Carti religie

CUPRINS:   Capitolul 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole b) De la 1300 la Marea schismă c) Vremea Reformei Protestante d) Epoca „modernă” e) Unitatea Bisericii f) Care este Biserica cea adevărată?   Capitolul 2 a) Biserica Ortodoxă Catolică Răsăriteană b) „Boscorodirea” c) Biserica Unită (Greco-catolică) d) Oastea Domnului.   Capitolul 3 a) Scurt istoric baptist b) Scurt istoric al baptiştilor români c) Mesajul şi credinţa baptistă d) Care este cea mai veche Biserică?   Anexa 1 – Un pacifism prezidenţial.   Anexa 2 – Constituţii şi structuri bisericeşti         CAPITOLUL 1 a) Istoria Bisericii din primele trei secole.   Introducere.   Se spune că în democraţie discuţiile au loc între prieteni, negocierile între parteneri, iar polemicile între adversari. Doresc din toată inima ca această carte să fie o discuţie între prieteni despre una din problemele cele mai intime şi mai importante ale conştiinţei noastre umane: identitatea noastră creştină în istorie. Paginile care urmează sunt o ocazie de dialog, nu un îndemn la luptă. Pentru a putea institui însă un dialog este nevoie să lămurim mai întâi câţiva termeni ai discuţiei.   Creştin, creştinism, creştinătate.   Creştinismul nu este o culegere de crezuri, ci un grup de oameni prin care trăieşte şi se manifestă Cristos. Dacă ar fi doar o sumă de învăţături, creştinismul ar putea încăpea într-o carte sau şi mai bine, într-o bibliotecă. El este însă mult mai mult decât aşa ceva. Creştinismul este coborârea lui Cristos în cotidian prin intermediul oamenilor care L-au primit prin credinţa personală şi care I s-au dat pentru slujire. Scopul creştinismului este vestirea lui Cristos ca „trimis al Tatălui” venit „să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” Numele de creştin apare pentru prima oară în cronica Faptelor Apostolilor 11:26: „Pentru întâiaşi dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.” În acest context, a fi ucenic înseamnă nu a învăţa ca să ştii, ci a învăţa ca să faci, a dobândi o cunoştinţă cu imediata aplicabilitate în practică.   Într-o scrisoare comentariu trimisă după ce a corectat acest manuscris, pastorul bisericii române din Portland, Aurelian Popescu, spune: „În înţelegerea mea, „creştin” este omul care crede, adică Îl primeşte în inima lui pe Cristos ca Mântuitor şi ca Domn. Cristos este de-acum temelia vieţii lui şi pe baza aceasta se zideşte un nou fel de viaţă, de o calitate nouă. Păcătosul devine „purtător de Cristos”! Altoit în Cristos, el va „rodi” – adică va face fapte bune spre slava Celui ce l-a născut din nou. Cuvântul Domnului, rugăciunea, părtăşia cu alţi creştini îl va maturiza pas cu pas. El este „un om nou în Cristos”, o nouă „creaţie”, care o anunţă pe cea viitoare, în care Dumnezeu va reaşeza lumea pe temeiul 3   Neprihănirii. Acest tip de om a apărut în ziua de Rusalii şi de atunci el n-a încetat să existe. Şirul va fi neîntrerupt până la sfârşitul istoriei. Factorul comun care îi leagă pe aceşti „creştini” este Cristos, pe care-L mărturisesc ca Domn şi Mântuitor. Împreună, ei alcătuiesc Biserica lui Cristos, adică trupul Lui spiritual – organism şi în acelaşi timp organizaţie, care este de asemenea nelipsită din istorie. Ca şi Întemeietorul ei, Biserica este imposibil de distrus.   Sunt diferite nume pe care le-au adoptat bisericile locale, ambasadele teritoriale ale marii Biserici, dar această diversitate este restrânsă la un perimetru foarte precis şi strict delimitat de învăţăturile şi practica descrisă în cărţile Noului Testament.”   Prin „creştinătate” se înţelege ecoul creştinilor în societate. În acest sens, „creştinătatea” este sfera de influenţă a creştinilor. Fără a garanta că toţi acei care trăiesc în creştinătate sunt şi creştini, creştinătatea pune la dispoziţie oamenilor un mediu îmbibat cu învăţături creştine. Am putea asemăna creştinătatea cu năvodul din pilda pe care o dă Domnul Isus: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13:47-50). Ghidul de faţă este o incursiune cronologică şi analitică în creştinismul istoric şi în „creştinătate”.   Cum vă place istoria?   Orice studiu al istoriei poate fi încadrat în parcurgerea a trei itinerarii specifice: o inventariere a datelor la care s-au produs anumite evenimente istorice, o evidenţiere a persoanelor care au declanşat evenimentele istorice sau o identificare a ideilor care au modelat societatea umană şi au produs evenimentele şi au scos în evidenţă persoanele.   Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată istoria la şcoală pentru că, dacă ar fi fost să ascult de profesorii mei, ar fi trebuit să mă transform într-o arhivă ambulantă de date, localităţi şi nume de personaje din trecut. Sunt însă fascinat de istoria ca investigare ştiinţifică a ideilor care au modelat societatea.   Aceasta pentru că în spatele ideilor există de regulă personalităţi puternice, forţe nevăzute care trasează albia prin care vor să ducă şuvoiul istoriei umane în scurgerea ei milenară. Bineînţeles, în spatele acestor personalităţi se află marile personalităţi definitorii ale existenţei: Dumnezeu şi Satan, în înfruntarea lor telurică, începută pentru noi în Edenul copilăriei noastre şi anunţată să se sfârşească la revenirea lui Cristos şi la aruncarea tuturor duşmanilor Săi în „iazul de foc.”   În rezumatul istoric ce urmează, am căutat să scot în evidenţă „mişcările” unduitoare din umbră, evoluţia convingerilor şi materializarea lor în modificarea, uneori grosolană, a societăţii şi bisericii. Sărac în date şi nume de persoane, acest rezumat al istoriei bisericii, are însă avantajul că pătrunde în adâncimile realităţii şi explică apariţia „întinăciunii păgâne”, a „reformei” şi a „contrareformei”, valuri succesive care au tulburat viaţa şi evoluţia creştinismului până în epoca pluralismului modern.   Ce înseamnă de fapt „era noastră”?   Numirea „era noastră” desparte istoria lumii în două părţi: aceea dinaintea venirii lui Isus Cristos în lume şi cea de după venirea Lui. „Era noastră” a fost expresia care a înlocuit abrevierea d. Cr. (după Cristos) sau A. D. (anno domini – anul Domnului) din dorinţa unora de a elimina orice referire istorică despre viaţa şi mesajul lui Cristos.   Într-un sens evanghelic (şi ca o ironie providenţială adresată ateilor), „era noastră” poate desemna epoca în care Neamurile au acces direct la mântuire, prin Cristos. Înainte de venirea lui Cristos, Israel a fost poporul Domnului.   Astăzi, în fiinţa şi viaţa Bisericii, în poporul Domnului sunt „oameni din orice neam şi orice seminţie.” Deci, „era noastră” numeşte perioada istorică ce a debutat cu înfiinţarea bisericii creştine pe pământ. Niciuna din celelalte religii nu are o dată care să fi marcat atât de semnificativ istoria ca şi mişcarea creştină.   Pentru uşurarea procesului de înţelegere a istoriei bisericii creştine, vom împărţi acest rezumat istoric în etape distincte: istoria bisericii în primele două secole, istoria bisericii între anii 300-l500, istoria bisericii în vremea Reformei (1500-l600) şi istoria bisericii în epoca modernă.   Cui îi este destinată această carte?   Fără nici o îndoială, această carte este scrisă din perspectiva unui creştin care s-a născut, a trăit şi a studiat în mediul bisericii creştine baptiste. Totuşi, m-am străduit să aşez aici suficiente cunoştinţe care să-i ajute pe toţi creştinii să înţeleagă de ce există aşa de multe „biserici” şi denominaţii în „încrengătura” creştinismului istoric.   În condiţiile ieşirii de sub dominaţia întunecată a comuniştilor atei, românii trec din nou astăzi printr-un ceas al marilor decizii. Viitorul va fi construit pe tiparele care se încropesc timid acum. Din punct de vedere creştin, după noaptea persecuţiei atee, românii trăiesc zorile unei dimineţi spirituale. Înspre ce se vor îndrepta ei însă în această nouă libertate?

Orice om ştie că, făcând o faptă rea, greşeşte, dar nu întotdeauna este cu adevărat conştient de consecinţele faptei sale. Atunci când cineva intervine din exterior asupra persoanei alese pentru a fi purificată, trebuie să folosească anumite procedee pentru scoaterea răului din corpul subiectului. Cel ce suferă purificarea poate avea anumite stări neplăcute, suferinţe nelămurite, pe care adesea nu şi le poate explica. Purificarea unui om înseamnă acţionarea cu scop benefic asupra centrilor săi energetici. Acest lucru poate fi făcut numai de un maestru desăvârşit. Cei ce beneficiază de acest procedeu au marea şansă de a deveni fiinţe aproape perfecte. Spun “aproape” deoarece perfecţiunea este greu de atins.           Dar, ce înseamnă un om perfect?           Este un om pe care nu-l poate atinge nici o undă malefică. Datorită câmpului său puternic de rezonanţă pozitivă, aura de protecţie este perfect consolidată. Ea este capabilă să respingă atacurile energetice din afară. Un om perfect realizat spiritual este deja un sfânt, care mai stă pe Pământ numai pentru a îndeplini anumite misiuni nobile.           Tendinţa unor oameni de a se crede perfecţi este o greşeală deosebit de scump plătită. Chiar dacă fiinţa omenească se apropie de perfecţiune, ea nu trebuie să se lase pradă dorinţei de mărire. Îngâmfarea este un mare duşman al firii. Luptaţi, oameni buni, pentru biruinţa modestiei şi simplităţii în cugetele voastre! Nu încercaţi să vă etalaţi perfecţiunea în nici un domeniu, deoarece primejdiile pândesc la orice pas!           Dacă totuşi cineva doreşte să se remarce pe plan spiritual, el are posibilitatea de a progresa necontenit sub îndrumarea unui maestru. Poate face aceasta fără emfază, cu multă modestie, în linişte şi izolare, pentru a nu fi tulburat în strădaniile sale.           Dar, cum să-l credem pe toţi muritorii de rând care se consideră “maeştri”? Mulţi, foarte mulţi în lumea întreagă, au furat cât au putut din înţelepciunea chineză sau indiană, asumându-şi după aceea însuşiri de “guru”, puteri supraomeneşti etc. Nu toţi aceşti bravarzi sunt nişte veritabili maeştri spirituali. Ei cunosc multe secrete, într-adevăr, dar nu destule pentru a deveni maeştri. Omul care doreşte să găsească un guru adevărat trebuie să-l caute până intră în rezonanţă cu sfera sa energetică. După aceea totul va decurge de la sine.           Am atins aici puţin problema guru-lui deoarece noi, cei din Shambala, suntem nişte adevăraţi maeştri spirituali, chiar dacă nu ne aflăm cu toţii în carne şi oase. Nu este uşor să îndeplinim munca de îndrumător spiritual, deoarece trebuie să influenţăm discipolii noştri prin telepatie, lucru care nu este simplu deloc. Ne alegem elevi dintre persoane care au însuşiri paranormale evidente şi care, în plus, fac dovada unui devotament nelimitat faţă de maeştrii lor.           Astăzi, mai mult ca oricând, ne vedem puşi în situaţia limită de a ieşi învingători în nişte lupte invizibile pentru ochii profanilor. Nu ne aşteptăm să avem o victorie deplină, deoarece lupta este cumplit de dificilă, presupune riscuri deosebit de mari, iar victimele s-ar putea număra cu ajutorul calculatoarelor. Totuşi noi, cei din invizibil, suntem conştienţi de greutăţile pe care trebuie să le înfruntăm zi de zi, mai ales în privinţa oamenilor din planul fizic care ne ajută în munca noastră. Aceşti oameni suportă adeseori maltratări fizice şi morale. Ei trăiesc într-o stare de tensiune psihologică permanentă, aşteptându-se din clipă în clipă să fie interceptaţi, bruscaţi, blamaţi. Nu ne este uşor să trecem cu vederea aceste lucruri, căci ţinem la oamenii noştri şi suferim odată cu ei. Dar, lupta este luptă, iar cauza noastră este nobilă şi sfântă!           Oamenii îşi cheamă suferinţele.           Nu suntem de acord cu pretenţiile unor religii care propovăduiesc violenţa, răzbunarea, sacrificiul uman, dar nici cu alte biserici care îşi îndeamnă supuşii la pasivitate, la acceptarea indolentă a mizeriilor din jur. Dorim să fim bine înţeleşi: noi, cei din Shambala suntem slujitorii credincioşi ai Domnului Dumnezeu. Urmărim să aducem credinţa adevărată în inimile tuturor pământenilor. Nu contează în ce limbă este numit Domnul Dumnezeu, important este ca oamenii să-L poarte în suflet şi să-L respecte poruncile.           Dar, oamenii cred că atâta timp cât Dumnezeu este undeva, departe, ei pot să-şi trăiască viaţa aşa cum doresc, în bine sau în rău. Unii se mai gândesc la pedepsele ce vor urma după relele pe care le fac în această viaţă, la care se adaugă şi greşelile din vieţile precedente. Foarte puţini oameni sunt conştienţi de faptul că orice rău pe care îl fac se întoarce împotriva lor. Dacă toţi pământenii ar fi buni, cinstiţi şi credincioşi Divinităţii Supreme, atunci Apocalipsa nu şi-ar mai avea rostul!           Iată însă că lucrurile nu stau chiar aşa. Pedeapsa Domnului Dumnezeu este pregătită pentru locuitorii planetei Pământ. Deja se văd semnele Apocalipsei.           Oamenii se omoară unii pe alţii în războaie, sau chiar fără războaie. Din cauza corupţiei, desfrânării răspândite pe tot Pământul, bolile fac nenumărate victime. Prea marea dezvoltare în domeniul tehnic şi ştiinţific aduce după sine poluare, accidente, radiaţii nucleare, otrăvuri aruncate în aer, apă, pământ. Copiii Terrei nu respiră aer curat, nu beau apă cu adevărat limpede şi pură, nu consumă alimente corespunzătoare. De aici rezultă generaţiile de copii anemici, bolnavi, neputincioşi, predispuşi la corupţie. Nu toţi sunt aşa, dar copii cu adevărat sănătoşi avem prea puţini pe Pământ. Oamenii au atacat natura, încercând să o supună, dar n-au reuşit. Dimpotrivă, natura şi-a arătat atotputernicia adeseori, ucigându-l pe temerarii care s-au dovedit inoportuni. Nu trebuie să absolutizăm efectele intervenţiei oamenilor asupra naturii, dar nici să se continue în acelaşi ritm nu mai este posibil. S-au tăiat păduri întregi, ceea ce a dus la secetă. Au secat ape multe, rămânând un sol uscat, nefertil. Pentru a se obţine iluminarea caselor s-au născocit centralele nucleare. Acestea reprezintă un blestem pentru întreaga populaţie a Pământului. Vedeţi ce se întâmplă an de an, mor oamenii de cancer, se nasc copii muribunzi.! Toate acestea şi multe altele se adună picătură cu picătură până când cana se va revărsa peste oameni. Oricât ne-am strădui să încurajăm omenirea, nu putem evita urmările răutăţii acesteia. Fiecare trebuie să plătească pentru ceea ce face. Va plăti în această viaţă şi în vieţile următoare.           În epoca noastră, a tuturor relelor lumeşti, omenirea nu-şi dă seama că-şi agravează situaţia în care se află. Se petrec din ce în ce mai multe cataclisme, boli incurabile şi o mulţime de alte nenorociri pe care le-am relatat în treacăt. Nu intru în amănunte, eu acum menţionez lucruri de ansamblu. Agravarea situaţiei actuale va duce la urmări neplăcute în viitorul apropiat şi sinistre în jurul anului 20. Prăbuşirile aproape zilnice ale avioanelor reprezintă o dovadă a perturbării câmpului magnetic de la suprafaţa scoarţei Pământului. Virusurile tot mai rafinate le provoacă oamenilor multe boli din ce în ce mai grave, unele chiar incurabile. Comerţul şi industria i-au transformat pe oameni în roboţi, aproape fără ca ei să-şi dea seama.           Cultivarea dragostei de frumos trebuie să fie o obişnuinţă rară a celor aleşi de Dumnezeu pentru a împlini creaţia Sa pe Pământ. Nu este bine ca oamenii neştiutori într-ale frumuseţii din natură şi din viaţa universului să se ocupe de cultivarea aşa-ziselor “frumuseţi”, care nu produc satisfacţia adevărată în sufletele oamenilor. Am dori cu toţii, noi, cei din planul subtil al Shambalei, să creăm o lume frumoasă la trup şi la suflet, dăruită credinţei în Dumnezeu şi legilor universal valabile în spaţiul cosmic. Nu dorim însă proliferarea credinţelor religioase care proclamă supunerea oarbă la forţele destinului sau înjosirea fiinţei umane prin neglijarea aspectului său exterior şi a relaţiilor inter-umane. Noi dorim să creăm o lume pământeană plină de credinţă divin-universală, bazată pe bunătate, frumuseţe umană interioară, credinţă deplină în puterea Domnului Dumnezeu, chemarea forţelor subtile benefice care guvernează planeta Pământ şi armonia deplină între toate vietăţile de pe această planetă. Noi dorim şi lucrăm pentru aceasta, să instaurăm pacea veşnică şi credinţa adevărată pe suprafaţa Pământului. Dar nu forţăm lucrurile înainte ca Prea-Sfântul Dumnezeu să decidă soarta omenirii.           Încheierea mileniului al doilea se va face cu zbucium terestru mai puternic decât s-a petrecut la încheierea mileniului întâi. Atunci civilizaţia era oarecum proaspătă pe Pământ. La ora actuală este îmbătrânită, uzată de diverse abuzuri, boli din ce în ce mai rafinate şi mai periculoase pentru specia umană, supertehnicizarea vieţii, degenerarea speciei umane din cauza poluării chimice, sonore, radioactive, mentale. Această situaţie nu poate dăinui la nesfârşit. Suntem puşi în faţa unei catastofe naturale care se derulează vertiginos împotriva speciei umane. Trebuie să luăm măsuri inedite pentru a mai salva o fărâmă din specia umană, pentru că o mare parte a ei va fi sortită pieirii. Termenul scadenţei este foarte aproape. Odată ce va începe cel de-al treilea mileniu, frământările terestre şi cosmice vor ajunge la apogeu, pentru a pune la încercare rezistenţa planetei şi a fiinţelor ce trăiesc pe ea. Astfel, selecţia naturală va fi deosebit de dură, dar absolut necesară. Noi, cei cu credinţă adevărată în Prea-Sfântul Tată, Creator al universului, vom putea rezista zbuciumului care va fi atunci.           Doresc să închei această sumară prezentare a ideilor noastre generale cu speranţa că se vor găsi oameni conştienţi care vor citi ce s-a scris aici, se vor strădui să înţeleagă punctul nostru de vedere şi îl vor transmite cât mai multor oameni care au deschidere sufletească spre credinţa adevărată.           ALTE DEZVĂLUIRI ALE REGELUI LUMI răspunsuri la întrebări)           Sunt totalmente greşite părerile unora că libertatea presei, a radioului şi a televiziunii înseamnă aservirea acestora concepţiilor celor care guvernează în ţările respective. Nu putem să apreciem pozitiv ideile unora care afirmă că “puterea este totul în viaţă şi în lume, iar restul nu mai contează”. Cei care guvernează ţările lumii au impresia că lor li se cuvine totul, făcând prin aceasta nenumărate victime şi nepăsându-le de sărăcia majorităţii populaţiei. Nu este numai o sărăcie bănească, ci una pe toate planurile: sărăcie afectivă, lipsă de credinţă pură în Divinitatea Supremă, lipsă de maniere elegante şi de bun-simţ în comportarea de zi cu zi, lipsă de bunăvoinţă faţă de semeni, lipsă de discernământ cu privire la ceea ce ar putea fi benefic pentru omenire. Oamenii de azi, în general, nu disting răul de bine în nici o privinţă. Nici un aspect al civilizaţiei moderne nu este de neglijat. Sunt situaţii dure, cumplite în lumea pământeană de astăzi. Aproape nimănui nu-l pasă de răul altuia, chiar al majorităţii. Egoismul bântuie caracterele oamenilor, aproape fiecare îşi cunoaşte doar pătratul său. Prea puţini se gândesc şi la semenii lor. Nu pot să concep că s-a ajuns la o degradare atât de pronunţată în privinţa comportamentului uman. Animalele, chiar şi cele carnivore, dau dovadă de mai multă francheţe în comportarea faţă de semenii lor. Un om care ucide cu sânge rece, zâmbind sarcastic, aruncând bombe din avioane, mitraliind, aruncând gloanţe explozive, sau multe astfel de acţiuni., un asemenea individ nu are o comportare demnă de a fi considerată umană. El nu se încadrează nici în regnul animal şi nici nu corespunde aşa-zisei specii “umane”. Iată rezultatele super-civilizaţiei terestre.           Noi, cei de aici din subtil, aşa-numitul “guvern invizibil al albilor”, deşi printre noi se află spirite de toate culorile, nu suntem de acord cu ce se întâmplă pe Pământ la ora actuală. Totuşi, nu vrem şi nu putem interveni decisiv în numeroasele conflicte terestre. Noi cunoaştem ciclul evolutiv al Pământului, cunoaştem acţiunea legii karmice, cunoaştem legile de guvernare ale Universului şi cunoaştem aşa-zisul ciclu al “reîncarnărilor”. Acestea sunt legi de esenţă divină pe care nu le putem încălca. Celor ce păcătuiesc li se dă prilejul de suferinţă. Dacă ei nu învaţă nimic din suferinţa lor, atunci vor dispare. Aşa au pierit milioane de generaţii din Univers. Aşa ceva se pregăteşte şi celei de-a şaptea civilizaţii de pe Pământ.           Se poate ameliora această situaţie prin purificarea extinsă a populaţiei de pe Pământ, dar tocmai acest lucru esenţial pentru salvarea omenirii este luat în râs şi majoritatea oamenilor procedează contrar acestei idei. Cu alte cuvinte, satanismul acoperă o mare parte a globului pământesc! Să nu ne mirăm deci că oamenii pătimesc pe toate planurile şi la toate nivelurile. Îi aşteaptă vremuri dure, crâncene chiar şi vor fi nevoiţi să treacă prin ele sau să sucombe din cauza neputinţei de a se apăra împotriva calamităţilor naturale. Totul este de aşa natură alcătuit de Divinitatea Supremă încât nu rămâne nimic neplătit şi nimic nerăsplătit. Totul este analizat cu discernământ total: se ştie exact cine trebuie să plătească şi cine trebuie să fie răsplătit. Nu există nici o fisură în sistemul spaţial de guvernare a Universului. Totul este perfect pus la punct. Fiecare om care suferă trebuie să ştie că a avut greşeli în trecut, iar orice om care se bucură este răsplătit prin această bucurie a sa.           Cine vor fi “aleşii Domnului” la apogeul Apocalipsei?           Vor fi aleşii Domnului numai cei care au sufletul curat, o viaţă liniştită, putere de muncă şi rezistenţă neobişnuită, care se obţin doar printr-o viaţă cumpătată şi prin tehnici de călire a organismului. Dintre cei mulţi, puţini vor rămâne în final pentru salvarea civilizaţiei pământene. Aceştia vor trebui să răzbească prin foc, prin ploaie de stele, prin apă, prin dărâmături. Va fi un dezastru din care puţini vor scăpa. Vor reuşi să supravieţuiască numai cei cu adevărat căliţi în greul vieţii.           De ce consideraţi Shambala un “tărâm de vis”?           Shambala este un tărâm de vis pentru că aici nu există egoism, răutate, râcă, meschinărie. Noi ne iubim cu toţii şi nu avem nimic unul împotriva altuia. Căutăm să ne menţinem în relaţii de bună vecinătate. Nu tăinuim nimic unii faţă de alţii; ce ştie unul, ştiu toţi. Nu avem gânduri urâte, nici de răzbunare, nici de mărire. Nu dorim altceva decât să instaurăm pacea veşnică pe Pământ. Nervii noştri nu cedează niciodată, suntem invulnerabili. Ne plac adeseori discuţiile libere, mai glumim şi noi, suntem “băieţi veseli” în anturajul celorlalţi din Univers.           Avem legături cu fiinţe inteligente de pe alte planete. Ne place să colaborăm cu acestea în scopul de a proteja Pământul de invaziile unora din Cosmos. Nu toţi vizitatorii noştri sunt paşnici. Unii abia aşteaptă ca Pământului să i se distrugă aura divină şi atunci ei ar năvăli cu cea mai mare plăcere şi sete de a distruge. Noi nu glumim cu astfel de entităţi, dar trebuie să colaborăm cu cât mai mulţi.           Însă problema noastră cea mai dureroasă nu o reprezintă fiinţele de pe alte planete, ci fiinţele inteligente de pe Pământ. Cu acestea avem noi de luptat pentru a le transforma ideile despre viaţă, religie şi multe altele. Suntem mulţi aici, în Shambala, dar totuşi puţini faţă de misiunea pe care o avem de îndeplinit. Avem misionari pe toate continentele şi în toate ţările, atât în plan subtil, cât şi în plan fizic. Dar prea puţini sunt aceia care colaborează cu noi în mod cinstit şi dezinteresat. Nu vrem să facem rău nimănui, dar nici nu inoculăm ideile noastre ca pe un vaccin. Oamenii sunt liberi să aleagă între bine şi rău. Păcat că se adresează Divinităţii Supreme mai mult atunci când se află în suferinţă! De cele mai multe ori, nici rugăciunile nu-l mai ajută – răul este înmagazinat în ei.           Mesagerii voştri se pot încarna instantaneu printre oameni?           Mulţi dintre cei care ne-au contactat într-un fel sau altul, telepatic sau fizic, au impresia că noi suntem capabili de toate minunile pământului. Şi, într-adevăr, este de netăgăduit faptul că putem trece din planul fizic în cel subtil, din subtil în semifizic şi din semifizic în grosier (fizic). Dar nu ni se poate pune nouă în spinare orice minune, sau aşa-zisă “minune”, ce se întâmplă pe Pământ. Unii pun pe seama noastră atât lucruri bune, cât şi rele. Alţii se mulţumesc să ne studieze de la distanţă, inactivi, aşteptând mereu noi dovezi despre existenţa şi activitatea noastră. Noi nu putem, totuşi, să ieşim la iveală oricum şi oricând. Avem o disciplină de fier aici, în Shambala, pe tărâmul miracolelor şi nu vrem să stricăm totul de dragul publicităţii. Laboratoarele noastre fac cercetări cu totul şi cu totul deosebite faţă de cele de pe Pământ. Acolo unde este cazul şi găsim oameni potriviţi pentru recepţie, trimitem o parte din realizările noastre mai accesibile minţii omeneşti. Dar, ieşind la iveală oriunde şi oricând, ne expunem unor riscuri prea mari pentru a merita acest sacrificiu.           Nu există nici o îndoială în faptul că prezenţe ale Shambalei sunt pretutindeni. Astfel, s-au realizat contacte în planul fizic cu diferite persoane de pe Pământ. Oamenii noştri au fost văzuţi şi auziţi în diferite locuri. Ei au reuşit să le transmită oamenilor cu bune intenţii anumite chestiuni delicate. În afară de aceste contacte reale, au fost relatate cu diverse ocazii tot felul de prezenţe ale noastre, dar acestea au fost mai mult inventate de dragul publicităţii sau din dorinţa de a se obţine nişte sume de bani pentru interviuri, scrieri în ziare, reviste sau cărţi. Oricine se poate lăuda că este medium. Acest lucru foarte puţini specialişti îl pot verifica aşa cum trebuie. Au mai fost cazuri când s-au scris cărţi de către persoane ce au pretins a avea însuşiri mediumnice – au câştigat nişte bani şi atât. Un veritabil clarvăzător nu-şi dezvăluie oricui şi nu-şi risipeşte însuşirile în scopuri meschine. El ştie că trebuie să-şi economisească energia, pentru că altfel şi-o pierde, sau riscă, din cauza epuizării, să recepteze un spirit grosier care să-l transforme dintr-un clarvăzător, într-un malefic.           Este foarte riscant să căutăm pretutindeni oameni de-ai Shambalei! Cei prea curioşi pot găsi oricând nişte impostori care pot să le facă mai mult rău decât bine.           Există şi un Consiliu Suprem care vă ajută în conducerea Shambalei?           Consiliul Suprem al Shambalei are 12 membri, iar eu sunt al 13-lea. Cei 12 consilieri ai mei au atribuţii împărţite pe sectoare de activitate, dar şi teritoriale.           Astfel, unul dintre ei se ocupă de spiritele elevate care trebuie să se încarneze. El le ţine evidenţa, are grijă de ele să nu pornească oricum la “lucru”, le caută loc potrivit pentru încarnare, le urmăreşte evoluţia şi le ţine în frâu după ce s-au încarnat.           Alt membru al Consiliului Suprem se ocupă cu problemele economiei mondiale. Face statistici, culege date în permanenţă prin “oamenii” săi din subtil, pe care îi trimite în misiuni pretutindeni. Este un fel de activitate de cercetare, prelucrare a datelor şi spionaj, dar un spionaj în sens benefic.           Al treilea membru culege date demografice, urmăreşte evoluţia populaţiei din punct de vedere genetic şi statistic.           Al patrulea membru se ocupă cu problemele personalităţii umane şi ale evoluţiei spirituale necesare omenirii.           Al cincilea studiază raportul dintre regnul uman şi cel animal: asemănări şi deosebiri între oameni şi animale, rolul bunei colaborări dintre aceste două categorii de vieţuitoare.           Al şaselea vrea să afle totul despre oricine este dispus să colaboreze cu Shambala. Caută oameni potriviţi, îi încurajează, îi instruieşte şi îi pune pe rol la momentul cuvenit.           Al şaptelea este un personaj deosebit de important şi original. El se ocupă cu studierea naturii umane, a tuturor problemelor legate de organismul şi comportarea omului. Este în acelaşi timp medic, sociolog şi statistician.           Al optulea membru este omul de artă, cel care încurajează latura estetică a vieţii oamenilor. Sub tutela sa se află toţi marii scriitori, artişti şi cântăreţi ai lumii.           Al nouălea este fizicianul nostru. El studiază în permanenţă relaţiile energetice de la nivelul scoarţei terestre.           Al zecelea este un etnolog, un lingvist, deci un cercetător neasemuit de cult şi de bine informat.           Al unsprezecelea este un “băiat” foarte de treabă, un muzician care a fost cândva celebru, un foarte bun fizician şi totodată matematician de forţă. Sarcina sa esenţială este de a studia rolul frecvenţelor sunetelor în viaţa şi comportamentul vieţuitoarelor.           Al doisprezecelea este omul politic, statisticianul, demograful, economistul şi filosoful perfect. Lui îi trec prin faţă toate evenimentele politice ale planetei. Le studiază, le interpretează şi influenţează mersul lucrurilor acolo unde găseşte prilejul.           Al treisprezecelea membru sunt eu. M-am citat la urmă deoarece modestia m-a caracterizat întotdeauna. Mă numesc Ibrahim Benber. Sunt arab la origine, din Arabia Saudită, ţinutul Kishkir. Am trăit în planul fizic în secolul 19 şi 20. Trecând în planul subtil, am fost luat în Shambala. De atunci, am exercitat aici diferite funcţii, până când am fost numit Conducător Suprem al Shambalei în anul 1951. Îmi aflu sediul permanent în Himalaya. Am fost numit în această înaltă funcţie de un Consiliu Divin constituit în astral, prezidat de Prezenţa nemăsurabilă a Domnului Dumnezeu şi a celor 12 membri din Shambala. În prezenţa noastră, fostul Rege al Lumii mi-a predat Sceptrul de Aur nemuritor.           Am 40 ani de la penultima încarnare. Atunci am trăit în Mesopotamia şi am fost un mare înţelept. Apoi m-am născut în Arabia Saudită, unde am fost un tânăr deosebit de capabil în meşteritul oalelor de aramă. Setea de cunoaştere m-a făcut să-mi abandonez satul şi meseria, trimiţându-mă în lume pentru a găsi sâmburele Adevărului.           Membrii Consiliului pot fi înlocuiţi?           Da, schimbăm membrii Consiliului Suprem când obosesc şi doresc să transmită altora ştiinţa lor. Ne putem încarna oricând, după voie şi necesităţi. Putem circula nestingheriţi pretutindeni, mai ales sub formă de spirite invizibile ochilor profanilor.           Fostul Rege a rămas în Shambala. Este un foarte mare înţelept, venerat de toţi, un spirit deosebit, de o cultură vastă, o bunătate fără seamăn şi o inteligenţă magnifică. Este foarte “bătrân”, dar încă nu se poate încarna, pentru că nu s-a găsit o familie potrivită căreia să i se dea o sarcină atât de puternică. În astral stă de 50 ani. Aşteptăm cu nerăbdare clipa când se va putea încarna – atunci va aduce mult bine pe Pământ!           Pentru spiritele înalte, 50 ani înseamnă foarte puţin, extrem de puţin. Ei trec foarte repede. Aici, la noi, în astral, timpul se scurge altfel decât la voi, în planul fizic. De la caz la caz, în funcţie de momentul potrivit şi locul corespunzător, problema încarnării este o ecuaţie cu “n” variabile. Nimeni nu poate şti exact când soseşte momentul prielnic pentru o nouă încarnare. Totul este ca lucrurile să meargă înainte, încarnările să se producă, la fel ca şi trecerile în subtil.           Sunt utile meditaţiile colective la aceeaşi oră, pentru purificarea şi protejarea Pământului?           Meditaţi cu faţa către Nord pentru focalizarea fasciculelor, emise de către voi, către rishi-l din Himalaya! Ei captează aceste emisii şi retransmit câmpul, purificat de toate nuanţele umbrite, către toate zonele stratului ce înconjoară Pământul. Astfel, ei impregnează atmosfera terestră cu cuante energetice de înaltă vibraţie, care formează o reţea energetică ca o cuşcă protectoare. Deci, aşa-zisa “aură” a Pământului este o carcasă energetică aflată în vibraţie foarte puternică, care poate proteja Pământul de anumite corpuri sosite inoportun din Cosmos. Păcat, însă, că prea puţini oameni respectă orarul unor astfel de meditaţii nobile.           Isus Hristos face parte din Shambala?           Isus Hristos este Guvernatorul Universului Solar, mâna dreaptă a Domnului Dumnezeu, organ executor al Voinţei Divinităţii Supreme. Nu există dubii asupra rolului Domnului Isus Hristos în guvernarea lumii, a Universului. Dar nu-L putem micşora rolul, atribuţiile şi Personalitatea Divină stabilindu-L reşedinţa în Shambala. Shambala este o parte infimă din Univers, mai mică decât un grăunte de aur aflat sub talpa unui elefant de aur.           Isus Hristos poate circula pretutindeni şi în Shambala şi în afara ei. Dar reşedinţa nu I-o cunoaşte nimeni, decât Părinţii Săi.           Există şi o Shambala cosmică?           Shambala noastră de pe Pământ, de deasupra lui şi de sub scoarţa lui, este o părticică infimă din Shambala Universală.           Cuvântul “Shambala” este sinonim cu “Raiul”. Dacă există rai undeva, atunci acela se află în Shambala. Deci, în toate planurile şi la toate nivelurile energetice există şi o zonă benefică construită pe baza Luminii Albe Divine, care se numeşte “Rai” pe româneşte şi “Shambala”, în sanscrită. Pretutindeni în Univers există Întuneric şi Lumină; Întunericul este “Iadul”, iar Lumina este “Raiul”.           Ne puteţi lămuri enigma Triunghiului Bermudelor?           Zona geografică numită “Triunghiul Bermudelor” este cunoscută în lumea spiritelor Shambalei sub numele de “Cleştele de foc al Atlanticului”. Lângă coasta Floridei se află câteva insule din arhipelagul Bahamas, în zona cărora magnetismul terestru este deosebit de intens. Se produc vârtejuri magnetice care au centrul de propagare în adâncul oceanului, ridicându-se sub formă de trombe de apă şi aer, ajungând la înălţimi foarte mari deasupra nivelului oceanului. Uneori apa este liniştită la suprafaţă, însă influenţa magnetică din interiorul straturilor de aer este deosebit de puternică. Manifestările hipermagnetice se produc la anumite intervale de timp, la date bine stabilite de către un “Centru de Proiecţie a Fenomenelor Magnetice”, existent pe planeta Marte. Astfel, există un tunel permanent de absorbţie magnetică din atmosferă către fundul oceanului, sau în sens invers, către planeta Marte.           Furtunile magnetice ce apar în interiorul apei au ca efect perturbarea funcţionării tuturor tipurilor de nave care circulă la suprafaţa sau în interiorul apei. Astfel, motoarele încetează să mai funcţioneze. Navele sunt absorbite în interiorul apei oceanului către o zonă din adâncuri a cărei adâncime nu poate fi măsurată. Mulţi s-au întrebat ce se află în această zonă inaccesibilă oricăror nave destinate cercetării fundului oceanului. Datorită acestei zone de protecţie naturală a adâncurilor s-a putut realiza în plan subtil o poartă de acces către “Shambala suboceanică”. Accesul din exterior către această intrare nu este posibil decât lumii spirituale a Shambalei. De la această poartă către suprafaţa apei se poate circula cu orice fel de nave subacvatice adaptate stării magnetice a zonei. Specialiştii din Shambala subacvatică pot trimite către lumea exterioară anumiţi emisari, folosind chiar ambarcaţiuni uşoare, confecţionate astfel încât să nu atragă atenţia oamenilor din apropierea zonei respective. Cu aceste ambarcaţiuni pot călători, mai ales noaptea, anumite spirite ale Shambalei, semiîncarnate în planul de vibraţie eterică (semifizic). Ele fac anumite cercetări la suprafaţa apei, sau chiar pe uscatul învecinat, iar după ce îşi termină lucrul, se întorc la fundul oceanului. Agitaţia magnetică a zonei constituie o “plasă de protecţie” a adâncurilor, astfel încât această zonă nu poate fi atacată de nimeni şi cu nici un fel de aparate.           Reuşim uneori să salvăm echipajele unor nave absorbite în adâncuri. Cei de pe vapoare se îneacă şi nu-l putem ajuta, dar unele submarine mai solide rezistă absorbţiei magnetice, astfel încât putem extrage din interiorul lor supravieţuitorii, care de fiecare dată se află în stare foarte gravă. Şocul magnetic este deosebit de puternic pentru organismul uman, se produce o dereglare a tuturor funcţiilor biologice. Noi, cu specialiştii noştri subterani, putem aduce în simţiri fiinţele care au trecut prin infernul din ocean. Dacă avem noroc ca aceştia să fie buni specialişti în diverse domenii, atunci zestrea noastră bio-ştiinţifică se îmbogăţeşte.           Vreau să afirm un lucru pe care unii îl bănuiesc şi anume că Shambala este dotată cu cele mai inteligente spirite benefice care pot exista pe pământ, sub pământ şi în vecinătatea scoarţei terestre. Spiritele noastre se pot încarna oricând în stare densă, adică cea de oameni şi în stare semidensă, numită “forma eterică”. În subteran avem zone “uscate” şi zone “umede”. Cele “uscate” se află sub zonele de uscat ale scoarţei pământului, iar cele “umede” sunt cele suboceanice. Nu doresc să vă divulg proiecţia geografică a acestor zone, o voi comunica pământenilor atunci când vor merita să afle acest lucru. În subteran, la foarte mare adâncime, inaccesibilă cu mijloacele de forare existente în prezent, avem laboratoare de cercetări, construcţii diverse, o populaţie numeroasă în plan fizic, eteric şi spiritual. Cu toţii cercetează, perfecţionează tot ce poate fi adus la un nivel ştiinţific deosebit de înalt. Rezultatele studiilor noastre le transmitem oamenilor care pot să le recepţioneze. Ajutăm omenirea în toate domeniile de activitate care sunt îndreptate spre binele planetei.           CINCI SFATURI DE ACTUALITATE DE LA REGELE LUMI, CONDUCĂTORUL SUPREM AL SHAMBALEI.           Oameni buni, iubiţi-vă între voi, consideraţi-vă fraţi cu toţii, purtaţi-vă unii cu alţii ca fraţii adevăraţi!           Nu mai huliţi de cele Sfinte, nu mai înjuraţi de Dumnezeu, de biserică, de cruce, de candelă, cristelniţă şi altele asemănătoare lor! Este ca şi cum l-aţi mânji pe Dumnezeu cu murdăria răutăţii voastre. Veţi plăti cu grea suferinţă trupească şi sufletească pentru fiecare vorbă murdară pe care o rostiţi împotriva Divinului Suprem!           Sunt prea multe fapte imorale pe toate planurile vieţii sociale, politice, familiale. Oameni, nu vă mai lăsaţi copleşiţi de răutatea unora dintre voi, mânaţi spre acţiuni reprobabile de forţele întunericului, care încearcă să domine Universul!           Iubirea maternă şi cea paternă degenerează pe zi ce trece în simple obligaţii de familie, care se respectă, sau nu. Pentru unii ea a devenit un negoţ murdar: îţi dau iubire dacă îmi dai bani şi avere. Nu uitaţi, oameni buni sau răi, că familia nu trebuie să devină o tarabă!           Războaiele ameninţă armonia întregului Univers. Pretutindeni, ca şi pe Pământ, se înfruntă forţele binelui cu cele ale răului. Oameni ai Terrei, lovind, schilodind, ucigând trupuri şi suflete nu veţi armoniza viaţa nicicând! Luptaţi cu vorbele, cu gândurile şi rezultatele vor fi cu mult mai bune decât cele obţinute prin forţa armelor!

Înainte de a păşi în imensul spaţiu de joc, credeam că Franciscasino şi Ciuma sunt singurele elemente ale timpului meu care mai pot dispune de o viaţă umană. De mai bine de o sută de ani, oamenii nu mai mor decât dacă se îmbolnăvesc de Ciumă, toate celelalte maladii fiind demult eradicate. La rândul ei, Ciuma nu se vindecă decât la Franciscasino. O oglindă mi-ar fi arătat că greşesc.   Franciscasino îşi păstrează aerul sobru de mănăstire, pe care i l-au conferit constructorii ei în urmă cu cinci secole. Călugării franciscani au vopsit imensa staţie spaţială, care le-a folosit drept mănăstire, cu o răşină care absoarbe lumina, aşa încât structura ei se decupează sumbru pe fundalul strălucitor al stelelor. Chiar şi aşa, silueta fostului lăcaş franciscan este inconfundabilă, forma cubică a spaţiului de joc dominând maiestuos toate instalaţiile mănăstirii dar şi hotelurile şi restaurantele apărute mai târziu şi destinate zecilor de milioane de pelerini. Luminile firmelor lor colorate le fac să pară precum nişte ciuperci otrăvitoare crescute pe un trunchi putrezit.   Franciscasino nu e cea mai mare structură spaţială, nici cea mai depărtată de Soare, nu e nici măcar cea mai rentabilă întreprindere din spaţiul liber. Cu toate acestea, centrul lumii civilizate, singurul loc din univers unde, dacă ai noroc, reuşeşti să scapi de Ciumă şi să-ţi continui liniştit viaţa, atâta vreme cât ai chef. Desigur că sunt foarte puţini aceia care se lecuiesc. Dar la fel de puţini sunt şi cei care doresc să-şi înceteze viaţa în mod voluntar. În acest fel, echilibrul demografic al omenirii se menţine în jurul a două sute de miliarde de oameni.   Deşi ştiam că jucătorii nu sunt admişi imediat în sala de joc, la intrare am fost uimit să văd, pentru prima dată în viaţă, un şir de oameni. În faţa unor operatori umani, jucătorii semnau actele prin care, în cazul în care erau vindecaţi, acceptau ca toate posesiunile lor materiale să treacă la dispoziţia proprietarilor Franciscasino. Dacă sorţii nu erau favorabili, plecau acasă, fără să achite nici măcar o taxă de participare.   Vecinii mei erau oameni de toate vârstele, dar feţele lor păreau dăltuite de acelaşi sculptor suprarealist. Uscăciunea pielii, specifică ultimului stadiu al Ciumei le reducea chipul la o consistenţă osoasă, cunoscută şi temută deopotrivă pe Pământ şi pe Lumile Noi.   Când mi-a venit rândul, mi-am declinat identitatea şi, blestemându-mă pentru tremurul din glas, am rostit:   — Sunt Timothy Shree, de la Earth Hourly Tribune. Am venit să-i văd pe Maeştri. Mi-au acordat o audienţă…   Vizibil încurcat, funcţionarul a subvocalizat repede câteva întrebări scurte. Senzaţia de uşurare care i s-a întipărit pe figură mi-a dat de veste că aveam să obţin întrevederea înainte ca el să-mi confirme.   — Poftiţi, vă rog.   A fost rândul meu să mă mir:   — Dar acolo e sala de joc… Eu… Nu e oare periculos?   — Obişnuim să ne gândim la Franciscasino ca la un loc în care oamenii obţin alinarea şi nu ca la o capcană mortală. Coborâţi în sala de joc şi introduceţi în consola glisorului aceste coordonate. Veţi fi transportat unde trebuie.   Ţinând în mână cristalul cu coordonatele, am pătruns în liftul agrav şi, pentru un moment, mi-am pierdut respiraţia. Ascensorul era doar un câmp de forţă iar prin ceea ce ar fi trebuit să fie podeaua puteam vedea câmpul de joc. Era cu adevărat imens, un pătrat translucid, cu latura de zece kilometri. Mă îndreptam spre centrul câmpului de la o înălţime ameţitoare, care îmi permitea să văd, până în zare, milioane de oameni, goi şi chirciţi în celulele lor, aşteptând cu speranţă începutul unei noi partide. Prin transparenţa parţială a laturii cubului se distingeau clar celelate cinci feţe, pe care puteam doar bănui că se află alţi bolnavi. Dar cea mai spectaculoasă privelişte o oferea imensa statuie a Fecioarei Maria din mijlocul cubului, înaltă de peste un kilometru şi orientată cu faţa spre Pământ. Din lacrimile ei se distilează leacul împotriva Ciumei. În jurul ei pluteau ca un nor vectorii care aveau să fie lăsaţi liberi, aducând vindecare sau disperare.   Principiul jocului era sublim în simplitatea sa. Pe fiecare faţă a cubului erau delimitate celule late de un metru şi lungi de doi, în care oamenii se culcau în aşteptarea jocului. Erau 30.000 de miliarde de celule şi tot atâţia mici cilindri autopropulsaţi, vectori, care porneau din centrul cubului atunci când Părintele Maestru îi elibera din câmpul de forţă care îi ţinea captivi. Fiecare dintre vectori are iniţial o destinaţie precisă, descrisă de coordonatele celulei în care trebuie sa ajungă. Dacă însă se atinge de un alt vector, schimbă cu acesta coordonatele şi porneşte imediat spre noua destinaţie. Numărul infinit al ciocnirilor şi imponderabilitatea elimină orice posibilitate de a trişa, rezultatul jocului fiind unul absolut aleatoriu. După o perioadă de maximă agitaţie, vectorii sfârşesc prin a ajunge la destinaţie, unde îşi eliberează conţinutul printr-o injecţie hipodermică. Unul din zece vectori conţine vaccinul care vindecă Ciuma. Restul sunt umpluţi cu ser fiziologic. Covârşitoarea majoritate a vectorilor ajung în celule neocupate, după cum o parte din ei nu mai ajunge niciodată la destinaţie fiindcă intră în serii convergente de ciocniri. Alegerea coordonatelor este un joc de noroc, un fel de bingo monstruos sau poate o ruletă rusească pe dos.   Jucătorii care se vindecă îşi abandonează bunurile în favoarea cazinoului şi trebuie să împărtăşească un an de ideal franciscan: cerşetorie şi muncă fizică, pe un câmp agricol. Cei mai puţin norocoşi pleacă acasă şi mor în câţiva ni, fără a avea vreodată posibilitatea de a se reîntoarce la Franciscasino.   Am ajuns la baza liftului agrav şi am urcat într-un mic transportor care în mod normal ar fi trebuit să mă ducă spre celula mea. În loc să lunece pe suprafaţa cubului, transportorul meu s-a ridicat fără zgomot şi a început să se deplaseze spre ceea ce părea o gură de acces. Nu auzisem niciodată că transportoarele ar fi capabile să zboare. Şi probabil nici cei care mă priveau uimiţi cum treceam pe deasupra lor.   Călătoria mea s-a terminat destul de brusc. Glisorul s-a oprit lângă o platformă pe care am călcat cu hotărâre. Decis, am deschis uşa de plastoţel şi am pătruns într-o cameră fără surse vizibile de lumină, în care stăteau doi bărbaţi. Când am văzut că erau gemeni identici, am ştiut că eram chiar în faţa Maeştrilor, Ulun şi Ilin.   Erau doi bărbaţi mici de statură, cu bărbii proeminente şi cu părul ras complet, îmbrăcaţi în robe cafenii şi încălţaţi cu sandale. Abia stăpânindu-mi emoţia, am rostit:   — Timothy Shree, Earth Hourly Tribune! Am venit…   — Ştim de ce ai venit.   — Să vă acuz că vă credeţi Dumnezeu! Am strigat eu.   — Ştim de ce ai venit.   „Ştii ce semnifică inscripţia de deasupra porţii mari? «Voi cei ce intraţi…» „ „E un citat din Dante.” „Aşa e… Dar ştii că, atunci când a scris Divina Comedie, Dante credea că prin smerenia şi sărăcia lui, Francisc a fost un al doilea Cristos? Trecuseră doar şaizeci şi doi de ani de la moartea sfântului” „Nu.” „E bine să ştii. Acum vei putea pătrunde cu adevărat înţelesul a ceea ce numim noi speranţă.”   Aşteptasem de mai bine de doi ani acest moment. Dar în niciuna din variantele imaginate de mine Ulun şi Ilin nu reacţionau nici măcar pe-aproape de seriozitatea preocupată cu care m-au privit atunci.   — Eşti conştient că o asemenea acuzaţie este de ajuns ca să fii executat pe loc? Ştii că aici suntem conducători absoluţi?   — Am studiat Franciscasino mai bine de treizeci de ani. Ştiu tot ce se poate şti despre voi.   Cel pe care am decis să-l numesc Ulun zâmbi condescendent.   — Trufia e un păcat dintre cele mai detestate printre franciscani.   — E ciudat să auzi asemenea judecăţi din gura unui om care uzurpă locul Dumnezeului său, am răspuns îndrăzneţ. Nu cred că eşti calificat…   Cu un gest brusc, Ilin, care nu rostise nici un cuvânt până atunci, mi-a retezat vorbele. O voce asurzitoare a început să îmi răsune în minte: „Hai să lăsăm făţărniciile! Într-un fel sau în altul ai reuşit să-ţi faci o idee greşită despre noi”.

SCRISORI către EMPEDOCLE ATENIANUL THALES DIN ARGOS.           POCALUL AL II-LEA DE INITIERE.           Thales din Argos, cu întelepciunea Pururea Tinerei Maicii Fecioarela toti prezenti bucurie:           Cu 9 mii de ani în urmă, înteleptul Heraclid Intunecatul a spus:           — Thales, a venit ceasul tău! Azi, când Ra-Luminosul va apune, te vei coborâ în templul subteran al lui Isis şi vei primi acolo al doilea pocal de initiere din mâinile Divinei Maici.           Thales, oare este tare sufletul tău?           Thales, oare este curată inima ta?           Thales, oare este înteleaptă ratiunea ta?           Dacă nu ai aceste trei calităti, tu, muritor, nu vei putea suporta privirea Zeitei Maici;           — Invătătorule, am răspuns lui, e tare sufletul meu, e mare iubirea mea şi mai mare e ratiunea mea sugerată de tine. Fără teamă mă voi coborâ în încăperea templului subteran şi ucenicul nu va face de rusine învătătorul său.           — Du-te, Thales din Argos, a spus Heraclid.           Si când umbrele noptii au acoperit suprafata mărteată a Nilului, când vânturi de noapte din pustiu au răcorit arsita pământului, eu, Thales, învăluit în mantie şi cu o lanternă aprinsă cu focul pământesc, m-am coborât în templul subteran al lui Isis.           Mult timp am mers prin coridorul strâmt, care, câte o dată se micsora până la crăpătura prin care eu treceam târâs în genunchi, nestiind dacă este iesire înainte sau dacă voi putea să mă reîntorc.           Am mers pe scările umede, am mers prin catacombele imense de pe bolta cărora picura apă şi iată… patruzecisinouă de trepte. M-am urcat. Usa era căptusită cu fier şi deasupra ei erau semnele de foc: Muritor, opreste-te.           Dar eu, Thales, mă duceam după nemurire şi ce-mi păsa mie de aceste semne de precautiune?! Cu mâna puternică am deschis usa şi am intrat. Mi-a venit o adiere de umezeală a unui subteran imens. Mult timp am mers. Vuind se auzeau pasii mei de lespezile de piatră si, deodată, deasupra capului meu, undeva în înăltime, a strălucit lumina mai mare, mai largă, mai albastră. Palpitând, au fugit în toate părtile umbre. S-au desemnat: colonade, grote, statui şi m-am văzut stând în centrul imensului templu. In fată era altarul de marmură albă, simplu, pe care stătea un potir de aur, iar acolo, după altar, se înălta statuia unei femei cu fata acoperită. Intr-o mână femeia tinea sfera, iar în cealaltă un triunghi cu vârful în jos. Templul era gol, numai eu, Thales, eram acolo fată în fată cu statuia Zeitei Isis. Nici un sunet, nici un freamăt… Tăcere de moarte. Dar vine aici unul care cere a doua initiere, fără să stie ce trebuie făcut, fără să stie să întrebe, fără să stie cum să cheme.           El vine aici singur, cu întelepciunea sa, cu curătenia sa şi cu tăria sufletului său. şi eu, Thales, fiu întelept al strălucitei Elade, urmasul dinastiei dumnezeiesti, al orasului ( cetătii ) Poarta de Aur, cu pasi îndrăzneti m-am apropiat de Altar. Am ridicat mâinile si, poruncitor, am chemat pe Acela, care întodeauna răspunde la chemarea mea, ca stăpânul elementelor văzduhului. O usoară suflare a trecut prin templu şi am auzit:           — Eu sunt aici, Thales! Ce vrei de la mine în acest groaznic loc şi neobisnuit?!           — Ajutor şi sfat, am răspuns eu. Cum trebuie să chem pe marea Zeită Isis?           — Păcat, Thales, nu stiu asta – a răspuns.           — Atunci pleacă, am spus.           Si eu, Thales, am rămas singur cu îtelepciunea mea. Am pătruns în trecutul meu,si mi-am adus aminte de tot ce era în măreata Atlantidă. Cu curaj m-am ridicat în planul măretei ratiuni, cu îndrăzneală mă agătam de toată învătătura tainică. Eu stiam că dacă nu voi chema pe Zeită,nu voi iesi din acest templu, cum n-au iesit toti cei care s-au coborât în templul acesta înainte de mine, asta o stiam. Atunci întelepciunea mea mi-a spus ce trebuie să fac. Cu curaj am început să pronunt marile şi tainicele rugăciuni, care răsunau în Atlantida, în templul Pururea-Tinerei-Maici-Fecioare.           — Maică Isis, strigam eu, ridică vălul Fetei Tale! Eu te cunosc! M-am rugat Tie în măreata Atlantidă. Ridică valul Tău! Eu Te cunosteam pe Tine sub numele Pururea-Tânără-Maică-Fecioară. O! Maică Măreată! Dechide fata Ta preotului Tău! şi încet, încet, din colturile îndepărtate ale templului, s-au prelins sunete argintii, tremurătoare de "Sistrum"( instrument de muzică în Egipt). De undeva de sus, s-au auzit clopotei luminosi, un cântec depărtat şi templul a început să se umple cu ceata argintie albastră şi nourul acestei cete s-a lăsat pe Altar… şi prin această ceată, s-au aprins doi ochi. Dacă voi ati fi văzut adâncimea prăpastie haosului, asemănător mie, ati fi ajuns la marginile universului, numai atunci ati putea să vă dati seama de profunzimea acestor ochi.           Iată schita capului în "clafat". Cele mai frumoase trăsături de frumusete cerească. Gigantului tors cu linii de frumusete neînchipuită şi iată şi corul de îngeri… nu… aceasta este vocea Zeitei. şi eu o aud.           — Thales, mare e întelepciunea ta; Thales mare e îndrăzneala ta! Thales mare va fi recompensa ta! Am venit la tine Thales. Am venit la tine, preotul meu bătrân care mi se ruga în templele Atlantidei; Am venit la tine lumina hramului de Theba, acum, ca ocrotitoarea ta, Isis. Apropie-te fiul meu! Am să suflu peste tine suflarea mea.           Tare era sufletul meu. M-am apropiat cu curaj de altar şi am îngenunchiat şi aici am primit suflarea Zeitei Maici.           — Thales, a spus Ea. In nesfârsitul universului Eu viu sub multe chipuri şi numai înteleptii ca tine, Thales, în nesfârsitele aparitii ale mele. Thales am stiut că mă vei recunoaste, am stiut aceasta din cauză că atunci când ai primit întelept prima initiere, ai vorbit cu Elada, cu luminoasa mea fiică, pe care voi o numiti Pallas-Athena, şi atunci am citit în gândurile tale că toate astea sunt una şi aceeasi. Intâi, Intelepciunea a plecat în întâmpinarea marei Revelatiuni. Atunci te-am pecetluit cu degetul meu. Am stiut, ca şi azi, că întelepciune ta va rămâne biruitoare. Cu ce am să te răsplătesc, marele meu fiu? Eu văd răspunsul tău.           — Cu nimic Maică Măreată! Dar Eu te răsplătesc cu cuvintele mele: Thales, stranie, neînteleasă şi neobisnuită va fi soarta ta. Tu fiind om, vei fi ne -om, supra-om. Puterea ta va fi fără margini. Dar, Thales, puterea aceasta va fi adusă de tine la picioarele mele. Vor trece mii de ani deasupra capului tău şi numai atunci tu, chiar tu mare în întelepciunea ta, vei întelege ce ti-am spus în acest Templu.           Zeita a luat potirul, l-a ridicat la sânul său dreptsi a apăsat sânul din care a pornit o tâsnitură în potir. Când potirul s-a umplut Ea mi l-a întins mie.           — Bea, fiul meu! Bea laptele mamei tale. şi eu am băut.           Un trăznet s-a dezlăntuit în pieptul meu. Un zgomot de sute de mii de cosmose, a trecut pe deasupra capului meu, parcă nemărginirea eu-lui cădea în prăpastie, parcă nemărginirea eu-lui se înălta spre perdeaua de foc…           M-am desteptat şi am văzut la capul meu fata îngrijorată şi blândă a învătătorului meu Heraclid.           — Scoală, fiul meu! Scoală, noua lumină a sanctuarului Thebei.           Aceasta a fie scris deosebit de către Cleon.           Dumnezeu să vă binecuvânteze.           THALES din ARGOS.           BLACHIS REGINA SAVIEI.           Thales către Empedocle, fiul lui Meles din Atena:           — Bucură-te de întelepciunea Pallas Atenei. Să dăm deoparte ceata trecutului, amicule Empedocle şi să ne ducem în sfera aceia pe voi oamenii secolului XX o numiti poveste, iar noi fii constiintei nemuritoare a întelepciunii care e prezentă în analele universului, fapta.           Era noapte şi Selene, ca stâlp de diamant se reflecta în apele tainice ale Nilului. Eu, Thales, am stat pe turnuletul templului Isidei şi am notat pe panglica papirusului socotelile mele despre ridicarea unei stele noi – Gora – în constelatia Câinelui. şi iată, o mână dezmierdătoare s-a lăsat pe umărul meu şi a răsunat glasul dulce al învătătorului meu, marele Heraclid.           — Thales, a spus el, stii tu istoria strălucitei regine a Saviei, a acelei frumoase Blachis?

Notă introductivă.   Volumul de faţă reprezintă traducerea integrală a opusculului Despre reducerea artelor la teologie, scris de Sfântul Bonaventuraîn jurul anilor 1256-L269 la Universitatea din Paris. Tratatul reprezintă un arbore al ştiinţelor şi o luare de poziţie în problema adevărului care poate fi pusă în legătură cu disputele pariziene de la sfârşitul secolului al XlII-lea privind tipul de adevăr angajat de diferitele ştiinţe particulare şi locul teologiei în domeniul cunoaşterii.   Textul latin urmează ediţia Sancti Bonaventurae Opera omnia, voi. V, ed. Quaracchi, 1891, pp. 317-325. Trimiterile citatelor urmează aceeaşi ediţie, însă ele au fost cel mai adesea amplificate prin citarea întregului pasaj de referinţă.   Mulţumesc pe această cale distinsei doamne Anca Vasiliu pentru îndrumările bibliografice primite. Sunt recunoscător părintelui profesor Wilhelm Dancă de la Universitatea din Iaşi, pentru materialul bibliografic pus la dispoziţie.   Publicarea acestui tratat în versiune română are ca precedent colocviul intitulat „Fundamentul sistemului ştiinţelor” din cadrul „Saloanelor Rebreanu” din 2-4 decembrie 1998, de la Bistriţa. Organizatorii „Saloanelor”, domnul profesor Mircea Oliv de la Universitatea din Cluj şi domnul Gavril Ţărmure, consilierul-şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Bistriţa Năsăud au avut amabilitatea de a-i invita pe Călin Botez, Bogdan şi Miruna Tătarii Cazaban, Radu Carp, Sorin Lavric, Valentin Cioveie, Claudiu Mesaroş, Andrei Bereschi şi Dan Matei. Rezultatul (parţial) al disputelor o reprezintă publicarea acestui tratat împreună cu comentariile prezente. Suntem recunoscători Editurii „Charmides” pentru deschiderea cu care a primit proiectul acestei versiuni.   Alexander Baumgarten.   Tabel cronologici   — La Universitatea din Paris, care funcţiona deja în maniera unei asociaţii de studenţi şi profesori (universitas magistrorum et scholarium, cum o numea un document de epocă), reprezentanţi ai călugărilor franciscani şi dominicani se stabilesc în calitate de profesori ai Facultăţii de Teologie. Alături de această facultate, exista Dreptul canonic, Medicina şi Facultatea de Arte. Ultima dintre ele a reprezentat un important nucleu de recuperare a culturii greco-arabe care începuse să   1 Tabelul cronologic prezintă câteva repere importante ale vieţii Sfântului Bonaventura şi câteva evenimente petrecute la Universitatea din Paris care clarifică disputa angajată tacit în Despre reducerea artelor la teologie în jurul temei adevărului. Pentru reperele biografice ale vieţii Sfântului Bonaventura, acest tabel cronologic are ca surse: Letterio Mauro, Notizia – cronologia della vita e delle opere di San Bonaventura în Bonaventura da Bagnoregio, Itinerario dell ‘anima a Dio, ed. Rusconi, 1985, pp. 67-75, E. Brehier, La philosophie du Moyen Age, ed. Albin Michel, Paris, 1949, pp. 279-293, E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, ed. Humanitas, 1993, pp. 406-408.   Tabel cronologic pătrundă de câteva decenii în mod masiv în Occident. Întâlnirea tradiţiilor franciscane, dominicane şi a magistrilor „seculari” de la Facultatea de Arte oferă configuraţia problemelor filosofiei secolului al XHI-lea.   — La Bagnoregio, în Italia, se naşte Ioan din Fidanza, cel care va deveni, în tradiţia catolică, Sfântul Bonaventura.   — La Roccasecca, în Italia, se naşte Sf. Toma din Aquino.   — Moare Sfântul Francisc din Assisi, întemeietor al ordinului minoriţilor.   — Papa Grigorie al IX-lea recunoaşte ca legală Universitatea din Paris, dându-i o anumită autonomie faţă de episcopia Parisului, prin bula Parens scientiarium.   — Tânărul Ioan din Fidanza este student al Universităţii din Paris, la Facultatea de Arte.   — Sf. Bonaventura devine magister în artibus al Universităţii din Paris. In acest an se înscrie la Facultatea de Teologie a aceleiaşi universităţi şi intră în ordinul minoriţilor. Ordinul deţinea una dintre catedrele de teologie ale facultăţii încă din anul 1219, în vreme ce dominicanii o ocupau pe cealaltă din anul 1229.   — Parcurgerea gradelor universitare îi îngăduie Sfântului Bonaventura să devină comentator al Sentinţelor lui Petru Lombardul. Începând cu acest an, compune opera sa principală, Comentariul la Cartea Sentinţelor.   — Papa Inocenţiu al IV-lea anulează dreptul dominicanilor şi franciscanilor de a mai preda la Universitate. Răspândirea, între franciscani, a ideilor lui Gioacchino da Fiore, precum şi ataşamentul faţă de cultura greco-arabă manifestat de dominicani pot explica reticenţa papalităţii faţă de vechea permisiune primită de cele două ordine de a preda la Universitate. – 7 decembrie – Moare papa Inocenţiu al IV-lea.   — 14 aprilie – Noul papă Alexandru al IV-lea înnoieşte permisiunea de a preda la Universitate pentru cele două ordine.   — Polemica deschisă împotriva celor două ordine este preluată de Guillaume de Saint Amour, care scrie o lucrare Despre pericolele celor mai recente timpuri {De periculis novissimorum temporum) în care acuză atât pe franciscani cât şi pe dominicani de îndepărtare de la doctrina creştină şi cultivare excesivă a ştiinţelor. Sf. Bonaventura răspunde cu tratat Despre desăvârşirile evanghelice {De perfectiones evangelicae) iar Sf. Toma din Aquino cu un tratat împotriva celor ce atacă religia şi cultul lui Dumnezeu (Contra impugnantes Dei cultum et religionem). Papa Alexandru al IV-lea, fiind alături de cele două ordine, condamnă scrierea lui Guillaume de Saint Amour.   — Pentru unii autori2 în acest an, Sf. Bonaventura compune tratatul Despre reducerea artelor la teologie.   — La Anagni, unde curia papală era retrasă, Albert cel Mare dispută o problemă delicată pentru întreg învăţământul parizian, prin care cere papei ca ordinele cerşetoare (franciscani,   2 Cf. Prefaţă, 2.   Tubei cronologic dominicani) să poată preda la Universitate. Triumful său diplomatic pune cele două ordine, implicit, în faţa unei decizii fundamentale pentru istoria ulterioară a filosofiei europene şi anume atitudinea faţă de paradigma culturii greceşti şi arabe recent pătrunse în mediul latin. Atitudinea foarte prudentă a franciscanilor, adoptarea multor teze greco-arabe de către dominicani şi entuziasmul cel mai adesea lipsit de discernământ al unor magistri în arte dau întreaga noimă a polemicilor universitare ulterioare.   — Papa. Implicat în polemicile universităţii pariziene, îi desemnează nominal pe Sf. Toma din Aquino (din partea dominicanilor) şi pe Sf. Bonaventura (din partea franciscanilor) pentru a ocupa cele două catedre de teologie ale Universităţii din Paris. Deşi universitarii amână aproape un an de zile acceptarea numirii papale, ei cedează în faţa autorităţii ecleziastice în luna octombrie a anului 1257.   Sfântul Bonaventura se retrage din învăţământul universitar parizian şi primeşte sarcina conducerii ordinului minoriţilor. Pentru Sf. Bonaventura începe o perioadă de călătorii în diferite centre franciscane, într-o încercare de unificare a ordinului care cunoscuse disensiunile ideilor lui Gioacchino da Fiore. Ieşirea din Universitate nu implica absenţa sa din polemicile universitare: discipolii săi creează o adevărată şcoală franciscană care se implică masiv în tensiunile universitare ale anilor 1270-L277, în care seriile de Collationes rostite de Sfântul Bonaventura vor juca un rol semnificativ.   — Compune celebrul opuscul Itinerariul minţii în Dumnezeu {Itinerarium mentis în Deum) în care continuă tradiţia spirituală iniţiată de Sfântul Augustin, urmată şi retrăită de Sfântul Anselm şi, apoi, de şcoala victorină a secolului al XII-lea.   — La cererea ordinului, compune Legenda maior, o biografie a Sfântului Franscisc din Assisi care va avea, pentru ordin, un statut cvasi-oficial, odată cu capitulul general al minoriţilor din anul 1263, de la Pisa. Textul reprezintă şi un gest de cenzură, fiindcă el atrage după sine distrugerea deliberată a tuturor celorlalte hagiografii existente ale Sf. Francisc.   — Sf. Bonaventura rosteşte, începând cu data de 6 martie, o serie de conferinţe Despre cele zece precepte (Collationes de decern praeceptis), în care se îndreaptă împotriva ideii unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, pătrunse în mediul latin prin tratatele greco-arabe recent traduse în limba latină. Polemica este îndreptată atât împotriva averroismului latin al lui Siger din Brabant, cât şi împotriva atitudinii ferme de recuperare a paradigmei peripatetice, atitudine adoptată de dominicani prin Albert cel Mare şi Sf. Toma din Aquino.   — Începând cu data de 25 februarie, rosteşte o serie de conferinţe Despre cele şapte daruri ale Sfântului Spirit (Collationes de septem donis Spiritus Sancti) cu aceeaşi intenţie de implicare în polemica universitară dintre dominicani, franciscani şi magistri Facultăţii de Arte.   — Printr-un decret mai vechi al papei Grigorie al IX-lea, Aristotel este interzis la Universitatea din Paris. Nestingherit, Sfântul Toma continuă să predea aristotelismul până în anul 1272. Totuşi, interpretările aristotelice ale câtorva magistri în arte trezesc opoziţia concertată a franciscanilor şi a dominicanilor. Primul act al polemicii universitare găseşte cele două ordine într-o relativă conciliere, pentru ca ele să se despartă doctrinar în scurt timp.   — Albert cel Mare scrie un tratat Despre cincisprezece probleme, în care ia o atitudine critică în faţa paradigmei greco-arabe, criticând şi el ideea unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral, iar Sf. Toma din Aquino scrie celebrul său tratat Despre unitatea intelectului împotriva avenoiştilor. La 10 decembrie şi episcopul Etienne Tempier al Parisului condamnă aceste teze, împreună cu altele, într-o serie de 13 propoziţii citate. Alături de Albert şi Sf. Toma, Sf. Bonaventura este unul dintre iniţiatorii listei condamnărilor, prin cele două serii de conferinţe menţionate3.   Universitatea din Paris actualizează instituţional polemica teoretică şi se fragmentează: Facultatea de Arte se retrage sub conducerea lui Siger din Brabant. Universitatea va fi reunificată de Petrus din Auvergne, ca rector numit de papalitate, în anul 1275.   După E. Brehier, op. Cât, p. 280 sqq.   Tabel cronologic   — 9 aprilie. Sf. Bonaventura rosteşte o serie de Comentarii la Hexaemeron, prin care este direct implicat în polemicile universitare. Este ales cardinal şi participă la conciliul ecumenic din Lyon.   — În luna mai, grav bolnav, părăseşte conducerea ordinului. Se stinge din viaţă la 15 iulie. Sfântul Toma din Aquino murise cu numai câteva luni în urmă, la 7 martie. Cei doi sfinţi lasă în urmă o universitate devenită teatru de luptă al principalelor tradiţii ale filosofiei europene de până atunci, în care confruntarea dintre franciscani şi dominicani va avea repercusiuni enorme asupra întregii gândiri teologice, filosofice şi cosmologice ulterioare.   — Episcopul Etienne Tempier, printr-o comisie condusă de magistrul secular Henri din Gând, condamnă la data de 7 martie o serie de 219 propoziţii, în care franciscanii poartă o victorie asupra dominicanilor şi obţin condamnarea a numeroase teze tomiste. Scrisoarea de condamnare devine celebră prin enunţarea teoriei „dublului adevăr”, anume „unul potrivit credinţei şi altul potrivit raţiunii”. Tema dublului adevăr reprezintă puntea de legătură tacită dintre paradigma culturii greco-arabe, problemele filosofiei secolului al XlII-lea şi tratatul Despre reducerea artelor la teologie.

ÎNSEMNARE din partea traducătorului.           Descoperirea prezentei vieţi a Sfântului Nifon, Episcopul Constantianei de lângă Alexandria Egiptului, se datoreşte monahului Lazar din Mănăstirea Dionisiu, din Sfântul Munte Athos. Acesta, în preajma anului 1970, a găsit în biblioteca mănăstirii un manuscris vechi, necunoscut, cuprinzând viaţa, nevoinţele şi învăţătura Sfântului Ierarh Nifon al Constantianei, care a trăit în veacul al IV-lea, veacul marilor ierarhi ai Bisericii, în aceeiaşi vreme cu Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei, care a şi luat parte la înscăunarea şi apoi la îngroparea sa.           Spre deosebire de viaţa Sfântului Nifon, aflată în şinaxarele româneşti, la 23 decembrie, ziua de prăznuire a marelui ierarh, prezenta viaţa este mult mai bogată. Cuprinde, între altele, un numar de 23 de preafrumoase rugăciuni, pe care Sfântul Nifon le-a rostit în diferite împrejurări şi descrie mai multe vedenii şi descoperiri ale lui, dintre care cea mai minunată este cea a înfricoşatoarei Judecaţi.           Cartea cu viaţa Sfântului Ierarh Nifon, având ca titlu Un episcop ascet, a fost tipărită de Mănăstirea Paraclitu, din apropierea Atenei, în mai multe ediţii. Prima a apărut în anul 1972, iar în 1980, a patra ediţie, după care s-a făcut şi prezenta traducere românească, cu dorinţa fierbinte ca această viaţă minunată să ajungă la cunoştinţa evlavioşilor români, pentru folosul lor suflete.           Protosinghel Petroniu Tănase Stareţul Schitului Românesc Prodromu Sfântul Munte Athos – 23 decembrie 1986           DIN EGIPT LA CONSTANTINOPOL.           În timpul marelui Constantin, trăia în Constantinopol un demnitar al palatului împărătesc, numit Savatie. Era oştas încercat şi împăratul l-a numit general al armatei, în oraşul Almiropole din Egipt. Toţi orăşenii îl cinsteau şi-l dădeau multă atenţie, dar mai ales primul guvernator al oraşului numit Agapit. Adeseori el mergea la casa generalului, însoţit de fiul său Nifon, care era de opt ani.           Într-o zi, cum stăteau de vorbă, Savatie întreabă pe guvernator: Ştie carte băiatul? Iar Agapit a răspuns: Din păcate nu ştie, pentru ca oraşul nostru nu are profesori.           Şi şi de ce nu-l trimiţi la Constantinopol? Continuă generalul. Sunt bucuros să stea la mine acasă şi să înveţe Sfintele Scripturi”.           Agapit a rămas încântat de această binevoitoare propunere. A mulţumit călduros lui Savatie şi a început să pregătească pe băiat. Peste câteva zile i l-a dat să-l trimită la Constantinopol.           Ajungând în capitala imperiului, Nifon a fost primit cu mult ă bunătate de femeia generalului, care l-a dat în seama unui învăţător priceput şi credincios ca să-l înveţe Sfintele Scripturi.           Copilul învăţa cu multă sârguinţă. Avea atâta dorinţă să înveţe, încât se îndeletnicea cu învăţătura şi o buna parte din timpul nopţii. Astfel, în scurt timp, a ajuns să înveţe multe. Totodată, arăta să aibă mare evlavie faţă de Dumnezeu. Îi plăcea să meargă la sfintele slujbe şi, când auzea citindu-se despre luptele şi chinuirile mucenicilor, se minuna nespus de râvna şi bărbăţia lor. De aceea, când găsea Vieţile sfinţilor cuvioşi sau mucenici, le citea cu sete şi atenţie, câştigând astfel mult folos sufletesc.           Aceste învăţături îl făceau să iubească linistea, blândeţea şi smerenia. Toţi îl admirau când îl vedeau la o vârstă aşa de tânără, având minte şi înţelepciune de bătrân.           În chip deosebit avea mare dragoste faţă de săraci. Îi ajuta din toată inima şi le înlesnea cât putea toate cele de trebuinţă.           Auzind odată de la un bun creştin că trebuie să ne păzim curaţi de păcatele trupeşti, el se întreba: “Oare voi putea împlini şi eu această virtute? Fiindcă, pentru a scăpa de focul cărnii, trebuie o luptă crâncenă, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu voi mai privi la chip de femeie”.           ISPITA.           Trecuse multă vreme şi Nifon sporise şi în cunoştinţă şi în virtute. Era acum aproape flăcău; îi era dor de părinţi şi de patrie şi se pregătea să plece. Femeia generalului Savatie, însă, care nu avea copii, văzând virtutea şi sporirea lui Nifon, se străduia să-l ţină ca să-l infieze şi să-l facă moştenitor al averii lor. Dar, neputându-l îndupleca, a căzut în adâncă mâhnire. Când a văzut-o aşa de mâhnită şi a aflat pricina mâhnirii ei, iconomul casei a cerut să-l dea pe tânăr în seama lui, adăugând: “Il voi face eu să uite cu totul şi de părinţi şi de patrie”.           Deci, l-a luat iconomul şi a început să-l târască pe la petrecerile tinerilor cu viaţa stricată şi la felurite distracţii. Iar Nifon, tânăr şi fără experienţă cum era, s-a dedat la această viaţă de petreceri, la chefuri şi risipă, ca să se mângâie, chipurile, de mâhnire şi de lipsa părinţilor.           Tinereţea este lesne târâtă pe aceste cai: căci vorbele rele strică obiceiurile bune. Betia, prostia, dezmăţul i-au intunecat mintea tânărului şi astfel, cel ce mai înainte era tăcut, paşnic, smerit, acum devenise flecar, batjocoritor, dansator, petrecăreţ. Uitase cu totul şi părinţi şi patrie şi rudenii. Părăsise studiile şi nu se mai grijea de nici o virtute.           Văzând-l în aceasta stare, un bun creştin îi zicea adesea: “Vai de tine, Nifone, în ce stare ai ajuns! Vino-ţi în fire şi caută să te îndreptezi!”           Aceste cuvinte făceau pe Nifon să ofteze şi să lăcrimeze adeseori, gândindu-se la viaţa pe care o duce, însă, cu toate acestea, nu putea să o lepede. Îl tiraniza puterea obişnuinţei.           Într-o zi, s-a dus să vadă pe un prieten al sau Nicodim. Acesta cum l-a văzut, se uita ţintă la el, privindu-l curios. Mirat, Nifon îi zice: “Ce te uiti aşa la mine? Pentru prima dată mă vezi?” Atunci Nicodim îi raspunde: “Crede-mă, prietene, că tare te-ai pierdut. Faţa ta mi se pare schimonosită şi neagră ca unui arap. “           Nifon a înţeles; faptele lui păcătoase îl făceau să arate aşa. Ruşinat şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a plecat, zicându-si în sine: “Vai de mine, de trei ori ticălosul! Cum am ajuns în aceasta stare jalnică! Putea-voi oare să mă pocăiesc şi să mă îndreptez? Cine să-mi spună aceasta? Cine să mă încredinţeze că mă va milui Domnul? Cum voi îndrăzni să cer milă de la Dumnezeu, după atâtea păcate câte am făcut?”           PE CALEA ÎNTOARCERII.           A căzut apoi într-o adâncă meditaţie şi tot felul de gânduri i-au frământat creierul până seara. Astfel, mâhnit, s-a culcat flămând. Dar îndată a zis întru sine: “Să mă scol să fac măcar o mică rugăciune către Dumnezeu”.           Când, însă, a înţeles acest gând al lui, diavolul, ca un urâtor de bine ce este, a început să-l bântuie sufletul cu o teamă ciudată, şoptindu-l un gând cu totul bizar: “Dacă te scoli acum noaptea ca să te rogi, îndată te vei îndrăci şi vei înebuni”. Cu acest gând, diavolul l-a tulburat şi speriat mult timp. Totuşi, Nifon a reuşit să biruie teamă, zicându-şi întru sine: “Câtă vreme mi-am petrecut nopţile în păcate, n-am păţit nimic nici un rău şi să păţesc acum când vreau să mă rog lui Dumnezeu? Anatema ţie, duh viclean şi necurat!” Şi îndată a sărit din pat. Dar abia s-a întors spre răsărit când, i-a apărut înainte un nor negru, care l-a speriat aşa de tare încât, paralizat, a căzut în pat ca un mort. Se cutremura pentru păcatele sale şi totodată, era foarte mirat de impiedicarea ce i-o făcuse diavolul ca să se roage.           Dimineaţa însă, căindu-se, a mers la biserică şi s-a aşezat într-un colţ. Apoi, ridicându-şi ochii a văzut icoana Maicii Domnului şi, suspinând din adâncul inimii, a zis: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Maica milei şi a îndurării, milostiveşte-te spre mine păcătosul şi mă miluieşte!”           Rostind cu ochii înlăcrimaţi aceasta rugăciune, i s-a părut că Maica Domnului s-a întors şi-l priveşte cu faţa blândă şi veselă. Şi Nifon, a simţit o mare mângâiere. A continuat să se roage cu lacrimi multă vreme şi apoi a ieşit din biserică, zicându-şi: “Vezi, ticălosule, că te iubeşte Dumnezeu şi te primeste să te mântuiască; şi tu, L-ai părăsit. Gândeşte-te, nefericitule, cât de grabnic te-a ajutat acum Maica Domnului”. Astfel, mângâiat, a dat slavă lui Dumnezeu.           Altă dată, mergând iarăşi la acea biserică, a văzut un om păcătuind şi l-a osândit în sinea lui şi l-a urât. Când a intrat în biserică şi a ridicat privirea la icoana Maicii Domnului, o vede c ă-l priveşte cu asprime şi că-şi întoarce faţa de le el. Mare tulburare şi mâhnire a simţit Nifon din pricina aceasta. Mintea lui nu putea găsi pricina, dar cercetându-se cu atenţie, a înţeles: că osândise cu mintea pe acel om. De aceea Maica Domnului se întorcea acum de la el. Îndată a căzut la pământ şi şi-a mărturisit greşeala. Plângea cu amar şi ruga pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu să-l ierte. Astfel, rugându-se multă vreme, vede că icoana îl priveşte cu faţa veselă şi aşa a iesit uşurat din biserică.           Din acel moment, ori de câte ori greşea cu ceva, icoana Maicii Domnului îl mustra, iar el îşi mărturisea cu lacrimi greşeala, primea iertare şi mângâiere şi se îndrepta. Nu după multă vreme, a văzut în vis că se afla într-o casă mare. Deodată apar o muţime de draci negri şi întunecaţi, care veneau furioşi asupra lui cu vădită intenţie de a-l ucide. El a fugit în altă parte a casei şi, găsind o biserică, a intrat înăuntru, a închis uşile şi a scăpat de ei. Când însă a ieşit afară, iarăşi au apărut negrii şi întunecaţii. Fugind el ca să nu-l prindă, iarăşi a intrat în biserică şi aşa a scăpat.           Acest vis l-a avut mereu timp de o săptămână. De aici a înţeles că nu este cu puţintă a se mântui de răutăţile dracilor, dacă nu merge adeseori la biserică să se roage la casa Domnului, rugând pe Dumnezeu să-l izbăvească de uneltirile viclenilor draci.

Mânăstirea Noul-Neamţ 2006           Se spune: „Toate religiile sunt bune”. „Toate religiile duc la Dumnezeu”. Aşa să fie oare?           Creştinismul este religia descoperită şi întemeiată de Însuşi Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, venit acum 2000 de ani în trup pe pământ. Credinţa creştină este mărturisită de ortodocşi, catolici, protestanţi şi denominaţiile desprinse de la ei pe parcurs.           Iudaismul de asemenea este religie descoperită de Dumnezeu cu 3500 de ani în urmă dar prin Moise şi numai pentru poporul evreu ca:           A) să păstreze credinţa în unicul adevăratul Dumnezeu până la venirea lui Mesia-Hristos (Le 1616; Mt 2627-28 comp. Ir 31 3l-34; Evr 8 6-l3);           B) la ei să vină „la plinirea vremurilor” Fiul lui Dumnezeu în trup pe pământ (Mt 1524 comp. Dt 18 15-l9; În 145; 111), prin prezenţa Să să-L facă pe Dumnezeu∗ cunoscut oamenilor (În 118; 14 8-l1) şi să-l mântuiască de păcat (Mt 26 27-28; Îs 53 8), de blestem (Fc 317; Ga 313), de moarte (1Co 15l-58; Evr 214-l5) şi de sub stăpânirea diavolului (În 1231; FĂ 2617-l8; 1In 38);           C) prin ei această credinţă şi mântuirea în Hristos să fie răspândite la toate neamurile (Mt 2819-20 comp. Fc 123; Îs 496; În 1016; Le 2 30-32; FĂ 11 l-l8).           Toate celelalte religii sunt religii păgâne. Despre pagânism în literatura creştină există două opinii diferite: 1 Bisericească, expusă în cărţile de cult şi scrierile Sfinţilor Părinţi în care se afirmă că păgânii se închină demonilor dar nu lui Dumnezeu. Exact aşa învaţă şi Sfânta Scriptură (FĂ 26 17-l8; 1 Co 1020 şi altele);           Creştino-filozofică, care concepe pagânismul drept o rătăcire: după căderea în păcat, oamenii ar fi pierdut închipuirea corectă despre Dumnezeu şi fiind mânaţi de instinctul religios, ar fi început să-L caute în natura înconjurătoare. Prin urmare se crede că şi păgânii tot lui Dumnezeu se închină, numai că ei nu şi-L închipuie corect.           S-ar părea că dacă adevărurile de credinţă creştină sunt descoperite de Dumnezeu şi păstrate cu sfinţenie de Biserică, care altă învăţătură afară de cea bisericească ar mai putea exista în mediul creştin? Şi totuşi, punctul de vedere creştino-filozofic există şi chiar îşi găseşte adepţi printre intelectualii creştini.           Această atitudine a unor intelectuali faţă de învăţătura oficială a Bisericii poate fi oarecum explicată prin:           A) intenţia de a urma teoriei monoteismului primitiv la modă astăzi, formulată probabil, spre a promova ideea existenţei iniţiale şi omniprezente a credinţei în Dumnezeu şi finisată de preotul catolic, etnograf şi lingvist, Wilhelm Schmidt (1868-l954)1 ca o contrareacţie la învăţătura unor cercetători, cum ar fi E. Tylor, J. Frazer, E. Durkheim, Z. Freud şi alţii, care calificau religia ca un fenomen pur omenesc, apărut în timp şi fără de vreo descoperire supranaturală;           B) dorinţa de a evita, totodată şi problema demonilor, informaţiile despre care de cele mai multe ori fiind contradictorii şi confuze, de către unii oameni sunt consideraţi fiinţe fantastice. Iar în legătură cu cunoscuta vânătoare de vrăjitoare din Evul Mediu, chiar şi unii teologi ortodocşi, din teamă de a fi acuzaţi de reînvierea demonomaniei, se străduiesc să explice „ştiinţific” apariţia religiilor păgâne, adică fără participarea demonilor (neobservând, că „împreună cu apa, aruncă din scăldătoare şi „copilul”).           Referitor la demoni, în Dicţionarul Teologic Bisericesc Ortodox citim: „Conform învăţăturii Bisericii, demonii sunt o realitate groaznică; omul credincios are dreptul să considere naive închipuirile folclorice şi superstiţiile populare, care de-a lungul istoriei s-au amestecat cu cunoştinţele practice şi raţionamentele dogmatice despre demoni, dar nu şi mărturiile unanime ale Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii despre această realitate. Demonii într-adevăr sunt răi, astfel încât toate cele provenite de la ei, sunt de asemenea rele şi orice legătură benevolă cu ei, fie şi din curiozitate, constituie o înaltă trădare înaintea lui Dumnezeu” 2           Iată cum adepţii punctului de vedere creştino-filozofic îşi bazează teoria lor. „Întunecarea minţii, scrie protoiereul Pavel Svetlov, profesor de teologie la Universitatea Imperială din Kiev, s-a manifestat deja la primii oameni; şi la ei s-a observat o diminuare a înţelegerii religioase: Adam, căuta să se ascundă de Dumnezeu cel omniprezent după copaci, adică în conştiinţa sa, sub influenţa stării sale morale, s-a întunecat ideea despre omniprezenţa lui Dumnezeu” 3           Dar din textul Sfintei Scripturi putem deduce că în rai Dumnezeu se arăta oamenilor în chip de om (Fc 38), iar Adam şi Eva puteau să nu ştie că Dumnezeu este omniprezent. Prin urmare, era firesc ca ei, ruşinându-se de goliciunea lor (Fc 310), să se ascundă după copacii din rai. Aşadar, acest comportament al strămoşilor noştri nu poate servi drept dovadă a diminuării înţelegerii la ei a adevărurilor spirituale.           Explicând apariţia pagânismului fără participarea demonilor, doar prin căutarea lui Dumnezeu de către omul păcătos sub influenţa instinctului religios, punctul de vedere creştino-filozofic contravine adevărului prin faptul că: 1 Denaturează învăţătura bisericească, confirmată de Sfânta Scriptură, care identifică păgânismul cu puterea satanei asupra lumii. Însuşi Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe Sfântul Apostol Pavel să predice paginilor ca aceştia „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu” (FĂ 26 15-l8). În Epistola întâia către Corinteni se spune că „păgânii, aducând jertfă, o aduc demonilor şi nu lui Dumnezeu” (1 Co 1020 comp. Dt 3217; Ps 10537; Ap 920 şi altele).           Interpretând după placul lor Sfânta Scriptură, adepţii teoriei creştino filosofice ajung uneori la concluzii de-a dreptul ridicole:           A) În Biblia cu comentarii, editată sub redacţia lui A. P. Lopuhin, se susţine că ideea despre arătarea satanei în chip de înger luminos (2 Co 1114), Sfântul Apostol Pavel ar fi împrumutat-o „din datinile evreieşti” 4;           B) teologul rus, profesorul N. N. Glubokovski consideră că Sfântul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint să se ferească de jertfele aduse idolilor (1 Co 10 14-22), a folosit ideea pagina de închinare la demoni prin intermediul idolilor, „ca astfel să protejeze importanţa interdicţiilor sale” 5;           C) în opinia episcopului Hrisanf (Retivţev), scriitorii bisericeşti care afirmau că, cultul păgân este închinare la demoni, „încă nu s-au eliberat de concepţiile moştenite de la acelaşi pagânism” 6           Contravine şi altor texte biblice, în care se afirmă clar că păgânii deloc nu-L ştiau pe Dumnezeu şi prin urmare, pagânismul nu poate fi considerat o denaturare a religiei primare din rai ci prezintă un eveniment nou, independent, în istoria omenirii:           A) „Atunci, necunoscând pe Dumnezeu, slujeaţi celor ce din fire nu sunt dumnezei; acum, însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?” (Ga 4 8-9);           B) „(Voi) eraţi, în vremea ceea, în afară de Hristos, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de aşezămintele făgăduinţei, lipsiţi de nădejde şi fără de Dumnezeu, în lume” (Ef 212);           C) Afirmaţii asemănătoare întâlnim şi în Vechiul Testament: Dt 3217; Ps 786; Ir 1025 etc.           Plină de învăţăminte în acest sens, este istoria religioasă a poporului evreu. Numeroase minuni făcuse Dumnezeu înaintea lor şi în Egipt şi la trecerea prin Marea Roşie, dar a fost destul ca Moise din porunca Domnului să se depărteze pentru puţin timp în muntele Sinai şi poporul evreu îndată s-a întors la zeii pagini. Ei nicidecum nu puteau înţelege noţiunea de unicul adevăratul Dumnezeu. Pentru ei Iehova era un dumnezeu ca toţi ceilalţi, numai că mai puţin cunoscut, neobişnuit şi încă nou. Mai târziu evreii de mai multe ori reveneau la păgânism.           Ceva asemănător se atestă şi la vecinii şi rudele lor pe linia lui Avraam – arabii. Aceştia totuşi au conştientizat noţiunea de singurul adevăratul Dumnezeu, însă doar noţiunea, căci în loc de adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise, ei l-au acceptat ca atare pe zeul lor păgân Allah, care ar fi avut trei fiice (Mânat, Al-Lat şi Al-Uţţa) şi de care l-au lipsit apoi7           Subapreciază aptitudinile raţionale ale omului păgân care, chipurile era atât de ignorant, încât se ruga la diferite obiecte şi fenomene ale naturii, fără să şi dea seama că acestea sunt lucruri neînsufleţite şi nu pot nici să răspundă, nu să şi mai facă bine sau rău. Între timp, unii cercetători contemporani, cum ar fi norvegianul Tur Hejerdal, stăruie tot mai mult asupra ideii că vom putea înţelege omul antic doar cu condiţia să nu-l subapreciem intelectul8           Nu există dovezi certe că omul ar poseda un instinct religios deosebit. În pofida faptului că oamenii din toate timpurile (cu unele excepţii), au fost religioşi, putem doar presupune şi nu să demonstrăm existenţa unui instinct religios deosebit. Teologul rus protopresbiterul I. Ianâşev defineşte noţiunea de instinct în felul următor: „Orice necesitate, sau instinct, sunt ipoteze pe care le admitem în mod inconştient cu privire la acţiunile (obiectului însufleţit), care, în anumite circumstanţe permanent se repetă şi motivele cărora nu le cunoaştem” 9 Însuşi Ianâşev neagă prezenţa la om a vreunui sentiment religios nativ10 De aceeaşi părere este şi Irineu Mihălcescu, renumit teolog şi mitropolit român, care afirmă că,” Ceva religios, nativ există în noi, dar aceasta nu este o idee, fie şi confuză, ci doar o nemulţumire profundă a întregii noastre fiinţe, insatisfacţia sufletului nostru faţă de tot ce este trecător, limitat şi aspiraţiile puternice spre ceva înălţător, sublim şi veşnic”.11 În loc de instinct religios mai corect ar fi să vorbim de conştiinţa omului, despre care se menţionează şi în Sfânta Scriptură (Rm 135; 2 14-l5 comp. Evr 810 şi altele).           Prin conştiinţă, s-ar putea mai bine explica prezenţa la popoarele înapoiate a unor noţiuni sublime despre dumnezeu-creatorul şi despre morală, fără a le considera drept reminiscenţe ale religiei din rai. Sfântul Apostol Pavel scrie despre aceasta în Epistola către Romani: „Căci, când paginii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără” (Rm 2 14-l5).           Dacă păgânismul este o simplă rătăcire şi păgânii se închină aceluiaşi Dumnezeu Căruia I se închină şi creştinii, atunci nu există diferenţă principială între creştinism şi păgânism şi creştinii n-ar săvârşi păcat de moarte dacă s-ar închina şi zeilor păgâni. Şi mucenicii creştini în zadar ar fi suferit moartea de la păgâni, refuzând să aducă jertfe idolilor. Dar în Sfânta Scriptură nu este nici o aluzie la faptul că zeii ar avea ceva dumnezeiesc. Dimpotrivă, se afirmă categoric că zeii paginilor nu sunt dumnezei (Dt 32 17-21; Ir 211; 57; Gl 48; Ef 212 ş. a.); ei se contrapun lui Dumnezeu, iar cei ce se închină lor săvârşesc păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, Îl trădează pe Dumnezeu (Dt 32 17-21; Jd 2 1l-l3; Ir 116; 1611; 44 2-9; Am 5 26-27 şi altele). Acestea se spun despre zeii păgânilor, deoarece tot de Sf. Scriptură ei sunt numiţi demoni (1 Co 1020; FĂ 26 17-l8; Ap 920; Ps 10537), iar nu închipuiri greşite despre Dumnezeu, cum rezultă din teoria creştino-filozofică.           Unii creştini nu acceptă faptul că păgânii se închină demonilor şi nu lui Dumnezeu, din motivul că nu cunosc suficient de bine învăţătura creştină despre demoni.           Un alt motiv l-ar constitui lipsa unui studiu cât de simplu, privind adevărata istorie a apariţiei cultelor păgâne.           Lucrarea respectivă constituie o încercare de a completa această lacună. Cine sunt demonii? Ei sunt îngeri căzuţi, care „nu şi-au păstrat demnitatea” şi s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; În 844). Ei mai sunt numiţi şi duhuri Rele (Le 721; 82; Ef 612), duhuri necurate (Mt 101; Mc 1 23-27; 311; 5 2 13; 67; 725; 925; FĂ 516; 87), demoni (Mt 831; 12 24-28; 1718; Mc 315; 7 26-30; Le 1017), draci, putere necurată ş. a. m. d.           Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (greceşte διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 41; Le 42; În 844; 1 În 38; Evr 214; Ap 202; 1 Ptr 58 ş. a.), Satana (evreieşte – vrăjmaş – Mt 1226; Mc 326; Le 1018; 1118; 2231; FĂ 2618; 2 Co 1114; 2 Tes 29; Ap 213; 129), Beelzebul (Mt 12 24-27), Veliar (2 Co 615), Balaurul (Ap 12 7-9; 202), iar ceilalţi se numesc îngerii diavolului (Mt 2541; Ap 129) sau îngerii satanei (2 Co 127).

Aforisme duhovniceşti                 Prima parte.           Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cat scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoiasa.           Contemplaţi minunatul tablou pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu în creaţia cosmosului şi în plăsmuirea omului după chipul şi asemănarea Sa. Ceea ce căutăm noi nu se limitează la efemera viaţa cotidiana, ci sa fim cu Dumnezeu şi sa dobândim în noi viaţa în toată amploarea ei, cosmica şi divina.           În viziunea noastră spirituala, trebuie sa unim fiinţa cosmica şi Fiinţa divina, creatul şi Necreatul.           La început era Cuvântul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. In fiecare zi, siântâm în trupul nostru experienta chinuitoare a vieţii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Absolutului. Întrebarea, misterul vieţii noastre il constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca fiinţa umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viaţa cu Hristos – Dumnezeu, nemurirea, veşnicia. După revelaţie, veşnicia lui Dumnezeu ne poate fi împărtăşită.           Pentru a imprima o mişcare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepăsare, trebuie sa nădăjduim în Dumnezeu ca Persoana, adică la ceea ce este desăvârşit.           Cum sa ne mântuim? Cum sa ne curăţim trupul? Cum sa ne eliberam de robia păcatului şi de puterea morţii? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastră de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viaţa este atât de scurta şi scopul atât de înalt, dar atât de îndepărtat.           Pentru Biserica Ortodoxa, mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui.           Trebuie sa învăţăm sa trăim prin viaţa veşnică a lui Dumnezeu Însuşi. Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă sa trăim aşa cum a trăit Domnul, sa dobândim gândurile şi sentimentele lui Hristos, mai ales în ultimele momente ale vieţii Sale pământeşti.           După căderea în păcat, sufletul omului a devenit campul de lupta intre Dumnezeu şi diavol.           Sămânţă pe care Satana a aruncat-o în inima şi mintea lui Adam – ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu – s-a înrădăcinat atât de adânc în fiinţa noastră, încât ne aflam neîncetat în robia păcatului.           Chiar de la naştere, devenim moştenitorii lui Adam. Putem sa trăim starea de cădere, care este o îndepărtare dureroasa de la dragostea Tatălui, ca singura realitate a fiinţei umane. In lume ne scăldam în atmosfera şi admiraţia păcatului. Trăim cu uşurinţă şi foarte adesea, ne ruşinăm sa ne mărturisim credinţa, sa spunem ca suntem creştini.           Sa nu aveţi prea multa încredere în educaţia aleasa pe care ati primit-o în lume. Civilizaţia în care trăim este o cultuta a căderii.           După doua războaie mondiale – şi războaiele sunt, prin excelenta, consecinţa păcatului – lumea contemporana a pierdut harul Sfântului Duh. Or, nu putem înţelege divinitatea lui Hristos fara Sfântul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevărat Om, este Creatorul cosmosului, ne depăşeşte. A crede ca Însuşi Dumnezeu S-a întrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El în veşnicie, iată ceea ce lipseşte multor oameni de azi, mai ales printre cei de ştiinţă.           Ce este mântuirea? Moartea trupului nostru, este ea condiţia trecerii în Împărăţia lui Hristos? Cum putem sa întărim în noi voinţa de a trai după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh?           Un singur lucru este important: sa păstrăm intensitatea rugăciunii şi a pocăinţei. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre Împărăţia pentru care vom fi pregătiţi prin Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin rugăciune şi chemarea numelui Sau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi şi lumea Ta.           Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sa fie”. Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credinţă? Nu putem accepta ideea veşniciei decât daca aceasta pătrunde deja în viaţa noastră.           Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, înseamnă ca aceştia nu sunt morţi. Pentru Dumnezeu, toţi sunt vii.           Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grija pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupeasca, la nevoile zilnice, la placerile lumii şi la faptele de rutina. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, după chipul Absolutului şi asemănarea Sa. Daca aceasta revelaţie este adevărată, absenta grijii pentru mântuire nu este altceva decât moartea sufletului.           Deznădejdea este pierderea conştiinţei ca Dumnezeu doreşte sa ne dăruiască viaţa veşnică. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii s-au dondamnat la moarte ei înşişi. Trebuie sa luptam „corp la corp” împotriva acediei.           Partea a 2-a.           Viaţa lumii se desfăşoară în jurul unor placeri omeneşti, iar viaţa duhovniceasca este neglijata. Trebuie sa inversam aceasta stare de lucruri, sa punem viaţa duhovniceasca în centrul vieţii noastre.           Înţelepciunea lumii nu poate sa salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputiincioase. Umanitatea suferă neîncetat. Singura ieşire este de a găsi în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu mai trai după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.           Cum putem sa ne aflam calea? După Evanghelie, Hristos este calea noastră.

DESPRE CĂLUGĂRIE.           În ce priveşte dorul de călugărie, ăsta este cel mai mare lucru, frate. Vezi, nu trebuie să te duci socotind numai că e bine. Ci dintr-o înaltă socotinţă. Trebuie să te duci dintr-o necesitate sufletească. Aşa cum, într-un fel, apar simptomele acelea de nebunie pentru Hristos. Şi cu un nebun nu te poţi înţelege. El una şi bună ştie: „Mă duc pentru Hristos”.           Căci se spune, spun Evangheliile în tot felul: Cine nu ia crucea şi nu-Mi urmează şi nu lasă tată şi mamă şi soţ ori sotie, acela nu Mă iubeşte. Chiar în Evanghelia de astăzi, spunea că unii se fac pe sine fameni pentru împărăţia cerurilor. Adică, înfrânarea de la plăceri.           Asa că intrarea în mânăstire este intrare în cer. E o lume mai putin ca lumea. Din contră: desi călugării sunt oameni şi ei, au, însă, rânduieli unde trebuie să-şi taie voia. Şi nu e uşor, bineînţeles. Vezi, eu v-am spus de atâtea ori: dacă te duci la mânăstire nu te duci ca să găseşti neapărat mânăstirea. Să faci tu mânăstire! Să duci o viaţă aşa cum trebuie. Şi asta înseamnă că tu faci mânăstire. Sunt voturile călugăreşti, tăierea voii. Mai ales, asta trebuie să o faci cu dragoste, şi neapărat trebuie făcută. Ăsta ar putea să fie punctul care ar caracteriza viaţa unui călugăr bun – tăierea voii.           Ei, vor veni şi restul: curăţenia şi sărăcia. Nu că n-ai voie să mânuieşti bani. Să nu te stăpânească ideea de bogăţie. Să ai un ban şi să-1 dai dincolo, e altceva. Si, de asemenea, viaţa de curăţie trebuie privită şi ea în tot felul. Trebuie tăiate imediat gândurile care vin, căci gândurile vin până la moarte. Nu ne lasă.           Asa că, dacă ţi-ar ajuta bunul Dumnezeu să ajungi, căci mai ai, într-un fel, o experientă duhovnicească. Dar nu te duce la mânăstire cu gândul că mai ştii ceva. Înţelegi! Acolo te duci să te smereşti, lucru pe care nu 1-ai ştiut până acum. Acolo te smereşti cu orice chip. În fata oricui. Lasă-l aşa slab cum este! Dacă el îţi porunceşte, tu asculţi. Căci tu asculţi de Hristos şi plată îţi dă Hristos. Poate că nici acela care-ţi porunceşte nusi dă seama de ce servici mare îţi face, poruncindu-ţi. Nu interesează. Merge pe un program, merge pe nu-ştiu-ce, dar tu te mântuieşti.           Asa că mergerea la mânăstire este cel mai de vârf lucru din Sfânta Scriptură şi asigurător pentru venirea morţii. Te scoli cu linişte, te culci cu linişte, căci e mila lui Dumnezeu cu tine. N-ai fost nepăsător şi ai plecat. Dar nu-i destul: trebuie să împlineşti nişte condiţii. Nu te duci acolo să faci ce ştii tu, să-i spui la unul şi la altul.           Asa că dacă ai mai citit, nu te opreşte nimeni să citeşti mai departe. Să faci ascultări oricât de neînsemnate, aşa-zise josnice. Cum zic unii: „la coada vacii”. Acestea le faci cu plăcere. Că nu vei sta într-un loc. Te vor pune la diferite ascultări. Depinde şi de mânăstirea unde te duci. Dar oriunde te-ai duce, te vei numi frate. Dar să fii călugăr. Du-te cu gândul să faci mânăstire. Dar lucrul acesta să-1 faci.           Ce trebuie făcut când primesc ascultări la care nu mă pricep sau nu le înţeleg?           — Nu trebuie să pui condiţii, să te duci acolo să faci unele şi unele să nu le faci. Chiar dacă nu le înţelegi, le faci aşa cum îţi spune. Căci s-a obişnuit să se dea la începători lucru de începători, e bine. Dar nu totdeauna a dat rezultate. Trebuie să-1 pui în temă cu adevărul lucrurilor celor mai înalte. Si, bineînţeles, el singur să păşească spre ele. Trebuie să-1 încunostiintezi pe începător şi despre valorile cele mari. Nu să-1 laşi: „Stai cu mama aci, până s-o coace turtica, nustiu-ce; să-ţi dea mama să mănânci!” Nu. Astea sunt lucruri mireneşti. Te duci cu gândul mântuitor cu orice chip.           Si una şi bună să-ţi fie: smerenia să nu-ţi lipsească, frate, că dacă ţi-a lipsit smerenia, ţi-a lipsit harul lui Dumnezeu. Nu eu zic; şi e mare adevăr: avem nevoie de harul lui Dumnezeu cât mai mult. Şi ne dă, într-adevăr din destul dacă noi avem poziţia primirii harului. Să-ţi ajute Maica Domnului!           Se spune undeva că în vremuri de ispită, într-o mânăstire de 100 de călugări, nu se ştie dacă va fi unul care se va mântui. Cum vedeţi aceasta?           — Aceasta este o părere izolată de adevărul adevărat al vieţii călugărilor. Poate să vorbească de la sine. Eu nu sunt de părerea aceasta. Poate se întâmplă să nu se mântuiască niciunul, sau să se mântuiască toţi. Dar chiar să nu se mântuiască niciunul, e mai greu de crezut. Desi, dacă a intrat o blestemăţie peste toţi, acolo, o boală, o patimă grea este posibil, dar nici chiar aşa cum spui. Pentru că un călugăr, şi dacă greşeşte, se redresează imediat. Sau mai repede decât un laic.           Există un cuvânt, tot în Pateric, unde e întrebat Sfântul Ishiron: „Noi ce-am făcut?” Zice: „Noi poruncile Domnului le-am păzit”. Ceea ce înseamnă mare lucru. Cu adevărat au fost păzite. „Dar cei de după noi?” „Aceia, zice, la jumătatea lucrului nostru vor fi”. „Dar cei ai veacului din urmă, ce?” „Aceia nicidecum lucrare nu vor avea. In schimb, ei vor fi ispitiţi. Şi care din ei vor răbda până la sfârşit, mai mari decât noi şi decât părinţii noştri se vor chema în împărăţia cerurilor”.           Vedeţi? Cum pot atunci să spun despre nişte călugări că nu se mântuiesc, dacă, în sfârşit, trăiesc istoric, o vreme de ispitire? E foarte greu să vorbeşti lucrul acesta. Se duc în mânăstire cu gândul, bineînţeles, al mântuirii. Greşeşte? Se ridică, pentru că au poziţia cea mai bună, ca nişte inşi care tin cuvântul cel mai de vârf al Scripturii. În sfârşit, au avut curajul şi s-au dus. Ca să spun că îşi vor pierde mântuirea, e mai greu. Şi aşa e posibil. Dar lucrul acesta nu-1 putem afirma cu siguranţă. Da!

            CUVÎNT ÎNAINTE.           Reconstituirea unei mitologii preşi proto-române ridică unele dificultăţi greu de depăşit, printre care lipsa izvoarelor scrise autohtone şi pierderea unor cărţi – cu referiri sigure sau probabile la mitologia geto-dacă şi daco-romană – scrise de autori greci sau romani (Poseidonios, Criton, Dio Chrysos-tomus, Appian, Arian ş.a.). Pe de altă parte, informaţiile referitoare la geto-daci provenite de la autori antici sînt relativ sărace, citeodată ambigue sau contradictorii, fiind culese la a doua sau la a treia mină. Chiar şi informaţiile despre geţi (atît de importante şi de controversate), consemnate de Hero-dot, au fost culese de acesta „de la elenii care locuiesc în Hel-lespont şi în Pont”, dar, se pare, (nu de la cetăţenii greci rezidenţi în Tomis, Histria sau Calatis (zona getică), ci de la cei din Olbia (zonă scitică) şi din Apollonia Pontică (zonă svd-tra-cică) – două dintre probabilele escale ale părintelui istoriei în periplul său pontic (1).           Situaţia devine şi mai acută atunci cînd e vorba de a reconstitui credinţele mitice şi practicile magico-rituale ale geto-dacilor pentru că, pe de o parte, acestea – fiind tainice – a~ jungeau cu greu şi fragmentar la cunoştinţa străinilor şi, pe de altă parte, aceştia din urmă – neputînd recepta adevăratele semnificaţii ale unor credinţe şi rituri specifice, străine de mentalitatea lor mito-religioasă – fie că omiteau să le relateze, fie că le „înghesuiau”, mai mult sau mai puţin forţat, între coordonatele mentalităţii lor proprii.           Nu sînt acestea singurele dificultăţi., dar ar fi totuşi absurd şi ineficient să rămînem la stadiul deplîngerii situaţiei^; abordarea interşi pluri-discîplinară a problemelor este în măsură să ne scoată din impas, Informaţiile (atîtea cîte sînt), cuprinse în izvoarele antice (corect traduse şi interpretate), pot fi coroborate cu datele oferite de arheologi, antropologi, istorici, lingvişti, paleoetnologi etc. De asemenea, ni se pare a fi profitabilă abordarea mitologiei române în context universal, dar nu cu uneltele comparativismului mecanic -¦ boala copilăriei etnologiei – ci prin raportarea orientativă la alte mitologii şi prin folosirea prudentă şi nuanţată a structurilor şi scenariilor mitice (să'le numim) „invariante”.           Un rezervor practic nesecat de informaţii privind mitologia română îl contituie manifestările şi textele folclorice, chiar dacă acestea au fost, în m,od sistematic,' culese şi consemnate abia de la jumătatea secolului al XIX~lea. Relaţia dintre mitologia populară românească, pe de o parte, şi mitologia preşi proto-română, pe de altă parte, pare a fi problema cea mai delicată cu care se confruntă cercetătorul care îşi propune o tratare diacronioă a fenomenelor culturii şi mentalităţii populare autohtone. Este vorba despre o lucidă şi corectă „măsurare” a aportului – cantitativ şi calitativ – al structurilor şi motivelor mitice arhaice în cadrul fenomenului cultural complex al mitologiei române. Poziţia maximalistă, adoptată de unii cercetători, este spectaculoasă şi seducătoare, dar nu mai puţin exagerată (cîteodată nocivă), decît cea minimalistă (adesea răuvoitoare), adoptată de alţii. în ambele cazuri este vorba, de cele mai multe ori, de o implicare subiectivă a cercetătorului (în fond, nu ne putem aştepta la un nivel zero al subiectivităţii), care JIU cred că este, prin ea însăşi, negativă, ci doar prin unele forme de manifestare (rea-credinţă, tezism etc). Cultura populară – născută şi perpetuată de milenii pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre – beneficiază de suficiente merite autentice, pentru a nu avea nevoie de false „proteze”, fie ele şi de aur. în fondunul dintre principalii indicatori care a-testă vigoarea, lipsa de complexe şi maturitatea unei civilizaţii (în speţă, cea contemporană românească) este curajul de a-şi contempla cu obiectivitate propria devenire istorică şi culturală, fără menajamente şi fără înfrumuseţări decorativiste.           , Este evident faptul că pricipalele surse de reconstituire a mitologiei româneşti sînt textele şi manifestările folclorice, fe-nomente culturale caracterizate prin anonimat şi oralitate. Din punctul de vedere >al cercetătorului, dezavantajul pe care îl prezintă o cultură tradiţională, eminamente orală (sărăcia izvoarelor scrise), este din plin recompensat de un avantaj esenţial: perpetuarea în forme vii a unor străvechi motive mitice şi practici rituale. Aceste date culturale s-au transmis – în prme abia schimbate – „din gură în gură”, de la o generaţie la alta, în stare vie, ca elemente operante încă pentru o mentalitate aproape contemporană şi nu ca relicve fosilizate sau ca exponate defuncte de muzeu. Este unul dintre motivele ca-re-l făceau pe Mircea Eliade sa afirme (doar aparent retoric) că de multe ori „credinţe şi obiceiuri încă vii în anumite regiuni eminamente conservatoare (printre care trebuie întotdeauna numite Balcanii şi România), revelează straturi de cultură mai arhaice decît cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană” (2, p. 191), sau într-o alta formulare: „Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente1 mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (2, p. 17). Faţă de unele evidenţe şi faţă de mulţimea de argumente aduse1 de cercetătorii clin domeniul (paleo)etnologiei româneşti (la care se adaugă cele aduse de istorici, arheologi, lingvişti, antropologi, sociologi), punerea sub semnul întrebării a continuităţii populaţiei carpato-dunărene poate fi generată fie de ignoranţă, fie de rea-credinţă. Pentru o cultură populară care s-a transmis pe cale orală, din generaţie în generaţie, beneficiind exclusiv de memoria colectivă, ar fi fost necesar şi suficient un hiatus pe perioada 'unei singure generaţii, pentru ca toate coordonatele culturale şi liniile de forţă – care defineau şi structurau această cultură ¦- să se arieantizeze. Pe de altă parte, similaritatea!identitatea structurilor, scenariilor şi motivelor mitico-rituale şi, în ultimă instanţă, a mentalităţii mitice pe întreg arealul românesc, nu lasă nici o urmă de îndoială asupra apartenenţei locuitorilor la aceeaşi comunitate etnică. Trăsăturile care determină, în spaţiu şi timp, o unitate etnică, nu sînt atît de natură antropo-biologică, cît mai ales de natură antropo-culturală: aspecte de civilizaţie şi de cultură dintre care, alături de limbă, trebuie în primul rînd considerate mentalitatea mitică, tradiţiile, obiceiurile etc. generate, adoptate '- într-un cuvînt, perpetuate – de respectiva colectivitate etnică.           Sigur că nu vom cădea în capcana susţinerii „îngheţării” sau a „purităţii” mitologiei române. Dimpotrivă, aceasta se prezintă cercetătorului contemporan ca o „fiinţă compozită” (ca să rămînem în sfera mitologicului). Structurilor şi scenariilor mitice autohtone li s-au suprapus elemente de mitologie romană, iucleo-creştină (prin filieră bizantină), slavă, elemente mitice ale unor popoare asiate migratoare ş.a. A rezultat o mitologie populară vie, evolutivă, un specific produs cultural sincretic, ale cărui straturi suprapuse de-a lungul timpului sînt, astăzi, greu de decantat. Problema este extrem de complexă, dar simplificînd-o şi reducînd-o la un model matematic, putem recepta – în perspectivă diacronică – mentalitatea mitică autohtonă ca fiind o funcţie de cel puţin doitâ variabile. Pe de o parte, ea a fost supusă unei evoluţii lente (aproape insesizabile), dar continue (datorate evoluţiei naturale, în timp, a mentalităţii populare) – s-o numim convenţional „evoluţie liniară” şi, pe de altă parte, a fost supusă unei evoluţii accelerate, dar (în genere) discontinue (datorate suprapunerilor şi presiunilor culturale exercitate de diverse tradiţii exogene) – s-o numim „evoluţie în trepte”.           Specificul mitologiei române nu rezidă numai în faptul că structuri mitice arhaice, autohtone, au supravieţuit în forme folclorizate în mitologia populară, dar şi în modul în care au fost asimilate scenarii şi motive mitice exogene. Curba „evoluţiei în trepte” a fost astfel mult aplatizată („lini-arizată”), în primul rînd, pentru că au fost asimilate numai anumite motive mitice, care nu intrau în contradicţie flagrantă cu coordonatele esenţiale şi principiile mentalităţi mitice proprii şi, în al doilea rînd, pentru că motivele mitice preluate nu au fost calchiate, ci adaptate (prin eliminări, adăugări, schimbări de semnificaţii sau numai de centre de greutate) conform aceleiaşi mentalităţi mitice autohtone. Putem vorbi despre fenomenul de adoptare prin optare şi adaptare. Este cauza pentru care un motiv sau un scenariu mitic evident „importat” rămîne, totuşi, de cele mai multe ori, definitoriu şi pentru mentalitatea, mitică românească, nu numai pentru cea care l-a generat şi „exportat”. „Originalitatea unui popor – scria Lucian Blaga – nu se manifestă numai în creaţiile ce-i aparţin exclusiv, ci şi în modul cum asimilează motivele de largă circulaţie. Fenomenul asimilării devine din cale afară de interesant şi concludent mai ales cînd temele sau motivele asimilate s-au prezentat spiritului etnic cu prestigiul intangibilităţii, cu aureola magică a lucrului tabu, supus în prealabil unui regim special de protecţie.” (3). în astfel de cazuri, cercetătorul nu este obligat doar să recunoască şi să pună în evidenţă preluarea, dar şi să răspundă la întrebări de tipul de ce a fost adoptat şi în ce fel a fost adaptat respectivul motiv sau scenariu mitic (4).

                          Evanghelia lui Toma STUDIU INTRODUCTIV.             Evanghelia după Toma este, fără îndoială, unul dintre cele mai populare apocrife. Specialiştii revin mereu la ea, datorită importanţei pe care o are pentru istoria creştinismului primar. Iubitorii ezoterismului îi caută neîncetat sensuri ascunse. Unii se tem de ea, alţii o exaltă până la sacralizare.   În orice caz, Evanghelia după Toma este o carte care a fascinat de la descoperirea ei, în 1945. Spre deosebire de evangheliile canonice, dar şi de majoritatea celor apocrife, Evanghelia după Toma nu relatează viaţa lui Iisus, ci doar citează o serie de peste o sută de „spuse ”, numite logion în greacă (plural, logia), atribuite lui.   Pentru o critică exhaustivă, îndrumăm spre lucrările din bibliografia generală. Studiul de faţă este doar o introducere în principalele probleme pe care le pun ist or ia şi receptarea acestui text.   1. Cum a ajuns până la noi Evanghelia după Toma?   Probabil, prima menţiune a Evangheliei după Toma o face Hipolit în Refutatio, tratat teologic îndreptat împotriva ereziilor, compus între 23 şi 235. Acolo este citat, se pare, logionu l 4 într-o formă foarte diferită atât de textul copt, cât şi de cel grecesc. Autorul atribuie Evanghelia după Toma sectei naasenilor şi se foloseşte de acest logion pentru a combate învăţăturile sectei. La rândul său, Origen aminteşte cartea în prima sa omilie despre Luca, plasând-o între scrierile „heterodoxe ”. Către anul 323, Eusebiu de Cezareea menţionează Evanghelia după Toma ca una din lucr ăr ile citate de către eretici, sub numele unui apostol ” (Istoria Bisericească 1,25,6), iar de aici înainte Părinţii Bisericii o vor considera un text eretic folosit sau chiar compus de adepţii maniheismului [1].   Până la începutul secolului X, tot ce ştiam despre Evanghelia după Toma şi alte evanghelii apocrife erau doar referinţe indirecte (citate şi comentarii) cu ajutorul cărora Părinţii Bisericii se străduiau să demonstreze caracterul eretic al acestor scrieri. În 1905 au fost dezgropate, în localitatea Behnesa din Egipt, cunoscută în Antichitate sub denumirea de Oxyrynchus, peste o mie de fragmente de text de natură religioasă. Papirusul Oxyrynchus 654 conţine prologul Evangheliei după Toma şi primele şapte logia. Abia în 1952 (pe baza materialului copt) s-a putut dovedi că şi papirusurile Oxyrynchus 65 şi Oxyrynchus 1 conţin logia 24+36-39, respectiv logia 26-3+7a.   În 1945, Muhammad Ali As-Samman şi fratele lui, Halifa, au dezgropat în apropierea localităţii Nag Hammadi, din nordul Egiptului, o amforă care conţinea o colecţie de douăsprezece cărţi [2] legate în piele. Această bibliotecă includea 45 de lucrări printre care se numărau Evanghelia după Toma, Evanghelia după Filip şi Evanghelia Adevărului (scrisă probabil de gnosticul Valentin). Cărţile au ajuns prin anticariatele din Cairo, iar una dintre ele a ajuns chiar în Germania, după ce a fost cumpărată de Fundaţia Car l Jung. Este vorba de aşa-numitul Codex Jung. Cele unsprezece volume rămase în Egipt au fost achiziţionate de Muzeul Coptic din Cairo şi se află de atunci sub protecţia statului egiptean. Aceste texte au fost examinate pentru prima dată de specialişti în 1946, când Jacques Schwarz şi Charles Kuentz au descoperit Codexul I (care conţine Evanghelia după Toma) într-un anticariat din Cairo [3]. De atunci ele au fost obiectul atenţiei cercetătorilor care le-au consacrat numeroase ediţii şi o bibliografie imensă.   Originea codexurilor rămâne învăluită în mister. Ştim că textele au fost găsite la Nag Hammadi, localitate cunoscută în Antichitate sub denumirea grecească de Chenoboskion (Pajiştea Gâştelor) şi că în apropierea ei se afla o mănăstire cenobită din comunitatea monastică a Sfântului Pahomie. Caracteristicile caligrafice ale scrisului copt ne arată că manuscrisele au fost copiate între 350 şi 40 d. Hr. Cine şi de ce a ascuns aceste texte într-o amforă de argilă îngropată în pământ? Răspunsul nil poate sugera un eveniment care a avut loc în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. Hr. Şi anume interzicerea de către episcopul Atanasie al Alexandriei, în anul 367, a tuturor scrierilor sacre nerecunoscute oficial de Biserica Egiptului. Este evident că cei care au îngropat textele cu atâta grijă într-o „capsulă a timpului ” nu voiau să le distrugă, ci să le păstreze. Nu ştim dacă cei care au făcut acest lucru au fost călugării mănăstirii din Chenoboskion sau membrii vreunei confrerii gnostice, ambele teze fiind plauzibile.   Evangheliile gnostice prezintă un interes ştiinţific deosebit, întrucât ne oferă o mărturie de primă mână a gnosticismului creştin. Avem acum sub ochi materiale originale şi nu părerile subiective ale unor autori care voiau tocmai să demonstreze caracterul fals al acestor texte. Datorită lor, putem înţelege mai bine istoria timpurie a creştinismului şi suntem în stare să contextualizăm mai bine scrierile neo-tes-tamentare canonice. Putem afirma (fără teama de a exagera) că, din punctul de vedere al importanţei sale, descoperirea textelor de la Nag Hammadi este comparabilă cu aceea a manuscriselor de la Marea Moartă. Scrierile de la Nag Hammadi au contribuit profund la înţelegerea procesului de apariţie şi individualizare a creştinismului, precum şi a mecanismului de formare a unei „ortodoxii ” faţă de care „ereziile ” au fost catalogate ca atare, fiind relegate unei poziţii periferice în fenomenul religios.   2. Când şi unde a apărut Evanghelia după Toma?   Ca şi în cazul evangheliilor canonice, nici în privinţa Evangheliei după Toma nu putem răspunde în mod precis la aceste două întrebări. Lipsesc manuscrisele aut og rafe, iar referinţele din text, departe de a oferi informaţii fiabile, constituie încercări de a obţine legitimitatea scrierii sub pretextul că ar aparţine unei figuri prestigioase (de regulă, în cazul acestui gen de literatură apocrifă, unui ucenic al lui Iisus). Lucrările istoriografilor sau ale ereziologilor creştini nu ne sunt de mare ajutor, ele fiind cu mult posterioare datei redactării evangheliilor (atât canonice, cât şi necanonice).   Evanghelia după Toma a fost scrisă nu mai devreme de a doua jumătate a secolului I, când se alcătuia presupusa colecţie Q (din germană, Quelle, „sursă”) de „spuse ” ale lui Iisus şi nu mai târziu de sfârşitul secolului al I-lea, când au fost scrise fragmentele greceşti din Oxyrynchus 1. Există şi opinia potrivit căreia faptul că Evanghelia după Toma este o alcătuire de „spuse ” şi nu o biografie ar constitui o caracteristică „arhaică”, ce ar împinge compunerea ei către jumătatea secolului I d. Hr. Argumentele de bază pentru susţinerea acestei t răsături arhaice sunt două: 1) În epoca respectivă oamenii erau interesaţi să păstreze doar „spusele ” lui Iisus, deoarece evenimentele din viaţa lui erau încă vii în memoria orală; 2) Structura Evangheliei este asemănătoare cu cea a presupusului text Q, care ar f i stat la baza evangheliilor sinoptice şi ar fi fost tot o colecţie redactată spre jumătatea secolului I d. Hr. Aceste argumente prezintă câteva vicii şi anume: 1) Culegerile de „spuse ” ale unui conducător religios nu sunt neapărat dovadă de vechime. Tot în Orientul Mijlociu, musulmanii redactau culegeri de spuse ale profetului, numite „Hadith ”, încă în secolul al VI I-lea; 2) Aşa-numita sursă Q este doar o presupunere, o ipoteză de lucru. De fapt, nimeni nu a văzut un text al sursei Q, ea fiind „reconstituită” de specialişti. Nu se exclude posibilitatea ca textul respectiv să nu fi existat niciodată. Cu atât mai puţin se poate susţine că presupusa sursă Q ar fi arătat ca o colecţie de „spuse ”. Prin urmare, este puţin serios să considerăm drept dovadă a vechimii Evangheliei după Toma asemănarea cu un text inexistent. Vom reveni la problema datării în concluzii.   Despre locul în care Evanghelia după Toma a fost redactată avem o indicaţie preţioasă chiar în prologul cărţii: „Acestea sunt cuvintele cele ascunse pe care le-a grăit Iisus cel Viu şi pe care le-a scris Didimos Iudas Toma ”. Trebuie să precizăm că ambele nume, „Didimos ” şi „Toma ”, înseamnă „geamăn ” în greacă, respectiv aramaică. De aceea, în Ioan 1,16 se precizează („Toma, care se numeşte Didimos ”). Folosirea alăturată a celor două nume este redundantă, ea fiind obişnuită numai în mediul siriac. Tot specifică mediului siriac este confundarea lui Iuda (nu Iscarioteanul, ci acela numit în sinoptice „al lui Iacob ”) cu Toma. În versiunea siriacă curetoniană (secolul al IV-lea), în Ioan 14,2, în loc de „Iuda ” apare „Iuda Toma ”. Este grăitor faptul că şi alte cărţi atribuite lui Toma, precum Faptele lui Toma şi Cartea lui Toma ” Atletul ”, îşi au originea în mediul siriac. În sfârşit, trebuie să spunem că atribuirea unor cărţi apostolului Toma era un fapt obişnuit în Siria, unde acest sfânt se bucura de o mare popularitate. Aşadar putem spune că Evanghelia după Toma a fost scrisă undeva în Orientul Mijlociu, între jum ăt atea secolului I d. Hr. Şi sfârşitul sec ol ului al I-lea d. Hr. Şi a fost redactată, probabil, în limba siriacă. Nu ne putem pronunţa asupra filiaţiei versiunii copte, dacă ea a fost tradusă direct din siriacă sau mai degrabă prin intermediul limbii greceşti.   O întrebare mult mai grea se referă la autorul cărţii sau, mai exact, la orientarea ideologică a autorului cărţii. Este vorba de un gnostic, de un iudeo-creştin care încerca să potrivească învăţătura lui Iisus cu cea a Vechiului Testament, sau avem de-a face cu un text scris dintr-o perspectivă asemănătoare celei care mai târziu va fi numită „ortodoxă”? Vom încerca să răspundem la aceste întrebări.   3. Este Evanghelia după Toma un text gnostic?   Înainte de a afirma cu reproş sau cu admiraţie că Evanghelia după Toma este un text gnostic, trebuie să definim ce avem în vedere când întrebuinţăm termenul „gnostic ”.   În linii mari, gnosticismul este o „religie” dualistă care îşi propune eliberarea omului prin dobândirea unei cunoaşteri (gnosis) tainice, ezoterice, rezervată unor iniţiaţi şi superioară oricărei credinţe. Această cheie de lectură pare sugerată încă din prologul Evangheliei şi din primul logion:   Prolog.] Acestea sunt cuvintele cele ascunse pe care le-a grăit Iisus cel Viu şi pe care le-a scris Didimos Iudas Toma.   1. Şi a spus [Iisus]: oricine va găsi înţelesul acestor cuvinte nu va gusta moartea.   Aşadar oricine va înţelege sensul învăţăturilor tainice care urmează va fi eliberat de moarte, adică mântuit. Într-adevăr, nu regăsim acel „oricine crede în Mine nu va muri în veac ” din evangheliile canonice (Ioan 1,26), viaţa veşnică fiind aici dobândită prin cunoaştere. Un alt indiciu ne este oferit în logion 39: 39. Iisus a spus: Fariseii şi cărturarii au luat cheile cunoaşterii şi le-au ascuns. Nici ei nu au intrat, nici nu i-au lăsat pe cei care doreau să intre. Iar voi fiţi isteţi ca şerpii şi curaţi ca porumbeii.   În textul copt, cuvântul „cunoaştere” este redat chiar prin termenul grecesc împr um utat (gnoză), care putea desemna învăţăturile ezoterice prin care se dobândea mântuirea. Mai departe, în logion 62 vedem un Iisus care, departe de a răspândi învăţătura public şi pe înţelesul tuturor, vorbeşte despre taine pe care le comunică doar celor pe care-l găseşte demni: 62. Iisus a spus: Eu spun tainele mele acelora care sunt vrednici de tainele mele.   Dar trebuie să ţinem cont că gnosticismul a apărut în cadrul creştinismului şi, până la mijlocul secolului al I-lea (data foarte probabilă la care cel puţin nucleul Evangheliei după Toma era elaborat), cu excepţia unor atitudini mai radicale, nu era un univers separat de acesta. Propovăduirea unei cunoaşteri eliberatoare nu este exclusiv atributul unui sistem gnostic. Noul Testament se referă nu o dată la o învăţătură „secretă”, destinată doar ucenicilor apropiaţi ai lui Iisus (de exemplu, Marcu 4,1: „Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde”). Însuşi Iisus vorbeşte de „cheia cunoaşterii” (Luca 1,52). Acelaşi termen, gnosis, este folosit de Sfântul Pavel pentru a desemna un tip de cunoaştere specială, mai profundă, a unor învăţături de credinţă: „Dar nu toţi au cunoaşterea (he gnosis) [că a mânca din cele jertfite idolilor nu înseamnă nimic rău – n.n.]. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoaştere, şezând la masă în templul idolilor ş.a.m. d. Şi va pieri prin cunoaşterea ta cel slab.” (1 Cor. 8, 7.10.1). Aici, această cunoaştere poate fi bună, eliberatoare şi chiar e numită „această libertate a voastră”, totuşi „cunoaşterea (gnosis) semeţeşte, iar iubirea zideşte” (1 Cor. 8,1). Mistere, taine, înţelesuri adânci rezervate unui grup restrâns se regăsesc într-un mare număr de religii fără să aibă nimic de-a face cu gnosticismul. Mai mult, chiar unele elemente de bază în structura unui sistem gnostic (precum dualismul, mitul „trickster” -ului etc.) sunt universale şi au cunoscut transformări şi individualizări specifice în cadrul credinţelor religioase [4]. Aşadar trebuie procedat cu multă prudenţă pentru a discerne adevărata identitate a gnosticismului sistematizat de ceea ce poate fi numit un gnosticism grosso modo, altfel spus, o reflecţie în cadrul creştinismului primelor secole.   Să facem un pas mai departe. Gnosticismul propriu-zis presupune acceptarea (şi reelaborarea) unui ansamblu de cr ed inte (deci un sistem) ce caracterizează această formă de gândire. Gnosticismul stricto sensu este dualist. Există doi zei: pe de o parte un zeu inferior şi rău, „Demiurgul”, care a creat lumea materială şi imperfectă, iar de cealaltă parte zeul superior şi bun, „Dumnezeu”, un fel de deus otiosus, care stă ascuns dincolo de cer. Lumea materială a fost făurită de Demiurg fie prin şiretlic, fie printr-un accident catastrofal, iar omul s-a născut atunci când sufletele au decăzut şi intrat în lumea materială. Atunci ele s-au acoperit cu un „veşmânt”, care este trupul material, ca să poată supravieţui în lumea materială. Dumnezeul cel Bun nu uită sufletele întemniţate în carne şi îşi trimite o solie, eventual pe fiul lui, ca să le aducă oamenilor „cunoaşterea” (gnoza) cea desăvârşită prin care omul să se poată elibera de lumea materială şi să se întoarcă în împărăţia imaterială a lui Dumnezeu. După ce a îmbrăcat şi el veşmântul de carne, acest trimis îşi uită uneori menirea şi trăieşte o viaţă înjositoare, până când un alt trimis vine din cer să-l amintească misiunea (mitul „salvatorului salvat”). Trezirea omului prin gnoză se realizează prin descoperirea „scânteii divine” ascunse în sufletul său, altfel spus, prin cunoaşterea adevăratei imagini de sine. Cu câteva excepţii, precum gnoza simoniană, cea hermetică şi maniheismul, celelalte gnoze au adoptat şi prelucrat imaginarul creştin. După gnozele „creştine”, Dumnezeul Vechiului Testament este demiurgul cel rău care a creat lumea, Dumnezeul Noului Testament este zeul cel bun care stă ascuns dincolo de cer [5], iar Iisus este fiul zeului celui bun, trimis să aducă oamenilor o învăţătură secretă prin care ei vor fi mântuiţi.   Acum, după ce am definit gnosticismul şi stricto sensu, avem elementele de discuţie pentru a continua analiza acelor logia din Evanghelia după Toma care conţin sugestii din sistemele gnostice.   Spre exemplu, temele anticosmismului (lumea este rea) şi antisomatismului (trupul este rău), de expresie dualistă [6], le găsim în trei logia: 56, 80 şi 12: 56. Iisus a spus: Oricine a cunoscut lumea a găsit un cadavru şi lumea nu este vrednică de cel care a găsit un cadavru.   80. Iisus a spus: Cel care a cunoscut lumea a găsit un trup, iar lumea nu este vrednică de cel care a găsit un trup.   12. Iisus a spus: Vai de carnea care depinde de suflet şi vai de sufletul care depinde de carne.   Acest ultim logion, 12, pare să aprofundeze condamnarea legăturii trup-suflet, dar în acest caz rămâne de văzut cum se împacă el cu logionul 29: 29. Iisus a spus: Dacă carnea a fost făcută pentru suflet, aceasta este o minune; iar dacă sufletul (a fost făcut) pentru trup, aceasta este minunea minunilor. Însă eu mă minunez de cum această mare bogăţie s-a sălăşluit în această sărăcie.   O serie de logia ne aminteşte elementele gnozei hermetice din Poimandres (crearea omului după chipul Fiinţei Luminoase, confruntarea omului cu propriul „chip de lumină” şi ameninţarea căderii): 83. Iisus a spus: Chipurile sunt arătate omului şi lumina dinăuntrul lor se ascunde în chipul luminii Tatălui.   84. Iisus a spus: Acum, când vedeţi asemănarea voastră vă bucuraţi, iar când veţi vedea chipurile voastre, cele care au luat fiinţă la începutul vostru, care nici nu mor, nici nu se arată, cum veţi putea îndura?   Întrebarea este reluată în logionul 1: „Atunci când veţi fi în lumină, ce veţi face?”. Aici putem vedea, dacă vrem, tema hermetică a „chipului”, adică a sinelui esenţial, care nu are nici naştere şi nici moarte, contemplarea acestuia fiind o experienţă traumatică (a dus la căderea omului primodial), drept pentru care apare întrebarea „. Cum veţi putea îndura?”. Dar pe cât este de adevărat că universul gnosticilor este unul al luminii (populat de Fiinţe de lumină, comori de lumină, copii ai luminii etc.), la fel de adevărat este şi faptul că Dumnezeu-Lumină este central în arh it ectura evangheliei şi a primei epistole ioaneice. Aluziile şi sugestiile din logia citate sunt mult prea vagi, prea puţin conturate şi lipsite de context pentru a le putea identifica cu expresiile sistemelor gnostice, putându-se vedea în ele doar reflecţii creştine care aprofundează tema ioaneică a Luminii-Hristos.   Rămânând în câmpul sugestiilor gnostice putem remarca şi alte paralele: obsesia reîntoarcerii la unitatea primordială (logia 4, 1, 2, 61 – acesta din urmă pus în legătură cu tema unităţii şi a divizării la gnosticul Theodotus), mitul sufletului androgin (2, 14), opoziţia lumină/întuneric (24, 61), funcţia eliberatoare a cunoaşterii de sine (3, 67, 70). Dacă toate aceste teme ne duc cu gândul la gnosticism (mai mult prin modul în care le-am formulat noi decât cum apar în text), trebuie totuşi să recunoaştem în „gnosticismul” Evangheliei după Toma ecourile puternice ale Bibliei şi nu ambientul scrierilor gnostice.   Să analizăm în continuare logionul 10, singurul în care Iisus este contrapus lui Dumnezeu (deci o posibilă referinţă la doi zei, demiurgul şi zeul superior). Numai în acest logion este folosit cuvântul (Dumnezeu), în timp ce în restul evangheliei Dumnezeu este numit (Tatăl): 10. I-au arătat lui Iisus [o monedă de] aur şi i-au spus: Oamenii Cezarului ne cer dări. El le-a spus: Daţi-l Cezarului ceea ce este al Cezarului, daţi-l lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu şi daţi-mi mie ceea ce este al meu.   Pare bizar că în acest logion în care Dumnezeu este numit „Dumnezeu” şi nu „Tatăl” (dacă nu sunt sinonime), El este plasat ierarhic deasupra Cezarului, dar sub Iisus. O asemenea situaţie se poate înţelege în două moduri: 1) interpretarea gnostică: „Dumnezeu” este demiurgul, zeul inferior care a creat lumea materială, iar „Tatăl” este zeul superior ascuns. În acest fel s-ar explica cum „Dumnezeu” este mai prejos decât Iisus, fiul zeului superior. Am putea spune că prin acest răspuns Iisus ar fi vrut să zică: „Daţi autorităţilor politice (reprezentate de Cezar) ceea ce li se cuvine, autorităţilor religiose (reprezentate de «Dumnezeul» Vechiului Testament) ceea ce li se cuvine lor, iar Dumnezeului celui Bun” prin Fiul Său, ceea ce îi aparţine” [7]; 2) interpretarea istoricistă: Avem de-a face cu o adăugare târzie care sublinia ataşamentul obştei faţă de Iisus [8]. La aceste două explicaţii se adaugă firesc şi cheia de interpretare după tradiţia paulinică: daţi Legii (adică lui Dumnezeu) ceea ce este al Legii, daţi Credinţei (adică lui Hristos) ceea ce este al Credinţei, „căci Legea e dreaptă şi bună” (Rom. 7,12), dar „sfârşitul Legii este Hristos” (Rom. 10,4). În această lumină, o ierarhie în care datoria către Iisus este „superioară” datoriei către Dumnezeul Legii este cât se poate de ortodoxă.   Aşadar interpretări mereu posibile, aluzii, paralele în câteva logia. Şi cam atât! Cu excepţia unor elemente disparate, pe care le-am analizat mai sus, este grăitor faptul că Evangheliei după Toma îi lipseşte arhitectura unui sistem de credinţe gnostic. Dacă totuşi se vrea ca această scriere să fie una gnostică, atunci nimeni nu va putea să ne spună de la ce sistem se revendică, ce gnoză propune, ce „confrerie” gnostică ar considera-o reprezentativă. La sfârşitul acestei experienţe de lectură, iniţiatul pare să se simtă mai bine în compania unui Ioan sau Pavel decât alături de Valentin sau Hermes Trismegistus.   4. Putem afirma că în Evanghelia după Toma apar doar elemente gnostice?   Oricând ne referim la o scriere, mai ales la o scriere antică despre originea căreia nu ştim practic nimic, este foarte important să revenim constant la text şi să evităm presupuneri făcute pe baza altor presupuneri. Această abordare „pragmatică” este deosebit de rodnică în cazul Evangheliei după Toma. Să ne gândim puţin la structura textului. El nu reprezintă o istorisire sau o dezvoltare coerentă a unor idei, ci mai degrabă o colecţie de „spuse” înţelepte atribuite lui Iisus. În continuare, vrem să arătăm că Evanghelia după Toma nu este un text omogen şi coerent, ci o colecţie de maxime sapienţiale şi ezoterice de origini diferite. Am văzut că unele sunt susceptibile de influenţe gnostice, altele ba. Specialiştii au numărat în cuprinsul acestei scrieri – şi poate că acest lucru ar fi trebuit amintit de la început – nu mai puţin de 79 logia cu paralele directe în evangheliile canonice [9]. Dar rămân multe logia cu origini incerte, adeseori contradictorii ca ideologie. Unele versete par a fi iudeo-creştine, poate chiar ebionite. Să examinăm două logia. Primul se referă la succesiunea puterii în comunitatea creştină şi îi acordă întâietatea lui Iacob, fratele lui Iisus, episcop al Ierusalimului, care era capul Bisericii iudeo-creştine: 12. Ucenicii i-au spus lui Iisus: Ştim că vei pleca de la noi. Cine va deveni mai marele peste noi? Iisus le-a spus: Oriunde veţi merge, vă veţi duce la Iacob cel Drept, datorită căruia s-au făcut cerul şi pământul.   De remarcat cuvintele de laudă exagerate la adresa lui Iacob, „datorită căruia s-au făcut cerul şi pământul”. Alt logion declară obligativitatea respectării sabatului: 27. Dacă nu veţi posti de lumea aceasta, nu veţi afla împărăţia. Dacă nu veţi face sabatul, sabat, nu îl veţi vedea pe Tatăl.   Din cauza ambiguităţilor prepoziţiei copte, ultima parte a acestui logion, ar putea fi înţeleasă şi altfel: „Dacă nu veţi ţine sabatul [în ziua de] sabat.”. Ar fi vorba deci de o reacţie împotriva acelor comunităţi eleno-creştine care respectau duminica (cf. Evr. 4,9: „Drept aceea s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu”). Dar rămâne şi ipoteza unei critici a pietismului formalist, având în vedere că în logionul 53 Iisus declară că „adevărata tăiere împrejur este în duh”. Şi cu aceasta ne aflăm deja într-o altă orientare a evangheliei, eleno-creştină (logia 6 şi 14 tăgăduiesc obligaţia de a păzi postul, rugăciunea şi milostenia în aspectul lor formalist).   În schimb, o polemică cu eleno-creştinismul şi anume împotriva trinitarismului, ar putea fi misteriosul logion 30: 30. Iisus a spus: Acolo unde sunt trei zei, ei sunt zei. Acolo unde sunt doi sau unul, eu sunt cu el.   Să fie vorba de o respingere a unui model trinitar în favoarea celui dualist gnostic sau monoteist creştin? Este greu să ne pronunţăm, fiindcă logionul în cauză este puternic deteriorat atât în versiunea coptă, cât şi în cea grecească. Dar dacă este totuşi o reacţie antitrinitară, atunci acest logion nu ar putea veni din a doua jumătate a secolului I d. Hr., ci ar fi un adaos dintr-o epocă în care trinitarismul se afirmase deja. Acesta ar putea fi un argument în favoarea unei datări mai târzii fie a Evangheliei după Toma în tot al itate, fie doar a respectivului logion.   Afirmaţia din logionul 46, cum că „de la Adam până la Ioan Botezătorul, nimeni dintre cei născuţi din femeie nu s-a ridicat deasupra lui Ioan Botezătorul.”, nu se împacă foarte uşor cu lauda exagerată, din logionul amintit, la adresa lui la Iacob cel Drept, „datorită căruia s-au făcut cerul şi pământul”, deşi nu se contrazic în mod făţiş. Să fie o concesie faţă de ioaniţi? Nu este exclus.   Alte paralelisme ne duc la Evanghelia Evreilor. De exemplu, în logionul 101 Iisus spune că „mama cea adevărată” este aceea care i-a dat viaţa, referindu-se probabil la o entitate spirituală, poate chiar la Duhul Sfânt. Origen (Co m. la I oan 2,12.87) citează din Evanghelia Evreilor cuvintele „mama mea, Sfântul Duh”, atribuite aici lui Iisus. Alte paralelisme cu apocriful menţionat le găsim în logia 2 şi 52.   Dialogul dintre Iisus şi Salomeea din logionul 61 pare a fi fost preluat fie din Evanghelia Egiptenilor (azi dispărută), fie dintr-o sursă comună. Alte paralelisme cu acest apocrif, în logia 2, 37, 79 şi 106.   Caracterul eterogen al lucrării este dovedit şi de unele contradicţii, dintre care menţionăm una mai evidentă. În logionu l 95 Iisus condamnă camăt a în mod tranşant, pentru ca în logionul 109 (pilda comorii ascunse) să menţioneze camătă într-o met af oră cu sens pozitiv.   Încă o probă a caracterului eterogen, considerăm noi, o constituie prezenţa aceluiaşi logion în două variante diferite (56 şi 80), pe care le-am prezentat atunci când am discutat caracterul lor gnostic. Cele două variante se deosebesc prin folosirea cuvântului peiorativ (cadavru) în logion 56 şi a cuvântului neutru (trup) în logion 80. După părerea noastră, este evident că avem de-a face cu versiuni adunate din surse diferite.   5. Este Evanghelia după Toma un text eretic?   Mai întâi să lămurim o problemă importantă: de când şi în ce condiţii putem vorbi despre „ortodoxie” şi „erezie” în Biserica creştină? Dogma ortodoxă s-a precizat în punctele cele mai importante abia după Conciliul de la Calcedon (451). Aşadar discuţia trebuie coordonată pe două niveluri diferite: 1) Era Evanghelia după Toma eretică atunci când a fost concepută? Şi 2) Este ea eretică pentru Biserica de astăzi?   Dacă vorbim de gnosticismul grosso modo care transpare printre rânduri, adică despre afirmarea unor învăţături secrete (cel puţin nepublice) care îl apropie pe iniţiat de divinitate, acest aspect nu poate fi considerat eretic nici în ziua de azi. Este adevărat că religia creştină pe care noi o cunoaştem tinde spre „popularizarea” mes aj ului prin pilde. Totuşi, aşa cum am arătat, existenţa unei învăţături destinate doar ucenicilor lui Iisus apar e şi în evangheliile canonice. Întreaga carte a Apocalipsei este „criptată” într-un cod pe care numai iniţiaţii puteau să-l înţeleagă. Iar în cultul Bisericii Răsăritene, în cadrul Liturghiei, s-a păstrat până astăzi formula „cei chemaţi [i. E catehumenii], ieşiţi!”, întrucât cele ce urmează după liturghia catehumenilor pot fi auzite numai de credincioşii botezaţi. Iarăşi, avem despărţirea între cele ce pot f i auzite de toţi şi cele ce sunt rezervate unor iniţiaţi. Cât priveşte elementele care ar putea fi interpretate ca un gnosticism stricto sensu, inclusiv presupusa reacţie antitrinitară din logionul 30, problema trebuie nuanţată. Este evident că astfel de exprimări nu se potrivesc astăzi cu credinţa Bisericii şi pot fi catalogate drept „eretice” din perspectiva unei teologii severe. Dar această credinţă s-a constituit şi impus în timp. Până la sfârşitul secolului al I-lea reflecţia creştină în marginea unui gnosticism moderat era legitimă. Vrem să spunem că atunci când Evanghelia după Toma a fost scrisă, identitatea creştinism ul ui era o problemă deschisă, ca şi problema trinitarismului, rezolvată abia în secolele al I-lea şi al IV-lea prin victoria taberei pe care acum o numim „ortodoxă”. A fost destinul acestei scrieri, cum bine au observat Moreschini şi Norelli, „de a nu putea rezista în faţa polarizării ortodoxiei şi a gnosticismului, (.) proces în timpul căruia această evanghelie va fi absorbită de gno st icism şi respinsă de «marea Biserică» “[10].   6. Particularităţi lingvistice ale textului copt al Evangheliei după Toma.   Evanghelia după Toma este scrisă în dialectul din Teba al limbii copte, numit „sahidic”, care devenise după secolul I d. Hr. Un fel de koine a Egiptului. În el au fost scrise cele mai importante opere literare în limba coptă, între care scrierile Sfântului Şenuda Arhimandritul (348-46 d. Hr.).   Există unele trăsături, totuşi, în Evanghelia după Toma şi în general în textele de la Nag Hammadi, care diferă de cele obişnuite pentru dialectul sahidic. Între acestea putem cita:   A) Vocalizarea diferită. B) Asimilarea particulei _ cu prima consoană a cuvântului următor;   Aceste caracteristici divergente faţă de dialectul sahidic au fost considerate fie arhaisme, fie influenţa altor dialecte (bohairic, faiumic, subachimic şi altele).   7. Particularităţi lingvistice ale fragmentelor greceşti ale Evangheliei după Toma.   Textele fragmentare din Oxyrynchus 1, 654 şi 65 sunt scrise în greaca koine, limba comună care s-a format în ultimele secole înaintea lui Hristos pe baza dialectului atic. Aceste texte prezintă multe greşeli de ortografie din cauza pronunţării identice a mai multor litere şi combinaţii de litere în epoca în care papirusurile au fost copiate, precum şi slabelor cunoştinţe de gramatică grecească ale scribilor egipteni. De exemplu, în loc de (va domni) găsim. Uneori, aceste greşeli pot provoca modificări de sens importante. De exemplu, în logion 3, în loc de (pe voi) apare (pe noi). Atât contextul propoziţiei, cât şi compararea cu versiunea coptă ne arată că avem de-a face cu o simplă confuzie a vocalelor u şi n, care se pron unţau identic la vremea aceea. În logion 4, în loc de (va trăi) apare (veţi trăi). Din nou, contextul şi versiunea coptă ne ajută să observăm o greşeală provocată de pronunţia identică a vocalei _ şi a vechiului diftong _. Dovada slabelor cunoştinţe de gramatică ale scrib il or care s-au ocupat cu copierea textelor o găsim şi în logion 32, unde apare expresia („pe vârful unui munte înalt”). Forma adjectivului. Trebuie să fie. Greşeala s-a produs prin analogie cu terminaţia substantiv ul ui.  8. Concluzii.   Evanghelia după Toma constituie o operă eterogenă, o colecţie de „spuse” atribuite lui Iisus în diverse tradiţii orale. Acest caracter eterogen este mai pronunţat decât în evangheliile canonice, în care intenţia biografică impune anumite limite la includerea de noi materiale, care trebuie să se potrivească cu restul textului. Lipsa unui „fir al acţiunii” în Evanghelia după Toma a uşurat producerea de interpolări. Aşa s-a ajuns ca acest text să conţină, pe lângă logia identificabile în tradiţia canonică, fragmente de orientare iudeo-creştină, altele de orientare eleno-creştină, elemente gnostice, precum şi numeroase afinităţi cu literatura apocrifă, specialistul putând deosebi aceste straturi „cu ochiul liber”. În acest fel, Evanghelia după Toma nu ar fi produsul trudei unui autor inspirat (cu atât mai puţin a Apostolului Toma), ci adunarea în timp a unor tradiţii orale diferite şi uneori contradictorii. Textul pe care îl citim astăzi a putut să apară după două scenarii diferite:   A) A existat un nucleu comun, un prototext al aşa-zisei Evanghelii după Toma, la care alte materiale au fost adăugate în timp.   B) A existat o colecţie de spuse atribuite lui Iisus, fără nici o pretenţie de a alcătui un text unitar, căreia mai târziu un redactor i-a dat forma unui text mai mult sau mai puţin unitar.   Evanghelia după Toma ar putea reprezenta o colecţie de „spuse” în stilul acelora scrise de musulmani între secolele al VI -lea şi al VI I-lea în care se păstrau spusele (hadith) Profetului Mahomed. Chiar unul din aceste hadith spune despre cel care compilează o asemenea colecţie: „Oricine păstrează pentru Comunitate patruzeci de hadith despre religia ei, va fi aşezat de Dumnezeu printre legiuitori şi înţelepţi în Ziua învierii” [1]. O asemenea mentalitate i-ar putea caracteriza şi pe autorii creştini ai unor asemenea compilaţii. Se poate argumenta, bineînţeles, că din momentul scrierii Evangheliei după Toma până la alcătuirea tratatelor de hadith trecuse o jumătate de mileniu. Trebuie totuşi să ne raportăm la conservatorismul Orientului Mijlociu, unde iudei, creştini şi musulmani păstrează tradiţii şi mentalităţi milenare până în ziua de azi.   În legătură cu data la care s-a scris Evanghelia după Toma nu putem face altceva, acum, la sfârşitul acestui studiu, decât să mărim marja de incertitudine. Dacă Evanghelia după Toma este un text eterogen, în care materialele s-au adunat pe parcursul timpului, atunci, dintr-un punct de vedere strict ştiinţific, cele două repere temporale despre care am vorbit la început, ~ 50 d. Hr. Şi ~ 20 d. Hr. (copierea manuscrisului Oxyrynchus 1), rămân valabile numai pentru materialul conţinut în Oxyrynchus 1 (logia 26-3 + 7.2). În cazul materialului din Oxyrynchus 654 (prologul şi primii şapte logia) şi din Oxyrynchus 65 (logia 36-39), reperele temporale sunt ~ 50 d. Hr. Şi ~ 250 d. Hr. (an presupus al copierii lor). Despre celelalte logia cunoscute numai după textul copt marja de incertitudine este foarte mare: ~ 50 d. Hr. Şi ~ 40 d. Hr. (cea mai târzie dată propusă pentru copierea textului copt). Presupusele „arhaisme” ale limbii textelor de la Nag Hammadi ne-ar sugera o dată cu mult mai timpurie pentru versiunea coptă. De aceea, nu contestăm posibilitatea ca, în mare parte, Evanghelia după Toma să fi fost scrisă în perioada acceptată de cei mai mulţi specialişti (~ 50 d. Hr. Şi ~ 20 d. Hr.), ci doar atragem atenţia că unele logia ar putea fi posterioare, urcând până la începutul secolului al V-lea.   În legătură cu caracterizările ca: „gnostic”, „iudeo-creştin” şi altele, trebuie insistat asupra faptului că acestea sunt valabile numai dacă sunt atribuite unor logia, iar nu întregii cărţi. Despre problema caracterului „eretic” sau „ortodox” al acestei evanghelii putem spune doar că, atunci când a fost scrisă, ea nu era neapărat „eretică”, întrucât dogma nu era încă fixată şi, prin urmare, nu se putea defini ce era „ortodox” şi ce era „eretic”. Pentru acele logia care au putut fi adăugate mai târziu, aşa cum am arătat, este posibilă calificarea lor ca „eretice” sau cel puţin „deviante” din punctul de vedere al dogmaticii actuale.   În această prefaţă nu am dorit să oferim răspunsuri fără drept de apel, ci mai degrabă să prezentăm în mod obiectiv ce ştim şi ce nu ştim în legătură cu Evanghelia după Toma. Manuscrisul copt ne-a permis pentru prima oară să cunoaştem această scriere prin propria sa voce şi nu prin cea a detractorilor săi, importanţa ştiinţifică a bibliotecii gnostice de la Nag Hammadi fiind egalată numai de textele de la Marea Moartă. De la descoperirea sa, evanghelia i-a fascinat deopotrivă pe specialişti şi pe nespecialişti prin profunzimea de gândire, prin intensitatea spirituală şi puterea sa de expresie. Acum, pentru prima dată, publicul românesc are acces la această operă de referinţă pentru studiul creştinismului primar, într-o traducere directă din versiunea coptă şi din versiunea fragmentară grecească [12]. Avem încredere că ea va fi utilă şi bine primită nu numai pentru specialiştii în teologie, filologie, istorie, ci şi pentru cititorul însetat de noi trăiri spirituale [13].   Gustavo-Adolfo Loria-Rivel.   NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI.   Textul copt şi grecesc al Evangheliei după Toma din prezenta ediţie a fost elaborat după ediţiile menţionate în bibliografia generală. Pentru paralelele din logia cu cărţile Noului Testament şi cu alte scrieri am folosit concordanţa lui Robert Funk, New Gospel Parallels, pe care am completat-o cu contribuţii proprii. Citatele din Noul Testament sunt date după ediţia sinodală a B. O. R, iar traducerea citatelor din Părinţii Bisericii ne aparţine. Lucrările autorilor menţionaţi în studiul introductiv şi în note se regăsesc în bibliografia generală.   Prima parte a prezentei ediţii pune faţă în faţă textul copt şi traducerea românească, în partea a doua am prezentat fragmentele greceşti şi traducerea lor într-o singură secţiune, întrucât este vorba de un volum mic de text.   Atât în textul copt, cât şi în fragmentele greceşti literele reconstituite sunt încadrate între paranteze ascuţite. Lacunele sunt indicate prin „.”. În traduceri, pentru simplificare, am renunţat la marcarea cuvintelor reconstituite în limba originară, în schimb am folosit parantezele drepte, pentru cuvintele introduse de noi în scopul explicitării lecturii. (I.- F. F.)   ABREVIERI FOLOSITE.   I. Pentru cărţile biblice am folosit abrevierile uzuale.   I. Alte abrevieri: 2 Pseudo-Clem.   Epistola a doua a lui Clement Romanul.   Apoc. Iacob – Apocalipsa lui Iacob.   Bam.   Epistola lui Barnaba.   Clem. Alex.   Clement din Alexandria.   Cop. Tom.   Evanghelia copilăriei lui Iisus după Pseudo-Toma.   Dial. Mânt.   Dialogul Mântuitorului.   Did.   Didahia.   Ev. Ebionită – Evanghelia Ebionită.   Ev. Egiptenilor – Evanghelia Egiptenilor.   Ev. Evreilor – Evanghelia Evreilor.   Iren. Adv. Haer.   Irineu de Lyon, Adversus Haereses.   TGTom.   Textul grecesc al Evangheliei după Toma.   Theodotus – Extrasele din Theodotus (după Clement din Alexandria)   Tom.   Evanghelia după Toma (textul copt)   Tom. Atl.   Cartea lui Toma „Atletul”   Dedic această traducere memoriei tatălui meu vitreg, Charles Arthur Coleman.   G.- A. L.- R.   EVANGHELIA DUPĂ TOMA*   Prolog. 1 Acestea sunt cuvintele cele ascunse pe care le-a grăit Iisus cel Viu şi pe care le-a scris Didim Iuda Toma: 1. Şi a spus [Iisus]: Oricine va găsi înţelesul acestor cuvinte nu va gusta moartea. (TGTom. 1. Tom. 1. Ioan 8,51. Tom. Atl. 1) 2. Iisus a spus: Cel care caută să nu înceteze să caute până nu va găsi şi atunci când va găsi se va tulbura şi dacă se va tulbura, se va minuna şi va fi rege peste tot. (Tom. 92. Tom. 94. Luc. 1,9-l3. Mat. 7,7-l. Ev. Evreilor 4) 3. Iisus a spus: Dacă cei care vă conduc vă zic: „Uitaţi-vă, împărăţia este în cer!” atunci păsările vor ajunge înaintea voastră în cer; dacă vă spun că [împărăţia] este în mare, atunci peştii vor ajunge înaintea voastră [14]. Ea [împărăţia] însă se află înlăuntrul vostru şi în afara voastră. Când vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi înţelege că sunteţi fii ai Tatălui cel Viu. Dar dacă nu vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, atunci veţi fi săraci şi voi înşivă veţi fi sărăcie. (TGTom. 3. Tom. 51. Tom. 13. Deut. 30,l-l4. Luc. 17,20-25. Mat. 24,23-28. Marc. 13,2l-23. Rom. 10,5-6) 4. Iisus a spus: Omul bătrân de zile nu va pregeta să-l întrebe pe copilul cel mic, de numai şapte zile, despre locul vieţii şi va fi viu, căci mulţi dintre cei dintâi vor fi cei din urmă şi vor deveni unul singur [15]. (TGTom. 4. Luc. 10,2l-2. Luc. 13,30. Mat. 1,25-30. Mat. 20,16. Marc. 10,31. Cop. Tom. 7,l-4. Hipolit Refutatio 5.7) 5. Iisus a spus: Cunoaşte ceea ce este în faţa ta şi ceea ce îţi este ascuns îţi va fi descoperit, căci nu este nimic ascuns care să nu se arate. (TGTom. 5. Tom. 6. Luc. 8,16-l7. Luc. 12,l-3. Mat. 10,26-27. Marc. 4,2l-2) 6. Şi ucenicii l-au întrebat, spunându-l: Vrei să postim? În ce fel să ne rugăm? Să facem milostenie? De la care mă ne ăruri să ne abţinem? [16] A spus Iisus: Nu minţiţi şi ceea ce urâţi să nu faceţi, căci toate sunt descoperite în faţa cerului şi nu este nimic ascuns care să nu se arate şi nu este nimic acoperit care să nu se descopere. (TGTom. 6. Tom. 5, Tom. 27. Tom. 104. Tob. 4,15. Luc. 6:31. Luc. 8,16-l7. Luc. 1.l-4, Luc. 12,l-3. Mat. 6. Mat. 10,26-27. Marc. 4,2l-2. Did. 8,l-3. Talmud Sabat 31a) 7. Iisus a spus: Ferice de leul acela pe care îl va mânca un om, căci leul se va face om. Şi blestemat este omul pe care îl va mânca leul, căci [tot] om se va face leul [17]. (Tom. 1. Tom. 60) 8. Şi a spus [Iisus]: Omul seamănă cu pescarul acela înţelept care şi-a aruncat năvodul în mare şi l-a scos din mare plin cu peşti mici, iar între aceştia a căzut un peşte mare şi bun. Pescarul înţelept a aruncat toţi peştii mici înapoi în mare. El a ales fără nici o greutate peştele cel mare. Cine are urechi de auzit, să audă! [18] (Mat. 13,47-50. Omiliile lui Filoxen 1,9) 9. Iisus a spus: Iată, semănătorul a ieşit şi-a umplut mâna [cu seminţe şi] le-a aruncat. Unele au căzut pe drum şi au venit păsările şi le-au ciugulit; altele au căzut pe piatră şi nu au prins rădăcini jos în pământ şi nu au înălţat spice către cer; altele au căzut între spini care au înăbuşit seminţele şi viermii le-au mâncat. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat roadă bună spre cer: au produs şaizeci pe măsură şi o sută douăzeci pe măsură. (Luc. 8,4-8. Luc. 8,l-l5. Mat. 13,3-9. Mat. 13,18-23. Marc. 4,2-9. Marc. 4,13-20. Cop. Tom. 12,l-2. Apoc. Iacob 8,l-2) 10. Iisus a spus: Foc am aruncat asupra lumii şi iată, Eu îl păzesc până ce va dogori. (Luc. 12,49. Pistis Sophia 141) 1. Iisus a spus: Cerul acesta va trece şi cel ce este deasupra lui va trece şi cei morţi nu trăiesc şi cei vii nu vor muri. În zilele în care mâncaţi ceea ce era mort făceaţi ca acesta să fie viu. Atunci când veţi fi în lumină, ce veţi face? În ziua în care eraţi unu v-aţi făcut doi; [iar acum] când sunteţi doi, ce veţi face? [19] (Tom. 7. Tom. 1. Isaia 34,4. Luc. 16,17. Luc. 23,32-3. Mat. 5,18. Mat. 24,34-35. Marc. 13,30-31. Dial. Mânt. 56-57. Hipolit Refutatio 5.8.32) 12. Ucenicii i-au spus lui Iisus: Ştim că vei pleca de la noi [20]. Cine va deveni mai marele peste noi? Iisus le-a spus: Oriunde veţi merge, vă veţi duce la Iacob cel Drept, datorită căruia s-au făcut cerul şi pământul [21]. (Luc. 9,46. Luc. 2,24-26. Marc. 9,3-35) 13. Iisus le-a spus ucenicilor lui: Asemui-ţi-mă şi spuneţi-mi cu cine semăn. A spus Simon Petru: Semeni cu un înger drept. A spus Matei: Semeni cu un filozof înţelept. A spus Toma: Stăpâne, gura mea nu va îngădui nicicum să spun cu cine semeni [2]. Iisus a spus: Eu nu sunt stăpânul tău deoarece ai băut şi te-ai îmbătat din izvorul acela clocotitor pe care eu l-am măsurat. Şi l-a luat [pe Toma] şi l-a dus deoparte şi i-a spus trei cuvinte [23]. Când Toma a venit la tovarăşii lui, ei l-a u întrebat ce i-a spus Iisus. To ma le-a spus: Dacă v-aş zice unul din cuvintele pe care [Iisus] mi le-a spus, aţi lua pietre şi le-aţi arunca în mine şi un foc ar ieşi din pietre şi v-ar mistui. (Tom. 28. Luc. 9,18-2. Luc. 21,34. Mat. 16,13-21. Ioan 4,13-l5. Marc. 8,27-30) 14. Iisus le-a spus: Dacă veţi posti, veţi zămisli vouă păcat şi dacă vă veţi ruga, veţi fi osândiţi şi dacă veţi face milostenie, veţi face rău duhurilor voastre. Iar când veţi merge într-o ţară oarecare şi veţi străbate prin ţinut ur ile [ei] şi veţi fi primiţi, mâncaţi ceea ce vă vor pune în faţa voastră, [şi] vindecaţi pe cei bolnavi dintre ei. Căci ceea ce intră în gurile voastre nu vă va spurca, ci ceea ce iese din gurile voastre, aceasta vă va spurca [24]. (Tom. 6. TGTom. 6. Tom. 27. TGTom. 27. Luc. 1,l-4. Luc. 9,l-6. Luc. 10, l-l2, Mat. 6,2-l8. Mat. 10,5-l5. Mat. 15,10-20, Marc. 6,7-l3. Marc. 7,14-23. 1 Cor. 10,27. Fapt. 10,9-l6. Fapt. 1,l-l0. Did. 8,l-3) 15. Iisus a spus: Când îl veţi vedea pe acela care nu a fost născut de femeie, închinaţi-vă cu faţa [la pământ] şi slă-viţi-l, [căci] acela este tatăl vostru [25]. (Coran 17,61. Psaltirea Maniheistă 121, 25-3) 16. Iisus a spus: Poate oamenii gândesc că eu am venit ca să aduc pace lumii. Ei nu ştiu că am venit ca să aduc dezbinări în lume, foc, sabie şi război, căci [dacă] vor fi cinci într-o casă, trei vor fi împotriva a doi şi doi vor fi împotriva a trei, tatăl va fi împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui şi vor sta de unul singur. (Tom. 10. Mih. 7,5-6. Luc. 12,49-53. Mat. 10,34-39. Marc. 13,12) 17. Iisus a spus: Vă voi da ceea ce ochiul n-a mai văzut, nici urechea nu a mai auzit, nici mâna nu a mai atins şi nici nu a mai intrat [vreodată] în inima omului. (Isa. 64,13. Luc. 10,23-24. Mat. 13,16-l7. 1 Cor. 2,9. Faptele lui Petru 39) 18. Ucenicii i-au spus lui Iisus: Spune-ne cum va fi sfârşitul nostru. Iisus a spus: Oare aţi descoperit începutul ca să căutaţi sfârşitul? Căci în locul unde este începutul, acolo va fi şi sfârşitul. Ferice de cel care stă întru început, căci el va cunoaşte sfârşitul şi nu va gusta moartea. (Tom. 1. Tom. 19. Tom. 85. TGTom. 1) 19. Iisus a spus: Ferice de cel care era de la început mai înainte de a fi. Dacă îmi veţi fi ucenici şi veţi asculta cuvintele mele, aceste pietre vă vor sluji. Căci aveţi cinci pomi în rai [26] care nu se schimbă vară şi iarnă şi frunzele lor nu cad. Cel care îi va cunoaşte nu va gusta moartea. (Tom. 1. Tom. 18. Tom. 85. TGTom. 1).   20. Ucenicii i-au spus lui Iisus: Spune-ne cu ce se aseamănă împărăţia Cerurilor. Le-a spus [Iisus]: Seamănă cu o sămânţă de muştar, cea mai mică dintre seminţe. Când cade pe pământ lucrat răsare [din ea] un lujer mare şi va fi adăpost pentru păsările cerului. (Iez. 17,2-24. Dan. 4,17-l9. Mat. 13,3l-42. Marc. 4,30-32. Dial. Mânt. 8-89) 21. Măria [27] i-a spus lui Iisus: Cu cine se aseamănă ucenicii tăi? [Iisus] a spus: Seamănă cu nişte copii mici care locuiesc pe un ogor care nu este al lor. Atunci când proprietarii ogorului vor veni, vor spune: „Daţi-ne înapoi terenul nostru”. Ei se vor despuia în faţa lor ca să-l dea înapoi şi le vor înapoia ogorul lor. De aceea vă zic că dacă stăpânul casei ştie că vine hoţul, el va veghea înainte ca [hoţul] să vină şi nu-l va îngădui să pătrundă în casa sa a împărăţiei [28] sale şi să ia bunurile lui. Vegheaţi înaintea lumii, fiţi încinşi [29] cu putere multă încât hoţii să nu afle vreo cale de a ajunge la voi, căci al lor va fi câştigul [30] pe care îl aşteptaţi. De-ar fi printre voi un om care să priceapă! Când rodul s-a copt el a venit în grabă cu secera lui şi l-a cules. Cine are urechi de auzit, să audă! (Tom. 35. Tom. 37. Tom. 103. TGTom. 37. Fac. 3,7-l. Mat. 12,29. Mat. 24,37-4. Marc. 3,27. Luc. 1,2l-2. Luc. 12,39-40. 1Tes. 5,2, 2Pet. 3,10. Apoc. 3,3. Apoc. 16,15) 2. Iisus a văzut nişte prunci care sugeau lapte. A spus ucenicilor lui: Aceşti prunci care sug lapte se aseamănă cu cei care vor intra în împărăţie. [Ucenicii] i-au spus lui: Oare vom intra în împărăţie făcându-ne prunci? Iisus le-a spus: Când veţi face din doi unu şi veţi face partea din afară totuna cu partea dinăuntru şi partea dinăuntru totuna cu partea din afară şi partea de sus totuna cu partea de jos şi veţi face din bărbat şi din femeie unul şi acelaşi, încât bărbatul să nu mai fie bărbat şi femeia să nu mai fie femeie şi veţi face [doi] ochi în locul unui ochi şi o mână în locul unei mâini, un picior în locul unui picior şi un chip în locul unui chip, atunci veţi intra în împărăţie [31]. (Tom. 46. Tom. 106. Tom. 14. Mat. 18,l-4. Mat. 19,13-l5. Marc. 9,3-37. Marc. 10,13-l6. Luc. 9,46-48. Luc. 18,15-l7. Ioan 3,l-l0. Gal. 3,28-29. Ev. Egiptenilor) 23. Iisus a spus: Vă voi alege, unul dintr-o mie şi doi din zece mii şi vor sta ca unul. (Tom. 49. Tom. 75. Tom. 106. Eccl. 7,28. Mat. 2,14. Pistis Sophia 134) 24. Ucenicii lui au spus: Arată-ne locul unde eşti, căci trebuie să-l căutăm. [Iisus] le-a spus: Cine are urechi să audă! Lumina este înlăuntrul unui om al luminii şi [ea] luminează întreaga lume, iar dacă nu luminează, atunci este întuneric. (Tom. 24. Mat. 6,2-23. Mat. 5,14-l6. Luc. 1,3-36. Ioan 1,6-l3. Ioan 8,12-l6. Ioan 12,35-36. Ioan 14,2-7. Dial. Mânt. 8. Dial. Mânt. 14. Dial. Mânt. 27-28. Dial. Mânt. 60-63. Dial. Mânt. 7-78) 25. Iisus a spus: Iubeşte-l pe fratele tău ca pe propriul tău suflet şi ai grijă de el ca de lumina ochilor tăi [32]. (Lev. 19,18. Mat. 2,34-40. Marc. 12,28-34. Luca 10,25-29. Rom. 13,8-l0. Gal. 5,13-l5. Bam. 19,5) 26. Iisus a spus: Paiul din ochiul fratelui tău îl vezi, dar bârna din ochiul tău nu o vezi. Când vei scoate bârna din ochiul tău vei vedea ca să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (TGTom. 26. Mat. 7,l-5. Luc. 6,37-42) 27. Dacă nu veţi posti de lumea [aceasta], nu veţi afla împărăţia. Dacă nu veţi face sabatul, sabat, nu îl veţi vedea pe Tatăl [3]. (Tom. 6. Tom. 14. Tom. 104. TGTom. 6. TGTom. 27. Mat. 9,14-l7. Mat. 12,l-8. Marc. 2,23-28) 28. Iisus a spus: Am stat în mijlocul lumii şi m-am arătat lor în carne şi i-am găsit pe toţi beţi şi nu am găsit pe nici unul din ei însetat. Sufletul meu s-a umplut de durere pentru fiii oamenilor, căci ei sunt orbi în inimile lor şi nu văd. Căci deşerţi au venit pe lume şi tot deşerţi caută să iasă din lume, dar acum ei sunt beţi. Când se vor trezi din [beţia] vin [ului] însă, se vor căi. (TGTom. 28. Luc. 21,34-36. Ioan 1,14) 29. Iisus a spus: Dacă a fost carnea făcută pentru suflet, aceasta este o minune; iar dacă sufletul [a fost făcut] pentru trup, a ceasta este minunea minunilor. Însă eu mă minunez de cum această mare bogăţie s-a sălăşluit în această sărăcie. (Tom. 87. Tom. 12. TGTom. 29. Rom. 8,l-8. Gal. 5,16-26) 30. Iisus a spus: Acolo unde sunt trei zei, ei sunt zei. Acolo unde sunt doi sau unul, eu sunt cu el [34]. (Tom. 2. Tom. 23. To m. 49. Tom. 75. Tom. 106. TGTo m. 30+7) 31. Iisus a spus: Nici un profet nu e primit în satul lui şi nici un medic nu vindecă pe cei care îl cunosc. (TGTom. 31. Mat. 13,57-58. Marc. 6,4-5. Luc. 4,23-24. Ioan 4,43-45) 32. Iisus a spus: Cetatea zidită pe un munte înalt şi bine întărită nu poate cădea şi nici nu poate fi ascunsă. (TGTom. 32. Mat. 5,14-l6) 3. Iisus a spus: Ceea ce vei auzi în urechea ta, să propovăduieşti de pe acoperişurile voastre la urechea cealaltă [35]. [Căci] nimeni nu aprinde o făclie ca s-o pună sub [obroc] şi nici nu o pune într-un loc ascuns, ci o pune în sfeşnic ca oricine intră sau iese să vadă lumina ei. (TGTom. 3. Mat. 5,14-l6. Mat. 10,26-27. Marc. 4,2l-23. Luc. 8,16-l7. Luc. 12,2-3) 34. Iisus a spus: Dacă un orb va călăuzi pe un [alt] orb, amândoi vor cădea în groapă. (Mat. 15,14. Luc. 6,39) 35. Iisus a spus: Este cu neputinţă ca cineva să intre în casa celui puternic şi să-l ia cu forţa, decât dacă îl leagă de mâini. Atunci îl vor mişca din casa lui. (Tom. 21. Tom. 103. Mat. 12,2-30. Marc. 3,23-27. Luc. 1,14-23) 36. Iisus a spus: Nu vă faceţi griji din zori până în seară şi din seară până în zori pentru ceea ce veţi pune pe voi [36]. (TGTom. 36. Mat. 6,25-34. Luc. 12,2-34. Dial. Mânt. 5l-52) 37. Au spus ucenicii lui: Care va fi ziua când te vei înfăţişa nouă şi care este ziua când te vom vedea? Iisus a spus: Când vă veţi despuia şi nu vă veţi ruşina şi veţi lua hainele voastre şi le veţi pune sub picioarele voastre, ca nişte copii mici şi le veţi călca [37], atunci îl veţi vedea pe Fiul Celui Viu şi nu vă veţi teme. (Fac. 3,7-l. Tom. 21. TGTom. 37. Ev. Egiptenilor) 38. Iisus a spus: De multe ori aţi dorit să auziţi cuvintele acestea pe care vi le spun vouă şi nu aţi avut de la cine altc ineva să le auziţi [38]. Vor fi zile când mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi. (TGTom. 38. Mat. 13,17. Luc. 10,23-24. Luc. 17,2. Ioan 7,32-36. Iren. Adv. Haer. 1.20.2) 39. Iisus a spus: Fariseii şi cărturarii au luat cheile cunoaşterii [39] şi le-au ascuns. Nici ei nu au intrat, nici nu i-au lăsat pe cei care doreau să intre. Iar voi fiţi isteţi ca şerpii şi curaţi ca porumbeii. (Tom. 102. TGTom. 39. Mat. 10,16. Mat. 23,13. Luc. 1,52) 40. Iisus a spus: O mlădiţă de vie a fost sădită în afara Tatălui [40] şi nu s-a întărit [şi de aceea] va f i smulsă şi nimicită. (Mat. 15,13. Ioan 15,l-6) 41. Iisus a spus: Celui care are [41] i se va da, iar celui care nu are i se va lua şi puţinul pe care îl are [42]. (Tom. 70. Mat. 13,10-l3. Mat. 25,14-30. Marc. 4,24-25. Luc. 19.l-27) 42. Iisus a spus: Fiţi trecători [43].   43. I-au spus ucenicii lui: Cine eşti tu de ne spui aceste lucruri? [Iisus a răspuns: Oare] din cele ce eu vă spun nu vă daţi seama cine sunt eu? Dar voi aţi ajuns ca iudeii, căci ei iubesc pomul şi urăsc rodul şi iubesc rodul dar urăsc pomul. (Tom. 45. Mat. 7,15-20. Mat. 12,3. Luc. 6,43-45) 4. Iisus a spus: Oricine va spune ceva [4] împotriva Tatălui va fi iertat şi oricine va spune ceva împotriva Fiului va fi iertat, dar oricine va spune ceva împotriva Sfântului Duh nu va fi iertat nici pe pământ, nici în cer. (Mat. 12,3l-32. Marc. 3,28-30. Luc. 12,10) 45. Iisus a spus: Strugurii nu se culeg din spini şi nici smochinele nu se culeg din ciulini, căci [aceştia] nu dau roade. Omul cel bun scoate [cele] bune din vistieria lui; [iar] omul cel rău scoate [cele] rele din vistieria lui cea rea, care este în inima lui, căci din pr is osinţa inimi i lui el scoate [cele] rele. (To m. 43. Mat. 7,15-20. Mat. 12,3-37. Luc. 6,43-45) 46. Iisus a spus: De la Adam până la Ioan Botezătorul, nimeni dintre cei născuţi din femeie nu s-a ridicat deasupra lui Ioan Botezătorul încât să plece ochii [în faţa] lui [45]. Iar eu v-am zis: acela dintre voi care va fi [ca unul] mic va cunoaşte împărăţia şi va fi mai înălţat decât Ioan. (Tom. 2. Mat. 1,1. Mat. 18,3. Marc. 10,15. Luc. 7,28) 47. Iisus a spus: Este cu neputinţă ca un om să încalece pe doi cai sau să întindă două arcuri [în acelaşi timp] şi este cu neputinţă ca un slujitor să slujească la doi stăpâni [căci] îl va cinsti pe unul şi îl va dispreţui pe celălalt. Nici un om bând vin vechi nu doreşte im ed iat să bea vin nou. Nu se toarnă vin nou într-un burduf vechi, ca nu cumva acesta să crape şi nu se toarnă vin vechi într-un burduf no u, căci [vinul] s-ar strica. [To t aşa] nu se coase petece vechi pe o haină nouă, căci [aceasta] s-ar rupe. (Mat. 6,24. Mat. 9,16. Marc. 2,21. Luc. 5,36-39. 2 Pseudo-Clem. 6,l-6) 48. Iisus a spus: Dacă doi vor face pace unul cu celălalt în aceeaşi casă, ei vor spune muntelui: „Mişcă-te!” şi [muntele] se va mişca [46]. (Tom. 106. Mat. 17,19-20. Mat. 21,18-2. Marc. 1,20-25. Luc. 17,5-6. 1 Cor. 13,2) 49. Iisus a spus: Fericiţi [sunteţi] cei singuri şi aleşi, căci veţi ajunge în împărăţie. Căci de acolo sunteţi şi acolo vă veţi întoarce [47]. (Tom. 23. Tom. 75. Tom. 106. Mat. 2,14) 50. Iisus a spus: Dacă vă vor zice: „De unde sunteţi?”, spuneţi-le: „Noi am venit din lumină, din locul unde lumina a luat fiinţă prin ea însăşi, a stat [pe picioare] şi s-a arătat în chipul lor”. Dacă vă vor zice: „Voi sunteţi?”, spuneţi-le: „Noi suntem copiii ei [ai luminii] şi aleşii Tatălui celui Viu”. Dacă vă întreabă: „Care este semnul Tatălui vostru în voi?”, spuneţi-le: „O mişcare şi o odihnă”. (Tom. 83. Tom. 84) 51. Ucenicii i-au spus: Când va fi ziua în care se vor odihni cei morţi? Şi când va fi ziua în care va veni lumea cea nouă? [Iisus] le-a spus: Ceea ce aşteptaţi a venit [deja], dar voi nu o cunoaşteţi. (Tom. 3. Tom. 13. TGTom. 3. Luc. 17,20-21. Dial. Mânt. 16) 52. Ucenicii i-au spus: Douăzeci şi patru de profeţi au grăit în Israel şi toţi au vorbit despre tine [48]. [Iisus] le-a spus: Aţi lăsat la o parte pe Cel viu dinaintea voastră şi aţi grăit despre cei morţi. (1 Pet. 1,10-l2. Ev. Evreilor 2) 53. Ucenicii i-au spus: Tăierea împrejur ne este de folos sau [nu]? [Iisus] le-a spus: Dacă ar fi de folos, tatăl lor i-ar fi născut din ma ma lor [deja] tăiaţi împrejur. Însă adevărata tăiere împrejur, în duh, este cu totul folositoare. (Rom. 2,25-29. 1 Cor. 7,17-l9. Filip. 3,3. Col. 2,l-l4) 54. Iisus a spus: Fericiţi cei săraci, căci a lor va fi împărăţia Cerurilor. (Luc. 6,20. Mat. 5,3) 5. Iisus a spus: Cine nu-şi urăşte tatăl şi mama nu poate fi ucenicul meu şi [cine nu] îşi urăşte fraţii şi surorile şi nu îşi ia crucea, aşa cum am făcut eu [49], nu va fi vrednic de mine. (Tom. 9. To m. 101. Mat. 10,34-39. Mat. 16,24-25. Marc. 8,34-35. Luc. 14,25-3) 56. Iisus a spus: Oricine a cunoscut lumea a găsit un cadavru [50] şi lumea nu este vrednică de cel care a găsit un cadavru. (To m. 80. Tom. 1. Kephalaia Maniheistă XLVI 120,3l-l21,2.) 57. Iisus a spus: împărăţia Tatălui se aseamănă cu un om care are semănătură [bună]. Duşmanul lui a venit în timpul nopţii şi a semănat neghină asupra seminţei celei bune. Omul nu le-a dat voie [lucrătorilor] să smulgă neghina. El le-a spus: „Să nu veniţi să smulgeţi neghina şi să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Căci în ziua recoltei neghinele se vor vedea limpede, vor f i smulse şi arse”. (Mat. 13,24-30. Marc. 4,26-29) 58. Iisus a spus: Fericit este omul care s-a chinuit [51], căci a găsit viaţa. (1 Pet. 3,14) 59. Iisus a spus: Priviţi spre Cel Viu cât timp sunteţi vii, ca nu cumva să muriţi, să căutaţi să-l vedeţi şi să nu-l puteţi vedea. (Ioan 7,3-34. Ioan 8,21. Ioan 13,3) 60. Au văzut [52] un samaritean care căra un miel, intrând în Iudeea. A spus [Iisus] ucenicilor lui: Acela în jurul mielului [53]. [Ucenicii] i-au spus: Ca să-l omoare şi să-l mănânce. [Iisus] le-a spus: Cât timp e viu nu îl va mânca, dar dacă îl omoară şi acesta devine cadavru [atunci îl va putea mânca]. Ei au spus: Nu poate face altfel. [Iisus] le-a spus: Asemenea şi voi căutaţi pentru voi un loc întru odihnă, ca să nu deveniţi cadavre şi să fiţi mâncaţi [54]. (Tom. 7. TGTom. 7. To m. 1) 61. Iisus a spus: [Din] doi [care] se vor odihni acolo pe un pat, unul va muri şi celălalt va trăi. Salomeea a spus [lui Iisus]: Cine eşti tu, omule? Ca [trimis] din [partea] cuiva, ai urcat pe patul meu şi ai mâncat la masa mea [5]. Iisus i-a spus: Eu sunt cel ce apare din cel ce este unu [56]; mi s-au dat din cele ale Tatălui meu. [Ea i-a spus:] Eu sunt ucenica ta. [Iisus i-a spus:] De aceea îţi spun: Când [cineva] va fi unu [57], se va umple de lumină, iar când [cineva] se va împărţi, se va umple de întuneric. (Mat. 24,37-4. Mat. 1,25-27. Luc. 10,2l-2. Luc. 17,26-35. Ioan 3,3l-36. Ioan 13,l-4. Theodotus 36,l-2) 62. Iisus a spus: Eu spun tainele mele acelora [care sunt vrednici de] tainele [mele]. Ceea ce face dreapta voastră să nu o ştie stânga voastră [58]. (Mat. 6,2-4. Mat. 13,10-l7. Marc. 4,10-l2. Luc. 8,9-l0. Clem. Alex. Stromata 5.10.63.7) 63. Iisus a spus: Era un om bogat care avea multe bogăţii. El [şi-] a spus: „Voi folosi bogăţiile mele ca să semăn, să secer, să plantez şi să umplu hambarele mele [59] cu roade, [în aşa fel] ca să nu am nevoie de nimic”. Acestea erau gândurile lui [pe care le avea] în inima lui. Şi chiar în noaptea aceea a murit. Cine are urechi, să audă! (Luc. 12,13-21. Sir. 1,18-l9) 64. Iisus a spus: Un om avea oaspeţi şi, când a pregătit masa, l-a trimis pe slujitorul său ca să-l cheme pe oaspeţi. S-a dus la primul [şi] i-a zis: „Stăpânul meu te cheamă”. [Acela] i-a spus: „Am nişte bani pentru nişte negustori care vin la mine deseară şi eu merg să fac comenzi la ei. Cer iertare [că nu pot veni la] masă”. S-a dus [slujitorul] la altul [şi] i-a spus: „Stăpânul meu te cheamă”. [Acela] i-a spus: „Am cumpărat o casă şi sunt chemat pentru câteva zile; nu voi avea răgaz”. S-a dus [slujitorul] la altul [şi] i-a spus: „Stăpânul meu te cheamă”. [Acela] i-a spus: „Prietenul meu se însoară şi eu îi fac masă şi nu pot merge. Cer iertare [că nu pot veni la] masă”. S-a dus [slujitorul] la altul [şi] i-a spus: „Stăpânul meu te cheamă”. [Acela] i-a spus: „Am cumpărat o moşie, mă duc să iau arenda şi [de aceea] nu pot veni. Cer iertare”. A venit slujitorul [şi] i-a spus stăpânului său: „Cei pe care i-ai chemat la masă s-au scuzat”. Stăpânul i-a zis slujitorului: „Du-te afară pe drumuri şi adu pe oricine găseşti ca să ia masa”. Cumpărătorii şi negustorii nu vor intra [60] în lăcaşurile Tatălui meu. (Mat. 2,l-l4. Luca 14,15-24. Sir. 26,29) 65. [Iisus] a spus: Un om bun avea o vie şi a dat-o la nişte arendaşi ca s-o lucreze şi să primească rodul de la ei [61]. L-a trimis pe slujitorul lui ca arendaşii să-l dea rodul viei. [Arendaşii] l-au prins pe slujitor şi l-au bătut [încât] aproape că l-au omorât. Şi uj itorul s-a dus la stăpânul lui şi i-a spus [cele întâmplate]. Stăpânul [şi-] a spus: „Poate nu-l cunoştea [62] şi a trimis alt slujitor. Arendaşii l-au bătut [şi] pe celălalt. Atunci stăpânul l-a trimis pe fiul său, spunându-şi: „Poate le va fi ruşine în faţa lui, a fiului meu. Aren daşii aceia, deoarece ştiau că el este moştenitorul viei, l-au prins şi l-au ucis. Cine are urechi, să audă! (Mat. 21,3-46. Marc. 12,l-l2. Luca. 20,9-l9.) 6. Iisus a spus: Arătaţi-mi piatra aceea pe care au aruncat-o zidarii. Ea este piatra din capul unghiului [63]. (Ps. 18,2. Mat. 21,42. Marc. 12,10. Luc. 20,17. Fapt. 4,1. 1 Pet. 2,4. 1 Pet. 2,7) 67. Iisus a spus: Celui care cunoaşte totul [dar] are lipsă de [cunoaşterea de] el însuşi, îi lipseşte totul [64]. (Tom. Atl. 138,16-l8) 68. Iisus a spus: Ferice de voi când veţi fi urâţi şi prigoniţi şi [ei] nu vor găsi loc [acolo] unde aţi fost prigoniţi [65]. (Mat. 5,10-l2. Luc. 6,2-23. 1 Pet. 4,12-l9. Clem. Alex. Stromata 4.6.41.2) 69. Iisus a spus: Fericiţi cei care au fost prigoniţi în inimile lor, [căci] aceştia l-au cunoscut pe Tatăl cu adevărat. Fericiţi cei flămânzi, căci pântecele celui dorit va fi îndestulat. (Mat. 5,6. Mat. 5,10-l2. Luc. 6,21. Luc. 6,2-23) 70. Iisus a spus: Când veţi naşte ceea ce este în voi, ceea ce aveţi vă va salva, [iar] dacă nu aveţi aceasta în voi, ceea ce nu aveţi în voi vă va omorî. (Tom. 41. Mat. 13,10-l3. Mat. 25,14-30. Marc. 4,24-25. Luc. 19,l-27) 71. Iisus a spus: Voi dărâma [această] casă şi nimeni nu o va putea clădi [din nou][6]. (Mat. 26,59-68. Mat. 27,39-40. Marc. 14,5-65. Marc. 15,29-30. Fapt. 6,12-l4) 72. Un om i-a spus [lui Iisus]: Spune-le fraţilor mei să împartă bunurile tatălui meu cu mine. [Iisus] i-a spus: O, omule, cine m-a făcut pe mine împărţitor? S-a întors spre ucenicii lui şi le-a zis: Oare sunt eu un împărţitor? (Luc. 12,13-21) 73. Iisus a spus: Secerişul este bogat, iar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l pe stăpân [67] să trimită lucrători la seceriş. (Mat. 9,35-38. Luc. 10,l-l6. Ioan 4,3l-38) 74. A spus: Doamne! Mulţi sunt în jurul jgheabului, dar nimeni nu este în fântână [68]. (Origen, Contra Celsum 8,15) 75. Iisus a spus: Mulţi stau la uşă, dar cei singuri vor intra în camera nunţii [69]. (Tom. 23. Tom. 49. Tom. 106. Mat. 2,14) 76. Iisus a spus: Împărăţia Tatălui se aseamănă cu un negustor care avea marfa şi a găsit un mărgăritar. Negustorul era înţelept: a vândut marfa [şi] a cumpărat doar mărgăritarul. Căutaţi şi voi comoara sa care nu piere şi dăinuie, [acolo] unde molia nu se apropie şi nici viermele nu o strică. (Mat. 6,19-21. Mat. 13,45-46. Luc. 12,3-34) 7. Iisus a spus: Eu sunt lumina aceea care este asupra tuturor. Eu sunt totul şi totul vine de la mine şi totul ajunge la mine. Despicaţi un lemn şi eu sunt acolo, ridicaţi o piatră şi mă veţi găsi acolo [70]. (TGTom. 30+7. Mat. 18,20. Ioan 8,12-20) 78. Iisus a spus: De ce aţi ieşit la câmp? Ca să vedeţi o trestie clătinată de vânt? Şi ca să vedeţi un om cu haine moi pe el [precum cele ale] regilor voştri şi ale celor puternici ai voştri? Aceştia au haine moi peste ei şi nu pot cunoaşte adevărul. (Mat. 1,7-l5. Luc. 7,24-30) 79. O femeie din mulţime i-a spus: Fericit e pântecele care te-a purtat şi [fericiţi] sânii care te-au hrănit! [Iisus] i-a spus: Fericiţi cei care au ascultat cuvântul Tatălui [şi] l-au păzit cu adevărat, căci vor veni zile când veţi spune: „Fericit pântecele acela care nu a zămislit şi [fericiţi] sânii aceia care nu au alăptat” [71]. (Luc. 1,27-28. Luc. 23,29. Ev. Egiptenilor) 80. Iisus a spus: Cel care a cunoscut lumea a găsit un trup, iar lumea nu este vrednică de cel care a găsit un trup [72]. (Tom. 56. Tom. 1) 81. Iisus a spus: Cine a ajuns bogat, să ajungă rege şi cine are putere, să renunţe [la ea]. (Tom. 10. Mat. 19,23. Marc. 10,23. Luc. 18,24. Dial. Mânt. 20) 82. Iisus a spus: Cel care este aproape de mine este aproape de foc şi cel care este departe de mine este departe de împărăţie. (Marc. 12,34) 83. Iisus a spus [73]: Chipurile sunt arătate omului şi lumina dinăuntrul lor se ascunde în chipul luminii Tatălui. El se va descoperi, iar chipul Lui [va fi] ascuns de lumina Lui. (1 Tim. 6,15-l6. 2 Cor. 3,18. 2 Cor. 4,4-6) 84. Iisus a spus: Acum [74], când vedeţi asemănarea voastră vă bucuraţi, iar când veţi vedea chipurile voastre, cele care au luat fiinţă la începutul vostru [75], care nici nu mor, nici nu se arat ă [76], cum veţi putea îndura? (Fac. 1,26-28) 85. Iisus a spus: Printr-o mare putere şi [printr-o] mare bogăţie Adam a luat fiinţă şi nu a fost vrednic de voi, căci dacă ei [7] ar fi fost vrednici nu [ar fi gustat] moartea. (Fac. 3,17-l9) 86. Iisus a spus: [Vulpile au vizuinile] lor şi păsările au cuiburile lor; fiul omului [însă] nu are un loc unde să-şi rezeme capul şi să se odihnească [78]. (Mat. 8,20. Luc. 9,58) 87. Iisus a spus: Nenorocit [e] trupul care depinde de un [alt] trup şi nenorocit [e] sufletul care depinde de cele două [trupuri][79]. (Tom. 29. To m. 12) 8. Iisus a spus: Vor veni la voi îngeri şi profeţi şi vă vor da ceea ce este al vostru şi voi, de asemenea, daţi-le ceea ce aveţi în mâinile voastre şi spuneţi către voi înşivă: „Când [va veni] ziua în care vor veni şi vor lua ceea ce este al lor?”.   89. Iisus a spus: De ce spălaţi partea din afară a paharului? Nu înţelegeţi că Cel care a creat partea dinăuntru [este] tot acela care a creat partea din afară? (Mat. 23,25-26. Luc. 1,39-41) 90. Iisus a spus: Veniţi la mine, căci bun [80] este jugul meu şi blândă este stăpânirea mea şi [în ea] veţi găsi odihnă pentru voi. (Mat. 1,29-30) 91. I-au spus: Spune-ne cine eşti, ca să credem în tine. Le-a spus: Voi cercetaţi faţa cerului şi a pământului, iar pe acela care este înaintea voastră nu cunoaşteţi şi nu ştiţi să cercetaţi această clipă. (Mat. 16,3. Luc. 12,56) 92. Iisus a spus: Căutaţi şi veţi găsi. Însă ceea ce m-aţi întrebat în zilele [acelea] [şi] nu v-am spus atunci, acum sunt doritor să le spun şi voi nu le căutaţi. (Tom. 2. Tom. 94. TGTom. 2. Mat. 7,7-8. Luc. 1,9-l0. Ioan 16,4,20-28) 93. Nu daţi cele sfinte [81] câinilor că le vor arunca în bălegar. Nu aruncaţi mărgăritare porcilor că vor face din ele. [82]. (Mat. 7,6. Did. 9,5) 94. Iisus [a spus]: Cine caută va găsi şi celui care bate [83] [la uşă] i se va deschide. (Tom. 2. Tom. 92. TGTom. 2. Mat. 7,7-8. Luc. 1,9-l0. Ioan 16,20-28. Dial. Mânt. 9-l2) 95. [Iisus a spus]: Dacă aveţi bani nu-l daţi cu camătă, ci daţi-l aceluia din mâna căruia nu-l veţi lua [înapoi]. (Luc. 6,34. Mat. 5,42) 96. Iisus [a spus]: Împărăţia Tatălui se aseamănă cu o femeie [care] a luat puţină drojdie [şi a ascuns-o] în aluat şi a făcut pâini mari. Cine are urechi, să audă! (Luc. 13,2l-2) 97. Iisus a spus: Împărăţia Tatălui se aseamănă cu o femeie [care] purta un ulcior plin cu făină [şi] umbla pe un drum îndepărtat. S-a spart toarta ulciorului şi făina s-a vărsat pe drum în urma ei. Ea nu ştia că se întâmplase aşa ceva şi nu şi-a dat seama de [acest] necaz. Când a deschis [uşa şi a intrat] în casa ei, a pus ulciorul jos şi l-a găsit gol.   98. Iisus a spus: Împărăţia Tatălui se aseamănă cu un om care voia să ucidă un om de vază [84]. Acasă, a scos sabia şi a înfi pt-o în perete ca să-şi dea seama dacă mâna lui va avea putere în ea [de a înfige sabia]. Atunci l -a ucis pe [acel] om de vază. (Luc. 14,31) 9. Ucenicii i-au spus: Fraţii tăi şi mama ta stau afară. El le-a spus: Cei care sunt în acest loc şi fac voia Tatălui meu sunt fraţii mei şi mama mea. Ei sunt aceia care vor intra în împărăţia Tatălui meu. (Tom. 5. Tom. 101. Mat. 12,46-50. Marc. 3,3l-35. Luc. 8,19-21. Ev. Ebionită 5) 10. I-au arătat lui Iisus [o monedă de] aur şi i-au spus: Oamenii Cezarului ne cer dări. El le-a spus: Daţi-l Cezarului ceea ce este al Cezarului, daţi-l lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu şi daţi-mi mie ceea ce este al meu [85]. (Mat. 2,15-2. Marc. 12,13-l7. Luc. 20,20-26) 101. Cine nu-şi urăşte tatăl şi mama în felul meu nu poate deveni ucenicul meu şi cine nu-şi iubeşte tatăl şi mama în felul meu nu poate deveni ucenicul meu. Căci mama mea [.][86], iar [mama mea] adevărată mi-a dat viaţa. (Tom. 5. Tom. 9. Tom. 105. Mat. 10,34-39. Mat. 16,24-28. Luc. 9,23-27. Luc. 14,25-3) 102. Iisus a spus: Vai de ei, fariseii, căci se aseamănă cu un câine care doarme în ieslea unor boi, căci nici el nu mănâncă, nici pe boi nu-l lasă să mănânce. (Tom. 39. TGTom. 39. Mat. 23,13. Luc. 1,52) 103. Iisus a spus: Fericit este omul acela care ştie prin ce parte vor intra hoţii, în aşa fel încât să se ridice, să-şi adune împărăţia şi să-şi încingă mijlocul [87] de la început, înainte ca ei să intre. (Tom. 21. Luc. 12,39-40. Mat. 24,37-4. 1 Tes. 5,2. 2 Pet. 3,10, Apoc. 3,3. Apoc. 16,15) 104. I-au spus lui [Iisus]: Vino să ne rugăm astăzi şi să postim. Iisus a spus: Ce păcat am făcut sau în ce am fost biruit? Dar când mirele va ieşi din camera de nuntă, atunci să se roage şi să postească [oamenii]. (Tom. 6. Tom. 14. Tom. 27. TGTom. 27. Mat. 9,14-l7. Marc. 2,18-2. Luc. 5,3-39) 105. Iisus a spus: Pe acela care-şi va cunoaşte tatăl şi mama, [ei] îl vor numi fiu de curvă [8]. (Ioan 8,39-47) 106. Iisus a spus: Când veţi face din doi unu, veţi fi fiii omului şi dacă veţi spune „Munte, mişcă-te!”, [muntele] se va mişca. (Tom. 2. Tom. 23. Tom. 48. Tom. 49. Tom. 75. Mat. 17,19-20. Mat. 21,18-2. Marc. 1,20-25. 1 Cor. 13,2. Ev. Egiptenilor) 107. Iisus a spus: Împărăţia se aseamănă cu un păstor care avea o sută de oi. Una din ele, cea mai mare, s-a rătăcit. [Păstorul] le-a lăsat pe cele nouăzeci şi nouă [şi] a căutat-o pe aceea până ce a găsit-o. După ce s-a necăjit, i-a spus oii: „Te iubesc mai mult decât pe cele nouăzeci şi nouă”. (Mat. 18,12-l4. Luc. 15,3-7) 108. Iisus a spus: Cine bea din gura mea va deveni ca mine [89] [şi] eu, de asemenea, voi deveni ceea ce el este şi cele ascunse i se vor descoperi. (Ioan 4,7-l5. Ioan 7,37-39. 1 Cor. 10,4. Apoc. 2,17) 109. Iisus a spus: Împărăţia se aseamănă cu un om care avea în ogorul lui o comoară ascunsă, de care nu ştia şi după moartea lui a lăsat ogorul fiului său. Fiul său nu ştia [acest lucrul, a luat ogorul şi l-a vândut. Şi acela care l-a cumpărat a venit să-l are, a găsit comoara şi a început să dea banii cu camătă oricui voia el. (Mat. 13,4) 10. Iisus a spus: Cine a găsit lumea şi a ajuns bogat să renunţe la lume. (Tom. 81. Mat. 19,23. Marc. 10,23. Luc. 18,24) 1. Iisus a spus: Cerurile şi pământul se vor desfăşura în faţa voastră şi cel care e viu din cel care e viu [90] nu va vedea moartea. Căci Iisus a zis: Lumea nu este vrednică de acela care se găseşte pe sine însuşi. (Tom. 1. Isa. 34,4. Luc. 16,17. Luc. 23,32-3. Mat. 5,18. Mat. 24,34-35. Marc. 13,30-31) 12. Iisus a spus: Vai de carnea care depinde de suflet [şi] vai de sufletul care depinde de carne. (Tom. 29. Tom. 87) 13. Ucenicii i-au spus [lui Iisusl: În ce zi va veni împărăţia? [Iisus a răspuns]: Ea nu va veni în chip văzut [91]. Nu se va spune: „Iată, în partea [aceasta]” sau „Iată, în [partea] aceea”. Însă Împărăţia Tatălui se întinde pe pământ, iar oamenii nu o văd. (Tom. 3. Tom. 51. TGTom. 3. Mat. 24,23-28. Marc. 13,2l-23. Luc. 17,20-25) 14. Simon Petru le-a spus: Maria să plece dintre noi, căci femeile nu sunt vre dn ice de Viaţă [92]. Iisus a spus: Iată, eu o voi călăuzi [în aşa fel] ca s-o fac bărbat, ca să fie şi ea un suflet viu asemenea vouă, bărbaţilor. Căci orice femeie c are se face bărbat va intra în Împărăţia Cerurilor. (Tom. 2. Gal. 3,28-29)   Textul grecesc al.   EVANGHELIEI DUPĂ TOMA.   Prolog:   Acestea [sunt] cuvintele ascunse pe care le-a grăit Iisus cel Viu şi le-a scris Iuda zis şi Toma [93].   1. Şi a spus: cel care va găsi tâlcuirea acestor cuvinte, nu va gusta moartea.   2. Iisus spune: Cel care caută să nu înceteze căutarea până va găsi, când va găsi se va uimi, uimindu-se va domni şi domnind se va odihni.   3. Iisus spune: Dacă cei care ne [94] atrag vă spun: „Iată, împărăţia [este] în cer”, [atunci] înaintea voastră vor ajunge păsările cerului; dacă spun că ea este sub pământ, vor intra înaintea voastră peştii mării. Şi împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este şi în afara [voastră]. Oricine se cunoaşte pe sine însuşi va găsi aceasta şi când voi vă [95] veţi cunoaşte, veţi şti că sunteţi fiii Tatălui celui Viu. Iar dacă nu vă cunoaşteţi pe voi sunteţi în sărăcie şi voi sunteţi sărăcia.   4. Iisus spune: Nu va pregeta omul plin de zile [96] să-l întrebe pe copilul de şapte zile despre locul vieţii şi veţi [97] trăi, căci mulţi [dintre] cei dintâi vor fi cei de pe urmă şi cei de pe urmă [vor fi] cei dintâi şi.   5. Iisus spune: Cunoaşte ceea ce este înaintea feţei tale şi ceea ce este ascuns de la tine, îţi va fi descoperit, căci nu este [nimic] ascuns ce nu va deveni li mp ede şi [nu este nimic] îngropat ce nu.   6. Ucenicii îl întreabă [pe Iisus] şi spun: Cum vom posti şi cum ne vom ruga şi cum. Şi ce [reguli] vom păzi.? Iisus spune: ceea ce urâţi să nu faceţi. Adevărului. Ascuns. Fericit este.   26. Şi atunci vei vedea limpede [pentru] a scoate paiul care [este] în ochiul fratelui tău.   27. Iisus spune: Dacă nu postiţi de lume, nu veţi găsi împărăţia lui Dumnezeu; şi dacă nu faceţi sabatul, sabat, nu-l veţi vedea pe Tatăl.   28. Iisus [spune]: Am stat în mijlocul lumii şi în carne m-am înfăţişat lor şi i-am găsit pe toţi beţi şi pe nici unul dintre ei nu l-am găsit însetat şi sufletul meu suferă pentru fiii oamenilor, căci sunt orbi cu inima lor şi nu văd.   29. Această sărăcie.   30. Iisus spune: unde sunt., sunt zei şi unde este unul singur. Eu sunt cu el. Ridică piatra şi acolo mă vei găsi, despică lemnul şi eu sunt acolo [98].   31. Iisus spune: Un profet nu este bine primit în patria lui [şi] nici medicul nu face vindecări pentru cei care îl cunosc.   32. Iisus spune: Cetatea zidită şi întărită pe vârful unui munte înalt nu poate nici să cadă, nici să fie ascunsă.   3. Iisus spune: Asculţi la [ce e] în urechea ta.   36. Din zori până. de seară până în zori nici. Voastră ce mâncaţi, nici pentru veşmântul vostru ce veţi îmbrăca. Sunteţi mult mai buni [decât] crinii. Neavând îmbrăcăminte. Ce veţi îmbrăca şi voi? Cine va adăuga înălţimii voastre? El vă va da îmbrăcămintea voastră [9].   37. Ucenicii lui îi spun: Când vei fi nouă vădit [pe faţă, limpede] şi când te vom vedea? A spus: Când vă veţi despuia şi nu vă veţi ruşina.   38 În afara de primele cuvinte „Iisus spune”, nu ne putem pronunţa asupra conţinutului acestui logion atât de deteriorat.   39. au luat. al. au ascuns. Nici nu au intrat, nici nu i-au lăsat să intre pe cei care intră. Voi să fiţi isteţi ca. Şi curaţi ca.   EVANGHELIA DUPĂ TOMA.   Tradusă şi comentată de VASILE ANDRU.   Editura ORFEU 20   BUCUREŞTI.   ISBN 973-98438-2-4   VIAŢA APOSTOLULUI TOMA.   Numele adevărat al lui Toma era Iehuda sau Iuda; numele Toma vine din ebraicul Tauma, înseamnă „Geamăn”. Numele grecesc, care i s-a adăugat, Didymos însemnând tot „Geamăn”.   Era foarte tânăr când a fost ales apostol. În reprezentările antice era înfăţişat fără barbă, având circa 20 de ani.   Tradiţia îl caracterizează ca „asemănător Domnului” (similis Christi), bun şi puternic. Capacităţile miraculoase cu care era înzestrat sunt obiectul multor legende indiene.   S-a presupus că era pescar. Ştim că se afla în barca lui Simon Petru în „ziua pescuitului miraculos” (Ioan, 21). Dar din aceasta nu reiese obligatoriu că era pescar. Într-o sursă găsim că ştia meseria de cioplitor în lemn şi piatră.   Era zelos în rugăciune şi asceză. În lucrarea „Faptele lui Toma” găsim scris: „Postea şi se ruga fără încetare, mânca doar pâine cu sare şi bea numai apă. Purta o singură îmbrăcăminte pe vreme bună sau rea. Nu lua de la nimeni nimic şi dădea totul altora”.   Ceea ce se ştie sigur despre Toma, sunt datele atestate în Evanghelia după Ioan. Din aceasta reiese că Toma era impetuos şi foarte devotat lui Hristos. Este alături de Hristos şi de ceilalţi ucenici când El pleacă în Betania să-l învieze pe Lazăr. Atunci Hristos este prevenit că fariseii vor să-l omoare şi apostolii îi cer să nu meargă acolo. Dar Toma, avântat, spune: „Să mergem şi noi să murim cu El” (Ioan 1, 16).   La Cina cea de taină, Hristos le spune ucenicilor că merge să le pregătească locul: „Ştiţi unde mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo”. Toma i-a zis: „Doamne nu ştim unde te duci; cum putem să ştim calea într-acolo?”. Iar Iisus îi răspunde: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. (.) Dacă m-aţi fi cunoscut pe mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl meu. Şi de acum încolo îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut”.   După învierea Domnului, Toma pipăie locul rănii lui Iisus şi astfel crede în El (Ioan, 20). Apoi este prezent la înălţarea Domnului şi la Pogorârea Sfântului Duh, la Cincizecime.   Surse demne de crezare, care vorbesc de Toma ca apostol propovăduitor al Evangheliei la Părţi şi la Indieni sunt:   Doctrina Apostolorum, o lucrare în limba siriacă veche, scrisă prin anul 250.   Sfântul Efrem Sirul (306-373), părinte al bisericii siriene.   Sfântul Grigorie din Nazianz, în „Oraţio 3”, scrie: „Oare apostolii nu erau străini printre neamurile la care mergeau, astfel că vestea bună a putut să ajungă în toată lumea? Ce avea Paul comun cu păgânii? Ce aveau comun Luca şi Achaia, Andrei şi Epirul, Ioan şi Efesul, Toma şi India, Marcu şi Italia?”.   Ioan Hrisostomul vorbeşte despre mormântul lui Toma.   Hegesippus îl numeşte stâlp al bisericii şi om minunat (admirabilis).   Apostolatul sfântului Toma are două perioade.   În prima etapă, el a predicat în Edessa, în Armenia şi-n ţinuturi ale Părţilor, până în nordul Indiei.   Spre anul 50 după Hristos, el vine înapoi la Ierusalim, la moartea Mariei; atunci ia parte şi la un Conciliu apostolic.   A doua parte a apostolatului: călătoreşte pe mare, în Egipt, în Nubia, Etiopia, în insula Socotra şi în sudul Indiei unde, conform tradiţiei, a debarcat în Kerala. Întemeiază comunităţi creştine pe coasta Malabar. Apoi ajunge în Mylapore (astăzi Madras), unde suferă martiriul.   Astăzi există comunităţi creştine în India, mai ales în Sus, dar şi în alte ţinuturi din Asia, care se reclamă ca provenind direct din linia apostolică tomaită. Aceştia (spre deosebire de indienii creştinaţi mai târziu de portughezi sau de englezi) îşi spun şi acum „creştini tomaiţi”: Mar Thoma Christianikal sau Mar Thoma Nazranikal.   Detalii biografice, multe legendare, altele deducţii şi corelări istorice, sunt aflate în cartea cercetătorului Martin Gielen, „St. Thomas, The Apostle of India” (Kottayam, Kerala, India, 190).   Prima etapă misionară a apostolului Toma este mai bine cunoscută. Este atestată şederea lui la Edessa (Mesopotamia). Despre oraşul Edessa se spune că a fost binecuvântat de Hristos, pentru receptivitatea sa la Vestea cea nouă. Aici domnea regele Agbar V, iubitor de Hristos. De numele acestui rege se leagă legenda unui schimb de mesaje cu Hristos.   Mai târziu, Edessa s-a numit „Cetatea lui Toma”.   Origene (185 – 253) scrie astfel despre răspândirea Evangheliei prin apostoli:   Toma a mers să predice Părţilor; Matei a mers în Etiopia; Bartolomeu în vestul Indiei; Ioan în Asia; Andrei în Sciţia; Petru în Pont, în Galatia, Bithynia şi Capadokia; Paul a adus Evanghelia lui Iisus peste tot, de la Ierusalim până-n Iliria. Ceilalţi au fost trimişi într-un loc sau altul, după voia Duhului Sfânt şi după cum au căzut sorţii” (In explanatione Genesis).   În „Proloagele Mănăstirii Neamţu”, găsim scris: „Trăgând apostolii la sorţi încotro să propovăduiască, sfântului Toma i-a căzut sorţul să meargă în India”.   După tradiţie, sfântul Toma a acostat în portul Cranganur, pe coasta Malabar, în anul 52 d. H. şi a stabilit biserici în 7 locuri din Kerala. Am vizitat o biserică în Niranam (Kerala); are faima că stă pe temelia bisericii paleocreştine întemeiată de Toma în secolul I.   Probe concrete despre existenţa creştinismului în India datează însă din secolul IV (vezi şi „Dictionary of the Ecumenical Mouvement”, capitolul: „Mar Thoma Church”).   Multe din faptele lui Toma se pierd în legendă. Astăzi legenda e confruntată cu repere istorice, cu date arheologice şi asistăm la confirmări sau corectări.   A rămas o lucrare intitulată „Faptele Apostolului Toma” (Acta Thomae), text antic, datat de unii ca fiind scris în secolul I, iar de alţii în secolul I.   Partea întâi din Acta Thomae este consacrată „Minunilor lui Toma” (Miracula Thomae) şi aici se vede clar influenţa Gnozei şi a lumii păgâne, unde istoriile cu minuni erau foarte populare.   Aici sunt povestite călătoriile sale şi vicisitudinile din nordul Indiei şi întâlnirea cu regele Gundaphor. Aflăm că Toma îl creştinează pe regele Kandapa (acest nume pare a fi o variantă de la Gundaphor).   Transcriem mai jos episodul sosirii lui Toma în India; versiunea română a acestui text se află în „Proloagele”. O redăm aici în rezumat:   Gundaphor, împărat în India, vrând să-şi facă palate împărăteşti, a trimis pe Avan în părţile Palestinei să caute meşter iscusit.   Avan a venit în Cezareea şi l-a întâlnit pe Toma, care i-a mărturisit că-l meşter de palate.   Venit în India, Toma promite împăraului Gundaphor că-l va clădi palate măreţe. Împăratul îi finanţează construcţia, cu aur. Toma împarte aurul la săraci şi începe să predice Evanghelia.   La termenul stabilit, Gundaphor întreabă dacă este gata palatul. El cere să-l vadă.   Toma îi spune: „Ţi-am zidit, împărate, palat foarte frumos, precum am învăţat eu să lucrez de la adevărat marele meşter Hristos”.   Astfel Gundaphor află că „palatele” sunt în cer, adică lucrarea lui Toma este spirituală: clădirea fiinţei întru Dumnezeu.   Împăratul se înfurie pe Toma, îi aruncă în temniţă. Dar o stare letală îi dezvăluie adevărul vieţii spirituale. El îl eliberează pe Toma.   Iar Toma îi dă „arvuna împărăţiei veşnice”, adică Botezul. Apoi pleacă să predice prin alte cetăţi indiene.   Patimile lui Toma” (Passio Thomae), partea a doua din Acta, narează evenimentele care l-au condus spre oraşul Mylapore (Madras), unde şi-a continuat misiunea de evanghelizare. Misiunea în India s-ar situa între anii 52 – 63.   În anul 68 ar fi cunoscut moartea ca martir.   Referitor la sfârşitul său, tradiţia nu menţionează vreun conflict anume. Este de presupus că misiunea sa a provocat reacţii, împotriviri, rivalităţi printre preoţi şi slujitori ai regelui Mahadevan, care domnea atunci în Mylapore. Regele a trimis soldaţi să-l ucidă. Toma a fost străpuns cu lancea, în timp ce era în rugăciune în faţa unei cruci pe care el însuşi o dăltuise în piatră. Acea cruce, vizibilă şi astăzi la Madras, se numeşte „crucea însângerată”.   Madras este un imens oraş de câmpie, pe malul Mării Bengal. Există aici doar două coline, numite Muntele Mare şi Muntele Mic.   Amândouă sunt legate de numele lui Toma şi pe amândouă se ridică astăzi biserici creştine impunătoare.   Pe dealul numit Muntele Mare, drumul care duce spre vârf este numit Drumul Calvarului şi este presărat, la cele 12 popasuri, cu sculpturi reprezentând Patimile lui Hristos.   Pe vremea când portughezii au stăpânit acest oraş, ei l-au numit Oraşul Sf. Tomas.   Pe locul stâncos numit Muntele Mic se află o peşteră în care se spune că apostolul Toma obişnuia să se roage. La intrarea în peşteră vedem o placă de marmură cu inscripţia:   Peştera în care a stat retras înainte de a fi martirizat de Raja Mahadevan, Cârmuitor în Malpura, A. D. 68, TOMA, unul dintre cei 12, marele apostol al Indiei, chiar cel care a pus degetul pe rana Domnului Dumnezeului Său”.   Mormântul lui Toma. Anul martiriului şi al morţii lui Toma este socotit a fi între 68 – 72. Portughezii considerau că este anul 75. Ezitarea ar fi explicabilă prin faptul că însuşi anul naşterii lui Hristos (adoptat abia în secolul VI, calculat atunci de dobrogeanul Dionisie cel Smerit), vădeşte o aproximare şi a fost corectat mai târziu. În secolul XVI Kepler, prin calcule şi raportări astronomice, corectează anul naşterii Mântuitorului. Cercetători moderni, corelând date istorice şi repere biblice, găsesc că anul naşterii lui Hristos ar fi 8 sau 9 î.e.n.   Dacă data naşterii lui Hristos este mutată cu 8 ani mai devreme, dacă anul zero al creştinătăţii se schimbă, înseamnă că toată cronologia care are acest reper se schimbă.   Sursele istorice afirmă că Toma este îngropat sau la Edessa, sau la Madras. Lucrurile stau astfel:   Mormântul originar al lui Toma se află în Madras, India. Când au venit portughezii la Madras, pe la anul 150, au cercetat mormântul şi n-au găsit în el decât câteva oscioare, cât să umple o cutie de 1 pe 12 cm.   Relicvele lui Toma fuseseră luate, în secret, de un frate, încă spre sfârşitul secolului I şi duse spre Soare-apune.   După tradiţia siriacă, negustorul Khabin a adus osemintele lui Toma la Edessa, oraşul primei sale misiuni apostolice. Aici oasele lui Toma au fost îngropate în cimitirul Regilor, fapt ce indică relaţiile sale apropiate cu Agbar V, regele Edessei.   În timpul unei cruciade, oasele apostolului au fost transportate la Chios (în anul 14), iar de aici la Ortona, în Italia (1258), unde se află şi astăzi. Acolo poate fi văzut craniul lui Toma, zice o sursă. Dar călătorind recent pe insula Patmos, la Mănăstirea Apostolului Ioan şi vizitând sala tezaurului, am văzut două racle pe care scrie: capul Apostolului Filip şi capul Apostolului Toma.   În Paris, înainte de Revoluţia franceză, la biserica Sf. Denis, se afla o mână a lui Toma. O parte din braţul său se păstrează la Maastricht. Sunt indicate şi alte locuri cu unele relicve, dar cu greu s-ar putea proba autenticitatea tuturor relicvelor sfinte.   În India, Toma este venerat ca un sfânt naţional, de creştini în primul rând (cifra creştinilor indieni se ridică la circa 25 de milioane), dar este respectat şi de hinduişti. Sărbătoarea sa, în calendarul indian, este la 3 iulie. Şi catolicii occidentali îl sărbătoresc la 3 iulie.   Biserica ortodoxă îl sărbătoreşte la 6 octombrie.   Vasile Andru.   Un text apocrif cu inserturi din „proto-evanghelie”   Comentariu la Evanghelia după Toma)  1. Descoperirea manuscrisului.   Manuscrisul Evangheliei după Toma a fost descoperit în 1945, în Egipt, la Nag Hammadi. Face parte din biblioteca în limba coptă a unei comunităţi creştine din Egipt. Bibliotecile ascunse ale primilor creştini (şi, în 1946, manuscrisele comunităţii esseniene de la Qumran) ni se deschid dar nu se lasă pătrunse uşor.   Textul Evangheliei după Toma conţine 14 Rostiri [10] sau Capitole. Era scris pe papirus, închis într-un ulcior şi a fost găsit într-o galerie în stâncă. Aparţine oare apostolului? Îl găsim în bună continuitate a celorlalţi patru evanghelişti prin mesaj. Îl găsim diferit de aceştia prin absenţa miracolului şi a epicului. Evanghelia după Toma nu a consemnat fapte, episoade biografice care clădesc modelul. Nu a consemnat gesturile esenţiale ale lui Hristos, gesturi care devin moduri de articulare a cotidianului nostru la divinitate. Aspectul mistic este mai pronunţat.   Evanghelia după Toma a reţinut doar cuvintele Mântuitorului, doar rostirea, parabolele şi enunţurile, unele cunoscute din ceilalţi evanghelişti, altele noi, câteva reformulate: nu mai hermetic, nu mai dificil decât la Ioan.   Jumătate din conţinutul Evangheliei după Toma se găseşte şi în Evangheliile canonice. Cealaltă jumătate s-a apreciat că provine din tradiţia apostolică transmisă oral; s-a mai constatat că sunt şi inserturi din scrieri gnostice. Pare versiunea unui gnostic sau, pe alocuri, evidenţierea unor interferenţe între creştinism şi ecouri din doctrine asiatice.  2. Un text apocrif.   Cei mai mulţi comentatori opinează că Evanghelia după Toma este apocrifă.   Încă din antichitate, au existat multe scrieri despre viaţa şi faptele Mântuitorului. Acest lucru îl afirmă şi Luca (1:l-4).   Unele apocrife sunt antice, altele au fost elaborate şi ajustate de-a lungul vremurilor. Unele au o bază obiectivă dar au o narare şi o interpretare subiective, partizane, sau tributare unui curent filosofic – ceea ce le scade valoarea de testimoniu.   Istoria sfântă este productivă până şi-n zilele noastre; cunoaştem astfel o „evanghelie japoneză” din secolul trecut care narează viaţa lui Hristos în. Japonia! Dar este folclor, în cel mai bun caz, când nu este pur şi simplu mistificare.   Uneori folclorul sau poate plăsmuirea au sunet reconfortant, cum este cazul cu „Viaţa lui Issa”, text care vorbeşte despre anii „necunoscuţi” ai lui Hristos. S-a pretins că „Viaţa lui Issa” este un text antic, păstrat într-o mănăstire tibetană, Hemis; dar nimeni n-a probat că există originalul sanscrit sau cel în pali, sau cel în tibetană. Eu am investigat într-o bogată bibliotecă tibetană (la Centrul de înalte studii tibetane, în Dharamsala) şi n-am reperat acel text „legendar”.   Dintre toate evangheliile apocrife, Evanghelia după Toma este cea mai coerentă, construită sferic şi cea mai apropiată de spiritul învăţăturii. Textul complet a fost descoperit în 1945. Dar fragmente din el erau cunoscute prin manuscrise antice.   Chiar dacă este apocrif, el nu este „malefic”, cum s-a exprimat cu spaimă superstiţioasă un cleric la noi. Textul este necanonic, asta este limpede. Dar nu tot ce-l necanonic este malefic! Nici Dante, nici Eminescu nu sunt canonici! Evanghelia după Toma are valoare filosofică, cognitivă, o calitate culturală înaltă, o respiraţie filocalică, adică de frumuseţe duhovnicească.   3. Vindecare şi mântuire.   Evanghelie” este un cuvânt grecesc însemnând „veste bună”. Mesajul şi lucrarea lui Hristos sunt vestea bună; veste despre vindecare şi salvare, împlinirea Legii. Este vizibil la cei patru evanghelişti, echilibrul perfect al învăţăturii lui Iisus după legea pământeană şi cerească. Spaţiul acordat legii pământene este suficient de amplu pentru ca omul să se pregătească firesc pentru primirea legii cereşti. Partea de vindecare a vieţii de aici nu-l mai restrânsă decât cea de revelare a împărăţiei. Spaţiul acordat iluminării nu-l mai mare decât cel acordat vindecării, pentru că omul nu-l mai mult lumină decât fiinţă, nici mai mult fiinţă decât lumină.   Toma, sau cel care s-a numit cu acest nume, nu reflectă acest aspect integral al învăţăturii. El insistă pe partea elitistă a învăţăturii: Iluminarea: Imperium caeleste, Împărăţia cerurilor. Găsim parabole ale Regatului ales. Şi tema transformării, metanoia. La Ioan Botezătorul, metafora pietrei care ar putea fi transformată în om este un stimul de neutralizare a orgoliului, a izolării etnice. La Hristos, imaginea „naşterii a doua oară”, ca o condiţie a intrării în împărăţie, marchează pasul esenţial privind decondiţionarea omului; recâştigarea condiţiei naturale, genuine, adamice.   În ansamblu, Toma nu apare interesat de mesajul integral (vindecare plus mântuire), ci, mai ales, de ţinta finală a actului hristic: Imperium caeleste cucerit în noi. Experienţa mistică.   4. Descrierea cifrată a împărăţiei.   Ce este Împărăţia cerurilor? Când vine ea? Cum intrăm în ea? Care-l calea? Cum este întâlnirea cu Tatăl ceresc? Asemenea întrebări predomină în Evanghelia după Toma.   Ioan, în Evanghelia întocmită după el, a surprins înclinarea lui Toma spre tema Iluminării.   Ioan notează că, la Cina cea de taină, Toma l-a întrebat pe Hristos: „Cum putem să ştim CALEA într-acolo?”   Calea, în greceşte se zice methoda. Se mai zice şi techne, arta.   Toma vrea metoda salvării, a eliberării.   Hristos îi spune atunci: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Prin mine se ajunge la Tatăl.” (Ioan, 14).   Paranteză despre Ioan şi Toma. În unele privinţe, Evanghelia după Toma se apropie de cea după Ioan: este relativ autonomă faţă de cele trei evanghelii sinoptice. Şi prin stil, Toma se apropie de Ioan; enunţul de dincolo de concepte este predilect. Nu-l întâmplător că, dintre evangheliştii canonici, numai Ioan vorbeşte despre Toma şi-l pune în lumină.) Metoda (calea) este: făptura, viaţa şi cuvântul Lui. Făptura este divinitate întrupată; viaţa este sacrul intrat în istorie; cuvântul este legea revelată.   Toma apare preocupat doar de evenimentul Revelaţiei; dobândirea cunoaşterii supreme şi experimentarea Cerului.   Hristos a dat cheia acestei experienţe, zicând: „Împărăţia cerului este în voi”.   Este una din cele trei propoziţii care au civilizat lumea. Este propoziţia care a scos omenirea din faza relaţiei subiective cu cerul.   Relaţia omului cu cerul era întemeiată pe frică şi dualitate. Cerul era receptat ca exterior omului, undeva foarte departe, undeva foarte „sus”. Rădăcina fricii este dualitatea. Dumnezeu era văzut ca despărţit de om, zdrobindu-l cu măreţia lui, din depărtări.   Hristos clădeşte relaţia de dragoste faţă de cer, când zice: cerul este în noi, este parte din noi, ne compunem toţi din materie cerească, putem face experienţa lui în clipa de faţă, chiar acum!   Toma era fascinat mai ales de această revelaţie: „Împărăţia Tatălui se întinde pe tot pământul, dar omul nu o vede” (Rostirea 13). „Ceea ce aşteptaţi a şi venit, dar voi nu cunoaşteţi” (Rostirea 51).   A cunoaşte până la iluminare: „Voi veţi deveni ca mine şi eu o să fiu cu voi!” (Rostirea 108).   Circa jumătate din parabolele acestei Evanghelii descriu cifrat Împărăţia. Descriu enigmatic. De ce astfel? Pentru că intrarea în Împărăţie este o tăcere. Iar cuvintele obişnuite distrug tăcerea, distrug sfinţenia. Numai cuvintele tainice fac să înceteze logica distructivă şi instaurează tăcerea. Cuvintele enigmatice duc la stingerea cuvintelor: iar Împărăţia este dincolo de cuvinte. Cuvintele enigmatice ale Mântuitorului produc Tăcerea totală a cuvintelor.   Mintea este, astfel, transformată. Dualitatea minţii dispare, impurităţile dispar.   Bătrânul va deveni prunc: sugestie pentru transformare, pentru metanoia. Alte enunţuri frapante, paradoxale: mişcarea coexistă cu repaosul; începutul explică sfârşitul; vastitatea coexistă cu strâîntâmea; omul conţine cosmosul. Fiinţa conţine neantul şi neantul conţine fiinţa.   Experienţa comuniunii. Pomul şi rodul formează un tot, în orice moment (Rostirea 43). Omul care îşi antrenează mâna ca să ucidă un adversar a şi comis omorul prin însuşi faptul de a se antrena (Rostirea 98).   Revelaţia Împărăţiei survine în mintea care a depăşit contrariile, a unificat totul în sine, a purificat mentalul de fantasme, imagini, coduri duale.   Evangheliile sinoptice şi în primul rând cea a lui Matei (despre care se spune că le-a inspirat pe celelalte), păstrează un oarecare dualism pământ-cer, interior-exterior, om-divinitate. Ioan înlătură acest dualism, iar Toma se preocupă în exces de depăşirea oricăror contrarii.   După Toma, Hristos ar fi vorbit şi despre transformarea simbolică a femeii în bărbat (vezi Rostirea 14). În această imagine se citeşte şi un paradox iniţiatic: conţinuturile inconştientului (conotate ca fiind feminine, debordante, nestructurate, în plină fierbere şi în facere) trebuie să se articuleze la conştientă (conotată masculin): şi survine unificarea fiinţei. Dar putem citi aici şi un mesaj mai simplu, mai direct: imaginea aceasta corectează o mentalitate eronată a vremii despre non-accesul femeii la revelaţie.   5. Învăţătorul şi ucenicii.   Este de înţeles că Hristos a vorbit despre împărăţie mai insistent cu ucenicii decât cu mulţimile. Este posibil că ucenicii puneau tot felul de întrebări despre contactul cu dumnezeirea, despre dobândirea Duhului, despre Revelaţie şi metanoia. Evanghelia după Toma ar fi mai curând reflexul acestor ore de învăţătură particulară, cu ucenicii. Este ca şi un tratat despre Calea Tatălui, un manual de exerciţii mentale înalte, despre purificarea şi dobândirea luminii. De aici gradul de dificultate sporit al acestei Evanghelii. De aici şi tonul mult mai sever al lui Hristos şi mustrările care vor să deschidă ochii ucenicilor. Este una din particularităţile esenţiale ale acestui text.   6. Contextul şi sursa.   Evanghelia după Toma a fost scrisă întâi în greceşte; din originalul în greceşte, redactat în Siria în secolul I, în anul 140, s-au păstrat numai câteva fragmente. Versiunea integrală, descoperită în 1946, este în limba coptă, limba vechilor egipteni, limbă liturgică. Sunt cercetători care spun că Evanghelia după Toma a fost redactată direct în coptă. Alţii spun că ar fi o traducere timpurie după originalul grecesc.   Iisus Hristos a predicat şi în limba coptă? A fost formulată chiar şi această ipoteză! Este de crezut că El vorbea curent aramaica, greaca, latina şi copta. Dar, din mărturiile ce le avem despre puterea Sa, înţelegem că El stabilea o comunicare firească cu oricine, prin mental. Iată o dovadă exemplară: comunicarea extraverbală nu exclude, ci chiar esenţializează exprimarea verbală.   Aşa începe textul descoperit în 1946: „Iată cuvintele scrise de Didymos Iehuda Thomas. Cuvinte tainice, revelate de Iisus cel Viu”.   Traducerea de faţă se află într-o versiune aproape finală. Am redactat-o într-o primă formă în anul 1982. Ea a circulat dactilografiată mai întâi în grupul „Univers 21” de la Sibiu. Prima versiune am publicat-o în anul 190, în revista „Integral” din Braşov.   Pentru traducere am folosit mai multe ediţii, în limbile franceză şi engleză. Am avut la dispoziţie şi textul evangheliei în limba coptă, însoţit de glosare în franceză şi engleză. M-am apropiat de versiunea coptă prin glosarul englez şi am elucidat astfel, prin textul originar, unele pasaje dificile. Pentru elucidarea unor contexte hermetice am comparat traduceri în limbi moderne, uneori uimit că diferenţele între traducători erau mari, până la sensuri total opuse.   Versiunea românească actuală este îmbunătăţită faţă de cele publicate anterior, dar încă rămâne loc pentru retuşuri.   Transpunerea în limba română a textului ne pune la încercare în două direcţii. Restituirea stării de uimire explozivă cu efect maxim asupra travaliului mental. Restituirea hieratismului limbii române.  7. Hieratismul vorbirii.   Folosim uneori în limba română anumite cuvinte din greacă sau din slavonă, din sanscrită sau din ebraică, pentru că, în original, ele evocă un conţinut specific şi pentru că, acele limbi, au hieratism.   O limbă poate fi socotită sacră dacă în ea s-au scris texte ale revelaţiei. În textul revelaţiei, fiecare literă are valoare şi semnificaţie, fie ca matematică rituală, fie ca mod specific, precis specific, de rezonanţă în om: în enunţul revelatoriu, sensul este distribuit în toate părţile de sunet, pe unităţi fonetice cu un anumit indice vibratoriu.   Hieratismul limbii române este vizibil în primele texte liturgice, în traducerile timpurii din Biblie, în vechile cărţi româneşti de învăţătură.   Rugăciunea sacralizează limba. Limbajul care captează revelaţia este hieratic. Puterea de a capta în scris ceva din megale syntaxis: marea legare a logosului universal divin: singurul logos care epuizează ipostazele formelor este cosmosul.   Ce fel de revelaţie? Este tăcere. Iar vorbirea jalonează vastitatea. Trecerea de la cosmos la om se face prin grai. Iluminaţii, desăvârşiţii desfiinţează graiul ca să reînfiinţeze cosmosul. Experienţa întâlnirii cu Dumnezeu este dincolo de grai. Revelaţia este greu de prins în forme, greu de „formalizat”. Răsunând înlăuntrul omului, ea are urme de carnalitate, de bruiaj senzorial. Tot ce îmbracă haina foneticii pământene are urme de carnalitate.   Limbaj hieratic înseamnă curăţat de urme şi de bruiaj.   Enunţul-jalon produce isihia, tăcerea articulată, transparenţa mentală, premise pentru vindecare şi salvare.   Propoziţiile Evangheliei ne dau, învăţătura, calea. Ele dau imaginea Împărăţiei şi nasc dorinţa de a trece hotarul. Şi produc spontan energia trecerii hotarului.   8. Dincolo de gnoză.   Evanghelia după Toma aparţine curentului gnostic.   Nu putem subscrie la un „Crist gnostic”. De ce? Pentru că mesajul lui Hristos este infinit mai vast decât propune Gnoza. Mesajul lui Hristos este nu numai învăţătura Sa, ci şi viaţa Sa.   Viaţa Sa redă paradigmatic toate ipostazele vieţii omeneşti, personale şi sociale, vindecătoare şi iluminatorii, relaţii inter-umane, suferinţă, jertfă, mântuire, relaţie cu Dumnezeu.   Gnoza, foarte asemănătoare cu jnana hinduistă, insistă pe aspectul mental al salvării, al pătrunderii misterului divin. De aceea, ea se deschide spre mistică, fără să se confunde cu ea.   Gnoza se deschide şi spre esoterismul religios şi spre psihologizarea religiei. Jung, care contribuie la relansarea gnosticismului în epoca modernă, îl consideră „psihologie abisală” şi „cheie a interpretării psihologice”. (Un motiv pentru care Toma are mult succes printre intelectuali.) Evanghelia după Toma nu este, însă, exclusiv gnostică. În ea găsim şi un Iisus al Bibliei, nu numai un Iisus remodelat de gnostici. Trebuie să facem această distincţie pentru buna receptare a textului.   Cultura religioasă în România are destulă maturitate ca să privească acest text fără exaltare (cum fac moderniştii mai ales) dar şi fără prejudecăţi. Şi, înainte de orice, nu uităm o clipă că adevărul despre Hristos se află în cele patru Evanghelii canonice.   Evanghelia după Toma este tradusă în toate limbile importante ale planetei. În engleză şi în franceză există zeci de traduceri. O vastă literatură de specialitate, comentarii şi controverse, au apărut pe tema acestui text. El face parte şi din istoria salvării, dar, în mod cert, din istoria culturii religioase.   Vasile Andru.   EVANGHELIA DUPĂ TOMA.   Iată cuvintele tainice [101] pe care le-a rostit [102] Iisus cel Viu şi pe care le-a scris Didymos Iehuda Toma: 1. Şi El a spus:   Cel care găseşte [103] înţelesul acestor cuvinte nu va avea moarte.   2. Iisus a spus:   Cel care caută să nu înceteze căutarea [104] până ce găseşte; şi, când va găsi, el va fi uluit [105], el se va minuna şi el va domni peste TOTUL.   3. Iisus a spus:   Dacă cei care vă îndrumă vă spun:   Iată, împărăţia este în cer”, atunci păsările vă vor întrece.   Dacă ei vă spun că este în mare, atunci peştii vă vor întrece.   Dar împărăţia este înlăuntrul vostru [106] şi în afara voastră.   Când vă veţi cunoaşte atunci veţi fi cunoscuţi şi veţi şti că voi sunteţi fiii Tatălui cel Viu.   Dar dacă nu ajungeţi să vă cunoaşteţi, atunci sunteţi în nerodire şi sunteţi chiar nerodirea.   4. Iisus a spus:   Omul vârstnic nu va zăbovi să-l întrebe pe copilul de şapte zile despre sălaşul Vieţii şi el va trăi.   Mulţi dintre cei dintâi vor fi cei din urmă [107] şi ei vor fi iarăşi Unul.   5. Iisus a spus:   Cunoaşte ceea ce este în faţa ochilor tăi [108] şi cele ascunse îţi vor fi dezvăluite.   Nimic din cele ascunse nu vor rămâne nemanifestate [109].   6. Ucenicii l-au întrebat:   Trebuie să postim?   Cum să ne rugăm?   Cum să facem pomeni?   Ce rânduieli să avem în privinţa hranei?   Iisus a spus:   Nu vorbiţi în vânt şi nu faceţi ceea ce nu vreţi să faceţi [10]; pentru că totul e dezvăluit în faţa cerului.   Nimic din ce ascundeţi nu va rămâne ascuns,   Şi nimic nu-l atât de învăluit încât până la urmă să nu iasă la lumină.   7. Iisus a spus:   Ferice de leul pe care îl va mânca omul şi leul va deveni om [1].   Şi spurcat e omul pe care îl va mânca leul şi leul va deveni om.   8. Şi El a spus:   Omul se aseamănă cu un pescar chibzuit [12] care şi-a aruncat plasa în mare şi a scos-o plină cu peşti mărunţi.   Printre ei, pescarul iscusit a găsit un peşte bun şi mare.   El a aruncat toţi peştii mărunţi în apă şi l-a păstrat numai pe cel mare.   Cine are urechi de auzit să audă!   9. Iisus a spus:   Iată că semănătorul [13] a ieşit.   El şi-a umplut mâna de boabe şi le-a aruncat.   Unele au căzut pe drum şi au venit păsările şi le-au ciugulit.   Altele au căzut pe piatră şi n-au prins rădăcină în pământ şi n-au înălţat spice spre cer.   Altele au căzut între buruieni care au înăbuşit sămânţa şi viermii au mâncat-o.   Iar altele au căzut pe pământ bun şi au dat roadă bună spre cer.   Venitul său a sporit cu 60 la o măsură şi cu 120 la o măsură.   10. Iisus a spus:   Am slobozit un foc asupra lumii şi iată că îl ocrotesc până ce el va pârjoli.   1. Iisus a spus:   Acest cer va trece şi cel de deasupra lui va trece.   Şi cei morţi n-au viaţă şi cei vii nu au moarte.   În ziua când veţi mânca cele ce-au murit, le veţi face să trăiască.   Când veţi fi în lumină, ce veţi face?   Când eraţi Unul, aţi dat naştere la doi; dar după ce aţi devenit doi ce veţi face? [14] 12. Ucenicii i-au spus lui Iisus:   Ştim că ne vei părăsi, cine va fi mai mare peste noi? [15]   Iisus le-a spus: Când va fi să fie aceasta, veţi merge spre Iacob cel Drept:   Cele cu privinţă la cer şi la pământ sunt în seama lui.   13. Iisus le-a spus ucenicilor:   Cu cine mă asemuiţi?   Simon Petru i-a zis:   Semeni cu un înger drept.   Matei i-a zis:   Semeni cu un învăţat înţelept.   Toma i-a zis:   Stăpâne, gura mea nu va îngădui niciodată să spun cu ce te asemeni.   Iisus i-a spus:   Eu nu sunt stăpânul tău, căci tu ai băut şi te-ai aprins la izvorul clocotitor din care eu însumi izvorăsc.   Atunci El l-a luat deoparte şi i-a spus trei cuvinte.   Când Toma s-a întors la fraţii săi, aceştia l-au întrebat:   Ce ţi-a spus Iisus?   Toma le-a spus:   Dacă v-aş spune unul din cuvintele pe care El mi le-a spus, voi aţi apuca pietre şi le-aţi arunca în mine.   Atunci un foc ar ieşi din pietre şi v-ar mistui. [16] 14. Iisus le-a spus:   Dacă veţi posti, veţi naşte pricină de greşeală.   Şi dacă vă veţi ruga, veţi fi huliţi.   Dacă veţi face pomeni, vă veţi otrăvi mintea [17].   Când veţi merge într-un ţinut străin şi veţi străbate aşezările sale şi dacă vă primeşte, mâncaţi ceea ce vi se pune în faţă.   Îngrijiţi-l acolo pe cel bolnavi dintre ai lor [18].   Iar ceea ce vă intră în gură nu vă va spurca, ci ceea ce vă va ieşi din gură v-ar putea spurca. [19] 15. Iisus a spus:   Când îl vedeţi pe cel care n-a fost zămislit din femeie, închinaţi-vă în faţa Lui şi slăviţi-L, căci acela este Tatăl vostru [120].   16. Iisus a spus:   Poate că oamenii cred că am venit să aştem pace peste lume şi ei nu ştiu că am venit să aduc cernere [121] pe pământ:   Un foc, o sabie, un război.   Căci de vor fi cinci într-o casă, trei vor fi contra doi şi doi contra trei; tatăl contra fiului şi fiul contra tatălui şi ei se vor semeţi fiecare în parte.   17. Iisus a spus:   Vă voi da ce ochiul n-a văzut şi ceea ce urechea n-a auzit şi ceea ce mâna n-a atins şi ceea ce n-a ajuns în inima omului [12].   18. Ucenicii l-au întrebat pe Iisus:   Spune-ne cum va fi sfârşitul nostru.   Iisus a spus:   Aţi pătruns oare începutul ca să vă preocupaţi de sfârşit?   Căci unde este început acolo va fi şi sfârşit.   Ferice de cel care se menţine întru început [123]:   Acela va înţelege sfârşitul şi nu va gusta moartea.   19. Iisus a spus:   Ferice de cel care era deja înainte ca el să existe [124].   Dacă veţi deveni ucenicii mei şi veţi păzi cuvintele mele, aceste pietre vor veni să vă slujească.   Aveţi într-adevăr cinci pomi în rai [125] care nu se schimbă nici vara nici iarna şi frunzele lor nu cad.   Cel care îi va recunoaşte nu va fi atins de moarte.   20. Ucenicii l-au întrebat pe Iisus:   Spune-ne cu ce seamănă împărăţia cerurilor?   El le-a răspuns:   Seamănă cu un bob de muştar, cea mai mică dintre toate seminţele, dar când cade pe pământ lucrat, ea face o tulpină mare şi devine un adăpost pentru pisările cerului.   21. Maria l-a întrebat pe Iisus:   Cu cine seamănă ucenicii tăi? El a spus:   Iată că nişte hoinari s-au instalat pe un ogor care nu era al lor [126].   Când vor veni stăpânii ogorului, vor zice:   Plecaţi de pe ogorul nostru!   Atunci ei se vor dezbrăca în faţa acelora [127], vor lăsa totul şi vor elibera ogorul şi-l vor da înapoi.   De aceea zic:   Dacă stăpânul casei va şti că va veni hoţul, el va veghea înainte ca el să vină şi-l va împiedica să facă o spărtură în casa Stăpânirii lui, ca să-l înhaţe lucrurile.   Dar voi să staţi de veghe [128] în faţa lumii.   Întăriţi-vă din toate puterile, astfel ca jefuitorii, să nu-şi facă drum răzbind spre voi.   Căci cele trebuitoare, pe care voi vă bizuiţi, ei le vor găsi.   De-ar exista printre voi un om prevenit!   Când holdele se coc, el vine grabnic, cu coasa pregătită şi le culege.   Cine are urechi de auzit, să audă.   2. Iisus a văzut nişte prunci.   El le-a spus ucenicilor săi:   Aceşti prunci care sug sunt asemănători cu cel care intră în Împărăţie.   Ei l-au întrebat:   Înseamnă ca devenind prunci noi intrăm în Împărăţie?   Iisus le-a spus:   Când veţi face din doi Unul şi lăuntrul să semene cu afară şi cele din afară să semene cu cele dinlăuntru şi cele de sus să fie ca şi cele de jos, ca să aduceţi bărbatul şi femeia într-unul singur, ca bărbatul să nu fie bărbat şi femeie să nu fie femeie; şi când veţi fauri un ochi în ochiul vostru şi o mână în locul mâinii şi un picior în locul piciorului şi un chip în locul chipului vostru, atunci veţi intra în Împărăţie.   23. Iisus a spus:   Vă voi alege unul dintr-o mie şi doi din zece mii şi aceia se vor înălţa împreună.   24. Ucenicii au spus:   Arată-ne locul unde eşti căci trebuie să te căutăm.   El le-a spus:   Cel care are urechi să audă!   Lumina se află înăuntrul unei fiinţe luminoase şi ea luminează lumea toată.   Dacă nu luminează, este o beznă.   25. Iisus a spus:   Iubeşte-ţi aproapele ca pe sufletul tău; ai grijă de el ca de lumina ochilor tăi.   26. Iisus a spus:   Tu vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar nu vezi bârna din ochiul tău.   Când vei arunca bârna din ochiul tău atunci vei vedea limpede cum să scoţi paiul din ochiul aproapelui.   27. Iisus a spus:   Dacă nu postiţi pe lumea aceasta [129], nu veţi afla Împărăţia.   Dacă nu faceţi din Sabat, Sabat [130] nu-l veţi vedea pe Tatăl.   28. Iisus a spus:   Am stat în mijlocul lumii şi le-am apărut în carne.   I-am găsit pe toţi beţi [131].   N-am găsit printre ei pe nimeni însetat şi sufletul meu s-a mâhnit pentru fiii oamenilor, căci ei sunt orbi în inimile lor şi nu văd deloc.   Că au venit goi pe lume şi tot goi vor pleca din lume.   Acum ei sunt beţi.   Când îşi vor vărsa vinul, atunci îşi vor schimba minţile.   29. Iisus a spus:   Dacă trupul s-a produs din cauza spiritului, este o minune.   Iar dacă spiritul a apărut din cauza trupului, este o minune din minune [132].   Dar eu mă minunez de aceasta:   Cum oare atâta bogăţie a încăput în atâta strâîntâme [13]!   30. Iisus a spus:   Acolo unde sunt trei zeităţi, ele sunt doar zeităţi.   Acolo unde sunt două sau una.   Eu sunt cu ea [134].   31. Iisus a spus:   Nimeni nu-l profet în satul său.   Nimeni nu-l doctor în casa lui.   32. Cetatea zidită pe un munte înalt şi care este bine întărită nu poate cădea, nici nu poate fi ascunsă.   3. Iisus a spus:   Cele auzite cu urechea ta spune-le la o altă ureche, vesteşte-le în cetate [135].   Că nimeni nu aprinde o lumină ca s-o pună sub obroc sau s-o ţină în loc ascuns, ci o pune pe un sfeşnic, astfel ca toţi de acolo să vadă lumina.   34. Iisus a spus:   Dacă un orb conduce alt orb, amândoi cad în şanţ.   35. Iisus a spus:   Nu-l cu putinţă ca unul să intre în casa celui puternic şi s-o ia cu sila, decât dacă-l leagă mâinile [136].   Atunci îi va răscoli casa.   36. Iisus a spus:   Nu vă faceţi griji dimineaţa pentru seară şi seara pentru dimineaţă cu ce-o să vă îmbrăcaţi [137].   37. Ucenicii L-au întrebat:   În ce zi Te vei arăta?   În ce zi Te vom revedea?   Iisus a răspuns:   Când vă veţi lepăda toate poverile şi veţi fi goi precum copii nou-născuţi şi vă veţi dezbrăca de haine şi le veţi călca în picioare, atunci îl veţi vedea pe Fiul celui ce este Viu.   Şi nu vă va fi teamă.   38. Iisus a spus:   De multe ori aţi dorit să auziţi cuvintele pe care vi le spun acum.   Şi nu este altul de la care să le auziţi.   Vor veni zile când mă veţi căuta şi nu mă veţi găsi [138].   39. Iisus a spus:   Fariseii şi cărturarii au luat cheile Cunoaşterii şi le-au ascuns.   Nu numai că n-au pătruns ei înşişi înăuntru, dar nu i-au lăsat să intre nici pe cei ce doreau.   Dar voi fiţi precauţi ca şerpii şi curaţi ca porumbeii. [139] 40. Iisus le-a spus:   Un butuc de vie sădit tară Tatăl nu prinde viaţă; el va fi smuls din rădăcină şi va pieri. [140] 41. Iisus a spus:   Celui care are din plin i se va da; iar de la cel care nu are se va lua chiar puţinul pe care îl are. [141] 42. Iisus a spus:   Fiţi trecători. [142] 43. Ucenicii l-au întrebat:   Cine eşti ca să ne zici asemenea lucruri?   Iisus a răspuns:]   Din cele ce vă spun nu aflaţi oare cine sunt?   Dar voi sunteţi ca fariseii:   Ei iubesc pomul şi îi dispreţuiesc rodul.   Ei iubesc rodul şi dispreţuiesc pomul [143].   4. Iisus a spus:   Cine îl huleşte pe Tatăl va putea fi iertat,   Cine îl huleşte pe Fiul va putea fi iertat.   Dar cine îl huleşte pe Sfântul Duh nu va fi iertat nici pe pământ, nici în cer [14].   45. Iisus a spus:   Nu culegi struguri-de pe tufişuri de spini, nici smochine de pe scaieţi, căci aceştia nu dau rod.   Omul bun zămisleşte binele din tezaurul lăuntric.   Omul stricat dă lucruri stricate din visteria lui viciată, care se află în inima sa.   Căci toate câte se zămislesc sunt din plinul inimii.   46. Iisus a spus:   De la Adam până la Ioan Botezătorul, dintre toţi câţi sunt născuţi din femeie, nimeni nu-l întrece pe Ioan Botezătorul, pentru că ochii săi nu sunt învăluiţi.   Dar eu vă spun:   Cel care dintre voi va deveni mic [145] va cunoaşte Împărăţia şi-l va întrece pe Ioan.   47. Iisus a spus:   Nu-l cu putinţă ca un om sa încalece doi cai deodată, sau să întindă două arcuri.   Nu-l cu putinţă ca un servitor să slujească la doi stăpâni, decât doar cinstindu-l pe unul şi nesocotindu-l pe celălalt.   Nimeni, bând un vin vechi, nu doreşte, în aceeaşi clipă unul nou.   Nu pui un vin nou într-un burduf vechi, ca să nu se spargă; şi nu pui vinul vechi într-un burduf nou că se strică vinul.   Nu coşi un petec vechi la o haină nouă că se rupe degrabă. [146] 48. Iisus a spus:   Dacă doi fac pace deplină unul cu celălalt în aceeaşi casă, ei vor spune muntelui:   Urneşte-te!” şi el se va urni.   49. Iisus a spus:   Fericiţi cei singuri [147] şi aleşi căci aceia vor afla Împărăţia.   Din ea aţi ieşit.   Şi iarăşi în ea vă veţi întoarce.   50. Iisus a spus:   Dacă veţi fi întrebaţi:   De unde sunteţi?   Spuneţi-le:   Venim din lumină, acolo unde lumina s-a făcut din ea însăşi şi s-a făcut văzută în chipul lor.   Dacă vă întreabă:   Voi sunteţi aceia?   Răspundeţi:   Noi suntem fiii săi şi suntem dintre cei aleşi de Tatăl cel Viu.   Dacă vă întreabă:   Care-l semnul Tatălui dinlăuntrul vostru?   Spuneţi-le:   Este în acelaşi timp o mişcare şi un repaos. [148] 51. Ucenicii L-au întrebat:   În ce zi va veni odihna celor morţi.   Şi în ce zi va veni lumea nouă?   El le-a răspuns:   Ceea ce aşteptaţi a şi venit, dar voi nu o cunoaşteţi. [149] 52. Ucenicii I-au spus: 24 de profeţi au vorbit în Israel, toţi s-au rostit prin Tine.   El le-a spus:   Voi l-aţi lăsat pe Cel Viu care-l în faţa voastră şi aţi vorbit despre morţi [150].   53. Ucenicii l-au întrebat:   Tăierea împrejur e folositoare sau nu?   El le-a spus:   Dacă era folositoare, taţii lor i-ar fi făcut tăiaţi împrejur din mamele lor.   Dar adevărata tăiere împrejur din spirit [151] se arată foarte folositoare.   54. Iisus a spus:   Ferice de voi, cei săraci, că a voastră este Împărăţia cerurilor.   5. Iisus a spus:   Cel ce nu-şi lasă tatăl şi mama nu va putea fi ucenicul Meu.   Cel ce nu-şi lasă fraţi şi surori şi nu-şi duce crucea cum o duc Eu nu va fi vrednic de Mine. [152]  56. Iisus a spus  Cel care a cunoscut lumea a găsit un cadavru şi cel care a găsit un cadavru este superior lumii.   57. Iisus a spus:   Împărăţia Tatălui e asemănătoare unui om care a semănat un grâu bun.   Vrăjmaşul său a venit noaptea şi a semănat neghină [153] prin grâu.   Omul n-a lăsat să se smulgă neghina de teamă ca, plivind neghina, să nu smulgă şi grâul cu ea.   Într-adevăr, la vremea culesului, neghina se va desluşi bine.   Atunci va fi smulsă şi arsă. [154] 58. Iisus a spus:   Fericit bărbatul care a îndurat încercări.   El a aflat viaţa. [15] 59. Iisus a spus:   Priviţi spre Cel Viu atât timp cât trăiţi; cu teamă că puteţi muri şi atunci, încercând să-L vedeţi, nu veţi ajunge să-L vedeţi. [156] 60. Ei au văzut un samaritean ducând un miel.   Mergând în Iudeea.   Iisus i-a întrebat pe ucenici:   De ce se învârteşte pe lângă miel omul acela?   Ei au răspuns:   Vrea să-l taie şi să-l mănânce.   El le-a spus:   Atâta timp cât mielul e viu, el nu-l va mânca, ci numai dacă îl taie şi dacă îl face un stârv.   Ei au spus:   Fireşte, n-ar putea altfel.   El le-a spus:   Aveţi grijă să căutaţi un loc, pentru voi, în Linişte [157].   Ca să nu deveniţi stârvuri şi să nu fiţi mâncaţi. [158] 61. Iisus a spus:   Doi se vor odihni pe un pat:   Unul va muri, altul va trăi [159].   Salomeea [160] a întrebat:   Cine eşti, omule?   Că zămislit din Unul, ai stat pe laviţa mea şi ai mâncat la masa mea?   Iisus i-a spus ei:   Eu sunt Cel purces din Cel Egal cu Sine.   Mi s-a dat ceea ce vine de la Tatăl meu.   Salomeea a spus:   Eu sunt ucenica ta.   Iisus a grăit către ea:   De aceea eu zic:   Când ucenicul este unificat, el se umple de lumină.   Dar când este scindat, el se umple de întuneric.   62. Iisus a spus:   Eu dezvălui tainele celor ce sunt vrednici de taine.   Mâna ta stângă să nu ştie ce face mâna ta dreaptă.   63. Iisus a spus: Era un om bogat care stăpânea o mare avere.   El îşi spunea:   Voi folosi avuţia ca să semăn, să răsădesc, să culeg, să-mi umplu hambarele cu grâne, să nu duc lipsă de nimic.   Aşa gândea el în sinea lui.   Şi chiar în noaptea aceea, el muri.   Cine are urechi, să audă. [161] 64. Iisus a spus:   Un om aştepta oaspeţi.   După ce a pregătit bucatele, a trimis servitorul să cheme oaspeţii.   A mers la primul şi i-a spus:   Stăpânul meu te cheamă la masă.   Acesta a răspuns:   Am banii pentru negustori, ei vin la mine diseară, trebuie să vorbesc cu ei; nu pot veni la masă.   S-a dus la altul şi i-a spus:   Stăpânul meu te invită.   Acesta i-a răspuns:   Am cumpărat o casă şi asta-mi ia o zi.   N-am cum să vin.   S-a dus la altul şi i-a spus:   Stăpânul meu te cheamă.   Acesta i-a răspuns:   Mi se însoară un prieten şi eu îi pregătesc masa.   Nu voi putea veni. Să mă ierţi.   S-a dus la altul şi i-a spus:   Stăpânul meu te invită.   Acesta i-a răspuns:   Am cumpărat pământuri mă duc să iau arenda.   Nu voi putea veni. Mă scuzi.   Servitorul se întoarce la stăpânul său şi îi spune:   Cei pe care i-ai invitat la masă s-au scuzat.   Stăpânul i-a spus servitorului:   Să ieşi în drum şi pe oricine ai să găseşti să-l aduci la masă.   Cumpărătorii şi negustorii nu vor intra în sălaşul Tatălui Meu. [162] 65. El a spus:   Un gospodar avea o vie.   A dat-o pe seama unor lucrători ca s-o îngrijească şi să primească de la ei roadele.   Şi-a trimis servitorul ca lucrătorii să-l dea roadele viei.   Ei au pus mâna pe servitor şi l-au bătut, aproape să-l omoare.   Servitorul a mers şi i-a povestit stăpânului.   Stăpânul şi-a zis:   Poate că nu l-au recunoscut!   A trimis un alt servitor.   Lucrătorii l-au bătut şi pe acesta.   Atunci stăpânul şi-a trimis fiul.   El şi-a spus:   Poate că pe fiul meu îl vor lua în seamă!   Cum lucrătorii aceia ştiau că fiul este moştenitorul viei, l-au prins şi l-au ucis.   Cine are urechi să audă. [163] 6. Iisus a spus:   Arătaţi-mi piatra pe care zidarii au aruncat-o:   Este chiar piatra unghiulară. [164] 67. Iisus a spus:   Cel care cunoaşte Întregul, dacă e lipsit de el însuşi, e lipsit de Întreg. [165] 68. Iisus a spus:   Ferice de voi când vă vor izgoni şi când vă vor ocări.   Dar ei nu vor găsi locul lăuntric unde prigoana nu ajunge. [16] 69. Iisus a spus:   Fericiţi cei prigoniţi până-n adâncul inimii, că aceia l-au cunoscut într-adevăr pe Tatăl.   Fericiţi cei ce flămânzesc, că aceia se vor sătura.   70. Iisus a spus:   Când veţi zămisli aceasta în voi,   Ceea ce aţi zămislit vă va salva.   Dar dacă aceasta [167] nu sălăşluieşte în voi,   Ceea ce vă lipseşte vă va ucide.   71. Iisus a spus:   Voi dărâma această casă şi nimeni n-o va putea reclădi.   72. Un om I-a spus:   Vorbeşte cu fraţii mei ca să împartă cu mine averea tatălui.   El i-a spus:   Omule, cine a făcut din mine un împărţitor?   Apoi s-a întors spre ucenici şi le-a spus:   Oare sunt un împărţitor? [168] 73. Iisus a spus:   Recolta este bogată, dar lucrătorii sunt rari.   Cereţi aşadar Domnului să vă trimită lucrători la cules [169].   74. El a spus:   Doamne, mulţi sunt pe lângă fântână, dar nimeni nu scoate apă! [170] 75. Iisus a spus:   Mulţi stau la uşă, dar numai cei singuri şi despovăraţi vor intra în casa nunţii. [171] 76. Iisus a spus:   Împărăţia Tatălui e asemenea întâmplării cu neguţătorul care avea o grămadă de mărfuri şi a găsit o perlă.   Neguţătorul era înţelept:   A vândut mărfurile şi a cumpărat perla, pentru el.   Aşa şi voi: îngrijiţi-vă de comoara nestricătoare, ce se păstrează în locul unde molia nu ajunge s-o atingă şi viermele n-o roade.   7. Iisus a spus:   Eu sunt lumina de deasupra tuturor.   Eu sunt Întregul.   Întregul a ieşit din Mine.   Întregul a ajuns până la Mine [172].   Tăiaţi lemne: Eu sunt acolo.   Ridicaţi o piatră şi Mă veţi găsi acolo [173].   78. Iisus a spus:   De ce cutreieraţi ţinutul?   Să găsiţi o trestie bătută de vânt?   Sau să găsiţi un om cu haine subţiri?   Aşa sunt cârmuitorii şi mai marii voştri.   Ei au haine fine, dar ei nu vor putea cunoaşte adevărul.   79. O femeie din mulţime i-a zis:   Ferice de pântecele care te-a purtat şi pieptul care te-a alăptat.   El i-a spus:   Fericiţi cei care au ascultat cuvântul Tatălui şi l-au păzit cu adevărat.   Căci vor veni zile în care veţi spune:   Ferice de pântecele care n-a rodit şi de sânii care n-au alăptat. [174] 80. Iisus a spus:   Cel care a cunoscut lumea a găsit trupul.   Dar cel care a găsit trupul este superior lumii.   81. Iisus a spus:   Cel care a ajuns bogat să devină rege.   Şi cel care are puterea să renunţe la ea.   82. Iisus a spus:   Cel care stă aproape de Mine este aproape de flacără [175].   Cel care-l departe de mine este departe de Împărăţie.   83. Iisus a spus:   Chipurile se arată omului, dar lumina din ele este ascunsă, în chipul din lumină al Tatălui.   El se va face văzut, dar chipul său va fi ascuns de lumina sa [176].   84. Iisus a spus:   Când veţi vedea cu cine semănaţi, vă veţi bucura [17].   Dar când veţi vedea chipurile care de la începuturi erau în voi [178], dinainte de voi erau în voi, care nici nu mor, nici nu se arată, ce mult veţi îndura atunci!   85. Iisus a spus:   Adam a ieşit dintr-o mare putere şi dintr-o mare bogăţie, dar el n-a fost mai valoros ca voi.   Căci, dacă ar fi fost ca voi, n-ar fi avut moarte [179].   86. Iisus a spus:   Vulpile au vizuini şi pasările au cuiburi; dar Fiul Omului n-are un loc unde să-şi pună capul şi sa se odihnească [180].   87. Iisus a spus:   Jalnic este trupul care depinde de un trup şi jalnic este sufletul care depinde de acestea două.   8. Iisus a spus:   Îngerii vor veni la voi, vor veni şi profeţii şi vă vor da ce este al vostru [181].   Şi voi, la fel, daţi-le cele avute de voi.   Spuneţi-vă vouă înşivă:   În ce zi vor veni şi vor lua ce este al lor?   89. Iisus a spus:   De ce spălaţi paharul pe dinafară?   Nu înţelegeţi oare că cel care a creat interiorul tot el a creat şi exteriorul? [182] 90. Iisus a spus:   Veniţi la mine, căci jugul meu e uşor şi asprimea mea e blândă şi veţi găsi odihna [183].   91. Ei L-au întrebat:   Spune-ne cine eşti, ca noi să credem în Tine.   El le-a zis:   Voi citiţi faţa cerului şi a pământului, dar pe cel care stă lângă voi voi nu l-aţi recunoscut şi acest moment voi nu ştiţi să-l citiţi [184].   92. Iisus a spus:   Căutaţi şi veţi găsi.   Dar lucrurile despre care m-aţi întrebat altădată şi pe care nu vi le-am spus atunci, acum ţin să vi le spun [185], dar voi nu mă mai întrebaţi de ele.   93. Nu daţi cele sfinte la câini ca ei să nu le ia drept gunoi.   Nu arunca perle la porci, ca ei să nu le prefacă-n murdărie [186].   94. Iisus a spus:   Cel ce căuta va găsi şi celui ce bate i se va deschide.   95. Iisus a zis: Dacă aveţi bani, nu-l împrumutaţi cu camătă, ci daţi-l celui de la care nu-l primiţi înapoi.   96. Iisus a spus:   Împărăţia Tatălui este ca-n întâmplarea cu femeia care a luat un pic de drojdie şi a pus-o în aluat şi aluatul a crescut şi s-au făcut pâini mari.   Cine are urechi, să audă!   97. Iisus a spus:   Împărăţia Tatălui seamănă cu femeia care ducea un vas de lut plin cu făină.   În timp ce mergea pe drum, vasul a crăpat de la toartă şi făina s-a vărsat în spatele ei pe drum.   Cum ea n-a prins de veste, nu s-a necăjit că pierde.   Ajunsă acasă, ea a pus vasul jos şi l-a găsit gol [187].   98. Iisus a spus:   Împărăţia Tatălui seamănă omul care voia să ucidă un om de seamă.   El a scos sabia din teacă, acasă şi a străpuns peretele ca să ştie dacă are mână sigură.   Atunci l-a ucis pe omul de seamă [18].   9. Ucenicii I-au spus:   Fraţii Tăi şi mama Ta sunt afară.   El le-a răspuns:   Cei care fac voia Tatălui Meu aceia sunt fraţii Mei şi mama Mea.   Şi aceia vor intra.   În Împărăţia Tatălui Meu.   10. Ei i-au arătat lui Iisus un ban de aur şi I-au spus:   Oamenii Cezarului cer de la noi tribut.   El le-a spus:   Daţi Cezarului ce este al Cezarului, daţi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi Mie ce este al Meu.   101. Cine nu-şi lasă tatăl şi mama ca Mine nu poate fi ucenicul Meu.   Şi cine nu-şi iubeşte tatăl şi mama ca Mine nu poate fi ucenicul Meu.   Căci mama M-a născut, dar adevărata Mamă Mi-a dat viaţă.   102. Iisus a spus:   Bieţii de fariseii.   Ei seamănă cu un câine care doarme în ieslea boilor şi nu mănâncă nici el, nici nu-l lasă pe boi să mănânce [189].   103. Iisus a spus:   Ferice de omul care ştie când sau prin ce loc pot intra jefuitorii.   Astfel el se va deştepta, îşi va aduna forţele, îşi va întări braţele înainte ca ei să se strecoare [190].   104. Ei au spus:   Vino să ne rugăm astăzi şi să postim.   Iisus a spus:   Cu ce-am greşit oare sau în ce am fost biruit?   Când Mirele iese din casa nunţii tocmai atunci să posteşti şi să te rogi! [191] 105. Iisus a spus:   Pe cel ce-şi va şti tatăl şi mama ei îl vor numi fiu de desfrânată [192].   106. Iisus a spus:   Când veţi face din doi Unul veţi deveni Fiul Omului:   Şi dacă veţi zice:   Munte, urneşte-te!   El se va urni.   107. Iisus a spus:   Împărăţia seamănă cu un păstor care avea 101 de oi.   Una dintre ele, cea mai mare, a dispărut.   El le-a lăsat pe cele 9 şi s-a dus s-o caute pe aceea una până ce a găsit-o.   După toată truda el a spus către ea:   Îmi trebuieşti mai mult decât celelalte 9”.   108. Iisus a spus:   Cel care bea de la gura Mea va deveni ca Mine.   Eu voi fi el şi cele ascunse îi vor fi dezvăluite.   109. Iisus a spus:   Împărăţia este asemenea unui om care avea o comoară ascunsă pe ogorul lui, dar el n-o cunoştea.   După moartea sa ogorul i-a rămas fiului.   Nici fiul nu ştia nimic.   A luat în stăpânire ogorul şi l-a vândut.   Cel care l-a cumpărat a venit să-l are.   Lucrând el a găsit comoara.   El a început să împrumute bani tuturor care voiau.   10. Iisus a spus:   Cel care a găsit lumea şi a devenit bogat, să lase lumea [193].   1. Iisus a spus:   Cerurile şi pământurile se înfăşoară în faţa voastră şi Cel Viu ieşit din Cel Viu nu va vedea moarte [194].   Pentru că, vă spun:   Când cineva se găseşte pe sine, lumea nu-l mai presus decât el.  12. Iisus a spus.   Jalnică e carnea care depinde de suflet.   Jalnic e sufletul care depinde de carne.   13. Ucenicii L-au întrebat:   În ce zi va veni Împărăţia.   Iisus a răspuns:   N-o veţi vedea dacă staţi s-o pândiţi.   Nu se poate spune:   Iată, este aici!   Sau: iată, este acolo!   Ci Împărăţia Tatălui se întinde pe tot pământul şi oamenii n-o văd. [195] 14. Simon Petru I-a spus:   Să iasă Măria dintre noi, căci Viaţa aceea nu-l pentru femei!   Iisus a spus:   Iată că Eu o voi îndruma ca să se facă bărbat şi ea va fi un spirit viu asemenea vouă, bărbaţilor.   Căci orice femeie care se va face bărbat va intra în Împărăţia cerurilor. [196] 1] Moreschini, Norelli, 201, p. 85.   2] Se spune că erau treisprezece cărţi, din care una a fost arsă de mama lui Muhammad Ali ca să-şi facă un ceai.   3] Vezi Paterson Brown, Metagospels: Thomas, Philip and Valentine, „Introduction”, http: /www.metalog.org/intro.html.   4] Vezi Eliade, Culianu, 196, pp. 18-l9.   5] Să nu uităm toate acţiunile şi atitudinile crude pe care Vechiul Testament le atribuie lui Dumnezeu, în timp ce Noul Testament ne prezintă un Dumnezeu bun, milostiv şi îndurat. Primul ideolog al acestui dualism creştin radical a fost Marcion de Sinope (cea 85-l5), care a respins Vechiul Testament în numele „adevăratului creştinism” şi a întemeiat o Biserică deosebit de puternică până în secolul al IV-lea.   6] Eliade, Culianu, idem.   7] Vezi Grant şi Freedman, 1960, p. 189; Wilson, R. M., 1960, p. 27 şi Bruce, 1974 p. 149.   8] Vezi Koester, 190, p. 12.   9] Moreschini, Norelli, 201, p. 87.   10] Idem, p. 8. O „revizitare” excelentă a evangheliilor apocrife şi a raportului lor cu tradiţia ortodoxă o face Cristian Bădiliţă în „Introducere în lectura şi studiul câtorva evanghelii apocrife” (vezi bibliografia generală).   1] An-Nawâwî, Los Cuarenta Hadith, Edico-municacion S. A., Barcelona, 1986.   12] Bibliografia românească este încă foarte săracă în această privinţă. Traducerea lui Vasile Andru (Evanghelia după Toma, ed. A I-a, Editura Paralela 45, 202), făcută la rândul ei după traducerile franceză şi engleză şi lipsită de rigoare ştiinţifică, este inutilizabilă. O altă traducere, de care am aflat în ultima clipă, îi aparţine lui Alin Suciu şi a fost publicată recent în revista Origini (l-2/203).   13] Mulţumesc şi pe această cale Societăţii Sfântul Şenuda Arhimandritul din Statele Unite, personal domnului Hany Takla, pentru materialul bibliografic oferit cu generozitate. Aduc mulţumiri, de asemenea, doamnei conf. Dr. Francisca Băltăceanu pentru excelentele observaţii şi sugestii făcute pe marginea acestei lucrări.   * Aceasta este traducerea după textul copt (clandher).   14] Cuvânt cu cuvânt: „în ochii voştri”, cu sensul, probabil, de „ceea ce puteţi vedea” „lumea exterioară”.   15] Citatul din Hipolit este aproape de nerecunoscut: „Cel care mă caută mă va găsi într-un copil de şapte ani; căci ascuns acolo, mă voi înfăţişa la vârsta de paisprezece”. Referinţa la copilul „de numai şapte zile” este destul de obscură. Pentru Marvin Meyer „ea indică probabil un copil necircumcis (un băiat iudeu era tăiat împrejur în a opta zi de la naştere)”. (Meyer, 192, p. 70). Dar referinţa poate fi pusă în legătură şi cu evangheliile sinoptice: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea” (Marc. 10,15) şi „. ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” (Mat. 1,25).   16] Prima parte a acestui logion (întrebările ucenicilor) pare a se continua firesc cu logionul 14 (răspunsurile lui Iisus). Vezi nota 24.   17] Încă un logion obscur care suferă interpretări de la cele mai simpliste („Ceea ce mâncăm devine parte din noi” F. F. Bruce, 1974, p. 15) până la cele mai elaborate: „Mâncând leul, care poate însemna lumea cea rea (cf. 1 Pet. 5,8), se poate învinge lumea prin asimilarea ei. Dacă sinele omului este înghiţit de leu şi leul devine om, gnosticul a fost învins de lume” (Grant şi Freedman, 1960, p. 126). În Cartea secretă a lui Ioan şi Pistis Sophia, stăpânitorul malefic al acestei lumi are faţă de leu (în Pistis Sophia, el a înghiţit puterile de lumină care erau în Sophia). În sfârşit, diavolul este comparat cu un leu în 1 Petru 5,8.   18] Expresia „cine are urechi să audă” o găsim deseori atât în Evanghelia după Toma, cât şi în cele canonice. Ex. Tom. 21. Tom. 24. Tom. 63. Tom. 65. Tom. 96. Luc. 8,8. Luc. 14,35. Mat. 1,15. Mat. 13,9. Mat. 13,43. Marc. 4,9. Marc. 4,23.   19] Hipolit, referindu-se la erezia gnostică a naasenilor, citează din „misterele frigiene” ale acestora următoarea propoziţie: „Mâncaţi [ceea ce e] mort şi îl faceţi viu, [dar] dacă veţi mânca [ce e viu], ce veţi face?”. Tocmai ereziei naasenilor Hipolit îi atribuie folosirea Evangheliei după Toma.   20] Cuvânt cu cuvânt: „din mâna noastră”.   21] Robert M. Grant şi David Noel Freedman consideră, pe bună dreptate, că această afirmaţie exaltată ar veni din cercurile iudeo-creştine, pentru care Iacob, în calitate de frate al lui Iisus, era urmaşul legitim la conducerea comunităţii creştine (vezi Grant şi Freedman, 1960, p. 131). Formularea referitoare la succesiune este puţin obscură: „Locul [în] care aţi venit, acolo vă veţi duce la Iacob cel Drept.”.   2] Episodul în care Iisus îi pune la încercare pe ucenici cu privire la persoana sa apare şi în evangheliile canonice, doar că, spre deosebire de acestea, în Evanghelia după Toma răspunsul corect nu este dat de Petru, ci de Toma, drept pentru care i se acordă privilegiul de a auzi cele trei cuvinte tainice rostite de Iisus.   23] Aşa cum este sugerat în traducerea lui Paterson Brown, aceste trei cuvinte ar putea fi („Sunt cel ce sunt”) (Ieş. 3,14). Astfel, teama lui Toma de a le rosti ar avea sens, întrucât o asemenea declaraţie de dumnezeire ar fi considerată de autorităţile iudaice drept blasfemie şi ar atrage după sine execuţia sumară prin lapidare.   24] Cei mai mulţi comentatori văd în acest logion o învăţătură împotriva postului, rugăciunii şi milosteniei, care ar fi cât se poate de dăunătoare adevăratului gnostic (Bruce, 1974, p. 19; Grant şi Freedman, 1960, pp. 134-l35). Dar o asemenea interpretare pe cât este de la îndemână, pe atât poate fi de superficială. Să observăm că cele trei propoziţii care alcătuiesc acest logion au paralele în evangheliile sinoptice, de fiecare dată în contextul criticii pe care Iisus o face formalismului iudaic. Avem aici o sinteză a diatribei din Mat. 6,2-l8 îndreptate împotriva postului, rugăciunii şi milosteniei „făţarnicilor”. Că un asemenea context critic există şi în Evanghelia după Toma stau mărturie mai multe logia: 6, posibil 27, 39, 43, 53 (tăierea împrejur), 89. Astfel, răspunsurile lui Iisus din acest logion ar putea fi înţelese astfel: „Dacă veţi posti [ca făţarnicii], veţi zămisli vouă păcat” ş.a.m.d.   25] În Coran, fiinţa în faţa căreia îngerii trebuiau să se prosterneze este Adam. Este foarte probabil că şi aici este vorba de Adam, întrucât, după tradiţia iudeo-creştină, 1) numai Adam nu a fost născut de femeie, ci creat de Dumnezeu şi 2) el este tatăl omenirii. Psaltirea Maniheistă lasă de înţeles că Iisus, cel puţin în forma sa spirituală, ar fi fost născut din pântecele Tatălui. În acest fel, cel născut fără mamă ar fi Iisus, acesta putând fi considerat drept Tatăl nostru, întrucât tot în citatul din Psaltirea Maniheistă se stabileşte ecuaţia Tată = Fiu.   26] De această dată ne aflăm în faţa unui detaliu frecvent în literatura gnostică. Cei „cinci pomi”, din rai sunt menţionaţi în Psaltirea Maniheistă 161,17 şi în Pistis Sophia 1. În Apocalipsa 2,2 se vorbeşte de un singur pom, „pomul vieţii”, care ar corespunde în linii mari descrierii din acest logion („făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul. Şi frunzele sale sunt spre tămăduirea neamurilor”).   27] Cel mai probabil şi aici şi în logionul 14, e vorba de Maria Magdalena, personaj important în literatura apocrifă (există şi o Evanghelie coptă a Mariei Magdalena, la care vom reveni).   28] Omul de care se vorbeşte este unul simplu. „Casa împărăţiei” trebuie înţeleasă în sensul metaforic de sufletul omului: „împărăţia se află înlăuntrul vostru” (logion 3). Vezi şi logion 103.   29] Cuvânt cu cuvânt: „încingeţi-vă mijlocul”.   30] Cuvânt cu cuvânt: „căci ei vor da de ajutorul”.   31] Logionul apare celor mai mulţi comentatori ca o dezvoltare de tip gnostic a paulinicului „(în Hristos) nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3,28). Dar tema este cunoscută şi unui autor creştin din secolul al I-lea, Pseudo-Clement, care o dezvoltă astfel în Epistola sa: „Că însuşi Domnul fiind întrebat de cineva când va veni împărăţia, i-a spus: «Atunci când [cele] două vor fi una, partea din afară precum partea dinăuntru, iar bărbatul cu femeia ca şi cum n-ar fi nici bărbat, nici femeie». «Cele două sunt una» atunci când spunem între noi adevărul şi când în cele două trupuri locuieşte un singur suflet, fără făţărnicie. «Partea din afară precum partea dinăuntru» se tâlcuieşte astfel: partea dinăuntru înseamnă sufletul, partea din afară înseamnă trupul şi aşa cum se vede trupul tău, tot astfel şi sufletul tău să se arate în faptele tale bune. «Bărbatul cu femeia, nici bărbat, nici femeie», adică un frate văzând-o pe sora lui să nu gândească la ea ca la o femeie, nici sora [să nu gândească] la fratele ei ca la un bărbat” (Pseudo-Clement XI, 2-5). Clement din Alexandria, în Stromata I.13.92, referindu-se la Evanghelia Egiptenilor, spune: „întrebându-l Salomeea pe Domnul când va cunoaşte [acelea] despre care l-a întrebat, Domnul i-a spus: «Când veţi călca [în picioare] haina ruşinii, când cele două vor fi una şi când partea bărbătească şi partea femeiască nu vor fi nici parte bărbătească, nici parte femeiască» “.   32] Cuvânt cu cuvânt: „ca de pupila ochiului tău”.   3] Am arătat deja în studiul introductiv (p. 24) că partea a doua a acestui logion este controversată. Textul copt este prea puţin edificator, dar nici versiunea grecească nu ne ajută mai mult. Traducerea poate fi interpretată ca un îndemn la respectarea strictă a sabatului sau, dimpotrivă, la înţelegerea spiritualizată a acestuia (cf. Marc. 2,27. Evr. 4,9-l). În primul caz, o reacţie radicală de sorginte iudeo-creştină în favoarea observării sabatului nu pare a se potrivi cu metafora postului din prima parte a logion-ului şi nici cu atitudinea în general a Evangheliei după Toma faţă de pietatea iudaică. În secolul al I-lea, Sfântul Iustin (Dialogul cu Trifon 12,3) foloseşte verbul sabbatizein în sensul unui sabat spiritual (înfrânarea de la orice păcat).   34] Acest logion este obscur, iar în versiunea grecească este puternic deteriorat. Grant şi Freedman văd în acesta o reelaborare gnostică la Mat. 18,20: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Grant şi Freedman, 1960, p. 149). Alţii, ca J. D. Crossan, văd mai degrabă o reacţie antitrinitară în care treimea este catalogată drept „zei”.   35] Această primă propoziţie poate fi tradusă şi în felul următor: „Ceea ce vei auzi cu urechea ta [şi?] cu urechea cealaltă să propovăduieşti de pe acoperişul vostru”. Propoziţia este obscură, iar neconcordanţa de pronume posesive „urechea ta”/ „acoperişul vostru” apare în original.   36] „Ceea ce veţi pune pe voi” este interpretat de obicei prin „ceea ce veţi îmbrăca”.   37] Cf. Ef. 4,2: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi.”. Cf. şi Col. 3,9. Pentru întregul logion, vezi nota 18.   38] Cuvânt cu cuvânt: „. Şi nu aţi avut unul ca să auziţi din mâna lui”.   39] În original: („cunoaştere”). Luc. 1,52: „cheia cunoaşterii”.   40] Cuvânt cu cuvânt: „. A fost sădită în partea din afară a Tatălui”.   41] Cuvânt cu cuvânt: „Celui care are în mâna lui”.   42] Cuvânt cu cuvânt: „. I se va lua puţinul celălalt din mâna lui”.   43] Cel mai laconic logion din această evanghelie se deschide unei pluralităţi de interpretări. Marvin Meyer îl traduce „Fiţi peregrini”, „Fiţi călători” şi îl compară cu peregrinajul apostolilor şi al primilor misionări creştini. Pentru o asceză de acest tip pot da mărturie şi girovagii, acei călugări rătăcitori pentru care virtutea supremă era să nu-şi afle odihna nicăieri. Grant şi Freedman (1960, p. 15) îl pun în legătură cu 2 Cor. 4,16: „. Şi chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi”. Dar cel mai bine pare să consune cu un alt verset paulinic: „Şi cei ce se folosesc de lumea aceasta [să fie] ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece [paragei, verbul folosit şi în versiunea grecească a logion-ului]” (1 Cor. 7,31). Aşadar un posibil îndemn la desprinderea de lucrurile acestei lumi! Un autor medieval, Petrus Alfonsi (1062-l0), citează în cartea sa Instrucţie clericală următoarea sentinţă: „Această lume este, aşa cum a fost, o punte. De aceea, treceţi peste ea şi nu vă faceţi locuinţă acolo”. Pe intrarea principală a moscheii din Fatehpur-Sikri, la sud de Delhi, construită în 1601 de mogulul Akbar cel Mare, se poate citi următoarea inscripţie: „Iisus, pace să fie asupra Lui, a zis: «Această lume este o punte. Treceţi peste ea, dar nu vă faceţi sălaşul acolo» “. Tradiţia musulmană atribuie această apoftegmă fie lui Iisus, fie lui Mahomed, fie unuia dintre însoţitorii acestuia din urmă.   4] Cuvânt cu cuvânt: „Oricine va spune una împotriva.”.   45] Expresie idiomatică obscură: unii traduc prin „. Încât să-şi îndepărteze privirea de la el”, alţii „. Încât să strice ochii lui”.   46] În evangheliile sinoptice, darul de a mişca un munte este urmare a credinţei şi nu răsplată a împăcării.   47] Cuvânt cu cuvânt: „Căci de acolo sunteţi şi acolo veţi merge din nou”.   48] Cuvânt cu cuvânt: „. Toţi au vorbit în tine”.   49] Cuvânt cu cuvânt: „. În felul meu”.   50] Cuvântul înseamnă „trup neînsufleţit”, „cadavru”. Poate fi o referinţă peiorativă la trupul material al omului, în opoziţie cu spiritul imaterial. Lumea este un „cadavru”, iar cine a înţeles acest lucru este superior lumii. Să notăm şi metafora similară care descrie sfârşitul lumii în Mat. 24,28: „Căci unde va fi cadavrul (to ptoma), acolo se vor aduna vulturii” (cf. şi Luc. 17,37). Acest logion este identic cu logionul 80, cu singura deosebire că în cel din urmă trupul este desemnat prin termenul general.   51] Verbul _ înseamnă „a munci”, „a se osteni”, „a se necăji”, „a suferi”. De aceea, am ales verbul românesc „a se chinui”, care, în anumite contexte, poate avea oricare din sensurile mai sus amintite.   52] Hans-Martin Schenke reconstituie primul cuvânt în felul următor: („el a văzut”). În acest caz, prima propoziţie ar suna în felul următor: „El [Iisus] a văzut un samaritean care căra un miel atunci când [tot Iisus] intra în Iudea.” (cf. Koester, 190, p. 106).   53] „Acela în jurul mielului” este o frază obscură. Ea reprezintă, probabil, fie o expresie idiomatică mai puţin cunoscută, fie o greşeală de copist. Judecând după context, putem spune că sensul ei cel mai probabil este „Ce face el cu mielul?”.   54] Nu o dată Evanghelia după Toma dezvoltă metafore din sinoptice. În acest caz, referinţa poate fi Luc. 10,3: „Mergeţi; iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (cf. Mat. 10,16). O dezvoltare similară a acestei teme o întâlnim în Epistola lui Pseudo-Clement: „Căci Domnul spune: «Veţi fi ca mieii în mijlocul lupilor». Răspunzându-l, Petru i-a spus: «Iar dacă mieii vor fi sfâşiaţi de lupi?». Iisus i-a răspuns lui Petru: «După ce mor, mieii nu mai au a se teme de lupi; aşa şi voi, nu aveţi a vă teme de cei care vor să vă dea morţii şi apoi nimic nu pot să vă mai facă, ci temeţi-vă de Acela care are putere, după moartea voastră, să arunce în gheenă şi sufletul şi trupul» “(V, 2-4).   5] Acest personaj feminin menţionat în Marc. 15,40 apare de mai multe ori întreţinând conversaţii cu Iisus în Evanghelia Egiptenilor (cf. Clement Alexandrinul, Stromate 3.6.45, 3.9.63-6, 3.13.92 şi Theodotus 67; o altă Salomeea, moaşa pruncului Iisus, apare în alte apocrife). Expresia „ai urcat pe patul meu” a fost considerată o aluzie sexuală, dar, cel mai probabil, formularea completă („ai urcat pe patul meu şi ai mâncat la masa mea”) este o metaforă a ospitalităţii depline.   56] Unii traduc prin „cel ce este egal” sau chiar „cel ce este indivizibil”. Fraza poate fi tradusă şi în mod impersonal: „ceea ce este egal”, „ceea ce este unu”, „ceea ce este indivizibil”.   57] Unii traducători citesc. În loc de. În acest fel, în loc de „când cineva va fi egal (unu, indivizibil).”, avem „când cineva va fi distrus.”.   58] Spre deosebire de evangheliile canonice, pilda despre ceea ce face mâna dreaptă nu se referă la anonimatul milosteniei, ci mai degrabă la interzicerea de a transmite altora învăţăturile de taină.   59] Cuvânt cu cuvânt: „vistieria mea”.   60] Cuvântul lipseşte, dar poate fi reconstituit şi ca _, cu sensul de „a intra”.   61] Cuvânt cu cuvânt: „din mâna lor”.   62] Contrar aşteptărilor, în loc de „poate nu îl cunoşteau” (arendaşii pe slujitor), textul copt spune „poate nu îi cunoştea” (slujitorul pe arendaşi).   63] Cuvânt cu cuvânt: „piatra de colţ”.   64] Text obscur. Gerd Ludemann (20, p. 624) îl înţelege astfel: „Oricine cunoaşte Totul dar este nedesăvârşit (incomplet) în sine însuşi este nedesăvârşit în orice”. Cel care se cunoaşte pe sine însuşi e superior lumii (cf. logionul 1).   65] Iarăşi un text neclar. Unii comentatori (Gerd Ludemann, 20, p. 625) înţeleg prin „loc”, „locul mântuirii”, în sensul că prigonitorii nu-şi vor mai găsi mântuirea. Dar dacă citim acest logion în legătură cu următorul („Fericiţi cei care au fost prigoniţi în inimile lor.”), locul pe care nu-l vor găsi persecutorii este chiar inima omului.   6] Spre deosebire de evangheliile canonice, în Evanghelia după Toma Iisus nu spune că el va reclădi „casa în trei zile”, ci că nimeni nu o va reconstrui.   67] Sau „Rugaţi-l pe Domnul.”.   68] Se poate citi şi: „. Dar nimic nu este în fântână”. „Fântână” mai poate fi înţeles şi ca „puţ” sau „cisternă”. La Origen (Contra Celsum 8,15.6) apare o referinţă aproape identică: „Cum se poate că mulţi sunt în jurul puţului şi nimeni [nu coboară] în puţ?”.   69] În original: „locul nunţii”, cu sensul de „locaş”.   70] În versiunea grecească, această ultimă propoziţie apare doar în logionul 30. Grant şi Freedman (1960, p. 178) consideră aceste cuvinte în sens panteist şi îi găsesc paralele în Evanghelia Evei şi în Psaltirea Maniheistă 54,2-30 („Eu sunt în totul, eu port cerurile, eu sunt temelia, eu sprijin pământul, eu sunt lumina care străluceşte în afară. Eu sunt seva care curge în pomi.”). Interpretarea panteistă este însă nejustificată dacă privim logionul în lumina Scripturii: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. (.) Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1,3.9); „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ (.). Toate s-au făcut prin El şi pentru El. (.) Toate prin El sunt aşezate” (Col. 1,16.17).   71] Clement din Alexandria, în Stromata I.9.64, referindu-se la Evanghelia Egiptenilor, spune că Salomeea l-a întrebat pe Iisus: „Până când oamenii vor muri?”, iar Iisus i-ar fi răspuns: „Cât timp femeile vor naşte copii”.   72] Vezi nota 50.   73] După părerea noastră, acest logion trebuie citit împreună cu următoarele două; seria dezvoltă tema chipului de lumină făcut după asemănarea chipului Tatălui. Vezi studiul introductiv, p.   74] Cuvânt cu cuvânt: „în zilele”, cu sensul de „în timpul [când]”, aici la prezent.   75] Cele mai multe traduceri redau: „. Înainte de începutul vostru”.   76] Această frază poate fi tradusă şi astfel: „nici nu mor, nici nu sunt vizibile” sau „. Nici nu se înfăţişează”.   7] După context s-ar părea că avem de-a face cu o greşeală de copist şi că, de fapt, ar trebui să citim _: „dacă el ar fi fost vrednic.”.   78] Prima parte a logion-ului este deteriorată, iar reconstituirea urmează evangheliile canonice.   79] Grant şi Freedman (1960, p. 183) şi alţii văd aici o interpretare gnosticizantă a cuvintelor din Mat. 8,2: „. Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Interpretarea în acest sens este forţată. Referinţa pare mai degrabă la Gal. 5,17: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi”.   80] Cuvântul grecesc, preluat de coptă,. Are mai multe sensuri: folositor, bun, favorabil, prielnic, binefăcător etc. Am optat în traducere pentru „bun”, care include sensurile amintite.   81] Cuvânt cu cuvânt: „ceea ce este sfânt”.   82] Textul copt este deteriorat. Spre deosebire de alte situaţii asemănătoare, în acest caz nu s-a propus nici o reconstituire satisfăcătoare. Pentru a avea o idee despre sfârşitul acestui verset trebuie să ne amintim Mat. 7,6: „. Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi”.   83] Cuvintele deteriorate („şi cel care bate [la uşă]”) pot fi reconstituite şi în felul următor: fără o modificare de sens. Totuşi trebuie subliniat că, indiferent de varianta de reconstituire, textul în cauză poate fi tradus şi prin „cel care este chemat înăuntru”. Aşadar a doua propoziţie poate însemna: „celui care a fost chemat i se va deschide”.   84] Cuvântul grecesc, preluat de limba coptă, înseamnă fie „personaj însemnat, om puternic şi influent”, fie „dregător, stăpânitor”. Compararea împărăţiei cu un asasinat este inedită şi şocantă (deşi metafora violenţei apare în Mat. 1,12), dar aici interpretările comentatorilor converg: cel care doreşte împărăţia trebuie să fie sigur de puterile sale.   85] Vezi studiul introductiv, pp.   86] Lacună în text. în versiunea sa interliniară, Grondin propune următoarea reconstituire: „a zămislit trupul meu”. O asemenea reconstituire este foarte îndrăzneaţă, dar contextul şi cele două litere _, care par să provină din particula _ („spre afară”), fac reconstituirea plauzibilă. Vezi şi comentariul din studiul introductiv.   87] Unii traducători interpretează această expresie drept „a se pregăti de luptă”.   8] Dacă în acest logion Iisus se referă la el însuşi, ne găsim în faţa unei reacţii împotriva acelei calomnii care circula în mediile iudaice şi care făcea din Iisus fiul nelegitim al Măriei (cf. Origen, Contra Celsum 1,28).   89] Cuvânt cu cuvânt: „. va deveni în felul meu”.   90] Acest fragment poate fi interpretat şi în felul următor: „. Şi cel care trăieşte din Cel Viu”.   91] Expresia mai poate fi tradusă prin: „ea va veni pe neaşteptate”.   92] Poate fi vorba de modul de viaţă al ucenicilor în preajma lui Iisus sau de „viaţa veşnică”. Scena aceasta se regăseşte în Evanghelia Mariei Magdalena şi în Pistis Sophia. Ludemann (20, p. 64) este de părere că acest logion este un adaos târziu (nu consună nici cu logionul 2, în care „bărbatul să nu mai fie bărbat şi femeia să nu mai fie femeie)”. Vezi şi nota 31.   93] Textul a fost reconstituit în aşa fel încât să coincidă cu versiunea în limba coptă. Trebuie semnalat totuşi că fragmentul grecesc lasă deschisă posibilitatea de a avea mai mulţi autori, întrucât înainte de numele propriu „Toma” avem conjuncţia (şi), iar forma verbului este incertă.   94] Acest cuvânt trebuia scris. Aici putem vedea confuzia dintre vocala _ şi diftongul _ care se pronunţau la fel atunci când textul a fost redactat sau copiat.   95] Probabil este o greşeală de copist determinată de pronunţarea identică a literelor greceşti _ şi _ atunci când textul a fost redactat sau copiat. Conform contextului, corect ar fi fost: „vă “.   96] Adică „omul bătrân”.   97] Predicatul logic este la persoana a I-a singular, „va trăi”. Probabil avem de-a face cu o confuzie între formele („veţi trăi”) şi („va trăi”). Confuzia a fost determinată de faptul că atunci când textul a fost redactat sau copiat vocala e şi diftongul ai se pronunţau identic. Tot în acest logion vezi _, în loc de _.   98] Prima parte a acestui logion este prea deteriorată ca să ne exprimăm în mod hotărâtor asupra ei. Chiar şi cuvintele vizibile sunt obiect de dispută. După o analiză a papirusului cu ultraviolete, Harold W. Attridge citeşte în felul următor: (Iisus a spus: Unde sunt trei, [aceştia] sunt fără de zei; unde este unul singur, spun, eu sunt cu el.) Această lectură ar putea fi interpretată în mai multe feluri: 1) Dumnezeu nu se poate afla într-o mulţime de oameni, ci mai degrabă la cei însinguraţi (idee care apare în logia 23, 49 şi 75); 2) Poate fi vorba de o reacţie antitrinitară. Vezi şi nota 34 la logion 30 în versiunea coptă. A doua parte a acestui logion grecesc se găseşte în versiunea coptă, în logion 7. Vezi şi nota 70.   9] Cea de-a doua parte a acestui logion nu se găseşte în textul copt. Fragmentul deteriorat de după cuvântul (crinilor) a fost reconstituit în două variante: „care ţes şi nu torc”, (Doresse) şi „care nu ţes şi nu torc” (Attridge). Cea de-a doua reconstituire care presupune pierderea unui iota la marginea paginii pare a fi mai potrivită după context.   10] Propunem termenul rostiri în loc de neologismul loghii sau loghia, folosit de alţi traducători în Occident. Rostiri sau, simplu, capitole.   101] „Cuvintele tainice”: mysterium. Începutul experienţei mistice. Evanghelia după Toma insistă dintru început pe experienţa mistică: pătrunderea enigmei mântuirii. Textul selectează, de la început, cadrul iluminatoriu.   102] „Le-a rostit”: unii traduc „le-a revelat”. Sensul şi calea mântuirii, deşi revelate, rămân de nepătruns. E nevoie de asumarea ascezei; stăruinţa în căutarea îndrumată.   103] „Cel care găseşte”. A găsi înţelesul tainic presupune a muta mintea „de la veacul acesta” spre alt veac; a depăşi condiţia muritoare.   104] „Să nu înceteze”. Continuitatea perfectă. Condiţia experienţei spirituale. Asceza, nevoinţa – faza care pregăteşte trăirea revelatoare.   105] „El va fi uluit”. Semnalul trăirii extatice. „Uluirea” produce o suspendare a mecanicii minţii. Este pasul spre tăcerea gândurilor „ca să vorbească Dumnezeu”.   106] Revelarea „locului” unde se află „Împărăţia cerurilor” este una din cele care au determinat saltul de la scenariile mitologice ale Raiului la soluţia reală a salvării. „Regnum” sau „Imperium” – unde se află? Adică de unde unde vine guvernarea existenţei noastre, „poruncile “care ne împing să alegem binele sau răul, de unde vin legările şi premisa deslegărilor?   De la întrebarea aceasta, esenţială pentru salvarea omului, se deschide revelaţia filiaţiei cereşti; sunteţi: „fiii Tatălui celui Viu”, „Împărăţia” este chiar patria omului, de care el s-a înstrăinat. Redobândirea ei se face prin experienţa păcii sufleteşti, iar părintele Toclit Dionisiatul, de pe Athos, reafirmă că aceasta este „reîntoarcerea în patrie”, după pribegia vieţii. Faptul că, Evanghelia după Toma plasează acest paragraf la început (în Evangheliile canonice el este plasat departe de început) subliniază dominanta mistologică a acestui text gnostic. Vezi şi: Matei 24: 26 – 27; Marcu 13: 5 – 7; 21 – 2; Luca 17: 21; Romani 10: 6 -8.   107] În evangheliile sinoptice, paradoxul acesta este rostit ca răspuns la întrebarea: ce răsplată vor avea râvnitorii (Matei 19: 30; 20: 16) sau după ce criterii vom fi aşezaţi „la masă” în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13: 30). Răspunsul lui Hristos încurajează calitatea căutării şi trăirii, nu cantitatea sau conformismul tipicar; răsplata ţine şi de strădanie şi de HAR; aşadar, salvarea este şi graduală, ascetică, dar şi spontană, mistică.   În Toma, paradoxul acesta îndrăgit, e aplicat filosofic, într-un context de cunoaştere, de exerciţiu mental. E pus în legătură cu „sălaşul vieţii” (biologice, spirituale) şi cu unificarea contrariilor.   108] Lumea nevăzută este aici, în faţa ochilor tăi. Vasile cel Mare, în Heptaemeron, zice: „Toată lumea văzută este şcoală şi imagine a lumii nevăzute”. Ucenicii, pe Tabor, au primit darul vederii: nu Hristos s-a transformat atunci, ci ochii ucenicilor s-au transformat şi au văzut adevărata faţă a lui Hristos.   109] Şi-n acest caz, dar şi-n altele, observăm că unele propoziţii din „Toma” sunt alăturate parcă după procedeul cuplurilor aleatorii. Acest procedeu, care a funcţionat în gnoză şi-n discipline orientale precum Zen, obţine efecte creative prin asocierea a două afirmaţii, care nu au o succesiune logică imediată.   Fraza „Nimic din cele ascunse. “figurează în evangheliile sinoptice (Matei 10: 26; Marcu 4: 2), în alt context, ca nişte concluzii logice, (deşi frapante) ale unor dezvoltări parabolice. Aici, în „Toma” 5, versetul acesta este alăturat aleatoriu la îndemnul de transformare a vederii fizice în vedere extrasensibilă.   10] Hristos a mai dat ucenicilor răspunsuri în acest mod neaşteptat. Când ucenicii L-au întrebat cum să-şi sporească credinţa, Hristos nu le-a dat o „reţetă”, ci o motivaţie: focul lăuntric pentru sporirea credinţei.   Tot aşa şi de această dată: nu ni se va da un reţetar, ci o scuturare, un prilej de trezie. Se demontează ipocrizia inconştientă: oamenii cer „cuvânt de folos”, dar nu-l ţin! Ei află leacul, dar le lipseşte focul lăuntric să-l şi ia, sau îl iau doar când sunt pe buza prăpastiei. De aceea, tendinţa cea mai curentă este amânarea mântuirii.   1] Simbolistica Leului este complexă. În gândirea gnostică şi, mai târziu, în cea psihologică, Leul simbolizează egoul şi forţele instinctului: dominaţia, orgoliul, libidoul. Forţele instinctului sunt redutabile, leonine. Când le stăpâneşti şi le asimilezi, pulsiunile leonine se socializează, devin o forţă pozitivă: dreptate, înţelepciune, protecţie.   Interpretarea „biologică” a acestui capitol ar fi forţată, dar o notăm şi pe aceasta: ceea ce asimilează omul, e reciclat şi transformat în putere gânditoare.   În prima Epistolă a lui Petru, referinţa la Leu este o avertizare în privinţa primejdiei celor potrivnice omului (5: 8).   Dar, în majoritatea cazurilor, în Biblie, Leul este un simbol profund pozitiv, sau devenit pozitiv prin actul slăvitor.   În Apocalipsă, Leul este una din cele 4, fiinţe” misterioase (4:6-8) care stau lângă scaunul de domnie, au câte 7 aripi şi sunt dotate cu o mulţime de ochi; puterea leonină s-a transformat în „zbor” şi în iluminare.   În reprezentările picturale ale evangheliştilor, Leul îl însoţeşte permanent pe Marcu. Marcu are chipul Leului pentru că, la începutul Evangheliei sale, vorbeşte despre Ioan Botezătorul care, cu glas şi putere leonine, în pustie, anunţă domnia lui Hristos.   12] Pildele din Rostirile (capitolele) 8 şi 9 sunt foarte asemănătoare cu pilde din Evangheliile canonice. Vezi: Pilda mărgăritarului, Pilda năvodului (Matei, 13) şi Pilda semănătorului (Luca, 8, etc). În asemenea cazuri, nu aducem comentarii suplimentare sau specifice textului de faţă.   13] Idem.   14] Acest capitol 1 este unul din cele heteroclite: amestec de cuvânt hristic (primele trei rânduri au corespondent în Evangheliile canonice) şi de exerciţiu mental gnostic: următoarele 3 rânduri par extrase din Heraclit Obscurul! Partea finală a capitolului 1 este o „dezbatere” gnostică despre relaţia Unu – multiplu.   Trecerea fiinţei umane prin dualitate nu înseamnă „scindare” sau alienare (decât în cazul pierderii divinului), ci este: diferenţiere, individualizare. „Ce veţi face?” este o întrebare retorică, răspunsul este conţinut: revenire de la dualitate la Unu. Din „unu generic, (de tipul: „la început, muntele este munte”), prin negare analitică şi prin individualizare, omul sporit se reîntoarce la Unul conştient de sine.   15] Ucenicii „se certaseră între ei, ca să ştie cine este cel mai mare”. Hristos le arată atunci un copilaş, vorbindu-le despre măreţia prin puritate şi prin slujire (Marcu 9: 3 – 37. Vezi şi Matei 18:1 -3; Luca 9: 46).   Nu sunt indicii că Hristos l-ar fi numit pe Iacob reprezentantul Său. Dar, în biserica primitivă, Iacob s-a bucurat de un mare prestigiu, ca „rudă a Domnului” şi patriarh al Ierusalimului.   16] Context ciudat. De ce Toma s-ar scoate în evidenţă pe sine? Este drept că Hristos şi-a întrebat ucenicii: „Voi cine credeţi că sunt?”, iar Petru a dat răspunsul inspirat de Tatăl: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu” (Matei 16:13 – 20).   Aici, în acest text apocrif, Toma e arătat ca fiind cel mai aproape de misterul divin. S-ar zice că, dacă Petru e piatra Bisericii, adică temeiul acţiunii pastorale, Toma este temelia misticii. Petru e catafatic; Toma e apofatic: el refuză să-L numească pe Dumnezeu!   Comentatorii au speculat mult despre cele trei cuvinte secrete. Ele pot trimite la Sfânta Treime. Sau ele sunt cele trei cuvinte pe care şi le spun iniţiaţii. Capitolul acesta, gnostic prin excelenţă, este foarte depărtat de Evangheliile canonice.   17] Pentru elucidarea deplină a acestor rostiri vezi Matei 6:2 – 6, 16 – 18, despre milostenie, rugăciune, post. Vezi şi Ioan 6: 27, 31, 35, despre Pâinea vieţii.   18] Porunca vindecării (grec. Therapeuen) trebuie înţeleasă cu referire şi la planul fizic şi la cel spiritual. Pentru păstrarea vieţii şi pentru vădirea puterii dumnezeieşti (Fapte 9: 34 – 35).   19] „Dacă mănânc, aducând mulţumiri, de ce să fiu vorbit de rău pentru un lucru, pentru care mulţumesc? Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1. Cor. 10: 23 – 3; 1. Tes. 5:18).   120] Cf. Marcu 3:1; Ioan 3: 5-8. Despre zămislirea din Duh.   121] Sabia este simbolul discernerii şi al fermităţii de a tăia greşeala, confuzia, dar şi dependenţele afective, legările emoţionale, falsele identificări. Vezi Matei 10: 34 – 39; Luca 12: 49 – 53. Vezi şi Toma, cap 1.   12] Adică Duhul „pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El” (Ioan 7: 38, 39). Şi va mai da „cunoştiinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor” (Luca 1: 7).   123] Textul gnostic al acestei Evanghelii dă aici un răspuns mai cerebral cu privire la „sfârşitul veacului”, decât Evangheliile canonice, unde răspunsul e concret, deşi parabolic. (Matei 24: 3 -l4; Ioan 20:15).   Gnoza îşi relevă aici procedeul şocării instanţelor pur raţionale ale minţii, suspendarea lor temporară, pentru a obţine starea revelatorie, singura care îl apropie pe om de înţelegerea întrebărilor impenetrabile.   124] Frază revelatorie. Corelează cu: „Înainte de Avram, Eu sunt” (Ioan 8: 58). Frază care, la gnostici, îndeamnă cu precădere la cunoaştere revelatorie.   125] Simbolul celor 5 pomi ai raiului a fost discutat mult. A fost tălmăcit prin 5 sacramente, sau 5 simţuri duhovniceşti (după Origene şi tradiţia patristică). Gnosticii au dezvoltat şi un exerciţiu spiritual vizând depăşirea celor cinci simţuri.   126] Câmpul cunoaşterii; acesta aparţine celui „îmbrăcat în Hristos”.   127] Vor recunoaşte că sunt goi.   128] Prin veghe va surveni înţelepciunea, apoi „îmbrăcarea” în Duh. Vezi insistenţa pe veghere („nepsis”; „proseuhesthe”, „gregoreite”) în toate Evangheliile şi-n Epistole.   129] „A muri lumii”: a fi liber, nedependent de lume. Acesta-l sensul lui „a posti”, în acest context. A face post nu doar de alimente, ci şi de „lumesc” (Ioan 17:16 -l7).   130] Sabat (Shabbat), în ebraică, înseamnă oprire. Oprire pentru a face trecerea de la planul fizic la planul divin. Oprire pentru înălţarea minţii.   În Psalmul 46: 10 scrie: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu”. Oprire din mecanica lucrului, pentru trăirea dimensiunii spirituale, a timpului liturgic.   Hristios a fost numit „Domnul Sabatului” (Matei 12: 8; Marcu 2: 28, Luca 6: 5).   Creştinii au început a serba ca zi de odihnă (sau de oprire) Duminica, drept slăvire a zilei de Înviere a lui Hristos. Astfel că, ziua a şaptea, ziua de oprire, are sensul puternic de înviere.   Romanii foloseau „săptămâna planetară”, denumind zilele după planete. Ziua a şasea era a lui Saturn (în engleză s-a păstrat: Saturday). Ziua a şaptea era a Soarelui (în engl. Sunday). Noi zicem Duminică după expresia „Ziua Domnului” sau „Ziua domnească” (latină: Dies Dominica; greacă: Kyriaki imera).   131] Ameţiţi de aparenţe, de confuzia simţurilor, de ignoranţă.   132] „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copiii ai lui Dumnezeu” (Romani, 8:16; vezi şi Ioan 1:14).   13] Interesant aici condusă dezbaterea priorităţii materiei sau spiritului. Răspunsul înţelept mută atenţia, spontan, de la „dezbatere” la revelaţie: cum vastitatea poate locui în Fiinţă.   134] Acest capitol, în mod forţat, este apropiat de unii comentatori de Evangheliile canonice (Matei 18: 20, loan 10: 34). Dimpotrivă, conţinutul capitolului este accentuat gnostic. Gnoza avertizează despre riscul fărâmiţării şi despre puterea venirii spre centru, spre Unu.   135] „Ce vă spun Eu la întuneric voi să spuneţi la lumină” (Matei 10: 27. Vezi şi Luca 8:16).   136] Mânia, plăcerile, posesivitatea sunt legările mâinilor şi a minţii. Legările primejduiesc „casa “, fiinţa.   137] Încă un îndemn la eliberare de „legările”, dependenţile, înrobirile omului (Matei 6: 25 – 3; Luca 12: 21 – 31).   138] Vezi şi Luca 13: 3; 16: 16.   139] Calea iluminatorie. Intrarea în împărăţie este dobândită prin experienţă mistică (trăirea misterului mântuirii, revelat de Hristos) şi prin har. Clerul şi intelighenţia naţiunii (fariseii şi cărturarii pe vremea lui Hristos; o bună parte din slujitorii bisericii şi îndrumătorii spirituali, în vremea noastră), au primit cheia dar, ca să intre, au nevoie ei înşişi de o experienţă mistică şi aceasta le lipseşte.   Vai de voi, învăţători ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoaşterii (gnoseos); nici voi n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat să intre” (Luca 1: 52). Chiar Origene observa, încă din timpul acela, că preoţii nu aprofundau învăţătura lui Hristos până la miezul ei salvator. Origene zice: „Ei împart nucile fără să spargă coaja şi copiii îşi rup dinţii. Ei n-au pătruns în migdală, în nucleul mesajului”.   Astăzi, părintele Teoclit Dionisiatul, de pe Athos, spune acelaşi lucru: Experienţa mistică este „terra incognita chiar şi pentru episcopi şi clerici” (Flori atonite, 190). Adică s-a pierdut sensul iluminatoriu al creşterii duhovniceşti (sens elucidat în Filocalia).   140] „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” (Matei 15: 13). A lucra în Numele Tatălui înseamnă a fi înrădăcinat în chiar Izvorul vieţii.   141] Paradox întâlnit şi-n Evangheliile sinoptice (Matei 13: 12, 25; Marcu 4: 25; Luca 8: 18; 19: 26). Stimularea spiritului de ofrandă şi de diminuare a egoului: „Cu cât mai mult dăruieşti cu atât mai mult vei dobândi”.   142] Cel mai scurt capitol (Rostire) din Toma merită un comentariu mai lung.   Fiţi trecători” înseamnă: luaţi cunoştiinţă de condiţia voastră de oaspeţi pe acest pământ. În Levitic citim: „. Ţara este a Mea, iar voi sunteţi la mine ca nişte străini şi venetici”. Sau, altă traducere: „Pământul este al meu, iar voi sunteţi străini şi oaspeţi” (Levitic, 25: 23; vezi şi Psalm 39:13).   O idee străveche în scrierile religioase: creştinul este un străin, un pelerin şi un călător. Patria sa este cerul, iar pământul îi este doar o reşedinţă trecătoare. „Parohia” înseamnă „grup distinct de străini în mijlocul lumii, fără să accepte standardele acestei lumi, ci doar standardele lui Dumnezeu” (W. Barclay, Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament).   Tertulian zice: Creştinul ştie că viaţa pe pământ este un pelerinaj.   Şi Fericitul Augustin zice că cerul, iluminarea este „ţara noastră natală”.   O inscripţie foarte veche (considerată o rostire apocrifă), este cea descoperită pe un templu din Skiri (India): „Iisus a spus: Lumea nu-l decât un pod; voi trebuie să treceţi peste el şi să nu vă clădiţi locuinţele voastre pe el “.   Un comentator american (Craig Schenk) spune că, enunţul 42 din Toma este străin spiritului creştin. Şi totuşi, versetul aminteşte de îndemnurile lui Hristos la nefixare, la nedependenţă de haine, de habitat: vezi comparaţia cu păsările cerului pe care el o oferă ucenicilor săi.   Îndemnul lăsării lumii (lumescului) se deschide spre experienţa mistică şi se adresează celor chemaţi spre mistică. În monahism, virtutea xeniteia subliniază condiţia de „străin”, pelerin pe acest pământ.   Mai amintim că un vers memorabil din literatura modernă, Apollinaire, sună astfel: „Passons, passons, puisque tout passel”.   143] Cf Ioan 8: 25, 39; Luca 6:43 – 4.   14] Cf. Matei 12: 31 – 32.   145] În originalul coptic, este folosit cuvântul „mic”; unii traducători au propus cuvântul „prunc, copil”. Este posibilă şi trimiterea la „smerit”. „Împărăţia cerului este un abis de smerenie” spunea un ascet în vechime. (Vezi şi Luca 7: 28; şi Toma, 2).   146] În acest capitol sunt reperabile două părţi distincte. Prima parte, reia porunca din Evangheliile canonice, unde e formulată mai precis: nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi Banului. Aici în Toma, ideea este orientată spre practica contemplativă: mentalul prins de două preocupări se dispersează, slăbeşte.   Partea a doua a acestui capitol, despre înnoirea firii prin Vestea cea nouă, este elucidată prin Luca 5: 36 – 39.   147] Monachos înseamnă cei singuri, dar şi „cei unificaţi”. Monos înseamnă unul, având şi sensul de „întoarcere la Unul”. Unul este şi monahul, dar şi grupul de credincioşi în biserică: biserica este trup religios unificat. La vremea când a fost rostit acest text, Hristos nu putea folosi cuvântul „monohos” cu sens de călugăr, ci în sens de: îndepărtat de lumesc, dar şi: nescindat, unificat lăuntric.   148] Capitol gnostic prin excelenţă: cunoaşterea este văzută ca o experienţă a luminii.   În Evangheliile canonice, Hristos este „Lumina lumii”: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8: 12). Şi „Credeţi în lumină [în Hristos], ca să fiţi fii ai luminii” (Ioan 12: 35 – 36).   Evangheliile vorbesc limpede despre „urmarea lui Hristos” drept cale a salvării; în timp ce gnoza învăluie acest aspect în exprimări cerebrale.   Ultimul verset din capitol, despre unirea contrariilor prin contemplaţie, este iarăşi tipic gnostic.   149] Vezi: Matei 24: 42; Luca 17: 20 – 21; Ioan 5: 25.   150] Taina mântuirii (mysterium) „a fost ţinută ascunsă timp de veacuri”, a fost arătată prin prooroci, (Romani 16: 25 – 26) dar primirea ei se face nu prin scris, ci prin trăirea lângă cel Viu, comuniunea cu El. (vezi şi Marcu 12: 24 – 27).   151] Legământul cel nou este „în Duh şi adevăr” (Ioan 4: 24). „Tăierea împrejur nu este nimic şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu” (I Corinteni 7:19).   152] Paralelisme cu Evangheliile canonice. Despre eliberare, sacrificiu, purtarea crucii (Luca 14: 26; Matei 10: 37; Marcu 8: 34).   153] Neghina, buruiana, în greceşte: zizania. „Duşmanul” este cel care seamănă „zâzanie”, discordie. „Diabolos” este cel care dezbină. Arderea răului se petrece concomitent cu întărirea trăsăturilor bune şi sporirea discernământului.   154] Paralelism cu „Pilda neghinei”, din Matei 13: 24 – 30, 36 – 43.   15] Paralelism cu Epistola lui lacov, despre răbdare: „Fericit cel ce rabdă ispita”, căci acela „va primi cununa vieţii” (1: 12), „Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat” (5:1).   156] Paralelism îndepărtat cu evangheliile canonice, conform Ioan 6: 50; 8: 21; 16: 16.   157] Linişte. Acest cuvânt, pe care şi traducătorii în alte limbi îl scriu cu majusculă, poate fi o trimitere la practica Liniştii. Ca să rămâi viu, ca să nu fii „devorat”, este nevoie de întărire, de Liniştea metodică, sporitoare. Omul stă astfel împotriva morţii.   158] Paralelisme cu părţile din Evanghelii şi Epistole care îndeamnă la „veghe neîntreruptă” şi o „rugăciune neîntreruptă”.   159] Posibilă trimitere la „sfârşitul veacului acestuia şi semnele venirii Fiului Omului” (Cf. Matei 24: 40 – 4).   160] Despre iniţiata Salomeea, ucenică a lui Iisus Hristos, se vorbeşte în tratatul Pistis Sophia (înţelepciunea credinţei) şi-n alte scrieri gnostice.   161] (Cf. Luca 12:16 – 21; Ioan 4:12) 162] Paralelă frapantă cu Evangheliile canonice. Tema ospăţului şi tema Mirelui.   Ospăţul: scoatere din cotidian, din lumesc; aşezare la masa stăpânului.   163] Paralelism strâns cu Evangheliile canonice.   164] (Cf. Matei 21: 4l-43) 165] Posibil paralelism cu versetul: „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8: 36).   16] Paralelism cu dezvăluirea: „unde mă duc Eu, ei nu pot veni” (Ioan 13: 3).   167] „Aceasta” înseamnă aici Cunoaşterea. Versetul aminteşte de parabola talanţilor. Paralelism îndepărtat cu: „Celui ce are, i se va da (.) iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are” (Matei 13: 12).   168] În evangheliile canonice, prin acest context este biciuită lăcomia, posesivitatea (Pilda bogatului, în Luca 12: 13 -l5).   În Evanghelia după Toma, verbul „a împărţi” este întrebuinţat cu sensurile: a lua partea cuiva anume; dar şi: a fracţiona, a diviza.   169] Paralelism strâns cu Evangheliile canonice (Cf. Matei 9: 37; Luca 10: 2).   170] Îndemnul la practică, singura care vindecă şi salvează. Origene a cunoscut acest verset şi l-a citat în lucrarea Contra Celsum; dovadă că Evanghelia după Toma a avut o circulaţie în antichitate.   171] Paralelă îndepărtată cu Evangheliile canonice. „Casa nunţii”: trimitere la tema Mirelui (vezi şi capitolul 64).   Pe Hristos îl iubeşti ca pe un mire, nu ca pe un maestru. Asemenea contexte sunt rare în Evanghelia după Toma, care-l vede pe Hristos mai mult în ipostaza de povăţuitor.   172] Acest capitol trebuie citit fără idei sau temeri panteiste. Ci amintindu-ne de epistolele pauline: „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani, 1: 36).   173] Pentru ucenicii Săi, Hristos este o prezenţă continuă. Ascetul, misticul ştiu aceasta; şi-n lucrarea mâinilor există stare de rugăciune, când ţii mintea nedezlipită de Dumnezeu.   174] (Cf. Luca 1: 27 – 28; 21: 23 – 29) 175] În original „sate”: foc. Ne evocă „rugul aprins” simbolul locului unde se destăinuie Cuvântul lui Dumnezeu. Hristos este chiar acest foc (logosul) întrupat.   Acest capitol este citat de mulţi Părinţi din paleocreştinism.   176] Acest gen de formulare nu este specific Mântuitorului. Se poate face o paralelă îndepărtată între acest capitol şi Epistola Sfântului Pavel către Coloseni (1:15 -l7).   17] „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (I Corinteni 3: 18).   178] Exerciţiu gnostic de meditaţie la chipul tău de dinaintea naşterii.   179] Biruinţa asupra morţii o aduce dobândirea naturii Noului Adam.   Paralelism sau mai curând interferenţe între acest paragraf şi Epistola către Romani (5: 12). Elucidări despre „mintea Noului Adam”, în Maxim Mărturisitorul.   180] Paralelă strânsă cu Evangheliile canonice.   181] Posibil sens: „Vă vor da ceea ce deja aveţi”. Vă vor activa un nivel de conştiinţă superior celui cotidian. Exerciţiu gnostic de trezire a stărilor mentale înalte.   182] Gnoza insistă pe percepţia non-dualităţii şi ecoul ei unificator asupra omului.   183] Paralelă strânsă cu Evangheliile canonice.   184] Gnosticul este, fiul clipei”, el ştie să valorizeze spontan, să trăiască „aici şi acum”. Este o revanşă (mai mult dorită) asupra pantei cerebrale.   Parţial paralelism cu Evangheliile canonice: „Făţarnicilor, faţa pământului şi a cerului ştiţi s-o deosebiţi: vremea aceasta cum de n-o deosebiţi?” (Luca, 12: 56).   185] Există un decalaj între rugăciune şi răspunsul la rugăciune. Omul, din nerăbdare, ar vrea răspunsul imediat. Şi astfel el micşorează şansa dialogului cu divinitatea şi ratează fericirea.   186] Paralelism cu Evangheliile canonice.   187] Paralelism cu un alt text gnostic: Evanghelia Adevărului. Avertizare despre acel cumul imperceptibil de erori, acele pierderi imperceptibile care, prin acumulare, primejduiesc viaţa, împărăţia se dobândeşte prin paza „vasului”. Tragic este că omul neştiind când se goleşte vasul cel ales al fiinţei, înaintează surâzător. Pierderea i se ascunde şi el nu ştie că pierde.   18] Parabola expulzării egoului. „Omul de seamă” poate simboliza egoul superdezvoltat; peretele este simbolul opacităţii care ne separă de Dumnezeul şi de semeni.   189] Compară cu capitolul 39.   190] Paralelism strâns cu Evangheliile canonice. Vezi Matei 24: 43.   191] Paralelism îndepărtat cu Matei 2:18 – 20; Luca 5: 3 – 35.   192] Unii comentatori admit că aici este o exprimare prin paradox. Alţii presupun că fraza se termină cu semnul întrebării (dar nu sunt indicii în acest sens, în original). În fine, alţii opinează că ar fi o greşeală a copistului antic, care ar fi scris porne (desfrânare) în loc deprome (om).   Dar, pentru că ne aflăm pe terenul Gnozei, se poate admite că este o rostire-paradox. Dacă rostirea 106 este o continuare şi o replică la 105, atunci „tatăl şi mama” sunt termenii unei dualităţi pe care iniţiatul trebuie să-l unifice.   193] Acest capitol 10 este variantă sau întărire a capitolului 81. (Vezi şi Matei 16: 24 – 26).   194] Capitol care pare să încheie Evanghelia lui Toma. Conţine accente de Apocalipsă şi Parusie. Paralelism îndepărtat cu Evangheliile canonice: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 21: 3).   195] Paralelism îndepărtat cu Luca 17: 20 – 21; Matei 24: 3.   196] Capitolul 14 tratează despre obţinerea perfecţiunii prin integrarea conţinuturilor feminine şi masculine ale minţii, prin credinţă şi prin asceză.   Pentru a explica acest capitol, comentatorii recurg la încă un text apocrif: „Evanghelia după Măria”.   Ca o completare, se citează un paragraf din Matei: unii „s-au făcut fameni pentru împărăţia cerurilor” (19: 12).   Evident că discuţia se mută de la fiziologic la simbolistică spirituală.   Vom înţelege acest capitol şi printr-o trimitere la Maxim Mărturisitorul (Filocalia, vol. I, întrebarea 25). Fireşte, Maxim Mărturisitorul nu porneşte de la Evanghelia după Toma, ci de la Sfântul Pavel.   Maxim Mărturisitorul distinge trei stadii ale minţii, dinspre natural spre spiritual: mintea de femeie, mintea de bărbat şi mintea lui Hristos. Orice om, indiferent de sex, poate cunoaşte cele trei stadii ale minţii.   În primul stadiu, predomină intuiţia, valurile emoţionale.   Prin asceză şi har, se dobândeşte „mintea de bărbat”, dominată de raţiune (logos). Îngerul – logos este reprezentat printr-un bărbat în veşminte albe.   Stadiu ultim este dobândirea Minţii lui Hristos: puritatea desăvârşită, kenoză, atribute divine. Aceste referinţe sunt mistice.   Maxim Mărturisitorul spune: „Iar cap al lui Hristos, adică al raţiunii negată tainic prin depăşire, este Mintea ridicată în chip absolut şi infinit peste toate şi în tot chipul. Pe aceasta, Hristos cel înţeles spiritual ca Raţiunea Minţii prin fire, o face cunoscută celor vrednici. Pentru că, zice: Cel ce m-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”.   Maxim Mărturisitorul mai zice: „Cuvântul bărbat nu cuprinde şi pe bărbaţii necredincioşi”.   Dovadă clară că nu se referă la sexul omului, ci la un stadiu al minţii. Numai credinţa conferă atributul de bărbătesc unui om.   Astfel, Maxim Mărturisitorul elucidează propoziţia din Sfântulv Pavel „Capul femeii este bărbatul, iar capul a tot bărbatul este Hristos” (I Corinteni 1: 3 -l0).   Bărbat înseamnă „minte activă”, minte iniţiată în teologie mistică, „mintea când se roagă sau prooroceşte, adică primeşte învăţătură sau învaţă pe alţii”. Femeia care se roagă sau prooroceşte, care primeşte învăţătură sau învaţă pe alţii, are minte de bărbat, ea cunoaşte Împărăţia. SFÂRŞIT      

Fraţii-ostaşi nici măcar nu încercau să-şi disimuleze nemulţumirea. De când Abatele hotărâse să pronunţe consacrări numai în afara Fortăreţei, paznicii nu încetaseră să se plângă, argumentând că o asemenea schimbare nu numai că nu avea precedent în istoria de 47 de generaţii a Abaţiei dar reprezenta şi o invitaţie la violenţă pentru hoardele de barbari care bântuiau câmpiile arse ale vechii Terre.   — Nu mai există credinţă, Isidor! Fiecare dintre noi e convins că poate hotărî pentru propria persoană, că în nimicnicia lui, poate schimba cumva cuvântul lui Dumnezeu, vorbi cu blândeţe Abatele, privind cu indulgenţă spre candidat.   Stareţul era un bărbat în putere, cu faţa acoperită de o barbă imensă, peste care trona un nas proeminent, ce ţâşnea parcă dintre doi ochi cenuşii, de culoarea unui cer de toamnă rece.   — Uită-te la fraţii care ne însoţesc şi spune-mi ce vezi?   Tânărul privi înapoi, tulburat de situaţia delicată în care îl punea Stareţul. Nu avea cum să nu supere pe cineva… Ştia că Abatele aştepta un răspuns în defavoarea fraţilorostaşi, renumiţi pentru ritualurile lor sadice de iniţiere a candidaţilor.   Suntem sub Dumnezeu!   Isidor zâmbi însă unui gând tainic şi rosti, măsurându-şi cu atenţie vorbele:   — Nu par convinşi că Domnul nostru veghează asupră-ne şi că nu va lăsa să ni se întâmple nimic rău. Iar când Dumnezeu prăvale furtuna asupra stâncii, o face doar pentru a-i încerca tăria!   Abatele zâmbi. Barba sa impunătoare abia dacă se mişca, ascunzându-i mulţumirea, atunci când răspunse.   — Puţini dintre predecesorii mei au avut parte de rugăciuni şi luminare la căpătâi. Majoritatea au avut morţi violente, îl recompensă Abatele pe tânăr.   Bucuros că Stareţul îi dăduse ocazia să citeze din Texte şi chinuindu-se să-şi aducă aminte despre vreun novice care să mai fi avut şansa asta, tânărul rosti repede:   — Dar lucrarea Lui a dăinuit; printre zidurile Abaţiei încă nu vâjâie timpul.   Ochii Abatelui se întunecară. Printre novici se spunea că un citat din Texte, strecurat în timpul consacrării, era sinonim cu reuşita. Tocmai de aceea Abatele nu obişnuia prea des să dea tinerilor prilejul de a cita din Revelaţiile Sfântului Augustin. Iar în rarele ocazii când oferea această ocazie, spera tainic că ucenicul va ignora acest avantaj, spunând că un text e doar un text, o înşiruire de cuvinte, sipet aurit pentru o credinţă adevărată, a cărei esenţă rămâne însă inexprimabilă.   — Sârguinţa, băiete, stă la baza tuturor lucrurilor. Amestecată cu tot atâta smerenie, ea formează lutul cel bun din care sunt plămădiţi cei mai aleşi fraţi ai noştri, rosti Abatele de parcă ar fi fost o maşină de dictat, încercând să-l facă pe candidat să înţeleagă că victoria îi era încă departe.   Nici măcar Dumnezeu nu e un cu adevărat sârguincios continuă în gând Abatele. Se prea poate ca acum să privească în cu totul altă parte şi pe noi să ne ucidă vreo hoardă de barbari. Şi care ar fi învăţătura Lui pentru sufletele noastre? Să nu fim trufaşi, desigur…   — Spune-mi ce crezi despre Augustin Întemeietorul.   Candidatul începu să recite pe un ton egal un text pe care, cu multe decenii în urmă şi Abatele îl rostise într-o ceremonie similară.   — Augustin, Întemeietorul şi Întâi Făcătorul de Dumnezeu, a pornit lucrarea sfântă a Abaţiei acum patruzeci şi şapte de generaţii. Străbătând deşertul vechii Europe, din praful Pannoniei i s-a arătat Dumnezeu, care luase chipul unui hoinar încălecat pe o ticăloasă maşinărie. „De ce te temi, Augustine?” a întrebat Domnul. „De mânia ta, Doamne!” „Ba nu Augustine”, i-a răspuns atunci Domnul, „te temi de suferinţa pe care ştii că o poţi îndura în numele Meu. Ţi-e frică de încercările prin care Eu îţi arăt drumul. Dar oare, Augustine, te-ai gândit vreodată cât de mici sunt fricile tale pe lângă spaima Mea…?” Eu sunt Domnul Dumnezeu tău şi mi-e frică numai de propria-mi nemărginire murmură în gând Abatele, dimpreună cu Isidor.   — Iar faptul că te cheamă Augustin, ca pe un discipol drag, e Întâia Mea lucrare. A două să fie o Abaţie pe care să o clădeşti chiar în acest loc! A grăit Domnul.   Şi, în timp ce novicele depăna cu voce egală Întemeierea, primul capitol al Revelaţiilor, Abatele îşi îngădui să mediteze la această istorie. În anii care trecuseră de la moartea Sfântului Augustin, Abaţia devenise un pilon important al Regatului Celor o Mie de Stele. Cele mai eficiente Lumi Agricole funcţionau numai datorită religiilor distilate de Abaţie. Deşi serviciile călugărilor terrani nu erau deloc ieftine, nici o familie care se respecta nu mai apela la vechile mijloace de socio-terraformare. Credinţele importate din Abaţie erau recunoscute ca fiind cel mai sigur mod de echilibrare durabilă a comunităţilor rurale de clone, singura populaţie acceptată pe Lumile Agricole.   Fără îndoială că însuşi Dumnezeu ne-a dat putere asupra fiilor săi, de vreme ce îndeplinim cu toţii lucrarea Lui.   Abatele privi spre cerul înalt, de vară. Fulgii unei zăpezi timide îi intrară în ochi. Usturime. Căută apoi spre tânărul care nu mai termina de recitat. Îl întrerupse cu un gest şi întrebă pe un ton bolovănos:   — De ce crezi că se teme Dumnezeu, băiete? Că îşi va atinge nemărginirea sau că nu-şi va afla niciodată limitele?   Năucit, novicele îl privi deznădăjduit pe Abate. Dogmele se învăţau abia la zece ani de la consacrare şi nu puteau fi nicidecum subiectul unei conversaţii şcolăreşti. Pentru câteva clipe, Isidor spera că Stareţul încercase o glumă pe seama lui. Ochii stăpânului său străluceau reci şi întrebători.   — Să nu îndrăzneşti să-mi răspunzi că Domnului îi este frică de ambele extreme!   Tânărul înghiţi în sec, mişcându-şi spasmodic mărul lui Adam.

Brahmanismul.           S-a născut în India ca operă a filosofilor mistici care, prin meditaţie şi asceză, au căutat să descopere absolutul în ei înşişi pentru a evita karma – pe care omul, însărcinat cu faptele sale, o duce din existenţă în existenţă. Brahma este zeul principal, considerat creator al lumii, locuind în cerul cel mai de sus (Vrinda) dintre cele şapte ceruri care formează prima regiune a universului (Indra). A doua regiune este pământul (Boumi), iar a treia este regiunea subterană (Naxaca).           Brahmanismul este o reacţie contrară politeismului conţinut în Vede. Vedele sunt cărţi din care se desprinde lupta albilor (Arya) contra triburilor dravidiene, cu care apoi s-au încrucişat. Aceste cărţi ne prezintă o religie care a decăzut din puritatea ei. Totuşi, urmele monoteismului iniţial apar destul de clar: “Pe atunci nu exista nimic, nici fiinţă, nici nefiinţă, nici regiuni superioare, nici cer, nici zi, nici noapte. Doar El singur respira, astfel încât respiraţia rămânea în El însuşi. Nimic nu exista în afară de El. Înşişi zeii sunt creaţi de El.” (Rig-Veda) [7]. Vedele amintesc de o religie politeistă, în care se cinstesc ca zei elementele naturii: lumina sau focul, cerul, etc. [8].           Brahmanismul s-a ridicat împotriva acestui politeism, împotriva unei religii pur exterioare şi a vrut să înlocuiască sacrificiul vedic – care domina întreaga activitate religioasă – cu o pietate mai simţită. Acesta este motivul de inspiraţie a celebrei Bagavada-Gita (Cântecul Fericitului).           Dar, imediat ce brahmanii – preoţii care aduceau jertfă zeului Brahma – s-au constituit într-o castă aparte, câştigă mare importanţă cultul, constând mai ales din sacrificii; un cult cu caracter magic, deoarece se aştepta ca efectul să se nască din însăşi împlinirea lui de către brahmani, fără nici o relaţie cu zeii. Astfel, în brahmanism se dezvoltă magia, care la început a concurat cu religia, apoi a absorbit-o [9].           Alături de preoţii brahmani, ajunşi magicieni perfecţi, existau asceţi, solitari, care preferau cultului meditaţia. Dacă legea cosmosului şi destinele sunt în puterea omului, acum că în om există ceva din Brahma, ceva permanent şi inalienabil, un suflu vital (prana, atman), a sesiza în tine acest ceva etern, înseamnă a cunoaşte secretul unei fiinţe şi a câştiga putere asupra ei. Acest Absolut este perfect liniştit; fiinţele şi evenimentele nu sunt decât aspectele lui superficiale, trecătoare. Cine le cunoaşte, învaţă să se detaşeze de ele şi să trăiască într-o fericire, a cărei imagine imperfectă este somnul adânc.           Aceasta este doctrina de bază cuprinsă un Upanishad, scrierile acestor pustnici, devenite sursa întregii filosofii în India. Ea duce însă la panetism, deoarece Totul este tot. Totul este Absolutul sau Dumnezeu.           Speculaţiile rituale asupra lui Brahman (forţa ocultă a riturilor şi a rugăciunilor) şi speculaţiile contemplative asupra lui atman (care cauzează Brahman) s-au unit, astfel încât, după aceea, se vorbeşte numai de înţelepciunea Brahman-atman la care se poate ajunge fie prin fapte rituale, fie prin cunoaştere, fie prin amândouă combinate.           Dar vechea religie vedică se mai păstra la castele inferioare ale populaţiei Cudras. Zeii acestora au fost şi ei încorporaţi în credinţele brahmane, la care s-a adăugat apoi cultul eroilor şi al semi-zeilor. Astfel, Crişna, un şef legendar al unui trib de păstori – sub numele căruia Vişnu, zeu ce reprezintă scânteia solară, s-a coborât pe pământ – a eliberat popoarele de tirania unor părinţi răi; sau Rama, o altă încarnare a lui Vişnu, porneşte război, în fruntea unei armate de maimuţe şi urşi, împotriva lui Ravana, care i-a răpit soţia.           Cu timpul, Brahma devine Vişnu, conservatorul fiinţelor, sau Civa (Siva) destructorul care, prin moartea fiinţelor trecătoare, asigură fără încetare loc pentru noi vieţi.           Astfel, gândirea indiană va fi mereu sfâşiată de această contrazicere între un Dumnezeu unic şi personal şi panteismul care ia diferite nuanţe.           Sinteza între teism – sau chiar monoteism – şi panteism se prezintă în giganticele epopei Mahabharata şi Ramayana.           În Mahabharata este încorporată şi scrierea mistică Bhagavad-Gita, în care se arată că Bhahti sau “devoţiunea” – dăruirea totală de sine însuşi lui Dumnezeu – este superioară formelor rituale.           Prin această învăţătură, în care e cuprinsă o morală activă şi dezinteresată, supusă lui Dumnezeu numai din iubire faţă de El, Gita se apropie de creştinism. Atât doar că metafizica de care e pătrunsă este incoerentă din cauza juxtapunerilor nepotrivite ale datelor monoteiste, politeiste şi panteiste, de care însă poetul nu ţine seama.           Hinduismul.           Faza definitivă a înfloririi religioase indiene se găseşte în hinduism, care cuprinde pe lângă numeroasele sisteme născute în decursul timpului, două puncte stabile: a) credinţa, cel puţin teoretică, în revelaţia vedică, în afară de care toate celelalte curente religioase (jainismul, carvahaismul, budismul) nu sunt hindus [10], ci erezie; b) credinţa în samsava, sau transmigrarea prin toate formele de viaţă umană, divină, animală, cerească, infernală, pe care cineva trebuia să o trăiască timp de anumite kalpas (perioade calculate uneori în cifre astronomice), înainte de a ajunge la linişte, la mântuire, la nirvana, conform karmei, sau faptelor săvârşite în decursul acestor existenţe, în stare umană.           Această idee a karmei şi samsarei, deşi se găseşte în germene în Brahmanes, este considerată ca un împrumut din religiile preariene, împrumut care însă a avut un mare succes, căci a pătruns întreaga gândire indiană şi a devenit dogmă indiscutabilă, care însă a dat acestei gândiri un colorit pesimist de a nega sau subaprecia viaţa, de a sustrage de la activitate, sau – ca la sectele ciraite – de a abuza nebuneşte şi în mod imoral de acest “dans” al vieţii, pentru a ieşi din el cât mai repede.           Deşi ideea karmei nu este fatalistă, căci dacă “trebuie să mănânci roadele faptelor tale” anterioare, totuşi poţi să-ţi pregăteşti, în mod liber, prin alte fapte, un viitor mai bun., cu toate acestea, un mare număr de hinduşi cred că nu se poate reacţiona împotriva implicaţiilor faptelor odată săvârşite şi au devenit fatalişti. Orice durere, orice nenorocire, este considerată meritată. De aceea în civilizaţia hindusă lipseşte mila faţă de năpăstuiţi, de bolnavi, de paria, socotiţi vrednici de soarta lor. Aceasta face ca sistemul castelor să fie inuman şi greu de reformat. Bhahti cere iubire faţă de Dumnezeu, dar ignoră cu totul iubirea faţă de aproapele nostru. Prin aceasta hinduismul se opune creştinismului şi este inferior budismului.           Budismul.           Budismul s-a născut ca o reacţie împotriva brahmanism-hinduismului, înlocuind ritualul cu morala.           Fondatorul budismului este cu siguranţă un personaj istoric, Siddartha, cunoscut sub numele de Gotama şi mai ales de Sakya Muni (pustnicul din neamul Sakya), a cărui viaţă, foarte lungă, e plasată între secolul al VI-lea şi al V-lea [1]. Se pare că Siddartha aparţinea familiei princiare Sakya, din nordul Indiei. De tânăr renunţă la viaţa lumească pentru a duce o viaţă de pustnic. După ce ajunse la “iluminarea definitivă” s-a reîntors între oameni pentru a le predica doctrina pe care el a descoperit-o, infailibilă pentru a ajunge la nirvana şi anume: suferinţa. El i-a sesizat întinderea (universalitatea), el i-a găsit cauzele şi mijloacele de a scăpa de ea.           Genialul gânditor şi-a luat numele de Buddha, “Iluminatul”. El s-a declarat duşmanul metafizicii, proclamând că încetarea transmigrării dureroase a sufletelor depinde de îndeplinirea faptelor bune care duc la o stare în care se atinge orice dorinţă, orice “sete” de a mai renaşte, la o fericită descătuşare, nirvana, a cărei natură este misterioasă; dacă nu e nimicirea, în orice caz e depersonalizarea.           Această doctrină, încredinţată comunităţilor de monahi (samgha), stabileşte o lege (dharma) care arată calea mântuirii prin renunţarea de sine, adică renunţarea la senzualitate, orgoliu şi eroism, cauze ale suferinţei. Ea era predicată tuturor oamenilor, indiferent de castă sau de rasă.           În doctrina budistă se insistă asupra sensului trecător al satisfacţiilor sensibile, care în final se rezolvă în suferinţă, precum şi asupra stării de permanenţă a nirvanei în care încetează orice durere, ca rod nu al ceremoniilor religioase – recomandate de brahmani – ci al faptelor morale.           Budismul s-a răspândit mai ales în secolul I î.e.n. sub împăratul Aşoka, iar faimosul rege Kanishka l-a impus şi în Turkestan. Dar în secolul al IX-lea invadatorii musulmani i-au masacrat pe “credincioşi” şi au împins budismul în afara Indiei. De aceea, cea mai mare parte a budiştilor se găseşte astăzi în China, Japonia, Ceylon, Coreea, Mongolia şi în alte ţări asiatice.           După moartea lui Buddha, între învăţătorii săi au început sciziunile şi au apărut sectele. Există o mulţime de biserici budiste, şcoli şi secte, precum şi o mulţime de cărţi canonice care cuprind viaţa şi doctrina lui Sakya-Muni [12].           Unii îşi organizează viaţa în comunităţi din ce în ce mai închise, comunităţi care rezervau pentru membrii lor (consideraţi perfecţi=arhat) monopolul nirvanei.           Însă mulţimea discipolilor lui Buddha, pe lângă că ei credeau în reforma moralizatoare a ministrului, mai ţineau şi la vechii lor zei, deasupra cărora îl aşezau pe Buddha însuşi ca pe o fiinţă supranaturală.           Ne găsim în faţa a două mari curente budiste: unul strict, monahal (“Micul vehicol”), care este mai mult o filosofie rezervată unor înţelepţi; celălalt, mai larg (“Marele vehicol”), care este mai de grabă o religie, practicată de mulţime.           Înţelepciunea ezoterică (secretă, cunoscută numai de iniţiaţi), se reduce la meditarea durerii, a cauzelor ei, cu scopul de a o evita. Pentru cei câţiva înţelepţi nu există nici absolut, nici persoană, nici substanţă. Nu există decât un flux de fenomene schimbătoare care se va pierde într-o nirvana, o stare necunoscută de fericire, fără durere. Această filosofie nu este religie, iar credinţele esenţiale în legătură cu karma, nirvana, sunt diferit expuse în diferitele şcoli filosofice (Nagarjuna, din secolul al I-lea e.n. este cel mai mare dintre filosofii budişti).           Însă pentru masele credincioşilor Buddha este un zeu adevărat, cel mai mare dintre zeii vechilor religii, pe care populaţia Ceylonului şi a Birmaniei mai continuă să-l invoce. Acestea au deci o religie politeistă, cu temple, cu un cult foarte dezvoltat, cu pelerinaje şi rugăciuni [13].           Credinţa budistă este deschisă tuturor influenţelor hinduiste, mazdeiste, eleniste, etc. Spiritul de devoţiune faţă de divinitate, completat cu iubirea mai atentă, mai simţită faţă de aproapele nostru, a degenerat de multe ori în forme de magie, dând naştere la o mulţime de secte care prezintă religia budistă în forme diferite.           Fără îndoială că Buddha a fost un mare om, iar budismul a avut un important rol în istorie. Ceea ce a făcut ca budismul să poată seduce atâta lume a fost sensul său de pietate şi învăţătura lui despre caritatea universală. Dar această caritate se deosebeşte în mod esenţial de caritatea creştină, deoarece din ea este exclus Absolutul; ea se adresează numai creaturilor. Creştinul iubeşte pe aproapele lui pentru Dumnezeu, care iubeşte pe om mântuit de Isus Cristos; iubire care trebuie să fie activă, dezinteresată, tradusă în fapte. “Bunăvoinţa” budistă este de natură filosofică, nu religioasă. La unele secte facerea de bine prescrisă de Buddha nu e decât un mijloc pentru a-şi asigura fericirea individuală; la altele, prescripţia are un sens altruist: fiecare să-şi găsească binele propriu în binele altuia. Dar ea rămâne pasivă şi se mulţumeşte numai cu formule şi declaraţii. Este un expedient pentru a înainta spre iluminare, dar inutilă când cineva a ajuns la starea superioară de indiferenţă.           Marea eroare morală a Indiei este tocmai teama de acţiune, fericirea constând într-o imobilitate impasibilă, a cărei imagine imperfectă este somnul fără vise.           A aşeza budismul pe acelaşi plan cu creştinismul este tendenţios, sau efect al ignoranţei.           Mazdeismul.           Este sistemul religios al Iranului. A fost religia puternicului Imperiu Persan, dar istoria lui este destul de obscură deoarece n-a format niciodată un singur bloc omogen.           Această religie este cuprinsă în cărţi numite Avesta, pe care se zice că Zoroastru ar fi dat-o sub inspiraţia lui Ahura-Mazda. Ormuzd este dumnezeu, autorul lucrurilor bune, pe care le conduce cu alţi zei, protectori ai focului, pământului, plantelor, animalelor, metalelor, etc. Pe lângă aceştia, mai există Ardvi Anahita, zeiţa apelor, Mithra, zeul luminii cereşti, al cărui cult s-a răspândit foarte mult chiar în Imperiul Roman (secolul I e.n.). Inferiori acestora sunt fravashi, un fel de îngeri păzitori ai oamenilor şi ai lucrurilor.           Alături de această armată a Binelui există şi una a Răului condusă de Ahriman – stăpânul morţii şi al corupţiei – care şi-a creat o lume infernală cu tot ce poate fi mi impur şi mai nociv. Ahriman este asistat de o mulţime de duhuri rele.           Între aceşti doi principi ai Binelui şi Răului se dă o luptă perpetuă. Oamenii trebuie să opteze pentru unul sau pentru altul. Lupta se va sfârşi prin biruinţa celor buni, prin curăţirea lumii, printr-un râu de foc, învierea morţilor şi distrugerea demonilor. Din când în când (din mie în mie de ani) vor apărea “Mântuitori”, dintre care cel din urmă, Mesia, va prezida învierea morţilor. Pe de altă parte, Arhiman a făcut, pentru distrugerea lumii, un antichrist, Ahbi-Lahaca, care până la urmă va fi ucis de către eroul Keresaspa.           Primul om creat de Ormuzd va învia cel dintâi la sfârşitul lumii. Omenirea este supusă influenţelor Binelui şi Răului. Ormuzd dă omenirii legea şi graţia, dar Arhiman trimite boli, păcat şi moarte. Omul trebuie să reziste Răului observând legea religioasă şi morala, dar mai ales practicând rituri de purificare, atât de numeroase, încât devin imposibile: a evita contactul cu cadavrele abandonate; boul, câinele, cocoşul sunt fiinţe sacre; urina vacilor e considerată “apă binecuvântată”, etc.           După moarte, sufletele sunt judecate de către trei zei: Mithra, Svaoska şi Rashnon şi trec pe podul Sinvat spre locul răsplătirii, sau cad de pe el în împărăţia lui Ahriman, până în ziua învierii. Cei lâncezi petrec într-un loc intermediar sau purgator.           Din punct de vedere moral, mazdeismul este o religie mai mult legalistă şi formală, având prescripţii mai mult barbare decât caritabile.           Ideea de dumnezeu este mult inferioară aceleia aflată la Platon sau în mozaism. Înainte ca israeliţii să fi venit în contact cu mazdeismul, la ei exista în substanţă ideea de îngeri şi de demoni, sau ideea sfârşitului lumii prin foc. Ideea învierii morţilor care se găseşte în Avesta, scrisă mai recent, poate fi o influenţă iudaică sau chiar creştină.           Celelalte idei care apropie mazdeismul de creştinism (judecata, etc.), nu se găsesc în Avesta, ci în literatura pehlvie (limba în care, după cucerirea arabă, mazdeienii au scris numeroase comentarii asupra cărţilor lor sfinte, comentarii care formează Zend-Avesta), literatură caracterizată printr-un larg sincretism.           Islamismul.           Islamismul a pretins să devină religia întregii lumi. După măceluri şi convertiri forţate a milioane de păgâni, astăzi se găseşte restrâns la popoarele din Africa neagră, Maroc, Rusia orientală până în sudul Indiei.           Leagănul islamismului este Arabia. Nomazii semiţi care locuiau acest pământ sărac, ce se găsea pe drumul între Europa şi India, nu apar în istorie decât în anumite pasaje din Biblie şi în câteva documente asiro-babiloniene. Unele triburi – îmbogăţite prin contactul cu caravanele ce se îndreptau spre India sau spre Mediterana – şi-au fixat locuinţe în mod definitiv, ca mai târziu în nord să se formeze mai multe regate, reduse apoi la provincii romane, bizantine sau persane.           Religia acestor popoare era politeistă, dând cult stelelor şi nenumăratelor spirite inferioare. Dar peste tot domina marele zeu al popoarelor semite, zeu pe care arabii l-au numit Allah. Cultul lui Allah cuprindea sacrificii omeneşti, de miei şi cămile. Omul era sclavul dumnezeului Său.           În jurul unuia dintre vechile sanctuare (haram) s-a format un oraş comercial, numit Mecca, unde se venera o piatră neagră, Caaba. Aici s-a născut reformatorul şi unificatorul religios şi politic al Arabiei, Mohamed, care a trăit între anii 570-632. El făcea parte din cel mai umil şi sărac trib al Hakhimilor. Rămânând orfan, a fost crescut de unchiul său în condiţii modeste. Probabil n-a învăţat niciodată să citească. Avea o înfăţişare plăcută, era simpatic, cu înclinări spre reflexii religioase; serios, cinstit, bun şi modest. Stăpâna în serviciul căreia se găsea, Khadidja, văduvă, mai vârstnică decât el, comerciantă bogată, îi oferi mâna şi Mohamed se căsători cu ea. Scăpat de grijile vieţii de toate zilele, Mohamed se putea dedica mai liniştit meditaţiei.           Unitatea lui Dumnezeu şi atotputernicia lui Allah îi păreau evidente. Ideea sancţiunii veşnice, luată de la creştini, îl frământa. Zgârcenia şi cruzimea oamenilor, care l-au făcut să sufere atâta, îl cutremurau. Credea că compatrioţii săi vor trebui să dea seama în faţa teribilei judecăţi divine care, din cauza viciilor, devine tot mai iminentă. Spre anul 610 deveni conştient de misiunea sa. Crezu că îngerul Gavril îi porunceşte să facă cunoscute neamului său unitatea lui Dumnezeu, recompensele şi pedepsele divine, pe care ei le ignorau.           Începu să predice. Cei săraci şi oprimaţi au fost cei dintâi care l-au ascultat. Dar bogaţii, care-şi vedeau interesele ameninţate, îl luară în derâdere şi începură maltratările, din cauza cărora mulţi învăţăcei se refugiară în Abisinia. După moartea unchiului său şi a Khadidjaei fugi şi el la Medina, de unde se strădui să-şi impună doctrina tuturor arabilor. De la acest an, 62, datează era musulmană, numită Hegira (fuga).           Primit cu entuziasm la Medina, urmat de alţi refugiaţi din Mecca, Mohamed nu mai este predicatorul batjocorit de dinainte, ci devine şeful unui mic stat, fondat nu pe solidaritatea triburilor, ci pe profesiunea aceleiaşi credinţe religioase. Mohamed impune legi, ca un monarh, în numele lui Allah.           Începând să comande, descoperă că armele constituie instrumentul legitim şi singurul posibil pentru a face să triumfe misiunea sa. Se ia la harţă cu iudeii – în număr mare la Medina – care nu dădeau credit noului profet. Încep masacre, confiscări, exilări în masă. Cu prada obţinută, atrage o mulţime de beduini, care se convertesc şi pe care-l angajează în “războiul sfânt” (djihad) împotriva păgânilor care n-au vrut să asculte de Allah şi de profetul său.           Caracterul lui Mohamed se schimbă şi sub alt aspect. Vechiul soţ, fidel Khadidjei, care a restrâns pentru alţii obiceiul arab al poligamiei nelimitate la patru soţii, se căsătoreşte cu Aişca, fiica prietenului său Abu-Behar, în vârstă de 9 ani şi, printr-o “dispensă” specială a cerului, profetul va avea în total nouă soţii – între care Zenaibu, soţia fiului său Zeid – precum şi mai multe concubine.           Se socotea trimis de Dumnezeu pentru toţi arabii, fiii lui Avram, precum Moise pentru fiii lui Iacob. Fără să pretindă că-l întrece pe aceştia în sfinţenie, se consideră totuşi într-un oarecare fel superior, pentru că le completează opera.           Dădu religiei sale un caracter naţional şi cuceri sanctuarul din Mecca pentru a izgoni de acolo falşii zei şi pentru a face din acel oraş centrul religios şi monoteist al tuturor arabilor. Când muri, la 632, în Medina, Mohamed era stăpânul întregii Arabii, deoarece triburile nomade, din interes sau de frică, i-au primit religia.           Numele religiei predicate de Mohamed este islamismul, adică resemnarea, abandonul în voia lui Dumnezeu. Revelaţiile lui Mohamed, scrise în parte de secretarii lui, în parte rămase prin tradiţie, sunt cuprinse în Coran.           În substanţă, principalele îndatoriri ale credincioşilor – căci islamismul este în primul rând o legislaţie – sunt cele “cinci coloane ale islamismului” şi anume: 1. Credinţa se exprimă prin formula: “nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este trimisul lui”. Cine pronunţă această formulă este musulman şi este obligat să respecte toate prescripţiile Coranului; 2. Rugăciunea trebuie făcută de cinci ori pe zi, la ore fixe, anunţate de muezin din înălţimea minaretelor; 3. Pomana, devenită cu timpul impozit; 4. Postul, ce durează în luna ramadan, ţine 30 de zile; 5. Pelerinajul la Mecca, pe care fiecare credincios trebuie să-l facă măcar o dată în viaţă.           Monoteismul islamic este absolut. Există însă şi îngeri buni şi îngeri răi (Ihlis). Dumnezeu a comunicat revelaţia sa oamenilor prin şapte trimişi. Penultimul este Isus, iar ultimul este Mohamed. Isus este model de sfinţenie, Fiul miraculos al Fecioarei Maria. N-a murit, ci a fost ridicat la cer.           Sufletele celor răi aşteaptă în mormânt învierea şi judecata. Necredincioşii vor fi condamnaţi la iad, împreună cu Ihlis. Cei aleşi se vor bucura în veşnicie de o fericire – după Coran – ce constă în plăceri senzuale.           Teologii musulmani, mai ales în contact cu popoarele creştine, caută să împace credinţa cu speculaţiile raţionale. Al-Ghazhi († 1) este unul dintre cei mai renumiţi teologi, pe care şi astăzi mulţi îl urmează, dar pe care Waheliţii – care se leagă în mod literar de expresiile coranice cele mai antropomorfice în legătură cu Allah şi cele mai fataliste în ceea ce priveşte soarta omului – îl repudiază.

Lui Daniel Black nu-i plăcuse casa unchiului sau inca de când o văzuse.   Construita în urma cu doua secole, pe locul unui cimitir evreiesc, mai bântuia inca sufletele putinilor locatari ai oraşului în care se afla. Ei o numiseră fara nici o exagerare Casa Diavolului, caci parca scoasa din paginile unui roman horror, nu ducea deloc lipsa unui aspect cu totul şi cu totul aparte. Drăcesc. Uriaşă, complicat construita şi dărăpănata. Geamurile (care mai rămaseră nesparte) erau acoperite cit e ziulica de mare de nişte perdele verzi, ce băteau acum spre negru. Lemnul ce se observa ici-colo era putred, iar cărămidă spălată de atâtea ploi avea culoarea unei pete mari şi şterse de sânge.   Acum, Daniel era înăuntrul ei. Auzea scârţiitul sumbru ca geamătul unui muribund al podelelor vechi, şoaptele vintului ce înainta fara nici un impediment prin geamul spart al camerei în care ar fi trebuit sa doarmă după lunga zi de călătorie cu rabla de autobuz ce l-a adus în acest loc blestemat.   „Da, cuvântul cel mai potrivit: BLESTEMAT”.   Sta întins pe un pat la fel de vechi, ce mirosea a urina şi a rozătoare. Îşi aprinse o ţigară şi o savura urmărind cu privirea perdeaua ce flutura ca o fantasma în lumina lunii.   Ce ghinion pe el. După un an greu de studii într-un oraş mic, ce oferea puţine posibilităţi, era chemat acum în vacanta tocmai la casa unchiului care il adoptase imediat după moartea tatălui sau.   Unchiul, un om uscăţiv şi întunecat asemenea locului în care locuia, se îngrijise de studiile sale pina acum şi-l ţinuse departe de casa. Ştia probabil ca acesta nu ar fi mediul cel mai potrivit pentru un puşti de şaisprezece ani. Dar, în acest an, nu mai avuse parte de acelaşi noroc, trebuise neapărat sa vina. Unchiul sau il chemase pentru a-şi întâlni nişte rude de existenta cărora nu ştiuse pina acum.   Continua astfel să-şi sfărâme creierii cu tot felul de întrebări: Cum putea unchiul sau sa trăiască în astfel de condiţii? Chiar era casa atât de veche? Cine fuseseră foştii locatari şi cum ii găsise unchiul lui tocmai pe aceştia? Nu găsi răspunsurile şi căzu încet într-un somn şubred şi zbuciumat.   Visa ca merge prin încăperile întortocheate ale locuinţei. Se rătăcise. Era ca un şoarece într-o cutie-labirint. Teama il frământa insuportabil. Văzu o lumina şi se bucura în sinea lui. Ieşirea. Alerga spre ea.   Un ţipăt ascuţit ca de porc înjunghiat ii pătrunse în ureche.   Daniel Black deschise ochii şi îşi ridica capul de pe zdreanţă ce ţinea locul pernei.   Cauta ca un nebun cu privirea prin împrejurimi. Ce auzise? Ţipătul aparţinea visului sau se confrunta cu realitatea?   Foarte clar. Asta-l trezise. Ciuli din nou urechile. De undeva, din spate. Din capătul îndepărtat al casei. Un horcăit.   Arunca ţigara pe care o uitase în coltul gurii si, spre norocul lui, nu se terminase, ca să-i arda buza.   Daniel sari din pat. Îşi trase repede pantalonii pe el. Căuta prin bezna luminarea pe care unchiul sau o lăsase pe masa numindu-o „înlocuitor de bec”, o găsi şi o aprinse. Îşi îndesa mina în buzunar şi descoperi briceagul. Un dar de la răposatul sau tata, ce acum avea să-i fie, poate, de mare folos. Era aproape sigur ca unchiul sau era prădat de tâlhari.   Înainta uşor şi deschise usa. Aceasta scoase un oftat lung şi obosit.   „Ai crezut ca te vei plictisi în aceasta vacanta. Ei bine. Dani. Te-ai înşelat. Jocul de-abia acum începe” îşi spuse el, în timp ce străpungea cu privirea întunericul ce domnea în întreaga casa. Era surprins ca, în ciuda groazei care-l invada, simţea o satisfacţie, o placere cum nu mai simţise vreodată. „Acum sunt un om de acţiune” îşi spuse.   Continua sa meargă încet, sa descopere fiecare colţişor al casei asemenea unui conchistador care tocmai a întâlnit o insula. In mina stângă ţinea luminarea, iar în cea dreapta briceagul. Acesta dorea vărsare de sânge. Aştepta sa se arunce ca un demon asupra sufletului pierdut. Aştepta momentul potrivit.   Tocmai lua coltul când, atent doar la uşile care s-ar fi putut deschide, lovi cu piciorul un obiect tare. Pentru o clipa se dezechilibra, apoi îşi relua poziţia iniţială. Îşi învârti privirea prin întreaga încăpere, apoi se lăsă pe un genunchi şi inspecta straniul obiect. Apropie luminarea de el si. SURPRIZA: un aparat foto digital. Un aparat foto însângerat.   Daniel Black judeca repede. Un aparat foto într-o casa care face senzaţie în fata oricui. Un fotograf ghinionist. Un ziarist neastâmpărat.   Se ridica mulţumit de propiile-i socoteli, apoi un gând înspăimântător il lovi în tâmple mai rau decât un glonţ: UNCHIUL SAU ERA ACUM UN UCIGAŞ.   Fara a mai sta o secunda, fugi spre scările care, ştia el, duceau la etaj. Locul unde ar fi trebuit sa se afle unchiul sau. Urca în graba, apoi se opri nedumerit. Ajunse într-un hol imens şi întunecos. Pe fiecare perete, patru uşi.   Daniel Black era complet uimit. Nu s-ar fi aşteptat niciodată ca aceasta locuinţă, Casa Dracului, sa fie atât de încăpătoare. Totodată, se confrunta cu un alt adevăr: visul. Ajunse în situaţia din vis. Nu era cu nimic mai prejos decât atunci. Un şoarece într-o cutie-labirint.   Alerga spre prima usa pe care o văzuse şi se arunca în ea. Usa ceda făcându-i loc sa intre.   Un sentiment de regret il cuprinse imediat. In camera domnea Diavolul. Nu în persoana, ci în ceea ce vedea. Peste tot. Infernul.   Prins de un perete, se întindea un schelet uman. Chiar sub el, fâşii întregi de hârtie pline cu formule. Formule de nedescifrat asemenea hieroglifelor. şi multe alte fotografii. Ce înfăţişau experimente bizare.   Ceilalţi erau la fel, ocupaţi de astfel de structuri umane. Mai mici, probabil copii.   Daniel Black se cutremura. Într-un colt se afla un fel de borcan gigantic. Un tub uriaş din sticla la fel ca acelea în care sunt conservate animalele în laboratoarele de biologie. Doar ca în el se afla un cadavru uman. O femeie intrata în putrefacţie, căreia ii ieşise un ochi, il privea cu o expresie fixa ce-l făcu sa îngheţe de frica.

Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceţi (I Corinteni 10,31).           Orice ati face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, bine ştiind ca de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; caci Domnului Hristos slujiţi.           Coloseni 3,23-24)           O Scurta Introducere.           În Dumninica Ortodoxiei se sărbătoreşte Triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, sărbătoare instituita de patriarhul Metodie al Constantinopolului la 1 martie 843 pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima Duminica a Postului Mare.           Se obişnuieşte în anumite locuri ca în aceasta zi sa se facă procesiuni cu icoane (in amintirea biruinţei iconodulilor în anul 842) şi sa se citească Synodikonul care este un act în care sunt anatemizaţi ereticii din toate timpurile şi locurile şi sunt fericiţi apărătorii dreptei credinţe.           Acest Synodikon se citeşte şi astăzi în toate Catedralele, Manăstirile şi parohiile din Grecia La ruşi – doar la slujbele arhiereşti.           Iar la români – deloc., din Triodul românesc lipsind Sinodiconul Ortodoxiei, slujbă cu caracter dogmatic din tot anul bisericesc.           Sfântul Teofan Zăvorâtul arăta că prin Sinodicon se aude glasul cel puternic al dreptei credinţe, care osândeşte mulţimea de erezii şi de eretici. El explică de ce în zilele noastre Biserica nu se grăbeşte să pronunţe anatema asupra fiecărei grupări eretice nou înfiinţate: „La noi s-au prăşit acum o mulţime de nihilişti şi de nihiliste, de darwinişti, de spiritişti: dacă în învăţătura lor ar fi vreo rătăcire nouă, credeţi că Biserica ar tăcea, n-ar glăsui, nu i-ar osândi şi nu i-ar da anatemei? Dimpotrivă, s-ar face sinod fără întârziere şi toţi, dimpreună cu învăţăturile lor, ar fi daţi anatemei; la Sinodiconul de acum al Ortodoxiei s-ar mai adăuga un punct: «Lui Büchner, Feuerbach, Darwin, Renan, Cardec şi tuturor următorilor lor – anatema!». Dar nu e nicidecum nevoie de un sinod special pentru aşa ceva, nici de vreun adaos. Toate învăţăturile lor mincinoase au fost deja date anatemei.”           Într-una din conferinţele sale ţinute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, stareţul mănăstirii aghiorite Vatoped, a fost întrebat: „Ce este Sinodiconul Ortodoxiei care se citeşte în Grecia în mănăstiri şi în catedrale şi dacă n-ar trebui cunoscute aceste lucruri şi în România?” El a spus: „Noi, în Duminica Ortodoxiei, facem o litanie şi citim anatemele celor şapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care îl facem. Dumneavoastră nu îl faceţi aici?” La răspunsul negativ al părintelui Constantin Coman, arhimandritul a continuat: „Este bine să-l faceţi. Noi, după apolisul dumnezeieştii Liturghii, facem procesiune în mănăstire, cu patru opriri şi rostim anatemele. În acelaşi timp rostim şi credinţa hotărâtă de cele şapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptătorii pentru dreapta credinţă începând din timpul Sinoadelor şi ajungând până la Sfântul Grigorie Palama”           SYNODIKONUL ORTODOXIEI care se citeşte în Duminica Ortodoxiei)  A. SYNODIKONUL EPOCI MACEDONENILOR196 1. Synodikonul originar al Icoanelor (843)           Mulţumire aniversara datorata lui Dumnezeu în ziua în care am recâştigat Biserica lui Dumnezeu, împreună cu arătarea dogmelor evlaviei şi răsturnarea impietăţilor răutăţii.           Urmând vorbelor profetice, cedând îndemnurilor apostolice şi instruiţi de istoriile evanghelice, prăznuim (astăzi) ziua înnoirii. Căci zice Isaia „sa se înnoiască ostroavele înaintea lui Dumnezeu” (Is. 41, 1; 46, 16), făcând desigur aluzie la bisericile cele dintre neamuri – iar biserici nu sunt doar simplu edificiile şi strălucirile templelor, ci şi deplinătatea binecredincioşilor adunaţi în ele, ca şi imnele şi doxologiile cu care aceia cinstesc Dumnezeirea. Iar Apostolul, sfătuindu-ne acelaşi lucru, ne îndeamnă „sa umblam întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4) şi porunceşte ca, „daca este cineva în Hristos făptura noua” (2 Cor. 5, 17), sa se reînnoiască (2 Cor.           4, 16; Colos. 3, 10; Rom. 12, 2). Iar cuvintele Domnului s-au făcut şi ele întocmire profetica, căci zice „şi era sărbătoarea înnoirii (Templului) în Ierusalim şi era iarna” (In. 10, 2), arătând prin aceasta fie iarna spirituala în care neamul iudeilor mişca împotriva obştescului Mântuitor furtunile şi agitaţia urii sale mânjite cu omor, fie pe cea care loveşte simţurile trupului prin prefacerea aerului în ger. şi într-adevăr şi peste noi a trecut (acum) iarna, dar nu cea (a firii) care se întâlneşte de obicei, ci cea (spirituala a ereziei şi) care revarsa asprimea răutăţii celei mari cu adevărat. Dar (în cele din urma) ne-a înflorit şi noua primăvara cea prielnica harurilor lui Dumnezeu şi întru care ne-am şi adunat laolaltă sa aducem lui Dumnezeu mulţumită pentru secerişul celor bune, încât putem zice şi noi cu Psalmistul: „vara şi primăvara Tu le-ai plăsmuit pe ele. Adu-ţi aminte de aceasta” (Ps. 73, 17-l8).           Căci într-adevăr Dumnezeul minunilor a zdrobit pe vrăjmaşii cei ce au ocărit pe Domnul şi au necinstit sfânta închinare adusă Lui în sfintele icoane, pe cei înălţaţi şi semeţi în impietăţile lor şi a zvârlit la pământ trufia apostaziei; n-a trecut cu vederea glasul celor ce strigau către El: „Adu-ţi aminte Doamne, de ocara robilor Tăi, pe care o port în sânul meu de la multe neamuri, cu care m-au ocărât vrăjmaşii Tăi, Doamne, cu care a ocărât preţul (antâllagma) Unsului Tău” (Ps. 8, 49-50); iar preţul Unsului sunt cei eliberaţi prin moartea Lui prin cuvântul propovăduirii şi întipărirea prin icoane, prin care anume se cunoaşte de către cei răscumpăraţi marea lucrare a iconomiei Lui celei (înfăptuite) prin Crucea şi Patimile Sale, ca şi prin minunile Lui celei dinainte şi după Cruce şi de unde imitaţia Pătimirilor Lui trece la Apostoli, de acolo la Martiri şi prin ei, coboară până la Mărturisitori şi Asceţi. De aceasta ocara cu care au ocărât vrăjmaşii Domnului, cu care au ocărât preţul Unsului Său aducându-şi aminte Dumnezeul nostru, mişcat înlăuntrul Său şi înduplecat fiind de cererile Maicii Sale, ale Apostolilor şi ale tuturor Sfinţilor care au fost împreună-batjocoriti cu El şi împreună-ocărâti cu icoanele Lui – ca, precum au pătimit împreună cu El în trupul lor, tot astfel, în chip firesc, să aibă împreună parte comună cu El şi în ocările cele împotriva icoanelor Lui – aducându-şi deci aminte de ele, a lucrat astăzi ceea ce sfătuise ieri şi a înfăptuit şi a două oară ceea ce săvârşise întâia oară.198 Căci prima oara, după multi ani de dispreţuire şi necinstire a sfintelor icoane, a întors evlavia la ea însăşi, iar acum, a două oara, 4           I după aproape treizeci de ani (de persecuţii) au rânduit şi nouă, nevrednicilor, eliberarea din necazurile noastre, izbăvirea de cei ce ne chinuiau, reproclamarea dreptei credinţei, întărirea închinării la icoane şi prăznuirea ce ne aduce toate cele mântuitoare. Căci în icoane vedem Patimile Domnului cele pentru noi: Crucea, Mormântul, îngroparea şi prădarea Iadului, luptele martirilor şi cununile lor, însăşi Mântuirea pe care Cel dintâi al nostru judecător (arbitru), răsplătitor şi încununat „a lucrat-o în mijlocul pământului” (Ps. 73, 12). Acest praznic îl serbăm deci noi astăzi, întru care, împreună bucurându-ne şi împreună-veselindu-ne prin rugăciuni şi litanii, strigăm în psalmi şi cântări: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeul nostru, singurul carele faci minuni” (Ps. 76, 14-l5). Căci pe cei ce dispreţuiau slava Ta i-ai făcut de râs, iar pe cei ce au cutezat cu semeţie împotriva icoanei Tale, i-ai arătat ca nişte fricoşi şi fugari.           Aceasta deci în ce priveşte mulţumirea fată de Dumnezeu şi triumful Domnului asupra celor potrivnici; în ce priveşte luptele şi isprăvile cele împotriva iconomahilor, ele vor fi arătate pe larg într-un alt cuvânt şi relatare mai extinsa. Acum însă, în chip de odihna după trecerea pustiei, intraţi în posesiunea Ierusalimului duhovnicesc şi imitând astfel istoria mozaică, sau mai degrabă din porunca dumnezeiască, am socotit drept şi îndatorat lucru a grava în inimile fraţilor, ca pe o lespede alcătuită din blocuri mari de piatră şi pregătită anume pentru primirea scrierii, binecuvântările ce se cuvin celor ce păzesc legea ca şi blestemele cărora li se supun pe ei înşişi cei ce o încălca.19 Drept care zicem acestea:           Celor ce mărturisesc venirea (şi prezenta =parousia) în trup a Cuvântului lui Dumnezeu cu cuvântul, cu gura, cu inima, cu mintea, în scris şi în icoane, veşnica fie memoria.           Celor ce cunosc deosebirea după firi a unicului şi aceluiaşi ipostas a lui Hristos şi îl atribuie lui (însuşirile de) creat şi necreat, văzut şi nevăzut, pătimitor şi nepătimitor, circumscris şi necircumscris, atribuind firii dumnezeieşti pe acelea de necreată, nevăzută şi cele asemenea, atât prin cuvânt cât şi prin icoane, veşnica fie memoria.           Celor ce cred şi vestesc cuvintele Evangheliei prin litere iar faptele ei prin figuri (sau imagini) şi ca şi una şi alta şi vestirea prin cuvinte şi întărirea adevărului lor prin icoane, concura fiecare spre unul şi acelaşi folos, veşnica fie memoria.           Celor ce-şi sfinţesc buzele prin cuvântul (Evangheliei) şi apoi, prin acelaşi cuvânt, (sfinţesc) şi pe cei ce-l ascultă şi mai stiu şi vestesc că prin augustele icoane se sfinţesc în mod asemănător şi ochii celor ce le văd, iar mintea se înaltă şi ea prin ele spre cunoaşterea lui Dumnezeu, ca de altfel şi prin dumnezeieştile temple, prin vasele sacre şi prin celelalte obiecte sfinte, veşnica fie memoria.