Posts
PERGAMENTUL DIAFAN           Cuvânt înainte   Und immer Ins Ungebundene gehet eine Sehnsucht   Hölderlin, Mnemosyne 3   Am început să adun povestirile cuprinse în volumul de faţă încă din 1972, când părăseam Jormania pentru douăzeci de ani. Eram foarte tânăr pe atunci. La câţiva ani după ce fusesem admis la universitate, mi-am abandonat studiile şi am lucrat ca ziarist în oraşul H. În această calitate l-am cunoscut pe profesorul William H.; relaţiile noastre au început prost, dar au urmat o dezvoltare pozitivă, culminând cu darul pe care profesorul mi l-a făcut înainte de a muri: manuscrisul singurei - zicea el - povestiri de ficţiune pe care-ar fi compus-o vreodată. Am suficiente motive să cred că manuscrisul conţinea mai curând o confesiune gravă, iar fragmentele pe care le-am putut strânge aici par să-mi confirme ipoteza. La 23 decembrie 1986 (mi-am notat data în jurnal), am înţeles în sfârşit că ele nu erau nişte entităţi disparate, ci, dimpotrivă, formau bucăţile unui singur puzzle. Mai pot fi de asemenea considerate drept capitole ale unui roman având o ordine de lectură variabilă. În principiu, se poate obţine o anumită coerenţă plecându-se de la o lectură ce pune accentul fie pe o fiinţă feminină insesizabilă, numită când Mekor Hayyim, când altminteri, fie pe colecţia de smaralde a profesorului H. Voi reveni asupra acestui punct după ce voi fi explicat de ce public ansamblul acestor povestiri la peste douăzeci de ani de când le-am surprins caracterul unitar. Începând din anul 199..., am fost activ angajat în tentativa lui Boba, a lui Bolovan, a lui Bostan şi a altora de a restabili un regim democratic pe ruinele Jormaniei distruse mai întâi de directivele preşedintelui Gologan şi apoi de arma zoologică pe care Imperiul Maculist n-a întârziat s-o arunce în luptă (vezi mai departe articolul intitulat „Intervenţia zorabilor în Jormania”, pe care l-am publicat în ultimul număr al revistei Asmodeus sub pseudonimul de Jules Bilstik). Am luptat în munţi împotriva rămăşiţelor armatei jormane, a zorabilor şi a tâlharilor. De trei ori am fost rănit destul de grav, fără ca totuşi să abandonez lupta. Am făcut parte din prima unitate care, împreună cu Boba şi Bostan, a pătruns în Jorjan, capitala Jormaniei, numită pe atunci „necropola pestilenţială” (printr-un joc de cuvinte cu vechiu-i nume oficial de „metropolă prezidenţială”), dar care cunoscuse şi vremuri mai bune, când era desemnată prin expresia „Parisul Cartanilor” (în privinţa numelor geografice, trimit la acelaşi articol pe care tocmai l-am pomenit). În timpul „revoluţiei florilor”, am făcut parte din guvernul provizoriu Bostan, în calitate de secretar de Stat la Externe; după alegeri, din pricina poziţiei mele radical antimaculiste, am fost îndepărtat de la putere. Aşa am ajuns să fiu transferat ca ambasador al Jormaniei în acelaşi oraş H. unde odinioară fusesem student şi apoi ziarist. Zece ani au trecut de atunci, ani care au văzut prăbuşindu-se toate visurile noastre de libertate şi democraţie. Ţara geme acum sub jugul unei alte marionete maculiste, al cărei nume odios voi evita să-l rostesc aici (a se vedea totuşi articolul meu citat). În seara sosirii mele la H., în dispreţul oricărei vizite protocolare, mă duceam direct să văd colecţia profesorului H., acum accesibilă publicului şi cuprinzând aproximativ 1900 de smaralde, între care cinci printre cele mai mari şi mai frumoase din lume. Îmi mai aduc încă aminte de starea de toropeală fierbinte în care căzusem, de senzaţia necontenită că aveam nările şi gura pline cu sare de mare. Ceva straniu mi se întâmpla, ca o ruptură între existenţa mea vizibilă şi o parte a ei tainică, inenarabilă, de care până atunci nu fusesem conştient. Pentru o clipă, am avut impresia distinctă de a fi fost oarecum colecţionarul acelor smaralde, multiplii lor proprietari legaţi între ei prin relaţii complexe de schimb, ca şi cei ce le fabricaseră. Atâtea memorii diferite începură deodată să funcţioneze în mine însumi, încât îmi pierdui orice identitate. Mă contemplam ca loc în care ceva neaşteptat, poate fundamental, tocmai se întâmplase. Nişte limite, până atunci imuabile, dispăruseră. Mă vedeam cotind pe o străduţă îngustă, pavată ca vechile oraşe italiene, unde se amestecau nişte mirosuri având ceva subtil-erotic; şlefuind pietre într-un subsol şi simţind certitudinea calmă a prezenţei unei femei şi a unui copil în preajmă; vorbind curent o sumedenie de limbi şi înţelegându-le perfect fără să le fi învăţat vreodată; mă vedeam iubind, vânzând, omorând cu lovituri de pumnal, murind înconjurat de sirene, jucând zaruri, mângâindu-mi trupul într-o mare cadă de alabastru, femeie, bărbat, bătrân, copil, hoţ, cerşetor, nobil, astrolog, magnat, cămătar, ţăran şi neguţător de smaralde în acelaşi timp. Experienţa pe care-am avut-o acolo, dinaintea unei multitudini de smaralde încărcate cu o memorie infinită, întinsă până la formarea pământului, nu semăna întru nimic cu ceea ce vulgul numeşte (eronat, de altfel) „metempsihoză” ori „existenţe anterioare”. Nu trăisem eu însumi niciuna din acele existenţe; istoria umană însă mi se dezvăluia ca o povestire corporativă în care deosebirile dintre actori sunt doar iluzorii. Eram, în orice clipă, bătrânul orb care primea în fiecare duminică, punctual, pe pragul catedralei, un dinar de la Cosimo de’ Medici; dar eram şi Cosimo şi, într-un fel, moneda însăşi, traiectoria ei, mediul pe care-l străbătea, piatra pragului şi crăpătura din piatră, altarul, mulţimea, privirea preotului aţintită la potir, cuvintele hoc est corpus, tânăra fată ţinând ostia în gură, saliva, gustul, rugăciunea, papilele de pe limba ei, o mică mişcare laterală a piciorului ei drept şi presentimentul clopotelor pe care o forţă necunoscută şi nevăzută avea să le facă să răsune pe dată. Era ca şi când m-aş fi plimbat printr-un depozit, practic infinit, unde tot ce s-a petrecut vreodată în toate lumile era accesibil; dar când te afli acolo, privirea dispare: e şi ea doar un obiect printre celelalte obiecte, încât nu mai există nicio instanţă capabilă să cunoască, să înregistreze ceva. Amintirea pe care-o păstrez nu e deci decât foarte aproximativă şi în mod esenţial falsă: fiind tot în totul, n-aş putea defini toţi fiorii care m-au străbătut. De ce oare ceva m-a oprit acolo mai curând decât în altă parte? Dar oare de ce altă dată, într-un alt timp, luasem primul taxi de la aeroport ca să mă duc la expoziţia de smaralde a profesorului H., pe care multă vreme îl considerasem o băşică umflată, până când, pe patul de moarte, mi-a încredinţat o povestire în care pretindea că fusese îndrăgostit de o zeiţă? Să aibă oare toate acestea vreo legătură cu mania sa de a colecţiona pietre verzi, tăiate, netăiate sau în stare brută? Deşi toate lucrurile erau identice între ele, parcă totuşi o undă mă împingea în mod fatal către un mănunchi limitat de percepţii; în clipa când vibrau la unison, aceste percepţii alcătuiau o lume aparte, un fascicul, o privire care se îndreptă către silueta din faţa mea. Carnea ei n-avea consistenţă: era o învolburare de unde de lumină, se forma în fiecare moment din noi energii emanate din noi izvoare. Întrupa tot ce era frumos şi delicat, această lume ca loc unde se petrec lucruri enigmatice care salvează viaţa prăzii hăituite şi copilului aflat sub sabia jefuitorului. Dacă mă aflam acolo, dacă-l întâlnisem pe William H., dacă vizitam această expoziţie, dacă luptasem în Jormania mai degrabă decât în altă parte, dacă fusesem rănit în cele trei locuri ale trupului mai degrabă decât în altele, dacă mâinile-mi semănau cu ale ei şi dacă privirea îmi cobora acum către picioarele-i lungi şi fine încălţate în sandale romane, înseamnă că exista pesemne ceva comun între noi doi, două fascicule vibrând în acelaşi ritm sau două suprafeţe ce reflectau acelaşi lucru în două feluri diferite. Purta la gât un pandantiv format dintr-o gheară de aur cu opt braţe ascuţite strângând un superb smarald brut. Fără o vorbă, îl scoase şi, după ce mi-l puse în mână, dispăru pe o alee. M-am regăsit dintr-o dată obosit şi confuz în expoziţia de smaralde, cu un paznic alături sugerându-mi politicos, prin simpla-i prezenţă, că se apropia ora închiderii. Eram, de altfel, singurul sau în orice caz ultimul vizitator al colecţiei. Am făcut câţiva paşi în direcţia ieşirii, unde doi poliţişti în mare ţinută m-au oprit. „Iertaţi-ne, domnule ambasador”, făcu unul din ei, „dar se pare că tocmai aţi furat una dintre piesele expuse în această sală. Sunteţi de acord să fiţi controlat? Fără să stau pe gânduri, am acceptat; dar, în timp ce îmi examinau foarte scrupulos conţinutul buzunarelor golite pe o masă, mi-am zis că poate suferisem un fel de eclipsă şi că nu era imposibil să fi făcut ceva necontrolat. Acum era prea târziu ca să mai recurg la imunitatea diplomatică; şi vedeam deja prima pagină a unor ziare anunţându-mi expulzarea fiindcă furasem un smarald dintr-o colecţie publică. Percheziţia a durat o bună jumătate de oră, dar n-a dus la nimic. Uşurat, i-am scuzat bucuros pe poliţiştii încurcaţi şi, refuzând să mă las condus de ei sau să mi se trimită o maşină oficială, am ieşit în stradă. La urma urmei, nu eram departe de ambasada Jormaniei, o clădire discretă de dinainte de război, înconjurată de o specie ciudată de citrice care suporta frigul iernii. Era foarte cald şi m-am hotărât să trec prin parc, deşi la ora aceea era deja imprudent să te aventurezi pe acolo. Cum tocmai coteam pe o alee ce ducea către ieşirea dinspre răsărit, am auzit un pas uşor dar grăbit şi o răsuflare mi-a atins peste puţin ceafa. M-am întors. Era o tânără fată aproape la fel de înaltă ca mine, cu părul roşcat. Purta o bonetă stacojie şi o rochie lungă, uşoară, cu talia înaltă, ca şi cum ar fi fost însărcinată. Pe gleznele-i lungi şi delicate abia se vedeau cureluşele de piele ale sandalelor romane. „Aţi pierdut ceva”, îmi spuse întinzându-mi gheara cu opt braţe de aur strânse în jurul smaraldului brut. Apoi îmi întoarse spatele şi dispăru printre tufişuri. Mi-am şters fruntea. Era îngrozitor de cald şi aveam un gust sărat în gură, iar nările mă înţepau de parcă ar fi fost pline cu sare de mare. Portarul, fiindcă nu recunoscuse un ambasador pe care de altminteri nu-l văzuse niciodată, îşi atrase din parte-mi singura dojană pe care am administrat-o vreodată cuiva în viaţa mea de înalt funcţionar. Bolnav sau obosit, am dormit şaptezeci de ore în şir. Teancuri de ziare mi se îngrămădeau pe masă. Într-un sfert de oră, am descoperit ceea ce căutam: pandantivul fusese furat din colecţia William H. şi nu existau suspecţi. O fotografie a obiectului elimina orice posibilitate de coincidenţă întâmplătoare. E aici, în faţa ochilor mei, în timp ce aştern aceste rânduri. O descoperisem undeva într-un depozit, învolburându-se, cine ştie de ce, pe aceeaşi lungime de undă ca şi mine. Purta acel pandantiv, era acel pandantiv, eram ea, eram totul, din întâmplare continuam să dăinuiesc într-un anume fel sub o formă abstractă numită „ambasador al Jormaniei”, apoi am fost exilat, apoi am devenit bogat. Depozitul în care am întâlnit-o era realitatea; acum mă aflu într-un condensat ireal pe care ceilalţi îl percep ca şi când ar avea vreo consistenţă oarecare. Din nou în oraşul H., din nou fără un program fix, mă grăbesc să urc în primul taxi şi să dau adresa expoziţiei. E îngrozitor de cald, iar gura şi nările parcă-mi sunt pline cu sare de mare.               Pergamentul diafan   Isa ibn ’Ali al-Kashkari, zis Prinde-Muşte, nu este cunoscut decât prin poemele-i melancolice şi prin titlul unui comentariu pierdut la Cartea Timpurilor Intermediare de Al-Adami. Aparţinuse Ordinului Căutătorilor de Adevăr, fără să fi ocupat vreun loc proeminent în această organizaţie obscură între toate. Căci se spune că Adevărul însuşi îi face umili pe cei ce-l caută. Născut între creştini, s-a expatriat de timpuriu în Emiratul din Melitene. Unii îl dau drept zindiq sau dualist, dar întotdeauna a fost bănuit de ceea ce după toate probabilităţile nu era. Căci, în acel teritoriu incert de la întretăierea mai multor state, Isa ibn ’Ali izbuti să-şi ascundă religia atât de bine, încât nimeni n-a ştiut cu adevărat dacă fusese creştin şi de ce fel, sau paulician, sau încă musulman şi de ce fel anume. Acest prodigiu unic a fost şi va fi lăudat în vecii vecilor; căci, cum obişnuia el însuşi să spună, „există oare gărzi în stare să-l oprească pe Allah la graniţă?.   Dacă a fost cunoscut prin ceva în vremea sa, Isa a fost mai ales cunoscut prin putinţa-i de a rezolva rapid şi cum se cade cele mai delicate treburi care necesitau o investigaţie poliţienească. Nu întotdeauna accepta să se ocupe de aşa ceva, iar criteriile alegerilor sale n-au fost niciodată înţelese; căci îi refuza deopotrivă pe bogaţi şi pe săraci, pe disperaţi ca şi pe profitori. „Oare Allah vă explică de ce plouă sau de ce e vreme frumoasă?, fusese el auzit spunând când cei pe care-i respinsese erau prea din cale afară de mâhniţi. Dacă i se făcea milă de ei, le dădea ceva bani; dar niciodată nu revenea asupra unei hotărâri. Am extras acest profil al lui Al-Kashkari dintr-o prozopografie arabă anonimă din veacul al XIV-lea, intitulată Maeştrii Dorinţei Arzătoare. Însă S., foarte savanta mea prietenă, tocmai mi-a împrumutat propria-i traducere a unei cronici nestoriene în siriacă, datând din secolul al XI-lea, care conţine povestea uneia dintre cele mai uimitoare isprăvi ale lui Isa. O expun şi eu aici, cu fidelitate faţă de original.   * * *   Atunci când delegaţia compusă din abatele Iacob, părintele Ioan şi părintele Toma i se înfăţişă lui Isus din Kashkar (pentru că Isa înseamnă Isus), supranumit Prinde-Muşte, acesta tocmai se spăla pe picioare. „E un semn”, spuse părintele Ioan. „E un semn”, repetă abatele Iacob. Părintele Toma nu spuse nimic. Nu era niciun loc unde să şadă şi cei trei s-au aşezat pe jos. Îşi aruncau priviri neliniştite, căci Prinde-Muşte era cunoscut ca fiind cu totul imprevizibil: refuza un caz din două, fără să dea vreodată vreo explicaţie. Nici vorbăreţ nu era şi se dezvăţase să-şi primească musafirii cum se cuvine. Cu toate acestea, după cum mărturisea toată lumea, era întotdeauna foarte blând şi simţitor. Toma rupse în cele din urmă tăcerea. „Uite”, spuse, „ştim cu toţii cât eşti de ocupat, răsplătească-te Dumnezeu pentru tot binele pe care-l faci. Dar orbecăim în întuneric şi avem deznădăjduită nevoie de ajutorul tău. Prinde-Muşte continua să se spele în tăcere pe picioare, nişte picioare palide, lungi şi delicate ca ale unei femei. Cei trei se priviră, şovăielnici. „Iată despre ce este vorba”, reluă abatele, „suntem în totul trei sute de călugări... „În număr stă greutatea”, adăugi părintele Ioan. „Acum suntem trei sute de călugări”, o luă de la capăt abatele, aruncându-i o privire opacă tovarăşului său înfăşurat în rasa-i neagră, „iar până acum - în sfârşit, până de Crăciun -, mulţi fraţi aveau viziuni. „Ce fel de viziuni?, întrebă deodată Prinde-Muşte. Cei trei îşi dădură coate, uşuraţi. „Tot felul de viziuni”, se grăbi să răspundă părintele Ioan. „După umila mea experienţă, viziunile astea pot fi clasificate potrivit unei logici elementare: mai întâi sunt viziunile care nu înseamnă nimic şi acelea care înseamnă ceva; acestea, la rândul lor, se referă la evenimente personale sau colective; amândouă aceste feluri pot fi importante ori nu: ca de pildă fratele care-şi visează piciorul stâng umflat şi-i cade o bârnă peste picior, strivindu-i un deget. Iară asta nu e importantă; însă un alt biet frate care se află aici, dinaintea voastră, a fost vizitat de Maica Domnului, care i l-a arătat pe Chrysokeir cel Bălai, şeful paulicienilor, cu ţeasta însângerată... Abatele Iacob i-o tăie cam dur, trăgându-i un cot înfundat prin părţile stomacului. Se tot bănuia că Prinde-Muşte fusese paulician înainte să fi fost Chrysokeir descăpăţânat. „Aşa deci”, reluă abatele pe un ton destul de nervos, „fraţii aveau tot soiul de viziuni, false, dar şi adevărate, ca de pildă viziunea Raiului şi a Iadului... Prinde-Muşte făcu un semn aparent aprobator. Dar în ce Rai şi în ce Iad credea el oare? „Toate acestea”, continuă abatele, „făceau parte din existenţa noastră de zi cu zi până de Crăciun, adică până la 6 ianuarie, anul trecut. În fiecare zi, doi-trei fraţi veneau să ne povestească viziunile lor şi asta ne făcea viaţa... Abatele şovăi. „Plină de înţeles”, adăugi părintele Toma. „Plină de adevăr”, adăugi părintele Ioan. „... de veselie”, încheie abatele. „Dar, de la Crăciun încoace, să tot fie trei luni de-atunci, nimeni din mânăstirea noastră n-a mai avut viziuni. „Ni s-au furat viziunile! strigă părintele Ioan, cu ochi în lacrimi. „Redă-ne nouă viziunile noastre! îl rugă Toma. „De aceea”, se porni iarăşi abatele, „de aceea purcedem a te ruga respectuos, a te implora cu umilinţă să aibi bunătatea de a cerceta pricina pierderii facultăţii noastre vizionare şi, de e cu putinţă, să ne-o dai nouă îndărăt. „De acord”, răspunse Prinde-Muşte fără să mai stea pe gânduri. Se ridică şi, uitând probabil că se afla cu picioarele într-un hârdău, călcă pe marginea lui care plesni, lăsând apa să le moaie sutanele călugărilor. „Voi încerca să vă găsesc viziunile, dar nu pot promite c-am să vi le restitui. Căci nu-i exclus să se fi pierdut pentru totdeauna. Cei trei se grăbiră să iasă, destul de nedumeriţi. „Aţi văzut? întrebă părintele Ioan storcându-şi anteriul ud, „a fost cu siguranţă un semn! „Un semn! - îi făcu ecou şoapta părintelui Toma, care lăsa în urmă şiroaie de apă pe dată mistuite de colb.   * * *   A doua zi, Prinde-Muşte s-a dus la locul cu pricina. Călugării cu feţele cenuşii nici nu l-au băgat în seamă. Erau cu toţii foarte grăbiţi să-şi îndeplinească îndatoririle religioase cu spor, ca şi numeroasele treburi legate de subzistenţă şi de administrarea patrimoniului. Mânăstirea - o clădire mare, nouă, de piatră galbenă, aflată în mijlocul unei proprietăţi imense cuprinzând culturi de grâu şi de legume, păduri, iazuri şi vii - era sobră şi curată. Icoanele din biserică şi din nenumăratele capele erau acoperite cu aur, cum se cuvine, dar fără doar şi poate urâte. Spre a evita orice ambiguitate ce-ar fi putut degenera în erotism, Sfânta Fecioară, îndeosebi, era reprezentată ca o persoană asexuată de o anumită vârstă, cu chip sumbru şi sever. Cântările care acompaniau o liturghie nesfârşită erau lamentabile, tămâia - o simplă răşină de pin care ardea pârâind în paharul argintat al cădelniţei. Fireşte, cheltuielile erau reduse la minimum. „Sunteţi foarte bogaţi”, observă impersonal Prinde-Muşte, în timp ce se străduia, în trapeza decorată cu nişte fresce oribile, să descâlcească un ghem de legume fierte. Abatele nu-l auzi, într-atâta larmă făcea lectorul - fratele Toma - dând citire vieţii Sfintei Fontadela. „De ce urlă aşa?, se interesă Prinde-Muşte la părintele Ioan. „Ca să nu cădem în păcatul lăcomiei”, strigă Ioan ca să se facă auzit. Străinul încuviinţă politicos, apoi se duse să cerceteze chilia ce-i fusese în mod excepţional pregătită. Căci toţi călugării, inclusiv stareţul, se odihneau în comun, într-un dormitor uriaş din care emana o asemenea duhoare că Prinde-Muşte se mulţumi să arunce înăuntru o privire prin uşa deschisă, îndepărtându-se apoi cu grabă. Paturile, cu cergi din păr de capră, aliniate de-a lungul nesfârşiţilor pereţi cenuşii, erau într-o ordine perfectă. La fiecare capăt al sălii se găsea câte un butoi pentru urinat, iar un trunchi scobit slujea de adăpătoare, având atârnată deasupra o tigvă răsturnată. De plafon spânzurau zeci de legături de usturoi, a căror menire, îl lămuri părintele Toma, era de a ţine la distanţă spiritele necurate. Dar, preciză el, usturoiul fusese dintotdeauna acolo şi, departe de a le fi stingherit viziunile, stătuse tot timpul chezaş că ele nu le erau provocate de demonii cei răi, pentru că aceştia - cum ştie oricine - se tem de usturoi. Prinde-Muşte îi mulţumi lui Toma şi-l rugă să-i arate biblioteca. Nu exista una special amenajată, dar dincolo de magazia de brânză - aproape la fel de mare şi de puturoasă ca dormitorul - se afla o chilie cu rafturi pe care zăceau vreo sută de tomuri prăfuite. „Nimeni nu întrebuinţează vreodată aceste volume”, îl informă Toma. „Cele de care ne slujim cu regularitate sunt în sacristie. Prinde-Muşte se declară atât de recunoscător pentru toate aceste informaţii, încât fratele îl bănui de ipocrizie. „Ce crezi despre viziunile noastre?, îl întrebă el. „Dragă frate”, îi răspunse Isus fiul lui ’Ali, „ce mă-ntreb eu nu e cum se face că nu mai aveţi viziuni, ci cum de-a fost vreodată cu putinţă să fi avut. După ce rosti aceste vorbe enigmatice, se retrase în chilia lui şi nu-l mai auzi nimeni până la utrenie.   * * *   În toiul nopţii a izbucnit un vacarm îngrozitor. Era pricinuit de un glas omenesc, mai ascuţit decât al muezinului, care se străduia cu disperare să acopere dangătul ritmic al unui clopot strident; după care zidurile mânăstirii au fost zgâlţâite furios de rostogolirea clopotelor mari ce dură un bun sfert de ceas. Pe urmă, toţi călugării, îmbrăcaţi, au ieşit în cortegiu din dormitor, cântând bătăioşi un imn ce anunţa neîndoielnic apropiata sosire a Judecăţii de Apoi. Încercând să-şi contenească bătăile sălbatice ale inimii, Isus Prinde-Muşte i-a urmat de bine de rău până în biserică. Turma răspândea un miros pătrunzător de capră, de excremente, de usturoi, de brânză fermentată şi de răşină de pin. Combinaţia ducea probabil la formarea alcoolurilor, căci din timp în timp se simţea ca o adiere de trapistină. Părintelui Ioan i se păru că vede un vag surâs plutind pe buzele subţiri ale Căutătorului de Adevăr, care nu dură mai mult decât o clipire de pleoape. Toma nu observase nimic, ocupat cum era să se ţină de corul celorlalţi, faţă de care fusese mereu în întârziere cu o jumătate de măsură. În acest ansamblu perfect cacofonic, Prinde-Muşte nu izbuti mai întâi să distingă niciun cuvânt. Dar, apropiindu-şi urechea de gurile căscate ale călugărilor ce-l înconjurau, îşi dădu seama că mai multe limbi erau folosite în acelaşi timp: siriaca din Edessa, armeana, greaca şi chiar araba, nemaisocotind toate dialectele siriene meridionale şi occidentale. Cum se făcea oare că atâţia oameni care nu vorbeau o aceeaşi limbă erau adunaţi aici? Slujba, totuşi, se ţinu în siriacă. În duminica verde dinaintea Paştelui, stareţul însuşi sluji, într-o ţinută atât de solemnă că abia-abia îşi purta povara de aur a îmbrăcăminţii. Iar mitra, a cărei coroană de aur masiv îi însângerase deja fruntea, era împodobită cu şase smaralde precum Isus din Kashkar nu mai văzuse niciodată, semn că mitrele înseşi erau potrivite după culoarea duminicii şi că, probabil, exista o altă mitră de aur masiv bătută cu rubine pentru duminicile roşii şi o a treia încrustată cu diamante pentru duminicile albe. Stareţul acestei mânăstiri necunoscute era mai avut decât însuşi împăratul Orientului. Când ceremonia şi vacarmul încetară, Prinde-Muşte nu se mai întoarse în chilie. Începu să le pună călugărilor întrebări pe cât de discret posibil, după ce aplicase ansamblului grupului ceea ce toţi investigatorii au numit de-atunci „teoria celor trei cercuri”. Lui Isa ibn ’Ali al-Kashkari îi revine meritul de a fi formulat pentru prima oară această teorie, într-un catren misterios ce trece drept unul din poemele sale, dar care, în realitate, nu-i decât o formulă mnemotehnică destinată detectivilor: „În orice comunitate există trei cercuri: Marele Cerc ce o conţine în întregime; Cercul Funcţiunilor sau cei ce contează, alcătuind 10% din ansamblu; şi Cercul Interior, şefii şefilor, care sunt 2% din întreg sau 20% din Cercul Funcţiunilor. Din Cercul Interior provine tot Binele, dar şi tot Răul. După Al-Kashkari, vinovatul trebuie întotdeauna căutat în rândurile elitei. O altă sentenţă ce trece drept unul dintre poemele sale ne lămureşte că „Totul se petrece în mintea omului; păcatul este păcat al raţiunii, nu trupesc. Astfel, căpetenia grupului îl duce pe acesta la prosperitate sau la mizerie, la victorie sau la dezastru, la păcat sau la milostenie. Masa n-are nicio autonomie. În felul acesta începu Prinde-Muşte, prin a determina mai întâi Cercul Funcţiunilor, respectiv pe cei aproximativ treizeci de oameni care alcătuiau scheletul mânăstirii. Dată fiind acea tendinţă la economie pe care o constatase deja, găsi că funcţiile vitale erau distribuite asupra a douăzeci şi şapte de călugări, adică 8% din ansamblu, de la stareţ la şeful tăietorilor de lemne şi la administratorul iazurilor. După o jumătate de zi de lucru, izbuti să determine Cercul Interior, compus din cinci persoane: stareţul sau directorul spiritual al mânăstirii, egumenul sau directorul economic, traducătorul, un armean mic cu ochi de argint viu care ştia remarcabil toate limbile din regiune, cu excepţia celei greceşti pe care-o mânuia prost, responsabilul cu ordinea internă, un colos arab impenetrabil şi, în sfârşit, părintele Ioan, până de Crăciun profetul echipei, acum fără funcţie precisă şi foarte frustrat din pricina pierderii facultăţilor sale vizionare. Prinde-Muşte îl excluse de la bun început de pe lista celor suspecţi, ce se vedea astfel redusă la primii patru. Spre a le mai restrânge încă numărul, Prinde-Muşte aplică ceea ce investigatorii din lumea întreagă aveau să numească după aceea „regula marionetei”, exprimată într-un catren aflat tot printre poemele sale: „Atunci când puterea cuiva este prea vizibilă, deseori e vorba de o marionetă. Caută-l pe cel ce-o mânuieşte şi vei şti de unde se trage răul. În felul acesta, lui Prinde-Muşte nu-i trebui mult ca să-l îndepărteze pe stareţ de pe lista suspecţilor, fiindcă, oricât de pătruns ar fi fost de importanţa rolului său, el se mărginea să suporte literalmente greutatea imenselor bogăţii acumulate în mânăstire. Nu părea însă a fi avut vreo contribuţie la acumularea lor. Astfel, la capătul unei zile, Prinde-Muşte avea să-şi aleagă vinovatul doar dintre trei persoane: Vahan traducătorul, Dawud ibn Mariyam poliţistul şi un al treilea, necunoscut, egumenul grec pe nume Filip, aflat mereu în inspecţie la periferia domeniului monastic. „Părintele Filip”, îi explică abatele, „îşi are o bisericuţă a lui în nord, la o zi de călărit sau la trei zile de mers pe jos. Prinde-Muşte a hotărât să se ducă acolo a doua zi, luându-i ca escortă pe părintele traducător, precum şi pe Dawud cel trupeş. Şi, din nou, glasul spăimos care încerca să acopere dangătul de clopot, urmat de rostogolirea clopotelor mari şi de acel imn babelic prin care comunitatea părea să invoce toate puterile infernale, l-au făcut să se trezească tresărind brusc din somn. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Prinde-Muşte s-a aşternut la drum pe întuneric, în tovărăşia celor doi suspecţi.   * * *   În timpul drumului, Cercul Interior s-a strâns şi mai tare, până la a-i descoperi vinovatul. După cum se şi aşteptase, Vahan se dovedi la fel de vorbăreţ pe cât era Dawud de taciturn. Egumenul, îi explică el, e cel ce se află la originea bogăţiei mănăstirii. Practic, nimeni nu-l vede niciodată; e mereu ocupat la periferia domeniului, dincolo de o pădure apărată, ca să zicem aşa, de o asemenea faimă că nimeni n-ar risca s-o străbată. Dawud confirmă printr-un rânjet sinistru autenticitatea povestirii lui Vahan. Se înşela oare Prinde-Muşte, sau uriaşului îi era teamă? Iar toată acea revărsare de fraze debitate de Vahan într-o siriacă impecabilă de Edessa n-avea oare menirea de a-i masca adânca îngrijorare? Ca să-i dezlege limba lui Dawud, Al-Kashkari se hotărî să treacă precum ar fi din întâmplare la araba oribilă din regiunea Melitene, de unde uriaşul provenea mai mult ca sigur. Şi o coloră cu termeni ţărăneşti, pentru că, oricât ar fi fost de atent, uriaşul nu părea deloc de la oraş. Cu un aer dispreţuitor, Vahan îşi continuă explicaţiile într-o arabă siriană căutată; însă Dawud păru încântat să-şi audă propria limbă şi se apropie de cei doi ca să nu piardă nimic din convorbirea lor. Pădurea, spunea Vahan, e de netrecut: toţi cei care cutează să se aventureze prin ea acolo pier, iar capetele mutilate le sunt trimise într-un sac la mănăstire. De mai multe ori s-a întâmplat aşa şi ochii păreau să le fi fost scoşi cu vârfuri de săgeată. „Suntem prizonierii propriei noastre mânăstiri”, se plânse el. „Dar cum se face că aţi consimţit să mă însoţiţi, dacă ne aşteaptă moartea? întrebă Prinde-Muşte. Vahan aplecă privirea în pământ, murmurând ceva ininteligibil; uriaşul bolborosi ceva, dar păru satisfăcut. Apoi lăsă să-i iasă din gură cel dintâi mesaj articulat pe care Căutătorul Adevărului îl auzise rostindu-l; spre surprinderea sa, era într-o arabă din munţii Siriei orientale care parcă-i turnă plumb topit în vine: „N-aveţi teamă de nimic. Era oare cu putinţă ca Dawud să fi aparţinut redutabilului Ordin al Asasinilor? Provenea el oare din fortăreaţa Bătrânului, din Alamuth, Cuibul de Vultur înconjurat de mister şi de djinni înfricoşători? Purta el oare sub anteriu-i prăfuit paloşul încovoiat al lui Iuda Iscariotul? Iar acel tatuaj verde ca smaraldul, ca otrava sau ca haşişul, de pe şoldul lui stâng, reprezenta poate semnul secret al Victoriei, semnul Marelui Mahdi care va veni la Sfârşitul Timpului? „N-aveţi teamă de nimic”: nu dezvăluia oare deja acest mesaj identitatea precisă a lui Dawud? Nu se spunea de mult că Bătrânul din Munte îl săpase în stânca neagră de la Alamuth, pe zidul interior al acelui Rai al războinicilor mişunând de hurii mai frumoase ca luceferii? „N-aveţi teamă de nimic. Nu se dăduse oare pe mâna unui nebun drogat? În vreme ce Prinde-Muşte rumega aceste gânduri sumbre, caii ajunseseră la liziera pădurii primejdioase şi se opriseră nehotărâţi. „N-aveţi teamă de nimic”, repetă uriaşul, după care scoase de trei ori strigătul vulturului care-şi apără cuibul. Spaima îl cuprinse pe Prinde-Muşte ca o buruiană rea; strigătul ăsta era prea realist. Dar era şi prea târziu pentru a mai da înapoi acum. Şi, într-adevăr, trei cavaleri în cămăşi lungi de zale şi coifuri cu apărători de nas fără vizieră ieşiră din pădure şi înaintară către ei, cu halebardele plecate. „N-aveţi teamă de nimic”, spuse cel ce părea şeful lor în acea arabă din Siria nord-orientală în care Prinde-Muşte descifra inflexiunile oţelului albastru de Damasc. Înconjurat de patru Asasini şi de un armean livid de frică, Prinde-Muşte pătrunse în umbra deasă a codrului de brazi. De îndată ce cortegiul ajunse într-o poiană, pe la urechi se porniră să-i şuiere săgeţi; Asasinii se strânseră lângă el, ridicându-şi scuturile; rapid, Dawud scoase un paloş încovoiat de sub anteriu. „Opriţi-vă”, urlă el ameninţător. „Opriţi-vă, sau veţi cunoaşte tăişul acestui paloş! Ploaia de săgeţi încetă într-adevăr şi un arcaş purtând armura infanteriei Imperiului ieşi de la adăpostul trunchiurilor albicioase. „Ar trebui să fiţi jupuiţi de vii, aşa sunteţi de netoţi! îl ocărî Dawud. „Du-ne imediat la şeful tău şi roagă-te pentru viaţa ta! Urmaţi de o trupă de arcaşi, cei şase cavaleri, Prinde-Muşte şi Vahan la mijloc înaintară cu toţii până la un loc stâncos unde se ridica o bisericuţă, apoi merseră mai departe pe jos. Prinde-Muşte observă că Asasinii supravegheau fără încetare mişcările pedestraşilor imperiali şi ajunse la concluzia neaşteptată că trebuia mai curând să aibă încredere în proteguitorii săi arabi decât în apărătorii greci ai locului. Într-adevăr, îşi spuse, Bătrânul din Munte n-ar avea de ce să-mi dorească moartea. Dintr-o dată, cercul vinovaţilor se strânsese la unul singur.   * * *   „Fiţi bineveniţi în lăcaşul Domnului! În încăperea scobită direct în stâncă, pe care-o bănuia foarte mare, glasul ascuţit al egumenului îi preceda chipul, care se ascundea îndărătul unei lumini revărsate dintr-o deschizătură circulară. „Lăudat fie Domnul în vecii vecilor! îi răspunse Prinde-Muşte în greceşte. „El e acela care-i răstoarnă pe cei puternici şi-i înalţă pe cei umili”, urmă el cu voce neutră. „Cristos, Domn şi Rigă, e cel care a instaurat această Împărăţie! se făcu auzit fără întârziere răspunsul egumenului. Era înalt, rotofei şi surâzător, iar mâinile-i erau umede. Ce şansă era să mai ieşi viu din locul ăsta? „Haideţi”, îi spuse calm Prinde-Muşte, „sunteţi aşteptat la mânăstire. Nu contase pe ajutorul lui Dawud şi al Asasinilor, dar el sosi prompt. Cei patru îl înconjurară pe egumen fără o vorbă şi-l împinseră către uşă. El le zise ceva, moale, în arabă, dar ei nu reacţionară. „Uite”, i se adresă el numai miere lui Prinde-Muşte, „am să vă urmez unde veţi voi şi am să răspund de tot ce-am făcut. Dar lăsaţi-mă mai întâi să vă arăt opera mea. Ieşiră şi merseră în tăcere cale de-o jumătate de ceas, urmaţi de o mulţime de arcaşi care totuşi nu îndrăzneau să intervină, atât de aproape se ţineau cei patru arabi de şeful lor. Copacii se făceau din ce în ce mai rari şi cortegiul ajunse la un podiş curmat brusc de un zid ce se pierdea în înaltul cerului şi se întindea nedefinit la dreapta şi la stânga. „Mare e Domnul!, strigă egumenul. Această frază declanşă un atac destul de slab din partea pedestraşilor, care încetă de îndată ce lamele albastre ale săbiilor ţâşniră în mâinile Asasinilor, ameninţând gâtlejul călugărului. „Nu îmi purtaţi mie de grijă, imbecililor! urlă Filip. „Ucideţi-i înainte să ne ruineze opera! Dar nimeni nu-i dădu ascultare. Şi cortegiul se întoarse la bisericuţă, unde egumenul fu păzit până a doua zi, cu un pumnal la beregată ce-i întindea pielea roz a gâtului. Nu se dovedi prea vorbăreţ, dar făgădui nişte lămuriri de îndată ce vor ajunge la mânăstire. Deşi călătoria fu lungă şi aspră, fraţii erau prea înfierbântaţi ca să mai aştepte ziua următoare. Egumenul fu judecat în aceeaşi seară în adunarea plenară, iar Dawud avu de furcă să-i apere trupul de atacurile călugărilor dezlănţuiţi la ordinul părintelui Ioan şi care-l acuzau că le furase viziunile. „Ai auzit plângerea lor”, îi zise stareţul pe un ton grav. „Ce poţi spune în apărarea ta? „Sunt la porunca Domnului”, răspunse Filip cam slab, dar fără urmă de teamă în glas. „Am lucrat pentru Împărăţia Sa. „Dar ne-ai furat viziunile, au ba? „Ascultaţi dară, oameni buni, şi veţi afla adevărul”, grăi Filip egumenul, atacând o pledoarie pentru care se pregătise deja de multă vreme, încă de când făcea pe avocatul la curtea Bizanţului: o pledoarie pentru viaţa sa, pe care n-avea să şi-o cedeze fără luptă. „La ce bun viziunile, dacă nu-l slujesc pe Domnul? Ascultaţi ce-am vrut să fac şi ce-am făcut şi-mi veţi slăvi lucrarea, iar duşmanii mei nu vor birui. În clipa aceea, profitând de un moment de neatenţie din partea poliţistului arab, părintele Ioan urmat de câţiva credincioşi se repezi la egumen şi-i trase un şut bine calculat în burtă. „Moarte hoţului!, urlă el, iar confraţii înfierbântaţi îi ţinură isonul în toate limbile ţinutului. Filip se frânse în două, dar rezistă. La un strigăt al lui Dawud, câţiva călugări mai vânjoşi care asigurau ordinea făcură zid ca să-l protejeze pe acuzat, iar ceilalţi se liniştiră până la urmă. „Lumea îţi vrea moartea”, zise stareţul. „Grăbeşte-te, căci clipele îţi sunt numărate. „Oameni buni”, continuă Filip fără să-şi piardă curajul, „au mânăstirea nu e prosperă? Au nu e cea mai bogată din lume? Aurul ei n-ar trezi oare invidia multor imperii? Glasuri furioase îi răspunseră: „Ne pui să muncim zi şi noapte ca nişte sclavi! „Mâncarea e scârboasă! „Nenorocire ţie, căci nu respecţi nici măcar ziua de odihnă prescrisă de Domnul! „Munca ne omoară! „Agoniseşti fără încetare, ca un vândut diavolului ce eşti! „Ne-ai distrus cărţile şi vinzi rodul muncii noastre! Cămătar prost şi infam! Evident, constată Prinde-Muşte, opinia publică nu-i era favorabilă egumenului. În mod vizibil, oamenii nu erau interesaţi de capitalul mânăstirii. „Eşti acuzat”, rezumă prost stareţul, „că ai folosit munca oamenilor ca să-ţi procuri bogăţii. Ce ai de răspuns la această acuzaţie? „Cei ce gândesc astfel sunt nişte rătăciţi! Tot ce am făcut a fost să aduc acestei comunităţi bogăţie şi putere. Căci individul e praf, dar Biserica Domnului, care este trupul lui Cristos alcătuit de noi toţi laolaltă, va dăinui în vecii vecilor până la venirea Împărăţiei! Aşa de mare era puterea de convingere a acelui glas firav, că zarva se potoli şi Filip continuă, simţind cum câştigă teren: „Iată ce-am făcut: am asigurat pacea acestei mânăstiri făcând-o de necucerit, fiindcă am împrejmuit-o cu un zid înalt până la cer. În două luni aţi fi văzut zidul acesta înălţându-se dinaintea porţilor astăzi fragile ale schitului. Aici, la marginea imperiului, suntem ameninţaţi de toţi duşmanii cu putinţă. Am voit ca această mânăstire să fie o oază sigură în mijlocul nenumăratelor primejdii, o oază în care să domnească armonia. Dar cum să asiguri toate acestea fără să dispui de o apărare permanentă? Şi oare cine ne apără pe noi, pe această lume, dacă nu vulturul imperial? (Dawud tresări uşor, semn că aluzia la vultur îl scosese din starea lui de somnolenţă aparentă.) „Dar ştiţi bine că sunt duşmani până şi la curte, iar ca să izbuteşti să fii protejat, trebuie să aranjezi alegerea Împăratului însuşi! „Blasfemie! strigă fratele Toma, iar ceilalţi călugări îi făcură ecou, într-o zarvă îndrăcită. Ioan se strecură ca un şarpe până la acuzat şi-i trase un picior în burtă care-l făcu să se rupă-n două şi să verse fiere verde. „E posedat de Satana! urlară mai mulţi călugări, fiecare pe limba lui, la vederea lichidului vâscos atârnând la gura acuzatului. Stareţul interveni: „Zadarnic îţi baţi gura. Vezi doar că fraţii nu aprobă acţiunile tale nelegiuite. Acum te vei mărgini să răspunzi la întrebările mele. Iat-o pe cea dintâi: ne-ai furat, da au ba, viziunile? Filip încuviinţă. „De ce ai făcut aşa ceva? Filip lămuri că avea nevoie de bani ca să aranjeze alegerea Împăratului, iar ceilalţi îl acoperiră iarăşi de insulte. Dar, le explică Filip, Împăratul lui se afla acum pe tron şi-i trimisese o trupă de arcaşi ca să apere mânăstirea. Încercă să-i ameninţe pe cei prezenţi cu o intervenţie a arcaşilor, însă Dawud îi linişti cu un „N-aveţi teamă de nimic” rostit în siriana nord-orientală, ce făcu încă o dată să-i îngheţe sângele în vine lui Prinde-Muşte. Acesta, cuprins de un pesimism de scurtă durată, datorat oboselii şi foamei, prevedea deja o concluzie atroce întrunirii. Iar Filip continuă să explice că ceea ce avusese în vedere erau continuitatea şi măreţia mânăstirii şi că de aceea e nevoie de bani şi iar de bani, pentru apărare şi pentru subzistenţă, iar întru aceasta trebuie muncit din greu şi individul trebuie sacrificat intereselor colective. Prinde-Muşte se întreba dacă nu cumva egumenul avea dreptate; dar oamenii urau acest regim de privaţiuni într-atâta, încât era imposibil să-i faci să priceapă raţionalitatea proiectului administratorului. „Oare m-am îmbogăţit eu? îi întreba acuzatul. „Am întreprins oare ceva din dorinţă de măreţie personală? Sau pentru ca voi toţi, scumpii mei fraţi, să fiţi răsfăţaţi în sânul Bisericii noastre şi să deveniţi nemuritori în ea şi prin ea? Căci ce este existenţa unui om dacă nu un fir de praf în deşert, o picătură de apă în ocean? Dar cât de puternic e oceanul întreg şi cât de puternică Biserica al cărei trup sunteţi voi! „Ne-ai furat viziunile! urlă fratele Ioan, ţinut de doi călugări din serviciul de ordine. Iar ceilalţi reluară strigătul care-i stătea lui pe suflet în toate limbile Orientului. Pentru prima oară, Prinde-Muşte auzi distinct câteva cuvinte în persană şi aprobă din cap, fără să ştie de ce. Stareţul restabili liniştea ridicând glasul: „Destul! Acum spune-ne cum ai făcut ca să ne furi viziunile şi cui le-ai vândut? Filip povesti pe un ton supus că găsise un cumpărător foarte bun în persoana Bătrânului din Munte, şeful Asasinilor de la Alamuth. Fraţii se porniră să urle şi mai abitir, însă Dawud le aruncă un „N-aveţi teamă de nimic” ce-şi făcu efectul. Dar el nu se temea oare că egumenul putea să-i dezvăluie identitatea? Şi de ce oare, dacă era un Asasin, deci un complice al lui Filip, nu intervenise în favoarea lui? Cântărind aceste chestiuni încurcate, Prinde-Muşte îşi depăşi starea de oboseală şi fu cuprins de curiozitate şi optimism. Administratorul lămuri că Bătrânul trimisese trei oameni cu un lung pergament diafan. Ei aşteptaseră ascunşi până ce călugării îşi părăsiseră dormitorul la utrenie. Unul din cei trei cavaleri, cât o fi fost el de Asasin, n-a putut răbda mirosul din dormitor şi a rămas afară de pază. Ceilalţi doi, prinzând capetele sulului de pergament, s-au dus pe îndelete la căpătâiul fiecărui pat, acolo unde se strânge substanţa viziunilor călugărilor. Ţinându-se de o parte şi de alta a patului, desfăşurau câte puţin din sulul diafan şi-l înfăşurau la celălalt capăt, iar pergamentul se umplea încet cu toate culorile curcubeului, adică materia viselor. Unele furnizau mai multe culori - fratele Ioan dăduse aproape un metru -, altele nu furnizau deloc, dar, în medie, fiecare dădea zece centimetri, astfel încât vreo treizeci de metri din pergamentul diafan fură umpluţi de culori la capătul acestei munci extenuante, iar cei trei Asasini o luară repede la sănătoasa, de frică să nu fie surprinşi de monahii care se întorceau. În concluzia interogatoriului, Filip declară că habar n-avea ce făceau cei din Alamuth cu viziunile cucernice ale călugărilor noştri. Se pregătea să le explice celor de faţă că pierderea facultăţii vizionare era provizorie şi că, oricum, exista o soluţie evidentă pentru a obţine viziuni de scurtă durată, dar stareţul nu-i mai dădu răgaz. Ridicându-şi mâna dreaptă, se sculă de pe tron şi-şi plimbă privirea asupra adunării, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta: „Fiilor”, strigă el în siriaca din Edessa, „vinovatul şi-a mărturisit delictul! Ce voiţi să facem cu el? Corul călugărilor îi răspunse la unison şi în aceeaşi limbă: „Moarte hoţului! Iar părintele Iacob nu putu decât să se plece dinaintea voinţei colective. Dawud făcu un semn şi forţele de ordine puseră mâna pe egumen ca să-l scoată afară. Dar nu ajunse întreg până la uşa sălii. Când vacarmul se potoli, stareţul se întoarse către Prinde-Muşte şi-i mulţumi îndelung pentru că dusese această anchetă la bun sfârşit într-un fel atât de strălucit şi de prompt. „Dar”, îi mai zise, „eşti oare gata să te duci la Alamuth ca să recuperezi substanţa viselor noastre? Îţi ofer ca recompensă mitra pe care o port în duminicile verzi ale anului. Prinde-Muşte acceptă fără prea multă vorbă. Şi, în faţa Cercului Interior redus acum la patru persoane (dar ceva îi spunea lui că bunul părinte Toma va fi ales egumen), dădu aceste sfaturi înţelepte întru redobândirea însuşirii vizionare: „Trebuie să mâncaţi puţină carne şi să daţi de duşcă un vin roşu seara; de asemenea, să nu mai începeţi utreniile aşa de dimineaţă şi să le reduceţi la o singură oră. Dar ca să vă regăsiţi câteva viziuni într-un răstimp foarte scurt, va fi suficient să acceptaţi printre voi patru-cinci novici: acestora trădătorul de Filip nu le-a putut fura nimic! Stareţul îl binecuvântă pentru isteţimea sa şi-i oferi o cină magnifică. După care Prinde-Muşte se retrase în chilia lui şi-şi astupă urechile, ca să nu mai fie trezit val-vârtej de acea voce intolerabilă care semăna panică. Bănuia că muezinul plin de zel era chiar fratele Toma în persoană. „Iată pentru cât de puţin prinzi să-i urăşti pe oameni”, constată el înainte de a adormi.
EXIL   S-a spus, nu de mult, că am intrat într-o nouă fază a exilului: „… el spune un NU decis şi senin celor care ar dori să-l transforme într-un martor decorativ pentru o agonie ce se pretinde o reînviereʺ (Ethos, nr. 1, p.5). Pe deplin convinşi că în acest nou exil, al opţiunii responsabile, exil în afara dar şi înlâuntrul ţării, multe dintre diferenţele istorice ale „vechiuluiʺ exil s-au şters, au devenit fără sens, am vrea totuşi să adăugăm că există anumite scheme psihice persistente ale situaţiei de exilat. Iar aceste scheme profunde dau exilatului, aproape un privilegiu cosmic. Exilatul este cel care a rupt legăturile cu o matrice care, oricât ar fi resimţită ca adversă la un anumit moment istoric, este totuşi protectoare. Fiecare va fi avut un moment în care a gândit: „fie pâinea cât de rea, tot mai bună-n ţara ta“. Or, acesta este un loc comun primejdios de adânc. El stabileşte că e nesfârşit de greu şi periculos a încerca să evadezi în necunoscut. Necunoscut înseamnă tot ce nu e „matern“: ţara, pâinea, limba, pământul, cerul, lucrurile, tot ceea ce se leagă de un spaţiu şi de un timp al naşterii, sunt „materne“, proteguitoare. Exilatul este cel care îndrăzneşte să rupă legăturile cu matricea, se „smulge din mal“, evadează „într-un alt tărâm“, ale cărui reguli nu le cunoaşte şi va trebui să le înveţe şi să le accepte prin suferinţă. El este un erou de basme, acel orfan care se revelă fragil, dar în acelaşi timp infinit de puternic. Este – indiferent de vârsta fizică – adolescentul care se supune unei iniţieri virile. Şi, aşa cum ne spune Mircea Eliade într-o carte pe care ar trebui s-o aibă la căpătâi oricare alt exilat (ori poate oricare „om modern“: Naissances mystiques, 1959), iniţierea virilă înseamnă lepădarea completă a laturii „feminine” a iniţiandului, a acelui tip de securitate legată de prezenţa maternităţii protectoare. În aceeaşi carte, Mircea Eliade afirmă că omul de azi are nevoie de „psihodrame“, „doreşte să cunoască situaţii primejdioase, să înfrunte încercări excepţionale“ (p. 259). Că, în fond, viaţa omului modern se organizează şi ea după tipare mitice, la nivel inconştient. Erich Neumann, un venerabil discipol al lui Jung, a urmărit şi el procesul formării eului aşa cum e ilustrat de motive mitologice universale, precum şi prezenţa scenariilor inţiatice în structura psihică profundă a omului modern (Ursprungsgeschichte des Bewustsseins, 1949). Pentru el, „soarta mitologică a eroului traduce soarta arhetipală a eului şi a oricărei dezvoltări a conştiinţei“ (ed. americană, 1954, p.150). Pe o poziţie similară se situau C.G. Jung şi K. Kerenyi în culegerea de articole intitulată Einfuhrung în das Wesen der Mythologie (1951). Ar fi inutil de arătat toate implicaţiile psihologice ale condiţiei „eroului“ – fiindcă, vrând-nevrând, exilatul se pune în această condiţie. Ceea ce merită relevat este autenticitatea radicală a exilului: cel care l-a ales, a destrămat printr-un act arbitrar toate schemele de asigurare care-l leagă de un anume grup. Or, aceste scheme reprezentau, în acelaşi timp, un sistem de descărcare a responsabilităţii asupra celorlalţi. De aici înainte, rămânând singur în faţa necunoscutului, exilatul e  „iniţiat“ în existenţa solitară şi responsabilă, „virilă“ în adevăratul înţeles al cuvântului. Pe plan psihic, exilul apare ca o „taină” a formării unei noi fiinţe. Iar această transformare este însoţită de simboluri şi teme recurente ale „iniţierii“, care apar în viaţa onirică, dar imprimă întregii existenţe un caracter în întregime „altul“ faţă de ce era „înainte“. Voluntar ori involuntar, exilatul trăieşte aşadar o situaţie „arhetipală“, care-l asimilează oricărui „erou“ şi oricărui „iniţiand“: el s-a „rupt din mal“ şi navighează singur printre ape, pândit de monştrii necunoscutului. Dar nu e mai puţin adevărat că pericolul îl întăreşte şi-l preschimbă, că-i înzeceşte rezistenţa fizică şi psihică. Şi că îl transportă într-o situaţie de radicală responsabilitate şi autenticitate umană, pe care, chiar dacă nu şi-a dorit-o, ori o resimte doar ca o suferinţă, trebuie s-o asume cu orgoliu. El trebuie să extragă o forţă imensă tocmai din acele împrejurări care par mai vitrege. Şi să ştie că legătura cu patria se rezumă de acum înainte la aceasta: „ori cu scut, ori pe scut“. Adică, mai înainte de a o revedea, va trebui să învingă, orice va fi însemnând, de la caz la caz, aceasta.   Sf. Mihail, 1974 Limite, nr. 19, august 1975   OSSIBUS ULTOR...[1]   Puţine veşti pot fi mai neliniştitoare decât dispariţia unui om, chiar dacă aceasta nu e în întregime neaşteptată. O moarte, chiar atroce, este un reper sigur; dar cum poţi să-ţi frânezi imaginaţia de a produce fantasmele cele mai năpraznice în legătură cu dispariţia unui prieten? Torturat, mutilat, distrus fizic şi psihic în abatoarele puterii? Nici o supoziţie nu e infirmată de realitate: ba chiar, poate că nici o supoziţie nu este atât de teribilă ca realitatea (minţile unora, incapabile de a vedea departe, pot născoci infernuri rafinate). Poate, desigur, astfel de consideraţii trebuie ţinute departe de familia dispărutului; dar cine ar fi în stare să mai întreţină acum speranţe false? Aceleaşi fantasme se perindă, desigur, până la limita suportabilităţii, şi prin inima celor dragi; este mai moral a le trece sub tăcere, sau este mai moral a le pune sub ochii responsabililor încă neidentificaţi, dar bănuiţi de fiecare? În această agonie pe care ne-o înfiripă imaginaţia şi de care noi, prietenii dispărutului, nu putem scăpa prin nici un mijloc, viclenia raţiunii strecoară totuşi un gând consolator, provenind dintr-o veche familiaritate cu istoria şi cu veşnica realitate a Puterii. Nu există Putere bună. Dar există Putere proastă. Există Putere care nu vede decât la doi paşi în faţa ei, neputincioasă a prevedea viitorul apropiat, prinsă în capcana propriei sale lipse de inteligenţă. Or, chiar în acest lucru există o consolare. O Putere inteligentă se fereşte de Martiri. Ştie că aceste fantasme nu numai că îi vor tulbura visele, ci vor cutreiera şi cutremura minţile multora, îndemnându-i nu numai să iasă din obişnuita apatie, ci să dea, la rândul lor, mărturie. În al doilea rând, când lipsa de inteligenţă a Puterii este atât de mare încât nimic din ce face nu poate rămâne tainic, fiindcă e făcut aproape la lumina zilei, cu totală lipsă de subtilitate şi cu maximumul de brutalitate posibil, atunci înseamnă că ea a ajuns la un punct în care nu se mai teme de „gura lumii“. Dar gura lumii – a lumii întregi – este un organ puternic, capabil să producă schimbări de atitudine şi sancţiuni; şi cine nu se mai teme de nimic înseamnă că a ajuns la o situaţie-limită, în care totul este egal, fiindcă nu mai există supravieţuire posibilă: panica a înecat ultima brumă de bun simţ. Un scriitor viu poate deranja, din când în când, Puterea (acest lucru va rămâne valabil în vecii vecilor); un scriitor dispărut, însă, are capacitatea de a deranja puterea în mod permanent, păgubitor, prin mii de canale şi de guri. Când cineva pune răzbunarea înaintea pagubei, aceasta nu e numai o dovadă de îngustime a viziunii viitorului, ci şi un semn că totul este egal. Ne putem ascunde chipurile, de spaimă, înaintea acestor ultime spasme. Dar cu toţii ştiu – victime şi călăi deopotrivă – că va veni un după, în care viclenia raţiunii va interveni fatal ca să facă ordine. Atunci pagubele se vor măsura drept, iar folosul va deveni din nou un principiu călăuzitor al urmaşilor. Al urmaşilor care vor vedea mai departe de dispariţia unui scriitor, ştiind că aceasta nu poate produce nici un bine: ex ossibus ultor…   1982   ÎMPOTRIVA SPIRITULUI Creştinismul afirmă că toate păcatele se iartă, afară de unul singur: păcatul împotriva Spiritului. În ziua de astăzi, păcatul împotriva Spiritului are mai multe nume: imobilism, minciună consolidată, genocid cultural. În expresia „genocid cultural“, efectul ucigător al păcatului este imediat vizibil. Fizica modernă ne oferă o metaforă atrăgătoare: cea a unui număr infinit de universuri posibile care există în mod tot atât de „real“ ca şi acela pe care îl împărtăşim cu toţii, acesta din urmă nefiind exact un univers între celelalte, ci un fel de secţiune printr-un număr infinit de universuri paralele. Tot aşa, plimbându-ne din loc în loc pe pământ, suntem nevoiţi să admitem că nu există o singură, ci mai multe realităţi singulare, create de un mare număr de spaţii cultural-istorice diferite. Într-un anume sens, trecutul fiecărei culturi nu este nici el mort, iar viitorul ei este deja prezent în nuce; nenumărate universuri ne aşteaptă după toate colţurile: în anumite locuri, ajunge să traversezi o stradă pentru a schimba ostensibil universul. Mizeria este şi ea trăsătura unui univers complet, psihic, etic, estetic. Mizeria, în toată tristeţea ei, colcăie de viaţă ca o mlaştină. E departe de moarte. Vezi flori de nufăr ridicându-se din noroi pentru a fi rupte şi luate; vezi insecte înghiţite de peşti şi broaşte zbătându-se în cioc de cocor; un stol de păsări inofensive prosperă hrănindu-se cu ţânţari, iar păianjenii şi-au răspândit pânzele printre toate trestiile, în bătaia vânturilor. Agale, păsări mari aşteaptă în ocoluri cadavre pe măsură. Când te-ai născut în acest univers, accesul la alte universuri e dificil. Dar nu e cu totul imposibil. Mizeria nu este un păcat împotriva Spiritului. Lumea a Treia are nenumăratele ei universuri, intersectate şi ele de mizerie, sau, paradoxal, de mare abundenţă. Drumurile ei sunt grele, dar nu duc automat în moarte. Lumea a Treia are posibilităţi creative, are un anumit acces la cultură, vocile ei pot fi uneori auzite, iar oamenii circulă. Lumea a Treia nu este nici ea un păcat împotriva Spiritului. Singurul univers de proporţii mondiale care duce direct în moarte prin pietrificare, prin îngheţare, este universul comunist. El nu este capabil a-şi transcende în nici un fel condiţia de existenţă, care este falsificarea unor date de fapt. Dintre toate universurile prezente în perimetrul lumii, unele mizerabile, altele însângerate, altele opulente, universul comunist este singurul care nu are viitor, fiindcă nu are viaţă. Efectul său este genocidul cultural. Cauza sa este păcatul împotriva Spiritului. Constat cu durere ca îmi este din ce în ce mai greu să discut cu unii compatrioţi ai mei, chiar dacă se află de mult în Occident. E ca şi cum păcatul a lăsat în ei boli incurabile: mental ei sunt pe jumătate morţi, dacă nu morţi de tot. Tot felul de flori ciudate se nasc din întâlnirile noastre; unii chiar, am auzit, spun că aş fi „marxizant“, iar alţii, se pare, m-au atacat prin nişte jurnale dactilografiate. De câte ori în mintea interlocutorului unui mort se mişcă ceva, mortul se sperie de mişcare şi se apără. Dacă nu eşti de acord cu schemele unui imbecil care regresează la stadiul de celulă moartă, mocirla tresare să te înghită. Pecetea morţii se numeşte la unii „patriotism“, la alţii „tradiţie”, în România ea n-are nume, dar este minciună organizată, moarte spirituală. N-o vezi la faţă decât în cele mai groaznice coşmaruri, iar cine n-are coşmaruri a fost de mult înghiţit de ea. O durere nesfârşită mă cuprinde când îmi dau seama că silueta unor compatrioţi de-ai mei nu-i decât perdeaua străvezie a neantului. Comunismul a azvârlit sute de milioane de victime în universul infernului: îngheţare, uitare, imobilitate – MOARTE SPIRITUALĂ. N-aş vrea să spun că abundenţa de bunuri în ea însăşi e abundenţă de spirit. Dimpotrivă. E un alt fel de moarte. Dar în indiferenţa libertăţii se nasc erezii, Spiritul se mişcă. Universul abundenţei coincide cu universul maximei libertăţi, care e aceea de a multiplica bunuri, dar şi aceea de a multiplica idei. Evoluţia ideilor, ca şi aceea a omului, este colectivă. Comunismul coincide cu totala stagnare a ideilor – ca şi orice formă de utopism revoluţionar, ca de exemplu nazismul. Stagnarea ideilor e o altă modalitate verbală a genocidului cultural, a păcatului împotriva Spiritului. Există oare vreun remediu la această situaţie îngrozitoare? Omenirea n-a găsit încă niciun remediu împotriva morţii. Totuşi, minuni fără îndoială există. Îndrăzneala de a produce o idee poate duce la viaţă. Iar singurul mod de a produce idei este de a le nega pe cele care formează universul îngheţat al românului de astăzi. M oartea este un nu spus vieţii; dar şi viaţa este un NU spus morţii. Aveţi curajul de a spune NU şi veţi învia a treia zi. Creştinismul spune că toate păcatele se iartă, chiar şi păcatul împotriva Spiritului. Căci nu există altă moarte decât moartea spirituală şi nu există altă înviere decât aceea în fluviul ideilor. Nu în mlaştina lor mohorâtă.   19 aprilie 1987 Agora, vol. 1, nr. 1, 1987   ZORABILOR ÎN JORMANIA   (Reportaj de Jules Bilstik publicat în revista Asmodeus, nr. 36, noiembrie-decembrie 2004,  pp. 30-41.M aterialul fotografic n-a fost reprodus.)   Jormania este o ţară unde numele majorităţii locuitorilor se termină în -an. Pentru că numele scriitorului Boba, întemeietor al SLIMUJ (Sindicatul Liber al Muncitorilor Jormani), face excepţie, autorităţile au insinuat că era evreu sau balt. După câteva luni de închisoare, a fost expulzat din ţară. Preşedintele jorman Gologan şi soţia sa Mortu erau protejaţi de un comando puternic de o mie de oameni şi de doi câini Pinker-Dobermann feroce. Perechea prezidenţială avea longevitatea ţăranilor. Născut dintr-un tată alcoolic, Gologan era abstinent. Voise să ducă o viaţă grea, ţinând adesea discursuri de peste şase ore, cu toate că se bâlbâia şi abia ştia să citească; dar avea un program foarte regulat. Era bolnav, dar s-au văzut alţii şi mai nenorociţi decât el târăndu-şi bolile vreme de treizeci de ani şi mai bine. Chinuiţi şi înspăimântaţi, locuitorii ţării nu visau decât să scape de el; nimeni însă n-avea nici forţa şi nici curajul de a organiza o mişcare coordonată de protest. Şi totuşi exista o putere capabilă să-l răstoarne: marele Imperiu Maculist, care adusese la putere regimuri maculiste în numeroase ţări satelite, între care şi Jormania însăşi. Politica Imperiului era cât se poate de pragmatică: fiecare regim subordonat era lăsat să-şi urmeze cursul, cu condiţia să afişeze idei maculiste şi să se opună oricărei influenţe imaculiste şi existenţei proprietăţii private. Dezastrul jorman îi neliniştise pe funcţionarii Imperiului: prăbuşirea economică a unei republici maculiste, ca şi nemulţumirea generală a populaţiei, trebuiau evitate cu orice preţ. Cu toate acestea, Imperiul excludea posibilitatea unei intervenţii directe în Jormania, deoarece această ţară profesa una dintre cele mai ortodoxe ideologii maculiste (inspirată din opera lui Maculatus însuşi şi mai ales din directivele lui Gologan, foarte abundente şi perfect contradictorii, dar impregnate de un autentic spirit maculist), în aşa măsură încât – contrar Imperiului însuşi – ea nu admitea existenţa nici unei, dar într-adevăr a nici unei proprietăţi private. De aceea, în 1988, Imperiul se hotărî în secret pentru o intervenţie indirectă. Întru aceasta fu utilizată o armă mai de temut decât chiar armele bacteriologice şi meteorologice: arma zoologică, deja experimentată, ca şi celelalte două, în Borbisthan. Redutabila Bedeker (BDKR, poliţia secretă a Imperiului) era sigură, de astă dată, că arma zoologică va repurta un mare triumf în Jormania, deşi în Borbisthan rezultatele fuseseră destul de slabe (aproximativ 200 000 de victime), aceasta datorându-se condiţiilor geografice şi demografice diferite din cele două ţări. În Borbisthan, partizanii omorâseră, în şase ani, mai multe milioane de zorabi (numele internaţional al purtătorilor armei zoologice), dar ei erau trăgători de elită mereu la pândă şi, dacă altele le lipseau, muniţii aveau suficiente. Din acest motiv, zorabii deveniseră din ce în ce mai rari în Borbisthan, iar supravieţuitorii se transformască din nou în pisici obişnuite. Căci, la origine, zorabul nu-i altceva decât o pisică hrănită cu diverşi hormoni având proprietatea de a o readuce la starea de sălbăticie şi de a o face într-atât de fertilă, încât o pereche de zorabi se înmulţeşte de optsprezece ori într-un an de zile. După doi ani, cuplul prim ordial numără aproape 648 de descendenţi. După trei ani, în condiţii normale, sunt 11 664, iar după patru ani numărul lor se ridică la 209 952. Or, un zorab trăieşte mai mult decât o pisică: tot în condiţii normale, expectativa este de treizeci şi patru de ani, în timpul cărora o singură pereche de zorabi poate avea 1 224 de descendenţi. Un zorab-femelă naşte pentru prima oară la vârsta de opt luni. Spre a obţine această pisică înarmată, Imperiul urmase învăţătura savanţilor Muşcîrin şi Pîssenko, adevăraţi maculişti al căror ideal fusese dintotdeauna expansiunea puterii imperiale. Bedeker-ul, poliţia secretă, stăpânise şi perfecţionase în acest scop cel mai redutabil instrument – arma zoologică. (Asmodeus)   Atunci când Baban, şeful gărzii personale a lui Gologan, îl însoţi pe acesta la Maculburg, în inima Maculiei, omologul său imperial îi dărui o pisică pe nume Baha, bună şi blândă. Pisica, ce primise în prealabil o glandă cu secreţii canine (fotografie), se înţelese de minune cu cei doi câini Dobermann, motiv pentru care Doamna Mortu, care iubea pisicile, o adoptă după ce puse să fie dezinfectată într-o etuvă sub presiune. Baha, care avea şi hormoni de zorab cu acţiune lentă şi care, pe deasupra, era androgină şi capabilă să se autofecundeze şi să producă treizeci şi şase de zorabi în două gestaţii anuale, coborî triumfal din avionul prezidenţial şi i-o luă înainte lui Gologan pe covorul roşu, cu coada în vânt, potrivit protocolului jorman. În următoarele patru luni, Baha se arătă prevenitoare şi tandră şi se conformă perfect directivelor Secanului, poliţia secretă a Republicii M aculiste Jormane. Poeţii, sensibili la orice schimbare din familia prezidenţială, rimaseră conştiincios stihuri celebrând frumuseţea şi caracterul generos al pisicii Baha. Dar vai! Nici prin cap nu le trecea lor că cel mai înverşunat duşman al poporului creştea în măruntaiele acestei mâţe tihnite şi ghiftuite!   * * * Aţi văzut vreodată vreun zorab? Eu am văzut unul, mort, în Borbisthanul meridional (fotografie). Înainte de-a fi fost împuşcat, omorâse un lup, o cămilă şi trei ţărani. E o pisică tot atât de sălbatică pe cât erau odinioară pisicile, cu două sau trei milioane de ani în urmă. Sare direct la ochi, pe care-i străpunge cu ghearele-i ascuţite; muşcă vena jugulară ca o maşină mortală. Totul durează cel mult un minut. E rapid ca o clipire de gene şi sângeros ca un cuţit de abator. E arma zoologică, cel mai de temut şi cel mai eficace instrument al Bedeker-ului imperial. Vila preşedintelui Jormaniei era prevăzută cu aparate din cele mai sofisticate pentru supraveghere şi alarmă; în plus, era zi şi noapte păzită de oamenii lui Baban. La nevoie, trupe de elită dotate cu tancuri şi alte vehicule blindate puteau sosi la faţa locului în nu mai mult de paisprezece minute. Un adăpost anti-atomic inexpugnabil (fotografie) putea permite unui grup de vreo treizeci de persoane să se izoleze etanş timp de optsprezece ani.  Toate precauţiile minuţioase ce înconjurau persoana preşedintelui şi suita sa nu făceau totuşi nici doi bani în comparaţie cu arma secretă, zorabul Baha care, deghizat într-un pisoi inofensiv şi îndopat cu muşchi de viţel în sânge, inspecta regulat, cu coada ţeapănă, garda personală a lui Gologan înarmată până-n dinţi (fotografie). Veni şi noaptea fatală, în care zorabul prevală asupra pisoiului. Dobermannii, alarmaţi de mirosul sălbatic pe care animalul începuse dintr-o dată să-l secrete, îl atacară amândoi deodată. Îi trebui, după cât se crede, mai puţin de un minut ca să-i orbească pe amândoi, fără să-şi facă probabil nici un rău. Gardianul postat la uşa apartamentului prezidenţial, alertat de zgomotul din salon, se repezi într-acolo; se auzi un strigăt, apoi arma sa care se descărca, însă inutil. Când fu găsit, avea jugulara sfâşiată dintr-o singură muşcătură. Câte nu s-au scris despre curiozitatea feminină! Oricum, fapt e că ea fu, în acest caz, cauza imediată a căderii dinastiei Gologan. O uşă imprudent întredeschisă de Doamna Mortu îi permise zorabului Baha să-şi desăvârşească opera. Când sosi Baban, trupul închircit al preşedintelui Gologan nu mai era, din cap până-n picioare, decât o rană sângerândă. Baha fusese atât de brutal, încât chiar îl emasculase (fotografie), fără să fi fost în mod special antrenat pentru astfel de operaţiuni. Cât despre Doamna Mortu, cu jugulara transformată în fântână arteziană, ea spumega în convulsii. Nici unul dintre ei n-a aşteptat sosirea echipei de doctori adăpostiţi în clădirea de alături; Gologan încercă să dea o ultimă indicaţie decisivă pentru dezvoltarea multilaterală a Jormaniei, dar expiră horcăind, în timp ce Doamna Mortu se stinse gângurind dulce. O umbră insignifiantă se fofilă printre picioarele lui Baban şi traversă în viteză culoarul până la ieşire, fără să întâmpine nici cea mai mică opoziţie: era zorabul Baha, cunoscut de toată lumea sub masca unei pisici cuviincioase. Văzându-l atât de grăbit, un soldat idiot (care fu executat în următoarele douăzeci şi patru de ore) îi deschise uşa şi zorabul se pierdu în umbra parcului, urmărit de câinii-lupi care, mai perspicace, îi identificaseră de la bun început adevărata personalitate. Înainte de a se refugia într-un copac, Baha răpuse doi dintre ei. Apoi zorabul profită de haosul ce se iscase spre a dispărea. Într-adevăr, nu numai comandourile de elită apărură la faţa locului, ci şi un regiment de geniu comandat de generalul Kankan, ca şi o unitate specială a inevitabilului Secan, sub ordinele generalului Piran în persoană, al cărui şofer, colonelul Maran, îşi aminti mai apoi că văzuse o pisică plină de sânge dispărând sub roţile maşinii ca să iasă din parc. Pisica părea al naibii de grăbită. Nimeni nu se gândise, în acel moment grav, s-o oprească; şi aşa s-a petrecut marele tirumf al armei zoologice, care s-a dovedit atât de perfidă şi de eficace încât şi-a salvat viaţa faţă cu forţele reunite a vreo trei mii de militari din toate armele, între care vânătorii cu panaşele lor, pompierii cu tulumbele lor verzi şi artificierii cu focurile lor de artificii erau cei mai spectaculoşi. Ambulanţa, care a sosit ultima, nu a putut pătrunde în parcul plin de tot felul de vehicule blindate şi de soldaţi înghesuiţi unii în alţii şi întreţinându-se asupra celor mai felurite subiecte. A fost imediat trimisă înapoi, ca să nu răspândească panica în populaţie. Pentru cei ce ştiau să priceapă, acest du-te-vino era însă plin de înţeles. La Maculburg, se află în două minute că zorabul dăduse lovitura, dar trebui ceva mai mult timp spre a se căpăta certitudinea că-i atinsese pe preşedinte şi pe soţia sa. Lucrul deveni absolut limpede când cele douăzeci şi trei de posturi de observaţie dispuse în jurul vilei comunicară că nicăieri nu se înregistra prezenţa energică a preşedintelui, un om care, prin natura sa, simţea nevoia imperioasă de a da indicaţii, căci psihicul îi era aidoma unui puţ insondabil plin de directive contradictorii. Iar nevastă-sa, singura fiinţă în stare să-i ţină piept, nu-şi mai făcea auzit glasul pătrunzător ca un ferăstrău mecanic: semn fără echivoc de agonie. Plecarea imediată a ambulanţei fu, în ochii experţilor Bedeker-ului din Maculburg, mai grăitoare decât un certificat de deces semnat; căci chiar într-o ţară atât de stranie precum Jormania, s-ar fi găsit în cele din urmă o posibilitate de-a o lăsa să intre în parcul ticsit de trupe, de-ar mai fi fost ceva de salvat. Iar în cazul când doctorii ar fi hotărât, de pildă, că agonizanţii erau intransportabili, ar fi trebuit să fie aduse de urgenţă aparate de transfuzie la domiciliu. Or, nici un transport de felul acesta nu fusese semnalat de observatorii Bedeker-ului camuflaţi în pomi de-a lungul tuturor şoselelor naţionale. Şi în orice caz, ordinul Bedeker-ului fusese formal: convoiul ar fi trebuit să fie oprit cu orice preţ, cu ajutorul minelor-fluture. Fiind încredinţat de moartea preşedintelui Gologan şi a soţiei sale Mortu, Imperiul declanşă, în noaptea de 30 aprilie 1989, operaţiunea Omega, cea mai secretă ce fusese vreodată întreprinsă spre a restabili armonia într-o ţară-satelit. Fix la miezul nopţii, după ora Jormaniei, 3 400 de nazorabi (zorabi înotători: li se injectaseră hormoni de nataţie), recrutaţi dintre cele mai brutale pisici vagaboande din Maculburg, trecură în linişte râul Putan. Fără să întâmpine vreo rezistenţă, nimiciră câteva posturi jormane de frontieră şi se afundară în teritoriul ţării. La Jorjan, agenţii secreţi ai Bedeker-ului dădură drumul altor zorabi în incinta fostului palat regal; dar ei fură răpuşi înainte de a-l fi putut atinge pe Jacan, fiul defunctului preşedinte. În lunile următoare, acesta îi luă locul tatălui său în fruntea clanului Gologan-Mortu, cuprinzând 78 de unităţi familiale (de aceea era adesea numit „clanul celor 78“ sau pur şi simplu „cei 78“), care alcătuiau şi guvernul ţării. Jacan şi cei 78 erau neliniştiţi. În munţii Cartan, zorabii se înmulţeau fără încetare. Exterminaseră populaţia din mai multe sate şi se hrăneau cu hoiturile. Degeaba se trimisese armata; în perioada naşterilor, zorabii nu angajează lupte. Se retrăseseră pe culmi şi în puţină vreme au fost 60 000. La Jorjan, alţi zorabi lansaţi de Bedeker-ul imperial răspândeau panică în oraş. Lucrurile nu erau defel sub controlul lui Jacan. Nu mai erau nici alimente, nici curent electric, iar răzvrătirile înfometaţilor izbucnite spontan suferiseră o represiune crudă. Carnea victimelor, se spunea, fusese a doua zi vândută în piaţă, ca să sature mulţimea. Dar răzmeriţele au continuat şi nimeni nu mai avea acum siguranţa vieţii sale sau a celor dragi. Câţiva agenţi ai Bedeker-ului au înscenat o tentativă de a ocupa postul naţional de televiziune. Scenariul lor prevedea eşecul, dar nimeni nu li se împotrivi. Schimbându-şi planul, puseră mâna pe emiţător ca să comunice populaţiei că reprezentau un grup înarmat de imaculişti, a căror intenţie era să scoată Jormania din sfera de influenţă a Imperiului. Emisiunea încă nu se terminase când Maculburgul protestă vehement şi ameninţă cu trimiterea unei armate „în ajutorul guvernului popular al Jormaniei“. Despre ce guvern să fi fost vorba? Greu de precizat, căci Jacan nu era numit în comunicat. Dar, la rigoare, s-ar fi putut oricând forma nenumărate guverne populare şi nu era nici măcar necesar ca membrii lor să fi vorbit jormana: căci, deşi li se pun multe în seamă, jormanii au această indiscutabilă calitate de-a nu fi xenofobi. Incidentul îl înspăimântă pe Jacan. Se închise în palatul regal şi, cum vremea în care energia-i sexuală era neistovită trecuse, juca tot timpul şah cu Baban, care pierdea din prudenţă. Nu îndrăznea să mai iasă în oraş, unde răzmeriţa continua şi unde cadavrele anonime – victime ale zorabilor, ale militarilor sau ale foamei – se îngrămădeau de-acum în plină stradă, unde maşinile nu mai circulau de ani de zile din lipsă de benzină, iar pietonii nu mai cutezau să se aventureze dintr-o elementară precauţie. Jorjanul devenise o necropolă fetidă (fotografie). Numai zorabii mai manifestau interes faţă de ea. Coborau de la munte, din ce în ce mai numeroşi şi mai ameninţători, îndreptându-se inexorabil către capitala aproape pustie. Înaintau mai ales noaptea, pricinuind pierderi grave resturilor de armată care nu trecuseră de partea rezistenţei. Pentru că era şi o adiere de speranţă (fotografie) şi se spunea că va veni cineva, trimis de americani, ca să ajute poporul. Faţă cu aceste dezordini, se aştepta ca în orice moment armata imperială să invadeze ţara. Totuşi, Maculia se mărgini să-l cheme de urgenţă pe Jacan la Maculburg, în timp ce tancurile se îngrămădeau cât vezi cu ochii pe celălalt mal al Putanului. Jacan nu s-a dus la Maculburg, ci s-a închis, împreună cu Baban, doi soldaţi şi opt artiste de cabaret, în adăpostul anti-atomic. Trupele maculiste n-au trecut Putanul, limitându-se să-i sfideze pe cei câţiva grăniceri jormani rămaşi la posturi. La Jorjan, ciuma începuse să facă ravagii, în vreme ce zorabii se apropiau, lăsând o dâră de cadavre prin locurile trecerii lor. Ocolindu-i cu grijă, din ce în ce mai mulţi oameni luau drumul munţilor (fotografie). Li se alăturau acelora care aşteptau cu speranţă ajutorul imaculist şi care erau din ce în ce mai numeroşi, sau vreunei bande de tâlhari, şi acestea din ce în ce mai numeroase. Canibalismul era, în aceste medii, la ordinea zilei. Dar toată lumea îşi procurase de-acum arme de foc şi, din pricina capacităţii lor de ripostă imediată, partizanii erau doar arareori atacaţi de tâlhari. Teoretic, ţara continua să fie condusă de clanul celor 78, care primea ordine de la Jacan prin videofon. Dar cei 78 nu mai ascultau de ordine. Ocupau ca întotdeauna vechiul palat regal, împreună cu câteva sute de soldaţi şi de membri ai Secanului, pentru că acolo se mai găseau de-ale gurii şi pentru că, oricum, nu ştiau unde să se ducă. Ceruseră deja de mai multe ori ajutorul frăţesc al Maculiei, care întârzia să sosească. Mai mulţi dintre ei, înţelegând să profite de economiile depuse prin băncile elveţiene, intraseră într-un dialog activ cu toate statele sud-americane şi africane susceptibile de a le garanta azilul politic. Deocamdată însă discuţiile nu duseseră la nimic precis. O întrebare pe care numeroşi comentatori politici din toate ţările şi-au pus-o în faţa acestei stări de lucruri era de ce oare nu intervenea Maculburgul? Prin ipoteza cea mai plauzibilă se răspundea că Imperiul dorea să le dea o lecţie binemeritată acestor vecini care nu erau buni de nimic. Voia să rezolve problema suprapopulaţiei şi să şteargă urmele tuturor proiectelor economice ruinătoare ale lui Gologan. Ceea ce Maculia nu voia cu siguranţă era să-i restabilească pe cei 78 în funcţii. Inutil să fi trimis trupe: emisarii Imperiului erau deja acolo şi-şi făceau treaba cum nu se poate mai bine. Într-adevăr, numărul zorabilor ajunsese între timp la peste un milion, în timp ce populaţia Jormaniei scăzuse de la douăzeci şi unu la optsprezece milioane în numai doi ani. Nu degeaba în munţi se aştepta sosirea unui ajutor. Mii de emigranţi jormani au intrat pe la graniţa de vest fără nici un obstacol. Printre ei a sosit şi Boba, în fruntea grupului său numit Grupul celor 42, căci era alcătuit din acest număr – fatal, după unii – de persoane. S-au instalat într-un oraş de munte, care a devenit repede centrul unei noi ordini. Oraşul se reconstruia, se găseau alimente, medicamente, Medici fără frontiere. Şi soseau în masă, din toate regiunile ţării, partizani înarmaţi ca să se pună la dispoziţia lui Boba. Acesta, numit de atunci „Garibaldi al Jormaniei“, se pricepea să le insufle speranţă în suflete, găsea mijloacele de a-şi aproviziona trupele, izbuti să se apere cu succes împotriva zorabilor, pe scurt, fu din plin la înălţimea sarcinii pe care şi-o asumase. Ca orice om de acţiune, Boba era fericit pe teren şi profund nenorocit când trebuia să asiste la interminabilele întruniri ale celor 42. Căci în interiorul grupului s-a petrecut repede o polarizare a concepţiilor politice şi acum imaculiştii radicali la ordinele lui Bolovan nu scăpau nici un prilej de a înfrunta curentul moderat reprezentat de Guzgan. Acesta din urmă afirma că rebelii nu trebuie să-şi facă prea multe iluzii: soarta Jormaniei a fost, este şi va fi în m âinile Imperiului. În consecinţă, trebuiau să încerce cu orice preţ să-i fie pe plac Maculburgului şi să constituie un guvern maculist sau pe cât posibil semi-maculist. Dimpotrivă, Bolovan, susţinut de consilieru-i politic Bostan şi de omul de acţiune Motan, era de părere că ideologia maculistă nu se bucurase niciodată de adeziunea poporului jorman şi că, prin urmare, trebuiau să se sprijine pe puterile imaculiste, exprimând limpede voinţa generală de schimbare completă. Orice altă soluţie, spunea el, s-ar fi lovit de indignarea populară. Guzgan, de acord fiind asupra inexistenţei unui maculism autentic în Jormania, îi acuza însă pe ceilalţi trei de demagogie; căci, spunea el, inexistenţa unei mişcări de protest în timpul regimului maculist demonstra că masele jormane sunt în stare să înghită orice şi n-au nici o greutate politică reală. În consecinţă, trebuia ca o elită luminată, o dată constatate primejdiile unei îndepărtări radicale şi immediate de Imperiu, să încerce să le evite prin toate mijloacele. Bolovan, fără să nege caracterul ridicol al conceptelor romantice de „popor“ şi de „masă“, insista îndeosebi asupra faptului că elita e socotită a nu-i înşela pe oameni, ci a-i trata ca adulţi. În Jormania trebuia instaurat un regim realmente democratic şi atâta pagubă dacă voinţa poporului va fi contrară maculismului într-atât încât un partid politic maculist nu va mai exista. Guzgan admitea şi el necesitatea unei democraţii reale, dar sublinia faptul că ea va trebui să fie realistă, adică de bun simţ. „În seara unor alegeri cu adevărat libere în Jormania“, spunea el, „trupele de la Maculburg vor trece Putanul şi vor fi la Jorjan în douăzeci şi patru de ore; nu vor întâmpina nici o rezistenţă.” Iar Bolovan replica: „De aceea trebuie pregătită o rezistenţă. Trebuie să arătăm opiniei publice mondiale că suntem efectiv capabili să ne apărăm idealul. Aţi văzut Borbisthanul? În cincisprezece ani, maculiştii n-au fost în stare să-i biruie pe partizani.ʺ În  acest punct, voci sceptice interveneau zicând că borbisthanii putuseră rezista atâta vreme fiindcă erau nişte fanatici analfabeţi şi puţin civilizaţi, în timp ce jormanii, ştie toată lumea, sunt extrem de civilizaţi. Ei n-ar putea face faţă barbarilor din Maculia. În cele din urmă, singura întrebare ce merita să fie pusă era dacă, în faţa spectacolului rezistenţei mai mult sau mai puţin eroice a poporului jorman, puterile imaculiste aveau să-i sară în ajutor. Majoritatea celor 42, cu excepţia câtorva partizani ai lui Bolovan şi ai lui Motan, era de părere că imaculiştii nu s-ar angaja niciodată într-un conflict ce i-ar duce la o confruntare directă cu Maculia. Această consideraţiune îl împinse pe Bostan să treacă în tabăra adversă, în timp ce Bolovan şi Motan, urmaţi de Boba care de-acum se săturase de atâtea dezbateri, refuzară demn orice compromis şi plecară din ţară ca să încerce să-i convingă pe imaculişti să intervină. Fără îndoială că s-a exagerat în privinţa influenţei Bedeker-ului imperial asupra mişcărilor lui Bostan de la început. Unii afirmă că l-a încurajat, ca să aibă mereu un pretext de a invada ţara. Ce e sigur e că Solcan şi acolitul său Şnapan care, prin poziţia lor radicală, îi câştigară încrederea lui Bostan, acţionau la ordinele directe ale Bedeker-ului. Ei fură aceia care-i furnizară noului şef (în jormană: Conducan) formula ca să scape de zorabi după ce aceştia îşi terminaseră misiunea. În 1993, două milioane de zorabi, urmaţi prudent de armata lui Bostan, s-au îndreptat către Jorjan, necropola prezidenţială. În piaţa palatului regal, au fost atacaţi cu rachete, obuze, grenade, mitraliere. Mare parte a zorabilor fură masacraţi. Cei scăpaţi s-au arătat însă şi mai feroce când palatul a fost în cele din urmă cucerit. La 31 mai 1993, la ora nouă seara, cei 78, după o rezistenţă disperată, pieriră de o moarte atroce. La 1 iunie, armata lui Bostan alungă restul de zorabi din capitală cu ajutorul unei puternice esenţe de trandafiri de fabricaţie bulgărească, al cărei secret fusese dezvăluit de Solcan, care pretindea că-l aflase de la un vânzător imaculist de tabele cu efemeride. În ziua aceea, trupele Maculiei îi sfidară mai mult ca oricând, de dincolo de râul Putan, pe ultimii grăniceri de la frontiera jormană. Şi cei cinci ani ai „revoluţiei florilor” începură prin instaurarea guvernului provizoriu Bostan, ale cărui scopuri imediate erau de a combate ciuma, de a aproviziona ţara şi de a pregăti primele alegeri democratice de şaizeci de ani încoace. Nu s-ar putea nega că Bostan a primit un ajutor material considerabil din partea imaculiştilor; dar a primit de asemenea, fără să ştie, şi ajutorul Maculiei, care n-a încercat deloc să intervină în procesul pornit de Comitetul celor 42. Maculburgul prefera să pună mâna pe o ţară sănătoasă din punct de vedere economic şi întru aceasta i se lăsă mai întâi lui Bostan grija de a diminua oareşicât efectele tuturor acelor evenimente care, în patru ani, provocaseră moartea a şase milioane de jormani. Ar fi fost un joc de copil pentru Maculburg să răstoarne fragilul guvern Bostan, mai ales că mii de agenţi ai Bedeker-ului mişunau acum în Jorjan, unde se aranjaseră în slujbe convenabile. Fiecare zbatere a guvernului nu făcea decât să-l înfunde şi mai mult în acea pânză de păianjen vâscoasă şi inextricabilă pe care i-o ţesea Maculburgul. Nu lipseau aceia care, precum lucidul jurnalist Borcan, îşi dădeau seama de primejdie. Şi cu toate acestea, trebuia continuat pe această cale cu orice preţ. Iar alegerile din 1995, oricât de libere vor fi fost, de fapt îl puseră pe Bostan într-o situaţie penibilă; el, care era în mod hotărât imaculist, se văzu constrâns să facă o propagandă directă partidului maculist reformat şi să pretindă că Maculatus avusese dreptate, dar că Gologan îi trădase pur şi simplu mesajul. Jormanii îşi arătară o dată mai mult bunăvoinţa, votând pentru maculiştii reformaţi. Aceştia, sub conducerea lui Mitocan, ocupau 46 de locuri în parlament; extremiştii lui Solcan – 13; Uniunea Democratică a lui Ciolan – 31, restul de 10 locuri fiind împărţite între 23 de partide politice reunite în patru grupări principale. Bostan însuşi candidă pentru Uniunea Democratică. Fu ales prim-ministru în guvernul de solidaritate naţională al celor două mari partide. Prim a grijă a lui Bostan de după alegeri fu să încerce restabilirea contactelor cu Maculburgul. Toate tentativele sale se izbiră de o tăcere de gheaţă. Prietenii săi începeau să-şi piardă nădejdea. Ministrul de finanţe, a cărui administraţie, în buna şi vechea tradiţie jormană, n-a excelat prin onestitate, se întoarse în ţara al cărei cetăţean devenise, descoperind deodată că în Jormania nu beneficia nici măcar de drept de vot, fiindcă fusese privat de Gologan de naţionalitatea jormană. Gâscan, scriitor de avangardă şi duşman personal al lui Boba, după ce fusese ales ministru de maculiştii reformaţi, încercă să fugă şi-şi găsi moartea într-un accident de automobil. Butan, ministrul energiei, se sinucise lăsând o scrisoare de adio (pe care uită s-o semneze) pentru mama sa. Scrisoarea, a cărei autenticitate a fost contestată, spunea: „Dragă mamă, nu avem energia necesară. Nu te demoraliza şi întoarce-te în Brazilia.” Iar Şobolan, preotul răspopit, ministru al cultelor şi al televiziunii, profită de o călătorie în America Latină ca să se facă popă copt de rit bolivian şi să renunţe formal la funcţiile-i laice. Pentru că peste tot se presimţea venirea iminentă a invadatorului; dar sub Bostan măcar se mânca bine, iar oamenii începuseră să râdă şi să se distreze ca pe vremurile bune de odinioară, dinaintea epocii sinistre a lui Gologan. În timpul „revoluţiei florilor”, ţara respiră un aer de tinereţe. Femeile procreau fără nici o constrângere, spre a înlocui cele şase milioane de victime ale zorabilor, ale ciumei şi ale luptelor intestine. Economia, în lipsa indicaţiilor omniscientului Gologan, reîncepuse să funcţioneze, iar ţăranii, deşi cereau uneori preţuri exorbitante pe produsele lor, asigurau aprovizionarea regulată a oraşelor şi a comunelor. Şi, pentru prima dată de la război, libera concurenţă comercială aduse un zâmbet mai mult sau mai puţin autentic pe feţele implacabililor vânzători. Pe deasupra, funcţionărimea de toate felurile ce terorizase ţara fu silită să-şi schimbe tactica, sub ameninţarea concedierii. Jormania era pe cale de a deveni o ţară aproape normală, ceea ce atrase un enorm val de turişti imaculişti. Cu cât devenea însă Jormania mai prosperă, cu atât se întărea certitudinea că intervenţia Imperiului n-avea să întârzie. De aceea, în definitiv, lovitura de stat a generalului Bulan n-avu aerul de a surprinde pe nimeni. Era neîndoielnic că o pregătise cu ajutorul generos al Bedeker-ului. Iar cel dintâi act al ei atroce, anume asasinarea a 27 de ziarişti imaculişti pe care Bulan se grăbi s-o pună pe seama SLIMUJ sau a unui grup terorist sub ordinele lui Motan, avu pur şi simplu menirea de a arăta că sărbătoarea luase sfârşit. Bostan şi cei ce mai rămăseseră din grupul celor 42 fură poftiţi să-şi facă bagajele şi majoritatea acceptă această ofertă imposibil de refuzat. Sub Bulan, deşi privaţi de libertăţi elementare, jormanii se pot încă îndopa cu mâncare şi au primit autorizaţia să scoată reviste pornografice indigene, ceea ce pare să le excite enorm spiritele, căci guvernul Bostan, ca să nu tulbure biserica predestinaţionistă lampistă, biserica jormană bilampistă, pe maculiştii puritani şi pe mozaicii de rit binocular, declarase pornografia şi prostituţia ilegale. De atunci, Bulan a legalizat pornografia, închizând ochii asupra prostituţiei, care se practică de regulă în sălile de cinema. Alăturându-i-se în străinătate neobositului Boba, Bostan deveni foarte activ în propaganda împotriva regimului lui Bulan. Dar, după unii observatori competenţi, facultăţile-i mintale scăzuseră. Se plimba în public însoţit de o pisică, declarând cui voia să-l asculte că „nu toate pisicile sunt zorabi“. Or, cine şi-ar permite o asemenea atitudine, după toată panica stârnită de zorabi, dacă nu un extremist maculist sau un nebun? Cât despre Boba, al doilea exil al său s-a dovedit calitativ superior celui dintâi. Puţin înainte de a muri, a scris celebrul roman În viaţă, care conţine această nemuritoare frază privind existenţa umană: „E ca şi când am şofa mereu pe o noapte neagră într-o negură deasă sau ca şi când am călări un tigru furios. Recompensa noastră e să murim înainte ca el să ne azvârle la pământ.“      (Revista promitea o continuare în numărul următor, despre atentatele care au pus capăt vieţilor lui Bostan şi Boba. Dar cel de-al 37-lea număr din Asmodeus n-a mai apărut niciodată.)     Ianuarie 1986 La collezione di smeraldi (racconti), Milano, Jaca Book, martie 1989     [1]       Acest text este pentru prima dată tipărit în volumul de faţă (n. Ed.).  
Introducere   În 1972 am părăsit România, silit de condiţii neprielnice. La sosirea pe aeroportul de la Roma, singura mea valiză nu şi-a făcut apariţia din avion. M-am dus şi m-am interesat zilnic până când, în cele din urmă, am primit-o, după aproximativ o săptămână. De-abia când am început să despachetez, în camera mea de hotel, am descoperit că îmi lipseau pantofii; în locul lor am găsit un volum legat în piele de viţel, de o vechime considerabilă, înfăşurat în una dintre cămăşile mele. Manuscrisul era voluminos, iar paginile – scorţoase, degradate de umezeală – erau umplute de un scris mărunt, egal. Se folosise limba latină, o variantă idiosincratică plină de prescurtări şi adăugiri încâlcite. Explicaţiile marginale, din loc în loc, şi tonul primelor pagini m-au determinat să presupun că era vorba mai degrabă de un jurnal personal decât de o lucrare menită să fie copiată şi pusă în circulaţie. Mă aflam pe atunci într-o situaţie precară şi deopotrivă în jenă financiară. Depusesem paşaportul împreună cu o cerere de azil politic şi, în aşteptarea permisului de rezident sau a îngăduinţei de a imigra, fusesem luat sub oblăduire de H.I.A.S., din Roma. Îmi era teamă de reacţia autorităţilor, atât italiene cât şi române, dacă aş fi mărturisit că posed o piesă antică furată, ascunsă în valiza mea şi scoasă prin contrabandă dintr-o ţară unde nu intenţionam să revin vreodată. Ar fi fost posibil oare să mi se respingă cererea şi să fiu expulzat, extrădat sau judecat? Fără îndoială că cererea mea de a rămâne în Italia şi considerentele umanitare în evaluarea ei ar fi fost primejduite dacă mă implicam în vreun scandal. Mai mult, nu cunoşteam circumstanţele (posibil violente) în care necunoscuţii exportatori obţinuseră cartea, şi nici ce devenise destinatarul ei – cel care trebuia să o intercepteze la Roma – nu ştiam. Din pricina acestei stări de nesiguranţă n-am pomenit nimănui despre carte şi am început să o citesc. Am menţionat mai înainte particularităţile de scris şi de limbaj folosite în manuscris; ele m-au făcut să socotesc problematică traducerea textului şi atunci m-am apucat să-l transcriu sub forma unei tălmăciri brute pe măsură ce citeam, pentru a urmări mai bine firul întortocheat al evenimentelor. Acolo unde textul era auto-referenţial, abrevierile deveneau inteligibile, la fel şi iniţialele ce desemnau diferite partide şi locuri. Dar câteva secţiuni mi-au rămas misterioase; de aceea am lăsat fraze latineşti netălmăcite, iar unele semne de întrebare sau rezumate conjecturale fac parte din traducerea mea. Aşa mi-am umplut după-amiezele de iulie şi august – înainte de a-mi începe studiile în toamnă – evadând, din existenţa mea îndoielnică şi suspendată în aer, într-o enigmă veche de patru sute de ani. Într-una din zile, la 1 septembrie, când îndrăznisem pentru a doua oară să mă aventurez în stradă, am observat o maşinuţă bleumarin urmărindu-mă. Nu l-am putut distinge pe şofer, dar am ghicit imediat că proprietarii veniseră să ceară ceea ce le aparţinea. Din trei posibilităţi: să mă duc şi să relatez poliţiei toată povestea; să ascund cartea şi să risc o confruntare ori să predau marfa, nădăjduind să scap nevătămat, am ales-o pe ultima. Nu puteam să dispar, lucrul era imposibil din pricina statutului meu de rezident cu permis condiţionat. Deşi ţineam cu toată ardoarea să păstrez manuscrisul, din care vreo douăzeci de pagini captivante, cred, rămăseseră netraduse, frica şi disperarea au exclus celelalte două căi alternative. M-am înapoiat în grabă în camera mea din hotel pentru a constata că manuscrisul dispăruse, nu însă şi carnetele cu textul tradus, care rămăseseră acolo unde le pitisem. Un şuvoi de evenimente m-a antrenat în anii următori: studii, conferinţe, cursuri de predat, scrierea unui mare număr de cărţi şi articole. M-am mutat de mai multe ori. Întâmplările din vremea şederii mele liminale la Roma mi s-au estompat în memorie, ca un interludiu oniric. De-abia în 1987 i le-am povestit asociatei mele, tânără savantă deja consacrată, cu care lucram la desăvârşirea unui proiect academic pentru un editor francez. La îndemnul ei am făcut cercetări în marile biblioteci din lume, îndeosebi la Biblioteca Bodleiană şi la Vatican – nicăieri nu am dat de urma unui astfel de manuscris. Timp de trei luni, nu departe de oraşul Courmayeur, localitate la poalele Mont-Blane-ului, asociata mea şi cu mine am trudit asupra însemnărilor din vechile caiete, reconstituind un text ce din întâmplare îmi trecuse prin mâini în urmă cu cincisprezece ani. Ajutat de bunele cunoştinţe ale colegei mele în paleografie latinească şi în istoria religioasă a epocii, am împlinit segmentele nesigure ale lucrării prin comparaţii şi paralele conceptuale, lăsând textul să vorbească de la sine. Am descifrat literalismele şi am dres în mod sintetic sintaxa. Traducerea englezească rezultată finalmente nu era exactă – citate directe au fost înlocuite cu dialoguri parafrazate şi altele asemenea –, însă mesajul documentului se afla comunicat într-o limbă modernă. *** Şi acum încă, multe întrebări rămân deschise; cum au putut să ajungă însemnările unui englez de la sfârşitul secolului al XV-lea – prima jumătate a celui de-al XVI-lea într-o colecţie românească – poate într-una dintre acele cunoscute biblioteci din Transilvania veacului al XVIII-lea? În mâinile cui se află în prezent manuscrisul? În fine, care este conţinutul ultimelor vreo douăzeci de file, probabil deznodământul ce urmează climaxului? Meditând la aceste necunoscute şi la altele, împreună cu colega mea – a cărei contribuţie la alcătuirea cărţii nu-i mai mică decât a mea personală – am decis să oferim textul cititorilor, însoţit doar de un scurt Post-scriptum istoric.   Courmayeur, 4 octombrie 1987     Lui Nikki Wiesner   Pe măsură ce anii trec, ochiul ţi se ascute şi razele lui disting ceea ce-a fost secvenţial din alcătuirea unui edificiu – sălaşul pe care acum mă pregătesc să-l părăsesc. Astăzi pot pătrunde şi ieşi din labirintul încăperilor care odinioară mă împresurau cu o fermitate zidită de emoţii copleşitoare. Circumspecţia erodează de bună seamă piscurile înalte ale senzaţiilor din trecut şi le risipeşte întocmai castelelor de nisip, după cum se ştie că dimensiunile obiectelor descresc pe măsură ce te îndepărtezi de ele. Sfidând năvala sentimentelor, un gând se încheagă cu suficientă forţă ca să-şi arunce umbra asupra mea, după patruzeci şi cinci de ani de îndoieli. Cu această spovedanie mă eliberez. Oare crima care îmi apasă sufletul a fost rodul propriei mele voinţe sau cel al destinului meu? Nu voi mai repeta întrebarea, dar las, formulând-o, ca o altă instanţă, superioară, să pronunţe verdictul. În acelaşi timp sunt convins că voi dezvălui aici o taină mare, nebănuită, a unor vremuri extraordinare.   Oxfordshire, 17 august 1539       Capitolul I – Descrierea originilor şocante ale situaţiei   Faţada luminoasă a bisericii Santa Maria Novella a fost prima minunăţie pe lângă care am trecut în seara sosirii mele la Florenţa. În mod curios, uliţele pietruite, goale, şi porţile pustii vădeau o dezolantă splendoare. Obosit de călătoria pe mare şi de lungul drum străbătut de la Pisa, priveam oraşul ca în vis, fără interes, lăsându-mă pe spate în şa. Martino, sluga mea, căută în zadar vreun paznic care să ne arate drumul, apoi ciocăni la câteva uşi care rămaseră închise. Undeva la un cat de sus o fereastră se deschise şi se trânti îndată la loc. Continuam să înaintăm călări prin liniştea misterioasă. Fluviul Arno îşi desfăşura panglica neagră ca onixul sub cerul de-acum întunecat. În această solitudine am dat peste il campanile al lui Giotto, fantomatică dantelărie în marmură. Nu m-am oprit să privesc, la lumina unei torţe, porţile de bronz de la battistero, ale căror paneluri complicate prietenul meu Pietro degli Ecati le includea printre cele şapte minuni ale Florenţei. În schimb, am admirat dimensiunile vastului dom ce încununează catedrala durată de Brunelleschi cu trei sferturi de secol în urmă. Se întrezărea vag prin întunericul care cuprindea treptat văzduhul, ca epava unei corăbii prin pânza rară a aburilor înălţaţi din apă. Acelaşi prieten îl socotea, cu toată modestia, drept una din cele şapte minuni ale lumii. În timp ce ne continuam drumul pe străzile devenite mai largi, am văzut cum cerul căpăta o tentă portocalie, iar o lumină care se răsfrângea pâlpâind pe turla înaltă a bisericii împurpura marmura sculptată, albită până atunci de lună. Au început să se audă voci, apoi o rumoare crescândă punctată de ţipete. Şi am văzut atunci un spectacol pe care cămara memoriei din creierul meu l-a păstrat pentru totdeauna. O sumbră procesiune cu torţe, înfăşurată în haloul unui Ave monoton, întrerupt de vociferările şi convulsiile curioşilor înşiraţi în rânduri rare de ambele părţi ale drumului, se mişca spre noi şi dispărea la dreapta, în ceea ce am recunoscut mai târziu a fi labirintul uliţelor lăturalnice care duceau la Santa Croce. Cu prapuri, cruci şi alte însemne religioase păşeau în frunte grupuri de oameni în robe şi glugi uniforme, dar de culori diferite; între ei, bărbaţi despuiaţi până la brâu îşi flagelau ritmic spinările cu bice lungi, din fâşii de piele albă, acum înroşite de sânge. Era întâi un stindard mare cu o stea galbenă, purtând în mijloc chipul Sfintei Fecioare; urmau flagelanţii îndărătul unora în robe de în, având o cruce galbenă înscrisă în cercul roşu de pe piept. Apoi o lungă procesiune se înşira în spatele altui stindard, cu Isus răstignit pe o parte şi cu o stea roşie pe fond verde pe cealaltă parte. În timp ce oamenii defilau prin faţa mea, pedepsindu-se cu străşnicie pentru păcatul originar şi pentru altele comise pe parcurs, am văzut întipărit, pe mâneca stângă a sutanelor din pânză de sac, chipul Sfântului Dominic, dominat de o stea. Veneau alţii, îmbrăcaţi în negru şi sub flamuri negre, după care şirul flagelanţilor înceta; fără îndoială însă că ratasem cea mai mare parte a mohorâtei parade. Am fost nevoiţi să descălecăm şi să mergem pe jos, alături de şuvoiul care se scurgea, şi astfel am dat colţul; în faţa noastră se întindea un spaţiu larg: Piazza della Signoria. Spre uimirea mea piaţa era plină de oameni, mulţimea având ochii îndreptaţi în direcţia opusă nouă, către un spectacol, după cum se părea. Privind şi eu într-acolo, am zărit un grup de bărbaţi de vârste diferite, printre ei călugări înveşmântaţi în negru, ale căror siluete se agitau în faţa unui rug imens în flăcări, înconjurat de alte câteva mai mici. Limbile de foc se înălţau ca un turn mişcător în văzduh, iluminând scena. L-am lăsat pe Martino cu lucrurile noastre la capătul unui pasaj îngust, populat cu siluetele întunecate, cu glugi, ale cerşetorilor şi mi-am croit cărare prin mulţimea de la margine, încercând să văd mai bine ce se petrecea acolo. Tocmai îmi lungeam gâtul ca să arunc o privire, când am simţit că am călcat pe ceva moale. Mi-am tras iute piciorul înapoi şi am aruncat o căutătură încruntată spre pietrele de pe jos, să văd ce putea fi: era o bucată de catifea făcută ghem, de fapt o rochie de catifea fină cu dantelă, abandonată printre cioburi de oale şi aşchii de lemn. Fumul ajuns atunci la nările şi la ochii mei purta arome de lemn de cedru, de cuişoare, de vin, ba chiar şi o undă de parfum; iată un rug cam costisitor, mi-am zis. Nedumerit, mi-am croit drum prin mulţimea care scotea, cu intermitenţe, strigăte de neînţeles pentru mine şi am zărit un călugăr bătrân îndreptându-se spre rug cu o lăută în braţe; o aruncă în vâlvătaie, privind cu evidentă satisfacţie corzile-i plesnind şi topindu-se. O inspiraţie ritmică se stârni în gloată, oamenii începură să se agite şi să intoneze un infernal Dies irae, de nerecunoscut dacă vreo câteva voci deosebit de stridente nu ar fi rostit limpede cuvintele ameninţătoare. Alte glasuri, vai, răsunaseră – mi se spusese – pe vremea lui Lorenzo Magnificul, proslăvind frumuseţea femeii şi plăcerile puternice deşi efemere ale iubirii, în ambele sale aspecte, carnală şi spirituală. Ce fel de sfântă zi de căinţă e asta? am întrebat eu faţadele sclipitoare ale palatelor şi ale clădirilor publice care priveau nepăsătoare, din înălţimi, la mine şi la spectacolul desfăşurat în piaţă. Rămăşiţele înnegrite ale unui scaun sculptat zăceau lângă mine, laolaltă cu biete nimicuri, franjuri, ciucuri, panglici şi dantele pe jumătate distruse, încălţări desperecheate şi un căţel cizelat cu delicateţe în lemn şi aurit. Alături se vedeau împrăştiate tomuri rupte, cărţi de joc, evantaie, cioburi de oglindă, cutiuţe pentru farduri, cordele multicolore, o perucă blondă, jerpelită. Vâlvătăile roşii-portocalii făceau lemnele să trosnească; strălucirea lor puternică îmi împungea ochii, iar pojarul flăcărilor îmi pârjolea pielea. Pe furiş, am privit împrejur la feţele oamenilor care mă împresurau: unele arătau fascinaţie, altele – schimonosite de pâlpâirea flăcărilor – păreau nişte măşti sălbatice. Participanţii la acest ritual de neînţeles, am observat, aplaudau jertfa pe care unii credincioşi o aduceau focului, sacrificându-şi bunurile proprii sau poate, mi-am zis, jefuite de la alţi proprietari. Nervos, m-am tras în umbră, frecându-mă în trecere de un omuleţ pipernicit ce căra un tablou înrămat, mai mare decât el, spre locul pârjolului. În urma lui veneau alţii cu carafe de parfum şi mormane de veşminte subţiri, strălucitoare, în braţe. La oarecare distanţă, pe un fel de podium aşezat între poarta impozantului Palazzo Vecchio şi loggia cu colonadă, se afla un călugăr solitar, cu faţa ascunsă sub glugă, adăstând în tăcere. Mă cuprinse brusc neliniştea, pe care o simţii măcinându-mi măruntaiele din abdomenul inferior, acolo unde se întrepătrunde iraţionalul cu sufletul vegetativ. Eram obosit, nepregătit mai ales pentru un spectacol ca acesta, plănuit înadins pentru distrugere. Socotind că am văzut deja mai mult decât era necesar, am dat să mă întorc, când privirile mele au surprins în mulţime un chip cunoscut. — Ei, te-ai convertit deja, scumpe prieten? mi se adresă Pietro degli Ecati, gazda mea florentină. La vederea lui, panica mea s-a transformat în bucurie, de parcă aş fi ţâşnit nevătămat din burta unui balaur vărsător de foc. — Petrus! am exclamat eu. Ce miracol că te-am găsit! Mă aşteptam să te aflu înfipt într-o ţeapă, în mijlocul acestui tumult! — Am scăpat eu de foc până acum, Thomas, când făţarnicii îndreptau torţele împotriva bine-gânditorilor, nu a bine-îmbrăcaţilor. Nu mai suntem atât de primejdioşi, nu crezi? — Nu ştiu ce să cred, dar sunt bucuros că mi-am lăsat straiele scumpe în Anglia, unde nu este lipsă de lemne de foc, ca aici. Ne-am salutat în stilul nostru padovan, strângându-ne reciproc antebraţul drept, conform unui străvechi ritual de junctio dextrarum, născocit fie de soldaţii neînfricaţi ai lui Mithra, fie de către ereticii maniheeni; întorşi la Martino, l-am trimis repede, cu caii şi bagajul, spre locuinţa lui Pietro, pe care flutura drapelul – gonfalone – cu blazonul său: scara deasupra fluviului Arno. Am plecat şi noi, părăsind gloata care, după ce se agitase cu frenezie aidoma unui stol de lăcuste hămesite căutând pradă, începea să se împrăştie. — De bună seamă, e lipsă de combustibil care să alimenteze fervoarea religioasă, comentă Petrus. Mă aplecasem să culeg de pe drum un medalion sclipitor cu crinul florentin gravat pe el, când capul mi se lovi de ceva care cu o clipă în urmă nu fusese acolo. Era genunchiul osos, montat pe o gambă la fel de osoasă, pe care se sprijinea un trup cam deşelat – al unui tânăr novice, mi-am zis, întâlnind ţesătura scorţoasă a sutanei. Din pricina glugii lăsate pe ochi nu i-am desluşit trăsăturile feţei, dar o sclipire a dinţilor îmi sugeră că rânjea. — Simţi ardoarea purificatoare a focului? întrebă omul. — Da, conte Pico. Dar prea multă puritate este nefastă pentru noi, muritorii, răspunse Pietro. — Prietene, aştept cu nerăbdare ca aripa serafimului să-mi mângâie obrazul, mai grăi personajul, dispărând în mulţime. Şuvoiul uman se scurgea ca un fluviu, se desfăcea în pâraie ce păreau a desena intermitent modele complicate, uneori aproape regulate. Mă întreb cine poate desluşi aceste tipare aparent dezordonate şi dacă nu există – în mod necesar – o ordine mai înaltă în stările care nouă ni se par întâmplătoare din pricina complexităţii lor, cum sunt de pildă şănţuleţele de pe coaja copacilor sau ridurile pe chipul omului, formele norilor pe bolta cerului ori chiar vorbele şoptite de un străin. Dacă mult slăvita frumuseţe a femeii florentine (din păcate, niciun exemplar nu a supravieţuit până în zilele noastre!), ca şi farmecul campanilei lui Giotto cuprind în ele formule matematice adecvate care acţionează în taină asupra minţilor noastre, silindu-ne în mod necesar să le îndrăgim (în diferite forme, se înţelege de la sine), cu cât mai complicată trebuie să fie dezordinea urâtului! Şi totuşi, Paulus Venetus, excellentissimus philosophorum monarea, trecut în nefiinţă cu peste şaizeci de ani în urmă, cred, dar a cărui lucrare, Summulae logicae, constituie încă pentru cei din Padova îndreptarul de căpătâi, susţinea că ordinea (lucru dovedit matematic) este mai complexă decât dezordinea, deoarece şansa de a realiza ordinea din numărul aparent infinit de posibilităţi este mult mai redusă decât şansa de a înfăptui dezordinea. O fi adevărat; şi ce fascinant este să descoperi tiparele ascunse în miezul hazardului! Am observat că Pietro dobândise un soi de pondere imaterială care îl făcea să pară nu numai sănătos fizic, ci şi altfel înfloritor, ca şi când anii scurşi îi dezvăluiseră taine neplăcute, dar puternice, iniţiindu-l în mistere împărtăşite de oameni mai înţelepţi şi mai influenţi decât el. Părul negru şi-l cârlionţase după moda vremii, iar mantia albastră şi-o încheiase cu şireturi aurite. Straiul acesta luxos, care îi cădea până la călcâie, era tocmai bun de dat focului, i-am spus eu. A râs cu satisfacţie şi s-a interesat cum a decurs călătoria, întreprinsă de altfel la chemarea lui, după ce la încheierea studiilor noastre la Padova ne despărţiserăm şi nu ne mai văzuserăm de vreo doi ani. Urmăream, fără să mă pot prea bine concentra, nişte istorii despre creşterea rolului său în puternica familie a bancherilor, despre studiile sale de astronomie şi despre alt subiect (la care făcuse aluzie şi în scrisorile sale), anume logodna cu fata iubită în mod statornic şi planurile lor pentru o căsnicie fericită. Nu pentru că stilul naraţiei lui n-ar fi fost strălucit, ori pentru că temele ar fi fost mai puţin interesante, dimpotrivă; dar gândul meu, atras o clipă de cuvântul magic Padova, rătăcea acum pe străzile oraşului spectral, cu imaginile lui depozitate în vastele spaţii memorative din creierul meu, regăsind întâmplările izbitoare ale vieţii mele timpurii şi încă agăţându-se, mă tem, de o fantasmă cândva plăcută mie, provocatoare însă de răni ale iubirii şi ale orgoliului la fel de greu de uitat pe cât de iertat. — Ştii cine se află la Florenţa? îmi întrerupse Pietro reveria. Şi pentru că nu izbuteam să ghicesc, continuă: Marius Lombardus, Magister utriusque juris! — Il Barocco? — Chiar el. Preţ de o clipă, din Padova mea spectrală se desprinse imaginea lui Master Lombardus în ţinută completă: ticălosul, afemeiatul care ne delectase multe din nopţile padovane cu pălăvrăgelile sale; pedantul, parfumatul, nebunul şi plicticosul Lombardus, atât de prefăcut încât merita cu prisosinţă porecla de Barocco, „perlă falsă”! Omul, cu toate defectele sale, îmi era drag, căci de el se legau amintiri din anii mei de studenţie. Padova, în afară de aspectele ei pur intelectuale, pentru mine însemnase coborârea frumosului din sferele inaccesibilităţii sale abstracte, aducerea proporţiilor cereşti la nivelul unei superbe realităţi care – pe termen lung – s-a dovedit a fi prea terestră pentru gustul meu. Pentru Pietro, frumosul avea nume şi lăcaşuri pe care nu se sfiise să mi le dezvăluie, şi nu o singură dată. În van. Pentru mine, frumosul nu însemna altceva decât coborârea unei entităţi nefragmentate, strălucitoare. Ca lovite de trăsnet, unele obiecte, situaţii sau acţiuni din natură şi artă au fost investite cu misteriosul număr matematic, de aur, şi cu proporţiile frumosului. Foarte probabil că cele mai expuse unei astfel de lovituri sunt fetele şi femeile tinere, astfel încât mintea mea era capabilă să admire în ele adevărul etern pe care trupurile lor îl împărtăşeau temporar. La Padova, această delectabilă pogorâre depăşise de mult stadiul contemplării şi mi-am dat seama că explorarea dimensiunilor camuflate (şi – din prostie – nepermise) ale frumosului constituie una din acţiunile cele mai dătătoare de satisfacţii. Şi totuşi, descoperind că nu-mi provoca plăcere femininul fragmentat în toate femeile, ci mai curând cel concentrat nefragmentat într-una singură, n-am suportat adevărul dureros că ea îşi împărţea favorurile între mai mulţi admiratori. O, câte nopţi nu şi-a sacrificat Pietro ca să-mi deschidă ochii, explicându-mi cu tact că era spre binele meu să ştiu că relaţiile mele cu o anumită generoasă doamnă erau lipsite de viitor! În cursul primei mele nopţi calde, florentine, descopeream o consecinţă amară a capacităţii memoriei mele: revenirea în ţinuturile sudice reînvia lucrurile legate de ele. Vagi aduceri aminte se adunau, se ridicau, luau forme, culori, sunete – sunetul vocii ei. Nici trupul şi nici intelectul meu nu trăseseră vreun folos din starea de virginitate de care se bucuraseră înainte de a sosi la Padova. Şi, mărturisesc, pierderea dublei virginităţi a fost o operaţiune tulburătoare, dar uşoară, ale cărei consecinţe înfricoşătoare abia mai târziu mi-au devenit evidente. Lucrul s-a datorat, fără îndoială, caracterului clement şi benign al sufletului meu, care adesea m-a împins în situaţii nepotrivite cu judecata nealterată. Aşa m-am pomenit legat de o femeie a cărei moralitate eu însumi o socoteam condamnabilă şi al cărei statut în ochii altora nu se deosebea mult de cel al unei prostituate, chiar dacă una neobişnuită. Şi tot aşa, m-am cramponat de o doctrină ce părea complet străină facultăţilor mele raţionale şi care mai târziu – când am devenit adeptul ei înflăcărat – li s-a părut la fel tuturor oamenilor, modeşti sau influenţi, care mă înconjurau în mediul meu de-acasă, şi aceasta spre nefericirea mea: averroismul. Astăzi am dobândit o vrednică pace sufletească, iar deosebirile îmi apar ca diferite aspecte ale unităţii. Din păcate, majoritatea oamenilor se bucură de aceste deosebiri într-o măsură care, cu vorbele Sfintelor Scripturi, i-ar putea face chiar să-şi jertfească vieţile cu fanatism pentru o iota. Acum pentru nimic în lume nu l-aş mai apăra pe Averroes şi pe nimeni altcineva. Dar în acele zile clocotitoare eram atras mereu în dispute inutile, şi am mers până acolo încât am devenit mândrul purtător al cicatricelor semnificative, deşi superficiale, dobândite în dueluri intelectuale care adesea se transformau în înfruntări de alt soi. Din fericire, nici eu şi nici adversarii mei nu mânuiam bine spada, altminteri nu m-aş mai găsi aici să vă istorisesc această neobişnuită poveste. Nicoletto din Vernia, profesorul nostru, nu era de bună seamă un cărturar nemaipomenit, dar a meritat cununa de martir îndată ce Barocius, episcopul de Padova, l-a declarat eretic şi l-a ameninţat cu excomunicarea. De aceea, la prelegerile omuleţului nostru amfiteatrul era plin până la refuz de studenţi care se sufocau din pricina înghesuielii şi se luptau din răsputeri să tragă o gură de aer. Pietro şi cu mine nu lipseam de la lecţiile lui de medicină, în cadrul cărora expunea solidele teorii ale lui Averroes, precum şi multă astronomie. Acum, numai imaginea lui Nicoletto îmi mai apare din ungherele memoriei. Ceea ce preda el nu se deosebea prea mult de expunerile altor profesori şi totuşi, ce consecinţe! Astăzi ei susţin că Averroes nu predicase niciodată doctrina adevărului dublu. Totul a început cu chestiunea Intelectului Unic, acum mai rebarbativă ca oricând pentru mintea mea. Dacă sufletele noastre conţin imaginea Intelectului la care participă din plin, este oare îndreptăţită socotirea lor ca entităţi separate? Bineînţeles, afirmau aceia a căror autoritate nu am contestat-o vreodată, de la propriu-mi părinte până la Browne, vicarul catedralei din Oxfordshire, care îmi explicase cândva în latineşte că sufletul meu este individual nemuritor şi va aştepta, în chinurile iadului sau bucuriile raiului, resurecţia trupului meu ce va să vie. Eu încă mai socot grosolană această doctrină. Pe atunci însă ea făcea parte dintr-un strat de convingeri intime, din cele atât de înrădăcinate încât ai zice că smulgerea lor ar anihila personalitatea cuiva, şi de aceea o apăram împotriva otrăvii perfide a teoriilor lui Averroes. Pietro era un bărbat cu vederi la modă. El îl înţelegea pe Averroes şi nu mai punea întrebări. Totul avea o noimă. Toţi îl urau pe Barocius, toţi îl iubeau pe modestul dascăl cu ochelari Nicoletto, a cărui inteligenţă nu constituia pentru nimeni vreo primejdie. Unele doamne bogate şi independente, în al patrulea deceniu de viaţă, participau la prelegerile lui. Nicoletto era progresist; dar asta pentru mine nu prezenta vreo importanţă. Pe mine mă interesa dacă după moarte Pietro, eu şi oricine altcineva deveneam una; perspectiva, am mai spus-o, mi se părea cât se poate de respingătoare, ceea ce de fapt incita o atracţie irezistibilă în mine şi îmi provoca un conflict interior care a fost rezolvat numai de un vis formidabil. M-am văzut, în vis, dispărând într-un soi de arbore genealogic infinit. Străbăteam cărări care la un moment dat se bifurcau; şi indiferent de poteca pe care o alegeam şi pe care păşeam, mergeam în fiecare clipă pe aceeaşi cărare. Cum aş putea descrie groaza stârnită în mine de visul acesta? Cărările erau persoane diferite. Şi totuşi ele deveneau una şi aceeaşi de îndată ce, sosit la o răspântie, coteam la dreapta sau la stânga. Îmi ziceam: cărările se vor lărgi de vreme ce se presupune că trebuie să ajung la capăt. Şi totuşi ele nici nu se lăţeau şi nici nu se îngustau, ci rămâneau aceleaşi, pe când eu mă dizolvam. A doua zi i-am mărturisit lui Pietro că devenisem averroist. Că nu mai cred în basmele despre învierea trupească. Puteam percepe unitatea tuturor lucrurilor. (Ceea ce m-a ajutat considerabil să-mi lecuiesc rănile provocate de dragoste, deoarece fiind una cu iubita mea, mi-am dat seama că, de fapt, eu am comis ceea ce atunci mi se păruse a fi crima ei de neiertat. Dar oare cine ar putea fi atât de mărunt la suflet ca să condamne pe vecie o fire exuberantă?) Intelectul Unic, această unitate a tuturor lucrurilor, nu părea să fie consecinţa cea mai revoluţionară a averroismului meu. Şi nici chiar eternitatea lumii. Cât priveşte viaţa intelectuală şi materialitatea trupurilor din sferele cereşti, toţi împărtăşesc, mi se pare, poziţia platonismului. Ceea ce conta pentru mine cu adevărat era doctrina înfricoşătoare a adevărului dublu. Adevărul dublu nu înseamnă că există un adevăr al teologiei şi altul al ştiinţei şi că ele se pot contrazice, aşa cum cred toate spiritele induse în eroare; ci înseamnă că Dumnezeu este liber să accepte sau să respingă – aşa cum îi e voia – regulile pe care El însuşi le-a statornicit. După cum se manifestă în lume, Dumnezeu este ordine, legitate, limitare; şi totuşi, ca potenţialitate absolută, El e liber să aleagă întâmplarea. În lume – în Soare, stele, flori, pietre, femei –, Dumnezeu e frumosul proporţionat cu stricteţe; în El însuşi însă, Dumnezeu, fiind dezordine oarbă, e urâţenia înspăimântătoare! De aceea nu am încetat să mă întreb, spuneam, dacă nu cumva urâtul are tipare mai subtile decât frumosul, tipare încă nedescoperite de mintea omului nici ca entitate individuală, nici ca manifestare aparentă a cugetului colectiv doar. Pentru scurt timp imaginile vii din memorie, colorate de emoţii, au predominat asupra lumii înconjurătoare în asemenea măsură, încât am pierdut o parte din vorbăria lui Pietro. Dar iată că am fost silit să las cortina asupra scenariului meu lăuntric şi să aplec urechea la întrebarea pe care mi-o punea el cu insistenţă: — L-ai văzut? — Pe cine? — Pe călugărul acela maniac; ori poate terminase predica la sosirea ta? — Care călugăr? — Girolamo Savonarola, stareţul de la San Marco, perfid prezicător al iminentei noastre pieiri. A venit la noi de la Ferrara, acum câţiva ani, după ce trecuse pe la mânăstirea San Domenico, la Bologna. El şi adepţii săi fanatici anticipează cu mare plăcere sfârşitul civilizaţiei noastre. A prezis moartea lui Lorenzo de’ Medici şi a regelui Ferdinand al Neapolelui; şi, bineînţeles, a papei Inocenţiu, iar acum prevede propriul nostru sfârşit. Dar ştii care-i partea amuzantă? — Chiar nu mi se pare nimic amuzant! — Şi totuşi. Tot ce a prezis s-a adeverit! Iar sfârşitul va veni o dată cu invazia prea tânărului şi neastâmpăratului său aliat, regele Carol al Franţei, şi fratele Girolamo va profita imens de pe urma lui, te asigur. În biserică descrie Judecata de Apoi cu imagini apocaliptice ale pedepselor pentru păcătoşii care s-au împodobit ori şi-au împopoţonat locuinţele, au citit cărţi satanice ori s-au desfătat privind tablouri voluptuoase, indecente. A silit jumătate din Florenţa să postească şi să se pocăiască. În seara asta tocmai ai dat peste una din veselele lui procesiuni. — Şi te aştepţi într-adevăr la o invazie? — În câteva luni, cred. Încordarea a crescut foarte mult în oraş. Lucruri pe care nimeni nu şi le-ar fi închipuit posibile au devenit întâmplări obişnuite. Mulţi negustori îşi trimit familiile la ţară. Nevestele şi fiicele îşi caută adăpost la mânăstire nu doar din pricina armatei franceze, ci şi din cauza atacurilor lui Savonarola şi-ale ciracilor săi. Vrajbe şi duşmănii fierb pe tăcute şi tind să izbucnească. Şi însăşi viaţa comunităţii mele, a „diabolicilor filosofi”, este ameninţată. După scandalul iscat de cărţulia lui Ficino ne-am dat seama între ce limite ne putem aventura. Ficino a scăpat ajutat de Lorenzo, iar moartea acestuia a însemnat o imensă pierdere pentru noi; nu numai pierderea unui binefăcător, ci şi a puterii noastre. Acum suntem nişte păgâni anacronici într-o lume insensibilă la forţele din jur, aflate de fapt în spatele închipuirii multora. — Care-i povestea lui? Şi mesajul? — Păi, să vezi. Astăzi a rostit o predică dintre cele mai delirante iscodite de om sau de diavol. A spus că vede sabia Domnului atârnând deasupra oraşului Florenţa, foamete, furtuni îngrozitoare, molime, războaie şi inundaţii abătându-se asupra ţării. O cruce neagră şi alta de aur s-au înălţat din colţuri diferite ale pământului: prima de la Roma, vestind mânia Domnului, a doua, scăldată în raze, de la Ierusalim, îndemnând omenirea să se pocăiască. Şi a urlat: „O, cetate păcătoasă! Căieşte-te cât mai e timp! Nu zăbovi, ci pune-ţi straiele albe ale purităţii, căci mai târziu nu va mai fi vreme de mustrare!” Iar cine nu îşi va îndrepta faţa către crucea de aur va fi bătut de Dumnezeu cu ciumă şi alte molime şi cu războaie, pentru că duşmanul va pogorî din Alpi cu oastea ca o hoardă de lăcuste. Apoi a susţinut că Dumnezeu l-a trimis spre oameni, să le spună că îi aşteaptă pieirea – şi mai că-mi vine să-l cred! Căci de când s-a ivit aici lucrurile au început să meargă prost, iar el îşi dă seama bine care e situaţia. — Ce vrei să spui? — Unii zic (acum glasul lui Pietro pierdu orice urmă de ironie, ca şi când s-ar fi referit la opinii reputate) că el e Diavolul, căci acesta are puterea de a prevedea evenimentele. Alţii pretind că e Anticristul din Apocalipsă. Eu nu ştiu ce să cred. Pare să aibă o putere nefirească, uriaşă, de influenţare a minţii sărmanilor cetăţeni florentini. Unii, chiar persoane educate precum… Nu ştiu ce să mai cred, şovăi! Nu aparţin nici unei partide… Cuvintele rostite sunau ca o scuză pentru sine mai curând decât pentru mine, căci eu nu aveam nevoie de vreuna. Era cât se poate de ciudat să vezi că Pietro nu ştie sau nu crede că ştie totul. Era schimbat şi nu ştiam dacă să-l felicit sau să-i exprim regretele mele. Situaţia părea teribil de ambiguă, ca şi când un val de prudenţă îi alterase firea în asemenea grad, încât începeam să jinduiesc după vechea-i infatuare ca după garanţia identităţii lui. — Şi cum, am întrebat eu, toate lucrurile astea scandaloase se petrec fără niciun fel de împotrivire? — Se pare că nimeni nu opune rezistenţă, cu excepţia regretabilă a unora numiţi compagnacci, care fac glume dubioase la adresa călugărilor şi pun paie pe foc, aţâţând deopotrivă norodul şi pe oamenii lui Dumnezeu. Înaintând lent, cu dese popasuri, am ajuns la râul în apele căruia luna argintie se vălurea şi aluneca tăiată în două de o barcă lunguiaţă; se desluşeau acolo două siluete întunecate, chircite. Urletul unui câine de pripas se auzea undeva pe malul râului, în jos. Am trecut pe lângă un leu de bronz şezând maiestuos pe soclul său. — Acesta-i Marzocco, grăi Pietro. A trăit în urmă cu două sute de ani, când lucrurile nu prea se deosebeau de ceea ce avem acum. Nu-s sigur dacă mai trăia când trupele franceze au invadat şi au distrus cetatea. Un festin de neuitat: au jefuit, au violat, au ucis… Iar asta a durat câteva săptămâni! Am citit în cronici. Ştiu că ar trebui să tac de vreme ce un strămoş al meu era partizanul regelui Franţei şi a fost omorât de el pentru că s-a răzvrătit. Dar, cine ştie? Poate că a fost o greşeală nevinovată. Am păşit pe Ponte Vecchio. Trecătorii se scurgeau în ambele direcţii, pe lângă noi. Pietro privi gânditor spre câteva stele întrezărite prin aburul rar al ceţii. — Mă bucur că ai venit, Thomas, zise el cu voce şoptită. Multe întâmplări au loc chiar acum şi multe altele se vor petrece. Tocmai făceam nişte calcule – o excelentă nouă tabelă a coordonatelor planetare a ajuns în mâinile mele, o corecţie oarbă a lui Ptolemeu, şi aproape că nu-mi vine a crede… Apoi evenimentele s-au desfăşurat cu o repeziciune paralizantă. Ulterior mi-am spus adesea că aş fi putut interveni, că aş fi putut face ceva, iar simţământul de vinovăţie m-a chinuit ani lungi. Dar oare ce aş fi putut face? Pietro se încovoie brusc şi icni, iar un trecător cu pelerină – la stânga lui – se aplecă să-l sprijine, după cum mi se păru. Totul s-a petrecut repede, n-am desluşit trăsăturile străinului care a părut să ne dea ajutor. Dar când acesta s-a îndepărtat, prietenul meu s-a prăbuşit la pământ. L-am strigat pe nume în timp ce mă lăsam jos, lângă el. Nu am primit răspuns. Avea ochii larg deschişi. Respiraţia-i şuierătoare îmi izbi faţa cu un aer fierbinte emanat din plămâni şi amestecat cu un snop de picături de lichid lipicios, întunecat. I-am întors trupul şi am văzut plăselele lucioase ale cuţitului înfipt sub jiletcă şi rana din care ţâşnea un şuvoi de sânge. Pietro se lupta să tragă aer în piept. În timpul condensat, străinul părea dispărut de secole în mulţimea pe care o vedeam perindându-se ca prin vis, cu oameni aruncând priviri curioase sau îngrozite. „Pietro!” l-am chemat din nou cu deznădejde; apoi către trecători: „Ajutaţi-mă!” Totul mi se părea ireal, ca un vis urât din care aşteptam să mă trezească din clipă în clipă mângâierea blândă, răcoroasă a mamei; să-i văd chipul aplecat ocrotitor asupra mea, ca odinioară în Oxfordshire, izgonind piaza-rea până la sfârşitul zilelor mele. Cu ochii închişi, Pietro şopti cu greutate: „ «Cele Trei Graţii»… Ia seama la ce ţi-am prezis…” Încercă, dar nu izbuti să-mi întindă pumnul, care-i căzu greu pe pavaj. O femeie cu figură asimetrică şi nas ascuţit se opri şi, cu voce plângăreaţă, vesti tulburătoarea prezenţă a morţii pe pod. Înainte de a sări în picioare pentru a face încercarea zadarnică de a-l urmări pe asasin, am apucat mâna prietenului meu. În palmă strângea un inel. Avea o piatră preţioasă verde care sclipi sub razele lunii. Am desluşit înscripţia:         Capitolul II – Despre secretul Celor Trei Graţii   În dimineaţa următoare, când m-a trezit Martino, discul unui soare obosit se înălţase mult deasupra orizontului, iar razele filtrate prin pulberea fină, aurie, dădeau o strălucire aparte lucrurilor înconjurătoare. Mi se oferise o odăiţă plăcută, cu ierburi aromate atârnând de grinzile tavanului, dar noaptea n-am putut închide ochii. Slugile îşi jeleau stăpânul mort, dar şi viitorul lor, incert de-acum. Doi ofiţeri tuciurii, de la Podestà, precum şi un membru nervos al Consiliului de Siguranţă îmi puseseră tot felul de întrebări. La toate aceste motive de nesomn se adăuga foamea care îmi măcina măruntaiele şi pe care nimeni, nici chiar eu, nu se gândea să o potolească în acele împrejurări. Un timp, după cum am izbutit să deduc din discuţia lor desfăşurată alert într-un dialect florentin din cele mai puţin elegante, ofiţerii cumpăniră dacă să mă ducă la Podestà pentru un interogatoriu suplimentar, reşedinţa şefului justiţiei şi al armatei aflându-se într-un turn numit Bargello. Însă în cele din urmă renunţară la ideea asta şi plecară – mult după miezul nopţii, judecând după poziţia stelelor pe bolta cerească –, lăsând în urmă o duhoare de cai şi bălegar. Dezorientarea care mă cuprinse la trezirea forţată, după poate nicio oră de somn tulbure, se transformă în iritare când Martino mă anunţă că un tânăr agitat – care a refuzat să-şi spună numele – mă aştepta jos. Încă sub influenţa imaginilor de coşmar care îmi bântuiseră mintea peste noapte, m-am îmbrăcat şi am coborât în salon să-l văd. Omuleţul cu capă şi ciorapi negri nu părea, judecând după rotunjimile trupului, să aibă mai mult de cincisprezece ani. Faţa sa, sub şapca de paj, era neobişnuit de blondă, iar gâtul subţirel i se pierdea într-o vestă elegantă de catifea cu volane verzi, împodobită cu bumbi de aur. Nefiresc de delicat, ca o figurină glazurată, această fiinţă omenească ce emana prospeţime era învăluită într-o aură irezistibilă de neajutorare inconştientă. Deşi îl vedeam pentru întâia oară, am resimţit, printr-un şoc favorabil, atracţie pentru acest vizitator. Îmi vorbi într-o latină cursivă, cu voce joasă, uşor voalată, destăinuindu-mi că este Vittorio, fratele vitreg mai mic al celui răposat; pornise la drum fără zăbavă, de la vila de vară a familiei, din nordul oraşului, de cum aflase de nenorocirea petrecută. Vizibil tulburat, cu ochii cenuşii neliniştiţi înotând în lacrimi, îşi încleştase pumnul înmănuşat pe plăselele unui soi de hanger spaniol bătut cu nestemate, care-i atârna inutil la şold. Aspectul său general nu era neapărat ostentativ, dar dacă îl examinai mai atent îţi dădeai seama că, totuşi, depăşea limitele ţinutei sobre admise de legile Republicii Florenţa chiar şi în vremuri de îngăduinţă religioasă. Cu cât insista tânărul să-i dau detalii despre cele întâmplate pe Ponte Vecchio, cu atât inima nu mă lăsa să-i vorbesc despre crima făptuită la rece, profesional. Este posibil să fi bâiguit ceva despre o greşeală, căci îmi venea greu să cred că un inofensiv astronom şi bancher de ocazie cum era Pietro putuse deveni victima unui asasinat executat cu atâta precizie. Durerea, epuizarea nervoasă şi şocul s-au împletit şi m-au copleşit, cufundându-mă iar într-o stare de descumpănire pe care tânărul o interpretă greşit drept reticenţă. — Dacă Dumnezeu îi tolerează pe ucigaşii lui, oamenii trebuie să-l răzbune! zise el cu hotărâre fermă. Cuvintele aspre, rostite cu glasul său puţin răguşit, mă nelinişteau şi într-alt fel. Pietro fusese companionul iubit al tinereţii mele şi-acum, vai, Doamne, aveam să-i purtăm trupul pe ultimul drum; dar nu puteam să mă las pe negândite atras într-o vendetta, în locul unde singura persoană pe care mă puteam bizui căzuse pradă unui atentat în chiar seara sosirii mele. Un tânăr cu spirit năvalnic, cum era cel din faţa mea, pusese deja la cale, de bună seamă, un plan sinucigaş de răzbunare. Şi totuşi, împotriva bunului simţ care mă îndemna la prudenţă, depistam crescând în mine un irezistibil sentiment de compasiune pentru el. — A fost un singur ucigaş, lucrul acesta îl pot afirma, i-am spus eu cu tot calmul de care eram capabil. Încercam să-mi stăpânesc neliniştea provocată de un fluid invizibil emanat de persoana lui, afectându-mi nervii şi gândurile ca un străin care ţi-ar pătrunde fără permisiune în locuinţă şi-ar începe să-ţi rearanjeze obiectele familiare într-o ordine diferită. Mi-am încrucişat braţele, am oftat şi mă pregăteam să recapitulez declaraţiile făcute în urmă cu doar câteva ore în faţa reprezentanţilor Republicii, când el mă întrerupse cu nerăbdare: — Păstraţi-vă părerile, dumneavoastră nu ştiţi nimic! Şi, cu glas şoptit: V-a spus ceva Pietro înainte de a-şi da sufletul? Am şovăit, înclinând să tac. Nu doream ca un băieţaş să fie implicat în această afacere mai mult decât voiam să fiu amestecat eu însumi. Mi-am lăsat ochii în jos, pironindu-i pe podeaua parchetată. Ce picioare mici avea! Povestea asta de intrigă şi violenţe nu se potrivea deloc cu o fiinţă atât de fragilă şi neajutorată. Totuşi ceea ce îi lipsea tânărului era forţa brută, nu hotărârea încăpăţânată. — Veniţi cu mine, făcu el brusc şi apucându-mă de braţ mă împinse către capul scării. Trebuie să discutăm între patru ochi. M-am împotrivit cumva, ştiind că oricum nu exista pericolul ca discuţia noastră în latină să fie înţeleasă de slugi. Pe lângă asta, detectam, venind dinspre persoana lui, ceva provocator pentru mine, ceva care într-un spaţiu redus putea deveni intolerabil, ceea ce nu eram dispus să accept ca idee şi cu atât mai puţin să experimentez. Dar fără să fi făcut un pas (aşa mi s-a părut), m-am trezit într-un salon de la etaj, iar însoţitorul meu închise uşa după el. O adevărată panică mă invadă văzându-l că îşi descheia straiele şi mi-am holbat ochii, pur şi simplu, când scoţându-şi bereta îşi scutură capul, lăsând pletele de un blond închis să i se reverse pe umeri. Am recunoscut-o fără greş pe frumoasa adolescentă al cărei portret în miniatură îl văzusem pe masa lui Pietro, la Padova: Vittorio era de fapt Vittoria Pitti, impetuoasa tânără pe care Pietro o admirase cu înflăcărare şi cu care mai apoi se logodise. Ceva înfricoşător se desprindea – vizual sau auditiv, n-aş putea spune – din cuvintele ţâşnite în încăperea cenuşie a conştiinţei mele: logodită cu un mort! M-am înclinat în semn de scuză, încurcat şi perplex. — Mă bizui pe discreţia dumneavoastră, nobile gentilom, şi nădăjduiesc că nu veţi dezvălui nimănui prezenţa mea aici, grăi tânăra fată. Chiar dacă nu aş aparţine familiei Pitti, simplul fapt că sunt femeie mi-ar primejdui viaţa. Cetatea mea, care nu de mult era socotită Noua Atenă, astăzi pare stăpânită de forţele întunericului. Un duh rău s-a ivit şi a stârnit în gloate instinctele josnice împotriva a tot ce e frumos, nobil şi spiritual. Aceste forţe acţionează în numele lui Dumnezeu, însă îl slujesc pe zeul infernal al învrăjbirii oamenilor. Dacă eşti femeie te vor lapida, pentru că stârneşti pofte necurate cu trupul tău lasciv; dacă eşti străin te vor omorî, suspectându-te că nu eşti creştin sau că eşti cămătar evreu. Sunt convinsă că l-au ucis pe Pietro pentru că li se împotrivea şi cunoştea multe taine de-ale lor. De aceea vă conjur să-mi răspundeţi ca prieten al lui şi al meu: v-a spus ceva noaptea trecută? V-a dezvăluit vreun fapt? Multe vor depinde de răspunsul dumneavoastră! Ceea ce ascunsesem ofiţerilor de la Podestà şi omului Siguranţei de stat i-am destăinuit ei şi i-am dat inelul cu smarald pe care iubitul ei mi-l încredinţase înainte de a trece dincolo. Am cercetat împreună simbolurile gravate subţire în piatra limpede: reprezentau pe Venus, Soarele, Jupiter şi semnul Libra sau Balanţa. La mijloc era săpată cifra şapte. I-am citat şi straniile cuvinte rostite de Pietro după ce fusese înjunghiat, aşa cum mi le aminteam: „Cele Trei Graţii… Ţine seama de prezicerile mele!…” I-am mărturisit că tot ce se întâmplase depăşea limitele înţelegerii mele. Vittoria privi gânditoare inelul şi murmură: — Ei bine, iată Cele Trei Graţii! Apoi mi-a explicat că marele platonician Marsilius Ficinus, pe care trebuia să-l întâlnesc chiar în seara aceea dacă totul se desfăşura cu bine, dăduse numele de Cele Trei Graţii celor trei planete faste: Soarele, Jupiter şi Venus. Iar discipolul său, contele Pico della Mirandola, îşi luase Cele Trei Graţii drept blazon, fapt pentru care Ficinus îl gratificase cu multe alte titluri asemănătoare, plăcute şi preţioase, ca de pildă comes Concordiae, cu alte cuvinte conte al micii sale proprietăţi Concordia, precum şi companion al Armoniei, adică al Celor Trei Graţii. — Însă acum Pico, adăugă ea, ignoră orice armonie şi a devenit prietenul principalului personaj ce seamănă discordie în vremurile noastre, călugărul Girolamo Savonarola, Ordinis Praedicatorum. Aşa Pico şi-a trădat tovarăşii pentru a dobândi privilegiul, cu adevărat unic, de a fi profetul Anticristului. I-am spus că şi Pietro îmi menţionase ceva de felul acesta. — Dar de ce să apară Anticristul tocmai la Florenţa? Vittoria părea că nu pricepe ce am spus, apoi îşi dădu seama, se îmbujoră şi îmi corectă latina; bănuiesc că greşisem undeva, dar nu am apucat s-o întreb unde, căci mi se adresă cu fermitate: — Străine! Nu înţelegi că dintre toate cetăţile de pe lume Florenţa a fost aleasă să devină Noua Atenă şi Noul Ierusalim totodată? Ai întâlnit undeva, pe întregul cuprins al orbis terrarum, un colţişor care să se poată lua la întrecere cu cetatea noastră în splendoare, dar şi în fervoare religioasă? Este un adevărat miracol, prevăzut şi de străbunii noştri, îndeosebi de marele Cosimo de’ Medici, care a strâns averi imense şi le-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, cel al tuturor naţiunilor şi religiilor. Suntem împresuraţi de oameni sordidi, rudes, inculti et barbari! Suntem farul ce străluceşte în noaptea epocii noastre! De aceea şi sfârşitul va începe aici, ori dacă forţele răului vor fi înfrânte, aici se va naşte o nouă eră de glorie şi pace! Confruntat cu o asemenea exaltare patriotică, am asigurat-o că nu mă îndoiesc defel de grandoarea, trecută şi prezentă, a Republicii ei. De fapt, în puţinele ore scurse de la sosirea mea fusesem deja martorul splendorii şi fervorilor cetăţii. Socotind potrivit să schimbe subiectul, fata privi lung inelul din palmă. — Ciudat că Pietro nu mi-a arătat niciodată inelul. Trebuie să existe o legătură între prezicerile lui şi mesajul ascuns în inel. I-am spus că sunt de aceeaşi părere, dar în sinea mea înclinam să dau smaraldului o importanţă încă mai mare decât îi acordase Vittoria. De fapt, se spune că smaraldul e una dintre cele douăsprezece pietre preţioase pierdute de Afrodita în nordul Sciţiei, unde Arimaspi se află în luptă cu grifonii. Cu alte cuvinte, smaraldele îşi au sorgintea în Hyperboreea, ţinutul miraculos unde fiinţe nemuritoare vieţuiesc în fericire veşnică. Posesorul unui smarald devine mai cast, mai pur, mai curat la suflet şi mai graţios. Smaragdus viret pre omnibus rebus virentibus. Illi peroptimi sunt lapides quos visus penetrat et de quorum fulgore vicinus aer virore cernitur et quorum viror non obfuscatur sole vel lucerna vel umbra. Fără să-mi dau seama, recitasem cu glas tare acest pasaj dintr-un lapidariu ce conţinea descrierea a şaizeci şi şapte de nestemate, memorat de mine nu demult împreună cu alte lucruri folositoare legate de ştiinţa modernă. Vittoria părea să încline însă către alt soi de tradiţie, care suna franţuzeşte urechilor mele. — Aşa cum grăieşte Sfântul Ioan Evanghelistul, smaraldele îşi au originea în paradis şi sunt păzite de grifoni, fiinţe înaripate, jumătate vultur-jumătate leu. Arimaspi au purtat războaie înverşunate cu grifonii, pentru smaralde. Dar versiunea asta trebuie interpretată alegoric: Arimaspi sunt profeţii, patriarhii şi apostolii care luptă pentru integritatea credinţei, împotriva necredincioşilor şi a demonilor reprezentaţi de grifoni. — Îmi puteţi numi, în ordine, primele douăsprezece pietre preţioase, înţelept dascăl? am întrebat-o eu. — Însuşi Dumnezeu le-a stabilit numele şi ordinea: sardiana, topazul, smaraldul, rubinul, safirul, jaspul, liguriul, agata, ametistul, crisolitul, onixul, beriliul. Iar Sfântul Ioan, care a văzut tainele paradisului în forma cetăţii Ierusalimului, zidită pe temelia a douăsprezece pietre, le-a numit şi le-a înşirat aşa: jaspul, safirul, calcedoniul, smaraldul, sardonixul, sardiana, crisolitul, beriliul, topazul, crisoprasul, iacinta şi ametistul. De nu ar exista atâta lume înclinată să bârfească şi să ponegrească, mi-aş exprima măcar o minusculă parte din uimirea provocată mie atunci de această fiinţă înzestrată de Dumnezeu cu atâta nestăvilită frumuseţe spirituală şi trupească. Într-adevăr, avea inima cutezătoare şi miloasă, deşi uneori era pripită şi impetuoasă; poseda înţelepciunea unui savant şi avea judecata mai sănătoasă decât a unui sfetnic. Cu adevărat, mi-am zis eu atunci, oraşul care găzduieşte asemenea comoară trebuie să fie Noul Ierusalim; dar cetatea care ar fi pus-o în primejdie merita să fie trecută prin foc şi sabie. Revenind la inel, mi se părea că nu ne foloseşte prea mult faptul că smaraldul era nestemata ce o reprezenta pe Venus şi că Venus era una dintre Cele Trei Graţii. Împletirea acestor elemente, smarald, Venus şi Libra, semn venusian al zodiacului, o indica fără greş pe zeiţa vieţii prin iubire şi a tot ce este sau devine verde. Am întrebat-o dacă era horoscopul lui Pietro sau al ei, dar ea a negat şi a adăugat: — N-avem încotro, trebuie să căutăm dezlegarea enigmei în biblioteca lui Pietro. Am luat-o înainte pe coridor, să mă asigur că nimeni nu-l vedea pe tânărul cutezător urcând cu mine scara în spirală a turnului. Treptele de piatră se terminau în faţa a trei uşi scunde, de lemn. — Pe care o alegem? întrebă Vittoria zâmbind uşor. — Aş deschide-o pe cea din mijloc, am opinat. — Şi ai zbura direct în Arno! Iar dacă ai păşi pragul din stânga ai pica în haznaua latrinelor. Singura uşă bună e cea din dreapta. Deschise uşa din dreapta cu două chei pe care le căută în cutele vestei sale înfoiate; am intrat într-o mică bibliotecă circulară. A împins canatul în spate cu o forţă mai mare decât era necesar, iar mâneca ei tivită cu mătase mi-a atins haina cu un foşnet uşor. Tavanul era prevăzut cu ferestre cu geamuri transparente care costaseră probabil o avere. Prin ele Pietro putea contempla în fiecare noapte cerul înstelat, fiind însă în schimb nevoit să îndure zăpuşeala zilei. Pereţii erau căptuşiţi cu rafturi de abanos încărcate cu volume palide în pergament, austere şi cumva intimidante. Cercul rafturilor era întrerupt în cele patru puncte cardinale de ferestre pătrate în faţa cărora se afla câte o măsuţă, tot de abanos. La picioarele a trei din cele patru mese se vedea câte o lacră plină cu cărţi; un jilţ sculptat era aşezat la masa dinspre apus, pe care trona un astrolab de alamă, alături de o sferă sclipitoare. Chiar în centrul încăperii un soi de ceas solar complicat fusese aşezat pe un suport cilindric. Vittoria se opri, nemişcată, cu trupul parcă suspendat, ca un tablou în două dimensiuni susţinut doar de o voinţă tainică, supranaturală, ce i-ar fi împiedicat prăbuşirea. M-am străduit să-mi stăpânesc lacrimile; toate aceste instrumente ale unui astrolog de profesie, aranjate cu grijă prin încăpere, fuseseră până nu de mult o prelungire vie a minţii lui Pietro. Acum ele zăceau părăsite, neînsufleţite. Am simţit această schimbare produsă în natura lor ca pe o lamentaţie perceptibilă, lacrimae rerum. Vittoria se duse în tăcere la fereastra dinspre apus şi începu să se uite prin nişte hârtii stivuite acolo. Eu am pornit să cercetez volumele frumos legate, caieţelele cu însemnări şi hărţile depozitate în partea opusă a bibliotecii. Majoritatea erau copii manuscrise, altele erau rodul maşinii de tipărit. Partea de nord-est a încăperii circulare era ocupată în întregime de tratate despre magie ce cuprindeau între copertele lor cele mai îngrozitoare taine ale universului. Am răsfoit, cu prudenţă, manuscrise nepreţuite ca, de pildă, Clavicula Salomonis, Cartea ritualurilor, Sepher Raziel, faimosul Picatrix, Cartea lui Hermes, Cartea neprihănirilor Domnului, Cartea perfecţiunii lui Saturn, Stăpânirea Demonilor de Sfântul Ciprian, Arta calculatorie a lui Vergilius, Necromanţia scrisă de un obscur călugăr pe nume Rupert din Lombardia, Cartea celor şapte climate de Aristotel, Cartea lui Enoh, Mica oglindă de astrologie a lui Marsala, Cele patru inele ale regelui Solomon, Oglinda lui Iosif, Oglinda lui Alexandru cel Mare, Cartea tainelor lui Hermes din Spania, Magia de Ganel, Demonomagia de Michael Scott, Secretul filosofilor, Shemhamforas, Oracolele Sibiline, precum şi formidabila carte Lamene scrisă de însuşi Solomon, care se pare că a fost un autor prolific de vreme ce numele său se afla şi pe alte două tratate: Despre Pentacole şi Despre ritualul spiritelor; se mai găsea o lucrare tehnică, anonimă, Despre alcătuirea numelor şi a semnelor spiritelor malefice, precum şi volumul despre demonii răi intitulat Rubeus, atribuit cu evlavie (dar în mod greşit, după a mea părere) lui Albertus Magnus. Erau de asemenea opere cu învăţăturile lui Mahomed, Hermes, Ptolemeu, sau scrise de alţi autori arabi şi latini pe care nu-i mai menţionez; avid, am înregistrat opt sau nouă manuscrise nepreţuite ca valoare al căror autor era misteriosul Tozgrec, locotenentul regelui Solomon, bănuit de unii că ar fi fost Jidovul Rătăcitor ori Nemuritorul pe care arabii îl numesc Khadir. În afară de tot ce am menţionat până acum, am dat peste câteva lucrări banale ca, de pildă, De duodecim lapidibus al lui Epiphanius, episcop de Cipru; Lapidariul de Marbode, episcop de Rennes; Lapidariul lui Alfons I al Spaniei în unsprezece părţi, compuse de Abolays, Timtin, Pitagora, Ylus, Belienus, Pliniu, Delienus, Utarit, Rafiel, Jacoth şi Ayi; şi încă am mai găsit De mineralibus şi De rebus metallicis ale lui Doctor universalis Albertus Magnus, precum şi De vita libri ÎII, tipărită cu caractere mobile în urmă cu cinci ani la Florenţa şi redactată de Marsilius Ficinus. Din păcate explorările acestea, deşi edificatoare într-un fel pentru mine, nu aruncau decât prea puţină lumină asupra misterului celor petrecute. Vittoria simţea aceeaşi descurajare, mi-am dat seama după tristeţea care i se întipărise pe chip când, cu timiditate, se aşeză pe marginea scaunului sculptat şi îşi lăsă privirile neajutorate asupra inelului din mână. — Poate că nestemata a fost profanată de sângele vărsat de asasin şi de intenţiile lui nelegiuite. Thomas, vino să înălţăm împreună o rugăciune de consacrare, ca piatra să ne ajute să descoperim ceea ce a ascuns Pietro. A îngenuncheat cu agilitatea unei dansatoare, pletele cu reflexe arămii i s-au revărsat repede pe faţă şi pe umeri ca o ploaie, iar eu i-am urmat pilda cu supunere. — Dominus vobiscum. Oremus. Benediccio super lapides. Glasul şi atitudinea ei copilăroasă conţineau atâta reculegere, încât lacrimi nestăpânite au început să se rostogolească, iute şi în tăcere, pe obrajii mei, ca semn al deznădejdii neputincioase ce mă copleşise; ele mi-au calmat puţin, totuşi, încordarea şi neliniştea. — Deus omnipotens pater qui etiam per quasdam insensibiles creaturas virtutem tuam omnibus ostendisti. Qui Johanni evangeliste celestem civitatem Jerusalem virtutibus eosdem lapides significantibus construendam eternaliter ostendisti. Magestatem tuam humiliter deprecamur ut hos lapides + consecrare et + sanctificare digneris per sanctificacionem et inuocationem sancti nominis tui ut sint + sanctificati et + consecrati ut recipiant effectum virtutum. — Per Jesus Christum Dominum nostrum. Qui tecum vivit et regnat per omnia saecula saeculorum. Amen.   M-am ridicat repede în picioare, încurcat, din spatele paravanului ocrotitor al pletelor sale, pentru a nu-i da prilej să-mi observe emoţia. Deşi ca efect al rugii nu se întâmplă nimic imediat, mi-am simţit inima invadată de încrederea că nu era decât o chestiune de timp până ce soluţia se va dezvălui ochilor noştri. Am continuat să caut în partea de sud-est a bibliotecii, destinată cărţilor de astrologie. Am dat peste un exemplar destul de uzat al Tetrabiblos-ului lui Ptolemeu, mi-am trecut ochii peste primele foi din Speculum Astronomiae de Albert cel Mare; am văzut Elucidator de Petrus din Abano, De radiis de Alkindi, De revoluţionibus nativitatum de Abulmasar, Homer Thyberiadis de nativitatibus, Alphagranus în scientia astrorum et radicibus motuum coelestium, Flores Abulmasar, Abulmasar de revoluţione annorum mundi, Concordantia astronomiae cum theologia a lui Petrus de Alliaco, Liber astronomicus de Guido Bonatti de Forlivio, Liber Hermetis de quindecim stellis, quindecim lapidibus, quindecim herbis et quindecim imaginibus, Liber de anima seu sextus naturalium de Avicenna, precum şi De imaginibus a lui Thabit ben Korra; dar mai erau multe altele. Ajungând în segmentul sud-vestic, am descoperit că infoliile în pergament erau false: cotoarele de piele erau sculptate în aşa fel pe peretele de lemn, încât creau impresia unui raft cu cărţi. Am anunţat-o pe Vittoria că făcusem o descoperire, dar ea n-a părut deloc surprinsă. — Acum doi ani, începu să-mi povestească, când Pietro s-a întors de la Padova, a adus cu el un meşter priceput ca să-i construiască o încăpere secretă pe care nimeni să nu o poată găsi. Îţi spun eu că nu cunoşti oraşul acesta. După moartea lui Lorenzo de’ Medici, a trebuit să învăţăm că relaţiile dintre oameni sunt de scurtă durată. Călugărul ăsta blestemat, urmaş al Diavolului, dacă nu cumva însăşi Satana, aşa cum înclină mulţi să creadă, vrea să impună reguli draconice în Republică. Vremurile lui Lorenzo sunt departe în urmă; tânărul Piero de’ Medici e necopt, nu te poţi bizui pe el; verii săi l-au trădat deja. Noi trăim acum vremurile anticipate de Pietro şi o încăpere tainică unde să te poţi ascunde la nevoie a devenit folositoare pentru mine. Ia seama: se spune că ospitalitatea florentinului durează trei zile, ba încă nici pe a treia zi nu poţi fi sigur. A patra zi însă te poţi aştepta să fii înjunghiat pe la spate, fără avertisment! A întins mâna şi a vârât-o într-o crăpătură în spatele falsului raft de jos; m-a prevenit: „Fereşte-te!”, în chiar clipa când peretele pivota ca o uşă, în afară, lăsând vederii un zid gol de piatră. Am dat să fac un pas, însă Vittoria m-a tras înapoi cu nebănuită vigoare. Apoi s-a aplecat şi a înlăturat de pe jos un soi de rogojină de paie care, după cum am observat ulterior, fusese întărită cu şipci pe dedesubt, pentru a rămâne rigidă: dedesubt, în podeaua de piatră, se contura un orificiu întunecos. A dispărut în gaura îngustă, iar eu am urmat-o, sprijinindu-mă de nişele orizontale săpate în perete sub nivelul podelei. M-am oprit clipind în întuneric, pe când Vittoria aprindea un opaiţ cu ulei aromat. Era o odaie micuţă, cu plafon jos, unde se aflau un pat îngust potrivit în curbura peretelui, o strană cu o Biblie pe ea, ceva alimente şi farfurii, un crucifix şi o Madonă mică, în stilul lui Filippo Lippi. Vittoria mă lămuri că Pietro obişnuia să se retragă uneori aici în ascunziş, odihnindu-se după ce petrecuse noaptea în biblioteca de deasupra. O privire aruncată pe misterioasele suluri de pergament stivuite lângă pupitru, precum şi pe schiţele neîndemânatice şi cuvintele ciudate scrise pe unele dintre ele, îmi dezvălui că Pietro practica magia şi invocarea demonilor – prin puterea conferită de Atotputernicul şi în scopuri de bine, fără îndoială. Am întrebat-o pe Vittoria dacă cunoştea lucrările de acest fel, de care eu însumi nu eram chiar cu totul neştiutor. — Crezi că la ascunzătoarea asta secretă s-a referit când mi-a cerut să-i găsesc prezicerile? am întrebat-o aplecându-mă peste vraful de suluri. — Nu ştiu multe despre lucrurile acestea, recunoscu fata, totuşi destule ca să pot afirma că nu e vorba precis de nişte prorociri. Cred că se temea că Sfânta Biserică Romană va dezaproba procedeele lui ştiinţifice de folosire a demonilor planetari, prin intermediul cărora transmitea şi primea mesaje de la mulţi prieteni. — Ţi-a transmis şi ţie vreun asemenea mesaj? Vittoria ezită şi se retrase un pas fără a-mi răspunde. Faţa îi era ascunsă în umbră. După ce am răscolit în zadar odăiţa, ne-am urcat înapoi în biblioteca luminoasă. Soarele se afla acum chiar deasupra creştetului nostru şi îşi trimitea – ca un gigant – suliţele razelor prin luminătorul din tavan. Am pornit din nou să căutăm împreună prin rafturile de la sud-vest şi am dat peste un volum cu lucrări despre geomanţie de diverşi autori, printre care Petrus din Abano, Gerardus Cremonensis şi Bartholomaeus din Parma. Vittoria îşi amintea că Pietro folosise adesea geomanţia pentru prognozele sale, afirmând că în chestiuni minore nu există ştiinţă mai utilă decât aceasta. Astrologia, spunea el, îi dezvăluia cum e ordonat universul; geomanţia răspundea întrebărilor precis delimitate. Vittoria mărturisi că nu se pricepea deloc în complicata artă a geomanţiei, despre care aveam să învăţ mai mult în timpul şederii la Florenţa. Se părea că Pietro folosise masa de la apus pentru a ticlui horoscoape scrise cu cerneală de China pe hârtie cu grile pătrate, imprimate fin la Florenţa. Masa de la nord-vest era încărcată cu tratate de matematică şi cu tabele şi tratate astronomice. Printre numele familiare mie erau Ptolemeu, Roger Bacon, Robert Grosseteste, episcop de Lincoln; dominicanul William de Moerbecke, Albattani, Barhebraeus, Alkwarizmi, Albategnius, Alpetragius. Colecţia era alcătuită dintr-un amestec de vechi şi nou. Am văzut acolo Elemente de astronomie de Alfraganus, Sphaera Mundi de Abraham ben Chija, volumul Theoricae novae planetarum de Peurbach, comentariul lui Averroes la Metafizica lui Aristotel şi tabelele lui Nasir-ed-din al Tusi. Mi s-a părut că Pietro folosea ca şi mine în calcule recenta şi eleganta lucrare Tabulae directionum de Regiomontanus şi avea de asemenea în manuscris Epitome în Ptolemaei Almagestum a aceluiaşi. Judecând după marele număr de Efemeride pe care le poseda, am înţeles că le prefera aparatelor astronomice. Din propria-mi experienţă, ştiam că oricât de bun ar fi fost ecuatorialul posedat de cineva (la preţul unui mic palat), aveai nevoie de multe îndreptări pentru datele din trecutul îndepărtat, ori pentru viitor. Bănuiam că Pietro se bizuia probabil, ca şi mine, pe Efemeride în chestiuni de importanţă redusă, calculând horoscoape precise, cu ajutorul tablelor rafinate şi corectate ale lui Regiomontanus, pentru evenimentele însemnate. Petrus de Hecatibus fusese un astrolog serios şi, fără îndoială, numai moartea sa timpurie l-a împiedicat să devină faimos. Nu numai acurateţea calculelor sale era reputată, ci şi talentul său rar de a transforma prezicerile greoaie într-o artă superioară şi subtilă. Cunoşteam suficientă astrologie ca să-mi dau seama de deosebirea asta, mai evidentă decât cea dintre un bărbier şi un medic învăţat. Harta cerească nu îl lămureşte pe acela care o interpretează – cu unele excepţii, bineînţeles – dacă o anumită conjuncţie indică un calcul biliar, o cădere de pe cal, rătăcirea unei mioare sau apariţia unui mărunt profet. Poate fi toate acestea laolaltă şi chiar mai mult, şi numai contextul poate face ca una dintre interpretări să fie mai probabilă decât altele. Oricât de precise ar fi fost calculele mele, ştiam că nu mă pot lua la întrecere cu talentul său înnăscut de a alege citirea cea mai corectă. Inventivitatea sa era dublată de precizie, de parcă ar fi citit cu o lentilă măritoare trecutul şi viitorul, şi horoscoapele sale nu o singură dată mă impresionaseră. În cele din urmă am ajuns, cu Vittoria, la masa circulară din mijlocul încăperii. Nu văzusem niciodată ceva asemănător; la prima vedere părea a fi un cadran solar marcat cu punctele şi diviziunile unei busole. Dar privind mai atent am observat că, de fapt, masa era un cilindru cu baza superioară de alamă pe care un artist talentat gravase toate constelaţiile zodiacului, cele douăsprezece case, cei treizeci şi şase de decani şi cele trei sute şaizeci de grade ale cercului zodiacal. Pământul, în centru, era reprezentat de un glob mic, transparent, prevăzut cu fitil pentru iluminat, care acum însă răsfrângea razele solare în puncte luminoase şi în toate culorile curcubeului, peste tăblia de alamă. Planetele erau reprezentate simplu şi ingenios, prin ace solide din diferite metale, având fiecare prinsă în vârf nestemata caracteristică: Luna era o perlă prinsă în armătură de argint; Mercur, o agată prinsă în amalgam de argint viu cu argint; Venus era un smarald fixat în cupru; Soarele, un topaz prins în aur; Marte, un rubin încrustat în fier; Jupiter, un safir aşezat într-un suport de staniu, iar Saturn – un onix încercuit într-o cămaşă de plumb. Şapte orificii mici, cât baza acului, iradiau în interior, către centru, de la fiecare grad al semnului zodiacal; acolo puteau fi aşezate àcele cu pietre simbolice. Casele erau reprezentate de o placă circulară de alamă învârtindu-se în jurul cercului zodiacal şi care putea fi răsucită cu mâna. Pe cercul zodiacal fuseseră suprapuse patru triunghiuri ce formau o dublă stea a lui Solomon; ele reuneau cele trei semne alternative aparţinând fiecărui element, triplicităţile Focului, Aerului, Apei şi Pământului.   Dacă plasai planetele în semnele lor zodiacale şi casele erau corect aliniate pe Zodiac, obţineai un horoscop aproape perfect. El putea fi făcut şi mai subtil cu loci ori partes ale diferitelor planete, figurate prin mici rotunduri din lemn diferit colorate, îngrămădite acum în cavitatea dinspre apus a cilindrului negru ce constituia suportul mesei. Eram atât de fascinat de instrumentul acesta minunat, încât de-abia am auzit-o pe Vittoria când repeta cu iritare: — Dă-mi àcele cu Soarele, Venus şi Jupiter. Vittoria era mai ageră la minte decât mine. Ea punea în practică deja acţiunea gândită, pe când eu de-abia începeam să leg cap la cap elementele revelatoare. În fapt, dacă inelul era un cod pentru folosirea acestui instrument, atunci VII Libra nu putea însemna decât al şaptelea grad al Balanţei. Dacă àcele Celor Trei Graţii erau corect aşezate, ceva urma să se petreacă. Între timp Vittoria fixase tijele în orificiile lor, dar nu se întâmplă nimic. — Nu, murmură ea, trebuie să căutăm altceva. — Stai! am întrerupt-o, apropiindu-mă de masă. Dacă vorbea despre conjuncţia Celor Trei Graţii, fenomen care nu e neobişnuit, el ar căpăta semnificaţie numai când ar fi în ascensiune pe harta cerului, adică în Prima Casă sau în Casa Vieţii. Al şaptelea grad al Librei se afla acum în Casa a VIII-a. Am răsucit lent roata până când primul grad al Primei Case ajunse în faţa şirului de planete în Libra. Şi atunci ceva se întâmplă. Un sertar mic, negru, ţâşni din partea dinspre răsărit a mesei, lovindu-mi coapsa. Cu un ţipăt, Vittoria luă din sertăraş un sul de pergament sigilat cu ceară verde, îl desfăcu febril şi îl întinse pe masă. M-am aplecat peste umărul ei. Pe foaia fină se citea un poem în latină. Îl transcriu în traducere:   „Vino să cinăm împreună în castelul meu purpuriu, vrăjit”, Zise războinicul roşu regelui violet. „Acolo îţi vei pune inelul cu safir Şi vei bea din pocalul de cleştar.”   Strălucitul Domn cutezător străbătu călare Pădurea Nopţii, Trecu pragul Mării de Diamant şi Se îndreptă către Castelul de Sânge păzit cu străşnicie De oştenii proaspăt căzuţi în lupte.   Regele se aşeză pe locul său în marea sală de ospăţuri şi Vorbind norodului care îl aclama Ridică sceptrul şi zise: „Iată că, în fine, sunt stăpânul tuturor!”   Un bătrân tuciuriu, cu un picior de lemn Şi cu ochiul mereu sângerând Se apropie gârbov, cu pocalul şi inelul cu nestemată pe tăviţă, Oprindu-se în faţa marelui suveran.   Craiul închină şi bău pentru oaspete, Iar bătrânul tremurând strecură inelul În degetul oşteanului care i se înfăţişa în armură, Şi privindu-l ţintă îi zise:   „Priveşte-mi rănile, Mărite Rege, căpătate în lupte şi Spune-mi dacă ele îţi provoacă scârbă sau oroare! Priveşte-mă cu luare-aminte, Atotputernic Cârmuitor şi Află că îţi sunt părinte şi ia-ţi rămas bun de la mine, fiule!”   Dulcele venin pătrunse în victimă Şi, doborându-l, inelul vrăjit Se transformă în scorpion şi îl înţepă, Pe când bătrânul râdea în hohote.   Din gura Diavolului se iscă Necuratul De flăcări şi pestilenţă învăluit. Anticristul adus de sferele ce se rostogolesc Îneacă pământul în adâncurile-i clocotitoare.   Optzeci şi patru de chinuri provoacă, douăzeci şi cinci de dureri, Sosit-a vremea domniei Diavolului, Fiara Sfântului Ioan şi Nebunul desfrânat Vor duce la pieire oraşul înlănţuit.   În ţărâna îmbibată de sânge Satan îşi scrijeleşte numele, Iar morţii-s prea mulţi ca să-i îngropi. Până ce demonii care se vânzolesc mânioşi tare Îl trimit înapoi, acolo de unde a venit.   Sosesc împreună dănţuind dansul lor fără de timp Graţiile, şi aduc cu ele raiul pe pământ. Atunci cosmosul nostru îşi va căpăta duhul şi se va naşte Sub semnul Balanţei.   Cerul înstelat ca un lămâi Cuprinde în braţe tot ce-l înconjoară. Ca să afli sălaşul întrunirii lor Urmăreşte ochii lui Mercur.   Sub călcâiele lor graţioase îmbobocesc florile, Marte şi Saturn plutesc izbăviţi, Totul s-a schimbat, nu mai este ceea ce părea. Vino, tu şi eu ne vom lăsa în urmă mormântul.    
Prolog în cer     Iocari serio, studiosissime ludere (Marsilio Ficino)   Deşi regulamentele de bord, foarte minuţioase în orice privinţă, uitaseră să dea instrucţiuni precise asupra acestui punct, tuturor li se păru normal ca inima expediţiei, Jordan Craig, şi creierul ei, Dennis Horton, care răspundeau funcţiunilor oficiale de şef şi de organizator, să nu se supună congelării laolaltă cu ceilalţi membri ai echipajului. E drept, mai târziu fiecăruia urma să-i vină rândul la veghe, după un program pe care computerul avea să-l execute infailibil. Craig şi Horton fuseseră primii. Despre aceasta nu a mai fost ulterior timp să se discute - cine se mai ocupă de chestiuni futile atunci când întreg Pământul arde, în înţelesul cel mai propriu al cuvântului? -, dar veghea celor doi se prelungise neaşteptat de mult, împotriva hotărârii iniţiale pe care toţi o aprobaseră naiv. De la 14 martie 2382 până la 12 ianuarie 2384, cei doi nu-şi cedaseră nimănui locul, iar după aceea evenimentele şterseseră din conştiinţa tuturor amintirea acestui abuz straniu, de netolerat în condiţii de normală rutină cosmică. La urma urmei, computerul putea fi deprogramat cu uşurinţă, dacă şeful nu lua hotărârea de a-i transmite, printr-un cod ştiut numai de doi oameni - subînţeles: creierul şi inima expediţiei - că e vorba despre o misiune irevocabilă. În mod evident, astfel de misiuni încredinţate computerului trebuie să fi fost în număr foarte limitat, redus probabil la supunerea necondiţionată faţă de anumite comenzi date - mai e nevoie s-o spunem? - de şeful sau de organizatorul zborului interplanetar Hesperus. Cunoaşterea unor secrete făcea imposibilă despărţirea acestor două personaje, oricât de multă încredere ar fi avut unul în celălalt. Când miza în joc era atât de importantă, niciunul dintre ei nu-şi putea îngădui nici cel mai mic risc. Cu toate acestea, Horton şi Craig erau departe de a se suspecta unul pe celălalt, întrucât nu dispuneau de o putere egală. Pe tabla de onix, figurile şahului lucrat de un meşter din Carrara, singurul lux inutil pe care expediţia - sau, mai bine zis, şeful ei - şi-l permisese, păreau animate de o viaţă proprie. Ochii scăpărători, ironici, ai lui Jordan Craig şi înfăţişarea sa de bufon contrastau în mod vizibil cu expresia de concentrare pe care încerca să şi-o asume. Ai fi aşteptat mai degrabă ca un flux neîntrerupt de vorbe să-i însoţească în orice moment prezenţa, pentru a cumpăni relativa greutate în mişcări la care ar fi fost normal să-l condamne corpul său de călugăr chefliu. Tăcerea lui era la fel de nefirească pe cât ar fi fost exuberanţa celuilalt, un om cenuşiu, cu un aer cam trist şi şovăitor. Priviră în acelaşi timp ceasurile brăţară, sintonizate pe ora meridianului 0 al Pământului. - Ultima partidă de şah, oftă Craig împreunându-şi mâinile durdulii într-un gest de neputinţă. E drept, e pierdută ca şi toate celelalte, dar presupun că iminenţa mesajului de pe Pământ ne va face s-o întrerupem peste exact… sau aproape şase minute. - Nu, comunică Horton laconic. Un braţ metalic apucă rapid nebunul negru şi îl scoase din luptă. Calul alb îi ocupă locul, iar cavalerul din şa îşi îndreptă lancea spre rege, anunţând şah. Craig înălţă mâinile la cer, apoi se ridică de pe scaun cu o agilitate neaşteptată. - Totul se termină în scurt timp, Dennis, ricană el. Îţi dai seama ce izbândă? Toată putreziciunea, corupţia, neputinţa ordinii vor fi înghiţite de apele binefăcătoare şi fierbinţi ale potopului. Noi suntem zeii răzbunării, noi doi am distrus această rasă… - Nu uita… Horton îşi rosti acest memento cu voce slabă, aproape visătoare. - Hyperboreea? continuă să peroreze Craig. Acei indivizi din scoarţa arborelui Yggdrasil care se vor hrăni cu rouă până când vor repopula pământul? Mă întreb de ce i-am mai ţinut în viaţă… - Jordan - era în vocea lui Horton o oboseală de părinte care se chinuie să-i explice unui copil lucruri prea complicate pentru vârsta lui -, printre ei sunt creiere, sunt minţi la fel cu… ale noastre. Şovăise, dar în cele din urmă, din politeţe, alesese pluralul. Bufonul îşi schimbă deodată tactica, redevenind grav. - O rasă perfectă va popula Pământul, sau parte din el, rasa hesperiană. Oare Hyperboreea nu va încerca necontenit să ne distrugă planurile, să iasă la suprafaţă? În fond, ei dispun de aceleaşi arme ca şi noi, sunt produsul… Sau mai degrabă noi, da, noi suntem produsul lor… - E o parte de adevăr în ceea ce spui. Suntem produsul lor, am dus la îndeplinire ideea lor de a însănătoşi Pământul. Dar armele noastre nu mai sunt egale. O transformare ciudată se produse în Craig. Părea cuprins de veneraţie şi de o teamă sacră în faţa partenerului său de şah. - Arta…, bolborosi el, rotindu-şi ochii. Mare Maestru. - Îţi propun, spuse Horton, să aruncăm o privire la ce se petrece pe Pământ. Craig refuză cu un gest. - La ce bun? Complexul lui Œdip nu-i atât de dezvoltat la mine încât să mă bucur că-mi văd murind tatăl, un om respectabil, dar nătâng, atunci când crede că va scăpa în adăpostul ermetic al unui şef de stat. Nu regret nimic. Se agăţă cu putere de masă, apoi îşi lăsă mâinile să alunece pe tăblia netedă, până ce i se prelinseră fără vlagă la pământ, printre genunchi. - Nu regret nimic, dar nici nu mă bucur, decât… teoretic. Da, teoretic e cu totul altceva să ştii că ai scăpat de toate lepădăturile şi că ai reuşit să elimini cauza pentru care… Se întrerupse, văzând că celălalt nu-l ascultă, nu mai e prezent decât corporal alături de el. În momentul acela, ecranul se lumină, transmiţând primele ştiri de pe Pământ. Explozia nucleară fu menţionată abia spre sfârşit, ca un fapt lipsit de importanţă. Horton păru să-şi revină din absenţă. - Din perspectiva Artei, spuse el atât de răspicat încât celălalt tresări, luând o poziţie de atenţie servilă, mă întreb dacă acestea aveau vreun rost. Din momentul în care am început să mânuiesc Arta, oricât aş fi fost de neîndemânatic, mi-am pus această întrebare. Noi vom duce planul până la sfârşit, vom curăţa Pământul - cu excepţia unor puţini aleşi -, vom întemeia Civilizaţia, dar toate acestea ar putea fi absurde în comparaţie cu măreţele posibilităţi ale Artei. - Vrei să spui… - Mai devreme sau mai târziu, vei înţelege tu însuţi. Vei deveni Directorul Artei, maestru al Jocului şi bufon al universului. Tu, ca şi toţi cei de aici, vei trăi în afara Civilizaţiei, pentru că tu nu-i aparţii, tu eşti de aceeaşi rasă şi esenţă ca şi… - Hyperboreea. După o clipă de meditaţie, Craig începu să se căineze, frângându-şi mâinile: Eu sunt un om practic, dă-mi dreptul la o educaţie lentă. Dacă Măria Voastră admite observaţia unui umil curtean, a unui bufon, ce mai încoace-încolo, mi-aş permite să vă amintesc că graba nu e oportună. Deocamdată afacerea e ca şi făcută, Pământul e distrus, mai poţi schimba ceva? Horton reintrase în absenţa sa indescifrabilă.       Prolog pe Pământ     Les hommes refirent eux aussi leur apparition. Car tous n’avaient pas été engloutis par la grande catastrophe. Enfermés dans le bois même du frêne Yggdrasil - que les flammes dévorantes de la conflagration universelle avaient été incapables de consumer -, les ancêtres de la future race humaine avaient échappé à la mort. Dans l’abri qu’ils avaient trouvé, leur seule nourriture avait été la rosée du matin.   (E. Tonnelat, Mythologie germanique)   Oamenii străvezii, fără vârstă, care se adunaseră în jurul mesei rotunde, împliniseră, în marea lor majoritate, vârsta venerabilă de 6000 de ani, ba chiar o depăşiseră. Acest lucru care mai demult, în epoca petrolului, ar fi părut o enormitate, era un fapt atât de firesc, încât nimănui nu-i trecea prin minte că ar fi putut fi altfel. Vârsta îi simplificase pe unii, pe alţii începuse să-i apese. În ambele cazuri, nu ea figura totuşi ca factor responsabil, ci situaţia provizorie a Hyperboreei, nesiguranţa, aşteptarea chinuitoare a zilei când vor putea părăsi subteranele ca să iasă din nou la suprafaţa Pământului. Şedinţa era prezidată de cei doi funcţionari ai securităţii, McKellog şi Vasiliev. Lor le revenea sarcina delicată de a transmite adunării reprezentanţilor Hyperboreei ordinul irevocabil al computerului, dându-le în acelaşi timp impresia că hotărârea a fost luată democratic, prin victoria majorităţii. Or, o decizie era greu de atins într-o problemă atât de gravă ca abandonarea subteranelor. O evaluare greşită ar fi pus în pericol existenţa întregii rase umane, care îndurase cu stoicism neajunsurile existenţei multimilenare în măruntaiele planetei. - Hyperboreeni, să recapitulăm faptele, rosti sec Vasiliev, individ uscat şi rigid prea impopular pentru a duce la capăt o astfel de misiune, dar în acelaşi timp cunoscut pentru intransigenţa uimitoare cu care îndeplinea, fără să-i pese, ordinele cele mai ciudate. Intervenţia lui sugera că, indiferent de rezultatul deliberării democratice, computerul ajunsese deja la o decizie care urma să fie respectată cu sfinţenie. - Horton şi clica lui s-au instalat pe Pământ şi au început construirea unui proiect nebunesc. Din surse sigure, ştim că acest proiect se numeşte Hesperus, ca şi expediţia interplanetară dinaintea sfâr… catastrofei. El urmăreşte constituirea unei civilizaţii perfecte, care nu va cunoaşte nici suferinţa, nici dorinţa, nici moartea. Toţi cei prezenţi ştiu că e vorba de realizarea visurilor schizofrenice ale epocii petrolului şi ale profeţilor ei, Lobett şi Vinogradov, aceşti doi blestemaţi iluzionişti drogaţi. Hesperienii vor semăna cu oamenii tot atât de puţin pe cât semănăm noi cu un archeopterix. Vor fi nişte carcase devitalizate de oameni, incapabile de vreun efort de concentrare. Existenţa acestor nemuritori improductivi şi cretini n-ar fi o pagubă deosebită, dacă am putea stabili cu ei o convieţuire paşnică. Dar avem toate motivele să credem că Horton doreşte exterminarea de pe Pământ a ultimelor rămăşiţe de viaţă umană. Vasiliev se întrerupse şi, micşorând luminile din sală, aprinse ecranul video din spatele său. - Vedeţi aici, spuse el comentând imaginile, cum navele X-3 din Hesperus cercetează minuţios continentele nepopulate. Vedeţi aici cum o navă X-3 dezintegrează un grup de oameni întorşi la condiţia de primitivitate… Iar aici acelaşi lucru, două ore mai târziu… Identic… Identic… Aici o singură femelă… Şi aşa mai departe. Stinse, teatral, ecranul şi făcu o pauză. Apoi reaprinse, brusc, lumina la maximum. - Din fericire, niciunul din exploratorii noştri de pe Pământ n-a fost atins. Vânătoarea de oameni nu este pe deplin… sistematică, dacă pot să mă exprim astfel. Dar, chiar sporadică, ea trădează fără putinţă de eroare intenţiile agresive ale lui Horton şi ale clicii sale. În rumoarea din sală, cineva ceru cuvântul; Vasiliev îl opri cu un gest ferm. - Aşteptaţi rândul, vă rog. Mai am ceva de spus, sau, mai bine zis, de întrebat. Cer să-mi precizaţi prin vot dacă materialele acestea vi se par o dovadă zdrobitoare a agresivităţii lui Horton. Ştiţi ce aveţi de făcut: butonul alb de sub braţul drept al scaunului înseamnă „Da”, butonul roşu înseamnă „Nu”. Cei indecişi sunt rugaţi să apese simultan pe ambele butoane. Cer să procedaţi imediat la vot. În scurt timp, pe ecran apăru un rezultat nu din cale afară de satisfăcător pentru Vasiliev: 15 „Da”, 12 „Nu”, 27 de indecişi. Când Vasiliev anunţă că discuţiile pot începe, un individ incoerent se repezi pe scenă şi rosti un monolog înfricoşător de lung, din care rezulta că nimic nu-l împiedică să creadă în intenţiile belicoase ale lui Horton şi în contrariul lor. Urmă o tânără născută în Hyperboreea, de tendinţă pacifistă, care propuse începerea fără tăgadă a tratativelor cu Horton. Al treilea vorbitor fu Lester Holiatov, care nu se ridică din fotoliu. Holiatov era împotriva tratativelor, chiar de pe o poziţie de forţă. - Nava Hesperus, spuse el, a fost lansată de noi în spaţiu şi echipată cu tehnica noastră. Or, chiar nepunând la socoteală progresele făcute de noi în şase mii de ani, putem afirma fără putinţă de îndoială că armele noastre sunt cel puţin egale. În plus, noi avem faţă de ei marele avantaj al secretului: îi vedem, îi cunoaştem, în timp ce ei ignoră existenţa noastră. Atacându-i prin surpriză, i-am putea elimina fără urmă. - La această ipoteză va răspunde colegul meu McKellog. Flexibil, abil, McKellog contrasta violent cu Vasiliev. Se şterse mai întâi de sudoare pe faţa cărnoasă, apoi începu cu o jenă diplomatică: - Sugestia lui Holiatov e, desigur, strălucită în simplitatea ei. Din păcate, pleacă de la o ipoteză greşită. Deşi informaţia a fost până acum strict secretă, am primit… încuviinţarea, dacă pot spune astfel, de a vă expune anumite date ca să înţelegeţi dificultatea situaţiei. Nu pentru a vă înspăimânta, ci doar pentru a vă convinge… Este trist şi îngrijorător, dar armele noastre nu sunt egale cu ale lui Horton. Desigur, dezintegratoarele sunt aceleaşi - ba chiar, aş îndrăzni să spun, ale noastre sunt mai economice, mai precise şi mai eficace. Dar, după cum ştiţi, Hesperus a fost izolat printr-un zid electromagnetic, capabil să reziste, prin concentrare instantanee, unei încărcături uriaşe de energie, pe care ne-ar fi imposibil s-o producem cu mijloacele de aici. Pe de altă parte, chiar depăşită această dificultate, sau chiar - şi aceasta ar fi absolut plauzibil - dacă atacul nostru s-ar desfăşura altfel, prin surprindere şi din interior, ne aflăm în faţa unei forţe misterioase pe care Horton pare s-o fi dezvoltat după părăsirea Pământului. Nu cunoaştem precis natura acestei forţe, dar trebuie să vă spunem, cu regret, că ea depăşeşte de departe posibilităţile celei mai bogate imaginaţii: ea poate, pur şi simplu, sfida legile universului fizic. Din surse sigure, ştim că Horton numeşte această calamitate Arta Transformării. Ea îi dă putinţa de a produce fenomene paradoxale, iluzii, de care noi nu ne putem apăra, fiindcă nu suntem în stare să le deosebim de realitate. Şi chiar presupunând că am fi în stare, cum te poţi apăra în faţa unei iluzii, pe care n-o poţi distruge cu dezintegratorul sau nimici prin alte mijloace fizice? După cum se ştie, Horton a fost discipolul ilustrului nostru specialist, profesorul Damian, care se află printre noi. Cred că ar fi nimerit să-l întrebăm pe el însuşi dacă ne poate descrie mai precis Arta Transformării. Toate privirile se întoarseră către un individ firav, cu un aer obosit şi absent, care se feri instinctiv, încercând parcă să se refugieze în spătarul fotoliului. - Mai multe lucruri…, se conformă el dorinţei lui McKellog. (Pornise în şoaptă şi fu nevoit, fără mult succes, să ridice vocea la intervenţiile celor din jur.) Aveam oricum de gând să-mi expun unele teorii, aparent bizare. Horton şi cu mine am făcut anumite experimente, pe care eu le-am întrerupt de mult, deoarece nu găsisem… materia primă… Ştiţi, Newton… Isaac Newton a fost un fervent alchimist, dar a păstrat secretul de teama puritanilor. Or, în experimentul meu, ca şi în alchimie, dificultatea vine de acolo că nu ştii care e materia primă… Începutul, acesta e cel mai complicat… - V-am ruga, rosti sec Vasiliev, enervat vizibil de divagaţiile savantului, să reveniţi la obiect. Cu o grimasă, McKellog îşi strânse colegul de braţ de teamă ca nu cumva această întrerupere să blocheze cu totul intervenţia esenţială a profesorului. - Da, da, reluă Damian, cu o urmă de nerăbdare. În fond, desigur, puteam să mă aştept, natura acestui experiment nu vă interesează… Cum spuneam, dacă Horton a găsit materia primă, atunci ar fi posibil să sfideze convenţiile universului fizic, să producă fenomene paradoxale. - Vedeţi? rânji McKellog triumfător. Şi spuneţi-ne, vă rugăm, mai departe: nu e oare adevărat că, fiind în posesia acestei Arte, a acestei arme, ce mai, Horton nu poate fi înfrânt de nicio forţă pământească? - Admiţând…, începu Damian, dar se răzgândi. Urmă o pauză stânjenitoare, în care părea că debilul profesor adormise. Tresări la zgomotul produs de Vasiliev, exasperat de toate aceste stagnări. Da, spuse, nu poate fi înfrânt de nicio forţă pământească, fiindcă sfidează convenţiile… - Protestiez! răcni un uriaş roşu, cu un puternic accent rusesc. Konventsii! Legile universului sunt legi, nu konventsii! Idealismul ne-a dus de râpă, toate aceste fantasmagorii reacţionare ale lui Ghenric Abramovici Damian! - Fantasmagorii, spuneţi bine, replică indulgent Damian, cu o urmă, poate involuntară, de ironie. - Fantasmagorii sunt un nimic! zbieră, din ce în ce mai revoltat, savantul progresist, căruia 6000 de ani nu-i ajutaseră pentru a-şi domoli convingerile materialiste, nici pentru a-şi îmbunătăţi accentul. Dacă sunt fantasmagorii, atunci nu au nicio importanţă, putem să le ignorăm complet, tovarăşi! - Din păcate, nu pot fi de părerea amicului Popov, rosti domol Damian. Cine vă spune că toată lumea înconjurătoare nu este o fantasmagorie? - Episcopul Berkeley! urlă şi mai îndârjit Popov. Prostii de acum şapte mii de ani şi mai mulţi! Zienon di Elea! Ahile şi broasca ţestoasă, crăpa-le-aş cu ea capul tuturor impostorilor care pângăresc numele ştiinţei! - Domoliţi-vă, îl invită scurt Vasiliev. Mai aveţi ceva de spus? se întoarse el către Damian, încercând să-şi compună un zâmbet de încurajare pe faţa-i vârstată, neobişnuită cu astfel de silnice complezenţe. - Da. Aş fi vrut să adaug că… da, materialele produse de dvs. dovedesc că Horton a dezintegrat nişte fiinţe umane. Or, dezintegrarea aceasta nu înseamnă moarte. Prin ea, existenţa nu încetează, e numai suspendată într-o altă dimensiune… - Cam sofistic, se încruntă Vasiliev la această neaşteptată şi naivă ipoteză a profesorului. Poate cineva să se întoarcă din acea dimensiune? - Nu cred că doreşte, dar… - De ajuns, îl opri Vasiliev. Evident că nu poate. Niciun om cu mintea solidă nu se lasă dezintegrat cu plăcere. Poate dumneavoastră? - Nu, şopti Damian. Am de lucru… Dar nu e exclus să… - Pe scurt, sunteţi pentru, sau contra tratativelor cu Horton? - Sunt contra. McKellog, care urmărise cu atenţie efectul pe care profesorul îl avusese asupra sălii, se gândi că acesta era momentul ideal pentru a proceda la votul decisiv. Cu toată ciudăţenia personajului, sau poate tocmai de aceea, Hyperboreea depindea acum emoţional în mare măsură de părerea lui Damian. Rezultatul votului corespunse acum aşteptărilor lui McKellog: 12 fură pentru ieşirea la suprafaţă şi începerea tratativelor cu Horton, 7 rămaseră indecişi, 35, majoritatea absolută, deciseră ca vechea umanitate să-şi continue existenţa subterană. Pe coridor, Holiatov şi McKellog se întâlniră. - Ce vom face, totuşi? Ştergându-se de sudoare, ofiţerul îi făcu un semn misterios, care putea însemna „urmează-mă”, sau cel puţin aşa fu interpretat. - Ne vom infiltra, îi şopti el. Popov perora într-un cerc restrâns de ascultători, în majoritate tineri pacifişti crescuţi în măruntaiele Pământului: - Vinogradov, spunea el, Vinogradov poate nu era aşa de tâmpit pe cât spun unii…       Capitolul I   Jurnalul lui Keph     18 septembrie Astăzi, în fine, iau hotărârea de atâtea ori amânată de a înregistra aceste reflecţii. A trebuit să-mi înving o puternică repulsie mentală (chiar cuvântul repulsie este istoric, nu-şi are locul în planul Convieţuirii): aceea de a încălca legea de bază a Civilizaţiei noastre, legea Libertăţii fără efort. Înregistrarea consideraţiilor personale ar putea cădea, din punctul de vedere al colectivităţii, sub categoria efortului. Din punct de vedere strict practic, efectul ei ar putea fi eliminarea. Oamenii Antichităţii - am aflat asta de la computerul vizual de istorie (VHC) - aveau în vocabularul lor concepte ca teamă, spaimă, ruşine, onoare, dezonoare etc., pe care ar fi imposibil să le traduc în termeni moderni. Deoarece aceste stări au dispărut din existenţa noastră, niciun cuvânt nu mai este necesar pentru a le denumi. (Şi totuşi oamenii folosesc frecvent aceste cuvinte, în sens ironic; se presupune întotdeauna că sunt puse între ghilimele şi, prin anacronismul lor, produc un efect comic.) Ei bine, oricât m-aş acoperi de ridicol în ochii semenilor mei - dar şi aceasta, ştiu bine, este o exagerare, întrucât ar implica existenţa unor reacţii emotive din partea lor, iar acestea au fost, din fericire, de mult abolite -, trebuie să afirm că, ţinând acest jurnal, îmi asum perfect riscul eliminării. (Notez cât de comic sună expresia „a-şi asuma riscul”; parcă ar proveni din textele vreunuia din profeţii Antichităţii târzii, Lobett ori Vinogradov, care şi-au „asumat” şi ei „riscul” de a intra în rezervaţia transcontinentală Kardia.) Spun toate acestea ca şi cum ar trebui să-mi fie… teamă! În fond, înregistrarea şi datarea unor observaţii personale („jurnal”, dacă nu mă înşel) nu este nici ultima, nici cea mai singulară dintre ocupaţiile mele care ar putea fi considerate un efort. Ar fi lesne să mă dezvinovăţesc: trecutul îmi stârneşte o mare curiozitate, iar vizitele mele prea dese la computerul VHC reprezintă un mod de a-mi cultiva plăcerea. E drept, de multe ori am procedat altfel decât semenii mei şi n-am renunţat la ocupaţia mea încă de la primele semne de oboseală. Curios, am avut senzaţia că nu am mult timp, oricât de absurd ar părea aceasta. Strămoşii noştri, care-şi puteau permite cel mult 50 de ani de activitate discontinuă, trebuiau într-adevăr să se grăbească. Noi, care în liniştea mileniilor n-avem a ne teme de moarte, de boală, de suferinţa psihică, de represiune, adică de nimic din ceea ce provoca nevrozele epocii lor, putem evita uşor orice constrângere cauzată de lipsa de timp. Poate că tocmai acest fapt ne face să ignorăm complet dimensiunea temporală şi deci să fim incapabili de orice disciplină. Mai este ceva de observat în defavoarea mea: astă-noapte, ca şi în multe alte nopţi, încă de acum 100, ce spun, 200 de ani, din vremea primelor mele amintiri, mi s-a întâmplat să visez. Visez lucruri fără importanţă, fragmente transformate din viaţa de veghe, scene din trecutul speciei aşa cum le-am văzut la computerele vizuale, într-un cuvânt, istorii fără niciun sens. Azi am întrebat-o pentru prima oară pe Elisa ce visează ea. Eram atât de sigur că şi ea visează, încât nu am întrebat-o dacă, ci direct ce visează (în 150 de ani nu i-am pus nicicând o astfel de întrebare; dar în fond ce întrebări i-am pus?). Elisa a rămas uimită. Apoi a reflectat şi a răspuns că, după părerea ei, hesperienii, oamenii civilizaţiei noastre, nu visează deloc. Într-o clipită au fost adunaţi paisprezece sau cincisprezece hesperieni prin canalele vizuale (mutre cunoscute; singurul nume pe care-l ţin minte e acela al lui Lester Holiatov, cu care am fost în excursie deasupra câtorva continente nepopulate), care au afirmat peremptoriu că nici ei nu visează şi că recomandă interogarea computerului. Spre satisfacţia mea, acesta a dat un răspuns circumstanţiat: „De regulă, hesperienii nu visează. Totuşi există cazuri foarte rare de hesperieni care visează. Aceasta nu trebuie considerată o activitate anormală ori dăunătoare Convieţuirii, întrucât este vorba de o manifestare a Libertăţii fără efort. La sfârşitul Antichităţii târzii, toţi oamenii visau încă. Pionierii Civilizaţiei noastre, cei 32 de astronauţi ai expediţiei spaţiale Hesperus-l, visau şi ei. Maximilian Lobett şi Yuri A. Vinogradov, profeţii Libertăţii fără efort, au identificat în vis una din formele acestei Libertăţi. În cadrul Convieţuirii, visul a dispărut aproape definitiv. Totuşi, indivizii care visează nu pot fi definiţi ca antisociali şi nu sunt pasibili de eliminare.”   *   Lester Holiatov este şi el un individ singular. Nu mai ştiu când, ne-a propus, Elisei şi mie, să luăm una din navele X-3 care zac în hangarele de lângă Poartă şi să zburăm deasupra Pământului. Elisa a refuzat, pe motivul că această activitate este „insolită”: într-adevăr, în ultimii 200 de ani niciunul dintre cunoscuţii noştri nu a făcut vreo astfel de excursie. Totuşi ideea nu părea deplasată. I-am spus Elisei că, deoarece noi locuim departe de Poartă, situată în America Centrală, nu ştim dacă alţi locuitori din Hesperus-2 nu fac zboruri de plăcere. Faptul ar putea foarte uşor să scape experienţei noastre, întrucât numărul de locuitori din Civilizaţie este, în mod constant, de un miliard, după cum ştie oricine. Deoarece în Civilizaţie nu există nicio formă de control, evenimentele de care noi nu putem lua imediat cunoştinţă nu ne sunt comunicate în niciun fel (decât la cerere; dar aceasta presupune deja o informaţie preliminară fără de care nu poţi pune întrebarea dorită computerului). În fine, existenţa navelor şi a Porţii dovedeşte prin ea însăşi că o astfel de activitate este prevăzută în planul Convieţuirii, deci nu e nici anormală, nici nocivă. Cu toate acestea, Elisa a rămas la părerile ei şi nici măcar n-a vrut să consulte computerul. Am părăsit locuinţa noastră, blocul de spumă albastră construit din respiraţia nocturnă a vegetaţiei (mulţi alţii, ca Lester, preferă să trăiască în case scobite în trunchiurile arborilor uriaşi). Pe drum, Holiatov mi-a pus anumite întrebări ciudate, care erau de acord cu rezultatul, dar nu şi cu premisele demonstraţiei pe care i-o făcusem Elisei. - De ce afirmi că în Hesperus nu există o formă de control? - Deoarece controlul nu este necesar, am replicat eu convins. - Totuşi, dacă noi cerem informaţii primului computer întâlnit în cale, el ne va indica precis nu numai numărul ieşirilor pe Poartă de la întemeierea Civilizaţiei (acesta este de 77148), ci şi numele pasagerilor, data şi numărul navei cu care s-a efectuat fiecare excursie[1]. - Aceasta nu reprezintă o formă de control, ci de generalizare a informaţiei. Holiatov s-a limitat la a-mi adresa un zâmbet strâmb. Hesperienii, fapt notoriu, nu zâmbesc niciodată decât pentru a exprima ironie. Folosirea zâmbetului este la noi pusă între ghilimele, ca şi cuvintele arhaice pe care le întrebuinţăm uneori. Excursia a durat paisprezece zile şi a reprezentat, pentru mine, o revelaţie pe care aş îndrăzni s-o numesc estetică. De sus, macrovegetaţia se vede ca o imensă pânză pe care se armonizează diverse nuanţe de verde, întreruptă numai de verdele mai strălucitor al mărilor şi oceanelor. Pe vremuri, înaintea catastrofei, mi-a spus Lester, apele erau albastre. Acum sunt invadate de alge uriaşe. În mai multe rânduri, tovarăşul meu mi-a propus să ne apropiem de suprafaţa Pământului. După instrucţiunile de bord, o distanţă de mai puţin de 250 de metri este calificată drept „nesigură”, iar aterizarea este de-a dreptul „interzisă din motive de securitate personală” (formulă anacronică în Hesperus-2, unde nimic nu este interzis niciodată). Văzând că Lester rade aproape, din zbor, coroanele arborilor, i-am amintit instrucţiunile, la care el a răspuns că arborii înşişi au înălţimi care pot depăşi 250 de metri, deci totul depinde de interpretarea acelei indicaţii. Este limpede că acestui hesperian nu-i lipseşte niciodată replica justă, chiar atunci când, în mod vizibil, este vorba de un soi de sofism. În fine, a precizat el apoi, voia să-mi arate diverse animale mai mici, nu atât de aparente şi răspândite ca păsările Elethal sau Gavin, care circulau deseori, cu ţipete acute, împrejurul navei, sau ca omnivorii giganţi din specia Raphael, pe care i-am întrezărit pe coasta unui munte. Prin iniţiativa lui Lester, am văzut într-adevăr şi alte animale, în turme ori singure, pe care le-am identificat cu ajutorul computerului. Cum este posibil ca oamenii Antichităţii să se fi hrănit cu carne de animal? - l-am întrebat eu pe Lester, la care el a răspuns că, până azi, mâncarea noastră, preparată cu ajutorul aşa-numitelor „ferăstraie moleculare” din orice fel de hidrocarburi, are încă gust de „carne”, de „legume”, de „fructe”, într-un cuvânt, gusturile care-i erau familiare omului din acele timpuri îndepărtate. Cred că aflasem ceva de acest fel de la VHC, dar nu mă interesase în mod deosebit. Iată însă că de la un moment dat, tot în nişte munţi, unde lipsa florei arborescente permitea o vizibilitate aproape perfectă, am zărit o turmă de animale ciudate, un fel de maimuţe cu o pilozitate mai puţin dezvoltată (în special la exemplarele femele, care semănau foarte mult cu femeile din Hesperus, cu excepţia pieptului foarte mare şi a atitudinilor feline). Lester a cerut computerului să le identifice, iar răspunsul a fost: „Specie rară de cimpanzei din epoca premergătoare catastrofei”. Tovarăşul meu s-a întors către mine cu o expresie atât de batjocoritoare, încât ai fi jurat că-i vine din filmele despre Antichitate. Tradusă în vorbe, trebuie să fi însemnat: „Chiar crezi scorneala asta?”, sau ceva asemănător. S-a abţinut totuşi de la orice comentariu. În urma acestei excursii am rămas cu două bănuieli de-ajuns de grave: prima se referea la competenţa computerului şi implicit la identitatea acelei specii de maimuţe; a doua îl privea pe Lester însuşi.   19 septembrie În înregistrarea de ieri am precizat doar începutul suspiciunii mele faţă de Lester Holiatov. Anumite episoade ulterioare mi-au confirmat primele impresii. Dacă îmi amintesc bine, nu mult după excursie, Holiatov ne-a întrebat, pe Elisa şi pe mine, dacă nu vrem să mergem la sala principală a VHC. La răspunsul Elisei că dispunem (cu toţii, de altfel) de un excelent computer vizual legat de toate computerele Civilizaţiei, Lester a pretextat că ecranele VHC sunt mult superioare celor de acasă (ceea ce este strict adevărat) şi că selectarea informaţiei istorice este atât de anevoioasă în propria locuinţă, încât nu merită efortul. Această explicaţie pe de-a-ntregul fantezistă (un copil de cincisprezece ani poate manevra perfect computerul casnic) a avut însă darul de a o satisface pe Elisa, care ne-a însoţit fără alt comentariu. Pe drum, Lester ne-a adresat câteva întrebări, dintre care unele deplasate. Ne-a întrebat de ce nu avem copii, la care Elisa i-a replicat revoltată că, în urmă cu o sută de ani, am efectuat rata maximă de doi copii, care acum se află departe, la extrema cealaltă a continentului. Ne vorbim în videofon de câteva ori pe lună şi uneori ne întâlnim sub vreun pretext oarecare. Lester Holiatov a remarcat atunci că nu se aştepta ca persoane atât de tinere ca noi să aibă deja copii de peste o sută de ani, ceea ce, din partea lui, nu putea fi decât o batjocură, întrucât prin regenerarea celulară anuală, toate persoanele arată la fel de tinere. Chiar el, care are mai mult de două mii de ani, se prezintă din punct de vedere fizic ca un tânăr de optzeci. Prima întrebare deplasată, pe care Lester ne-a pus-o pe drum, nu a fost cea relativă la copii, ci dacă ştim că înaintea catastrofei oamenii se reproduceau, în general, pe cale sexuală. Spun „deplasată”, întrucât toată lumea ştie asta. Pionierii Civilizaţiei noastre, cu două excepţii, au crescut în uterul matern până la maturitatea embrionului, iar nu în incubator sau „fiolă”, cum i se mai spune. Pe vremea aceea metoda incubatorului era foarte rară până şi în Hyperboreea. Dar această întrebare nu era, din partea lui Lester, decât o premisă strategică pentru a introduce alta: dacă noi, Elisa şi cu mine, am avut vreodată raporturi sexuale după moda Antichităţii. Elisa i-a dat răspunsul cel mai potrivit într-o astfel de împrejurare: că o astfel de relaţie sexuală este imposibilă în Civilizaţie, întrucât dorinţa a fost extirpată din om. - De ce a fost extirpată? a continuat Lester. - Pentru că era asocială, am răspuns eu. Deşi Holiatov ne-a asigurat că toate aceste întrebări bizare nu formau decât un preliminar menit să ne stârnească interesul pentru materialul despre reproducerea sexuală în Antichitate, pe care voia să ni-l arate pe ecranul VHC, nu pot să spun că această explicaţie m-a convins. Vizionarea a fost plictisitoare; Elisa şi cu mine mai văzuserăm acel material de cel puţin două ori. Ştiam că în Antichitate dorinţa era un mod de a stimula procreaţia, ca la animale. Ştiam că ea luase proporţii uriaşe, independent de procreaţie. Ştiam toate acestea şi nu simţeam decât un fel de dezgust mental pentru imaginile de trupuri goale, care se îmbrăţişau în spasme de plăcere. Întorşi acasă, Elisa mi-a propus totuşi să încercăm şi noi acel lucru, întrucât era liber şi fără efort. Tentativele au fost vane, iar contactul cu un corp străin nu a produs în mine niciun fel de „emoţie”. În ziua următoare, Elisa i-a povestit lui Lester eşecul nostru, la care acesta s-a mărginit să zâmbească batjocoritor. (Aş fi vrut să-l văd în locul meu!) Un an mai târziu - trebuie să fie circa şapte ani de atunci -, Lester mi-a propus din nou o excursie în afara Porţii. Am refuzat sub pretextul că voiajul necesita prea mare efort, dar am hotărât ulterior să vizitez singur continentele vreme de o lună. Spre mirarea mea, Elisa a consimţit să mă întovărăşească, ba chiar a încercat să-i atragă şi pe copiii noştri, Kephir şi Olga. Kephir însă hotărâse cu câţiva ani înainte să trăiască în comun şi să aibă copii cu Ramura Dowson, iar acum aşteptau tocmai ieşirea din automatul septic. Cât despre Olga, nu era pur şi simplu acasă. Călătoria noastră a durat în realitate nu una, ci trei luni, iar Elisa n-a părut excesiv de plictisită de lipsa de companie, lucru care iarăşi m-a mirat. În Hesperus nu trecea o zi să nu întâlnească vreo sută de persoane. E drept, peisajul şi evenimentele destul de numeroase din timpul călătoriei erau atât de variate, încât nu cereau concentrarea obositoare a atenţiei asupra unui singur obiect. Flora şi fauna nu sunt aceleaşi pe toate continentele. În plus, Hesperus-2, singura porţiune din Terra locuită de oameni, cuprinzând o fâşie longitudinală din interiorul celor două Americi, este izolat de natura sălbatică dimprejur prin intermediul unui zid electromagnetic invizibil. Orice obiect, de orice natură, care se apropie de zid la o distanţă de mai puţin de o sută de metri, este avertizat de primejdie printr-o descărcare de scântei verzi uriaşe, acompaniată de un zgomot de tunet (acest lucru este valabil deopotrivă şi pentru obiecte zburătoare ca păsările şi norii; umiditatea necesară solului este produsă în Hesperus în mod artificial). Dacă obiectul înaintează până la o distanţă de zece metri, este dezintegrat de o scânteie de acelaşi fel. Avertizarea se produce şi în cazul obiectelor provenind din interiorul suprafeţei circumscrise, numai că ele nu sunt niciodată dezintegrate, ci respinse de suflul unei puternice descărcări de culoare roşie. De multe ori ne-am dus, cu Olga şi Kephir, să privim prin zidul invizibil. Am asistat la dezintegrarea câtorva animale (între altele un Raphael gigant, care a dispărut de pe suprafaţa pământului ca şi cum n-ar fi fost niciodată), dar mai ales a multor păsări, unele din specia uriaşă Elethal, care se hrănesc cu fructele roşii ale arborelui Kanaph. Se vede că patrupedele au un instinct mai sigur decât păsările pentru a evita zidul. Aria dinăuntrul cortinei electromagnetice nu e total lipsită de animale, dar aceasta exclusiv în centura forestieră care flanchează, în interior, întreaga circumferinţă pe o lăţime de circa 100 de km. La liziera pădurii se află o serie de construcţii locale de utilitate publică, cum ar fi generatoarele de energie, climatizoarele, ferăstraiele moleculare de zonă, laboratoarele de regenerare şi reproducere etc. Animalele nu se aventurează niciodată în inima zonei populate, deşi oamenii manifestă faţă de ele - ca şi între ei înşişi, de altfel - o indiferenţă profundă. La rândul lor, oamenii nu prea pătrund în centura forestieră, deşi lucrul nu este interzis, iar toate speciile care trăiesc în ea sunt erbivore, şi evită contactul cu omul. Fâşia locuită a fost în întregime concepută şi realizată de pionierii civilizaţiei noastre. Pornind de la două tipuri principale de material de construcţie, ei au ştiut să creeze o uimitoare varietate de locuinţe. Cu ajutorul ferăstraielor moleculare, au transformat respiraţia nocturnă a plantelor într-un fel de spumă. Fâşiile suprapuse, tratate cu pigmenţi extraşi din aer, care le asigură culori diverse şi discrete, au format, după solidificare, mari locuinţe expuse luminii, transparente dinăuntru şi perfect opace pentru privitorul dinafară. Cu ajutorul dezintegratoarelor electromagnetice, s-au săpat în arborii mai puţin înalţi locuinţe spaţioase şi plăcute, prevăzute cu lift şi cu scări în spirală. Lumina pătrunde în camere prin deschideri acoperite cu plăci demontabile de spumă. În decurs de patru sute de ani au fost construite cinci sute de milioane de locuinţe, plecând de la principiul că acest număr va fi întotdeauna suficient pentru o populaţie al cărei maxim nu poate depăşi cifra de un miliard. Într-adevăr, puţini indivizi trăiesc complet singuri; majoritatea se asociază, mai ales în cupluri (ceea ce, se pare, ar fi avantajos din punct de vedere bioelectric). Locuinţele se află nu în afara, ci în mijlocul naturii: mulţi arbori au fost cruţaţi şi continuă să formeze un context estetic, ca şi lacurile sau munţii, însă cu grija să nu absoarbă lumina destinată caselor de spumă. Rezum toate acestea pentru a încerca să-mi explic de ce excursia n-a plictisit-o pe Elisa: varietatea plantelor şi animalelor necunoscute i-a trezit curiozitatea intelectuală, eliminând astfel efortul. (Un al doilea motiv pentru care înregistrez toate acestea este încercarea de a-mi învinge oboseala.) În timpul călătoriei, am zărit de două ori grupuri de maimuţe foarte asemănătoare cu oamenii: pe o insulă stâncoasă din apropierea Australiei, cinci astfel de indivizi stăteau în jurul unui foc (o flacără galbenă continuă, care trebuie să fi fost foc, deşi computerul n-a reuşit s-o identifice). În momentul în care au observat apropierea navei noastre, primul lor gest a fost acela de a stinge focul, după care s-au risipit printre stânci, cu gesturi, expresii şi, desigur, strigăte de groază. Focul constituia un fapt ciudat, deoarece puţine maimuţe sunt capabile să-l aprindă. Dar un fapt şi mai ciudat a fost reacţia Elisei: la început mi-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât să aterizez, iar la refuzul meu, datorat instrucţiunilor de bord, a zâmbit şi, concomitent, a întins mâna, plimbând-o pe capul meu. Dacă nu mă înşel, un astfel de gest era numit, în Antichitate, „mângâiere”. În Hesperus-2 nu se utilizează niciodată contacte corporale în scopul comunicării, fiindcă nimeni nu le simte nevoia. Demult, ele reprezentau gesturi de afecţiune, spontană sau nu, derivate din îngrijirea copiilor (ocupaţie care, văzută pe ecran, este din cale-afară de respingătoare şi absurdă). Or, copiii noştri nemaifiind născuţi pe cale uterină, şi nemaifiind îngrijiţi de părinţi, ci de automatul septic, în care stau până la vârsta de un an şi şase luni, după care trec în grija unui alt automat care-i învaţă să articuleze, să meargă şi să memoreze până la vârsta de cinci ani, toate aceste gesturi nu mai au sens. În Hesperus afecţiunea nu se exprimă în niciun fel, întrucât este inexistentă. De aceea, gestul Elisei mă intrigă în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât era gata să provoace din partea mea un reflex similar. Cu glasul natural, uniform, dintotdeauna, Elisa întrebă computerul dacă pe glob este exclusă existenţa altor oameni decât cei din Hesperus. Computerul confirmă absenţa oamenilor, dar nu negă posibilitatea existenţei unor hominieni. La a doua întâlnire cu un grup de aşa-zişi hominieni, pe coastele unor munţi din Europa, unde îi zărisem de altfel şi în excursia cu Lester, am prins imagini foarte clare, cu telescopul, ale unui soi de ceremonie. Ne-am oprit la înălţime mare, pentru a nu fi observaţi, şi am transmis computerului „dansul” unui grup de opt hominieni, care învârteau în mâini nişte ciomege. La sfârşitul secvenţei de gesturi, cei opt porniră în şir pe costişa muntelui, urmăriţi de aparatul nostru. Îi pierdurăm la intrarea într-o grotă, unde au fost întâmpinaţi de trei femei. Mai ales în cazul acestora, datorită lipsei pilozităţii corporale, asemănarea cu femeile din Hesperus era izbitoare, cu excepţia bustului proeminent, care în Hesperus dispăruse aproape cu totul din cauza defuncţionalizării sale. Dar astfel de forme erau foarte frecvente în Antichitatea târzie. - Pot fi aceştia oameni din Antichitate? întrebă Elisa. Computerul negă. Erau mutanţii antropoizi ai unei specii de maimuţe primate. - Există mutanţi ai speciei umane, după catastrofa mondială? continuă Elisa. Computerul negă iarăşi. Oamenii dispăruseră cu desăvârşire.   20 septembrie Vizita de ieri seară m-a obligat să întrerup înregistrarea. Elisa şi Lester Holiatov mi-au comunicat dorinţa lor de a locui împreună. Asemenea restructurări ale cuplului sunt frecvente şi normale în Hesperus-2, mai ales după ce bărbatul şi femeia au îndeplinit amândoi rata maximă de doi copii. Îmi repet că niciodată un hesperian n-a fost „trist” din nicio pricină. Totuşi, gândindu-mă la absenţa viitoare a Elisei, simt fără îndoială un fel de emoţie negativă. Nu este vorba de o stare mentală, ci pur şi simplu de un soi de ataşament animalic pe care îl consideram pentru totdeauna stârpit înăuntrul civilizaţiei. Şi totuşi, există hesperieni care au schimbat în lunga lor existenţă peste trei sute de parteneri. Neexistând nicio legătură permanentă între noi, aceste modificări casnice sunt neesenţiale. Ele se reduc la o informaţie transmisă computerului: cutare, cu numărul de cod cutare, nu va mai locui de aici înainte în casa cu numărul de cod cutare, ci în casa…, împreună cu… Cel care rămâne singur va transmite că a rămas singur, eventual va cere un partener, care i se distribuie automat. Nu este cazul meu.   [1] Întors acasă, am pus această întrebare într-o formă diferită: de câte ori a ieşit Lester Holiatov pe Poartă? Mi s-a răspuns că în mai bine de 2000 de ani, Holiatov a ieşit pe Poartă de 1742 de ori. Nu ştiam că făcea parte din primele grupuri de hesperieni crescuţi în eprubetă. În plus, deşi excursiile sale erau eşalonate pe o perioadă atât de lungă, numărul lor mi s-a părut suspect de ridicat.    
1[1]   4 August 1972   Stimate Domnule Culianu, Mi-a parvenit, în sfârşit, scrisoarea D-tale din 25 Iulie, tocmai când mă întorceam de la Santa Barbara. Restul, nu ştiu când le voi primi. Am fost la Paris, m-am întors la Chicago doar pentru două zile, apoi am plecat din nou etc. Voi relua alergătura la 1 Sept. Sunt foarte încurcat că nu-ţi pot fi de ajutor, cel puţin deocamdată. Universităţile se redeschid pe la 1 Oct., cererile de bursă se discută pe la Crăciun, rezultatele se anunţă în primăvară - şi prima bursă se încasează toamna. În privinţa românilor, studenţi sau „post-doctorals”, lucrurile sunt şi mai complicate, în urma acordului cultural USA-RSR. Guvernul român trebuie să-şi dea consimţământul. (De aceea s-au pierdut[,] în fiecare an, multe burse pentru ingineri, matematicieni etc.) Aici nu văd nicio posibilitate - în afară de „azilul politic” (care nu garantează decât intrarea în USA, nu şi bursa sau mijloace de trai). Am auzit, însă, că guvernul de la Bucureşti tolerează rămânerea în străinătate chiar cinci ani după ce expiră viza, dacă se invocă, pro forma, un argument valabil. Toată speranţa e să poţi supravieţui, în Italia sau Franţa, cu ajutorul unei burse „locale”. Cum? Nu ştiu. Te sfătuiesc să[-l] consulţi pe bunul meu prieten, Prof. Mircea Popescu[2], viale Marconi 437, 00146 Roma (care nu are legături cu guvernul RSR), sau pe A. Moretta-Petraşincu[3], via Tor dei Conti 17, Roma (pasionat de India, având legături cu Legaţia). Arion Roşu[4] (Rés. Les Grandes Coudraies, Bât. C, Porte 23 - 91 Git-sur-Yvette, France) a trecut şi el prin mari greutăţi în Italia, când a sosit din Israel.   Îţi urez, din toată inima, noroc - căci restul vine de la sine. Al D-tale[,] Mircea Eliade 2[5]   18 Oct. 1972   Stimate Domnule Culianu, Mulţumiri pentru scrisoarea din 7 Octombrie. Mă bucur că, cel puţin, deocamdată, nu eşti „pe drumuri”. Sper că lucrurile se vor îmbunătăţi. Poţi da numele meu Prof. Gombrich - dar eşti sigur că Warburg Institute acordă burse studenţilor? Aici se auzise că Institutul dă scholarships etc.[,] numai cercetătorilor post-doctorat. În orice caz, încearcă - şi încearcă oriunde altundeva. Am vorbit despre D-ta, în Sept., cu Arion Roşu (şi el a trecut prin multe, un an întreg, în Italia). Acum lucrează o teză despre manas - extrem de erudită (am citit Introducerea - un fel de studiu „history of ideas” despre manas, atât în India cât şi în Occident). Mă întreb de ce n-ai putea lucra la Roma, cu Gnoli, Bussagli şi ceilalţi? Sau măcar la Napoli, unde predă şi polimath-ul A. Bausani? În scrisoarea din 4 Sept. îmi vorbeai de „inner sense” ca „aproape gata”, şi mă întrebai „dacă ar putea fi publicată”. În interesul D-tale, şi pentru a nu[-ţi] periclita prestigiul ştiinţific de mai târziu, cred că e mai bine să aştepţi. Chiar după versiunea abreviată şi cu referinţele necomplete pe care am citit-o, am impresia că cercetarea trebuie continuată şi adâncită. Trebuiesc eliminate o seamă de lucrări de a doua mână sau învechite. Există o bibliografie considerabilă (vol. Le Cœur, în „Études Carmélitaines” dă câteva indicaţii, apoi Massignon, Al Hallaj[6]; H. Corbin, L’homme de la lumière dans le soufisme iranien[7], ed. II, 1971) etc. Despre manas, hrdaya etc., în teoriile medicale[,] cf. Dasgupta, History, II, şi o seamă de studii recente ale lui J. Filliozat. Inutil să continui. Ai nevoie de un centru important, cu biblioteci bune şi „specialişti” (ca Bausani etc.). Îţi trimit Noaptea de Sânziene. Urându-ţi noroc şi mult curaj! - al D-tale[,]   Mircea Eliade         3[8]   7 Nov. 1972   Dragă Domnule Culianu, Întâi şi întâi, rogu-te, nu te supăra pentru cecul alăturat. Îl vei utiliza cum vei crede de cuviinţă, cumpărându-ţi cărţi sau portocale. În privinţa articolului, observaţiile mele purtau numai asupra eventualei publicaţii (înţelesesem că e vorba de un text pus la punct, pe care mi-l trimiteai ca să văd la ce revistă poate fi prezentat spre publicare). Pentru vârsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nicio îndoială că, o dată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios. I-am scris lui Ioan Cuşa să expedieze Noaptea de Sânziene. Spune-mi ce alte cărţi ale mele (dar şi ale altora...) te-ar interesa. Urându-ţi noroc şi toate cele bune, al D-tale[,]   Mircea Eliade     4[9]   13 Nov. 1972   Dragă Domnule Culianu, Scrisorile noastre s-au încrucişat, undeva deasupra Atlanticului. Alătur „recomandaţia” cerută[10]. Sper să-ţi fie de folos. Am să-i scriu d-lui Poghirc[11], poate îmi dă vreo sugestie. Cu urări de bine şi noroc, al D-tale[,]   Mircea Eliade 5[12]   5 Feb. 1973   Dragă Domnule Culianu, Am citit cu strângere de inimă ultima D-tale scrisoare. Nu-mi închipuiam că vei fi obligat să duci o asemenea viaţă infernală, ca să obţii, în cele din urmă, o viză pentru... Canada (unde mă întreb ce ai să faci, cu cine vei lucra etc.). Pentru că mi-ai cerut sfatul, ţi-l dau, foarte sincer: dacă există cea mai mică şansă de a putea studia în Italia, fără a „face foame” şi a-ţi ruina sănătatea - profită de această şansă. Chiar dacă nu vei putea lucra de la început cu orientalişti de seamă, vei reuşi, cu timpul, să intri în contact cu ei - şi eu sunt gata să le scriu, îndată ce-mi vei comunica numele celor care te interesează. O diplomă italiană, sau un an, doi de lucru cu un savant italian - contează în USA. Alternative: a) încearcă să treci în Franţa; prietenul D-tale are experienţă, te va ajuta să obţii (nu o bursă[,] ci) un „ajutor” pentru studenţii străini; b) dacă totuşi trebuie să emigrezi în Canada, fă-o numai ca o etapă necesară trecerii în USA, unde există, măcar la început, posibilităţi de a nu muri de foame (mă refer la organizaţiile româneşti de ajutor pentru refugiaţi. Se ocupă o bună prietenă a mea, D-na Brutus Coste[13], 325 East 57 Str. New York, N.Y. 10022). Decide după cum te îndeamnă „inspiraţia”... Îţi urez, din tot sufletul, noroc! Al D-tale[,]   Mircea Eliade   P.S. Să-ţi trimit Le Yoga la Latina, sau să mai aştept? Ai primit, de la Paris, Noaptea I-II? 6[14]   13 Iunie 1973   Dragă Domnule Culianu, Te rog să mă ierţi că răspund doar la a treia scrisoare a D-tale, cea din 23 Mai. Am tot amânat să-ţi scriu, după ce primisem scrisorile din 7 şi 17 Martie (destul de târziu, de altfel, din cauza grevei poştale). Dar m-am gândit adesea la D-ta, la faptul că ai întâmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani. L-am văzut pe Dl[.] Poghirc, şi iarăşi am stat de vorbă despre D-ta. Mă bucur aflând, din ultima scrisoare, că ai găsit un „post”[15] care, cel puţin, te va împiedeca să leşini de foame pe străzile Romei. După Congresul de Ist. Rel. din Finlanda (22-30 Aug.) vom fi la Paris până pe la 10 Oct., dar foarte probabil vom veni pentru o săptămână la Roma, unde sper să te întâlnesc. Noaptea de Sânziene (I-II) ţi-a fost expediată astă iarnă de la Paris, la adresa pe care o aveai atunci. Foarte probabil, s-a pierdut. Îţi voi aduce, personal, un alt exemplar, în Sept. (Îmi pare rău că ai citit-o în traducere; este cartea mea românească cea mai bine scrisă...). Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atâtea încercări, încât nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) „iniţiatic”[16]. Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre „viitorul” D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întâlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute. Am auzit că Mircea Popescu ar fi bolnav. E adevărat? Nu mai am de mult ştiri de la el. Alătur un cec, pe numele D-tale. Dacă ai greutăţi la încasare, rupe-l şi comunică-mi pe ce nume să-l fac.   Îţi urează multă sănătate şi (în sfârşit!) puţin noroc. Al D-tale cu prietenie[,]   Mircea Eliade 7[17]   26 Iulie 1973   Dragă Domnule Culianu, Mulţumiri pentru scrisoarea din 26 Iunie. Mă bucur că ai reuşit să te „menţii la suprafaţă” şi că n-ai pierdut speranţa. Privitor la hârtia de la Bancă, am verificat, şi văd că cecul a fost încasat. (Alătur fotocopia). Aşa că, te rog, treci pe la Bancă şi încasează suma. Din nefericire, nu am reuşit să găsesc cele două lucrări de care vorbeşti. (Este vorba de eseul despre „lumina interioară”? Probabil că nu. Pe acesta ţi l-am înapoiat îndată ce l-am citit). Textele nu sunt pierdute, pentru că nu zvârl nimic din tot ce primesc - dar tocmai de aceasta arhivele mele sunt inutilizabile. Voi mai căuta. În speranţa că ne vom întâlni în Sept. la Roma, îţi urez vacanţe bune şi multă sănătate. Al D-tale cu prietenie[,]   Mircea Eliade         8[18]   15 August 1973   Dragă Domnule Culianu, Şi de data aceasta răspund cu mare întârziere. Dar s-a întâmplat că m-am lăsat antrenat în nenumărate treburi şi mărunţişuri - şi ceea ce e mai grav, încă nu m-am lecuit de fobia (sau alergia) corespondenţei, de care sufăr de astă toamnă. Mâine plecăm în Finlanda (Turku) şi pe la începutul lui Sept. vom fi la Paris. Mă voi consulta şi cu prietenii de acolo. (Poţi de pe acum scrie lui Virgil Ierunca, Boâte Postale 255, Paris 19). Personal, cred că romanu1[19] trebuie publicat în franţuzeşte, dar cu indicaţia „traduit du roumain”, care, se spune, îi asigură o anumită audienţă (după scandalul cu Paul Goma). Aşa au apărut, la Flammarion, cele două volume de nuvele ale lui Tsepeneag (evident, ele au fost traduse din româneşte). Poşta - dacă i se mai poate spune aşa - italiană e atât de bogată în surprize, încât nu ştiu dacă ai primit scrisoarea mea din 27 Iulie, cu fotocopia cecului încasat de Banca D-tale. În aceeaşi zi i-am scris lui E. Costelli, şi el n-a primit nimic. Sper că ai fost mai norocos... Şi sper să ne întâlnim la Roma în Sept. Cu cele mai sincere urări de sănătate şi noroc, Al D-tale[,]   Mircea Eliade   9[20]   30 Oct. 1973   Dragă Domnule Culianu, Mulţumiri pentru vestea bună pe care mi-ai dat-o în scrisoarea din 20 Oct.[21] În sfârşit, ai câţiva ani de „siguranţă” înaintea D-tale! Şi norocul să poţi lucra cu Ugo Bianchi... Am renunţat cu părere de rău la călătoria proiectată, dar am fost nevoiţi să ne reîntoarcem la Chicago zece zile mai devreme (ca să putem asista la „onorificarea” unui coleg şi bun prieten). La Paris, am avut marea bucurie de a sta (o săptămână) de vorbă cu Sergiu Al[-]George. Ce om admirabil! Sper că destinul se va îndupleca, şi ne vom mai întâlni, pentru mai multă vreme. Nu ştiu dacă ai primit ultima mea scrisoare, în care îţi sugeram să traduci romanul în franţuzeşte, ca să aibă mai multe şanse de a fi publicat. (În aceeaşi scrisoare, cred, îţi expediam fotocopia cecului din Nov. 1972, arătând că a fost încasat, în Martie 1973, de Istituto Bancario Sao Paolo di Torino). Subiectul de teză pe care l-ai ales[22] e pasionant. Îţi urez, din toată inima, succes! Dar şi multă sănătate şi noroc! Al D-tale[,]   Mircea Eliade     10[23]   30 Ian. 1974   Dragă Domnule Culianu, Primesc chiar acum scrisoarea D-tale din 16-17 Ian. (data poştei, 19 Ian.: a „zburat” 11 zile!...) şi răspund pe loc; altminteri, se va îngropa şi ea în dosarele cu corespondenţă, aşteptând, aşteptând... (Ţi-am spus, cred, că, periodic, sufăr de fobia corespondenţei). Mă bucur, şi te felicit din toată inima, că lucrezi atât de bine şi de spornic. Mă bucur, de asemenea, că ai renunţat la teza despre „Eranos”. Nu era un „subiect” pentru D-ta. S-ar potrivi mai degrabă unui bio-bibliograf, cu oarecare interes pentru istoria ideilor controversate în lumea contemporană. Gnosticismu1[24], şi rădăcinile lui, sunt cu adevărat probleme vrednice de a fi cercetate de un tânăr cu pregătirea şi orientarea D-tale. Aştept, deci, cu mare interes articolele publicate (cele din ţară) şi pe cale de a fi publicate. După Zalmoxis, am publicat La Nostalgie des Origines[25](Gallimard, 1971), Australian Religions: An Introduction (1972) şi Fragments d’un Journal (Gallimard, 1972). Pentru moment, nu mai dispun de niciun exemplar din ultima carte; îndată ce voi primi altele (deja comandate), îţi voi trimite. Expediez în pachet, cu poşta aeriană, Nostalgie (în trad. italiană) şi Rel. Aust. (în trad. franceză). Adaug câteva extrase. (Ai primit cumva, acum un an, „Spirit, Seed & Light”, în H[istory of] R[eligions]?). Despre şamanism n-am mai scris nimic după adăugirile şi corecţiile introduse în ediţia II din Le Chamanisme. Am anunţat mai de mult un studiu despre şamanismul la Indo-Europeni, dar încă nu e gata. L-am făgăduit pentru J[ourna]l of I[ndo-] E[uropean] Studies, dar sunt prins acum de altele, şi nu ştiu când voi avea răgaz să-l închei. La Paris, cere[-i] te rog lui Cuşa (prin Ierunca) Noaptea de Sânziene şi Strada M[ântu]leasa. Aici, nu mai am exemplare. Mi-a plăcut f. mult textul despre Dan Laurenţiu şi traducerea poeziei[26]. Poşta e atât de dezastruoasă în Italia, încât nu ştiu niciodată dacă volumele expediate ajung la destinaţie. Dar, să sperăm!... Îţi urează numai bine, al D-tale cu prietenie –   Mircea Eliade     [1] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS, AN INTERNATIONAL JOURNAL FOR COMPARATIVE HISTORICAL STUDIES, Editors: Mircea Eliade/Joseph M. Kitagawa/Charles H. Long/Jonathan Z. Smith, Editorial Assistant: Robert D. Pelton, Book Review Editor: David L. Carrasco, Editorial Office: Swift Hall, University of Chicago, 1025-35 E. 58th Street, Chicago, Illinois 60637, Publisher: University of Chicago Press. Plic-tip Via Air Mail, cu antetul HISTORY OF RELIGIONS, Swift Hall, University of Chicago, 1025-35 E. 58th Street, Chicago, Illinois 60637. Ştampilă cu data poştei Chicago, 4 august 1972, destinatar Eg. Signore Ioan Petru Culianu, presso Massimo Mensi, Via Sant’Agostino 7, Firenze, Italy. Tânărul I.P. Culianu plecase din România în Italia la 4 iulie 1972, aşadar prima scrisoare a lui Mircea Eliade a fost scrisă la o lună după sosirea lui în Occident. [2] Mircea Popescu (1919-1975), critic literar, a tradus poezie şi proză românească în italiană. Rămas în Italia încă din anii războiului, a fost profesor de filologie romanică la Universitatea de Stat din Roma. Secretar al Societăţii Academice Române întemeiate în exil, cu sediul la Roma, redactor al Revistei Scriitorilor Români (München), a colaborat la principalele reviste ale diasporei româneşti. [3] Scriitorul Dan Petraşincu (1910-1997) îşi ia în Italia, unde se stabileşte din 1951, numele de Angelo Moretta. În exil se pasionează de studiul gândirii indiene (publică Lo spirito dell’India, 1960, Gli dei dell’India,1966, Il Daimon e il Superuomo,1972, ş.a.) şi frecventează cercuri guénoniste. Face dese călătorii în România înainte de 1989. [4] Indianistul Arion Roşu (n. 1924), stabilit în Franţa din 1965, era deja pe atunci cercetător la CNRS; după studii clasice, lucrase în România cu Sergiu Al-George, împreună cu care şi tradusese din Upanişade, înainte de arestarea acestuia o dată cu „lotul Noica”. Înainte de a se stabili la Paris, fusese câteva luni bibliotecar la Universitatea Catolică din Milano. [5] Hârtie albă cu antetul The University of Chicago, Committee on Social Thought, Chicago, Illinois 60637. Plic ¾ A4, cu antetul The University of Chicago, Chicago 37, Illinois, The Divinity School, cu autocolantă Via Air Mail. Ştampila poştei Chicago, 19 octombrie 1972, destinatar Mr. Ioan Petru Culianu, c/o Enzo Roscini, Via dei Tornitori 10, 06100 Perugia, Italy. [6] Louis Massignon, La passion de Husayn Ibn Mansûr Hallâj. Martyr mystique de l’Islam exécuté à Bagdad le 26 mars 922. Étude d’histoire religieuse, Paris, Gallimard, 1975, IV vol. (iniţial, teza de doctorat a lui Massignon). [7] Titlul exact este L’homme de lumière…, ediţia a II-a, Chambéry, Éditions „Présence”; Paris, Librairie de Médicis, 1971. [8] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS… etc., plic-tip. Ştampilă cu data poştei Chicago, 7 noiembrie 1972, destinatar Mr. Ioan Culianu, c/o Roscini, Via Tornitori 10, 06100 Perugia, Italy. [9] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS… etc., plic-tip. Ştampila poştei Chicago, 14 noiembrie 1972, destinatar Mr. Ioan Culianu, c/o Dr. Roscini, Via Tornitori 10, 06100 Perugia, Italy. [10] În acelaşi plic, se află şi următoarea scrisoare de recomandare, dactilografiată pe o pagină cu antetul THE UNIVERSITY OF CHICAGO, COMMITTEE ON SOCIAL THOUGHT, CHICAGO, ILLINOIS 60637, cu data, semnătura şi unele corecturi scrise de mână: „November 12, 1972. To Whom It May Concern: The purpose of this letter is to recommend Mr. Ioan Culianu, a young Romanian scholar, presently living in Perugia, Italy. Although I have not had the opportunity to meet Mr. Culianu, we have exchanged a number of letters in the last five months, and I have had the privilege to read some of his as yet unpublished articles on different problems related to the history of religions, Indian philosophy, neo-platonism in the Italian Renaissance. For his age, Mr. Culianu is an unusually well prepared scholar and I have no doubt that he will have a significant career, if he can find the necessary means to continue his work in a good University, in Italy or elsewhere. I strongly recommend him for any support that can be found. Sincerely yours[,] Mircea Eliade. Sewell Avery Distinguished Service Professor, and Professor, History of Religions and Social Thought, University of Chicago”. [11] I.P. Culianu îi fusese student profesorului Cicerone Poghirc la Universitatea din Bucureşti, unde acesta îndeplinea şi funcţiile de prodecan la Limbi Romanice, Clasice şi Orientale şi de preşedinte al Asociaţiei Române de Orientalistică, a cărei fiinţare (într-o nouă formă a ei) se poate spune că i s-a datorat în bună parte (resuscitată în 1968, Asociaţia şi-a încetat oficial activitatea în 1979, în anul rămânerii definitive a profesorului Poghirc în exil). În timpul ultimilor doi ani de facultate, Culianu s-a ocupat cu titlu benevol, la rugămintea profesorului său de greacă şi latină, de biblioteca Asociaţiei, al cărei sediu se afla la ultimul nivel al Universităţii, la Litere. Tânărul Culianu i-a purtat întotdeauna admiraţie şi recunoştinţă profesorului şi îndrumătorului său, clasicist şi lingvist erudit, cercetător al substratului lingvistic şi mitologic traco-dacic şi deopotrivă figură luminoasă a trecătoarei, dar intens trăitei perioade de „liberalizare” 1968-1971, profesor de care în exil avea să-l lege în anii următori o fructuoasă colaborare la Centrul Român de Cercetări din Paris (începând din 1982), precum şi, mai târziu, colaborarea la mai multe articole despre religia traco-dacă pentru The Encyclopedia of Religion (New York, Macmillan, 1987) coordonată de Eliade. Culianu i-a dedicat studiul „L’«anéantissement sans nulle compassion» dans la nouvelle Moara cu noroc…” (Kurier, Bochum, 13/1987; tradus în Ioan Petru Culianu, Studii româneşti I, Bucureşti, Nemira, 2000, pp. 138-152), iar profesorul Poghirc a scris despre volumele Eros şi magie… şi Experienţe ale extazului (Lupta, Paris, 28/1984). [12] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS… etc., plic-tip. Ştampila poştei Chicago, 6 februarie 1973, destinatar Mr. Ioan Petru Culianu, c/o AAI - CIME, 04100 Latina, Italy. Tânărul exilat a stat cinci luni, între 11 noiembrie 1972 şi 6 aprilie 1973, în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina, experienţă extrem de dură pentru el. Din martie 1973, obţine o nouă bursă (mai curând simbolică material, dar importantă moral) de la Università per Stranieri din Perugia, unde se deplasează frecvent, iar de la începutul lunii aprilie este angajat drept collaboratore alla ricerca la Istituto Europeo per l’Unificazione del Dirito del Lavoro, la Roma, unde se şi mută. Slujba propriu-zisă presupunea o muncă de traducere (texte de drept internaţional al muncii, pe care le traducea din engleză, franceză sau germană în italiană) şi de secretariat. [13] Tantzi şi Brutus Coste au fost prieteni apropiaţi ai lui Mircea Eliade. Brutus Coste (1910-1984) s-a aflat, ca diplomat, la Lisabona, în acelaşi timp cu Eliade. Stabilit în America, consilier al generalului Nicolae Rădescu în exil, l-a ajutat mult pe Eliade în perioada de început a şederii sale în Franţa (îl ajutase şi la Lisabona, după ce Eliade fusese scos din post de guvernul de la Bucureşti), sprijinind şi planurile de unire cultural-politică românească nutrite de Eliade (v. şi infra, n. 128) [14] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS… etc., plic-tip. Ştampila poştei Chicago, 14 iunie 1973, destinatar Mr. Ioan Petru Culianu, Piazza Re di Roma, 3, Sc. C, Int. 7, 00183 Roma, Italy. [15] V. supra, n. 35. [16] Eliade proiectează aici asupra biografiei lui Culianu propria sa manieră de a-şi interpreta viaţa - şi anume, ca pe o suită de încercări iniţiatice, ale „labirintului”, adică tot atâtea morţi simbolice, urmate de câte o „renaştere”: de pildă, la 9 martie 1971, când împlineşte 64 de ani, contractează o pericardită de la o infecţie a laringelui, care-l ţintuieşte 25 de zile la spital - „o încercare iniţiatică, din care m-am trezit renatus!”, îi va scrie el, între alţii, lui Adrian Marino, la 18 mai 1971 (v. Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, vol. II, I-P, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 195). Deprinderea aceasta, de a justifica răul ca prodrom al binelui, face parte din lecţia indiană: într-adevăr, în India Eliade devine atent la „optimismul camuflat” al spiritualităţii indiene, adică la „credinţa că un exces de suferinţă stârneşte setea de eliberare, că, în fond, cu cât te simţi mai «pierdut», cu atât eşti mai aproape de «mântuire», adică de eliberare” (Memorii, Bucureşti, Humanitas, 19972, p. 194). În destinul său, pare că „imprudenţele şi erorile săvârşite în tinereţe” (ib., p. 426) i-ar fi fost faste, cf.: „…fără acea felix culpa (discipolul lui Nae Ionescu), aş fi rămas în ţară. În cel mai bun caz, aş fi murit de tuberculoză într-o închisoare”, reflecta el la 29 august 1985 (v. Jurnal, vol. II, 1970-1985, Bucureşti, Humanitas, 1993, p. 518). De aici şi atracţia sa pentru gnoză, în măsura în care mişcarea de despiritualizare progresivă descrisă de aceasta se inversează la un moment dat, sub un impuls divin (v. H. Leisegang, La Gnose, Paris, Petite Bibliothèque Payot, 1971, p. 29), temă exploatată în nuvela Podul. Imaginarul romantic va recupera de la gnostici această „curbă redempţionistă”, care „descrie totdeauna o urcare pornind de la o cădere, o răscumpărare pornind de la o vină” (cf. Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei, Bucureşti, Nemira, 1998, p. 243). Nesesizarea acestei dialectici abrupte inutilizează, de altminteri, cu totul cartea lui Ştefan Borbély, Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2003), pentru că ea este crucială în întregul complex viaţă-operă eliadian. Astfel, tot aici se articulează şi tema nenorocului-şansă (Ieronim în Uniforme de general: „Nu trebuie să ne fie frică de destine tragice şi de nenoroc. Astea sunt condiţiile prealabile ale geniului nostru creator”; v. şi jocul noroc/piază-rea din Ivan, mesajul constând în amintirea Fericirilor din Pelerina etc.), extinsă la mari comunităţi etnice: astfel, în 1953, Eliade se întreba asupra unui eventual „rezultat pozitiv” al terorii milenare exercitate de istorie asupra românilor (v. culegerea Împotriva deznădejdii, Bucureşti, Humanitas, 1992, pp. 174-175), iar un an mai devreme glosa suferinţele evreilor, cam în stilul lui Nae Ionescu: „…toate aceste suferinţe au fost necesare (…) tragedia poporului ales a fost necesară; altminteri, cuvântul Domnului n-ar mai fi putut ajunge până la noi” (ib., p. 125). Desigur, aventura sa legionară l-a făcut să exalte jertfa drept condiţie a mântuirii neamului, mai târziu, în interpretările-i la Mioriţa şi la legenda Meşterului Manole, găsind-o de-a dreptul creatoare. În felul acesta, răul capătă la el un rol indispensabil în economia binelui. Interesant este că, încercând să-şi aplice teoria „tot răul spre bine” în politică, Eliade va primi o replică memorabilă de la Salazar, pe care, din păcate, nu o conştientizează deplin, deşi o notează în jurnal: în întrevederea pe care i-o acordă la Lisabona, la 7 iulie 1942, Salazar e întrebat de Eliade dacă nu cumva descompunerea structurilor demo-liberale din Portugalia a avut şi un efect bun, făcând posibilă revoluţia, astfel că Statul Nou s-ar fi înfăţişat ca o consecinţă fatală a descompunerii respective; iată răspunsul lui Salazar, decisiv în laconismul său: „…răul nu e creator”, din dispariţia a ceva mort nu rezultă cu necesitate apariţia a altceva nou şi viu - în Franţa, democraţia în descompunere n-a provocat, în absenţa unor germeni de nouă ordine socială, vreo revoluţie, ci doar „marasm şi indiferenţă” (v. Mircea Eliade, Diario portugués, Barcelona, Editorial Kairós, 2001, pp. 38-39). [17] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS… etc., plic-tip. Ştampila poştei Chicago, 27 iulie 1973, destinatar Monsieur Ioan Culianu, Piazza Re di Roma, 3-C7, 00183 Roma, Italy. [18] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS… etc., plic-tip. Ştampila poştei Chicago, 19 august 1973, destinatar Mr. Ioan Petru Culianu, Piazza Re di Roma, 3-C7, 00183 Roma, Italy. [19] Din perioada petrecută de Culianu la Milano se păstrează manuscrisele mai multor povestiri încheiate, precum şi fragmente de roman, unele în româneşte, altele în franceză. Cel mai întins fragment reprezintă şase capitole din opt, câte trebuia, potrivit unor însemnări din Jurnalul său inedit, să cuprindă romanul intitulat 8 camere. Nu putem preciza dacă romanul anunţat lui Eliade, despre care e vorba în scrisoare, este sau nu o variantă la 8 camere. Oricum, în scrisorile următoare vor apărea adesea referiri la unul sau două romane, înainte de a fi vorba despre manuscrisul romanului cunoscut Hesperus (v. infra, de ex. scrisorile 9, 12 etc.). Sfatul publicării unei opere literare în franceză „cu menţiunea «traduit du roumain»„, Eliade îl dăduse şi înainte de „scandalul Goma” mai multor compatrioţi ai săi din exil - v., de pildă, scrisoarea către Vintilă Horia din 16 iunie 1960 (Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, vol. I, A-H, Bucureşti, Humanitas, 1999, p. 480), în care îi recomanda această „strategie”. [20] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS… etc., plic-tip. Ştampila poştei Chicago, 2 noiembrie 1973, destinatar Mr. Ioan Petru Culianu, c/o Domus Nostra, Univ. Catholica Sacri Cordis Jesu, L.go A. Gemelli 1, 20123 Milano, Italy. [21] În octombrie 1973, în urma unui concurs, Culianu fusese admis ca bursier-cercetător la Departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii Catolice din Milano. Pentru această perioadă - 1973-1976 - extrem de importantă şi fertilă din activitatea sa ştiinţifică, în cursul căreia întreprinde studii sistematice de istoria religiilor, de teologie, filosofie şi filologie, fiind îndrumat de profesorul Ugo Bianchi, v. în special Gianpaolo Romanato, „Amintirea unui prieten: Ioan Petru Culianu”, în Sorin Antohi (coord.), Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, Iaşi, Polirom, 2003, pp.101-161; Tereza Culianu-Petrescu, „O biografie”, în id., pp. 54-85, sau Ted Anton, Eros, Magic and the Murder of Professor Culianu, Evanston, Northwestern University Press, 1996 (trad. rom. Bucureşti, Nemira, 1997). [22] În lipsa scrisorii la care răspunde Eliade, nu se poate preciza cum era formulat subiectul de teză anunţat de tânărul Culianu; în aceeaşi perioadă însă, el îi scria prietenului său Şerban Anghelescu, la Bucureşti, că-i propusese lui Bianchi o teză despre „psihologia buddhistă şi psihologia adâncurilor” (scrisoare inedită din 26-27 octombrie 1973). [23] Hârtie cu antetul HISTORY OF RELIGIONS… etc., plic alb cu antet, autocolantă Air Mail. Ştampila poştei Chicago, 31 ianuarie 1974, destinatar Mr. Ioan Petru Culianu, Via Necchi 9, 20123 Milano, Italy. [24] După cum se ştie, Culianu îşi va fixa drept subiect de teză gnosticismul şi cercetarea modernă asupra lui, împins şi de raţiuni pe care, după Hans Jonas, le caracterizează ca având „rădăcini existenţiale”. Că între subiectul de indologie (v. supra, n. 45; chiar dacă nu a continuat pe calea specializării alese iniţial, în anii 1973-1974 a ţinut la Milano ore pe subiecte de indianistică; în primul semestru al anului 1974/1975, de ex., potrivit unei însemnări din Jurnal, era extrem de bucuros de „seminarul despre cosmogonii & teogonii indiene”, la care veneau constant vreo treizeci de studenţi, ceea ce îi oferea un răstimp de „comunicare săptămânală pe marginea problemelor - unice - care mă pasionează”) şi tematica gnostică şi proto-creştină îşi va fi propus un moment să se fixeze asupra grupării Eranos şi a întâlnirilor de la Ascona, care, iniţiate în 1933 de Carl Gustav Jung şi de Olga Fröbe Kapteyn, îi reuniseră, în decursul anilor, pe Raffaele Pettazzoni, Martin Buber, Gerardus van der Leeuw, Mircea Eliade, Henry Corbin, Gershom Scholem şi pe mulţi alţii, faptul nu este atestat de alte mărturii, iar proiectul, după cum rezultă şi din scrisoarea lui Eliade, a fost repede abandonat. După moartea în 1962 a Olgăi Fröbe Kapteyn, se încheiase şi perioada de strălucire a săptămânilor de lucru de la Ascona, iar Eliade însuşi încetase să le mai frecventeze. Culianu a scris cu referire directă la una dintre întâlnirile interdisciplinare de la Ascona, la care participase în august 1977, numai un articol, publicat în 1978: „La XLVI Eranos-Tagung. Ascona, 17-25 agosto 1977”, în Aevum, 52, pp. 343-346. V. şi infra, p. 118, scrisoarea 36 din 29 august 1977, în care îi spune lui Eliade: „N-am fost total decepţionat, dar nici extrem de entuziast. În ce priveşte Eranos, se cere, cred, o împrospătare a sângelui…”. [25] Titlul începuse să fie scris ca [La Nostalgie] du Para[dis], dar a fost şters şi corectat. Şi în alte scrisori ale lui Eliade acest titlu este scris greşit (de pildă, într-o scrisoare către Mircea Handoca din 11 septembrie 1979, reprodusă în Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, vol. I, A-H, op. cit., p. 398); cât despre faptul că ar fi fost luat de la Nichifor Crainic, Eliade preciza, într-o scrisoare către Vintilă Horia din 31 octombrie 1952, că era, de fapt, al Sfinţilor Părinţi (ibidem, p. 455), ceea ce nu înseamnă că Eliade nu „împrumuta” titluri - de exemplu, Nuntă în cer de la Ronald Fraser (Marriage in Heaven), Soliloquii de la Augustin sau Unamuno, Şantier de la Joyce, Viaţă nouă de la Dante, Căderea în istorie de la Nae Ionescu (Căderea în timp), Oceanografie de la Eugenio d’Ors (Oceanografia plictiselii), Noaptea de Sânziene de la Sadoveanu, Lumina ce se stinge de la R. Kipling, Mitul veşnicei reîntoarceri de la Nietzsche, Piloţii orbi de la Papini, Fata căpitanului de la Puşkin, poate şi Les trois Grâces de la Huxley… [26] Este vorba despre primul text publicat de I.P. Culianu în exil: „Dan Laurenţiu”, în revista Fiera Letteraria, Roma, 49/9 decembrie 1973, p. 15, care conţine şi traducerea unui scurt poem, „Rugăciune” („Preghiera”), al poetului român, bun prieten al lui Culianu.