Henryk Sienkiewicz carti autori straini

PREFAŢĂ     Istoria Poloniei a constituit pentru Sienkiewicz un nesecat izvor tematic. Selectarea evenimentelor a avut totdeauna o determinare imediată în romanele istorice – chiar şi în Pe câmp de glorie (Na polu chwaly, 1903–1905) şi Legiunile (Legiony) pe care n‑a apucat să le sfârşească –, autorul străduindu‑se să dea răspunsuri, direct ori metaforic, la problemele stringente ale vremii lui. Căci adevăratul creator de opere istorice nu se va mulţumi niciodată numai cu latura anecdotică ori exotică stricto sensu a fabulaţiei, ci va tinde întotdeauna să releve învăţăminte şi îndemnuri reconfortante pentru generaţiile prezente şi viitoare. Cauzele care motivează apariţia Cavalerilor teutoni sunt mai complexe, „îmbărbătării inimilor”, care precumpănise în definitivarea trilogiei, adăugându‑i‑se chestiunea prusiană. În ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea, acţiunile de germanizare represivă se intensifică în partea Poloniei ocupate de nemţi. Măsuri care mai de care mai brutale şi mai nedrepte ţintesc la izgonirea polonezilor din locurile de baştină – Wielkopolska. În această intenţie, se organizează Asociaţia Hakatiştilor după iniţialele întemeietorilor: Hansemann, Kennemann şi Thiedemann[1], şi se hotărăşte ca polonezii care nu posedă cetăţenia prusiană să părăsească ţara. Se înfiinţează chiar o comisie care dispune de un fond special pentru „cumpărarea” pământurilor în folosul coloniştilor nemţi. În şcoală, se introduce cu forţa limba germană, polonezii sunt îndepărtaţi din funcţiile pedagogice şi administrative etc., orice împotrivire fiind pedepsită cu asprime[2]. Indignarea stârnită de aceste iniţiative odioase s‑a manifestat în numeroase proteste ale scriitorilor din Regat[3], unde curatorul ţarist al învăţământului, Apuhtin, se lăuda că va face ca până şi mamele să‑şi legene copiii cu cântece în limba rusă. Şi, pe această orbită, se plasează şi unele intervenţii publicistice ale lui Sienkiewicz. În scrisoarea Despre Bismarck (O Bismarcku), adresată săptămânalului „Gegenwart” în anul 1895, apreciază meritele uriaşe ale „cancelarului de fier” pentru Germania, dar crede că edificiul „forţei” ridicat de el nu va dăinui, fiind lipsit de fundamente moral‑umanitare. Politicianul Bismarck este mare, dar l‑a înăbuşit pe Bismarck omul. În alt articol, Despre violenţele prusiene (O gwałtach pruskich), va conchide din nou că un stat întemeiat pe asuprirea altor popoare este efemer. Cu unele răsfrângeri în nuvele, precum Bartek învingătorul (Bartek zwyciężca) sau Din jurnalul unui învăţător din Poznań (Z Pamiętnika nauczyciela z Poznania), demonstraţia artistică a acestui adevăr verificat de istorie o va cuprinde scriitorul în romanul Cavalerii teutoni care, fireşte, vizează şi represiunea ţaristă, dar nu‑i dă expresie din pricina cenzurii. Elaborarea operei a fost mult îngreuiată de puţinătatea documentelor istorice. Poate tocmai de aceea, vrând să cunoască nemijlocit toate sursele la care avea acces, autorul a verificat cele mai mici amănunte; a studiat documentele şi lucrările existente, a făcut cercetări de teren, s‑a consultat cu cei mai buni specialişti, acordând, în fine, atenţia cuvenită chiar şi reacţiei previzibile a cenzurii[4]. Fireşte, această pregătire minuţioasă i‑a luat destul de mult timp, repercutându‑se în durata mare a scrierii şi a publicării. Pentru prima dată, ideea romanului este consemnată în 1892, într‑o scrisoare către J. Janczewska, în care o informa că ar vrea să‑l publice în periodicele „Przegląd Polski” şi „Kraj”. Între timp, însă, concepe mai multe nuvele: Să‑L urmăm (Pójdżmy za Nim), Lotus, Fii binecuvântată, (Bądż blogoslawiona), Organistul din Ponikła (Organism z Ponikły), Visul (Sen) etc. şi dilogia Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich) apucându‑se să adune materialele necesare abia în 1894. Cu toate că se hotărăşte să înceapă redactarea în 1895, îşi realizează intenţia în primele luni ale anului următor, 1896. Cartea este aşternută pe hârtie în diferite localităţi: Zakopane, Kaltenleutgeben, Varşovia, Ragaz, Nisa, Ploumanach şi Parc St. Maur, unde va fi şi încheiată la 10 martie 1900. Pentru a apărea în tot acest răstimp, cu întreruperi foarte mari – câteodată câte un trimestru întreg – în „Tygodnik Ilustrowany”[5] şi în 1900 în volum. Cavalerii teutoni a constituit o surpriză de proporţii în epocă, atât pentru tradiţionaliştii pozitivişti, cât şi pentru modernişti. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, neaşteptată nu era tematica abordată, localizabilă în ansamblul relaţiilor polono-germane în Evul Mediu, ci îndeosebi modalitatea de cuprindere a ei. De astă dată, mai limpede chiar decât în Trilogie, se vede convingerea lui Sienkiewicz că, în viaţa unui popor, capacitatea de luptă armată la vreme de ananghie întrupează principala forţă – în fond, singura care poate asigura victoria; fără ea, totul se închirceşte şi se prăbuşeşte. Aşadar, constituie principalul mijloc de apărare, în stare să hotărască viaţa sau moartea Poloniei. Este vorba de acel instinct biologic de autoconservare, instinctul primar al vieţii şi sănătăţii unei colectivităţi, care se manifestă în ciuda oricăror obstacole. Apoteoza faptei cavalereşti din Trilogie contrazice sugestiile pozitiviste care respingeau atitudinea cavalerească faţă de viaţă, specifică medievalităţii feudale, improprii, chipurile, contemporaneităţii. Romanul potenţează totuşi această concepţie, îndreptată acum contra moderniştilor, a generaţiei care promova sloganurile neurasteniei programate, ideologia „decadentistă”. Sienkiewicz opunea aproape brutal sufletului pervertit, ceţos şi gol, mal du siècle‑ist, forţa fizică. Nicăieri, în literatura europeană a secolului al XIX‑lea, nu mai există ceva asemănător, afară poate de epopeile homerice[6]. Afirmaţiile mai vechi ale unor istorici literari polonezi cum că H. Sienkiewicz şi‑ar fi datorat opera preluărilor de tot felul de la înaintaşul său J.I. Kraszewski, care a scris şi el Cavalerii teutoni 1410 (Krzyżacy 1410), tipărindu‑i în 1882, apar în lumina cercetărilor ulterioare ca nişte insinuări exagerate şi lipsite cu totul de suporturi convingătoare. Un denigrator se întreba cândva de‑a dreptul bizar dacă nu cumva opera magistrului (J.I. Kraszewski) o întrece valoric pe cea a emulului său (H. Sienkiewicz). Distanţa este într‑adevăr enormă între ele, dar în favoarea celui de‑al doilea termen al comparaţiei, pe toate palierele realizării artistice, astfel că eforturile demonstraţiei nu merită osteneala, întrucât s‑ar bate la uşi deschise. Sienkiewicz avea la îndemână pentru îngemănarea secolelor XIV şi XV, când se consumă acţiunea, în primul rând Istoria Polonei (Dzieje Polski) a lui Jan Dlugosz, care se întinde până în timpul domniei lui Kazimierz Jagiełłończyk. Cronica lui Janko din Czarnków, cuprinzând perioada 1333–1384, este un pamflet la adresa dinastiei de Anjou, care a domnit în Polonia între 1370–1384; referirile la reprezentanţii acestei case domnitoare nu puteau fi folosite la alcătuirea ca personaj a reginei Jadwiga (de Anjou), idealizată întrucâtva în carte. Totuşi, cu toată sărăcia izvoarelor, intuiţia creatorului a închegat puţinele date existente într‑un tablou al epocii, al cărui realism depăşeşte pe cel al trilogiei. Bătălia de la Grünwald, spre care se îndreaptă toate firele naraţiunii, este pregătită cu răbdare şi conştiinciozitate, relaţiile dintre polonezi şi lituanieni, pe de o parte, şi cavalerii ordinului teuton, pe de alta, evoluând inexorabil spre această soluţie extremă. Pretextul declarării războiului îl oferă provincia Samogiţia, conflictul are, însă, rădăcini mai profunde în tendinţa călugărilor teutoni de a‑şi mări teritoriile ocupate prin încălcarea vecinilor. Maeştrii ordinului, Konrad şi Ulrych von Jungingen, se străduiesc zadarnic să păstreze aparenţele dreptăţii în care cred sincer, pentru aceste incursiuni făcute, pasămite, în scopul răspândirii şi menţinerii creştinismului catolic. Mai ales în regiunile de la graniţă, jafurile, care se ţin lanţ, dovedesc caracterul hrăpăreţ al politicii teutone, hrănind dorul de răzbunare al multor năpăstuiţi. Ramificaţiile conflictului sunt, aşadar, numeroase, fiind explicate prin diferendul dintre Hugo Danveld, ajutat de Zygfryd von Löwe ş.a., şi cavalerul Jurand de Spychów, care implică prin Danusia pe Zbyszko şi Maćko de Bogdaniec. Urmărirea ciocnirilor dintre cele două grupuri permite autorului definirea caracterelor, solicitând atitudinea cititorului. Înfăţişaţi, conform tradiţiei orale şi scrise, în culori întunecate, demonice, majoritatea teutonilor sunt dominaţi de infatuare şi lăcomie, care îi împing la tot felul de nelegiuiri şi la sfidarea celor mai sfinte îndatoriri cavalereşti. Cruzimea şi josnicia care îl caracterizează pe Hugo Danveld ori pe Zygfryd von Löwe provoacă dispreţul cavalerilor veniţi din alte ţări să slujească sub flamurile Ordinului cu gând curat, ca Fulques de Lorche, care îi părăseşte, sau de Fourcy care, vrând să le dea în vileag mârşăvia, este ucis mişeleşte. Crucea, a cărei stăpânire, clamau cu ipocrizie, voiau s‑o extindă spre Răsărit, este numai o faţadă prestigioasă de care se slujeau fariseic pentru a cuceri noi ţinuturi vecine şi bogăţii spre slava efemeră a Ordinului. Pe primul plan, se statornicise puterea fierului, toate diferendele rezolvându‑se, în realitate, prin lovituri de paloş. Pioasa morală creştină şi menirea mesianică a catolicismului fuseseră de mult date uitării, mai marii cruciaţilor preferând intrigile joase şi acţiunile brutale, distructive. Până când paharul nelegiuirilor s‑a umplut şi autohtonii asupriţi s‑au unit şi le‑au aplicat pedeapsa cuvenită. Emblema crucii, luată în derâdere, le‑a refuzat ajutorul, lăsându‑i pradă vieţii deşănţate care i‑a măcinat din interior. Înfrângerea, în urma căreia nu şi‑au mai revenit niciodată la strălucirea de odinioară, împlineşte în roman sensul mai larg, metaforic, al unui avertisment administrat de istorie. Tot ce‑i clădit pe minciună şi fărădelege, pe jaf şi crimă, pe suferinţa semenilor, se prăbuşeşte repede în pulberea deşertăciunii, rămânând doar în amintirea oamenilor, ca memento mori. Polonezii, în schimb, au şi ei slăbiciunile lor, dar se impun prin însuşiri morale şi fizice superioare. Powała de Taczew îndoaie în mână fierul unei securi, Zawisza Czarny, a cărui onoare neîntinată a devenit proverbială, n‑a fost învins de nimeni, iar Zbyszko, eroul central, se poartă şi el ca un cavaler viteaz. Sare în ajutorul prinţesei ameninţate la vânătoare de un bour, provoacă la luptă alţi cavaleri pentru gloria iubitei etc. E, uneori, prea impulsiv. O nevinovată înflăcărare tinerească, având unele puncte de plecare şi în bravada comportamentului cavaleresc, îl pune adesea în situaţii din care i s‑ar putea trage moartea, dacă fantezia autorului nu s‑ar îngriji să‑l scape la timp. Atacă odată un trimis al Ordinului şi e condamnat la moarte. Îl salvează Danusia care se declară logodnica lui şi, după un obicei al pământului, vinovatul e iertat. Unele trăsături tipologice, ale regelui Władysław Jagiełło, de exemplu: mohorât, plângăcios, cucernic, mânios, au fost puse de interpreţii lui Sienkiewicz în relaţie de descendenţă şi înrudire cu eposul homeric sau Apocalipsa biblică[7]. Aparent forţată întrucâtva şi mai greu de argumentat, apropierea rămâne interesantă, oferind posibilităţi de lărgire substanţială a spaţiului de referinţă, de situare în perimetrul universalităţii valorilor literare. Valoarea istorică se conjugă cu un progres înregistrat de tehnica artistică; înlănţuirea mai riguros cauzală a momentelor intrigii are ca rezultat regizarea mai strânsă a acţiunilor şi susţinerea mai temeinică a psihologiilor. Motivele patriotice, de ordin mai larg, se întrepătrund cu cele personale ale eroilor, şi unele, şi celelalte rezolvându‑se prin lupta finală. De aci impresia că individualităţile umane, eliberate parcă de stânjenitoarea responsabilitate a faptului istoric, se mişcă şi cu mai multă libertate, acţionează prin impulsuri proprii, fiind mai veridice şi mai complexe, pe când în Prin foc şi sabie, Potopul şi Pan Wołodyjowski, evenimentul istoric domină personajele, dirijându‑le într‑o direcţie sau alta în raport de cutare împrejurare, ceea ce le ştirbeşte cumva ponderea intrinsecă. Tot aşa, Sienkiewicz nu‑şi arată eroii numai în larma încăierărilor. În Cavalerii teutoni, mai mult decât în Potopul, insistă şi asupra vieţii de zi cu zi a şlahtei, care nu‑şi uită nicicând propriile interese. Prin Maćko de Bogdaniec, Jagienka şi Zych de Zgorzelice, Cztan de Rogow ş.a., se cunosc ocupaţiile gospodăreşti, interioarele locuinţelor, zavistiile şi procesele pentru împlinirea moşiilor, în scurt, cadrul natural de viaţă. Autenticitatea faptelor şi a personajelor se interferează, întărindu‑se una pe alta, cu aceea a limbii expunerii. Studii recente au demonstrat că întreaga recuzită folosită pentru redarea limbajului epocii vizează arhaisme autentice cu o coloratură specifică graiului din Podlasie, colocvială. Această „substandardizare” hotărăşte dominanta stilistică a Cavalerilor teutoni, care asigură unitatea limbii postulate de autor într‑un roman istoric din timpuri „după care n‑a mai rămas nici o urmă lingvistică”[8]. Înfrângerea cavalerilor crucii în lupta de la Grünwald în 1410, una dintre cele mai mari bătălii ale Evului Mediu, întruneşte, în sfera finalităţii imediate, lecţia unui simbol plin de învăţăminte care prevesteşte insuccesul oricărei politici de deznaţionalizare a poporului polonez, indiferent de argumentele şi mijloacele întrebuinţate.   STAN VELEA     [1] A. Lewicki, Schiţă a istoriei polone până în timpurile cele mai noi (Zarys historii polskiej do najnow­szych czasów), ed. a IV‑a, Varşovia, 1907, p. 206. [2] A. Nofer, Henryk Sienkiewicz, ed. a III‑a, Varşovia, 1963, p. 275. [3] Începând din secolul al XV‑lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita; în limba latină Res publica) întemeiată pe stăpânirea şlahtei. În frunte se afla regele care însă nu putea să ia nici un fel de hotărâre fără aprobarea Seimului (un fel de senat). La sfârşitul secolului al XVI‑lea, democraţia şlahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocraţiei nobiliare, dar şlahticii îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului de liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii, decât forma de stat. [4] M. Kosman, Biserica şi motivele escatologice în „Cavalerii teutoni” de H. Sienkiewicz (Koścól i moty­wy eschatologiczne w „Krzyżahach” H. Sienkiewicza), în vol. Romanul polonez în secolele XIX şi XX (Polska powieść XIX i XX wieku), Lublin, 1933, p. 139. [5] J. Krzyżanowski, H.S. – Calendarul vieţii şi al operei, p. 308. [6] Z. Szwejkowski, Câteva observaţii de­spre „Cavalerii teutoni” de Sienkiewicz (Kilka uwag o „Krzyża­kach” Sienkiewicza), în vol. De­spre „Cavalerii teutoni” de H. Sienkiewicz, Varşovia, 1958, p. 230–247. [7] Cf. J. Maciszewska, Wladyslaw Jagiełło pentru tineret? (Władysław Jagiełło dla wlodzieży?), în vol. Romanul istoric polonez din sec. XX, p. 84. [8] B. Walczak, De­spre limba „Cavalerilor teutoni” de H. Sienkiewicz (O języku „Krzyżaków” H. Sienkiewi­cza), în vol. Romanul istoric polonez din sec. XX, p. 86–103.    

INTRODUCERE     Unirea lui Andrzej Kmicic cu jupâniţa Aleksandra Billewicz avu loc la sfârşitul războiului cu ungurii. Tot atunci trebuia să se lege prin căsătorie cu jupâniţa Anna Borzobohata un cavaler la fel de vestit şi cu merite tot atât de mari în slujba Republicii - Jerzy Michał Wołodyjowski, polcovnicul[1] steagului din Lauda. Se iviră însă pricini însemnate, care împiedicară şi tărăgănară încheierea acestui legământ. Jupâniţa Borzobohata crescuse sub oblăduirea prinţesei Gryzelda Wiśniowiecka, fără îngăduinţa căreia nu voia în ruptul capului să facă nunta, aşa că Michał fu nevoit s-o lase pe jupâniţă la Wodokty, din cauza vremurilor neliniştite, iar el se repezi la Zamość să capete învoirea şi binecuvântarea prinţesei. Dar n-avu noroc nici de astă dată, fiindcă la Zamość n-o mai găsi pe prinţesa care plecase tocmai la curtea împăratului de la Viena pentru educaţia feciorului. Cavalerul nu se descurajă şi purcese în urma ei şi la Viena, cu tonte că drumul îi lua o groază de timp. Aici, ducându-şi la bun sfârşit treburile, porni înapoi cu nădejdea fericirii în suflet. La întoarcere însă găsi vremurile tulburi; oştenii grăbeau spre locurile de adunare, în Ucraina bântuia răzvrătirea - pârjolul nu se potolise la fruntariile răsăritene. Se strângeau oştiri noi care se apere cât de cât hotarul. Aşa că, înainte de a ajunge la Varşovia, Michał află scrisorile de chemare trimise pe numele său din partea voievodului rutean. Socotind, prin urmare, că ţara se cuvine să stea întotdeauna înaintea treburilor proprii, renunţă la gândul nunţii apropiate şi porni spre Ucraina. Luptă câţiva ani prin acele părţi, trăind mereu în iureşul focului şi trudă nespusă, abia găsind o clipă potrivită pentru a scrie din când în când jupâniţei pline de dor. Apoi fu trimis sol la Crîm, după care se iscă războiul civil, aducător de mari nenorociri, cu pan Lubomirski[2], în timpul căruia luptă de partea regelui, împotriva acelui nemernic şi trădător; apoi plecă iarăşi cu Sobieski[3] în Ucraina. Slava numelui său crescu atât de mult, încât ajunse să fie socotit pretutindeni drept cel mai de seamă oştean al Republicii, dar anii aceştia însemnară pentru el suferinţă, dor şi griji necontenite. Până când veni, în sfârşit, anul 1668, în care, trimis să se odihnească din ordinul castelanului, plecă la Wodokty, pe la începutul verii, îşi luă aleasa inimii şi se îndreptă spre Cracovia. Pentru că prinţesa Gryzelda, care se întorsese din ţinuturile crăieşti, îl ruga să facă nunta acolo, ea însăşi oferindu-se să-i fie jupâniţei naşă. Kmicic şi tânăra-i soţie rămaseră la Wodokty; cum nu se aşteptau prea curând la veşti de la Wołodyjowski, erau prinşi cu totul de noul oaspete care făgăduise să vină la Wodokty. Providenţa nu-i ajutase până acum să aibă copii, dar aşteptarea lor avea să ia sfârşit prin împlinirea acestei dorinţe. Era un an neobişnuit de bogat. Grâiele dăduseră atâta rod, că nu mai încăpeau pe arii, şi toată ţara, cât era de largă şi de lungă, se acoperise de stoguri. Prin împrejurimi, pe întinderile pustiite de războaie, lăstărişul crescuse într-o singură noapte atât de mult, cum n-ar fi izbutit altădată să crească nici în doi ani. Era atâta bogăţie de vânat şi ciuperci prin păduri, atâta peşte prin ape, de parcă rodnicia pământului se împărtăşise cu dărnicie tuturor celor care vieţuiau pe el. Prietenii lui Wołodyjowski  vedeau în asta semne bune şi pentru căsătoria lor, dar iată că soarta hotărâse altfel.   CAPITOLUL I   Într-o preafrumoasă zi de toamnă, jupân Andrzej Kmicic stătea sub acoperişul umbros al foişorului şi, sorbindu-şi miedul de după-amiază, privea prin îngrăditura năpădită de hamei sălbatic la soţia care se preumbla prin faţa foişorului pe poteca largă, bine măturată. Era o femeie arătoasă, peste măsură, cu părul bălai şi chip luminos, aproape îngeresc. Acum păşea rar şi cu grijă, aflându-se într-o stare de plinătate blagoslovită. Jupân Andrzej Kmicic se uita la ea grozav de înduioşat. Oriîncotro se îndrepta, privirea lui se întorcea după ea cu dragostea cu care un câine îşi urmăreşte cu ochii stăpânul. Din când în când zâmbea mulţumit foarte de vederea ei şi îşi răsucea mustaţa în sus. Şi atunci, pe faţă i se întipărea o expresie de voioasă uşurătate. Se vede că oşteanul avea o fire poznaşă şi înainte de căsătorie trebuie să fi făcut nu puţine şotii. Liniştea grădinii era întreruptă doar de bufniturile fructelor zemoase care cădeau din pomi şi de bâzâitul insectelor. Vremea bună se aşezase de minune. Era pe la începutul lui septembrie. Soarele nu mai dogorea ca înainte, dar razele aurii erau încă destul de bogate. În lumina lor, merele roşii luceau atât de dese printre frunzele cenuşii, încât copacii abia se mai vedeau. Ramurile pomilor se încovoiau sub greutatea fructelor acoperite cu o pojghiţă de ceară cărunţie. Primele pânze de păianjen, vestitoare ale toamnei, agăţate prin copaci, se legănau la adierile uşoare, atât de uşoare că nu se auzea nici măcar foşnetul frunzelor. Poate că şi seninătatea aceasta a firii îl umplea de voie bună pe jupân Kmicic, fiindcă obrazul i se lumina tot mai mult. În cele din urmă, sorbi din mied şi îşi chemă soţia: Oleńka, ia vino încoace! Am să-ţi spun ceva. Numai să nu fie ceva ce nu prea-mi place mie să ascult. Pe viul Dumnezeu, nu! Apropie urechea! Apunând acestea, o cuprinse de mijloc, îşi apropie mustaţa de părul cânepiu şi-i şopti: Dacă are să fie băiat, hai să-i punem numele Michał. Oleńka îşi întoarse faţa împurpurată de la el şi-i şopti la rândul ei: Păi nu mi-ai făgăduit că n-ai să te împotriveşti să-l cheme Herakliusz? Vezi tu, pentru Wołodyjowski... Nu e mai însemnată oare amintirea bunicului? Şi a binefăcătorului meu... Hm! Aşa e... Dar al doilea nume să fie Michał! Altminteri nu poate fi! Oleńka se ridică şi încercă să scape din braţele lui Kmicic, dar acesta o strânse şi mai tare la piept şi începu să-i sărute gura, repetând de mai multe ori: Draga mea dragă, averea mea, viaţa mea! Vorbirea le fu întreruptă de copilul din casă, care se ivi la capătul potecii şi se îndreptă în grabă spre foişor. Ce vrei? întrebă Kmicic, dându-i drumul Oleńkăi. A venit jupân Charłamp şi aşteaptă în casă - răspunse slujitorul. Aha, iată-l şi pe el! strigă Kmicic la vederea bărbatului care se apropia. Pentru Dumnezeu, cum i-au mai albit mustăţile! Fii bine-venit, prietene drag, vechi tovarăş de arme! Spunând acestea, ieşi repede şi alergă, cu braţele desfăcute, în întâmpinarea lui jupân Charłamp. Dar jupân Charłamp făcu mai întâi o plecăciune adâncă înaintea Oleńkăi, pe care o văzuse nu o dată, mai de mult, la curtea din Kiejdany la prinţul de Wilno, apoi îi duse mâna spre mustăţile-i uriaşe şi abia după aceea, aruncându-se în braţele lui Kmicic, izbucni în suspine pe umărul acestuia. Doamne, Dumnezeule, ce ai, Domnia Ta? strigă uluit stăpânul casei. Unora cel de sus le sporeşte fericirea - răspunse jupân Charłamp - iar pe alţii îi lasă în părăsire. Pricina tristeţii mele o pot spune numai Domniei Tale. Aici se uită la jupâneasa lui Kmicic, care, înţelegând că nu vrea să vorbească faţă de ea, îi spuse soţului: Acum vă las singuri, mă duc să trimit Domniilor Voastre nişte mied... Kmicic îl trase pe jupân Charłamp în foişor şi, aşezându-l pe o laviţă, îl întrebă: Ce este? Ai nevoie de ajutor? Dacă-i aşa, să ai încredere în mine ca în Zawisza[4]! Eu n-am nimic - dădu răspuns bătrânul oştean. Câtă vreme mai pot să mânuiesc sabia cu braţul acesta, nu-mi trebuie ajutorul nimănui; dar prietenul nostru, cel mai destoinic cavaler din toată Republică, se află la grea cumpănă; nu ştiu dacă nu s-o fi prăpădit până acum. Pe rănile Mântuitorului! I s-a întâmplat ceva lui Wołodyjowski? Întocmai! Răspunse Charłamp, slobozind alte şiroaie de lacrimi. Află Domnia Ta că jupâniţa Anna Borzobohata a părăsit această lume. A murit! Strigă Kmicic, apucându-se cu amândouă mâinile de păr. Ca o pasăre nimerită de săgeată. Urmă o clipă de tăcere. Doar merele, care cădeau ici şi colo, bufneau surd de pământ. Jupân Charłamp răsufla din ce în ce mai tare, înfrânându-şi plânsul, iar Kmicic îşi frângea mâinile şi repetă, clătinând din cap: Doamne atotputernice! Doamne atotputernice! Domnia Ta să nu te miri de lacrimile mele - rosti într-un târziu Charłamp. Dacă Domnia Ta îţi simţi inima strânsă de o nespusă dolor[5] numai la auzul nenorocirii, apoi ce să mai zic eu care am fost de faţă la moartea ei şi la durerea prietenului, care întrecea orice măsură omenească. Tocmai atunci intră un slujitor aducând pe o tavă un clondir pântecos şi pahare pe alta; în urma lui veni în foişor şi jupâneasa lui Kmicic, care, fireşte, nu-şi mai putea stăpâni dorinţa de a şti ce vorbeau. Uitându-se la bărbat şi văzând suferinţa adâncă de pe faţa lui, întrebă îndată: Ce veşti ai adus, Domnia Ta? Nu mă goniţi. O să vă alin şi eu durerea atâta cât se cuvine, o să plâng laolaltă cu voi sau am să vă fiu de folos cu vreun sfat... Acum, nici tu, cu toată mintea ta, nu mai poţi să îndrepţi nimic - răspunse jupân Andrzej. Mă tem însă că durerea să nu-ţi zdruncine sănătatea. Pot să îndur eu destule - stărui Oleńka. E mai rău să trăieşti fără să ştii nimic... A murit Anusia! Îi spuse Kmicic. Oleńka păli puţin şi se lăsă greu pe laviţă; Kmicic crezu că leşină, dar părerea de rău învinse asprimea veştii şi începu să plângă, urmată numaidecât şi de cei doi cavaleri. Oleńka - o întrebă Kmicic, dorind să-i îndrepte gândurile în altă parte - tu nu crezi că ea s-a dus în rai? Nu pe ea, ci pentru ea plâng şi pentru sărmanul Michał, fiindcă dacă-i vorba de fericirea ei veşnică, îmi doresc să am şi eu aceeaşi nădejde în izbăvire, aşa cum o am pentru ea. Nici o jupâniţă n-o întrecea în virtuţi, nici una nu era atât de bună la suflet, atât de cinstită! Oh! Anulka mea! Anulka dragă!... Am fost acolo când s-a stins din viaţă - spuse Charłamp - să dea Dumnezeu ca toţi să murim la fel întru credinţă. Se înstăpâni tăcerea; după ce jalea se mai ostoi, scurgându-se odată cu lacrimile, Kmicic rosti: Domnia Ta povesteşte cum s-a întâmplat; în clipele mai grele o să ne mai întremăm cu câte o înghiţitură de mied. Mulţumesc Domniei Tale - răspunse Charłamp. Din când în când am să beau, dacă Domnia Ta ai să mă îndemni, fiindcă durerea nu-ţi cuprinde numai inima, ci te-nhaţă şi de gât, ca lupul, şi atunci, fără ajutorul altuia, e-n stare să te sugrume. Iată cum a fost. Plecasem de la Częstochowa spre locurile de baştină, unde aveam de gând să mă statornicesc la vreo moşioară luată în arendă şi să-mi odihnesc bătrâneţile. Eram sătul de război, pentru că de copil de când tot lupt, iar acum mi-au încărunţit şi mustăţile. Gândeam că dacă n-am să pot sta locului, am să mă înscriu în vreun steag, dar polcurile înfiinţate spre paguba ţării şi spre mulţumirea vrăjmaşilor şi războaiele civile mi-au scos de la inimă pe Bellona... Ei, dragă Doamne! Pelicanul îşi hrăneşte puii cu sângele său, da, da, întocmai aşa! Dar Republica nu mai are sânge în pieptul ei. Swiderski a fost un mare oştean... Dumnezeu să-l judece!... Anula mea dragă! îl întrerupse hohotind jupâneasa lui Kmicic. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu erai tu?... Liman mi-ai fost şi apărare! Anulă mea dragă! Charłamp izbucni iarăşi în plâns, dar se stăpâni repede, fiindcă Kmicic îl întrebă: Şi pe Wołodyjowski  unde l-ai întâlnit, Domnia Ta? Cu Wołodyjowski  m-am întâlnit tot la Częstochowa, unde plănuiseră să se odihnească amândoi, după ce se vor ruga Sfintei Fecioare. Mi-a mărturisit de la început să se duce cu logodnică la Cracovia, la prinţesa Gryzelda Wiśniowiecka, fără încuviinţarea şi binecuvântarea căreia jupâniţa nici nu voia să audă de căsătorie. Atunci fata era sănătoasă tun, iar el vesel ca pasărea cântătoare. „Dumnezeu - îmi spunea - m-a răsplătit pentru osteneala mea!” Ce se mai grozăvea Wołodyjowski, alină-l, Doamne, ce-şi mai bătea joc de mine, pentru că, vedeţi Domniile Voastre, pentru jupâniţa asta noi ne sfădiserăm mai de mult şi aveam să ne hăcuim cu săbiile. Unde-i ea acum, sărmana? Şi iarăşi pe jupân Charłamp îl podidiră lacrimile, dar pentru scurtă vreme, fiindcă Kmicic îl întrerupse din nou: Domnia Ta spui că era sănătoasă? Atunci cum de s-a stins aşa deodată? Prea adevărat. A luat-o pe neaşteptate. Trăsese la jupâneasa Marcinowa Zamojski, care în vremea aceea se afla cu bărbatul la Częstochowa. Wołodyjowski  îşi petrecea toată ziua la ea, văitându-se de întârziere şi spunând că o să ajungă la Cracovia abia peste un an, pentru că toţi îl opresc din drum. Şi nu e de mirare! Oricine e bucuros să găzduiască un asemenea oştean, cum e jupân Wołodyjowski, aşa că cine izbuteşte să-l prindă, apoi îl ţine bine. M-a dus şi pe mine la jupâniţă şi m-a ameninţat râzând că mă face bucăţi dacă o fac să se îndrăgostească de mine... Dar ea nu mai avea ochi pentru nimeni în afară de el. Câteodată mă năpădea şi pe mine părerea de rău că am rămas singur cuc la bătrâneţe. Dar nu-i nimic. Până când, într-o noapte mă pomenesc cu Wołodyjowski  grozav de speriat: „Pe viul Dumnezeu! Nu ştii pe undeva vreun doctor?” „Ce s-a întâmplat?” „E bolnavă, nu mai cunoaşte pe nimeni!” Îl întreb când s-a îmbolnăvit, şi-mi spune că abia a fost vestit şi el de jupâneasa Zamojska. Şi asta la miezul nopţii! Unde să cauţi un doctor, când acolo numai mănăstirea a rămas întreagă, iar în târg sunt mai multe ruine decât oameni. Am aflat în cele din urmă un felcer, dar nici ăsta nu voia să vină, aşa că am fost nevoit să-l îndemn cu baltagul ca să-l aduc la bolnavă. Aici însă era mai mare nevoie de duhovnic decât de felcer. Am găsit un călugăr cumsecade din ordinul paulinilor, care, rugându-se, a readus-o în simţiri, astfel că a putut să se împărtăşească şi să se despartă cu duioşie de jupân Michał. A doua zi pe la prânz nu mai era! Felcerul zicea că cineva i-a făcut farmece, dar cred că nu-i adevărat, fiindcă se ştie că la Częstochowa farmecele nu au nici o putere. Dar ce s-a mai petrecut cu jupân Wołodyjowski, ce i-a mai ieşit din gură; gândesc că Domnul n-o să-l pedepsească pentru asta, căci omul nu mai ia seamă la vorbe când îl sfâşie durerea... Vă spun Domniilor Voastre (jupân Charłamp îşi coborî glasul) că hulea ca un ieşit din minţi. Pentru Dumnezeu! A hulit? repetă încet Kmicic. A fugit de lângă ea în tindă, din tindă în curte, clătinându-se ca un om beat. Acolo şi-a înălţat pumnii spre cer şi a început să strige cu glas cumplit: „Asta mi-e răsplata pentru rănile şi ostenelile mele, pentru sângele meu, pentru dragostea de ţară?!... Un mieluşel am avut - spunea - şi tu, Doamne, mi l-ai luat şi pe ăsta. Să prăbuşeşti un bărbat înarmat, iată o ispravă vrednică de braţul lui Dumnezeu. Şi o pisică sau un erete poate să sugrume un porumbel nevinovat!”... Pe rănile lui Hristos! se sperie jupâneasa - Domnia Ta, nu mai repeta asemenea ocări că atragi nenorocirea asupra casei noastre! Charłamp îşi făcu semnul crucii şi vorbi mai departe: Viteazul gândea că şi-a îndeplinit datoria şi iată cum era răsplătit! Ehei! Dumnezeu ştie mai bine ce face, cu toate că faptele lui nu pot fi măsurate cu mintea şi dreptatea omenească! Îndată după ce a rostit măscările acelea, i s-au muiat picioarele şi a căzut la pământ, iar preotul l-a afurisit ca să nu sălăşluiască în el duhurile cele scârbavnice, care puteau să fie atrase de vorbele de ocară. Şi-a venit în fire repede? A zăcut ca mort vreun ceas, apoi s-a trezit şi, întorcându-se la cvartirul său, n-a vrut să mai vadă pe nimeni. În timpul înmormântării l-am întrebat de vorbă: „Jupâne Michał - i-am zis - teme-te de Dumnezeu!” El nimic! Am mai stat trei zile la Częstochowa, pentru că îmi părea rău de el să plec, dar în zadar am bătut la uşa lui. Nu mi-a deschis! Mă bătea gândul ce să fac, să mai încerc să-l văd, să plec?... Cum să las omul fără nici un ajutor? Cu toate acestea, dacă am văzut că nu izbutesc nimic, m-am hotărât să mă duc la Skrzetuski. El e doar cel mai bun prieten al lui, iar jupân Zagłoba e al doilea; poate că ei o să nimerească mai lesne drumul spre inima lui, mai ales jupân Zagłoba, care-i un om atât de isteţ şi ştie cum să-l ia pe fiecare. Şi Domnia Ta ai fost la Skrzetuski? Am fost, dar nici cu ei nu mi-a dat Dumnezeu noroc, fiindcă plecaseră amândoi împreună cu jupân Zagłoba în ţinutul Kalisz, la jupân Stanislaw, rotmistrul[6]. Nu ştia nimeni să-mi spună când aveau să se întoarcă. Atunci mi-am zis: şi aşa drumul duce prin Samogiţia, ia să trec eu pe la Domniile Voastre să vă povestesc ce s-a întâmplat. De mult ştiam că Domnia Ta eşti un cavaler de treabă - spuse Kmicic. Nu e vorba de mine, ci de Wołodyjowski  - răspunse Charłamp - şi recunosc în faţa Domniilor Voastre că tare mă tem să nu i întunece mintea... Dumnezeu o să-l păzească - rosti jupâneasa. Dacă nu i se va întâmpla nimic, mai mult ca sigur că va îmbrăca rantia, pentru că vă spun Domniilor Voastre că n-am mai văzut asemenea suferinţă, pe legea mea, n-am mai văzut... Păcat de aşa oştean! Mare păcat! Cum să fie păcat! Doar aşa o să crească slava Domnului Dumnezeu! se împotrivi Oleńka. Charłamp începu să-şi mişte mustăţile şi să-şi şteargă fruntea. Vezi, Domnia Ta jupâneasă... poate o să crească sau poate că nu. Socotiţi şi Domniile Voastre, câţi păgâni şi eretici a trimis pe ceea lume în timpul vieţii, fapte cu care l-a mulţumit pe Mântuitorul nostru şi pe Preasfânta lui mamă mai abitir ca un preot cu toate predicile lui. Hm! E un lucru vrednic să ne gândim la el! Fiecare e dator să-i slujească slavei lui Dumnezeu, cum se pricepe mai bine... Că vedeţi, Domniile Voastre, printre iezuiţi se vor găsi întotdeauna destui inşi mai deştepţi ca el, dar o sabie pe măsura lui nu se mai află în toată Republica... Aşa e, pe viul Dumnezeu! interveni Kmicic. Domnia Ta n-ai idee dacă el a rămas la Częstochowa sau a plecat? Când am plecat eu, era acolo, dar ce a făcut pe urmă, nu mai ştiu. Ştiu doar atâta că, Doamne fereşte de nebunie sau de vreo boală care adesea se prinde de om la mare supărare, el se află singur, fără nici un ajutor, fără o rudă, fără prieteni, fără mângâiere. Fie ca Sfânta Fecioară de la Częstochowa să te scape de la ananghie, prietene drag! strigă deodată Kmicic. Tu mi-ai făcut atâta bine, că nici un frate bun nu putea să facă mai mult! Jupâneasa căzu adânc pe gânduri şi multă vreme domni tăcerea; într-un târziu, îşi înălţă capul bălai şi spuse: Jędrek, tu ţii minte cât îi suntem noi de îndatoraţi? Să-mi sară ochii dac-am să uit vreodată! N-aş mai îndrăzni niciodată să privesc în faţă un om cinstit! Jędrek, tu nu poţi să-l laşi aşa. Cum asta? Du-te la el. Ia te uită ce inimă de femeie simţitoare, ce jupâneasă vrednică! strigă Charłamp, apucând mâinile Oleńkăi şi acoperindu-le de sărutări. Dar lui Kmicic nu-i era pe plac asemenea sfat, aşa că începu să dea din cap şi zise: Pentru el aş fi în stare să mă duc şi la capătul lumii, dar... ştii şi tu... dacă erai sănătoasă, nu zic... dar aşa, ştii doar şi tu! Doamne fereşte de vreo spaimă, de vreo întâmplare rea... M-aş usca de grijă!... Soţia stă înaintea celui mai bun prieten... Îmi pare rău de jupân Michał... dar vezi şi tu!... Eu rămân sub oblăduiala părinţilor din Lauda. Acum e linişte aici şi, pe urmă, nu mă sperii eu din orişice. Fără voia Domnului nu mi se va clinti nici un fir de păr... Iar acolo poate că Michał are mare nevoie de ajutor... Of, are nevoie, are! Se amestecă Charłamp. Ascultă, Jędrek. Eu sunt sănătoasă şi n-am a mă teme de nedreptatea nimănui... Eu ştiu că nu pleci cu inima uşoară... Mai degrabă m-aş arunca asupra tunurilor numai cu vătraiul în mână! O întrerupse Kmicic. Şi crezi că dacă stai aici, n-o să te cuprindă amărăciunea ori de câte ori ai să te gândeşti că ţi-ai lăsat prietenul în părăsire? Şi, pe urmă, chiar Dumnezeu, mâniat pe bună dreptate, poate foarte lesne să-şi retragă binecuvântarea. Tu îmi înfigi un cuţit în inimă. Zici că poate să-şi retragă binecuvântarea? De asta mi-e frică! A scăpa un prieten, cum e jupân Michał, e o datorie sfântă. Eu ţin la Michał din toată inima. Ce să fac!... Dacă e nevoie, am să plec repede, fiindcă fiecare ceas poate să însemne foarte mult. Mă duc îndată la grajduri. Pe viul Dumnezeu, alt mijloc nu se mai află? Dracu l-a pus pe Skrzetuski să plece tocmai în ţinutul Kalisz! Mie nu mi-e de mine, viaţa mea, ci de tine. Mai bine îmi pierd toată averea decât să petrec fără tine. Dacă-mi spunea cineva că am să te las singură pentru o treabă care nu priveşte binele ţării, îi băgăm mânerul sabiei în gât până la gardă. Vorbeşti de datorie? Fie şi aşa! Nerod să fie cine-o mai sta la îndoială! Dacă era vorba de altcineva, nu de Michał, n-aş fi făcut nicicând una ca asta! Aici se întoarse către Charłamp: Domnia Ta, hai cu mine la grajduri să alegem caii. Iar tu, Oleńko, dă poruncă să-mi strângă lucrurile. De bătutul grâului să aibă grijă cineva din Lauda... Jupâne Charłamp, trebuie să zăboveşti la noi cel puţin vreo două săptămâni, ca să-mi supraveghezi nevasta. Poate că se găseşte prin împrejurimi vreo sfoară de moşie de arendat. Ce zici de Lubicz, ai? Hai la grajduri, Domnia Ta. Peste un ceas musai să plec! Dacă trebuie, trebuie şi basta!...   [1] Colonel. [2] Jerzy Sebastian Lubomirski (1616-1667) — mare mareşal al coroanei din 1650; hatman de câmp al coroanei din 1657. S-a distins în luptele cu năvălitorii suedezi (1655-1669). Potrivnic politicii Mariei Ludovica, este condamnat de seim şi începe războiul civil, învingând armata regelui la Matury (1666). [3] Ian al III-lea Sobieski (1629-1696) — rege al Poloniei din 1674. înainte mare mareşal al coroanei din 1665, hatman de câmp al coroanei din 1666 [4] Cavaler vestit pentru fermitatea principiilor sale. [5] Durere (lat.). [6] Comandantul unui escadron de cavalerie, căpitan.    

CAPITOLUL I   Anul 1647 se arătase un an neobişnuit, în care diferite semne apărute pe cer şi pe pământ vesteau parcă nenorociri şi întâmplări nemaipomenite. Cronicarii din acele vremuri amintesc că încă din primăvară un nor uriaş de lăcuste roise din Câmpiile Sălbatice şi prăpădise semănăturile şi iarba, prevestind năvălirea tătarilor. Vara, fusese o puternică eclipsă de soare, după care se ivise pe cer o cometă. Tot aşa, la Varşovia, oamenii văzuseră deasupra oraşului un mormânt şi o cruce de foc în nori, aşa că ţinuseră posturi şi făcuseră pomeni, fiindcă unii susţineau că asupra ţării avea să se abată ciuma şi toată suflarea omenească va pieri. În sfârşit, urmase o iarnă atât de uşoară, cum nici cei mai vârstnici nu‑şi aminteau să fi apucat vreodată. În regiunile de miazăzi gheţurile nu mai încătuşaseră apele care, umflate de zăpada ce se topea în fiecare zi, ieşiseră din albii înecând malurile. Cădeau ploi dese. Stepa se înmuiase, transformându‑se într‑o mocirlă fără sfârşit, iar soarele pripea atât de puternic la amiază, încât – minune a minunilor! – pe la jumătatea lui decembrie, în ţinutul Bracławului şi în Câmpiile Sălbatice, stepele şi întinderile se acoperiseră de verdeaţă. În prisăci, roiurile de albine începeau să se mişte şi să zumzăie, vitele mugeau prin ocoale. Când rânduiala firii părea astfel cu totul schimbată, în Ucraina, în aşteptarea întâmplărilor neobişnuite, oamenii îşi îndreptau gândurile neliniştite şi ochii mai ales către Câmpiile Sălbatice de unde putea să se arate primejdia mai lesne decât de oriunde. În acest timp pe Câmpii nu se întâmpla nimic deosebit; nu mai aveau loc alte lupte şi hărţuieli în afară de cele obişnuite, de care aveau ştiinţă doar vulturii, ereţii, corbii şi animalele de câmp. Căci aşa se înfăţişau pe atunci Câmpiile Sălbatice. Mergând spre miazăzi, către Nipru, ultimele urme de viaţă aşezată se sfârşeau nu departe după Czehryn, iar spre Nistru ajungeau până dincolo de Humań, după care, până hăt către limanuri şi Mare, se întindea stepa şi iar stepa, cuprinsă ca într‑o ramă între cele două râuri. În arcul Niprului, la Niż, dincolo de pragurile stâncoase, clocotea încă viaţa cazacilor, dar în Câmpiile Sălbatice nu se statornicise nimeni; doar pe la margini, din loc în loc se înălţau palăncile[1], ca nişte insule în plină mare. De nomine, pământul aparţinea Poloniei, dar era nelocuit şi Republica[2] le îngăduia tătarilor să folosească păşunile, cu toate că adeseori cazacii se împotriveau, aşa că imaşul era în acelaşi timp şi câmp de bătaie. Nimeni nu numărase, nimeni nu‑şi mai aducea aminte câte lupte se desfăşuraseră acolo, câţi oameni pieriseră. Ştiau numai vulturii, ereţii şi corbii; cine auzea de departe fâlfâit de aripi şi croncănituri, cine vedea păsările rotindu‑se deasupra vreunui loc, acela ştia că acolo se află hoituri sau oase neîngropate încă… Omul era vânat prin ierburi ca lupii ori ca antilopele saiga. Vâna cine voia. Omul hăituit de lege se ascundea în stepele sălbatice, păstorul îşi păzea turmele înarmat; tot acolo căuta aventuri cavalerul şi hoţul ieşea la pradă. Cazacul vâna pe tătar, tătarul pe cazac. Câteodată cete întregi apărau turmele împotriva mulţimii hoţilor. Stepa era pustie şi locuită în acelaşi timp, tăcută şi ameninţătoare, liniştită şi plină de capcane, sălbatică din cauza Câmpiilor Sălbatice, dar şi din cauza sufletelor sălbatice. Din vreme în vreme se năpusteau asupră‑i războaiele. Atunci se revărsau în valuri ciambuluri[3] tătărăşti, pâlcuri de cazaci, steaguri poloneze sau moldovene; noaptea, nechezatul cailor însoţea urletele lupilor, răpăitul tobelor şi cântecul trâmbiţelor de aramă răsunau până către lacul lui Ovidiu şi spre Mare, iar pe Drumul Negru, în ţinutul Kuczmanului, se scurgeau puhoaie de oameni. De la Kamieniec până la Nipru, graniţele Republicii erau păzite de staniţe[4] şi palănci, care cunoşteau apropierea primejdiei după cârdurile nenumărate de păsări ce zburau spre miazănoapte, speriate de ciambuluri. Era de ajuns ca tătarul să scoată capul din Pădurea Neagră ori să treacă Nistrul dinspre părţile moldovene, ca să apară odată cu păsările, pe drumurile stepei, în regiunile de miazăzi. Ciudat este că în iarna aceea stolurile de păsări nu se îndreptau către ţinuturile Republicii. Stepa era mai liniştită ca de obicei. În clipa când începe povestirea noastră, tocmai apunea soarele, luminând cu razele‑i roşietice locurile pustii. La marginea de miazănoapte a Câmpiilor Sălbatice, de‑a lungul Omelniczekului, până la vărsare, cea mai ageră privire n‑ar fi putut să descopere nici o vietate, nici măcar o mişcare prin ierburile veştejite, uscate, negre. Soarele se mai uita doar cu o jumătate de disc de dincolo de orizont. Cerul se întunecase şi stepa se acoperea treptat de neguri. Pe malul stâng, pe o înălţime care semăna mai mult cu un curgan decât cu o colină, mai luceau doar resturile unei staniţe, ridicate odinioară de Teodoryk Buczacki, pe care o distruseseră năvălirile. Dărâmăturile aruncau o umbră alungită. În apropiere străluceau apele larg revărsate ale Omelniczekului care, în acest loc, coteşte spre Nipru. Razele de lumină se stingeau tot mai mult în văzduh şi pe pământ. Din înălţimile cerului mai răzbăteau numai strigătele cocoarelor care se îndreptau spre mare, încolo, nici un zgomot nu tulbura liniştea. Noaptea se lăsa asupra întinderilor pustii şi odată cu ea venea vremea duhurilor. Pe atunci, oştenii care vegheau în staniţe povesteau că pe Câmpiile Sălbatice apar noaptea umbrele celor căzuţi, care şi‑au găsit acolo moartea năprasnică în păcat, şi îşi fac de cap, neputând fi împiedicate de cruce şi biserică. De aceea, când semnele care arată miezul nopţii începeau să se stingă, prin staniţe se rosteau rugăciuni pentru sufletele morţilor. Se mai vorbea că umbrele călăreţilor care rătăcesc prin pustie aţin calea drumeţilor, gemând şi cerşind semnul sfintei cruci. Printre ele se nimereau şi strigoi, care alergau urlând după oameni. O ureche deprinsă deosebea de departe urletul strigoilor de cel al haitelor de lupi. De asemenea se puteau vedea armate întregi de umbre care uneori se apropiau atât de mult de staniţe, că străjile dădeau alarma. Astfel de întâmplări prevesteau de obicei războaie crâncene. Nici întâlnirea unor umbre singuratice nu însemna nimic bun, dar nu trebuia să‑ţi faci inimă rea întotdeauna, fiindcă adeseori chiar omul viu apărea şi dispărea înaintea călătorilor ca o umbră, aşa că de multe ori putea să fie luat cu uşurinţă drept un duh al întunericului. Nu e deci nimic de mirarea că numaidecât după căderea nopţii deasupra Omelniczekului, în jurul staniţei pustiite, apăru o stafie, sau poate un om. Tocmai ieşise Luna de dincolo de Nipru albind locul însingurat, măciuliile scaieţilor şi nemărginirea stepei. Deodată, mai jos, în stepă se arătară alte făpturi ale nopţii. Zdrenţe mişcătoare de nori acopereau când şi când razele Lunii, siluetele când apăreau strălucitoare din neguri, când dispăreau. Uneori se pierdeau cu totul, părând să se topească în întuneric. Înaintând spre înălţimea pe care stătea primul călăreţ, se furişau tăcute, cu grijă, încet, oprindu‑se mereu. În mişcările lor era ceva înfricoşător, ca şi în toată această stepă care părea atât de liniştită. Vântul adia în răstimpuri dinspre Nipru, făcând să fâşâie jalnic scaieţii uscaţi, care se aplecau şi parcă tremurau de teamă. În cele din urmă, siluetele dispărură, ascunzându‑se în umbra dărâmăturilor. În lumina palidă a nopţii se vedea numai călăreţul singuratic care stătea pe movilă. În sfârşit, un zgomot îi atrase luarea‑aminte. Apropiindu‑se de marginea colinei, începu să scruteze întunericul stepei. Vântul nu mai adia, foşnetul încetase şi se aşternuse liniştea deplină. Deodată se auzi un şuierat ascuţit. Glasuri amestecate începură să strige înfiorat: „Allah! Allah! Iisuse Cristoase! Ajutor! Loveşte!” Răsună pocnetul sâneţelor, lumini roşii sfâşiară beznele. Tropotul cailor se amesteca cu zăngănitul fierului. În stepă apărură ca din pământ alţi călăreţi. Ai fi zis că se dezlănţuie dintr‑odată furtuna în această pustie tăcută, înfiorătoare. Urletele înspăimântătoare fură însoţite de gemete omeneşti, apoi totul se linişti: lupta se sfârşise. Avusese loc, pesemne, una din încăierările obişnuite în Câmpiile Sălbatice. Călăreţii se adunară pe colnic şi câţiva săriră din şa, uitându‑se cu atenţie la ceva. Deodată, o voce puternică şi poruncitoare se auzi în întuneric: Hei, voi de‑acolo! Scăpăraţi şi aprindeţi focul! După o clipă, săriră mai întâi câteva scântei, apoi flăcăruia ţâşni din puful de trestie şi vreascurile răşinoase pe care călătorii prin Câmpiile Sălbatice le purtau întotdeauna cu ei. Capătul faclei fu înfipt în pământ şi lumina puternică, ce cădea de sus, făcu să se vadă limpede vreo doisprezece oameni aplecaţi asupra unui trup întins pe jos, fără viaţă. Erau oşteni îmbrăcaţi în mundire de culoare roşie, domneşti, şi cu căciuli din piele de lup. Unul dintre ei, care călărea un cal focos, părea să le fie căpetenie. Descălecând, se apropie de trupul lungit pe jos şi întrebă: Ei, cum e, vagmistrule[5], trăieşte sau e mort? Trăieşte, înălţimea Voastră, da’ horcăie; laţul i s‑a strâns în jurul gâtului şi l‑a sugrumat. Ce neam de om e? Nu e tătar, e cineva de soi. Slavă Domnului! Şi porucinicul[6] se uită cu atenţie la bărbatul lungit pe pământ. Arată ca un hatman, spuse. Şi are un cal tătărăsc pe cinste, unul mai bun nu se află nici în herghelia hanului, răspunse vagmistrul. Uite că l‑au şi adus. Porucinicul privi încotro îi arăta vagmistrul şi faţa i se lumină. Nu departe de el, doi oşteni ţineau într‑adevăr un armăsar sprinten, care, ciulindu‑şi urechile şi forăind pe nări, îşi întindea gâtul şi privirea înfricoşată la stăpânul său. Înălţimea Voastră, da’ calul rămâne al nostru? se amestecă întrebător vagmistrul. Cum, păcătosule, vrei să laşi creştinul fără cal în mijlocul stepei? E pradă de luptă şi… Un horcăit mai puternic al omului sugrumat le întrerupse convorbirea. Turnaţi‑i horilcă[7] pe gât şi slăbiţi‑i cureaua, spuse porucinicul. Înnoptăm aici? Da, luaţi şeile de pe cai şi aprindeţi focul. Oştenii descălecară în mare grabă. Unii începură să‑l mişte ca să‑l readucă în simţiri pe cel ce zăcea fără să scoată o vorbă, alţii plecară după uscături, iar ceilalţi aşternură pe pământ piei de cămilă şi de urs pentru somnul de noapte. Fără a se mai îngriji de omul sugrumat, porucinicul îşi desfăcu cingătoarea şi se întinse pe burtă lângă foc. Era foarte tânăr, uscăţiv şi negricios, bine clădit, cu faţa prelungă şi nasul mare, vulturesc. În ochi i se citea curajul şi semeţia, dar expresia feţei era aceea a unui om cinstit. O mustaţă destul de bogată şi barba nerasă de multă vreme îi dădeau un aer de seriozitate nepotrivită cu vârsta lui. În acest timp, doi slujitori începură să pregătească cina. Sferturi întregi de berbec fură puse pe jăratic: se aduseră de pe cai şi câteva dropii vânate în timpul zilei, câteva potârnichi albe şi o antilopă saiga, pe care un slujitor începu numaidecât s‑o jupoaie de piele. Grămada de vreascuri ardea răspândind asupra stepei un cerc uriaş de lumină roşiatică. Omul prins cu arcanul începu să‑şi vină încet în fire. Un timp, ochii năpădiţi de sânge stăruiră asupra străinilor, cercetându‑le chipurile, apoi încercă să se ridice. Oşteanul care vorbise mai înainte cu porucinicul îl săltă în sus de subţiori; altul îi puse în mână baltagul, pe care necunoscutul se sprijini cu toată puterea. Era încă roşu la faţă, cu venele umflate, în sfârşit, cu vocea sugrumată, îngăimă primul cuvânt: Apă! Îi dădură horilcă şi bău cu nesaţ; se vede că‑i făcea bine fiindcă, după ce luă sticla de la gură, întrebă cu glasul mai sigur: În mâinile cui mă aflu? Porucinicul se ridică şi se apropie de el. În mâinile celor care te‑au scăpat de la moarte. Aşadar nu Domniile Voastre m‑aţi prins cu arcanul? Află Domnia Ta că arma noastră e sabia, nu arcanul. Bănuiala Domniei Tale nedreptăţeşte pe aceşti oşteni vrednici. Te‑au prins niscaiva lotri prefăcuţi în tătari, pe care, dacă eşti curios, poţi să‑i şi vezi zăcând acolo ciopârţiţi ca nişte berbeci. Spunând acestea, îi arătă cu mâna câteva trupuri întunecate care zăceau fără suflare la poalele colinei. Dar necunoscutul rosti: Lăsaţi‑mă să mă odihnesc. Îi aduseră o şa ostăşească, pe care se aşeză şi se adânci în tăcere. Era un bărbat în puterea vârstei, de statură mijlocie, lat în spate, un trup de uriaş şi trăsături care impuneau. Avea capul mare, pielea smeadă, arsă puternic de soare, ochii negri şi puţin oblici, ca ai tătarilor, iar peste gura mică îi atârna o mustaţă subţire, care se despărţea abia spre colţurile gurii în două smocuri răsfirate. Faţa‑i puternică arăta curaj şi mândrie. Avea în ea ceva atrăgător şi respingător în acelaşi timp – autoritatea hatmanului însoţită cu şiretenia tătărască, blândeţe şi sălbăticie. După ce se odihni o vreme pe şa, se ridică şi, în pofida tuturor aşteptărilor, în loc să mulţumească, se duse să vadă trupurile celor ucişi. Un necioplit! mormăi porucinicul. În acest timp, necunoscutul se uita cu atenţie la fiecare faţă, clătinând din cap, ca un om care înţelege totul; se întoarse apoi încet spre porucinic, plimbându‑şi mâinile pe şolduri şi căutând din obişnuinţă brâul în care voia pesemne să‑şi bage mâna. Asemenea purtare, nepotrivită pentru un om abia scăpat de moarte, nu fu pe placul tânărului porucinic care spuse batjocoritor: Dacă te‑ar vedea cineva, ar crede că Domnia Ta cauţi cunoştinţe printre lotrii aceia sau rosteşti rugăciuni pentru sufletul lor. Necunoscutul răspunse grav: Domnia Ta greşeşti şi nu greşeşti; nu greşeşti, fiindcă într‑adevăr căutam chipuri cunoscute, şi greşeşti pentru că aceştia nu sunt lotri, ci slugile unui şleahtic[8], vecin al meu. E, se vede că Domnia Ta şi vecinul Domniei Tale nu beţi amândoi din aceeaşi fântână. Un zâmbet neînţeles înflori pentru o clipă pe buzele subţiri ale necunoscutului. Şi aici te înşeli, mormăi printre dinţi. După o clipă adăugă mai tare: Dar să mă ierte Domnia Ta că nu i‑am adus mulţumirile cuvenite pentru auxilium care m‑a scăpat de la o moarte atât de năprasnică. Vitejia Domniei Tale a făcut să se sfârşească cu bine nesocotinţa mea, fiindcă m‑am îndepărtat de oamenii mei, dar recunoştinţa mea este într‑adevăr pe măsura grabei cu care mi‑ai venit într‑ajutor. Spunând acestea, întinse mâna porucinicului. Dar tânărul semeţ nu se mişcă din loc şi, în loc să se grăbească să i‑o dea pe a lui, zise: Aş vrea să ştiu mai întâi dacă am de‑a face cu un şleahtic, căci, deşi nu mă îndoiesc de acest lucru, nu se cade să primesc mulţumirile cuiva pe care nu‑l cunosc. Văd în Domnia Ta mândria unui bărbat curajos; vorbeşti cu dreptate. Trebuia să‑mi încep vorba şi mulţumirile spunându‑mi numele. Sunt Zenobi Abdank, cu blazonul Abdank cu o cruciuliţă, şleahtic din voievodatul Kievului, împroprietărit în ţinuturile de răsărit, şi polcovnicul[9] steagului de cazaci ai prinţului Dominik Zasławski. Iar eu sunt Jan Skrzetuski, porucinic în steagul de cuirasieri ai prealuminatului prinţ Jeremi Wiśniowiecki[10]. Domnia Ta slujeşti sub un războinic vestit. Primeşte acum recunoştinţa şi mâna mea. Porucinicul nu mai stătu pe gânduri. Într‑adevăr cuirasierii priveau de sus la oştenii din alte flamuri, dar Skrzetuski se afla în plină stepă, în Câmpiile Sălbatice, unde asemenea deosebiri nu prea se luau în seamă. Pe urmă avea de‑a face cu un polcovnic, lucru de care se convinse numaidecât, deoarece, când oştenii îi aduseră lui Abdank brâul şi sabia, din care îl descinseseră ca să‑şi revină, îi înmânară şi un buzdugan scurt de os, cu capul de corn lustruit, aşa cum aveau numai polcovnicii cazaci. În afară de aceasta, straiele lui Zenobi Abdank vădeau îndestulare, iar vorbirea aleasă arăta o minte ageră şi cunoaşterea lumii. Aşa că Skrzetuski îl rugă să‑i ţină tovărăşie. Mirosul de carne friptă tocmai începuse să se răspândească dinspre focuri, gâdilând plăcut nările şi cerul gurii. Un slujitor scoase carnea din jăratic şi le‑o servi într‑o strachină de cositor. Începură să mănânce, iar când li se aduse şi un burduf pântecos din piele de capră, cu vin moldovenesc, limbile începură să se dezlege. Dea Domnul să ajungem cu bine acasă! spuse Skrzetuski. Domnia Ta te întorci acasă? De unde, rogu‑te? întrebă Abdank. Vin de departe, tocmai de la Crîm. Ce‑ai căutat acolo? Ai dus banii de răscumpărare cuiva? Nu, jupâne polcovnic; am fost chiar la hanul în persoană. Abdank ciuli urechile curios. Ia te uită, ai intrat într‑o tovărăşie aleasă! Şi ce treburi ai avut cu hanul? I‑am dus o scrisoare a prealuminatului prinţ Jeremi. Domnia Ta ai fost trimisul lui! Şi ce i‑a scris prinţul hanului? Porucinicul îşi întoarse repede privirile spre tovarăşul său. Jupâne polcovnic, zise, dacă te‑ai uitat în ochii tâlharilor care te‑au prins cu arcanul – e treaba ta, dar ce i‑a scris prinţul hanului, nu e nici a mea, nici a ta, ci numai a lor. Mai înainte mă miram, răspunse şiret Abdank, că prinţul şi‑a ales un om atât de tânăr ca să‑l trimită la han, dar după răspunsul Domniei Tale nu mă mai mir deloc, fiindcă văd că eşti tânăr numai de ani, dar eşti bătrân la minte şi ai multă înţelepciune. Porucinicul înghiţi uşor cuvântul măgulitor, îşi răsuci mustaţa şi întrebă: Spune‑mi, jupâne polcovnic, ce treburi te‑au adus pe malurile Omelniczekului şi cum ai ajuns aici de unul singur? Nu sunt singur, mi‑am lăsat oamenii în urmă, pe drum; mă duc la pan Grodzicki, comandantul garnizoanei din Kudak. Marele hatman m‑a însărcinat să‑i duc nişte scrisori. Şi de ce nu călătoreşti Domnia Ta pe apă, cu baidacul[11]? Aşa a fost porunca, şi nu pot să mă abat de la ea. E de mirare că înălţimea Sa hatmanul a putut să‑ţi dea o astfel de poruncă; mergând pe apă ai fi înlăturat primejdiile pe care le‑ai întâmpinat prin mijlocul stepei. Să ştii Domnia Ta că stepa e liniştită acum, o cunosc nu de ieri, de alaltăieri, iar pentru cele ce mi s‑au întâmplat, de vină e numai răutatea omenească şi invidia. Cine te asupreşte atâta? E mult de vorbit. Am un vecin rău, care mi‑a distrus averea, m‑a izgonit de pe pământurile mele, mi‑a bătut feciorul, iar acum, ai văzut şi Domnia Ta cum a vrut să‑mi ia viaţa. Bine, dar Domnia Ta nu porţi sabie la şold? Pe faţa puternică a lui Abdank fulgeră ura, ochii i se aprinseră mohorât şi răspunse încet, dar apăsat: Cum de nu, port, şi să‑mi ajute Dumnezeu, că de aci înainte nu voi folosi alte mijloace împotriva vrăjmaşilor mei. Porucinicul vru să zică ceva, când în stepă răsună deodată un tropot de copite, mai bine zis un fâsâit grăbit de picioare de cai prin iarba moale. Numaidecât slujitorul lui Skrzetuski, care stătea de strajă, alergă cu vestea că se apropie nişte oameni. Cred că sunt însoţitorii mei, i‑am lăsat nu departe de Taśmina. Nu mă gândeam la nici o primejdie şi le‑am făgăduit să‑i aştept aici. Cât ai bate din palme, o ceată de călăreţi se rândui în semicerc în jurul colinei. În lumina focului apărură capetele cailor, cu nările larg deschise, sforăind de oboseală, iar deasupra lor, aplecate, se iviră feţele călăreţilor care priveau cu atenţie în lumină, ferindu‑şi ochii cu mâinile de strălucirea flăcărilor. Hei, oameni buni! Cine sunteţi? întrebă Abdank. Slugile Domnului! răspunseră voci din întuneric. Da, sunt flăcăii mei, repetă Abdank, adresându‑se porucinicului. Fiţi bine‑veniţi! Fiţi bine‑veniţi! Câţiva descălecară şi se apropiară de foc. Tătucule, ce‑i cu tine? Am ostenit caii ca să te ajungem. Am căzut într‑o capcană. Chwedko, trădătorul, cunoştea locul şi mă aştepta aici cu alţi ticăloşi. Trebuie să fi ajuns cu mult înaintea mea. M‑au prins cu arcanul! Doamne, păzeşte‑ne! Doamne, păzeşte‑ne! Şi cine sunt lehii ăştia de lângă tine? Spunând acestea, priveau ameninţător la Skrzetuski şi la tovarăşii lui. Sunt prieteni buni, zise Abdank. Slavă Domnului, sunt viu şi nevătămat. Pornim într‑o clipă mai departe. Laudă Domnului! Noi suntem gata. Şi începură să‑şi încălzească mâinile la foc, fiindcă noaptea era friguroasă, deşi senină. Erau ca la patruzeci de oameni vânjoşi şi bine înarmaţi. Nu semănau deloc a cazaci înrolaţi în oastea Republicii, şi Skrzetuski se miră mult, mai ales că ceata era aşa de mare. Toate acestea îi păreau porucinicului destul de ciudate. Dacă marele hatman l‑ar fi trimis pe polcovnicul Abdank la Kudak, i‑ar fi dat însoţitori dintre cazacii înregistraţi[12], apoi, din care pricină i‑a poruncit să meargă până la Czehryn prin stepă şi nu pe apă? Trecerea peste toate râurile care curg prin Câmpiile Sălbatice până la Nipru nu putea decât să‑i întârzie mersul. Aşa părea mai degrabă că jupânul Abdank voia să se ferească de Kudak. Dar până şi persoana polcovnicului îl punea mult pe gânduri pe tânărul porucinic. Băgă de seamă dintr‑odată că zaporojenii, care se purtau destul de familiar cu căpeteniile lor, pe el îl înconjurau cu un respect neobişnuit, ca şi când ar fi fost un adevărat hatman. Trebuia să fie vreun cavaler plin de faimă, şi Skrzetuski era cu atât mai mirat, cu cât, cunoscând Ucraina pe amândouă părţile Niprului, nu auzise nimic despre un asemenea viteaz pe care să‑l cheme Abdank. Pe de altă parte, faţa acestui bărbat avea ceva deosebit – o putere tăinuită, care i se degaja din obraz, precum căldura din flăcări, o voinţă neînduplecată, care arăta că acest om nu se dă înapoi din faţa nimănui şi de la nimic. O asemenea voinţă se citea pe chipul prinţului Jeremi Wiśniowiecki, însă acest dar înnăscut al naturii, potrivit cu naşterea aleasă şi purtarea prinţului, putea să uimească la un bărbat cu un nume necunoscut, rătăcit pe întinderile stepei. Skrzetuski chibzui multă vreme. Îi trecu prin minte că poate să fie vreun izgonit de neam mare, care, urmărit de vreo condamnare, se ascundea în Câmpiile Sălbatice, ori căpetenia vreunei cete de tâlhari, dar ultima presupunere era puţin probabilă, îmbrăcămintea şi vorbirea acestui om arătau cu totul altceva. Aşa că porucinicul nu mai ştia ce să creadă; urmărea cu atenţie ce se petrecea, în timp ce Abdank porunci să‑i fie adus calul. Porucinice Skrzetuski, spuse, călătorului îi stă bine cu drumul. Dă‑mi voie să‑ţi mulţumesc încă o dată pentru ajutorul pe care mi l‑ai dat. Să‑mi ajute Dumnezeu să te răsplătesc şi eu cu un bine tot atât de mare! Nu ştiam pe cine ajut, aşa că nu sunt vrednic de recunoştinţa Domniei Tale. În Domnia Ta vorbeşte modestia care este pe măsura bărbăţiei. Primeşte din partea mea acest inel. Porucinicul se încruntă şi se dădu un pas înapoi, măsurându‑l din ochi pe Abdank, dar acesta vorbi mai departe cu o autoritate aproape părintească în glas şi în înfăţişare: Priveşte, rogu‑te. Nu vreau să‑ţi atrag atenţia asupra valorii acestui inel, alte însuşiri ale lui doresc să le cunoşti. L‑am căpătat încă din anii tinereţii, pe când mă aflam în robie turcească, de la un pelerin care se întorcea din Ţara Sfântă. În ochiul acesta este ferecată pulbere din mormântul lui Cristos. Un asemenea dar nu se cuvine să refuzi, chiar dacă l‑ai primi din mâini necinstite. Domnia Ta eşti tânăr şi oştean, dar dacă nici bătrâneţea cea mai apropiată de mormânt nu ştie ce‑o aşteaptă înainte de a‑i suna ceasul din urmă, ce să mai vorbim de adolescenţa care, având înainte o viaţă lungă, trebuie să treacă prin multe împrejurări grele! Acest inel te va feri de necazuri şi te va apăra când va sosi ziua judecăţii, iar eu îţi spun că această zi va sosi în curând în Câmpiile Sălbatice. Urmă o clipă de linişte; se auzeau doar fâlfâitul flăcărilor şi sforăitul cailor. Din stufărişurile îndepărtate răsuna urletul jalnic al lupilor. Deodată Abdank repetă, parcă pentru sine: Ziua judecăţii se apropie prin Câmpiile Sălbatice, iar când va sosi – omenirea întreagă va fi uimită de… Porucinicul luă inelul fără să se mai gândească la nimic, atât de zguduit de vorbele acestui om neînţeles. Abdank îşi aţinti privirile în depărtarea neguroasă a stepei. Se întoarse apoi încet şi încalecă. Ostaşii îl aşteptau la poalele colnicului. La drum! la drum!… Rămâi sănătos, prietene oştean! se adresă porucinicului. Vremurile sunt de vină că fratele nu mai crede fratelui; Domnia Ta nu ştii pe cine ai scăpat de la moarte, pentru că nu ţi‑am spus numele meu. Aşadar Domnia Ta nu eşti Abdank? Acesta este inelul meu… Şi numele Domniei Tale? Bohdan Zenobi Chmielnicki[13]. Acestea rostind, coborî de pe movilă urmat de oamenii săi. În curând îi înghiţiră ceaţa şi noaptea. Abia după ce se depărtaseră ca la o jumătate de milă, vântul aduse dinspre ei cuvintele unui cântec căzăcesc: Oi, sloboade‑ne, Doamne, Pe noi, bieţii robi, Din greaua robie, Turceasca urgie – Fă zori de lumină, Pe aceste ape, În lumea creştină, Adu veselie!   Ascultă‑ne, Doamne, Sărmana moliftă, Ascultă‑ne, Doamne, Pe noi, bieţii robi.   Glasurile se stinseră treptat, până când se pierdură în adierile vântului care fâşâia printre trestii.   [1] Palanca – întăritură făcută din trunchiuri de copaci aşezate orizontal sau din pari groşi înfipţi în pământ. [2] Începând din secolul al XV‑lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita; l. lat. – Res publica), întemeiată pe stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, care însă nu putea să ia nici un fel de hotărâre fără aprobarea Seimului (un fel de senat). La sfârşitul secolului al XVI‑lea democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocraţiei nobiliare, dar şleahticii îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului de liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii, decât forma de stat. [3] Ciambul – ceată mare de tătari porniţi după pradă. [4] Staniţă – sat căzăcesc. [5] Vagmistru – grad în armată, corespunzător sergentului‑major. [6] Porucinic – grad militar, echivalent cu locotenentul de astăzi. [7] Rachiu. [8] Nobil polonez. [9] Polcovnic – comandant al unui polc (regiment); colonel. [10] Jeremi Wiśniowiecki (1612–1651) – prinţ şi voievod al Ruteniei, din 1646. A înăbuşit în sânge răscoalele cazacilor şi ale ţăranilor ucraineni. În războiul cu Bohdan Chmielnicki a jucat un rol de seamă în timpul asedierii Zbarażului; a luat parte şi la bătălia de la Beresteczko. [11] Baidac – ambarcaţiune cu un catarg şi fundul plat. [12] Cazaci înrolaţi în oastea polonă. În timpul regelui Stefan Batory, în 1578, se încearcă o reorganizare a cazacilor; o parte, cei înregistraţi ca oşteni, primeşte soldă din vistieria Republicii şi au unele privilegii faţă de ceilalţi. [13] Bohdan Chmielnicki (cca. 1595–1657) – hatman al cazacilor, din 1649; conducătorul răscoalei de eliberare naţională a poporului ucrainean. În fruntea oştilor cazace, aliate cu tătarii, a înfrânt armatele Republicii la Apele Galbene (16 mai 1648), Korsuń (26 mai 1648) şi Piławce (23 septembrie 1648). După negocierile zadarnice cu regele Poloniei, Jan Kazimierz, asediază cetatea Zbaraż, fără a o cuceri. După lupta de la Zborów (15–16 august 1649) s‑a încheiat pacea favorabilă cazacilor. Răscoala a izbucnit din nou în 1651, dar Chmielnicki a fost învins la Beresteczko (29–30 iunie 1651). La începutul anului 1654 rupe legăturile cu Polonia, trecând ţinuturile ucrainene de pe malul stâng al Niprului în stăpânirea Rusiei.  

PREFAŢĂ   De atâtea ori neînţeleasă, întâmplarea a făcut ca toate marile iubiri ale lui Henryk Sienkiewicz să poarte numele Maria[1]. Nu o dată, personajele feminine care însufleţesc paginile creaţiei literare reprezintă transpuneri mai mult sau mai puţin fidele ale Măriilor care i-au dăruit inima, oferindu-i o fericire mai totdeauna pasageră, presărată din belşug cu spinii suferinţelor. Femeile care s-au bucurat de dragostea-i neprecupeţită i-au fost răpite una după alta de adversitatea oamenilor şi meschinăria părinţilor (Maria Keller şi Marynuszka Romanowska), de boala neiertătoare (Marynia Szetkiewicz) şi împrejurările nefavorabile (Maria Radziejewska), în sfârşit de... propria moarte (Maria Babska). Doar convieţuirea de nu prea mulţi ani cu Maria Szetkiewicz s-a dovedit ceva mai durabilă şi mai generoasă în momente înălţătoare, lăsând în urmă doi copii angelici, durerea niciodată ostoită după pierderea primei soţii şl regretul „celei mai mari iubiri” împărtăşite. Ecouri ale acestui tragic deznodământ matrimonial răzbat în multe povestiri, nuvele şi romane, printre altele, în ultima parte a trilogiei istorice, Pan Wołodyjowski, dar nicăieri imaginea dispărutei, a soţiei şi mamei model, nu este atât de completă şi expresivă ca în Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich), în care una dintre eroinele de prim-plan, Marynia Połaniecka, poartă numele şi însuşirile caracterologice ale soţiei răposate. Mai mult. În acelaşi roman, forţând întrucâtva structura epicului, autorul introduce în paralel „istoria” cuplului Zawiłowski-Lineta Castelli, care transfigurează literar peripeţiile dramatice prin care trece Sienkiewicz cu prilejul celei ele a doua căsătorii. Modificând prea puţin datele realităţii de facto — numele personajelor, stadiul relaţiilor, sfârşitul lui Zawiłowski, gradul de rudenie dintre Lineta şi doamna Bronicz şi portretul domnului Bronicz — „idila” reconstituie artistic aproape cu fidelitate documentară căsătoria de o clipă a romancierului cu Marynuszka Romanowska, zădărnicită de amestecul nesăbuit al mamei ei vitrege, o mitomană superficială cu fumuri aristocratice. Protestele prozatorului în acest sens sunt, desigur, formale, dictate de o bună-cuviinţă şi delicateţe elementare[2]. Romanul este conceput în anii 1883—1884, timp în care se consumă logodna, căsătoria şi divorţul scandalos, aşadar impresiile sunt transferate pe viu în actul creaţiei; de aci prospeţimea, intensitatea şi autenticitatea simţămintelor personajelor implicate în această „farsă tragică”. Fireşte, posibilitatea identificării unor prototipuri reale nu pune nicidecum sub semnul întrebării valoarea ca artă, invitând numai, până la un punct, la o interpretare realistă a naraţiunii la toate nivelele formalizării. Fiindcă Familia Połaniecki, ca şi romanul anterior, Fără ideal (Bez dogmatu, 1891), de care se leagă prin problematica înrudită, similitudini ambientale şi tipologice, într-un cuvânt, prin viziunea auctorială asupra materiei înfăţişate şi atitudinea faţă de ea[3], învederează cuprinderea realităţii în modalitatea esteticii precumpănitor şi intenţional realiste, finalitatea polemico-didactică. Iată motivul pentru care cele două romane au produs multă vâlvă printre intelectualii vremii. Mulţi ani, din 1883 până prin 1838, se lăsase antrenat aproape în exclusivitate de tematica istorică, uimind pe admiratori şi pe sceptici cu forţa şi amploarea trilogiei, concepute mai degrabă în maniera romantică. Mirarea opiniei publice era deci îndreptăţită de deosebirile formale şi, aparent, de concepţie, pe care le conţineau cele două opere în raport cu restul creaţiei. Într-adevăr, opţiunea scriitorului pentru descrierea lucidă, obiectivată, proprie romanului realist consolidat în secolul al XIX-lea, este evidentă în toate straturile acestei „saga” familiale. Acţiunea, de tot simplă, se încheagă din episoade cotidiene, cu rezonanţă în grupuri restrânse, nu o dată pur şi simplu individuală. Nici urmă de evenimenţialul copleşitor din romanele istorice, care antrena mase mari de oameni şi dezvolta energii impresionante, subordonându-şi tiranic toate încrengăturile naraţiunii, al cărei focar catalizator îl constituie. Întâmplările, numai aparent lipsite de importanţă, crescând câteodată în diferende de conştiinţă sau comportamentale care hotărăsc viaţa sau moartea personajelor, tind să realizeze prin matrimoniu un scop pe aceeaşi măsură — familial, care, în convingerea, protagoniştilor, evident, şi a autorului, preocupat pe atunci de a doua căsătorie, însemna fericirea, prin urmare, şi utilitatea pro publico bono, căruia i se puteau consacra în linişte. Familiarizată încă de pe vremea romanticilor cu noţiuni prestigioase, precum Patria, Dumnezeu, Poporul etc., critica de specialitate a condamnat cu asprime lipsa de măreţie şi spectacular a acestui ideal pe care l-a etichetat drept „casnic”. Spre deosebire de romancier, care încerca să demonstreze în roman că tocmai realismul vieţii de zi cu zi, al faptului cotidian, întemeiază valorile pragmatice, instructive ale Familiei Połaniecki; un fel de neorealism avant la lettre, de aceea, mai temperat în reliefuri. Fără îndoială, unitatea metodologică în elaborarea cărţii l-a determinat pe Sienkiewicz să păstreze consecvent această perspectivare estetică şi în sfera tipologiei. Îndeosebi aici, în asamblarea portretelor umane, este uşor vizibilă dorinţa autorului de a conferi locului comun, efemerului, prin mijlocirea personajelor, a generalizării artistice, valorile perenităţii. Câtă deosebire între eroii trilogiei istorice — Skrzetuski, Kmicic, Wołodyjowski, Zagłoba şi atâţia alţii — care, centraţi pe câte o trăsătură definitorie, acţionează amplu, cu o gesticulaţie romantic-statuară, totdeauna în limitele profilului pe care îl reprezintă, şi tipurile din Familia Połaniecki, care, mai puţin stilizate într-o direcţie sau alta, se înscriu fără siluiri în perimetrele existenţei reale, obişnuite! Se înţelege, înăuntrul despărţiturii sociale din care fac parte. Eroismul unicat în împrejurări irepetabile coboară la nivelul colectivităţii, manifestându-se în reuşita, în viaţa de fiecare zi, şi aceasta o luptă dintre cele mai dificile, ale cărei finalităţi sunt familia şi bunăstarea; Pentru a le realiza, Połaniecki, în ipostaza lui de comerciant, parcurge un proces îndelungat, presărat cu poticniri dureroase şi smulgeri temerare, şi acestea câtuşi de puţin insolite, trebuind să rezolve un conflict cu triplă direcţie: atitudinea faţă de femeie, relaţiile cu divinitatea şi cele cu semenii — toate în mare vogă în disputele epocii. De fiecare dată, situaţiile de răspântie prilejuiesc solilocvii de lungă durată, de care scriitorul se foloseşte cu promptitudine şi premeditare pentru a înşirui o mulţime de observaţii moral-comportamentiste asupra vieţii, pledoariile pro şi contra încheindu-se de regulă cu concluzii de ordin practic. Deşi uneori întârzie curgerea epicului, asemenea insistenţe analitic-reflexive împlinesc întrucâtva intenţia lui Sienkiewicz de a scrie un roman psihologic. Şi mai puţin distinctiv este drumul Maryniei Połaniecka — soţie frumoasă, blândă, virtuoasă, iubitoare şi altruistă. O adevărată poetică a anti-eroului guvernează de la început până la sfârşit evoluţia celor doi protagonişti spre fericire; care nu înseamnă numai zâmbet şi miere, ci şi pelinul grijilor de tot felul — este concluzia formulată în finalul romanului. Familiei Połaniecki, care n-a renunţat cu totul la preceptele stării a treia, depăşindu-le prin apartenenţa de clasă şi idealul întoarcerii la proprietatea funciară, îi sunt opuse în scopuri comparative cuplurile Maszko, pozitivist inechitabil, Osnowski, aristocratic steril, şi Zawiłowski-Lineta, romantic desprins de viaţă, cărora li se adaugă existenţele însingurate de felul lui Bukacki, ce pot fi aşezate alături de oamenii de prisos din literatura rusă, oricât de mult s-ar deosebi pe treptele cauzalităţii. Realismul viguros şi valenţele didactice hotărăsc mai ales tentele întunecate, virulent critice, în care sunt descrişi reprezentanţii aristocraţiei. Romanul prezintă, din acest punct de vedere, valori pe drept cuvânt documentare, galeria tipurilor „negative” fiind dintre cele mai concludente, Chiar atunci când intriga antrenează indivizi superdotaţi, ca poetul Zawiłowski. Autorul insistă îndeosebi în motivarea dialectică, intrinsecă şi exterioară, a eşecului lor; Zawiłowski este o variantă cu fundamente conceptuale schimbate a lui Płoszowski din Fără ideal. Familia Połaniecki se impune, aşadar, şi ca un izbutit roman de moravuri. Toate acele idei şi atitudini de viaţă cu sorgintea în romantism sau în unele filozofii orientale — pesimismul paralizant, scepticismul anarhic, mesianismul panslavist, budismul etc. — altfel spus, atmosfera de lâncezire şi marasm, care se înstăpânise spre cumpăna secolelor XIX şi XX şi în societatea polonă, stăvilindu-i avânturile creatoare, sunt ilustrativ exprimate de tipologia „neproductivă” a romanului, localizată cu precădere în straturile de sus ale piramidei sociale. În acest context, expunerea se desfăşoară şi ea, era de aşteptat, într-un stil adecvat. Aici, mai mult decât în creaţiile istorice, personajele şi autorul-narator vorbesc fără afectare într-o limbă cu limpezimi clasice, lipsită cu totul de podoabe inutile, de căutări ludice. Latinismele de odinioară, frecvente, care impregnau textul cu sonorităţi particulare, au dispărut aproape cu desăvârşire, autorul mulţumindu-se ici şi colo cu câte o expresie franţuzească, şi aceea foarte cunoscută şi de tot obişnuită pentru o lume cu pretenţii de cultură superioară şi înclinaţii cosmopolite. Iar arhaismele şi regionalismele, care subliniau sugestiv consumarea întâmplărilor în epoci revolute şi în spaţii geografice distincte, s-au pulverizat cu totul în lexicul vorbirii contemporane, apărând numai arareori printre bizareriile câte unui vârstnic! Simplitatea, claritatea şi spontaneitatea „spunerii” întăresc până la caracteristic impresia de oralitate. Scris în cheia metodologică a realismului critic, ca şi Fără ideal, romanul Familia Połaniecki prelungeşte totuşi din romanul istoric unele obişnuinţe de meşteşug şi concepţie, intrate organic în atelierul de creaţie. Asemenea automatisme narative se întâlnesc „cel mai adesea în sfera tipologiei şi a povestirii propriu-zise, înceţoşând pe alocuri expresivitatea semnificaţiilor în favoarea ambiguităţii interpretative. Obsesia omului puternic, cu unele puncte de plecare în complexul westman-ului, care învinge toate obstacolele îndeosebi prin forţa fizică ieşită din comun, transpare şi aici în masivitatea lui Gątowski ori în puterea, e drept, abia pomenită, a lui Połaniecki. Pe de altă parte, cu toată strădania sesizabilă de a închega psihologii profunde şi complexe, nu puţine personaje manifestă câteodată o impulsivitate şi o rectitudine mai aproape de linearitatea eroilor Trilogiei, decât de conştiinţa rafinată până la sofisticare cu ajutorul culturii, proprie „decadentului” de la îngemănarea secolelor. De aceea, unele reacţii par bruşte, insuficient motivate, contradictorii chiar, împingând virtual exegeza în fundături lăturalnice. O frecvenţă care contrariază întrucâtva o au şi procedeele de legare în fluxul povestirii a componentelor narative. Repetarea unor formule de felul: la acestea, văzând acestea, după care, drept care etc., se explică prin simţul epic foarte acut al lui Sienkiewicz care simte nevoia unei cursivităţi alerte nu numai la nivelul episoadelor şi al ideaţiei, ci şi la cel al formei, exigenţă întrepătrunsă armonios cu celelalte posibilităţi care realizează oralitatea textului. În seria deprinderilor continuate din romanele anterioare se înscriu, de asemenea, punctarea prin replici lapidare, semănând cu nişte grave şi definitive căderi de cortină, a sfârşitului celor mai multe dintre capitole, unele exclamaţii grandilocvente ale personajelor, e adevărat, acestea foarte rare, ş.a.m.d. Apreciate ca romane psihologice şi de moravuri, specii care proliferau în epocă, atât Familia Połaniecki, cât şi Fără ideal au, însă, semnificaţii mai largi, acoperind registrul social. În consecinţă, ele pot fi şi trebuie interpretate, ni se pare, şi ca un fel de justificare a îndepărtării treptate de ideologia pozitivistă, justificare necesară mai ales după reproşurile insistente care i s-au făcut la apariţia primei părţi a trilogiei. În toate romanele istorice, autorul indica pentru eliberarea naţională un alt drum decât cel defensiv al pozitiviştilor, un drum cu mai mulţi sorţi de izbândă; acţiunea armată în frunte cu nobilimea. Pentru rezolvarea problemelor sociale, reţeta lui Sienkiewicz, deşi diferită de a pozitiviştilor, n-a mai fost atât de fericită, cuprinzând frăgezimi şi întortocheri greu de urmărit, care puteau da naştere la neînţelegeri. Considerarea lui Leon Płoszowski din Fără ideal ca o expresie a tendinţelor estetizante care se răspândeau în epocă drept reacţie faţă de pragmatismul burghez este neîndestulătoare[4]. Personajul reprezintă şi un simbol social; el aparţine unei pături la ale cărei posibilităţi materiale, ce împiedică realizarea potentelor pe care le posedă exponenţii ei, autorul face deseori aluzie. Calităţile şi slăbiciunile lui sunt şi ale clasei sale. Dotat cu o sensibilitate vioaie, complicată prin cultură, Leon Płoszowski are şi un ales gust artistic, şlefuit încă din copilărie prin educaţie. Nefiind una din pasiunile sale, arta e totuşi o preferinţă la care nu va renunţa niciodată. Estetica îi înlocuieşte etica. Inteligenţă nativă, a fost privit de mic ca un copil minune, în care se puneau mari speranţe. Până la vârsta de treizeci şi cinci de ani n-a realizat nimic; crede că ar putea străluci în câteva domenii, dar dacă ar fi obligat să-şi aleagă o profesiune, n-ar şti încă în ce direcţie să-şi canalizeze atenţia şi eforturile. E în el ceva din acea improductivité slave care caracteriză aristocraţia din care se trăgea. Incapacitatea lui de acţiune, exterior asemănătoare cu aceea a romanticilor, are temeiuri filozofice într-un scepticism total, care vizează până şi convingerile sceptice. Metodele filozofiei pozitiviste: observaţia detaşată şi critica exactă, pe care le aplică în viaţă cu consecvenţă, i-au sădit în suflet o îndoială ce-i paralizează orice iniţiativă. În societate pare energic, dar când e vorba de rezolvarea decisă a unei probleme de viaţă, scepticismul îl face neputincios; raţiunea se rătăceşte în speculaţii de tot felul, iar voinţa nu-şi găseşte nici un sprijin care s-o stimuleze, aşa că faptele eroului depind, în mare măsură, de întâmplările exterioare. Nesiguranţa veşnică în care se zbate îi macină nervii şi spiritul. În puterea vârstei, Leon se simte deja epuizat; în purtarea lui se înstăpâneşte treptat o anume blazare, iar printre gândurile alambicate se strecoară pe încetul conştiinţa ratării. Îşi apreciază cu justeţe situaţia în societate: cei ca el sunt ca nişte pufuleţi pe care viaţa îi poartă într-o parte şi alta, deoarece ei nu pot opune nici o rezistenţă. Paradoxal, şi-au pierdut încrederea în ei, dar mai sunt convinşi că reprezintă încă prin cultură culmea civilizaţiei. În viaţă caută laturile sărbătoreşti, delectarea şi fericirea, deşi nu mai cred nici în fericire. Pesimismul lor, uşor şi străveziu ca fumul de havană, le acoperă orizontul, îngrădindu-i de restul societăţii şi creându-le o lume închisă în sine, somnolentă. Absenţa energiei faptice creşte pe inexistenţa vreunui ideal statornic care să-i absoarbă preocupările. Conştient de această carenţă temperamentală şi conceptuală, când crede că iubirea pentru Aniela l-ar putea transforma miraculos într-un om activ, Leon se agaţă de ea cu puterea disperării. Soluţia aleasă de personaj nu-şi găseşte validitatea şi în planul social; ea poate fi valabilă strict individual, dar impasul aristocraţiei nu se poate rezolva cu ajutorul unor paliative sentimentale. Intenţionând să avertizeze pe intelectualii cuprinşi de îndoieli de urmările nefaste pe care le poate avea scepticismul[5], Sienkiewicz îşi conduce eroul spre sinucidere. Când şi ultima şansă este pierdută prin moartea Anielei, Płoszowsld, al cărui scepticism pur devine resignativ, îşi pune capăt zilelor. Pieirea socială a aristocraţiei tradiţionale era, aşadar, inevitabilă. În societate nu mai era loc pentru nişte entităţi lucitoare prin trecut şi cultură, dar nimănui folositoare. Pentru recuperarea valorilor umane pe care le mai deţineau reprezentanţii acestei pături în pragul prăbuşirii era nevoie de pierderea moşiilor, care să le sfărâme crusta de lâncezeală şi să-i arunce în tumultul activităţilor sociale, şi silindu-i să-şi câştige existenţa prin muncă, precum doctorul Chwastowski. Era vorba, nici mai mult nici mai puţin, de distrugerea celui mai însemnat element care năştea viaţa de huzur, parazitismul şi prejudecăţile de castă. În această privinţă, Sienkiewicz se păstra încă aproape de pozitivişti, deşi în Prin foc şi sabie părea că înclină spre sensul opus; nu însă şi în Potopul şi în Pan Wołodyjowski. Romanul este scris în forma unui jurnal intim, modalitate foarte potrivită pentru introspecţiile psihologice. Or, tocmai în această direcţie intenţia de analiză a unui „suflet bolnav” a dat greş, pentru că autorul — repetăm afirmaţia lui I. Matuszewski — este un psiholog la nivelul observaţiei; ceea ce vede sau îşi poate imagina prin facultăţile de reprezentare descrie cu multă plasticitate, dar intuiţia psihologică este destul de redusă. Nu este şi un psiholog filozof[6]. Speculaţiile etico-filozofice ale lui Leon se îneacă într-o crasă platitudine, astfel că romanul rămâne o încercare nereuşită. Soluţia socială, ale cărei premise începeau să se schiţeze în Fără ideal, se conturează oarecum închegată în Familia Połaniecki. Romanul a fost socotit de mulţi exegeţi ca fiind o apologie a filistinismului mic-burghez. Elogiul carierei de afacerist a lui Połaniecki însemna totodată elogiul goanei după capital, care n-are nimic comun cu binele societăţii[7]. Dacă această etichetare ar corespunde adevărului, ar însemna că autorul renunţase pentru moment la poziţia neoconservatoare, evidentă în operele istorice, şi revenise alături de ideologia pozitivistă, fapt care ni se pare posibil, dar mai puţin probabil, date fiind şi romanele scrise ulterior. A. Nofer, în capitolul Quo vadis? din lucrarea citată, unde analizează şi romanele în discuţie, „explică” astfel „incompatibilitatea de concepţie. Połaniecki i-a fost indiferent autorului, pe când la Płoszowski a ţinut în mod deosebit, apărându-l în câteva intervenţii publice. L-a prezentat ca pe un tip negativ, fiindcă nu se cuvenea să-l arate, drept model într-o epocă de deprimare generală, deşi, ca şi în cazul lui Petronius, îi împărtăşea multe din idei. De ce l-a prezentat însă oarecum idilic pe Połaniecki, de vreme ce-l dispreţuia? Pentru acelaşi motiv? E discutabil. Pare totuşi mai solid întemeiată ipoteza că Sienkiewicz, odată îndepărtat de pozitivism, nu s-a mai întors la el nici în cele două romane de observaţie socială. În Fără ideal are o atitudine critică faţă de aristocraţie, care şi-a pierdut vigoarea de demult, epuizându-se fizic şi cerebral în cosmopolitism desuet şi extravaganţe cabotine, iar în Familia Połaniecki încercă să ofere o reţetă de îndreptare a nobilimii prin întoarcerea ei la pământ, după ce s-a regenerat trecând prin purgatoriul energiei burgheze. Prezentarea roză a lui Połaniecki se datoreşte acestei intenţii artistice. Lauda i se cuvine burgheziei pentru energia şi ţelurile ei, aşa lipsite de spectaculozitate cum sunt; în acest sens, poate servi drept exemplu. Privite aşa, romanele nu mai constituie o insulă izolată şi contradictorie în concepţia autorului şi nici măcar o întoarcere temporară la pozitivism, revenire negată de altfel de Cavalerii teutoni şi chiar de Quo vadis? E neîndoios că în carte se găsesc numeroase argumente care să îndreptăţească părerile criticii; toată intriga se ţese în jurul activităţii lui Połaniecki în cadrul familiei şi ca afacerist intreprid, susţinând o fericire şi o realizare mărginită ca perspectivă, domestice. Simte câteodată unele goluri în viaţa lui, dar gândeşte că toate lipsurile se vor acoperi prin căsătorie; credea că adevăratul înţeles al vieţii, adevărata ei ţintă, era să fie soţ şi tată. S-a făcut însă eroarea ca personajul să fie considerat exclusiv în acest moment al vieţii sale, fără să se mai aibă în vedere punctul de plecare şi finalul evoluţiei, fapt care a dus la aprecierea unilaterală şi greşită. „Eroul” trebuie însă judecat din unghiul devenirii lui sociale. Să nu uităm că Połaniecki a făcut parte la început, personal sau prin înaintaşii săi, din boierimea rurală. Aflăm că şi-a pierdut pământul printr-un concurs de împrejurări nefavorabile, fiind obligat să intre în vârtejul afacerilor. Chiar dacă autorul descrie deloc critic şi prea îndelung mulţumirea lui măruntă în căsnicie şi în comerţ, a procedat astfel tocmai cu intenţia de a demonstra că această situaţie, trecătoare, nu este de natură să-i permanentizeze locul pe care trebuie să-l ocupe în societate. Căci Połaniecki, prin căsătorie, se întoarce la proprietatea funciară, adeverind spusele consilierului Jamisz: „Pământul ne atrage, fiindcă e adevăratul izvor de bogăţie (...) Adevărata datorie şi adevărata bogăţie se găsesc în pământ”. În concluzie, Sienkiewicz s-a deosebit categoric de pozitivişti în ceea ce priveşte calea pentru rezolvarea ţelurilor naţionale. În latura socială a văzut răul societăţii contemporane, dar a preconizat pentru îndreptarea lui o soluţie care se prefigura tot capitalistă în esenţa ei: în locul urbanismului industrial, idealizat de burghezia pozitivistă, Sienkiewicz a postulat întoarcerea economiei spre proprietatea funciară, exploatată, bineînţeles, corespunzător noilor împrejurări.   [1] Pornind de la corespondenţa scriitorului şi de la mărturiile contemporanilor, o exegetă laborioasă, Barbara Wachowicz, descrie amănunţit, asezonându-le copios cu citate din documentele folosite, încercările sentimental-matrimoniale ale lui H. Sienkiewicz în vol. Mariile vieţii lui (Marie jego życia), Cracovia, 1973. [2] Scrisoare către Jadwiga Janczewska, Zakopane, 9 iulie 1894. [3] Cel mai strălucit interpret al operei sienkiewiczene, Julian Krzyżanowski, opinează în vol. Creaţia lui Henryk Sienkiewicz (Twórczość Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 1970. p. 298, că aceste două romane pot fi considerate ca alcătuind un ciclu unitar. [4] Cf. A. Nofer, Henryk Sienkiewicz, ed. a III-a, Varşovia, 1963, cap. Quo vadis? [5] J. Krzyżanowski, H. Sienkiewicz. Calendarul vieţii şi al operei (H. Sienkiewicz. Kalendarz życia i twórczości), ed. a II-a, Varşovia, 1958, p. 163—164. [6] Cf. I. Matuszewski. H. Sienkiewicz, „Familia Połaniecki", „Przegląd Tygodniowy 1985, nr. 19, 20. [7] A. Nofer, op. cit., p. 257.    

„Schiţe în cărbune” şi…   Cu abateri de ordinul excepţiilor, nuvelistica lui Sienkiewicz, cea cu tematică socială îndeosebi, este concepută în poetica realistă cu intenţii apăsat critice, impusă de teoreticienii, publiciştii şi marii scriitori ai vremii şi ca reacţie faţă de subiectivitatea romantismului. Conducătorul spiritual al tinerilor pozitivişti, Al. Świętochowski, revendica în articolul Putregaiul social şi literar o literatură care să descrie cât mai exact şi să aprecieze cu luciditate critică toate domeniile existenţiale, conferind premeditat operei tendinţa instructivă în sensul unor finalităţi cu expresă aplicabilitate socială. Prin urmare, cu oricâte intruziuni idilizante, mai ales în a doua fază a creaţiei, în atmosfera de ansamblu sau în compoziţia de amănunt, realitatea înfăţişată impresionează prin reliefurile autentice, viguroase, vizând nu o dată asprimea bolovănoasă, naturalistă[1], prezentate cel mai adesea în maniera comicului de situaţii, moravuri, limbaj, vestimentaţie, onomastică etc., ale cărui posibilităţi le foloseşte şarjat sau discret până la vlăguire. În contextul disputelor aprige din epocă, nu este de mirare că scriitorul şi-a îndreptat atenţia în destul de multe dintre schiţele, povestirile şi nuvelele sale asupra lumii rurale, pe care o cunoscuse nemijlocit în timpul vacanţelor petrecute la ţară[2]. Un deziderat, fundamental al pozitiviştilor polonezi era ridicarea ţărănimii la un grad de cultură care să-i permită înţelegerea propriei meniri istorice în cadrul efortului general pentru refacerea economică şi politică a Poloniei. Ca urmare, aproape toţi scriitorii realişti critici, care şi-au apropriat ca ideal conceptele tinerilor „progresişti”, au acordat o mare atenţie observării şi descrierii relaţiilor agreste. Şi, cu toată intenţia, uneori expresă, de atenuare a conflictelor sociale, aşadar de prezentare a tuturor straturilor populaţiei rurale ca unite printr-un prestigios interes comun: renaşterea patriei asuprite, în satul înfăţişat în operele lor, ciocnirile dintre diferitele grupări economice transpar cu destulă claritate. Pentru că sensibilitatea lui B. Prus şi a E. Orzaszkowa, a lui H. Sienkiewicz şi a M. Konopnicka, susţinută pe un fond umanitar puternic, nu putea să nu vibreze profund faţă de starea de înapoiere care persista şi după reforma agrară din 1861. În cele mai multe dintre nuvele — doar în câteva îşi face loc o uşoară notă optimistă, de pildă, Slugă bătrână, în care fosta ordonanţă îşi petrecea tihnit şi îndestulat, ca servitor, ultimii ani ai vieţii în casa stăpânului—, Sienkiewicz se vădeşte un maestru al condeiului, prin notaţia veridică în zugrăvirea unor situaţii intens dramatice, care solicită în permanenţă emoţia cititorului. În aceste scurte capodopere literare, interesul autorului se suprapune, cu preferinţe vizibile, realităţilor satului polon din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reliefând laturi caracteristice din viaţa ţărănimii împilate. Iată, spre exemplu, un tablou impresionant al relaţiilor sociale din satul Barania Głowa în nuvela Schiţe în cărbune: Notarul Zołzikiewicz, înrudit îndeaproape cu „avocatul” Ludwik din romanul Abisuri (Niziny) de E. Orzeszkowa[3], e un parvenit incult, cu pretenţii de superioritate, care învârte fără prea multe reţineri morale treburile comunei după bunul plac, ajutat cu osârdie slugarnică de primarul Burak şi asesorul Gomuła. Plăcându-i soţia frumoasă a unui ţăran, Rzepa, ca s-o intimideze, îl pune pe acesta, ilegal, să recruteze în locul fiului primarului. În scene în care ironia comentariului întreprins de narator evoluează de la tonul sec, cu ascuţişuri satirice, când vorbeşte despre „educaţia” lui Zołzikiewicz, la sarcasmul dureros şi meditativ din capitolul V, în care aflăm modul făţarnic şi interesat în care judecă puterea legislativă din sat, atingând uneori izbucnirea spontană a hohotului de râs prin burlescul apropierilor: „Rostind aceste cuvinte, domnul Wiktor aruncă înaintea sa o uitătură atât de războinică, încât un câine care tocmai atunci ieşea dintr-o ogradă, cuprins de spaimă, se trase îndată înapoi, cu coada între picioare”, Sienkiewicz ne dezvăluie treptat demersurile soţiei lui Rzepa la primar, preot, moşier şi prefect pentru a-şi scăpa soţul de armată, în cele din urmă, disperată, iubindu-şi soţul şi voind să-l salveze cu orice preţ, cedează capriciului notarului. Acum, motivarea psihologică fiind încheiată, urmează deznodământul tragic al dramei. Un cercetător de prestigiu al operei lui Sienkiewicz, J. Krzyżanowski, apropia tragismul elevat al nuvelei de atmosfera aproape inumană din piesa lui L. N. Tolstoi: Puterea întunericului (1887), apărată cu zece ani mai târziu[4]. Rzepa, incapabil să reacţioneze raţional în vreun fel, aflând de trădarea soţiei, nu-i înţelege sacrificiul şi, cu o resemnare şi un calm zguduitor, îi taie capul cu securea. Scena vizează accente naturaliste prin apăsarea exagerată asupra cruzimii liniştite, animalice, cu care Rzepa îşi omoară soţia, dar finalul nuvelei simbolizează modul în care se rezolvau de cele mai multe ori litigiile dintre ţărani şi oficialităţi[5]. De bună seamă, adevărul crud despre satul polonez este expus cu atâta putere şi convingere, autorul utilizând mijloace artistice atât de simple, încât unii critici au socotit nuvela drept primul semn al naturalismului în Polonia[6]. Şi fiindcă Schiţele în cărbune sunt scrise cu sânge şi fiere, cum sublinia B. Prus, fără distanţa epică, existentă de obicei între expunerea la persoana a treia şi imaginea plăsmuită, care împrumută relatării obiectivitatea detaşării. Tabloul, sumbru, se alcătuieşte, e adevărat, printr-o aglomerare graduală de momente aproape coşmareşti, dar această supralicitare a tragismului în destinul personajelor până la limita verosimilului nu este decât un artificiu narativ care, contrar aşteptărilor, întăreşte şi mai mult expresivitatea adevărului cuprins în operă, mărindu-i totodată forţa reprobatoare[7]. E una din cele mai bune nuvele ale lui Sienkiewicz.   [1] Cu toate că, teoretic, va respinge fără rezerve înfăţişarea nudă, fotografică a realităţii. În 1880 ţine la Varşovia două conferinţe despre Naturalismul în roman (Naturalizm w powieści), în care polemizează, dezinvolt cu adepţii romanului naturalist. [2] F. Hoesick, un istoric literar polonez cu înclinaţie spre interpretări confabulative, relatează că l-a întrebat odată pe scriitor care sunt factorii care i-au influenţat cel mai mult formarea, iar aceasta a răspuns printre altele: „Cel mai important lucru pentru formaţia mea îl constituie faptul că mi-am petrecut toată copilăria la ţară. Fără îndoială, acestei împrejurări îi datorez cunoaşterea poporului meu şi a limbii lui” [F. Hoesick, La Henryk Sienkiewicz la Varşovia (U Henryka Sienkiewicza w Warszawie), în vol. Sienkiewicz şi Wyspiański, Varşovia, 1918, p. 33—34]. [3] Vezi şi J. Krzyżanowski, Despre „Schiţe în cărbune” (O „Szkicachwęglem”), vol. cit., p. 102. [4] J. Krzyżanowski, Creaţia lui Henryk Sienkiewicz (Twórczośč Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 1976, p. 76. [5] Prin reforma agrară din 1864, pe lângă împroprietărirea ţăranilor, se statua şi independenţa acestora faţă de moşierime care nu mai avea dreptul să intervină în diferendele obştii. Satul devenea astfel o pradă uşoară pentru oficialităţile comunale, parveniţi de tot felul, mulţi neştiutori de carte, care profitau excesiv de slujbele deţinute. Se asigura, în schimb, controlul mai eficient al cotropitorilor ţarişti în dirijarea economici rurale. Sienkiewicz, alături de alţi scriitori, critica astfel „principiul neintervenţiei” proprietarilor funciari în problemele colectivităţii săteşti, participând în acest fel la discuţiile aprinse care se purtau în presa vremii în legătură cu salvarea nu numai morală a ţărănimii prin grabnice măsuri administrative. [6] Literatura polonă de la evul mediu la pozitivism (Literatura polska od średniowiecza do pozytywizmu ), Varşovia, 1975, p. 637 [7] Cf. A. Hofer, op. cit., p. 109.