre America, n-a mai fost nevoie decât să repete un lucru deja făcut: busola a înlocuit rugăciunea. Dar drumul spre noi înşine e mai pretenţios. Uneori, pictorul s-a îmbrăcat elegant, şi-a coafat părul cu grijă, şi-a pus la gât, ca Van Dyck, un lanţ de aur care produce un efect subtil şi se priveşte încântat în oglindă. A uitat, se pare, de problemele sale. Îi ajunge satisfacţia de a-şi picta chipul. Un Narcis? Nu, Narcis trebuie scos din cauză.   2   Narcis este, cred, cel mai calomniat personaj din mitologie. Lumea s-a obişnuit să vadă în el un vicios care s-a aplecat deasupra unei fântâni şi s-a îndrăgostit, vai, de el însuşi. Drept care a sfârşit rău şi nimeni nu l-a plâns. De pe mormântul lui Nero n-au lipsit multă vreme florile proaspete, în timp ce pe mormântul nefericitului Narcis a rămas solitară narcisa înflorită din sângele său. Asta e lumea în care trăim! Numărul celor încredinţaţi că pământul, cu cerul înstelat cu tot, reprezintă un simplu decor al existenţei lor nu e, probabil, deloc neglijabil, în schimb Narcis e hulit, ponegrit, luat în derâdere pentru că nimeni nu se mai oboseşte să citească legenda unde se vede uşor că adevărata lui vină era alta decât cea care îi e imputată. Legenda spune limpede că Narcis, deşi era iubit de multe fete şi de nimfe, dispreţuia dragostea. Era, probabil, un misogin. Şi cum misoginismul nu putea fi tolerat de Nemesis, zeiţa care veghea la păstrarea ordinei în univers, ea l-a pedepsit pe Narcis să se uite într-o fântână şi să se simtă atras de chipul său. Tot ce s-a întâmplat la fântâna de care se face atâta caz este consecinţa acestui fapt. Din clipa în care Nemesis a luat hotărârea de care pomeneşte legenda, Narcis a intrat, ca şi Oedip, în destin. El execută o pedeapsă, o sentinţă divină, îndrăgostindu-se de chipul său! Ceea ce, evident, schimbă întreaga perspectivă din care trebuie privit. Dar nimeni nu mai vrea să vadă că mult hulitul Narcis e, de fapt, o victimă. Interesul pentru sine îi e reproşat pe toate tonurile, de parcă lumea ar fi populată exclusiv cu oameni care se ruşinează să se uite în oglindă, care îi iubesc numai pe alţii, îi admiră numai pe alţii şi au despre ei înşişi o părere execrabilă. Cei care n-au intrat în acest cor de reproşuri răutăcioase şi au încercat să explice că problema lui Narcis nu ţine de patologie au fost priviţi cu mefienţă. Literatură! Speculaţii ale poeţilor care, la urma urmei, sunt şi ei suspectaţi de narcisism. Şi lucrurile au reintrat pe făgaşul lor. Încât Narcis pare ţintuit pentru totdeauna la stâlpul infamiei. Evident, nu-mi fac iluzii că voi risipi eu ironiile debitate pe seama lui Narcis. Ştiu în ce lume trăiesc şi ştiu cât de tenace sunt prejudecăţile. Dar ideea mea despre autoportret mă obligă să insist.   3   Un navigator florentin, care l-a însoţit pe Magellan în prima călătorie în jurul lumii, povesteşte că întâiului băştinaş întâlnit în Patagonia i s-a pus în faţă o oglindă şi, atunci, acel uriaş, îngrozit de propria sa imagine, şi-a pierdut minţile. Prima oară când am aflat acest amănunt, am văzut în el o simplă curiozitate exotică, fără nicio semnificaţie specială. Abia mai târziu m-am gândit că uriaşul patagonez care a fugit de imaginea sa din oglindă exprima, poate, instinctiv, o atitudine mai generală, aproape o filosofie; una profund deosebită de cea care caracterizează, din leagănul ei, civilizaţia europeană. Noi europenii n-am înţeles niciodată prea bine de ce simţeau nevoia populaţiile precolumbiene să facă sacrificii umane pentru menţinerea ordinei universului. Le-am socotit nu numai crude, ci şi ilogice. În ciuda ironiilor cu care a fost gratulat, tânărul grec îndrăgostit de chipul său din fântână e pentru noi mult mai logic decât uriaşul care a înnebunit observându-şi imaginea în oglindă. Mai trebuie să ne surprindă că autoportretul s-a născut în Europa? Şi că o istorie a autoportretului trebuie să se limiteze, volens nolens, la pictura europeană?   4   Prejudecata că Narcis se iubeşte ca un egolatru trebuie, aşadar, evitată dacă vrem să ferim ideea de autoportret de suspiciuni tulburi. În definitiv, din câte ştim, cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi nu prea au obiceiul să-şi înfigă pumnalul în inimă. Când au vărsat sânge, au preferat să-l verse pe al altora. Mi se poate obiecta, desigur, că grecii au vrut să arate prin această legendă că şi în cunoaşterea de sine, pe care o recomandau stăruitor, trebuie să existe o limită. Deci, de ce să complicăm lucrurile? Cred, însă, că trebuie să le complicăm dacă vrem să înţelegem deosebirile. Dacă ar fi găsit în sine motive destul de puternice pentru a trăi, Narcis nu s-ar fi sinucis. Sinuciderea lui nu e atât consecinţa cunoaşterii de sine, cât eşecul ei. Aşa stând lucrurile, el ar fi renunţat cu siguranţă să-şi facă autoportretul dacă ar fi fost artist. Unii pictori s-au flatat, într-adevăr, în tablouri. Au avut grijă să-şi dea un rang, ori să se avantajeze ca vârstă sau ca aspect. Rubens e un bun exemplu în această privinţă. În alte autoportrete, însă, izbeşte plăcerea de a displăcea. Asta nu spune nimic?   5   În prezent, calomniatul Narcis îşi ia, se pare, revanşa. În lume se vorbeşte din ce în ce mai insistent despre triumful său, ca semn al epocii post-moderne. Are loc, cu alte cuvinte, o resurecţie a individului. Paradoxal, într-un moment când se discută despre conştiinţa planetară, când pământul pare prea mic, individul se redescoperă pe sine, de parcă ar vrea să reia de la capăt întrebările, pentru a afla unde a greşit. Omul abstract, a cărui himeră a avansat uneori peste mormane de cadavre concrete, lasă locul omului în carne şi oase, cum îl vroia pe la începutul veacului trecut Unamuno, încercând, probabil, prin această mişcare de recul să se debaraseze de crusta schematizărilor ce i-au pus în pericol identitatea.   6   Ar mai trebui spus, poate, că artistul seamănă, într-o privinţă, cu Midas, frigianul căruia Dionysos i-a îndeplinit dorinţa de a preface tot ce atingea în aur. El, artistul, preface tot ce atinge în autoportret. În Noaptea înstelată a lui Van Gogh există cer, există munţi şi un chiparos. Atât. Atât? Cerul e cuprins de un uragan care anunţă parcă Judecata de Apoi. Munţii seamănă cu valurile unei mări în furtună. Chiparosul s-a schimbat în flacără neagră. În toate e o nelinişte care ne trimite cu gândul la neliniştea din ochii acelui Christos al picturii care este Van Gogh. Noaptea înstelată a părut multora pupila lui dilatată. Uneori, tablourile obişnuite îi reprezintă pe creatorii lor chiar mai bine decât autoportretele propriu-zise. Rafael este mai Rafael în îngerii şi madonele sale decât în autoportretul său. Iernile lui Bruegel ne spun despre pictorul flamand mai mult decât autoportretul său presupus. La nevoie, ne putem imagina istoria artei fără desenul în care Leonardo s-a reprezentat, se pare, dar ne-o putem imagina fără Gioconda? Şi l-am înţelege la fel pe Leonardo fără Gioconda? Din pânzele consacrate de Cézanne muntelui Sainte-Victoire ne dăm seama mai bine, parcă, decât din autoportrete de ce solitarul de la Aix vrea să stea departe de lumea domnilor în redingotă. Încât ne-am putea lăsa ispitiţi de acest paradox: totul este în artă autoportret, cu excepţia, poate, a autoportretului. El nu e, totuşi, decât un paradox. Sunt destule autoportrete fără de care imaginea noastră asupra unui pictor n-ar fi completă. Cum să bănuim cât de biruitoare era înfrângerea falitului Rembrandt fără ultimele sale autoportrete? Cum să aflăm cât de înaltă era ambiţia lui Dürer fără autoportretul în care a scris deasupra capului: „Destinul meu va progresa oare după Ordinea Supremă”? Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este şi cel mai scurt drum de la om la el însuşi. Poate că întrebarea care ar trebui pusă e dacă harul de a preface totul în autoportret nu seamănă uneori cu al lui Midas, devenind o pedeapsă; să te ciocneşti mereu de line, fără nicio şansă de scăpare, nu e tocmai confortabil… dar acest preţ nu se poate negocia.   7   Pasul spre autoportret n-a fost făcut dintr-o dată. Artistul preferă să stea o vreme în fundul scenei, în spatele altora. Nu îndrăzneşte să iasă singur pe scenă. Şi poate că nici publicul n-ar privi cu ochi buni o escaladare bruscă a tradiţiei. I s-a acordat, tacit, dreptul de a se picta pe sine în fresce, cu condiţia să fie modest. Să facă figuraţie, cum am zice azi. De aceea pictorul se amestecă printre personajele secundare, ascuns, abia ghicit, încât uneori va fi descoperit numai peste secole. Nu vrea să atragă atenţia asupra sa. Şi, pe de altă parte, se obişnuieşte cu provocările oglinzii. Înaintează încet spre protagonişti. Abia când a ajuns foarte aproape de ei se decide să vadă în chipul său unul din subiectele posibile ale picturii. Rămas singur, caută o floare. Apoi se concentrează, ţinând floarea între mâini. Şi-a luat, între timp, şi un nume. Se cheamă Albrecht Dürer. E un moment de răspântie în istoria artei acum. Viaţa interioară triumfă, în sfârşit, în pictură.   FLOAREA FIDELITĂŢII   Nu s-a văzut niciodată ceva mai fin decât degetele sale. Un contemporan   1   Nu seamănă cu nimeni. N-are obrazul supt şi cotropit de o barbă ţepoasă, ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Rafael. Nici melancolia lui Botticelli. N-are umbrele lui Rembrandt. Nici asprimea lui Goya. A fost comparat uneori cu Leonardo. Dar a fost comparat şi cu Luther. Şi pentru că a fost comparat cu amândoi, n-ar trebui comparat nici cu unul, nici cu altul. Luther e zgomotos, izbeşte cu pumnul, ca să se audă până la Roma. Leonardo e o tăcere pe o lamă de cuţit. Nici măcar Dürer nu o umple prăpastia dintre ei. N-are insolenţa lui Caravagio şi îi lipseşte tăcerea care-l învăluie pe Velázquez. Pe scurt, el e Dürer. Frumos, elegant, conştient de valoarea sa. Doar Tiţian mai priveşte lumea în felul acesta, princiar, seniorial. Numai că Tiţian capătă această privire spre bătrâneţe, când ştie cine este, în vreme ce Dürer, observaţi-l în autoportretul de la douăzeci şi doi de ani, nici n-ai zice că era fiul unui modest argintar, într-atât seamănă unui tânăr nobil. Şi a vândut vreodată gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie? Cine, acest tânăr distins? Probabil, e o simplă legendă. Frapează grija savantă cu care s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în faţa oglinzii. E limpede că-i plăceau hainele bune, scumpe, şi că n-a văzut niciun motiv să ascundă asta. Aşadar, un rival al lui Don Juan? O, nu. Don Juan, cu dantelele lui frivole, cu pălăria lui de aventurier lăudăros, cu aerele lui de seducător ce nu iartă ar arăta aproape penibil lângă acest tânăr pictor german care n-are nevoie, ca să-l umilească, decât de o mică beretă vişinie, aşezată cu o subtilă neglijenţă, într-o parte, peste părul revărsat în bucle calde, sonore (fără egal în toată istoria autoportretului), de culoarea vinului vechi, ceva între auriu şi aramă, care încadrează un obraz frumos, sever, mândru, calm, de om care nu datorează nimic nimănui. Îmi reamintesc cele două panouri în care Dürer ni-i înfăţişează pe Adam şi Eva plecând din paradis; dintr-un paradis ciudat, în fapt un pustiu pietros, fără vegetaţie, de unde în mod normal simţi nevoia să fugi, nu aştepţi să fii izgonit, şi, dacă eşti izgonit, ce să regreţi? În spatele primilor oameni nu se distinge nimic altceva decât un fond negru. Adam şi Eva nu datorează nimic peisajului, ei poartă singuri întreaga răspundere pentru păcatul şi dragostea lor. La rândul său, Dürer pare să spună: „Nu datorez nimic nimănui. Mi-am căutat un maestru, dar nu m-am găsit decât pe mine.” Şi abia acum observăm că ţine în mână o floare.   2   Un pictor poate să ţină din multe motive o floare în mâini, într-un asemenea moment, mai ales că are douăzeci şi doi de ani. Poate că floarea respectivă îi aminteşte de ceva sau poate că tocmai a primit-o de la o persoană iubită şi vrea să se imortalizeze cu acest dar; sau poate a rupt-o şi nu s-a îndurat s-o arunce. Deci, de ce ne-am mira? Mă mir, totuşi. Floarea e modestă, nepretenţioasă. Parcă prea modestă pentru un bărbat atât de elegant şi atât de sigur de valoarea sa. E o floare oarecare, smulsă parcă din marginea unui drum. Fără strălucire, fără mister. De ce a ales-o? Pentru contrast? Tânărul pictor din Nürnberg nu avea nevoie de un artificiu pentru a se pune în evidenţă. Buzele cărnoase şi roşii, senzuale, faţa frumoasă şi fermă, părul, privirea, decisă şi liniştită, fixând o ţintă nevăzută, atrag singure atenţia. Te intrigă chiar. Dürer şi-a terminat ucenicia abia de trei ani, cum reuşeşte oare, încă lipsit de experienţă, să fie atât de relaxat şi de stăpân pe sine? Nu e încordat, nici nu afişează un optimism de paradă. E riguros ca un principiu. Perfect drept, perfect calm. Ţinând o floare, pe care iarăşi o vedem, umilă lângă veşmintele lui. Şi care pare desprinsă din pământ cu rădăcină cu tot. Are frunzele crestate adânc şi floare mică, discretă, abia deosebindu-se de frunze. Discreţia ei păleşte şi mai mult din pricina mâinilor care o ţin, nervoase, energice, virile. Ceva îmi spune, până la urmă, că pictorul procedează aici la fel ca în panourile în care i-a înfăţişat pe Adam şi Eva şi unde a suprimat luxul vegetal, atmosfera paradisiacă pentru a pune în lumină faptul că primii oameni n-au descoperit dragostea întâmplător, s-au apropiat unul de altul deoarece în atâta singurătate dragostea era unica soluţie. Dacă a renunţat la toate florile superbe care pot încânta ochiul şi pot spori eleganţa unui bărbat tânăr, dacă a preferat florilor nobile o simplă, o modestă floare de ricin sălbatec, pentru că o asemenea floare pare să ţină în mâini Dürer, înseamnă că a vrut să dea acestui amănunt un înţeles anume. Neostentativ, fireşte. Un simbol autentic nu e niciodată ostentativ. Cei pregătiţi să înţeleagă un lucru n-au nevoie, oricum, ca acel lucru să le fie strigat în urechi. Sunt de ajuns un indiciu, o sugestie, un semn discret, cum e această sărăcăcioasă tulpină înflorită care simbolizează, poate, în simplitatea ei caracterul secret, imprevizibil al existenţei. Iona, ştim, după ce a predicat la Ninive, a rămas abătut. Era încredinţat că trăieşte într-o lume fără lege. Deodată, a văzut crescând lângă el o tulpină de ricin, care a ajuns să-i ţină umbră şi l-a înseninat. Noaptea, însă, un vierme a muşcat ricinul şi, la răsăritul soarelui, frunzele şi florile păliră. Un vânt fierbinte făcu restul. Iona avu atunci prilejul să afle că, pentru a se apăra de imprevizibil şi de nesiguranţele care-l pot doborî, omul are nevoie de o logică în care să creadă… La asta se va fi gândit Dürer? Că, dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ceea ce îţi dă destinul? În acest caz, tabloul, pictat pentru a fi oferit logodnicei artistului, e mai mult decât un legământ de circumstanţă. E un legământ tainic, de fidelitate faţă de ideal, al unui om care se simte responsabil de sine însuşi. La douăzeci şi doi de ani, Dürer ştie, prin urmare, nu numai că va fi pictor, ci şi că va fi Dürer. Probabil, de aceea e atât de calm şi decis. Şi-a ales calea, şi-a fixat ţinta, e hotărât să meargă spre ea. Nu există desăvârşire? Există, oricum, drumul spre ea. Nu există glorie durabilă, onoruri stabile? Mica floare simbolică îi va reaminti de fiecare dată când va avea nevoie de voinţa lui că în faţa lipsei de logică a lucrurilor nu e eficace decât puterea cu care crezi în ceva. Nu s-a zis că a fi credincios înseamnă a crede în tine însuţi?   3   Întrebarea lui Dürer aproape că nici nu mă mai surprinde: „Dacă nu putem ajunge la desăvârşire, trebuie să renunţăm cu totul la a mai învăţa?” În autoportretul de la douăzeci şi şapte de ani se pictează în aceeaşi poziţie, dar fără nicio floare. Şi-a aşezat pe cap un turban magnific, şi-a lăsat barbă, mustaţă, iar părul îşi revarsă buclele pe umeri. Stă lângă o fereastră, strălucitor şi autoritar. E cumva „prea” lipsit de măsură? Nu, chipul lui Dürer e un bun prilej pentru a deosebi aroganţa de conştiinţa valorii. Şi apoi, vorbind atât de mult despre măsură, am pierdut, se pare, din vedere că a fi, într-adevăr, „ceva” înseamnă a fi mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate care cântăreşte mai mult decât celelalte; a exista prin ce ai mai important, mai lipsit de măsură.   4   Cel mai celebru dintre autoportrete ni-l arată în întregime din faţă. E vizibilă, încă, grija pentru eleganţă, dar ea nu mai e atât de izbitoare. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. În schimb, izbesc acum duritatea expresiei şi îngândurarea privirii. O taină învăluie acest chip redat cu maximă precizie. Întocmai ca în Melancholia, unde niciun obiect nu e aruncat în umbră, dimpotrivă, toate sunt redate cu mare exactitate (clepsidra, uneltele, piatra de moară, femeia care ţine în mâna dreaptă un compas), dar ansamblul are un secret care ne scapă. Hotărât lucru, nu s-a exagerat vorbindu-se despre ambivalenţa lui Dürer. El e, într-adevăr, omul a două epoci, a două tendinţe. Aparţine Evului Mediu prin superstiţii şi Renaşterii prin curiozitate. E şi poet, şi meşteşugar. E „mai vechi decât vremea sa”, dar şi mai nou decât ea. E ultimul gotic şi primul artist modern de la nord de Alpi. Chipul lui Dürer ne pune în dificultate, căci e greu de spus de unde vine liniştea lui, de la o voinţă ieşită din comun sau de la rugăciunea pe care o murmură. Şi de ce zice Goethe „sărmanul Dürer”?   O POVESTE DE DRAGOSTE   Un pictor care a murit mai tânăr decât Giorgione şi Rafael a spus, cel dintâi, că nimic nu egalează gloria de a trăi.   Nu ştiu dacă Masaccio a respectat tradiţia din Quattrocento care vroia ca pictorii să ducă o viaţă fără prihană pentru a fi vrednici de subiectele divine. Văzându-i chipul într-o frescă, unde e singurul care întoarce capul spre noi dintre credincioşii ce asistă la un miracol, am înclinat să cred că nu. Figura e a unui bărbat obişnuit, fără acea „mare nepăsare” pusă pe seama lui de Vasari. Iar în ziua când, într-o întunecoasă biserică din Florenţa, am văzut cum şi-a imaginat Masaccio pe Adam şi Eva, îndoielile mele au devenit şi mai mari. Dintre toţi pictorii care i-au zugrăvit pe primii oameni părăsind paradisul, acest tânăr pictor, mort înainte de douăzeci şi şapte de ani, după ce a zguduit începuturile picturii florentine, este cel mai puţin nepăsător. Eva lui urlă pur şi simplu, desfigurată de durere, iar Adam îşi acoperă obrazul cu mâinile ca să-şi ascundă ruşinea şi stupoarea. Dacă Masaccio a încălcat tradiţia, asta s-a întâmplat în folosul picturii. Ceea ce a zugrăvit el pe zidul ce i-a fost încredinţat nu este o legendă divină, ci o omenească poveste de dragoste. Artistul n-avea decât douăzeci şi cinci de ani când picta fresca de la Santa Maria del Carmine şi, la douăzeci şi cinci de ani, e greu să crezi, în mod normal, că dragostea e un păcat, deşi din întreaga istorie a „expulzărilor” pictate eu nu cunosc alta care să ilustreze mai bine ideea lui Anatole France că, făcând din ea un păcat, mitul creştin a făcut mult pentru dragoste. Dar bărbatul şi femeia pe care, în lumina slabă a capelei, îi vedem ieşind din paradis au aflat, se pare, preţul fericirii lor. Vasari s-a grăbit probabil să ia drept bune simple baliverne vorbindu-ne despre un Masaccio cu capul în nori, străin de cele lumeşti, întrucât un pictor, care la douăzeci şi cinci de ani ştie că doar ce e provizoriu e adevărat, numai de răceală nu poate fi învinuit. Atâta arzătoare luciditate e greu să întâlneşti şi la pictori în vârstă. Şi nu întâmplător, desigur, s-au perindat prin faţa acestui vechi zid, după moartea lui Masaccio, Andrea del Castagno, Verrocchio, Botticelli, Leonardo, Perugino, Ghirlandaio, Michelangelo, Rafael, Andrea del Sarto, Rosso, Pontormo, cu toţii simţind, poate, că aici sfârşeşte ceva. Adam şi Eva întorc spatele nu numai paradisului, ci şi Evului Mediu, cu credinţa lui pioasă în absolut. Şi că, tot aici, ceva important începe. Viitorul lui Adam şi al Evei e încă nesigur, Masaccio nu ştie ce le poate făgădui în schimbul paradisului din care sunt alungaţi, dar incertitudinea e compensată prin sensul neaşteptat pe care-l capătă sub ochii noştri acest exil: descoperindu-şi vremelnicia, dragostea descoperă pasiunea. Rareori s-a spus atât de limpede că numai intensitatea poate consola o existenţă limitată. Adam îşi acoperă faţa pentru că, deocamdată, nu-i pasă, probabil, încotro se îndreaptă. E încă sub şocul evenimentului. Dar din gestul lui reiese că e dus pentru totdeauna timpul când n-avea trecut. De acum înainte va avea o memorie şi o cicatrice pe această memorie: paradisul din care a fost izgonit. Nici el, nici femeia de lângă el nu se vor putea preface în viitor că nu ştiu ceea ce ştiu, ceea ce au ajuns să ştie. Amândoi sunt încă sub impresia nedreptăţii care îi sileşte să plătească prin suferinţă adevărul, dar vor sfârşi probabil prin a-şi asuma acest adevăr ca pe singura dreptate posibilă. Mă gândesc la chipul lui Masaccio, la privirea lui interogativă, de om care şi-a devansat şi vârsta. Bărbatul şi femeia pe care ni-i arată el nu mai pot socoti dragostea un joc. Iar când se vor linişti, vor judeca, probabil, altfel exilul care acum îi năuceşte. Păcatul îi va lega pentru totdeauna. Depindem de păcatele noastre şi de ceea ce iubim, îţi vine să spui în faţa zidului unde sunt pictaţi Adam şi Eva. Şi, oricum, timpul inocenţei e un paradis pierdut. Tot ce ne rămâne e infernul lucidităţii sau puterea de a iubi şi mai mult. Ciudat, nu? Suntem parcă mai bătrâni decât Adam şi Eva.