Carti religie

„Un aspect paradoxal al existenţei noastre este felul în care ne percepem semenii cu care împărţim aceleaşi amintiri. La o primă vedere, s-ar putea crede că propria persoană îţi este, dacă nu cel mai bun prieten, atunci măcar un aliat de nădejde. Nimic mai fals! E greu de spus în aceste condiţii care este adevărata menire a Regulamentului canonic: ascunderea acestui fapt sau îmbărbătarea noastră în faţa perspectivei că, la un moment dat, o să fim confruntaţi cu o conştiinţă cu adevărat colectivă, de genul celei preconizate de Sfântul Augustin cel Nou.”   Oksana Bint Laesia – Introducere în studiul Regulamentului canonic         1. JORLEE NU AVEA NEVOIE să asculte vocea ly a tribului său, Omenori, pentru a şti câtă frământare provocase hotărârea lui. Ajungea să privească spre rand… Pe schelele de lemn, care închipuiau o jumătate de sferă, abia dacă erau destui semeni de-ai lui pentru a putea respinge atacul unei haite nu prea mari de lentile. Dacă oamenii aceia s-ar fi confruntat pe neaşteptate cu policornii, cu florile cântătoare sau cu filamentele de foc, toate construcţiile din câmp deschis ale satului său s-ar fi transformat în scrum.   Îşi continuă drumul spre câmpul bătătorit unde se ţinea de obicei sfatul Omenori. Simţea prezenţa rezervată a tuturor celor care îi ieşeau în cale. Îşi închideau minţile cu grijă când ajungeau lângă el, domolindu-şi vocea ly. Unora le era chiar frică. Jorlee nu-i înţelegea, dar asta nu-l făcea decât să se umple de tristeţe, conturând o stare de echilibru perfect, o detaşare aparentă de ceea ce se întâmpla lângă el. În ziua precedentă, deschisese porţile unui viitor pe care nimic nu îl mai putea stăvili. Era conştient că se speriaseră cu toţii tocmai de seninătatea cu care vorbise Preotului şi de neînfricarea lui sinceră, aproape nebună, în faţa a ceea ce ar fi trebuit să fie o moarte sigură.   — Să ai parte de chu, auzi îmbărbătarea unui prieten din copilărie care îl bătu pe umăr. Îi zâmbi trist.   Simţea la periferia conştienţei cele trei voci care defineau propria sa armonie. Ly era graiul subliminal prin care, de zeci de generaţii, semenii lui învăţaseră să ţină legătura unul cu altul, vocea, tribului său. Shu era ceea ce orice copil kyrallian învăţa să stăpânească încă din primii ani: convieţuirea cu propriul veşmânt, impregnat cu o colonie minusculă de ciuperci, domesticite de generaţii şi prăsite cu grijă între firele vegetale din care era ţesută mantia. Peste toate acestea domnea ann, vocea minţii sale, porţiunea aceea unde fiecare om rămânea singur cu sine însuşi, pentru a şti cine este.   Era conştient că se îndrepta spre ceea ce ar fi putut reprezenta moartea. Ştiuse asta încă de când îl blestemase pe Preot, care aproape că pierduse controlul pumnalului ritual cu care luase viaţa Zerriei sub efortul voinţei lui Jorlee, care urlase furios, fără a fi capabil să se opună sorţii crunte a prietenei sale din copilărie.   Băiatul ştia că niciunul din semenii săi nu se putea măsura cu el în măiestria susţinerii obiectelor în aer, dar lupta ruuk era un meşteşug care ţinea destul de puţin de forţa mentală şi mai mult de exerciţiu şi disciplină interioară. Era simplu să menţii în aer prin forţa gândului şapte pumnale. Găsirea căilor prin care le puteai trimite spre carnea adversarului necesita însă mult mai multe alte calităţi, care excludeau forţă brută.   Pe măsură ce se apropia de locul luptei, simţea cum conştiinţa shu devine din ce în ce mai agitată. Se concentră puternic pentru a reda veşmântului său cele trei cute cuvenite pe umăr, semn al rangului său inferior. Uneori, colonia din mantie avea daruri premonitorii. Ce să fi simţit de data aceasta?   Propria mea moarte, desigur.   Jorlee îi zâmbi uşor unei fetiţe care îl privea cu mâna stângă aşezată peste gură. Figura ei îi aminti de Zerri. La zece ani, atunci când trebuiseră să supravieţuiască singuri în afara satului preţ de trei zile, pentru a-şi dovedi utilitatea pentru trib, încălcaseră regula singurătăţii şi se întâlniseră acolo unde nu îi mai puteau ajunge conştiinţa Preotului şi privirile indiscrete. Jorlee o apărase pe fată, expunându-se atacului creaturilor din podiş. Nu numai că supravieţuiseră, dar băiatul, deşi pe vremea aceea era doar un puşti plăpând, reuşise să spulbere o întreagă familie de policorni. Fusese prima demonstraţie a uluitoarei forţe pe care mintea lui o degaja atunci când se afla în preajma fetei. Se speriaseră amândoi şi nu povestiseră nimănui, dar era greu să ţii un asemenea eveniment prea multă vreme departe de ly, vocea tribului. De cele mai multe ori te trădau visele.   Pe măsură ce crescuse, Zerri devenise din ce în ce mai frumoasă. Din păcate, nu putea să facă de pază în rand, hainele îi stăteau într-o veşnică neorânduială din cauză că nu reuşea să comunice eficient cu vocea shu… Legea Kyrallului o condamna să moară. Tribul nu o putea susţine la nesfârşit.   De fapt, singurul lucru la care se pricepea cu adevărat Zerri erau sculpturile în praf. Orice copil kyrallian începea să-şi exerseze puterile ridicând praful drumului şi apoi, folosind două sau chiar trei pulberi colorate, realizând forme simple. Era un joc, o etapă pregătitoare pentru lupta de zi cu zi cu animalele de pe Kyrall. Zerri rămăsese însă copil în multe privinţe şi se refugiase într-o fascinaţie eternă faţă de sculpturile în praf. Avea o cutie din lemn de arbore negru, împărţită în zece compartimente, pe care obişnuia să o aşeze în faţa ei şi apoi, prin forţa gândului, să ridice grăunţele minuscule de praf formând nori mici, de diferite culori, unindui apoi în forme complexe. Jorlee nu-şi amintea să fi simţit vreodată o bucurie mai intensă decât aceea când Zerri închipuise silueta plăpândă a unei fetiţe spunând că avea să fie fiica lor.   Tânărul rânji. Distanţa dintre exaltarea aceea şi furia rece pe care o resimţea acum era într-adevăr unul dintre cele mai de spaimă lucruri cu putinţă. Dar nu el era acela care avea motive să se teamă. Păşi în locul sfatului cu dispreţul întipărit pe buze.   — Crezi că mă poţi învinge? Tună Preotul, care îşi luase locul la câteva zeci de paşi depărtare.   O să mori, auzi Jorlee în interiorul minţii sale, undeva adânc în ann, acolo unde, teoretic, nimeni nu avea voie şi nici nu ar fi putut să intre. Preotul comitea cel mai mare sacrilegiu cu putinţă, dar nici măcar situaţia asta fără precedent nu reuşi să tulbure echilibrul tânărului.

            Zece ani au trecut de la prima apariţie a cărţii Sfintele femei ale Orientului În acest răstimp, multe schimbări s-au petrecut în studiul creştinismului antic şi în studiul legat de rolul femeilor în istoria creştinismului. Textele adunate în acest volum au contribuit la aceste schimbări şi încă mai continuă să provoace savanţii şi studenţii să regândească paradigmele şi locurile comune. Două lucruri ne-au făcut să ne asumăm sarcina acestei cărţi: relativa sărăcie a titlurilor legate de creştinismul siriac şi lipsa surselor legate de femeile din istoria creştină timpurie. Textele din acest volum rămân utile nu doar pentru că ne ajută să restabilim echilibrul care a provocat efortul nostru, dar mai mult, pentru că ele stau ca o puternică mărturie pentru timpul şi locul lor. Fiecare efort de a interpreta şi de a înţelege creştinismul primar şi contribuţia femeilor la el trebuie să fie măsurat prin ceea ce ne spun aceste texte.           Din perspectiva tradiţiei siriace, povestirile de faţă au contribuit la efortul de a considera creştinismul antic în termeni mai largi decât ne-o permit literatura latină şi greacă a imperiului roman. [2] Savanţii au acordat o atenţie sporită înţelegerii Imperiului Roman ca o varietate pluralistă, în care diferite culturi au înflorit şi au interacţionat. Textele adunate aici fac posibilă privirea creştinismului ca un fenomen care, la început, nu era una cu Imperiul Roman. Atunci când se au în vedere modelele de continuitate şi diferenţă din acele texte creştine care se găsesc cu mult în afara graniţelor Imperiului Roman, tradiţiile greceşti şi latine apar contextualizate. O imagine mult mai bogată apare în legătură cu felul în care această religie s-a dezvoltat; nu numai că măsura întinderii geografice este izbitoare, ci în plus face şi mai limpede bogăţia perfectă, atât de constanţă cât şi de variaţie, în literatura, practica şi spiritualitatea creştine. În această înţelegere mai largă a istoriei creştine, tradiţia siriacă apare ca unul din izvoarele creştine străvechi care permite o imagine mai completă.           Această „imagine mai completă” ne-a învăţat mai multe despre creştinismul siriac. Tendinţa comună în cercetare a fost aceea de a prezenta tradiţia siriacă ca şi cum ar fi destul de separată de cultura greco-romană care a dominat începutul erei creştine, tendinţă discutată în introducere. Totuşi, cercetătorii au ajuns să vadă tot mai des felul în care,           Oxford: Blackwell Publishers, 196), reprezintă un exemplu extrem de important în această chestiune. De fapt, cartea se deschide prin zugrăvirea Edessei, un oraş siriac mai întâi de toate.           În lumea mediteraneană cu adevărat cosmopolită, exista şi o interacţiune culturală mult mai mare decât o bănuiam şi, în plus, de un tip mult mai nuanţat. Astfel, textele din această colecţie pot fi văzute ca reprezentând nu doar etosul sirian distinctiv, ci, totodată, de a face aceasta în forme literare şi modele retorice influenţate de tradiţia literară clasică şi a şcolilor filozofice greco-romane. Această înţelegere nu scade din importanţa acestor texte ca expresii ale creştinismului siriac; mai degrabă subliniază fluiditatea limitelor culturale în antichitate şi calitatea interactivă profundă a sfârşitului lumii antichităţii târzii.           Mai este, în afară de aceasta, o problemă de un interes mult mai mare în folosirea hagiografiei ca sursă pentru studierea istoriei femeilor. Un număr de colecţii de traduceri sau studii de hagiografie despre sfintele femei au apărut în anii din urmă cu titluri care indică interese paralele pentru textele adunate aici.4 Totuşi, după cum istoricii au ajuns să aprecieze importanţa hagiografiei ca o sursă în sublinierea importanţei rolului femeilor, de asemenea, la rândul nostru, am ajuns să înţelegem mult mai bine ambiguităţile acestei hagiografii privite ca material istoric. Aici, cea mai importantă realizare a ultimilor zece ani a reprezentat-o deplasarea interesului cercetătorilor de la istoricitate la retorică. Fiindcă, dacă cunoaşterea vieţilor femeilor din această perioadă a crescut într-un mod impresionant5, tot astfel a sporit şi înţelegerea noastră asupra locului ocupat de femei în „discursul totalizator” al antichităţii târzii – a gradului în care retorica a fost utilizată atât pentru a construi o anumită prezentare a femeilor, precum şi a „experienţei femeilor”, cât şi pentru a integra aceste construcţii într-un program de expresie culturală mai largă, formulat în acord cu structurile politice şi sociale normative ale timpului. [5]           Nici un text cunoscut scris de vreo femeie nu supravieţuieşte în siriacă, de la începutul acestei limbi în primul secol, până mult după perioada apariţiei acestor texte din colecţia de faţă. Viaţa Fevroniei este astfel în mod deosebit interesantă, după cum apare în Introducere, întrucât pretinde să fi fost scrisă de o femeie, monahia Tomaida. Totuşi, textul însuşi face dificilă acceptarea unei astfel de posibilităţi: povestea, în forma unui romanţ epic [6], cere, datorită conţinutului său, un narator feminin (nici un bărbat nu ar fi putut fi un martor sigur al evenimentelor relatate). Nici măcar portretul pozitiv făcut vieţii duse într-o mănăstire de femei nu poate indica genul autorului, de vreme ce avem numeroase cazuri de bărbaţi care au scris favorabil despre vieţile acestor femei din perioada pe care o Guidancefor Today, de Brenda Meehan (San Francisco: Harper Collins, 193; retipărită Crestwood, NY: St. Vladimir’s Semi-nary Press, 197); Holy Women of Twelfth-Century England, de Sharon K. Elkins (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 198).           Ofthe Blessings: Women’s Religions Among Pa-gans, Jews and Christians în the Greco-Roman World NewYork: Oxford, 192); şi Gillian Clark, Women în Late Antiquity: Păgân and Christian Lifestyles (Oxford: Clarendon, 193).           Christianity”, Journal ofEarly Christian Studies 2 (194): 15-84.           Avem în vedere. [7] În plus, prezentarea mănăstirii Fevroniei urmează convenţiile tradiţiilor filozofice (masculine) greco-romane pentru idealul de prietenie: o viaţă în comuniune, dedicată căutării adevărului, în care membrii comunităţii respective împărtăşesc toate lucrurile şi sunt cu toţii o singură inimă şi o minte. Povestirea urmează un plan care împărtăşeşte un număr de elemente principale cu romanţul elenistic. Putem spune, într-adevăr, că există ceva distinct în această poveste, care o face să fie povestea „unei femei”? În Introducere am sugerat un răspuns afirmativ, însă întrebarea rămâne deschisă şi problematică.

Duminică, 11.06.2006, 11:13am (GMT)   Întunericul e plămada tuturor îndoielilor. Nu stăteam decât de şase ore în bezna din criptă şi mă obseda deja ultima licărire de lumină, care lucise când Leon terminase de zidit deschizătura prin care mă strecurasem din canalul de scurgere. Mă gândeam fără prea mare tragere de inimă la ceea ce trebuie să fi simţit Netsky, care îşi asumase fără să clipească locul din mormântul fără criptă, deşi ştia că urmează să stea întins cel puţin o jumătate de zi într-un sicriu îngust.   M-am ridicat în capul oaselor, atât cât îmi permitea tavanul jos. Ştiam a cui era mormântul. James Edward Soresoul. E greu să nu ţii minte un asemenea nume. Linda glumise chiar spunând că, dacă cripta e bântuită, probabil că fantoma lui Soresoul nu avea să fie cine ştie ce companie. Murise în 2020. Cancer la plămâni. Unul din ultimele cazuri, aşa cum îmi spusese Igor, care părea mereu să aibă resurse nebănuite când venea vorba de informaţii. Se părea chiar că terapia virală care eradicase boala era la acea vreme brevetată, dar Soresoul era deja mult prea bolnav pentru ca ea să poată fi aplicată în cazul său.   Degetele îmi alunecară spre comul de la încheietura stângă. Aş fi vrut să văd ce fac ceilalţi dar ştiam că nu-mi puteam permite. Nici măcar nu luasem cu noi unităţile energetice individuale fiindcă ştiam că radiaţiile lor personalizate ne-ar fi trădat prezenţa, alertându-i pe cei de la securitatea cimitirului. Ne bazam numai pe acumulatorii cu gel pe care ni-i lipisem de coapse dar ştiam că ei nu aveau cum să alimenteze prea multă vreme comurile. Trebuia să mă mulţumesc să-mi mestec în tăcere întrebările.   Am decis să mă gândesc la taică-meu. Întotdeauna când o făceam găseam resurse nebănuite de a accepta ceea ce fac. Într-un fel, el era răspunsul potrivit la tot ceea ce mă frământa, deşi apropierea asta nu funcţiona tocmai în sensul ei natural. Îmi propusesem încă din copilărie să fiu tot ceea ce el nu era şi să excelez în tot ceea ce el dispreţuia. Asta nu era foarte simplu, de vreme ce taică-meu era un fel de celebritate, fiind pe locul al doilea în ţară în ordinea coeficienţilor de Îmbunătăţiri obligatorii.   Fusese primul american care acceptase module de memorie suplimentare şi, până se acomodase cu ele, suferise de o uşoară formă de demenţă. Mama avea un humerus de titan de pe urma unui episod în care el îşi ieşise din fire, dar îmi repetase mereu că suferinţa ei face parte din preţul pe care familia trebuie să-l plătească pentru onoarea de a-l avea în rândurile ei pe unul dintre acei vizionari care înţeleg exigenţele prezentului şi e gata să rişte pentru a explora noii zori ai umanităţii.   Nu mă deranja că nu se străduia să cosmetizeze propaganda oficială şi cita din memorie şi fără să-şi facă vreo problemă dintr-un text pe care fusesem obligaţi să-l învăţăm şi la şcoală. Încetasem să-mi mai pun şi întrebări legate de viaţa lor împreună, care părea strivită de dorinţa tatălui meu de a deveni orice altceva în afară de ceea ce mi-aş fi dorit eu însumi de la el. Nu mă putusem însă obişnui niciodată cu dispreţul condescendent cu care începusem să fiu tratat imediat ce obţinusem scorurile maxime la testele preliminare de kineto-motricitate şi inteligenţă. Deşi îl aşteptam deja de câteva luni, momentul în care tatăl meu mi-a spus că dezonorez familia fiindcă profit de faptul că „o lege imperfectă” îmi permite să nu recurg la îmbunătăţirile obligatorii, m-a luat pe nepregătite prin intensitatea sa. Dispreţul lui era aproape material… De atunci, abia dacă m-a mai privit în cei doi ani în care am fost obligat să mai trăiesc împreună cu ei. Mama îmi spunea mereu că extremismul ăsta e un alt preţ pe care el trebuie să-l plătească „devenirii” sale. Modulele de memorie îl făceau să aibă „răspunsuri emoţionale” exagerate. O întrebasem în ce fel modulele alea pot fi o îmbunătăţire a corpului uman de vreme ce aveau un asemenea efect, dar ea mi-a răspuns că, imediat ce voi mai creşte şi voi vedea lumea adevărată, îmi voi da seama că viziunea are preţuri care trebuie plătite. Săraca mama. Pentru ea, viaţa nu e decât un imens bazar în care cumperi deşertăciuni plătind cu suferinţă.   Nu aveam nevoie de nici un modul de memorie special ca să-mi amintesc ultima zi a şederii mele acasă. Eram deja Înger şi eram prieten cu Igor Lemme deja de câteva luni. Îl descoperisem în încercarea mea de a înţelege cum poate trăi un om care nu uită nimic, aşa ca taică-meu şi aflasem că el suferea de sindromul J, o condiţie biologică la care ajunsese fără să fie modificat în vreun fel. În ziua aceea i-am reproşat tatălui meu că îşi iroseşte viaţa. Mi-a răspuns că tocmai cei care împărtăşeau aceleaşi idei ca şi el făcuseră ca oamenii să nu-şi mai poată irosi vieţile. Cum poţi irosi ceva infinit? Mă întrebase el. Nu am reuşit să-i răspund la întrebarea aceea răcnită. Am plecat însă trântind uşa şi m-am mutat cu Igor. Am aflat mai târziu că tata se temea de noul meu prieten fiindcă printre iniţiaţi circula deja zvonul că, dacă Igor ar fi recurs la câteva Îmbunătăţiri standard, ar fi putut extrem de uşor să îl devanseze în clasamentul coeficienţilor.   Instinctiv am mângâiat iarăşi comul şi a fost nevoie de un efort considerabil de voinţă pentru a nu îl porni. Căutând frenetic să simt ceva mi-am trecut degetul mic al mâinii stângi peste tăişul sabiei. Ştiam că acolo înflorise o bobiţă roşie. O puteam vedea cu ochii minţii, iar imaginea aceea închipuită şi usturimea îmi mai alungară gândurile negre.   Igor s-a bucurat în felul lui de drumul pe care îl alesesem. În seara aceea băusem o sticlă întreagă de vin şi îmi permisese să accesez cele mai secrete site-uri ale Îngerilor. O noapte întreagă am ascultat înregistrări de la puţinele lor întâlniri şi am citit cele mai importante eseuri ale mişcării. L-am întrebat cum de putea menţine o asemenea reţea şi mi-a spus că avea un prieten, mecanic la liftul spaţial Kennedy, care dezvoltase o afacere frumuşică lansând ilegal pe orbită sateliţi de comunicaţii dotaţi cu o tehnologie cuantică de codare. Îngerii aveau deja zece asemenea dispozitive, de dimensiunile unei portocale, extrem de greu de deosebit prin mormanul de fiare care forma Inelul.   Aceea fusese însă şi seara în care am vorbit pentru prima dată cu Mansell. Auzisem de el, ba chiar una din poeziile lui îmi căzuse şi la examenul de absolvire, dar nu mă aşteptasem ca un poet atât de adâncit în simboluri să poată fi şi un ideolog pragmatic. Ştiam desigur că era cel mai cunoscut dintre puţinii care aleseseră să moară şi semnaseră actul de renunţare voluntară la asistenţă medicală, dar chiar şi în momentele mele de ură profundă pentru tatăl meu şi pentru tot ceea ce reprezenta el nu mi l-aş fi închipuit pe Mansell ca pe un guru al unei mişcări ca aceea a Îngerilor.

PREFAŢĂ.           Luată fie ca disciplină de studiu, fie ca disciplină de cercetare, istoria şi filosofia religiilor a devenit o necesitate şi aceasta nu numai pentru că reprezintă un element de cultură generală, ci pentru că presupune cunoştinţe privind fenomenul religios în ansamblul lui şi prin aceasta atinge dimensiunea cea mai profundă a spiritului omenesc, aspiraţia spre libertate şi nemurire.           După profundele schimbări care au intervenit în ţara noastră ca rezultat al înlăturării regimului comunist, religia a revenit în prim plan, interesul faţă de religie nefiind doar o pasiune trecătoare ci unul izvorât din străfundurile spiritului poporului român.           În lucrarea noastră vom încerca să abordăm o tematică nu lipsită de interes şi anume problematica structurilor etice aşa cum au fost ele concepute într-una dintre marile religii ale lumii, în speţă buddhismul şi apoi vom schiţa o perspectivă comparativă, pentru a arăta caracterul unic al structurilor moralei creştine.           Istoria cunoscută a relaţiilor europeano-lndiene începe cu anul 326 î. Hr. Când armatele lui Alexandru Macedon invadează partea de nord-vest a Indiei. Atât de demoralizatoare a fost influenţa „barbarilor” asupra indienilor, încât cei care au acceptat să intre în legătură cu ei au avut un sfârşit tragic. Să ne amintim de soarta, indianului Kalanas (Kalyana), despre care Megasthene (ambasadorul lui Seleucus Bicator la curtea lui Chandragupta între anii 306 – 298 î. Hr.), ne relatează că a cedat în faţa ofertelor măgulitoare ale lui Alexandru cel Mare, devenind o prezenţă exotică la curtea acestuia. Acuzat de trădare, parvenitism şi servilism de către prietenii săi, Kalanas are mustrări de conştiinţă şi îşi dă foc. O soartă asemănătoare a avut-o un alt indian, Sarman Cheya (Sarman Acharya). Despre el se spune că ar fi ajuns la Athena, unde îşi dă foc, spre mare uimire a grecilor, care i-au ridicat un mormânt cu inscripţia: „Aici zace indianul Sarman Cheya din Barygaza, care a căutat nemurirea după vechiul obicei ai indienilor”.           Va trece aproape un mileniu până când prezenţa unui alt european va fi semnalată în India. Este vorba de Marco Polo, care ajunge aici în 1288. Evenimentul a rămas doar semnalat şi consemnat în istorie. Nu acelaşi lucru se va întâmpla în cazul celorlalţi „călători” europeni în India a căror prezenţă va avea consecinţe profunde pentru istoria acestei ţări. Şirul acestora este deschis de către Vasco da Gama, care debarcă la Calicut în 1510. După portughezi, îşi vor face apariţia englezii. Ei rămân în India, din anul 1600, când se înfiinţează East India Company, până în anul 1948, an în care India îşi dobândeşte independenţa.           Dacă pentru populaţia Indiei prezenţa europenilor a fost nu întotdeauna, pentru cultura universală ea a reprezentat un moment de răscruce. Căci prin înfiinţarea Companiei engleze din India, s-au pus temeliile, printre alte îndeletniciri ale acestei companii, studiului culturii indiene, ceea ce a avut un impact deosebit asupra cunoaşterii istoriei şi spiritualităţii tuturor popoarelor cu care indienii antici se înrudesc. Este vorba, aşadar, de popoarele indo-europene sau ido-ariene, ca de exemplu: grecii, romanii, vechii germani, slavii, tracii etc. Prin eforturile susţinute ale companiei engleze şi cu ajutorul nemijlocit al panditi-llor indieni, au fost decifrate în primul rând tainele limbii clasice a Indiei, limba sanscrită şi, în consecinţă, au fost redate în diverse limbi europene (engleză, germană, franceză), textele religioase, filosofice, juridice, literare etc. Ce stau la baza culturii şi spiritualităţii indiene.           Vom încerca prin lucrarea noastră să aruncăm o rază de lumină asupra modului în care ar trebui evaluate alte tradiţii religioase, mai ales acelea cu care creştinismul a intrat în contact ultimele două veacuri.           INTRODUCERE.           Există o mare fascinaţie a Orientului. Fascinaţia lui a marcat din cele mai vechi timpuri pe foarte mulţi oameni, fie că erau poeţi, gânditori sau cuceritori.           Pe poeţi i-a fascinat metafora şi bogăţia mirifică a formelor inspirate de natura exotică, mistică, principiile morale, precum şi metafizica, care a pus la grea încercare pe mulţi gânditori. Iubit, dar neînţeles, căutat cu ardoare, Orientul a rămas un punct de atracţie de mare frumuseţe, profundă gândire şi trăire. Iar dintre toate ţinuturile Orientului, cel care a marcat atracţia cea mai ferventă a fost fără îndoială India „India este antichitatea de astăzi. De azi şi dintotdeauna. Această Indie este o realitate întru totul deosebită, cu care nimic altceva nu poate fi comparat, nici în ceea ce priveşte coeziunea ori gradul general de maturitate, nici în ceea ce priveşte actualitatea sa perenă”, spunea un gânditor român, fascinat de frumuseţile ei. [1]           Vorbind despre India încă „înapoiată” sau rurală, putem afirma liniştiţi de orice tip că tradiţia indiană s-a menţinut intactă în mijlocul a sute de milioane de agricultori uniţi de acest patrimoniu spiritual, rezistând invadatorilor de orice tip şi fărâmiţăriior seculare, aplicând puternica regulă a dharmei şi universale. [2] De fiecare dată considerăm a fi un miracol faptul că India există încă, cu toate încercările prin care a trecut şi mai ales datorită tendinţelor specifice ei de negare a realităţii mundane, empirice şi de proiectare într-un real transcendent ei.           Între popoarele lumii moderne, India deţine permanent o poziţie originală. Această originalitate nu îi revine din tradiţiile ei exotice cu maharaja uimitor de bogaţi, dar şi generoşi, vânători de tigri sau de alte animale la rândul lor exotice şi deosebit de feroce. Atunci când se va cunoaşte în totalitate bogăţia şi ampioarea civilizaţiilor suprapuse care au înflorit şi s-au maturizat pe malurile Indusului sau ale Gangelui Mamă de-a lungul a patru mii de ani de istorie, se va reuşi să se determine cu adevărat caracterul indienilor, solidaritatea lor religioasă, filosofică, mitologică şi artistică. [3]           Gândirea occidentală este astăzi studiată cu pasiune în universităţile indiene, în timp ce şcolile Occidentului propun teme deosebit de puţine legate de cultura orientală. Pentru tinerii indieni, familiarizaţi cu sistemele doctrinare ale vedantinilor sau ale buddhismului, sistemul filosofic al lui Platon, ai lui Descartes sau chiar al lui Kant nu par deloc ciudate sau îndepărtate în spaţiu.           Filosofii din Orient preferă mai degrabă să-şi trăiască înţelepciunea decât să o scrie; prin aceasta, ei se deosebesc total de confraţii lor occidentali. Înţeleptul învaţă fără să vorbească”. [4] Aici se regăseşte una dintre trăsăturile care delimitează modul oriental de cel occidental. Realitatea nu este cea palpabilă. De aceea nu consemnarea în scris a gândului îi dă acestuia valoare sau perenitate, ci transpunerea lui în trăire, în viaţă meditativă. De aceea „în India, filosofia este pentru viaţă, adevărul trebuie trăit. Scopul indianului nu este doar de a cunoaşte realitatea ultimă, ci de a realiza şi de a deveni una cu ea”. [5]

Prolog. 7   Solomon şi Pi. 13   Grecii vor înţelepciune. 21   Altarul din Atena. 31   Galilei şi principiul celei de-a doua cărţi. 41   Telescopul Hubble şi Reformaţiunea.   Maeştrii celor două ceasuri. 63   Biblia şi relativitatea.   Cel dintâi grăunte din pulberea lumii. 85   Despre stele, plutoniu şi îngeri. 93   Supra-intelect matematic sau loterie cosmică?   Lumina era bună. 107   Ziua când Dumnezeu a întins cerurile. 115   Darwin privit dinăuntrul său. 131   Darwin privit dinafară. 141   Biblia şi realitatea. 153   Darwin şi originea ordinii. 161   Surpriză la Jurassic Park. 171   Dumnezeu nu joacă zaruri. 181   Bibliografie. 189         Prolog.   Într-o lume ideală, nu ar fi necesar să spun despre ce nu este vorba în această carte. Însă, când lumea în care scrii nu este numai imperfectă, ci şi (deliberat) îngustă, nevoia de a defini lucrurile despre care nu ai de gând să vorbeşti devine imperioasă. Pe scurt: aceasta nu este o altă carte despre creaţionismul ştiinţific. Aproape toţi cei cărora le-am împărtăşit proiectul au considerat însă, de la sine înţeles, că de fapt asta este. De aceea, va trebui să încep prin a defini creaţionismul ştiinţific. Ceea ce se numeşte creaţionism ştiinţific nu este altceva decât versiunea modernă a unei discipline medievale numită teologia naturală. Teologia naturală are la bază premisa că raţiunea umană poate, fără ajutorul revelaţiei, să descopere adevărul despre Dumnezeu prin studiul naturii şi filosofiei. Promotorul clasic al acestei idei a fost Toma d'Aquino (1225-1274), care credea că „revelaţia specială” (prin credinţa implicită în dogmele bisericii) şi „revelaţia generală” (prin corecta folosire a raţiunii) nu se pot contrazice.   Rezultatul acestei teologii este un întreit dezastru.   În primul rând, este un dezastru spiritual pentru că acordă dogmelor bisericii / bisericilor o autoritate egală cu revelaţia. Dacă nu aţi observat încă, acele rânduieli ale Bisericii Catolice care nu au o bază explicit biblică au în schimb o logică impecabilă. La fel de impecabile erau şi silogismele fariseilor pe care Iisus le-a respins, nu pentru că erau defectuoase logic, ci pentru că revendicau o autoritate egală cu revelaţia. Mai puţin versaţi în logică decât fariseii şi teologii scolastici, mulţi predicatori evanghelici le calcă astăzi pe urme.   În al doilea rând, este un dezastru intelectual pentru că acordă, implicit, valoare absolută concluziilor filosofice sau ştiinţifice. Dacă omul poate prin puterea minţii lui să ajungă la adevărurile revelate, înseamnă că raţionamentele logico-filozofice şi concluziile ştiinţei pot fi adevăruri absolute. Ceea ce motivează însă aventura nesfârşită a cunoaşterii umane este tocmai conştienţa caracterului ei provizoriu. Omenirea a plătit preţul teologiei naturale cu un mileniu de filosofie scolastică în care gândirea s-a învârtit în jurul lui Aristotel.   În al treilea rând, este un dezastru politic. Cel mai bun exemplu este istoria Inchiziţiei. Biserica apela la camera de tortură numai atunci când nu mai exista alt resort. Mai întâi, îşi dădea tot interesul să îi convingă pe eretici cu argumente logice, dar nu accepta ideea că ar putea exista argumente la fel de puternice împotriva ei. Dacă raţiunea umană, atunci când este corect folosită, va conduce inevitabil la adevărurile revelate în Biblie, înseamnă că cel care nu crede în teologia Bisericii (indiferent că aceasta este biblică sau doar „logică”) este încăpăţânat şi răuvoitor.   Un corolar modern al acestei atitudini este convingerea că există un complot al savanţilor pentru suprimarea dovezilor care infirmă teoria evoluţiei.   Reformatorii au respins teologia naturală pe temeiul scrierilor lui Pavel. Aşa cum arăta Martin Luther, în Evanghelie omul este definit printr-o relaţie cu Dumnezeu bazată exclusiv pe credinţă. Limbajul lui Aristotel nu este potrivit pentru a vorbi despre această relaţie. „Filosofia, spunea Luther, este o prostituată bătrână care priveşte spre Atena. Evanghelia este o fecioară care priveşte spre Ierusalim.” Cele două nu au nimic în comun. Luther nu a respins raţiunea umană în sfera ei legitimă, ca instrument de cunoaştere a lumii, ci doar ca sursă alternativă de revelaţie.   Efectul paradoxal al respingerii teologiei naturale a fost naşterea ştiinţei moderne. Nu este întâmplător faptul că părinţii ei au fost fie protestanţi, ca Bacon, Kepler şi Newton, fie dizidenţi catolici, ca Galilei. Reformaţiunea a afirmat independenţa teologiei faţă de filosofie şi implicit a raţiunii faţă de teologie. Principiul a fost definit cel mai bine de Galilei, cea mai cunoscută victimă politică a teologiei naturale. „Dumnezeu, spune Galilei, a scris două cărţi: Biblia şi Cartea naturii. Biblia a fost scrisă în limbaj omenesc. Cartea naturii a fost scrisă în limbajul matematicii. De aceea, limbajul Bibliei este nepotrivit pentru a vorbi despre natură. Cele două trebuie studiate independent una de alta.”   Biblia nu conţine revelaţii ştiinţifice. De fapt, prin însăşi natura ei, ştiinţa nu este şi nu poate fi revelaţie. De la început, Biblia defineşte ştiinţa ca pe o activitate a intelectului uman fără ajutorul revelaţiei.   Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.   Geneza 2:19   În textul de mai sus, Dumnezeu iniţiază ştiinţa şi o urmăreşte cu interes, dar nu intervine. Este de fapt relaţia dintre ştiinţă şi Biblie de-a lungul mileniilor. Biblia iniţiază efortul ştiinţific şi aşează în mintea noastră conceptul unui Dumnezeu care priveşte „să vadă” la ce concluzii ajungem, dar nu ne impune un canon intelectual. „Orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.”   Fiecare descoperire ştiinţifică este corolarul unei lărgiri a orizontului biblic. Eratostene a calculat dimensiunea Pământului şi distanţa până la Soare în timp ce supraveghea traducerea Bibliei în limba greacă la biblioteca din Alexandria. Pavel şi Ioan au introdus conceptul Logosului întrupat şi a răscumpărării materiei, îndemnând filosofia greacă să se întoarcă de la studiul ideilor la înţelegerea naturii. Vor trece însă 1500 de ani până când Reformaţiunea va elibera teologia de greci. Kepler şi Galilei au fost pentru ştiinţă ceea ce Luther a fost pentru teologie. Newton a fost un reprezentant al trezirii profetice care a însoţit spiritual secolul raţiunii. Relativitatea şi fizica cuantică au însoţit redescoperirea Bibliei ebraice ca o alternativă de gândire holistică şi nelineară la dualismul grec şi logica lui Aristotel.   Cartea mea nu este, totuşi, lucrarea unui teoretician, ci a unui pastor. Mă interesează relaţia dintre ştiinţă şi Biblie din punct de vedere practic. Nu accept ca biserica mea să devină un ghetto intelectual în care orice întrebare are un răspuns vechi de peste 100 de ani. Privesc Biblia ca pe o fântână din care putem şi avem datoria să scoatem adevăruri proaspete pentru vremuri noi. Cred, de asemenea, că acei credincioşi care sunt îndrăgostiţi de cunoaşterea ştiinţifică au nevoie să-şi ia Bibliile cu ei în această primejdioasă aventură. Dar Cel care a adus toate fiarele câmpului la Adam, „să vadă cum are să le numească”, nu ne spune dinainte unde duce cărarea îngustă a cercetării. Ca pastor, mă interesează doar să fie o experienţă „care se dă prin credinţă şi duce la credinţă” (Romani 1:16).   Se spune că Jan Hus, atunci când a fost ars, a observat o bătrânică apropiindu-se cu un braţ de vreascuri pe care le-a aruncat pe rugul său. Privind la silueta firavă şi chipul umil ale bătrânei atât de familiare oricărui pastor, reformatorul a exclamat cu ironie amară: „Sancta simplicitas!” Cele două cuvinte au rămas în memoria omenirii ca un avertisment cu privire la faptul că evlavia simplă şi umilă poate fi periculoasă. În veacul democraţiei, adevăratul duşman al oricărei reformaţiuni nu mai este Torquemada, ci „sancta simplicitas”, alături de fariseii care exploatează nu numai banii, ci şi ignoranţa văduvei.   SOLOMON ŞI PI.   A cunoscut Solomon valoarea lui? Şi dacă a cunoscut-o sau nu, ce rost are întrebarea?   Templul lui Solomon avea un scop mai larg decât acela de a fi un centru naţional de închinare. Arhitectura lui trebuia să fie o replică adresată marilor religii păgâne, ale căror temple întruchipau suma realizărilor intelectuale ale antichităţii. Templul de la Ierusalim trebuia să demonstreze superioritatea religiei lui YHVH şi profesiunea de credinţă a lui Solomon: YHVH este izvorul ştiinţei.   Templul păgân era o miniatură a cosmosului. Ziguratul babilonian reprezenta un munte – viziunea babiloniană a Universului – şi conţinea la subsol un bazin cu apă numit Apsu. Apsu era simbolul haosului primordial din care a fusese creat Universul. Mai ales în Egipt, proporţiile templelor reprezentau coduri numerice înţelese doar de iniţiaţi. Aceste cifre comunicau profeţii despre ciclurile Universului şi adevăruri ştiinţifice, aşa cum erau înţelese de casta preoţească.   Templul lui Solomon trebuia să folosească acelaşi limbaj pentru a comunica cosmogonia Genezei. La fel ca templele păgâne, templul de la Ierusalim oferea un model al cosmosului. Ciclul anual de ceremonii şi sărbători simboliza o istorie lineară, mergând în progres de la creaţie până la sfârşitul lumii şi judecata finală. Era o concepţie diferită de cea a învăţaţilor păgâni, care credeau că Universul este veşnic şi istoria se repetă în cicluri infinite.   Un călător străin care ar fi vizitat templul lui Solomon ar fi remarcat mai întâi statura imensă a celor doi stâlpi de aramă. Stâlpii arătau cam în felul a două uriaşe piese de şah şi erau proporţionali după măsura de aur.   Descoperirea măsurii de aur îi este atribuită lui Pitagora, care a trăit patru secole mai târziu decât Solomon. Cam la un secol după Pitagora, artistul grec Fidias a sculptat o statuie a lui Zeus folosind măsura de aur. Din acest motiv, măsura de aur este cunoscută ca cifra „fi” sau? este o constantă şi are valoarea de 1,6180339887. Coloanele templului lui Zeus din Atena, unde se afla statuia, erau proporţionate după aceeaşi măsură de aur. Într-un anumit sens, aceste coloane erau replici ale celor doi stâlpi de aramă. Este evident că Solomon cunoscuse valoarea lui? înaintea grecilor. Faptul că Solomon deţinea cunoştinţe superioare de matematică avea ca scop să îi convingă pe înţelepţi să accepte învăţătura lui despre cosmos şi creaţie.   Odată intrat în curtea templului, călătorul ar fi fost întâmpinat de altarul pentru aducerea jertfelor şi de marea de aramă. Marea de aramă era un bazin aşezat pe doisprezece boi turnaţi tot în aramă. Cei doisprezece boi erau orientaţi către cele patru puncte cardinale. Boul, sau taurul, era pentru locuitorii orientului antic un simbol cosmic. Prima literă a alfabetului semit este alef. Cuvântul alef înseamnă bou şi litera este reprezentată sub forma unui cap de bou stilizat. Un A răsturnat sugerează aceeaşi imagine. Măsurile exacte ale mării se află în 1 Împăraţi 7:23:   A făcut marea turnată din aramă. Avea zece coţi de la o margine până la cealaltă, era rotundă de tot, înaltă de cinci coţi şi de jur împrejur se putea măsura cu un fir de treizeci de coţi.   Cifra zece se referă la cele zece cuvinte (pentru noi propoziţii) rostite de Dumnezeu la creaţie. Circumferinţa adaugă încă două serii de câte zece, corespunzând celor zece porunci şi celor zece atribute ale înţelepciunii.   Marea de aramă este o problemă de geometrie cu implicaţii cosmologice. Raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul său este o constantă matematică, cu alte cuvinte este acelaşi număr, independent de mărimea cercului. Constanta se numeşte? (pi) de la prima literă din cuvântul grecesc perimetros (?µ?), circumferinţă. Valoarea lui? aşa cum este folosită astăzi de ingineri este 3,14159265. şi a fost calculată de Arhimede. Înaintea lui, egiptenii şi babilonienii calculaseră valoarea lui? doar în mod aproximativ. Cifra exactă a lui? nu o cunoaşte însă nici o creatură din Univers. Motivul este acela că 3,14159265. este urmat de un număr infinit de zecimale şi nu cunoaştem nici un model numeric care determină succesiunea cifrelor.

CUPRINS: Paraclisul Preasfântului Tată Ceresc.           Paraclisul Sfântului Duh.           Paraclisul Răbdării Îndelungate a Domnului Iisus Hristos.           Paraclisul de laudă al Dumnezeirii, al Sfinţilor şi al Tuturor Sfintelor Puteri Cereşti 5           Paraclisul Preasfintei Treimi.           Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.           Paraclisul Sfinţilor Arhangheli.           Paraclisul România Grădină a Maicii Domnului şi Ţară aleasă de Dumnezeu, Paraclisul Preasfântului Tată Ceresc.           Rugăciunile începătoare.           Doamne miluieşte! (de 12 ori)           Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu!           Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu!           Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul nostru!           Psalmul Preasfântului Tată Ceresc.           Veniţi toţi iubitorii de Dumnezeu, să-L slăvim pe Tatăl Ceresc!           Veniţi popoare să-L slăvim pe Împăratul împăraţilor şi pe Domnul domnilor!           Veniţi cu toţii să-L aducem Preamărire Celei mai Înalte Personalităţi Divine!           Iubiţi-L popoare pe Tatăl Ceresc al Domnului Iisus!           Iubiţi-L popoare pe Cel care are în Stăpânire Universul şi toată suflarea Lui!           Îngenuncheaţi! Rugaţi-vă! Smeriţi-vă înaintea Celui, pe care nimeni nu-L clinteşte!           Toată suflarea se opreşte când se aude Măreţul Lui Nume.           Binecuvântează-ne pe noi Tată Ceresc, împreună cu Fiul Tău, Domnul Iisus Hristos şi cu Sfântul Duh!           Sfinţeşte-l Doamne Dumnezeule, pe cei care Te iubesc pe Tine, pe Fiul Tău – Cel Unul Născut, pe Sfântul Duh şi întreaga Dumnezeire, care este de necuprins cu mintea noastră!           Doamne Dumnezeule sfinţeşte-l şi iubeşte-l pe toţi cei care, din veac în veac, fac Voia Ta Cea Sfântă!           Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă! Bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului! (de 3 ori) Tropar: Către Tatăl nostru Cel Ceresc să strigăm noi păcătoşii şi nevrednicii, zicând: Ai milă de noi Tată Ceresc! (de 2 ori)           Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!           Bunătatea Ta Dumnezeiască, cine o va spune oare? Îngerii? Arhanghelii? Oştile Cereşti? Sfinţii?           Numai Domnul nostru Iisus Hristos ne poate spune acest adevăr minunat şi de nepătruns.           Psalmul Adevărului Sfânt.           Adevărat eşti Doamne Dumnezeule şi adevărată este Lucrarea Ta cea Duhovnicească!           Adevărată este Sfânta Împărăţie a Ta şi adevărate sunt Cerurile şi Oştirile Cereşti!           Adevărat este Tronul Tău Divin şi adevăraţi sunt cei din jurul Sfântului Tău Tron Divin!           Adevăr a spus Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos şi adevărată este Sfânta Sa Evanghelie!           Adevăr au mărturisit toţi Sfinţii Tăi, în toate veacurile şi la toate popoarele!           Adevărul Tău se transmite din neam în neam şi din veac în veac!           Tu eşti Stăpânul tuturor veacurilor şi în faţa Sfântului Adevăr Dumnezeiesc nimeni nu poate face nimic!           Canonul Preasfântului nostru Tată Ceresc.           Irmos: Marea vieţii văzând-o învolburată, către Tine strigăm: Doamne Dumnezeule din stricăciune scoate-ne pe toţi!           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Domnul nostru Iisus Hristos arătând comuniunea sfinţeniei Divine a spus Apostolului Filip: Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine!           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! La stejarul lui Mamvri Te-ai arătat Întreit lui Avraam şi dreptei Sara, profeţindu-le că vor avea un fiu la bătrâneţe.           Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Adevărul cel Sfânt l-a spus Domnul Iisus Hristos când propăvăduia Sfânta Evanghelie, zicând: Cei ce-L iubesc pe Fiul, Îl vor iubi şi pe Tatăl, iar cei ce-L urăsc pe Fiul Îl vor urî şi pe Tatăl! Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin! Toţi cei care vor respecta învăţătura Sfintei Evanghelii, făcând Voia Tatălui Ceresc, vor avea un loc sfânt şi binecuvântat în Împărăţia Cerurilor.           Cântarea a III-a.           Irmos: Doamne Dumnezeule întăreşte-ne pe noi întru dragostea Ta cea Sfântă, că Tu eşti marginea doririlor Unule, Iubitorule de oameni!           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Iubindu-L pe Fiul Tău, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, îi iubeşti şi pe toţi creştinii care împlinesc Poruncile cele Sfinte şi Dumnezeieşti.           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Toţi Sfinţii care au iubit Cuvântul Sfânt al Adevărului şi l-au împlinit cu cinste, au luat cununa sfântă şi au câte un loc binecuvântat în Sfânta Împărăţie a Cerurilor.           Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh! Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat mărturisim noi creştinii şi într-un glas Îl slăvim pe Domnul Dumnezeu Cel Veşnic şi Iubitor de oameni. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin! Marele Prooroc Ilie şi-a acoperit faţa cu cojocul, zicând: Nu este om viu care să vadă Slava Lui Dumnezeu!           — Iar noi să ne acoperim cu smerenie, slăvindu-L pe Domnul Dumnezeu Savaot. Pe noi creştinii, care facem Voia Ta cea sfântă ajută-ne, luminează-ne, ocroteşte-ne şi ne apără Tată Ceresc, punând Oştile Îngereşti să îi izgonească pe duşmanii cei văzuţi, cât şi pe cei nevăzuţi. Toţi cei care avem nădejde, dragoste şi multă evlavie la Domnul Dumnezeu să ne smerim din tot sufletul, ca Tatăl Ceresc să ne poată primi întru Împărăţia Sa.           Ectenie Cu pace, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru Pacea de Sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru întreaga biserică creştină şi pentru creştinii de pretutindeni, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru întoarcerea la dreapta credinţă ortodoxă a oamenilor de pe Pământ, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru alungarea duhurilor rele din trupurile, din sufletele şi din vieţile noastre, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru toţi robii Lui Dumnezeu care sunt aici de faţă (numele), pentru sănătatea şi mântuirea lor şi a familiilor lor, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte!           Pentru toţi oamenii de pe Pământ şi pentru înmulţirea iubirii din inimile lor, pentru iluminarea, ajutorul, protejarea de cel rău şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm!           Doamne miluieşte! (de 3 ori)           Ecfonis: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti Doamne Dumnezeule şi Ţie slavă-Ţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin! Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preaplin de Iubire, Tată Ceresc, binecuvintează poporul român în toate veacurile, pentru ca toţi cei care vor fi să fie, să Te Preaslăvească pe Tine şi întreaga Dumnezeire, Veşnică şi Atotputernică.           Cântarea a IV-a Irmos: Lucrul Tău cel Sfânt, Poruncile Tale şi Cuvântul Tău, sunt cu anevoie oamenilor de înţeles, dacă nu ni se explică nouă pe îndelete.           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Când ai vorbit în muntele Sinai tot poporul s-a speriat şi l-a trimis pe alesul Tău, să vorbească cu Tine, că oamenilor le era frică să nu moară.           Stih: Doamne Dumnezeule Preasfânt şi Preabinecuvântat, Tată Ceresc, ajută-ne nouă! Tunete şi fumegare mare s-a văzut în vârful muntelui. De aceea nimeni nu a îndrăznit să vorbească cu Tine, ci doar cel pe care l-ai ales să conducă poporul.

SPITALUL1           Domnilor, vă întrebaţi, poate, de ce v-am chemat în acest aşezământ?           V-am chemat ca să vă fac câteva lecţii clinice, – şi v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din Bucureşti. Cei ce au reuşit să intre în aceste spitale, au avut precauţia să închidă uşa şi chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo, – afară, bineînţeles, de dânşii şi de ciracii lor.           Dar, mulţi dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci nişte lecţii clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecţiile ce ni le fac profesorii de clinică?           Desigur că aceste lecţii, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e dator s-o cunoască.           Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, nemulţumit cu rutina şi cu obscurităţile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreţ, cu ferestre largi şi luminoase, în care se vede clar.           Acest om este Lancereaux.           Şi ca să ştiţi cine este Lancereaux, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul.           Vă miră mult cuvintele mele!           Într-adevăr, acest nume nu l-aţi întâlnit decât rareori în cărţile de medicină şi aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunţat înaintea D-voastră.           Veţi zice poate că admiraţia mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la şcoala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în faţa datoriei profesorului, care trebuie să-şi cântărească toate vorbele ce rosteşte şi să probeze tot ceea ce afirmă.           Ei bine, Domnilor, repet sus şi tare că medic ca Lancereaux n-a mai fost altul. Şi această afirmaţie o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecţiile viitoare.           Pentru moment, reţineţi faptul că, nici înainte de Lancereaux, printre medicii celebri, ca Lannec, Trousseaux, Rayer – nici în timpul său, printre cole-gii săi renumiţi, ca Charcot, Potain, Bouchard – şi nici printre medicii altor ţări, ca Bright, Addison, Virchow, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn şi ca spirit ştiinţific extraordinar2.           El singur a înţeles importanţa noţiunii de cauză şi a pus medicina pe drumul unei adevărate ştiinţe.           Pot zice că Lancereaux a fost pentru medicină ceea ce Claude Bernard a fost pentru fiziologie, ceea ce Pasteur a fost pentru microbiologic.           Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtăşesc.           Lancereaux, murind, mi-a lăsat mie greaua povară de a duce la bun sfârşit o carte3, de o importanţă capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În acelaşi timp, mi-a dat şi sarcina morală să fac cunoscută lumii opera lui, care e imensă.           Dar, o asemenea moştenire e peste puterile mele. Aici, în Bucureşti, mai ales, sunt ca într-un puţ. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni.           Voi face şi eu ce voi putea.           Din fericire vă am pe D-voastră, care sunteţi în stare să vă pasionaţi, – după cum m-am pasionat şi eu – pentru adevărul ştiinţific. Vom organiza astfel o falangă românească, ce va merge să arate Franţei că cel mai mare dintre medicii lumii este fiul ei, – fiu oropsit, căci, din nenorocire, n-a fost înţeles.           Am de gând să vă vorbesc anul acesta, mai întâi, despre afecţiunile rinichiului, – şi pe urmă despre afecţiunile cordului şi ale vaselor (artere/vene şi limfatice), – subiecte asupra cărora Lancereaux a lăsat lucrări nepieritoare.           Dar, pentru a pricepe bine afecţiunile rinichiului, trebuie să încep prin a vă descrie nişte sindroame ca albuminuria, ca uremia, – sindroame oarecum întinerite prin cercetări făcute în laboratorul meu… dacă adevărul mai are trebuinţă de întinerire.           Aceste sindroame vor face subiectul lecţiilor viitoare.           Pentru astăzi, daţi-mi voie să vă întreţin, spunân-du-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însufleţească pe medici, când se află în faţa bolna-vilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.           Dar, ce este un medic?           Ce este un bolnav?           Ce este un spital?           I. Ce este un medic?           Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?           Medicina este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o profesie.           — Ca ştiinţă, medicina studiază omul, – şi-l studiază întreg, corp şi suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic şi patologic.           Într-adevăr, medicina, după cum ştiţi, studiază: a) – forma corpului omenesc şi a organelor ce-l constituie (anatomia), – structura intimă a acestor organe (histologia), – precum şi evoluţia şi reproducţia individului (embriologia, obstetrica); b) – fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (fiziologia)4; c) – bolile generale şi afecţiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie (nosologia şi patologia).           Prin urmare, medicina studiază omul şi, singură printre ştiinţe, are omul ca unic obiect al studiului ei.           Ce e mai mult, – medicina, fiind o ştiinţă cu apli-caţii practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoştinţă imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.           Medicina cunoaşte deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filosofiei.           — Ca profesie, medicina serveşte pe om: a) – prin igienă, ce-l protejează de boli; b) – prin terapie, ce-i alină durerile şi caută să-l vindece sau, cel puţin să-i evite moartea.           Dar nu e numai atât.           Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă şi, de multe ori chiar, să-şi rişte viaţa pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găseşte abnegaţia absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?           Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.           Dar, – în plus, – medicul, prin profesia sa, devine prietenul şi chiar confidentul celor ce suferă, – bogaţi sau săraci, tineri sau bătrâni, – care-l ascultă şi se supun orbeşte la prescripţiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaşte instinctele şi prin urmare şi patimile, îi este uşor ca, – prin grai şi prin exemplu, – să poată să lumineze omenirea şi să-i îndrumeze educaţia socială, care combate aceste patimi, – adică să răspândească principiile adevăratei morale ştiinţifice.           Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, – ci încă să perfecţioneze pe oameni şi să-i facă mai fericiţi, făcându-i mai buni”.           Medicul trebuie deci să fie, în acelaş timp, un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului; să fie o fiinţă care se jertfeşte pentru alţii, până la moarte şi, în sfârşit, să fie un învăţător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… şi aşa ar fi în realitate, dacă confraţi nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.           Acum înţelegeţi înalta demnitate a profesiei medicale şi respectul ce i se dă din toate părţile. „Cinsteşte pe medic” zice Biblia,…” căci ai trebuinţă de el”.           II Dar, ce este un bolnav?           Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, – sub influenţa unei cauze patogene, – tulburări ale funcţiilor vitale de nutriţie sau de relaţie, tulburări care-i pot ameninţa existenţa.           Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-şi procu-re îngrijiri medicale, şi din cauza bolii nu mai sunt în stare să-şi agonisească nici măcar cele necesare pentru întreţinerea vieţii.           Astfel de bolnavi, – care ar pieri dacă ar fi părăsiţi, – vin la spital.           În asemenea condiţii se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, şi-a frânt o mână sau un picior, – un ţăran care, lovit de pelagră, şi-a pierdut minţile; – un orăşean care, doborât de tifos, zace în neştire timp de trei săptămâni.           Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă şi victimă a muncii, – alături de ţăranul şi de orăşeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, – veţi întâlni la spital indivizi – şi încă în mare număr – victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), – indivizi care inspiră scârbă şi care par a nu fi demni de nici un interes.           Veţi întâlni bunăoară pe beţivul care, nevrând să-şi înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agoniseşte, până şi hrana copiilor lui; – care înveninează viaţa unei nenorocite soţii; – care-şi dezonorează părinţii; – care e ruşinea familiei şi plaga societăţii; – şi care sfârşeşte în imbecilitate, dacă oftica5, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existenţă degradantă.           Veţi găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepri-cepând sau bătându-şi joc de importanţa instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, – nu vede într-însul decât un mijloc de a-şi procura gâdilituri plăcute şi abuzează de actele generării, până devine tabetic6, sau contractează boli, pe care poporul le numeşte, cu drept cuvânt, ruşinoase.           Să oprim aici această enumeraţie dezgustătoare.           Dar, în spital, veţi mai descoperi şi oameni de alte naţii, ca unguri, greci, ovrei… naţii chiar duşmane nouă şi care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viaţă sau pe moarte.           Or, toţi aceşti oameni, – buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaţionali sau inamici, – primesc în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se ţină seamă de meritele sau de nemernicia lor.           Care este explicaţia acestui fapt?           N-am putea oare să-i distrugem pe aceşti bolnavi, sau cel puţin să ne scăpăm de cei vicioşi, care sunt o povară pentru societate şi de cei de altă naţie, care sunt un pericol pentru neamul românesc?           În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonaţi într-o insulă, unde mureau de foame.           De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui Darwin, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruţăm pe bolnavi – care trebuie să fie suprimaţi ca nişte concurenţi căzuţi – căci în această luptă nu supravieţuieşte decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnaţi să piară.           Homo, homini, lupus!           V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialişti.           Dar, îmi veţi zice: oamenii, ca şi animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.           Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbeşte din ce în ce pentru membrii tribului şi ai naţiei şi ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii – şi atunci se numeşte filantropie.           În tot cazul, mila nu exista pentru vicioşi şi mai ales pentru duşmani, – prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.           Atunci, care este cheia acestei enigme?

Personaje:           Bătrânul.           Fata. Personaje invizibile şi inaudibile, dar cu toate acestea extrem de prezente:           Tuţi.           Riţi.           David.           Sigmund Freud (Siggy)           Unu' care caută o biserică.           Albert Einstein.           Marx şi Lenin 11           Lenin cel adevărat.           Izu.           Şi, poate, cine ştie, mulţi alţii… Decor:           O sinagogă veche.           Arată îngrijit, tot mobilierul e la locul lui dar acoperit cu mult praf. Multe cutii goale de Carmel, cutii cu dosare, pânze de păianjen, perdele mâncate de carii, linişte.                 Afară, cineva încearcă să deschidă uşa. Încearcă mai multe chei.           Se aude vocea Bătrânului:           Nu, că asta ar fi prea de tot. Cheia de la pivniţă. Cheia de la pod.           Ce mă fac acum? Cum am putut să o pierd? Cheia de la valiză…           Ce caută cheia de la valiză aici?           Nu e… Am venit degeaba.           Cum am putut să…           Deschide uşa.           Când se bucură omul cel mai tare? Când găseşte ce-a pierdut. Nimic nu se pierde, totul se rătăceşte.           Intră Bătrânul. Are în jur de 80 de ani. E îmbrăcat elegant, doar adidaşii din picioare fac notă distonantă şi ciorapii de culori diferite. Miroase puternic a parfum scump de femeie. (L'air du printemps). Are în mână două plase de piaţă uzate, grele, din acelea de pe vremea cozilor, una plină cu sticle goale.           Din când în când are un tic – mângâie podeaua, urmat de un altulse loveşte puternic în faţă. Ticul se repetă la intervale destul de dese, cu regularitate.           Se aşează, respiră greu, e vizibil extrem de obosit. Se şterge de transpiraţie cu o batistă mare. Îşi dă jos adidaşii. Îşi pune nişte papuci de casă ferfeniţă.           Nu puteau să o pună la poalele dealului?           Nu, ei au construit-o tocmai în vârf, mare şi frumoasă, să se vadă, da' nu s-au gândit cum o să urc eu până aici?           De ce să se gândească că o să-i fie tare greu ultimului…           Unde sunteţi? Am venit!… EEEEEE!           Închide ochii. Adoarme. Doarme două, trei minute. Zâmbeşte fericit în vis. Se trezeşte. Rămâne nemişcat. Somnoros.           Cred că n-am mai văzut niciodată aşa umeri frumoşi…           Observă uşa care a rămas larg deschisă. Merge şi o închide.           Să nu treacă careva, să mi se ducă vorba că am dat în mintea copiiilor.           E prea cald pentru luna asta.           Dacă taie pădurile fară să se gândească. Văzută din avion în comparaţie cu Germania, ţara asta e ca Iranul…           Sfeşnicele!           Merge grăbit şi deschide un cufăr. Scotoceşte. Răsuflă uşurat.           Scoate sfeşnicele. Le pune într-un cufăr identic aflat lângă primul.           Merge şi agaţă într-un cui o bucată de carton, pe care scrie cu litere mari „NU SE FAC CONVERTIRI LA MOZAISM”.           Cum daţi de bani, cum vă găsiţi o bunică sau o străbunică sau „prietenul meu cel mai bun”…           Scoate o cârpă de praf. O scutură. Fredonează un cântec evreiesc religios.           Începe să şteargă praful. Mai mult face praf.           M-am întâlnit pe drum cu un bărbat gras, unsuros. Semăna cu grasul ăla, care stătea de obicei aici, pe scaunul ăsta, se ruga cu ochii închişi, ăla care respira rar, rar de tot, de multe ori credeam că a murit, vroiam să merg să-l ating, el iar inspira, mă speriam… Domnul… N-am ştiut niciodată cum îl cheamă…           Grasul de pe stradă, m-a luat în braţe, m-a pupat, m-a umplut de bale. Habar nu aveam cine e. M-a întrebat de sănătate, era tare bucuros că mă vede. Mi-a spus că se bucură că mai trăiesc. Şi iar m-a pupat. Mă simţeam un pic vinovat că nu-mi aduc aminte de el. Când colo, el mă confundase. Sau vroia să se şteargă de transpiraţie şi m-a găsit pe mine.           Uitându-se în jur. Descumpănit.           Vă mai aştept mult?           Scutură cârpa.           Nu înţeleg de unde atâta praf.           Ia în palmă un măr mic, mucegăit.           Uite o muscă!           Ia poftim afară, poate îţi revii.           Amărâta.           Hai, zboară…           Scoate mărul cu grijă afară.           Amintirile? Ce sunt amintirile?           Praf din aripi de muscă. Praf din picioare de păianjen.           Ce poet sunt azi.           Hei, veniţi odată!           De când n-am mai şters praful…           Pe neaşteptate, ca de nicăieri, apare Fata. Este foarte frumoasă, are în jur de 16 ani, este îmbrăcată cu un negligé din anii '30. Desculţă. Se bucură ca un copil fericit. Sare pe lângă bătrân, bate din palme.           Îl priveşte cu foarte multă duioşie şi tandreţe. Îl urmăreşte pas cu pas.           Bătrânul nu o vede şi nu o aude.           Fata îl mângâie. Zâmbeşte. Îl miroase. Începe să râdă.           Cu cine m-am mai întâlnit pe drum?           Cu Domnul pastor sau părinte. N-am recunoscut confesiunea, era în civil. Cred că mă urmăreşte că prea ne întâlnim des. Iar mi-a spus ce bine ar arăta sinagoga transformată în casa Domnului. Avea şi nişte desene. (Furios.) Cum crede că poate să facă dintr-o curvă o sfântă, dintr-un bordel, casa Domnului?           (Şi mai furios.) A, nu mai e un bordel, a fost sute de ani şi deodată e tocmai bun să fie sfinţit.           N-a înţeles. Sau s-a făcut că nu înţelege. La ăştia niciodată nu ştii.           Încearcă să deschidă o fereastră, nu reuşeşte. Insistă. Mâinile îi tremură. Loveşte mânerul. Încearcă încet. Nu poate. Fata se mişcă pe lângă el, foarte aproape. Bătrânul nu reacţionează la atingerea ei, nu simte nimic. Mişcările ei sunt uşoare, ca şi cum nu ar avea greutate. Fata pune mâinile peste cele ale Bătrânului, acesta îşi retrage mâinile şi se aşează. Fata deschide fereastra.           Am obosit.           Şterge iar praful. Foarte încet.           Mă întreb până unde?           Merge la fereastră. Se uită mirat la fereastra deschisă larg.           Ăştia îşi bat joc de mine.           Uitându-se la Fată, fără să o vadă.           Hei. Eu cu cine vorbesc aici? Sunt aici!           (Nedumerit.) Dacă nu mai vin…           (Nervos.) N-am nici un chef de glume, e prea cald.           Ce am mai cărat până aici…           Trebuie să cumpăr apă minerală la întoarcere.           Ticul. Fata încearcă să-i oprească mâna cu care se loveşte în faţă. Nu poate să-l împiedice să se lovească puternic. O doare pe ea lovitura pe care Bătrânul şi-o dă. După câteva clipe Bătrânul continuă să ştergă praful, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.           Nu pot să mă stăpânesc, cum găsesc ceva mai ieftin, trebuie să cumpăr, chiar dacă am de cărat atâta drum.           200 nu-i nimic da' ori 6, e ceva! O jumătate de pâine!           Nu înţeleg, s-au supărat?           N-am mai venit de mult pe aici.           (Se enervează.) Am avut febră. 39 de grade.           Am zăcut zece zile. Alaltăieri mi-am revenit.           Ieri a trebuit să merg la cimitir. Trebuia să pun seminţele de crizanteme. Am făcut puţină curăţenie şi acolo. Am vrut să vin după aceea, dar m-am întâlnit cu doamna Müller. Şi ea a rămas ultima. (Râde.) Chiar i-am zis că am putea să ne întâlnim mai des. Mi-a propus să vină ea la noi la cimitir, să se ocupe de flori şi eu să mă duc la ei să-i repar gardul. Mi-ar conveni, deşi cred că cimitirul lor e mai mare decât al nostru.           Socoteşte.           De fapt nu sunt mai multe morminte, e mai mult loc între ele. (Ironic.) Ce să-i faci, mai claustrofobi…           Doar n-o fi stricat tot gardul.           Acum aţi înţeles?           De aia n-am venit, era să mor.           Aşteaptă puţin. Se uită în jur.           Treaba voastră, faceţi cum vreţi!           Vă mai dau fix două minute!           Unu, doi, trei, patru, cinci, şase…           Se uită la ceas. Se apucă să şteargă praful din nou.           Veniţi odată că am ceva important de vorbit cu voi.           Nu sunteţi curioşi să vedeţi ce v-am adus?           Azi aş fi venit mai devreme da' am scris o scrisoare. 7 pagini.           (Trist.) Pentru Izu. Pentru dragul de Izu.           Mi-a zis să-i trimit email. „Email me!”           E prea târziu pentru mine să învăţ să umblu cu computerul. I l-am trimis înapoi.           Bună invenţie!           Sau nu?           Da sau nu?           Izu zice că e bună, şi el e ramolit.           Mai rău ca mine.           Face o genoflexiune. Îi cade un papuc. Nu observă.           Izu întotdeauna a fost pasionat de comunicare. Când făceam exerciţii de telepatie la Vogel în grădină. Izu ne trimetea la toţi înjurături şi se concentra aşa de tare. Se făcea roşu ca drapelu. Da' eu ghiceam că ne înjură… Când înjură îşi bagă degetul în nas…           Nu înţeleg de ce nu am primit poştă de la el. A întârziat vreo cinci zile. La el asta e foarte, foarte mult… Nu mai ştiu când o să treacă pe aici.           Azi am văzut un avion la ora 15.35. Nu era în el. Sigur.           Acum trei ani, când vedeam mai bine, chiar l-am văzut pe geam, în avionul de 15.35. Incredibil, dar i-am văzut ochii, se uita la mine… Mi-a scris că şi lui i s-a părut că-mi vede ochii…           Tace. Se uită nedumerit în jur. Oftează.           Veniţi odată că m-am plictisit.           Realizează că nu are un papuc, începe să se uite după el.           Tot nu i-am scris lui Izu despre întâlnirile astea.           „Întâlnirile din sinagogă.” Nu, mai bine „Conspiraţia din sinagogă”. Cu titlul ăsta, succes sigur. Şi când n-o să mai fie nici picior de evreu, toţi vor fi curioşi ce conspiră ei acolo, în sinagogă… „Evreii conspiră în sinagogă împotriva creştinilor”.           Cred că Slavici a spus-o. Nu, nu, Eminescu.           Sau amândoi.           „Unde e papucul?” Alt titlu de succes. Toţi moşii ar înţelege titlul ăsta.           Dă-l încolo, că pot şi fără el.           De la o anumită vârstă, jumătate din timp caut ceva, cealaltă pierd şi… (Fata îi pune papucul în picior…). Cealaltă mă bucur că am găsit.           (Scuzându-se.) Am vrut să-i scriu da' n-am putut nici de data asta.           Mi-e frică să nu creadă că m-am sclerozat.           O să-i scriu când ajung acasă. Pe cuvânt!           Aşteaptă puţin. Se grăbeşte, vrea să plece, îşi strânge lucrurile.           Uite, o să-i dau un telefon şi o să-i spun tot despre întâlniri, despre tot.           Deşi ultima dată, când am vorbit cu el, nu auzeam aproape nimic, nici nu ştiu dacă era el. Am avut impresia la un moment dat că vorbesc cu un chinez. Sunt surd, iar când mă emoţionez, sunt surdo-mut.           Fata stă ghemuită la picioarele lui.           Se ridică şi împinge cu putere pe cineva care ar vrea să ajungă lângă Bătrân. Dispare. De acum încolo va apărea şi va dispărea pe nesimţite.           Cred că e bună mâncarea chinezească. N-am mâncat niciodată.           Mi-a trimis telefonul ăla mobil dar n-am reuşit să umblu cu el. Nici măcar n-am putut să-i dau drumul… Şi era aşa de mic, parcă era de jucărie.           Asta e cea mai mare diferenţă, la noi totul a fost din ce în ce mai mare şi mai nefolositor, la ei din ce în ce mai mic şi…           Lui Izu îi place să-mi scrie cu stiloul, pe hârtie. Îmi scrie tot timpul când merge cu avionul. Îmi povesteşte ce se vede, de acolo de sus.           Fata aleargă undeva în spatele Bătrânului şi împinge pe cineva ca şi cum nu ar vrea ca Bătrânul să-l vadă. Dispare.           Veniţi odată!           Plec!           Omenii vin într-un loc ca ăsta să vorbească cu Dumnezeu, pleacă acasă fericiţi că i-a ascultat şi pe ei cineva.           Eu vin la întâlnirile astea cu un scop precis.           Şi de data asta sunt chiar hotărât!           De data asta chiar vreau să conspir!           Văd ce nu există pentru că nu mai pot vedea bine ce există.           Aud ce nu se aude pentru că nu vreau să-mi pun aparat auditiv.           (Nervos.) Nu vreau şi nimic nu mă poate convinge!           Am stat o oră întreagă să termin scrisoarea. Nu ştiam dacă să-i spun ce bolnav am fost sau nu. Cred că şi el mă minte. Eu îl mint pe el, el pe mine. Îl mint, dar îi spun o parte din adevăr când îi povestesc visele.           Ne povestim visele sperând că cel care ascultă va găsi ceva ce nouă ne scapă. Nu pot să-i spun direct unele lucruri, aşa că îi spun ce am visat şi sper ca el să înţeleagă din visul meu ceea ce de fapt vroiam să-i spun.           Fac asta de aproape 50 de ani.           Cred că şi el.           I-am povestit în scrisoarea asta visul în care alerg după tren şi nu-l prind. Uşor de explicat.           Când îi povestesc lui Freud mai inventez. Câteodată chiar o iau razna…           Cred că nici măcar nu-şi dă seama.           Nu prea am încredere în el.           Se aud clopote bătând. Lung şi frumos.           Câtva timp după ce s-au oprit, Bătrânul ascultă atent, cu bucurie.           Clopotele. Sunt de la biserica mică. E sărbătoare, prea bat lung.           Oare noi de ce n-avem clopote? Să fac o cerere. Eu le trag.           Le-am tras odată.           Ştergând de praf îşi pierde echilibrul, aproape cade, răstoarnă o cutie. Fata vine repede lângă el. Îl susţine.           Din cutie cad tot felul de dosare mucegăite şi hârtii pe jumătate pulverizate. Bătrânul le înghesuie la loc. Rămâne cu una dintre hârtii în mână. Citeşte folosind ochelarii drept lupă.           Tablou asupra impunerii contribuţiei al Comunităţii pe trimestrul al III, î946. Spierer, Blau, GunzenbergGunzenbergnu mai ştiu cine era ăsta. Eu unde oi fi? Hery, Katy, Baruch, Goldenblum. Nu sunt. De ce?… Ba da. Uite-mă… Cu numele meu. În 46 aveam numele meu? L-am schimbat în 47.9000 de lei. Minimum. Normal.           (Râde.) Da' 9000 de lei erau bani atunci. Un ou era un leu. Cel mai mult. (Citind.) Văduva Schulsinger. A dat că avea de unde. 172000. Nu, parcă un ou era 100. Nu mai ştiu. Oricum, de când cumpărai peştele şi până îl frigeai, preţul se tripla Uite nu sunt singurul la minimum. Şi doctorul Tâmpescu a dat tot 9000. Chiar aşa îl chema, el nu şi-a schimbat numele. Era psihiatru. Bun nume. De reclamă.           Nu, chiar nu-mi place să vorbesc de unul singur.           Unde sunteţi?           EEEEE! UUUUUUUUUU?           Nu le-a fost dor de mine?           Plec.           (Dezorientat.) Trebuia să spun ceva, trebuia să fac ceva…?           M-am săturat de atâtea mofturi.           Suntem oameni în toată firea, ce naiba!           Puteau să mă anunţe cumva să nu fac drumul asta de pomană.           Îşi ia sacoşele, furios, pleacă. Se opreşte.           Ştiu un banc nou.           Aşteaptă.           Bine! Voi aţi vrut-o!           Credeţi că n-am altceva mai bun de făcut?           O să vă pară rău…           Pleacă din nou. Se opreşte brusc. Se întoarce.           Plecam în papuci… Şi ce dacă… Sunt foarte eleganţi. Sunt americani.           Începe să râdă.           Credeam că nu mai veniţi.           Şi vroiam să vă spun ceva foarte important.           Lasă gluma… De data asta trebuie să vorbim!           Îşi deschide larg braţele.           Plecam, pe cuvânt!           (Râde.) N-ai mai rezistat. Nici tu…           Lasă sacoşele jos.           Ce să fac aici…, nu vezi mai mult am făcut praf…           Bătrânul se îmbrăţişează cu Tuţi. E vesel şi emoţionat. Se mai îmbrăţişează odată. Îi ţine mâinile în mâinile lui şi le strânge cu putere.           Tuţi, nu trebuie să ţipi aşa. Te aud perfect.           Ce-ai zis?           Dă să-l îmbrăţişeze şi pe Riţi.           Riţi, nu te mai prosti…           Nu mă mai bate la cap.           Vino încoace…           Lasă mâinile jos, dezamăgit.           Bine, cum vrei.           Tu dacă erai în locul meu veneai după o lună.           S-a întâplat ceva?           De ce m-aţi lăsat să aştept atâta?           Duce preocupat mâna la faţă.           Se vede?           Cred că vreo două, trei kile?           Acum mi-e bine.           Se îmbrăţişează cu David. Îl ia în braţe, îl învârte. Ameţeşte. Râde.           Gata, David, gata, dă-te jos. Nu mai pot. Eşti cam greu.           Te-ai îngrăşat?           Bătrânul se însufleţeşte, se agită. Se întoarce după fiecare interlocutor.           Aşa cred şi eu. În bine, nu, am întinerit puţin?           Numai voi rămâneţi neschimbaţi.           Nu mai am mult şi vin şi eu de partea cealaltă.           (Puţin îngrijorat.) De unde ştii?           (Nerăbdător.) Spune-mi şi mie cât? Spune-mi cum?           Cât!           Atâta doar, cât!           Un an… Spune-mi tu Tuţi…           O lună… O zi… O oră…           O secundă…           Dacă e „da”, dă din cap… un an…           Mai mult?           Ridică sprânceana dacă e mai mult… Mai mult de un an?           Ce mama măsii că nu vă cer să-mi spuneţi răspunsurile la întrebările de la judecata de apoi…           (Atent.) Ai ridicat sprânceana?           (Dezamăgit.) Să n-o ridici, că e prea mult efort…           Ce fel de prieteni sunteţi…           Nici nu vreau să ştiu!           Aşa, mai bine, suspansul ăsta ce mai dă farmec vieţii.           Da' ştii, sau doar te dai mare?           (Liniştit.) Riţi, singura mea spaimă e când văd cum îţi tremură mâinile.           Brusc se uită în sus. Îngrijorat, lui David.           David, dă-te jos imediat!           Nu mi-e de tine, mi-e de candelabru!           (În şoaptă către Tuţi care stă pe scaun) Câţi ani are?           (Către David.) La 12 ani eu eram mai matur ca tine! Dar nu aşa de curajos… (Foarte emoţionat, trist.): Şi nici aşa de sensibil…           Aproape că îi dau lacrimile. Îl mângâie pe David cu multă duioşie. Schimbă tonul, încercând să fie vesel.           Poţi să stai unde vrei…ai grijă să nu cazi…           Maturitatea de la 40 de ani este cu totul altceva… Cred că vrea să însemne că eşti gata să cântăreşti bine trecutul şi să nu-ţi repeţi greşelile… Nu… Eu nu vreau să-mi cântăresc trecutul… Nu încă… Mai am până la 40 de ani…           Se aşează pe scaun, lângă Tuţi. Pune mâna peste umărul lui.           40 de grade. Am fost. La camera de gardă. Nu, eram absolut conştient. Ţi-am zis că sunt norocos. Pe patul de lângă mine era o fată de vreo 20 de ani, tare frumoasă, dormea. M-am uitat mult la ea. Mirosea aşa de frumos, începusem să mă simt mai bine.           Mi-am amintit de bătrânii bogaţi din romanul lui Kawabata, care plăteau sume enorme ca să stea toată noaptea uitându-se la cele mai frumoase fete din Kyoto. Nu le trezeau, nici nu le atingeau, esenţa plăcerii era să le vadă dormind.           I-am înţeles.           (Lui Tuţi.) Ce gură slobodă ai…           Da, erau goale.           Şi narcotizate.           Vroiam să o trezesc. Vroiam să o ating da' mi-era frică.           Nu! Mi-era frică să n-o sperii.           Înţelegi? Pe urmă n-am mai vrut să o trezesc.           Asistenta a zis că o să se trezească din anestezie în două ore.           Asta m-a liniştit. O mare linişte.           Pe urmă nu mai ştiu.           Mai aveam puţin, puţin de tot până la graniţă.           Alb.           Aveam creierul alb, sub pleoape era alb. Efectul de ecranare. Visele sunt proiectate pe un ecran alb. Nu ca la cinema, nu.           E legat de sânul mamei, care e alb şi pe care îl vezi din prima zi de viaţă. Şi atunci toate visele tale au fundalul ăsta, alb.           (Râde. Lui David) Bineînţeles că la negri e negru.           Facem pariu? Pe ce?           Întreabă tu, eu de unde să scot acum un negru.           Ţie ţi-e mai uşor. Întreabă-l pe Siggy.           Apropo, vine azi?           Nu prea am chef de el.           Nu ştiu, pur şi simplu nu cred că e chiar aşa de bun precum se zice. Mă tot bate la cap cu tot felul de întrebări şi eu i-am spus că singurul lucru care mă deranjează e că din când în când îmi curge sânge din nas şi nu ştiu de ce. Ciudat e că mi se se întâmplă mai ales când vin aici. Şi el mă tot bate la cap cu lagărul… Şi se fâstâceşte… Se bâlbâie… Data trecută a plecat brusc, fără să spună nimic…           Cred că mai mult gura e de el… A ştiut să-şi facă reclamă… Le-a împuiat la toţi capul cu sex…           Abia aşteptau să poată vorbi numai despre asta cu aerul că sunt nevoiţi să o facă…           Nu, cu mine n-a discutat despre asta, din păcate…           Nu fac mofturi, mă simt onorat că mă consultă aşa o somitate!           Da' parcă mai tare aş vrea să mă consulte Jung…           Am mai mare încredere. Şi numele îmi place mai mult, e şi mai tânăr…           E evreu?           Şi ce dacă!           Tasu' credea că limba îngerilor e ebraica. Aşa că precis avea vreo bunică… Căutaţi-l că e pe acolo…           Vorbeşte mai tare.           Am citit ceva despre memoria colectivă.           E adevărat. Nepoata mea când avea doi, trei ani visa că o alergă nişte oameni şi că o bagă într-un tren unde nu poate să respire.           Ce să vadă la televizor…la trei ani…           Nu.           Nu, nu e vorba de imaginaţie ci de memorie.           Despre ce vorbeam?           A, da! Culorile au apărut brusc. Am senzaţia că văd mai colorat acum. Ca după ploaie.           Şi m-am trezit cu o poezie în minte.           Deschid ochii, văd tavanul, realizez că sunt la spital şi ce am în minte?           O poezie.           Cred că de la febră.           Bine, da' să nu vă prind că râdeţi.           Cine râde un şut în cur.           Fata bate din palme.           Bătrânul începe să recite. Timid, rosteşte foarte încet cuvintele.           Mi-au plăcut femeile când spală geamurile, Se opreşte. Se uită bănuitor. Reia parcă cu mai mult curaj.           Când spală geamurile…           Genunchii albi prin sticla curată la.           Ai râs! Vino încoace…           Se pregăteşte să tragă un şut.           Laşule… Vino aici!           Riţi a râs.           Am auzit foarte clar!           Trage şutul cu chef şi putere.           Nu înţelegi nimic!           Nu, la prezent.           Îmi plac femeile. Când spală geamurile.           N-am mai văzut de mult o femeie spălând geamurile.           (Hotărât.) Nu mai spun!           (Cu îndoială, trist.) Nu m-aţi plătit să fiu clovnul vostru.           Mă Riţi, eu nu râdeam nici când îmi recitai idioţenile alea cu partidu' şi muncitorii… Nu râdeam pentru că aveam impresia că tu chiar crezi ce spui.           Mă stăpâneam foarte greu! Da' te respectam…           (Lui David, care e sus, pe candelabru, justificându-se.) Era puţin după ce-şi donase aurul pe care l-a primit când l-au eliberat din lagăr de la suedezi, Partidului Comunist Român… Un kilogram de aur…           Cum să nu respecţi pe cineva atât de… De. Prost!           Ai gijă să nu cazi!           Nici nu mi se mai par caraghioase ci de-a dreptul idioate… „Mor fără de tine, Partid, îmi curgi prin vine!”           Bine că acum râzi… Acum ai voie!           Mai bine mai târziu decât niciodată.           Cred că dacă ar fi ştiut suedezii ce ai făcut cu banii de despăgubire veneau şi îţi confiscau şi nădragii de pe tine.           Nu, de la elveţieni n-am primit nici un răspuns încă…           De la nemţi, o dată la trei luni.           Îi pun la bancă. Ce să fac cu ei…           Au venit cam târziu.           Doi factori mă fac să nu mă mai pot bucura de ei: o viaţă întreagă am strâns cureaua şi m-am obişnuit aşa de tare că acum nu mai am dorinţe pe care să nu le pot îndeplini… Doi. Bătrâneţea. Dulciuri n-am voie, haine am pentru încă o sută de ani…           Ce au? (Se uită la papuci.) Sunt foarte buni!           Tuţi, nu sunt de la tine?           Cum să fie pătaţi? Unde?           Îşi face din ochelari lupă şi se uită la pata de pe pantaloni. O pată mare.           Nici nu se vede…           În Israel da, asta da. O să merg.           Nu ştiu când dar trebuie.           Mama. Tata e îngropat aici. La trei metri de taică-tu. Aşa s-a nimerit, dar cred că s-au bucurat amândoi.           Poate dacă eram cu 10-15 ani mai tânăr îmi cumpăram o motocicletă.           Au fost foarte deştepţi că au aşteptat până acum.           Cum ar fi fost dacă ne plăteau despăgubiri la toţi!           (Lui Riţi.) La tine n-am venit pentru că mie îmi place să mă uit la avioane nu să zbor cu ele.           Şi aici e culoar de avioane. Spre Asia. Izu le-a cerut să zboare pe aici. Făcut ruta după cum le-a cerut el. Poţi să vezi, când e senin şi 15 avioane pe zi. Dacă vezi…           23 de ore de zbor e mult prea mult… Nu meritai asta…           Vroiam să-ţi spun ceva mai de mult dar am tot uitat.           E uimitor cât de mult seamănă femeile din Europa de Est cu cele din America. Păr oxigenat, naylon, culori stridente…           De ce să mai vin până acolo?           (Lui Tuţi.) În spital? Nu sunt sigur dar cred că am visat câmpuri cu vaci. Am mai vorbit noi despre asta, cel mai important e ce visezi când eşti bolnav. Poţi să iei cele mai bune medicamente. Dacă visezi urât, degeaba.           Eu de tifos aşa am scăpat. Cu vise.           Maia a visat urât tot timpul. De aia a murit. Doar am avut acelaşi tratament.           Ştiu ce visam. Visam cum furam cu Izu şi cu tine… Şi cu tine… Cărbuni din trenurile de marfă. Era frumos, că nu erau paznici şi noi ştiam asta. Aşa că ne distram teribil, nici nu trebuia să ne grăbim. Nu ne era frică… Şi acum, în momente grele, închid ochii, mă gândesc la asta şi mă simt bine.           Nu ştiu de ce întârzie scrisoarea de la Izu… Sper că e totul bine… El niciodată nu întârzie… O singură dată a întârziat cu scrisul, atunci când a plecat în Israel şi nu-i lăsa să ancoreze în port…           Cred că dacă se întâmpla ceva mă suna secretara lui… Sau scria în ziare…pe prima pagină.           (Lui David.) Mulţumesc de întrebare, acum mă simt bine. Mă mai ceartă inima din când în când dar nu o bag în seamă.           Ce ţi-a venit?           Spune David. Pentru tine, oricând.           Poftim?           Ascultă nostalgic, zâmbeşte plin de duioşie.           Cred că e normal pentru vârsta ta…           (Indignat.) Riţi, cum ai putut să-i spui aşa ceva! E încă un copil!           Prostii…           Eu la 12 ani vroiam să se compună tangouri despre mine…           De când am auzit prima data un tangou am simţit că mă leagă ceva de nedezlegat de dansul acesta.           Tango. Nici nu ştiam bine ce e, îmi plăcea cum sună.           Tango. Tango.           Tu nu m-ai văzut ce bine dansez… La 12 ani nu aveam timp să dansăm…           Ai pierdut…           Nu ştii?           (însufleţindu-se.) Vrei să te învăţ?           De ce nu? Nu e greu… Tu eşti făcut pentru dansul ăsta!           Mă uit la tine şi pot să spun că şi tangoul e făcut pentru tine!           Uită-te…           Tuţi, vino-ncoace!           Fac câteva mişcări de tango.           (Agasat.) Lasă că îi arăt eu…           Singur. Nu pot să dansez cu tine.           Pentru că abia te mişti… Mai bine îmi imaginez…           Am la cine să mă gândesc…           Voi doi cântaţi.           Nu, mai bine „Liliacul alb”.           Îşi duce mâinile la urechi.           Nu, nu, nu.           Parcă sunteţi două găini.           Lasă, lasă, cânt singur.           Începe să fredoneze un tangou.           Liliacul alb a uitat să înflorească.           Nu fii tristă, Va-nflori în dragostea mea.           Face mişcările lent, demonstrativ.           Este un foarte bun dansator. Se mişcă puţin greoi din cauza vârstei, dar este plin de farmec şi uimitor de agil pentru vârsta lui. Îi face mare bucurie să danseze.           Prima mişcare e şi cea mai importantă. Felul în care îi iei mâna, şi, şi mai important felul în care o cuprinzi cu cealaltă mână.           Ăsta e marele secret.           Dacă asta îţi iese, poţi să o calci şi pe picioare, n-o să simtă.           Picior, înainte, înapoi, răsucire, privire, nu zâmbi, picior, rotire,.           Ca un taur înainte să se repeadă în pradă.           În faţă, în spate. Uşor. Pe spate. Ca o trestie în bătaia vântului.           Nu râde. Contrastul şi alternanţa.           Asta-i şpilu'.           Dreptul… Faţă, înapoi.           Învăluire. Înconjurare. Cucerire. Abandonare.           Ochii în ochii ei. Îi spui tot ce ai de spus fără nici un cuvânt.           De mult. Ţin minte… Ţin foarte bine minte cu cine…           Fata i se alătură. Danseză cu multă plăcere. E emoţionată. Bătrânul cântă şi dansează din ce în ce mai implicat. Uită să mai dea indicaţii. Mişcările lui devin uşoare şi parcă ar fi din nou tânăr, dansul devine din ce în ce mai senzual. Când dansul se termină, Bătrânul îi sărută mâna Fetei, bineînţeles, fără să o vadă.           E cel mai frumos dans din lume.           N-am obosit.           Vrei să încerci?           Aşa, bine, stânga, dreapta. Stai drept…           Când înfloreşte din nou liliacul alb, Îţi cânt cel mai frumos cântec de dragoste, Îngenunchez în faţa ta, Şi împreună savurăm parfumul liliacului alb…           Fata dansează acum cu David. Dansează altfel. David e un copil. Fata râde şi se mai şi prosteşte.           Foarte bine. Ţi-am spus… Simţi…           În spate, uşor…           Bătrânul se aşează. Se uită la David cum dansează.           Sunt mândru de tine!           Liliacul alb…           Chiar că ai priceput…           (Trist.) De ce ai făcut asta David?           (Lui Tuţi.) Îl las, îl las…           În timp ce David dansează fericit cu Fata.           Poate că acum era cu mine… Aici, nu acolo…           Cine ştie cum e mai bine…           Noi cum am scăpat?           Am scăpat din secolul ăsta… „Secol al meu sălbaticule, cine va îndrăzni să te privească în ochi?”           Uite cine, eu.           Nu sunt sigur însă dacă secolul n-o să lase ochii în jos.           Uitându-se la David care dansează cu Fata.           Ani de zile nu l-am înţeles…           Mi se părea o prostie să te sinucizi doar pentru atât.           Tuţi, cine mai ştie azi pe ce parte eram obligaţi noi şi ucrainieni să mergem…           Nici eu nu mai ţin minte… Stânga, nu?           Poate dacă ne puneau să mergem pe dreapta nu deveneam toţi comunişti…           Poate că dacă atunci îl înţelegeam pe David nu mai treceam prin toate prin câte am trecut…           Nu-ţi mai aminteşti că erau unii care ziceau că e nebun…           (Lui David.) Acum întoarce-te uşor…           N-a schimbat nimic pentru că noi n-am înţeles… Nouă ni se părea normal să mergem numai pe trotuarul stâng, să nu avem dreptul să ne duelăm decât între noi…           Şi eu m-am duelat cu un neamţ dar pe ascuns… Cu Wagner…           Bineînţeles că l-am lăsat să mă bată, doar nu eram nebun…           Am zis că iubita lui are fofoloanca grasă…           Bineînţeles că n-o avea.           Izu mi-a fost martor… Eram mult mai bun decât el…           Crezi ce vrei…           Puteam să-l bat şi cu ochii închişi.           Tuţi, pe tine te băteam şi fără floretă.           Pe ce?           Bine.           Îşi ridică mânecile de la cămaşă. Face scandenberg cu Tuţi.           Vă dă vitamine?           Stai puţin… Încă puţin…           Este cu greu învins. Supărat.           Nu înţeleg… Te-ai antrenat?           A…normal… Acum eşti mai tânăr decât mine…           Cât ai, 70?           Nu se pune…           La vârsta noastră şi o zi contează.           Tot e bine că nu mai îmbătrâneşti.           Se şterge de transpiraţie.           Îşi trece mâna prin păr. E proaspăt tuns.           Îi rămân firicele de păr scurt pe palme.           Ieri.           (Lui Riţi) Da, am avut timp.           Poftim?!           Cum adică nu-mi stă bine tuns scurt?           Speriat.           Da' când m-a văzut ea?           Merge de la unul la altul. Agitat.           Adică ea poate să fie aici şi eu să n-o văd?           Măcar atât poţi să-mi spui.           Spune-mi tu David.           Nu vă înţeleg. Nici măcar atât.           Nedumerit.           Acum e aici?           Aici, cu noi?           Nu face pe prostul!           Extrem de surescitat.           Vreau să ştiu, am acest drept.           Măcar atât!           Credeam că nu vrea să mă mai vadă niciodată.           Aude ce vorbim?           (Ţipă.) Aude ce vorbim?           Îţi dai seama că ar fi altfel!           (Uşurat.) Bine, să mă anunţaţi dacă vine!           Nu ştiu, faceţi-mi un semn.           Mai e şi altcineva aici în afară de voi?           Unde te uiţi?           David, te rog, spune-mi!           Fata duce degetul la buze.           Acum, în clipa asta?           Fata dispare.           Cum, trec pe aici?           Asta e ceva nou. Nu ştiam.           Şi de ce nu-i văd?           De ce nu vor?           Cine sunt?           Acum, cine trece acum?           Nu, dacă nu vrea să vină…           Să-i spui că i-au demolat casa.           Sau mai bine nu-i spune.           Mă aude?           Trec numai cunoscuţi? Aşa?           Estera… Chiar că aş vrea să o văd…           Te rog, dacă trece Einstein opreşte-l.           E foarte important. Fii atent să nu treacă fără să-l vezi.           Isus e?           (Satisfăcut.) Am zis eu că nu e evreu!           Ştii de unde? Pentru că nu a lăsat nimic scris.           A scris odată, dar a şters şi nimeni nu ştie ce a scris.           A, bine…           Atunci de ce nu e aici, cu voi?           Bineînţeles, statut privilegiat… Înţeleg, ca să fim toţi geloşi că nu suntem copii preferaţi…           Mama îmi spunea: „să faci şi tu carieră măcar ca Isus…”. Bunica spunea „ca Moise”…           De ce e copilul preferat?           (Râde.) Cum să-i povestesc lui Izu despre asta?           „Dragă Izu, ştii de ce e Isus copilul preferat?”           Ce-o să-şi închipuie?           I-am scris că atunci când o să mor, să vină să-mi ia locul, aici.           Să aibă el grijă de toate astea că eu m-am c-am săturat.           Şeful comunităţii… Şi singurul ei membru.           Pe voi nu pot să vă pun la socoteală.           Pentru că nu plătiţi cotizaţia.           Se întoarce brusc.           Acum! A trecut acum cineva pe lângă mine?           Parcă am simţit ceva, ca o adiere.           Riţi, nu schimba vorba… Trebuia să merg să mă tund!           Tu nu înţelegi că mi-a fost rău?           Nu începe iar!           Pisălog mai eşti!           Ţi-am adus, nu ţi-ai dat seama?           Se ridică şi se învârte.           Miros foarte frumos, nu mai râde ca proasta n târg!           Cum o să fie ăsta Channel?           Am făcut baie în parfum pentru tine şi tu nu îl recunoşti?           Mai ai miros? (Se lasă mirosit.)           Cald, cald. Rece. Rece. Călduţ. Firbinte. Bravo!           Nu ţi-am adus o sticlă pentru că, iartă-mă, costă o avere şi bani nu mi-ai trimis.           Şi ce să-i scriu?           „ Trimite-mi nişte bani. Stop. Răposatu' taică-tu are nevoie de o sticlă de „L'air du printemps„. Stop. Urgent.”           Precis îmi trimitea! Mai ales dacă îi spuneam pentru ce!           Am trecut pe la parfumerie şi am rugat-o pe domnişoara de acolo să mă parfumeze. Cred că a crezut că sunt un poponar bătrân şi i-a fost milă. A turnat juma de sticlă.           O să put o lună şi tu tot nu eşti mulţumit.           Dacă îţi spun că ăsta e! Ce nu-ţi convine la pielea mea?           Ştii câte femei au spus despre pielea mea că este mai frumoasă decât a lor?           Opt.           David, părerea ta în această privinţă nu contează.           (Lui Riţi.): Normal că nu miroase ca a Olgăi.           Olga?           Olga era unguroaica aia mustăcioasă? Cu o aluniţă pe gleznă…           Nu, nu Ingo, pe Ingo mi-o amintesc perfect.           Nu David, tu o ştii pe Ingo cea de 12 ani şi eu vorbesc acum de Ingo cea de 18. Ca de la cer la pământ. Aşa se schimbă femeile, nici nu le mai recunoşti! Din fericire!           Sau… Nu ştiu… Pe Ingo a vizitat-o Izu la azil, în Berna, acum câţiva ani. Nu l-a recunoscut. O interesa cât de mare o au infirmierii. Umbla cu o riglă la ea tot timpul şi îi bătea la cap să o lase să le-o măsoare şi miorlăia ca o mâţă.           Nu mai râde David… Nu-i de râs…           Izu s-a speriat.           Eu mă bucur că n-am mai văzut-o de 50 şi… Ceva de ani.           Olga… Olga… Olga avea buzele subţiri de nu erai sigur că are?           Le căutai mult şi bine sub mustaţă!           Am fost cu ea odată.           Pe cuvânt! Acum pot să recunosc.           Adică ea a fost mai mult. Eram cam beat… Avea carnea tare. Nu-mi plăcea că vorbea tot timpul, nu se oprea nici când mă chinuiam să o sărut. Şi nici când o sărutam.           Ascultă Tuţi, eu niciodată n-o să pot să povestesc aşa de bine ca tine.           Aia era Olga, nu…?           (Lui Riţi.) Îşi turna parfum în mustaţă. Avea o mustaţă deasă ca o mătură, dar ca o mătură parfumată. Sunt tare curios de unde avea ea „L'air du printemps”. Cred că nici nu exista pe atunci.           Ce mai râdea…           Ce ştiu în ungureşte mi-a fost suficient.           „Minden, azelgen egy szar, es ami nem az hugy”. E un proverb.           Îl ştiu de la un ucrainean. Poate de aia n-ai înţeles.           „în viaţă totul e caca în afară de pipi”. Azeletben.           Ebraică ştiu atât cât am nevoie… Rugăciunile…           Româneşte nu ştiu mai bine decât tine da' nemţeşte da.           Nu vorbim nemţeşte pentru că nu vrea David.           Şi eu cred că e o prostie.           Celan a fost mult mai inteligent.           A dinamitat nemţeasca.           Lui David. Îl mângâie pe cap.           Asta ar trebui să faci şi tu, nu să refuzi să mai vorbeşti germană.           Nu ştiu cum se dinamitează. Putem să încercăm.           Vrei?           Riţi, hai, începe tu…           Bine… Acum tu Tuţi…           Se întoarce către scaunul unde stă Tuţi. Dezaprobator şi ironic.           Voi tot nu vorbiţi între voi?           (Lui Tuţi.) Te-a întrebat ceva…           Răspunde-i!           Cum nu poţi?           (Din ce în ce mai supărat. Gesticulează mult.)           Nu.           Nici gând.           Iartă-mă, te-am lovit?           Nu, nu vreau să ne certăm.           Eu nu înţeleg, dacă eu am putut să-l iert, şi recunoaşte pe mine m-a bătut mult mai mult, tu cum nu poţi?           Eu nu am spus nimic de uitare, eu am vorbit despre iertare. Iertare… Uitare, sunt două cuvinte diferite, mai ţii minte?           „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta…”           Nu, n-am uitat cum ne trăgea picioare în gură, nu, n-am uitat cum îl rugam să se oprească… Nu, n-am uitat cum făceam şi temele lui, nu n-am uitat cum împărţeam totul…           Dacă eu pot, poţi şi tu!           Răspunde-i!           „Cerul deasupra capului tău va fi de aramă şi pământul de sub tine va fi de fier”.           Şi eu eram şi mai bun prieten cu el decât tine!           Şi uite că acum mă dau şi cu parfum pentru el!           Asta nu înseamnă că am uitat şi că nu mă doare şi acum când mă gândesc la asta.           Dar l-am iertat… Nu l-am înţeles…           Nici pe mine nu m-am înţeles de multe ori…           Încă îmi place cum zâmbeşte.           Încă îmi place cum îmi face cu ochiul când tu exagerezi.           Încă îmi place să merg cu trenul.           Lui Riţi. Cu milă parcă.           Nu te supăra…           Spuneam de parfum… Am crezut că o să te bucuri.           Nu e vina mea că nu miroase la fel…           Hai, nu mai fi aşa de trist…           Tuţi, taci, te rog.           Hai că n-o să mai vorbim de ce a fost…           Ce a fost a fost… Scormonirea n-are nici un rost…           Atenţie! Toată lumea!           Regulă!           Nu mai vorbim despre puşcărie şi lagăr!           Nici de comunism!           David, potoleşte-te! Ce sari aşa?           (Agiatat.) Unde? Du-te repede şi roagă-l să vină puţin.           Eşti sigur că e el?           Domnule Einstein! Unde e? (învârtindu-se.) Roagă-l să apară!           Herr Eistein! Bitte kann ich Sie was fragen?           (Stupefiat.) Sprechen Sie rumänisch?           De unde până unde?           Incredibil… Chiar toate? Şi găgăuză?… Nu vă mai rămâne decât să vă apucaţi de dialecte…           Vorbiţi excelent… Aveţi un pic de accent moldovenesc…           Cine v-a învăţat? Nu-mi vine să cred… De la dânsul am învăţat eu engleză. Asta în lagăr. În puşcărie l-am învăţat eu ruseşte. Da… Foarte bun profesor…           Puşcăria comunistă…ba da, am fost comunişti numai că am fost mai comunişti decât ne-a cerut-o partidul…           Mă bucur că v-am întâlnit!           Nu… Nu vreau să-mi explicaţi teoria relativităţii… După câte am trăit n-am nevoie de nici o demonstraţie despre relativitate… Nu, e ceva foarte important…           Ne scuzaţi.           Îl trage deoparte. Vorbeşte precipitat. Fata e lângă el.           Odată, în tinereţea mea, constrâns de împrejurări… Eu eram foarte sărac şi ea foarte bogată… Aşa, ca-n filme… În fine… Am fost invitat la masă, n-aveam cu ce să mă îmbrac… Am împrumutat un palton cu guler de iepure de la Izu… Cădeau fire din blană… Năpârlea. Şi n-am găsit niciunde şi nicicum bani de flori. Aşa că m-am dus fără.           E, nu m-au dat afară dar de atunci n-au mai lăsat-o să vorbească cu mine.           Ţin minte… Gulaş cu găluşte de ficat… Foarte bun…           Părinţii hotărăsc să o trimită la studii la Oxford. Vreau să mă duc la ea, să-mi iau rămas bun, n-am curaj. Trece un an, doi, trei. Din '32 până în '36. Ştiam că am pierdut-o. Ne întâlnim din întâmplare într-un restaurat. O invit la dans. Dansăm tango. Sângele îmi tremură. O simt în braţele mele… Mă pierd… Ea a văzut asta, ne-am oprit din dans şi am plecat. Dar cum am plecat?… Cum am ieşit pe stradă ea n-a mers, a fugit. La mine se punea problema, o las să fugă, o întreb dacă fuge de ea sau de mine… Şi n-am făcut niciuna nici alta, am fugit cu ea. Dar alegro. Alegro. Ajungem la poartă la casa ei, şi în gândul meu… Aici e ideea centrală, întrebarea la care vreau să-mi dai un răspuns. Primul gând a fost să-i spun „Adieu mon amour eternel pour toujor” şi al doilea gând a fost să spun „Noapte bună” şi să plec. Ea s-a oprit la poartă. Aştepta să-i zic ceva. Şi eu i-am zis „Noapte bună” şi am plecat.           Asta a fost.           Vreau să-mi spui dacă am ales bine.           Nu mi-a zis nimic… A luat-o la fugă în linişte… Poate s-a speriat de faţa mea… N-am mai văzut-o de atunci.           Ştiam că am pierdut-o.           E, ce zici?           Gândeşte-te… Nu vreau să te grăbesc…           Fata zâmbeşte şi ridică din umeri.           Bătrânul aşteaptă încordat. Apoi uşurat.           Mulţumesc. Mulţumesc.           Îi strânge mâinile lui Einstein.           Nici nu ştii ce important era pentru mine. Iartă-mă că ţi-am răpit din timp.           Da, moldoveneşte, ardeleneşte şi olteneşte… Nu, nu sunt diferenţe mari… Cred că pot dar trebuie să mă pregătesc… Lasă-mă o lună şi pe urmă te învăţ…           Râde.           Sulă aici are sensul de organ sexual masculin. De unde o ştii?           Toate bune, să ne vedem cu bine…           Se întoarce la prietenii lui bine dispus.           Mi-a explicat teoria relativităţii… Lasă asta, nu te mai băga…           Mi-a zis una bună: „De-ar fi omul ca sula, ar muri şi s-ar scula.”           Te pricepi tu la…           Brusc se opreşte şi se duce la primul cufăr.           Scotoceşte grăbit. Devine din ce în ce mai agitat.           Aruncă dosare şi hârtii afară din cufăr.           Le-au furat! Ştiam eu!           Trebuia să le iau acasă!           Mă duc să anunţ poliţia.           O să ofer recompensă…           Cum ce importanţă mai are? Are.           Poate le duceam la o altă sinagogă…           Or mai fi sinagogi care mai trăiesc.           Respiră greu, ticul se repetă cu frecvenţă mare.           Singurul lucru de valoare şi n-am fost în stare să am grijă.           Nu, nu, aici le-am pus!           Sunt sigur!           Caută din nou. Din ce în ce mai disperat. Aproape că plânge.           Nu înţelegi că aici le-am pus!           Doar n-am înnebunit!           Încă mai ştiu ce fac…           Bine. Deşi n-are nici un sens…           Deschide încet al doilea cufăr.           Vezi că nu sunt… Ţi-am spus că le-au furat.           Sub care… N-are nici un rost…           Găseşte sfeşnicele. Le şterge de praf. Umblă cu mare grijă cu ele.           Sunt tare frumoase! Nu cred că sunt de argint.           Le bagă în primul cufăr. Le ascunde sub nişte dosare.           Aici e mai sigur.           Lacătul ăla poate orice copil să-l deschidă.           Ce spaimă am tras…           Respiră greu. Se deschide la guler. Se uită speriat la cei trei prieteni care stau în jurul lui. Respiră rar şi greu.           Nu mi-e bine…           Vreu să ştiu dacă o să mă doară…           Riţi, tu ştii cel mai bine că nu pot să suport durerea…           Se întinde pe jos. Închide ochii.           Vă rog, spune-ţi-mi dacă o să mă doară. Ţineţi-mă de mână…           Deodată începe să râdă.           David, termină, mă gâdilă…           Dar dacă nu minţeam…           Mă enervează că nu-mi spuneţi nimic.           Aţi putea măcar să inventaţi.           Se ridică, închide cufărul cu grijă. Face ordine.           Din nou dă de hârtia cu contribuţia. O pune repede la loc.           Aplecat, strânge hârtiile.           Cine era Gunzenberg?           Da.ai dreptate. Nu mai ţineam minte…           Da, şi mie tot taică-su mi-a făcut injecţie.           Puţin înainte să coborâm. Pe urmă m-am calmat.           Parcă înnebunisem de tot.           Nu mai vorbi, tu erai singur, eu eram cu patru femei după mine, cu toate bagajele alea.           Cred că dacă nu-mi făcea injecţia îi omoram pe toţi. Începeam cu mine.           Nu, la noi nu s-a sinucis decât farmacistul şi nevastă-sa.           Înainte să plecăm.           Nu ştiu. Presimţeau. Sau ştiau.           Ceva, un calmant. M-am liniştit, nu-mi mai păsa de nimic.           Gunzenberg. Cum de am uitat?           În timp ce-mi făcea injecţia mia spus: „ Was hier… Ceea ce suntem aicea, Domnul va întregi acolo.”           David, iartă-mă, asta trebuie să o spun în nemţeşte!           „ Was hier wir sind, kann dort ein Gott ergänzen!”           Nu mi-am dat seama ce a spus decât mult mai târziu.           Hölderin, da. Bravo!           Ţi-a spus şi ţie?           Când am ieşit din lagăr mi-am amintit de ce mi-a spus.           Şi când am intrat în puşcărie.           Şi când am ieşit.           Şi când o să mă pregătesc să vin la voi o să mă gândesc la asta.           Fiul lui, tot medic, a ţipat la mine că e o jignire să-l fac intelectual.           La o şedinţă de partid. Ce mă mai durea curu' cât frecam scaunele alea prin şedinţe…           Nu, el o conducea. Ăsta da conflict între generaţii.           Vrea să se ridice. Nu reuşeşte.           Mă ajuţi te rog.           Nu tu!           David.           Tu nu te poţi ţine pe tine.           Parcă nu erai aşa de rablagit. Scârţâi!           Se ţine de nas.           Se ridică, spijinit de David.           Caută în plase. Scoate un carneţel jerpelit. Din carneţel o foaie de hârtie cu un desen floral pe ea.           Să nu uit.           Modelul asta îţi place?           O să o rog pe doamna Müller să le planteze ca-n desen.           Tot trandafiri?           Doamna Müll…           Dadadada, care stătea lângă brutărie.           De ce?           Termină cu prostiile…           N-a fost nazistă…           Era un copil… Taică-su da, a fost.           Nu le plantează taică-su!           E foarte pricepută. Şi vede mai bine ca mine.           Îţi promit Riţi.           E o tâmpenie…           Bine, îţi promit că o să stau lângă ea când le pune…           Asta nu zic. E prea de tot!           Bine… Cu mâna pe inimă…           Îşi pune mâna mai jos de inimă.           Ca nu cumva să-ţi planteze o svastică din crini pe mormânt.           Doamne, Dumnezele!           (Se concentrează…). Crizanteme şi trandafiri.           Se uită în carneţel.           Da, da crizanteme la familia Cohen.           La mama ta trandafiri, la tatăl tău lăcrămioare.           (Lui Tuţi.) La tine crini… Normal.           Nu vreu să mă cert. Am spus normal nu pentru că am făcut aluzie la „mica” ta excentricitate, ci pentru că crinii ţi-au plăcut întotdeauna.           Nu le încurc.           Nu uit.           O s-o invit la cină. În oraş. O fi scump… N-am mai fost la restaurant… (Râde.) Mai bine aştept să mă invite ea…           Nu, fac economie, o să plătesc cu banii de la nemţi…           Caută în plase.           David, pentru tine în mod special.           Ghici?           Ţi-am adus… Ce ţi-ai dorit.           Ce am eu aici?           Hocus… Pocus…           Scoate un pachet de cărţi de Taroc vechi şi jerpelit.           Le-am găsit!           David îl îmbrăţişează. Sar amândoi în sus de bucurie.           Te cam plictiseşti, nu?           Nu mai vorbiţi toţi deodată.           Da… Miros a joc.           Ştiam eu că o să vă bucuraţi.           Nu, că dacă nu le găseam jucam cu astea.           Scoate nişte cărţi de joc din pânză, pe care sunt cusute stângaci semnele figurilor de joc.           Lipseşte una.           Astea sunt alea din puşcărie, nu mai ţii minte Tuţi, tu le-ai făcut… Paltonul era al meu… Tu ai făcut şi acul… Astea miros a tristeţe…           Le bagă repede la loc. Ia primul pachet de cărţi.           Am zis că nu mai vorbim despre asta.           În palmă îi apare o carte de pânză.           Riţi, cum de e la tine?           Nu… Poţi să o păstrezi…           Aşezaţi-vă!           Le fac eu.           Începe să amestece cărţile.           Fata face semn cuiva să plece. Îl împinge. Dispare.           Ultima oară am jucat acum 20 de ani!           Dacă nu emigrai şi tu Riţi…           Ţara sfântă… Brusc a început să-ţi pese!           Nu când ţi-a venit mintea la cap ci…           Taci din gură!           Ci când n-ai mai fost Tovarăşul Colonel!           Nu fii ipocrit! De ce pe urmă ai plecat în America?           Nu-mi vinde mie gogoşi din astea, poate cu ei ţi-a mers da' cu mine nu!           Am mai încercat odată cu Cocoş… Juca binişor da' se enerva şi ţipa… I se umflau venele… Tot timpul mi-era frică că plesneşte.           Îl lăsam să câştige, se enerva şi mai tare!           Pe urmă a murit şi doamna Kupferberg… Am încercat în trei… Era o prostie… Apoi a murit domnul Kupferberg…           20 de ani!           Asta nu se poate uita!           Curge prin sânge.           Ia uite!           Amestecă cu dexteritate cărţile.           Şi oricum nu mi-am pierdut exerciţiul, joc în vis.           Cu voi, bineînţeles!           Tu mai ştii să joci David? Tu erai cu Pokerul…ne luai toţi banii…           De la cât?           Eu de la cinci ani.           Izu m-a învăţat.           Acuma joacă numai bridge.           A jucat şi cu Preşedintele lor.           Nu, mi-a spus că juca excelent pentru un preşedinte.           Şi el visează că jucăm Taroc.           La el în sufragerie. Maică-sa face prăjituri… Vin roşu.           Jucăm toată noaptea…ca mai demult…           Îmi descrie jocurile pe care le-a visat. Eu câştig tot timpul.           O să-i povestesc lui Siggy.           Nu, ştie să joace, normal, e din Viena…           Acolo se juca serios Taroc.           Cred că nu juca prea bine, altfel n-ar fi avut timp să scrie atât de mult.           Mai ţineţi minte, era o vreme în care jucam zilnic cel puţin patru ore…           Pe ce jucăm?           Nu putem să jucăm numai aşa…           Trebuie să găsim ceva…           Pe bani… Asta e bună…           Scriem punctele şi dacă câştig îmi răspundeţi la orice întrebare vreau.           (Rugător.) Bine, nu cât mai am până vin de tot acolo, dar măcar dacă mai am!           (Furios.) Dacă am cărţi bune şi cu ochii închişi fac toţi popii, trula şi pagat!           Asta numai dacă nu am ghinionul să fii tu partenerul meu.           Joci ca o cizmă.           Bine, ca două cizme!           Ai puţintică răbdare… N-o să mor amestecându-le…           Să sperăm că n-o să fim parteneri.           Întinde cărţile partenerului din faţa lui ca să fie tăiate.           Le lasă jos încet.           Se uită pe rând la cei trei jucători.           Apoi la doi dintre ei, Tuţi şi Riţi.           Cum ce e?           Avem o problemă.           Dacă nu vorbiţi între voi nu putem să jucăm.           Şi dacă picaţi pereche?           Trebuie să vă împăcaţi.           Altfel nu putem juca.           Se uită când la unul când la altul.           Altă cale nu e.           (Lui Tuţi.) Ce trebuie să facă?           Riţi, hai, cere-ţi iertare şi să jucăm.           (Lui Tuţi.) Eu am auzit.           David tu ai auzit?           Cât de tare vrei?           Mai tare Riţi. Mai tare.           Ţipă cât de tare poţi.           (Lui Tuţi.) E bine?           (Lui Riţi.) Ţipă. Mai tare.           Mai tare. Spune că îţi pare rău.           (Lui Tuţi.) Ce trebuie să mai facă?           Cum îţi dai seama dacă e sincer sau nu.           Eu l-am crezut. Crede şi tu şi hai să jucăm.           Îmi piere tot cheful…           (Lui Riţi.) încearcă şi tu să fii mai sincer.           Cum nu crezi?           Ai înnebunit?           Cum să-i aduci pe toţi care îţi dau dreptate?           Cine îţi dă ţie dreptate?           Cum poţi să spui asta… Nu înţeleg cum de poţi spune aşa ceva acum…           Ţi-ai bătut cei mai buni prieteni… I-ai băgat în puşcărie…           Nu că-mi sare muştarul…           Nu mai ţii minte când m-ai bătut şi pe urmă mi-ai dat piaptănul să mă aranjez…           Bine, mai întâi mi-ai dat piaptănul…           Ce importanţă mai are…           Deci ţii minte foarte bine…           Un piaptăn portocaliu…           Ce meritam?… Să mai stau închis încă cinci ani…           Nu se mai punea… Aveam antrenament…           Niciodată n-am înţeles, eşti ori foarte prost ori…           Aşa e chiar uşor să devin antisemit!           (Lui Tuţi.) Stai, nu-l lovi.           Îl opreşte pe Tuţi.           Lasă-i să-i aducă… O să vină de n-o să încapă…           (Lui Riţi.): Chiar nu-ţi pare rău, nu te apasă nimic pe suflet?           Nu simţi o tristeţe, o durere, o dorinţă să schimbi ce nu mai poate fi schimbat…           Uită-te la mine, în ochii mei… Uită-te în ochii mei… Şi repetă…           Îţi aminteşti… Eu îmi amintesc tot…           Nu lăsa ochii în jos…           Îţi baţi joc de mine… Cum poţi să spui aşa ceva…           (Lui Tuţi): Lasă-l… Tuţi…           Nu da în el… „Nu insulta un surd şi nu pune un obstacol în calea unui orb.”           Potoliţi-vă…           David, lasă-l în pace! Nu te băga!           Aţi înnebunit… Riţi…           David şi Tuţi îl iau la bătaie pe Riţi.           Bătrânul încearcă disperat să-i oprească.           Vă rog… Să nu ne certăm…           Să jucăm…           Se luptă când cu unul când cu altul. Loveşte cu mâinile şi picioarele în toate direcţiile şi este la rândul său lovit. Trage când de unul când de altul. Oboseşte, gâfâie, dar nu se lasă.           Domnilor, suntem în templu!           Asta-i bună… Au… Ţi-arăt eu ţie… Maimuţoiule…           Fata intervine şi încercă şi ea să-i despartă.           E o bătaie inegală. Trei contra doi. Bătrânul trage de unul, Fata de altul. Încasează şi dau. Când sunt aproape să-i despartă, îi scapă.           O iau de la început. Se lovesc de scaune, răstoarnă cutiile.           Bătrânul, neîncetând să se bată, către un nou venit:           Ce paştele măsii, ajută-mă…           Domnule Freud… Mă scuzaţi dar…           Nu cred că e momentul potrivit…           Poate pentru o terapie de grup…           (Celor care încă se bat.) Nu vă e ruşine…           Bitte helfen Sie mir…           Cu ajutorul Domnului Freud lucrurile se liniştesc încetul cu încetul. Bătrânul se scutură de praf, îşi aranjează ţinuta. La fel şi Fata.           Ja… Es ist nicht der Fall… Jetzt ist ein ungünstiger Moment Ja… Sicher.           (întorcându-se.) Să nu vă prind…           Bătrânul şi Freud se depărtează de ceilalţi.           Bătrânul, în şoaptă, nedumerit apoi uşurat:           Herr Freud… Siggy…           Ja… Ja… Alles klar… Ich verstehe Sie…           Nein… Ich glaube es ist besser so… Jung…           Aufwiedersehen…           Îi strânge mâna.           Seien Sie mir nicht böse…           Wann glauben Sie dass wir uns sehen werden…           Du-te învârtindu-te!           Se întoarce la ceilalţi.           Gata, v-aţi potolit?           Unde a dispărut Riţi?           Nu, n-a mai stat şi nici n-o să mai vină.           N-are nici o legătură cu voi, la câţi nebuni a văzut, trei în plus…           A zis că nu mai rezistă… Că nu poate să-şi imagineze ce s-a întâmplat… E prea mult pentru el… Nu ştie ce să-mi zică, îi e şi frică să-mi pună întrebări.           Nici n-am apucat să-i povestesc despre lagăr… I-am povestit un vis din puşcărie şi cred că i-am povestit cum a fost în tren…           Nu, nici vorbă…           Ţi-am zis că mai mult gura e de el…           Săracu'. O să-l caute pe Jung…           Nu pentru mine…           Începe să aranjeze scaunele căzute. Pune la loc anunţul cu „Nu se fac convertiri.” Se freacă în creştetul capului.           Precis mi-a ieşit un cucui. Nu vă înţeleg…           Ce mizerie… Puneţi mâna şi ajutaţi-mă!           (Surprins.) Voi cine mai sunteţi?           Stai că nu e greu de ghicit… Lenin… Engels… Nu. Nu. Marx…           Asta-i bună! Ce caută ăştia aici Riţi?           Eu nu vorbesc cu ei!           Eşti ridicol… Nu vreau să aud… Măcar dacă te băteam ca lumea…           Pe cine ai găsit să-ţi aduci ca avocaţi… Lenin… Stai puţin sunt doi Lenin… Lenin îî şi Lenin… Care e cel adevărat? Chiar că seamănă! Dar ceilalţi îî unde sunt?… Nu! Nu vreau!           Tuţi, nu începe iar…           Nu, dacă vreţi să vă bateţi nu aici…           Afară. Afară! Că nu faceţi voi curat!           Cu ei doi nu vorbesc! Refuz!           Îşi bagă mâinile în urechi. Închide ochii. Fata râde. După un timp.           Au plecat?           Parcă Lenin îî e mai e dus cu sorcova decât cel adevărat…           Riţi, eşti cel mai mare pârâcios… Să văd… (Se uită atent la capul lui Riţi…). N-ai nimic… Nici măcar nu s-a înroşit… Da' de unde îi cunoşti? Aţi înfiinţat un nou Partid?           Pune mâna şi fă ordine…           Ridicând un scaun:           Taică-tu sau bunică-tu a construit singoga asta?           Şi el ştie ce faci tu cu prietenii tăi?           Brusc, către un nou venit.           Bună seara…           Ce spuneţi?           Îi arată tăbliţa cu anunţul.           Nu, este imposibil… Nu insistaţi… (Agasat.) Nu facem nici convertiri şi nici circumcizii… Şi oricum s-a terminat perioada de trimitere a dosarelor pentru despăgubiri… (Realizând.) Dar, dumneavoastră…           Nu… Nu aici… Aici e sinagoga…           A!… Nu aud prea bine…           Ortodoxă sau catolică?           Prima la dreapta… A doua la stânga… A doua la dreapta…           Bună seara…           Nu vă supăraţi… Ce sărbătoare e?           (Încântat.) Acum se cântă (fredonează) „Nu mă lăsa în lume…”?           Da… Acum e „cu moartea pe moarte călcând…”           Foarte frumos şi asta… Cu moarte „pre” moarte sau „pe” moarte?           Grăbiţi-vă să nu rataţi începutul.           Da, de Taroc… Veniţi după aceea dacă vreţi… Sunteţi bine venit…           A doua la dreapta. E un preot care cântă foarte bine.           Îi face cu mâna celui care pleacă.           Cântă.           „Nu mă lăsa n lume ca să mă muncesc           Ia-mă-n braţ' la tine să mă odihnesc…”           Dacă mori acum ajungi direct în rai. Oare şi eu?           Tuţi, tu nu te duci la înviere?           Şi domnul de adineaori cred că era botezat, doar nu se ducea acolo ca la film.           Tu de ce nu mergi, oricum nu mai am chef să joc… Şi oricum e de datoria ta…           Ai crezut sau nu, te-ai botezat!           Şi eu am zis în lagăr că dacă scap fac trei lucruri: plec din ţara asta, îmi schimb numele şi mă creştinez.           Mi-am schimbat doar numele.           De ce mă întrebi?           M-am plictisit de când îmi pui aceleaşi întrebări…           La mine e altceva… Eu încă sunt viu… E normal să fiu aşa de curios…           Vrei să ştii?           Chiar vrei?           Îţi spun dacă şi tu îmi spui mie.           Îmi spui, îţi spun. Jocul adevărului.           Începe cu începutul, cu primul pas… Prima secundă…           Hai, melc melc codobelc, scoate coarne boiereşti şi spune…           (Repetă cu grijă, să nu uite.) Trec peste o punte subţire… Mai departe… O văd dar nu o simt… Vorbeşte mai tare… Nu aud… Merg înainte…           Nu am plecat pentru că mi-am dat seama în puşcărie că oriunde poţi să fii liber, chiar şi în cea mai cumplită temniţă, chiar şi în cea mai oribilă dictatură. Şi pot foarte bine să-mi imaginez cum zboară avioanele, nu trebuie neapărat să le văd.           E rândul tău.           Riţi, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala!           Jos e apă… Sus e apă…           Vorbeşte mai tare!           Merg… Înainte. Două linii deasupra… Două linii dedesubt… Mă prefac într-un şoarece… O reptilă… O molie… O sferă din fulgi de vultur… Un bob de grindină…           Trei uşi… Nu prima… Nici a doua… Nici a treia…           Îţi baţi joc de mine?           (Dezamăgit.) Am spus să inventezi dar fă-mă să şi cred ce mama măsii… Râzi ca un bou!           Ce vă hliziţi aşa… Mortăciunilor!           (Furios.) Gata! Uitaţi-vă bine la mine că n-o să mă mai vedeţi mult timp! M-am săturat de voi! Nu mai calc pe aici!           O să trimit pe cineva să facă curat… Nu vreu să vă mai văd… De atâţia ani vă rog…           Începe să-şi strângă plasele. Vrea să se încalţe, nu-şi găseşte un adidas.           Fata împinge pe cineva. Renunţă.           David, nu încerca să mă convingi! Dă-mi adidasul imediat… Plec în papuci! (întorcându-se.) Tu cine naiba mai eşti?           Se ridică. Se apropie de noul venit.           Izu?… Când ai venit? Ce surpriză… Nu-mi vine să cred… Cum de te-ai hotărât… Nu pot să spun că nu te-ai schimbat… Vocea o ai la fel… Trebuie să-ţi arăt ceva… Uită-te… Cine e acolo? Vezi?… (Bănuind. Trist.) Eşti aici cu mine sau acolo cu ei? Când o să te aducă?… Trebuie să dau telefoane să facem… Doamne, ce dor mi-era de tine…           Ce te-am mai aşteptat… Tuţi zicea că precis vii să ne scapi!           Lasă asta acum…           Spune-mi prietene, spune-mi care este legea lumii subpământene pe care acum o cunoşti?           Ei bine vreau să mă pornesc pe plâns!           Ascultă ce-i spune Izu. Începe să plângă.           Da… Mai bine nu-mi spuneai!           Afară se aud oamenii care vin cântând de la înviere. Bătrânul se încalţă. Îşi ia plasele. Vorbeşte greu.           Trebuie să plec!           Ce-am obosit…           Izu, până când ne vedem, mulţumesc pentru tot ce mi-ai trimis… Am avut televizor înainte ca televiziunea să fi apărut aici… Aş fi preferat să te văd în carne şi oase… O să ne vedem curând… Presimt. O să avem ce să ne povestim…           Şi tu vrei să ştii?           Dacă eu plecam cine mai avea grijă de mormintele voastre?           Sunt tare obosit.           Se aşează. Vorbeşte cu şi mai mare greutate.           Izu… Dă-mi mâna… Ce bucuros şi ce trist sunt că te-am revăzut…           Acum trebuie să plec… Scoate mâna din nas…           Închide ochii. Fata îl ia în braţe ca pe un copil.           Pentru o clipă David, Riţi, Izu şi Tuţi devin vizibili. Aşa, ca o iluzie optică. Sunt toţi, îngrijoraţi, în jurul Bătrânului. Nu mai mult de o clipă.           Bătrânul deschide ochii.           Niciodată n-am văzut umeri mai frumoşi…           Se ridică.           Cât e ceasul?           Izu… Tu ştii tot timpul cât e ceasul… De aia ai fost nefericit…           Ce ai spus?… Aud foarte bine, trebuie doar să vorbeşti mai tare puţin. (Dă drumul mâinii lui Izu. Nervos.) Nu-mi pun nici un aparat… N-am nevoie şi sunt şi scumpe…           Ce e asta Izu?           Ăsta-i aparatul tău auditiv?           Întinde mâna. Se uită cu ochelarii făcuţi lupă.           Nu văd nimic. Asta da tehnică! Pune-mi-l tu.           Eşti curat în urechi?           Stă să-i fie pus în urechi aparatul auditiv.           Vezi să nu-ţi scape că nu-l mai găsim!           Funcţionează…?           Ia zi ceva… Mai încet şi mai încet… Şi mai încet…           Măi drăcie… Merge!           Ascultă cântecul de afară.           Ce târziu e! Cum a trecut timpul… E noapte… S-a închis la apă minerală.           Plec cu ei… Îmi place cântecul asta…           Nu uit… Crizanteme. Crini.           Riţi nu înţelegi că nu mai vin… Estera?… O crezi că o să vrea să vină?           Mâine nu pot, am treabă.           Mă întâlnesc cu doamna Muller… Trebuie să mă pregătesc…           Bine dacă mai trec pe aici o să-ţi aduc o sticlă întreagă…           Bine Izu, şi ţie o să caut… Nu ştiu dacă se găseşte…           David, dă-te jos… Te rog…           Pleacă cântând. Înainte de a ieşi pe uşă.           Noapte bună.                                                                           SFÂRŞIT    

PROLOG 14 aprilie 2012   Geamul căzu ca o cortină de apă, în bucăţi de mărime variabilă, care se prăbuşiră unele peste altele, în cascadă. Charles Baker apucă să vadă asta şi simţi aproape simultan primul glonţ, care îi zbură vârful urechii. Al doilea îl lovi cu putere în umăr şi îl trânti la podea. Durerea îi umplu instantaneu ochii de lacrimi. Se mai auzi o împuşcătură. Şi încă una. Creierii agentului de la Secret Service desenară harta unui continent dispărut pe peretele din spate. Glonţul care îi străpunse capul luă o traiectorie ciudată şi lovi candelabrul. Se auzi un clinchet, apoi o voce de femeie care urlă ascuţit, aproape în tonalitatea candelabrului, ca un ecou. De jur împrejurul lui, oameni întinşi pe podea încercau să se ascundă, să se aplece cât mai jos, să-şi tragă podeaua peste ei. Reuşi să îşi revină din şoc şi încercă să se ridice, sprijinindu-şi mâinile în spate. Chiar în dreapta lui, secretarul de stat se urcase peste soţie, în încercarea disperată de a o proteja. Majoritatea celor de pe jos aveau mâinile încolăcite în jurul capului. O nouă serie de gloanţe trecu prin peretele din spatele lui. Alte ţipete, fojgăială pe podea. Cineva începuse să se roage cu o voce plângăreaţă. Încercă să se uite în jur, dar privirea îi era înceţoşată. Vedea dublu sau triplu, ca printr-un pahar de cristal sau, mai degrabă, ca prin faţetele multiple ale unui diamant. Câţiva agenţi, aplecaţi, apucaseră un bărbat şi îl târau, lăsând în urma lor o dâră groasă de sânge aproape negru. Strânse foarte tare ochii şi îi deschise din nou, încercând să îşi concentreze privirea pe imaginea din faţă. Înţelese că erau trei. Doi îl prinseseră de subsuori pe cel căzut, iar al treilea îl proteja cu corpul. Se interpunea între acesta şi direcţia de unde veneau gloanţele, începuse să se tragă şi din încăperea în care se aflau, în sens invers. Mai apucă să spună atât, înainte să-şi piardă cunoştinţa: — Preşedintele, pentru Dumnezeu, preşedintele! Sunetul telefonului întrerupse tăcerea totală din încăpere. Ochii tuturor de la masă erau aţintiţi asupra aparatului. În aer tensiunea era aproape insuportabilă. Cei din jurul mesei, la fel ca şi cei care şedeau pe fotolii sau cei rămaşi în picioare, înmărmuriseră. Unul dintre ei rămase la jumătatea gestului de a duce paharul la gură, într-o imponderabilitate improbabilă. Omul ridică telefonul cu o mişcare bruscă şi, fără să aştepte ca cel care sunase să vorbească, spuse: — Dă-mi vestea bună! Spune-mi că e mort! Singur, omul din fotoliul cel mai impunător, retras într-un colţ şi urmărindu-i pe ceilalţi ca dintr-o lojă, la teatru, nu schiţa niciun gest. Nu era vorba de expresia feţei. Pe aceasta nu se putea citi oricum nimic, pentru că masca pe care o purta era impenetrabilă, dar nici corpul sau vreun gest nu trăda vreo urmă de emoţie. Din două, una: fie se controla foarte bine, fie nu împărtăşea defel entuziasmul celorlalţi. PARTEA ÎNTÂI Este suficient ca o carte să fie posibilă pentru ca ea să existe. Numai imposibilul este exclus. Jorge Luis Borges, Biblioteca Babel[1]   I range the fields with pensive tread, And pace the hollow rooms, And feel (companion of the dead) I’m living în the tombs.[2] Abraham Lincoln   O mână-ascunsă scrie şi trece mai departe. Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt; Nici lacrimile tale nu pot să şteargă-un rând. Omar Khayyam[3]     Capitolul 1 Cu nouă zile mai devreme   Avionul se desprinse de burduful de acces şi începu să ruleze în spate, când însoţitoarea de zbor se apucase să recite cu braţele mantra cu ieşirile în caz de urgenţă, cu masca de oxigen şi vesta de salvare. Charles Baker depăşise de mult milionul de mile, dar privea întotdeauna fascinat acest ritual al decolării. Era un fel de superstiţie, un mod de a se asigura că şi de această dată totul va decurge în ordine. Că cercul se va închide. O decolare perfectă, cu toate ingredientele la locul lor, se încheie, logic, cu o aterizare sigură. De această dată însă, avea un fel de presimţire de altă natură. Îşi amintise, când ieşise de la curs, că avea, în rucsacul de care nu se despărţea niciodată, un dosar pe care îl primise de la asistentul său, chiar în aeroport, înainte de a trece de filtrul de control. Băiatul ajunsese transpirat şi gâfâind şi îi trebuiseră câteva secunde până să îşi recapete suflul. Îşi sprijinise braţul de umărul lui Charles până reuşise să îngaime câteva cuvinte şi să îi întindă dosarul de culoare rozalie, făcut sul, pe care îl ţinea foarte strâns în cealaltă mână, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu îi scape sau să nu i-l smulgă cineva. Uitase de el când ajunsese la hotel şi în toate cele trei zile cât dură conferinţa, deşi îl plimbase mereu după el. Abia în ultima dimineaţă, când plecase spre Aula Magna Fray Alonso de la Veracruz a Universidad Nacional Autónoma de México, îşi aminti de dosar. Îl răsfoise puţin în maşină, dar, cum era foarte preocupat să facă un spectacol şi din acea ultimă prezentare, mintea lui nu reuşi să înregistreze rândurile minuscule, mâzgălite în toate părţile, şi desenele de toate culorile, schemele aruncate, aleatoriu parcă, pe cele câteva pagini ce îi treceau prin faţa ochilor. Îşi aminti din nou de el când îşi puse rucsacul în compartimentul de bagaje, spunându-şi că avea aproape cinci ore până la aterizarea pe LaGuardia, timp suficient pentru a-şi arunca ochii pe hârtiile pentru care asistentul său aproape făcuse un atac de cord, în încercarea disperată de a i le aduce la vreme. Aşa că deschise curios dosarul, cu riscul de a pierde ceremonia de iniţiere a stewardesei. Apucase să arunce o privire peste cele câteva file şi tocmai se pregătea să le studieze cu atenţie, când avionul opri şi o luă înapoi în faţă. Văzu pe geam cum nişte uniforme se agită să repună burduful în poziţia iniţială. Se auzi în difuzoare vocea pilotului care vorbi direct în engleză, lucru neobişnuit. Pasagerii trebuiau să rămână calmi, aşezaţi şi să îşi păstreze legate centurile de siguranţă. Atât. Lui Charles îi trecu prin cap că vreo oficialitate sau vreun om de afaceri local, dintre cei care au la mână guvernele, trebuie că s-a hotărât în ultima clipă să meargă la New York. Pentru Mexic acesta nu era deloc un lucru neobişnuit. Uşa se deschise şi în avion năvăliră şase indivizi cu uniforme ciudate. Patru dintre ei se năpustiră în spatele avionului. Dintre aceştia, doi se opriră la mijloc. Ultimii doi rămaseră în faţă, în zona business class. Unul chiar în dreptul lui Charles, iar celălalt pe locul în care stătuse stewardesa. Acesta ridică staţia şi anunţă, de această dată în spaniolă, că toţi pasagerii trebuie să coboare de urgenţă pentru un control suplimentar, fără să îşi ia bagajele. Aveau să se întoarcă în scurt timp. Când puţinii pasageri din partea din faţă începuseră să se ridice, omul insistă că evacuarea se face de la spate în faţă, în ordine. Lumea comentă un pic, dar situaţia părea foarte serioasă şi oamenii ştiau că nu e de glumit cu trupele speciale. Mai ales dacă exista, cum bănuiau, un pericol terorist la bord. Când se ajunse la cel de-al patrulea rând, Charles vru să se ridice, dar mâna individului care stătea în dreptul lui îl împinse cu putere înapoi pe scaun. Charles ridică privirea, iar individul îi spuse autoritar, printre dinţi: — Dumneavoastră nu! Profesorul dădu să apuce menghina care îi strângea umărul, dar individul îşi retrase mâna. Până să reacţioneze, avionul era deja gol. O luase spre burduf până şi ultimul pasager. Şi, lucrul cel mai ciudat, coborâră şi cei doi piloţi împreună cu însoţitoarele de zbor. Uşa se închise în urma lor cu zgomot. Capitolul 2 Respectabila doamnă Bidermeyer nu ştia dacă să se apuce să ţipe sau să leşine. Stătea în uşa camerei, cu gambele-i de hipopotam încălţate în ciorapi cu dunguliţe albe şi albastre, în papucii de casă cu botul în formă de cap de raton, şi era albă ca varul. Urcase la etaj să îi facă scandal chiriaşului care pornise muzica după ce îi ţopăise în cap vreme de câteva minute, care i se păruseră nesfârşite. Cum era prima oară, în cei trei ani de când stătea acolo, când asistentul universitar de la Princeton George Buster Marshall dădea muzica în halul ăla de tare, hotărâse să îi treacă cu vederea comportamentul inadecvat, gândindu-se că era doar un fenomen accidental. Întâi, cu înţelepciune, hotărâse să îl ignore. Apoi îi bătu cu coada de la mătură în tavan, în calorifere şi, în final, ieşise pe scară şi începu să zbiere. Bătrâna cu mutră de crocodil era de mai bine de treizeci de ani un fel de administrator al câtorva clădiri din preajma campusului universităţii, dar camera ei era fix în clădirea aceea, chiar sub a unuia dintre cei mai buni chiriaşi din istoria nesfârşită şi foarte zbuciumată a carierei ei de administrator. Domnul Marshall era ceea ce se numeşte un chiriaş exemplar. Plătea toate cheltuielile la timp, uneori achita chiria cu o lună sau două în avans. Nu făcea niciodată scandal, nu distrugea niciodată nimic şi nu făcea chefuri îngrozitoare, ca acelea ale colegilor săi de palier. Unde mai pui că, din când în când, o trata şi pe Heidi Bidermeyer cu câte un şnaps, o dată la câteva seri. O bomboană de băiat. Şi, pe deasupra, mai era şi de familie bună şi universitar, autor de cărţi, dintre care ultimele două îl făcuseră un fel de celebritate naţională. Apăruse şi la televizor. Ştia că nu peste mult timp tânărul avea să-şi ia zborul, pentru că, odată cu celebritatea, veneau şi banii. Şi, pe deasupra, o tânără absolventă, de la aceeaşi universitate, începuse să îl viziteze din ce în ce mai des. De fapt, bănuia că era şi aceasta acolo când se prăvălise tavanul, în zgomotele de baterie, peste ea. Dar nu îşi închipuise că acesta va fi felul în care se va despărţi de el. Stătea în prag, paralizată, şi nu ştia ce să facă. Se gândi, întâi, să leşine, dar i se păru prea riscant. Era în capul scărilor şi ar fi putut să se prăvălească peste balustradă. Aşa că decise pentru a doua variantă. Încercă să ţipe, dar nu fu capabilă să scoată nici măcar un sunet. Era atât de îngrozită de imaginea mutilată a cadavrului chiriaşului ei preferat, încât un amestec de teamă şi de groază o ţinea paralizată acolo. Doar când auzi uşa reuşi să se desprindă şi să se îndrepte spre scări. De jos, domnii Bingham şi Zsuscek sau Zaschek, cum s-o fi pronunţând, intraseră binedispuşi, dar buna dispoziţie le pieri când o văzură pe bătrâna lividă, cu ochii bulbucaţi, dominând etajul întâi şi parterul, precum Colosul din Rodos cu chip de Chupacabra. Capitolul 3 Se urcă în maşină, nervos că nu găsise mare lucru. Câteva fiţuici disparate, dar nici urmă de ceea ce venise să ia. Răsfoise cu grijă toate cărţile din mica bibliotecă improvizată. Inclusiv maldărele de hârtii clădite peste tot în cameră – de jur împrejurul biroului şi al patului. Înşfăcase doar laptopul. Poate acolo să găsească ceva. Treaba se complicase mai mult decât se aşteptase. Auzise zgomote pe scări şi se ascunsese în dulap. N-avea să plece de acolo fără informaţii complete. Acum însă imbecilul ăla sclifosit se întorsese acasă. La naiba! Îşi făcuse temele cu grijă. Nu trebuia să vină decât două ore mai târziu. Îl urmărise pas cu pas mai bine de două luni. Ştia totul despre el. Dar nu reuşise încă să afle esenţialul. Îi spuseseră clar că treaba era foarte delicată şi problema trebuie rezolvată altfel decât de obicei. Şi să fie precaut, pentru că se afla în America, nu în locurile cu care era obişnuit. Îşi curăţă cu gesturi profesioniste maceta încă plină de sânge şi aprinse cârpa umedă cu care înlăturase orice urmă a măcelului de pe arma crimei. O aruncă pe geamul maşinii şi o privi cum arde până la capăt. Ţinta intrase în cameră şi venise direct la dulap. Deschisese uşa, văzuse o arătare între hainele sale şi începuse să urle, aşa că fusese nevoit să îl lovească cu pumnul direct în faţă. Tânărul se prăbuşise, dar începuse să urle şi mai tare. Apucase o ganteră de pe covor ca să se apere. Dar în loc să îl atace cu ea, începuse să lovească în podea, strigând şi mai tare. Se apropiase de el şi îl lovise cu piciorul în faţă. Dar ţinta îi apucase strâns piciorul şi aşa, plin de sânge, îşi înfipsese dinţii în gamba lui. Încercase să scuture piciorul şi reuşise să îi descleşteze dinţii. Dar reîncepuseră urletele. Se auzeau bătăi în podea venind de la apartamentul de dedesubt. Fără să se gândească, îl lovise cu maceta în faţă. Sângele ţâşnise peste tot, dar urletele nu încetaseră. Se uitase în jur şi singurul lucru care îi trecuse prin cap în acel moment fusese să apese „play” pe staţia audio, care era la îndemână. Zgomotele de tobă acopereau acum ţipetele, dar bătăile din podea se transferaseră la calorifer. Era clar ce urma să se întâmple. Femeia care locuia dedesubt avea să cheme poliţia şi, probabil, să urce la etaj. Trebuia să reacţioneze repede, aşa că, deşi ştia, conform indicaţiilor pe care le primise, că amuţirea definitivă a ţintei era ultima opţiune, ridicase maceta şi i-o înfipsese în gât, apoi răsucise. Corpul se mai zvârcolise câteva momente, lovise de câteva ori podeaua cu palmele şi încremenise. Scara începuse să se zguduie ca la un cutremur. De parcă o turmă de hipopotami urca treptele în fugă. Se băgase din nou în dulap. Muzica se oprise. Probabil că discul ajunsese la sfârşit. Se auzise scârţâitul uşii. Apoi nimic, preţ de câteva secunde bune. Cum hoarda de hipopotami nu o luase pe scări în jos, presupusese că se afla încă în pragul uşii. Probabil era femeia care gestiona clădirile campusului. Înmărmurită. Se pregătise să iasă pe lângă ea, dar auzise de undeva, din josul scărilor, mai multe voci care se hlizeau tembel. Se enervă pe el însuşi pentru reacţia aceea necontrolată. El, cel care îşi păstra mereu sângele-rece şi îşi petrecuse atâtea ore antrenându-se să nu reacţioneze impulsiv, cedase pentru prima oară după foarte mult timp. Durerea ascuţită din gambă, zgomotul de pe scară, nevoia de a lua o decizie rapidă şi rezistenţa neaşteptată pe care o opusese victima îi întunecaseră pentru câteva fracţiuni de secundă minţile. Se comportase ca un novice. Şi asta îl enerva cel mai tare. Slăbiciunea era ceea ce dispreţuia cel mai mult la cei din jur. Şi, cu atât mai mult, la el însuşi. Capitolul 4 Soneria sună atât de tare şi de brusc, încât lui Charles îi scăpă mâna cu aparatul de bărbierit pe obrazul drept, chiar în dreptul urechii. „Parcă nu te mai poţi tăia cu lamele astea moderne”, îşi spuse Charles în timp ce privea cum picăturile de sânge se prelingeau în chiuveta plină cu spumă albă. Îşi instalase o sonerie nouă cu câteva zile în urmă şi insistase să aibă un sunet distinct, pe care să îl audă. De asemenea, îi ceruse electricianului să pună difuzoare în mai multe locuri din casă, inclusiv în dormitor. Era pentru prima dată când o auzea sunând, în întreaga ei splendoare. Poate că fusese o idee proastă. Zgomotul se repetă o dată, şi încă o dată. — OK. Am auzit, am auzit! strigă profesorul în timp ce cobora în fugă treptele. Deschise vizeta uşii de la intrare, în timp ce îşi punea halatul pe care îl agăţase de pe hol. O femeie şi un bărbat, pe care nu îi mai văzuse niciodată, aşteptau nerăbdători să li se deschidă. Nu apucă să întrebe cine sunt şi ce vor de la el, pentru că femeia întinse o legitimaţie în faţa vizorului. Pe ea scria cu litere de-o şchioapă FBI. Charles deschise uşa. Femeia se prezentă şi îl întrebă dacă ar putea sta de vorbă înăuntru. Charles nu se trezise încă de-a binelea, aşa că nu înregistrase nici măcar o literă din numele celor doi. Îi invită cu un gest aproape automat în sufragerie. Apucă să spună „Mă scuzaţi două minute” şi dispăru înapoi pe scări.   Îi găsi pe cei doi în picioare, privind cu interes cărţile din biblioteca imensă care înconjura încăperea. — Îmi cer scuze, spuse Charles. Vă rog, luaţi loc! Femeia privi cu interes tricoul pe care profesorul şi-l trăsese în grabă. Pe pieptul gazdei trona un pumn cu degetul mare ridicat, în culorile steagului american, iar dedesubt scria mare: „Votaţi Obama!” Femeia zâmbi, iar lui Charles, care începuse să se trezească, nu îi scăpă ironia din privirea ei. Dădu să bolborosească o scuză, dar se opri. La urma urmei, se aflau în casa lui. Neinvitaţi. Se aşeză şi el în faţa celor doi. — Cu ce vă pot ajuta? întrebă Charles, care îşi recăpătase politeţea. — Probabil că nu ştiţi ce s-a întâmplat, spuse femeia. Sunt sigură că cineva a încercat să ia legătura cu dumneavoastră. Charles îşi aminti că închisese telefonul, extenuat după călătoria din Mexic, şi că se aruncase direct în pat, urmând să lămurească a doua zi incidentul din avion. — De fapt, cred că şi eu aş fi venit astăzi la dumneavoastră. Numai că l-aş fi căutat direct pe şeful cel mare. Spuse asta îngândurat, arătând cu un deget spre tavan. Femeii nu îi scăpase deloc subtextul vorbelor lui Charles. I se păru destul de naiv modul în care sugera că e o persoană importantă. Ca şi cum cineva s-ar fi putut îndoi. — Poate că e prea puţin, totuşi, ca să îl deranjăm pe domnul director. Aşadar, ştiţi? — Prea puţin? E un scandal. Vru să continue, dar îşi dădu seama că se refereau la lucruri diferite. Ca şi când abia în acel moment ar fi terminat de procesat ce îi spusese femeia, se ridică de pe scaun şi se întoarse după puţin timp cu telefonul. Îl deschise. Pe ecran îi apărură 19 apeluri pierdute şi, în dreptul mesageriei, numărul 24. Agenta înţelese întocmai la ce se uita Charles. — Probabil că veţi afla acelaşi lucru despre care am venit să discutăm astăzi. Charles ridică privirea, dar nu apucă să spună nimic, pentru că bărbatul, care până atunci nu scosese niciun sunet, se aplecă puţin în faţă şi spuse pe un ton şoptit: — Asistentul dumneavoastră, un anume George Buster Marshall, a fost găsit la el acasă, azi-noapte, într-o baltă de sânge. Omorât într-un mod bestial, cu un obiect ascuţit, cel mai probabil o sabie lată sau o macetă, după ce fusese torturat în prealabil. Şocul îl paraliză pe Charles câteva secunde. Nu fu în stare să întrebe decât: — La el acasă? În campus, adică? Agentul părea că încheiase ce avea de spus, aşa că se lăsă înapoi pe spate. Femeia dădu afirmativ din cap. — Un pic în afara campusului, de fapt, spuse ea, cu obsesia aceea pentru detalii pe care numai copoii o au. Aveţi habar despre ce ar putea fi vorba? Lui Charles i se ridică părul pe spate. Marshall, mort? Ucis? Torturat chiar? Făcu imediat legătura. După ce o autoritate necunoscută, dintr-o ţară în care legea e un moft, îi confiscase într-o manieră brutală şi abuzivă nişte hârtii pe care le primise de la asistentul său, acum acesta era mort. Coincidenţa era prea mare ca cele două evenimente să nu fie legate. Se gândi un timp ce să le răspundă celor doi. În timp ce bărbatul interpreta pauza lungă pe care o făcea profesorul ca pe ceva normal pentru cineva care primeşte o astfel de veste, agenta înţelese că motivul tăcerii era altul. — E clar că sunteţi în stare de şoc, spuse ea. Dar dacă ştiţi ceva sau vă gândiţi la ceva, la orice, trebuie neapărat să ne spuneţi. — Trebuie să mă gândesc, răspunse profesorul, absent. — Înţeleg, continuă femeia, începând să preseze, putem lămuri detalii sau ne puteţi spune mai târziu dacă vă aduceţi aminte de ceva, dar e important dacă vă vine ceva în minte acum. Primele ore sunt esenţiale pentru prinderea criminalului. Charles părea să înţeleagă ce îi spune agenta, dar în acel moment în mintea lui se amestecau fel de fel de întrebări în legătură cu fostul său asistent. Încercă să rememoreze ultimele luni în compania acestuia şi să îşi amintească ce văzuse în hârtiile confiscate în avion, în puţinul timp în care apucase să îşi arunce ochii peste ele.   [1] Jorge Luis Borges, „Biblioteca Babel”, în Moartea şi busola. Proză completă 1, trad. rom. şi note de Irina Dogaru, Cristina Hăulică şi Andrei Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006. [2] Măsor câmpurile-n pas agale, / Păşesc prin camerele goale/ Şi simt (al morţilor tovarăş)/ Că trăiesc în morminte iarăşi. (n.red.). [3] Rubaiatul LXXI, Catrene, trad. rom. de George Popa, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Univers, Bucureşti, 1979.    

Ceaiuri de viaţă lungă (revizuite şi adăugite) Cele 24 de cuvinte care nu trebuiesc rostite Calea spre fericire                 PREFAŢĂ.           Călugărul Mihail Neamţu s-a născut în data de 12.10.1924 în satul Prilog, judeţul Satu-Mare. El şi-a dedicat întreaga viaţă credinţei creştine şi a suferit prigoana comunistă, fiind izgonit de la Mânăstirea Bixadului.           Din 1970 începe să meargă din sat în sat să vindece oamenii cu ajutorul tratamentelor cu ceai şi îndemnându-i la rugăciune. În 1983, datorită tratamentelor care au dus la vindecări în sute de cazuri, au început să sosească la Prilog zeci şi sute de oameni zilnic. Toţi cei care au venit au fost primiţi. Recompensa bănească a fost refuzată de fiecare dată de călugărul Mihai şi de sora dânsului Anuca.           Orice boală poate fi vindecată, cu excepţia bolilor aflate în ultimul stadiu. Tratamentul medical poate să continue, având şi el efecte benefice. Călugărul Mihai a salvat mulţi oameni de la operaţii chirurgicale, prin tratamente cu ceaiuri, dar nu le exclude în cazuri extreme.           Programul de primire a celor bolnavi era de la ora 9 dimineaţa până târziu în noapte, astfel încât zile întregi călugărul Mihai îi primea pe cei bolnavi, având doar două pauze de masă pe zi. L-am văzut de multe ori extenuat şi cu toate acestea continua să primească bolnav după bolnav. Nu se plângea niciodată de nimic, ca şi cum nu ar fi existat necazuri pentru dânsul.           Printre cei vindecaţi de dânsul au fost şi mulţi oameni angajaţi politic în slujba regimului comunist.           După 1989 şi-a transformat una din încăperi în capelă, unde duminică dimineaţa se oficiază liturghii greco-catolice.           La 23 iunie 2000, cel pe care toţi îI ştiau sub numele de Unchiul Mihai s-a stins din viaţă la Prilog.           La înmormântare au participat mii şi mii de pelerini, oameni care l-au iubit, l-au ascultat şi pe care i-a vindecat trupeşte şi sufleteşte. Aceşti oameni i-au ridicat Unchiului Mihai o biserică chiar în grădina casei sale, sfinţită în 1997. Este o biserică care încă din timpul vieţii lui a devenit loc de pelerinaj pentru căutători de adevăr şi dreptate. A fost înmormântat la mică distanţă de zidurile bisericii, iar mormântul a fost îngrădit.           Pe bancă aflată la 3-4 metri de mormânt pelerinii se pot ruga. „Mă voi ruga împreună cu voi cei care veţi veni la Mine să vă rugaţi la Dumnezeu”, spunea arhanghelul Mihail.           În modestia lui credea cu toată convingerea că orice om are în el o părticică de Dumnezeu.           L-am spus o dată: „Sunteţi medicul celor săraci şi ai celor care nu au speranţă. Dacă un medic obişnuit, pe care ştiu că-l respectaţi, ar fi în locul Dumneavoastră, să consulte, n-ar rezista nici două zile la atâţia bolnavi.”           El a râs liniştit şi a spus: „Aşa este!” Vorbea atât de puţin şi atât de concret. Ochii lui erau foarte blânzi, dar uneori erau aprigi, când era nemulţumit de atitudinea lipsită de moralitate a unora.           Îi cunoştea atât de bine pe toţi care veneau la dânsul.           ÎI iubeam atât de mult, şi când ajungeam în faţa lui îmi spunea pe un ton blând, doar pentru mine, într-o propoziţie scurtă sau două, ce nu am făcut bine. Ştia că nu mă supăr şi că voi încerca să-l ascult.           În decurs de atâţia ani aproape un milion de oameni au trecut pe la Dânsul. El le-a răspuns la întrebări legate de boală, de tratamente, la întrebări legate de viaţa de zi cu zi.           Le ştia pe toate, şi cei care i-au urmat sfaturile au ajuns să se bucure de ceea ce le dă viaţa.           „Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului este Puterea voastră”, spunea Cel care este pentru mulţi Arhanghelul Mihail.           Cu o simpla şi umilă părere îmi exprim mirarea că Statul Român nu a luat măsuri de înfiinţare a unui spital în care tratamentele Călugărului Mihai să fie aplicate.           CÂTEVA PRENOTĂRI IMPORTANTE           1. În cazul în care pacientul simte o stare de slăbiciune, de oboseală ceaiurile de băut se pot îndulci cu sirop cât mai natural: de afine, lămâie, brad, zmeură, mure. Aceste siropuri se pot folosi şi în caz de diabet, dar să nu depăşească totalul hidraţilor de carbon necesari zilnic.           2. Dacă apar dureri, se pune compresa 10 pe locul dureros şi durerea va dispărea.           3. Compresa 10 pusă în jurul capului este un remediu pentru toate bolile, dă linişte şi bucurie, sporeşte efectele rugăciunii şi meditaţiei.           4. Tratamentele de presopunctură sunt favorabile pentru bolnavi şi pentru prevenirea bolilor. Trebuie avut grijă ca tălpile picioarelor să fie permanent calde.           5. În caz de întindere de ligament, atât timp cât locul accidentat este cald, se pune compresa 10 cu lapte fiert, ţuică, sfeclă, iar când locul accidentat este călduţ se pune şi vin alb.           6. În locuinţele cu igrasie se pune un sac de 12 kg de var nestins în apropierea petei de umezeală. Sacul trebuie să fie permeabil pentru apă şi aer.           7. Pentru fiecare persoană există mâncăruri, plante, sucuri şi miros de plante care sunt favorabile practicii spirituale.           8. Se recomandă ca lichidele să nu fie băute reci sau fierbinţi, acest lucru este valabil şi în cazul mâncărurilor.           9. Periodic, se vor face analize sau controale medicale.           10. Alimentele favorabile unei persoane sunt alimente care au atât gust, cât şi miros plăcut pentru acea persoană.           11. Mirosul plăcut relaxează, regenerează şi creează o stare propice rugăciunii.           Împărtăşania, luată conştient, conduce spre sănătate sufletească şi trupească.           LISTE DE CEAIURI.           LISTA NR. 1           Se foloseşte în dereglări menstruale. Dacă se combină cu Lista 6 care se foloseşte în afecţiuni dermatoiogice, atunci creşte efectul benefic în aceste afecţiuni.           1. Coada şoricelulul; 2. Măr pădureţ 3. Muşeţel; 4. Pătrunjel; 5. Păducel; 6. Trlfol roşu;           7. Nuc – frunza; 8. Stejar – frunza.           Notă: Dacă apar dureri, fără nuc şi stejar.           Modul de preparare şi folosire: Se pun, din fiecare plantă, câte 3 linguri (o mâna) într-un săculeţ de pânză subţire, deasă, nedecolorabilă. Se fierb un minut în 2,5 litri de apă. După 3-5 zile se schimbă plantele din săculeţ, dar în fiecare zi se completează apa la 2,5 litri şi se fierb un minut.           Se fac 1-2 spălături cu un litru de ceai, cu irigatorul.           Pauză de 10-11 zile se ţine din ziua când apare ciclul.           LISTA NR. 2T.           Tratamentul cu 2T n-are nici o contraindicaţie. El poate fi folosit şi de persoanele sănătoase.           1. Alun – frunze; 2. Brusture – planta; 3. Cicoare – planta; 4. Coada calului – planta; 5. Coada şoricelului – planta; 6. Corn – frunze; 7. Măr pădureţ – frunze, fruct; 8. Nuc – frunze; 9. Păducel – f/or/, fruct; 10. Porumbar – flori, fruct; 11. Stejar – frunze; 12. Tătăneasă – planta; 13. Trlfol roşu – flori;           14. Troscoţel -planta; 15. Urzlcă – planta.           Modul de preparare şi folosire: Se iau 3 linguri din fiecare plantă şi se pun într-un săculeţ de pânză subţire, deasă, nedecolorabilă. Se fierb două minute în 4 litri de apă. Ceaiul se toarnă într-un cazan peste care se toarnă încă 8 litri de apă rece, astfel încât temperatura băii să fie între foarte caldă şi caldă, dar nu fierbinte sau rece.           Se stă cu mâinile şi picioarele îin baia de ceaiuri timp de 20-25 de minute şi se udă mâinile până la coate şi picioarele până la genunchi.           Plantele din listă trebuie să fie puse în proporţie de peste 50% (adică cel putin 8 plante de pe listă).           În timpul băii se transpira mult. Este preferabil să se facă seara înainte de culcare – produce somn profund.           În săculeţ se pot pune plantele folosite la prepararea ceaiurilor de băut. Plantele din săculeţ se pot folosi timp de 5 zile, după care se aruncă.           LISTA NR. 6           1. Alun – frunze; 2. Cicoare – planta; 3. Coada şorlcelulul – planta; 4. Măr pădureţ – frunze, fruct;           5. Mur – frunze; 6. Muşeţel – flor/; 7. Mesteacăn – frunze; 8. Măcieş – fruct, frunze; 9. Mentă – planta;           10. Nuc – frunze; 11. Pătrunjel – frunze; 12. Păducel – flori, fruct; 13. Soc – florl, fruct;           14. Stejar – frunze; 15. Tei – florl; 16. Trlfoi roşu – flor/.           Modul de preparare şi folosire: Se iau 3 linguri din fiecare plantă şi se pun într-un săculeţ de pânză subţire, deasă, nedecolorabilă. Se fierb două minute în 4-5 litri de apă. Se acoperă cu un capac în timpul fierberii. Numărul speciilor de plante folosite trebuie să fie în proporţie de 50% din lista de ceai.           A. Se inspiră pe nas şi se expiră pe gură, apoi invers, se inspiră pe gură şi se expiră pe nas. În timpul inhalaţiei se acoperă capul şi ochii cu un prosop. Inhalaţia durează 6-10 minute.           B. Se ia o cană de ceai pentru gargară. Gargara se repetă timp de 5-8 minute. Se tratează afecţiuni ale gâtului şi ale corzilor vocale.           C. Se fac bai de şezut într-un lighean timp de 10-15 minute. Nu se fac băi în ceai fierbinte sau rece.           Lista 6 poate fi folosită în afecţiunile căilor respiratorii, tratarea dinţilor şi afecţiunilor cavităţii bucale prin gargară, în afecţiunile stomacului, hemoroizilor, şi în dereglări menstruale. Se poate face tratament, după caz, o dată, de două ori sau de trei ori pe zi şi, în paralel se bea ceaiul 12.           LISTA NR. 7           Contra căderii părului.           1. Cimbrişor de câmp; 2. Coada şoricelului; 3. Trlfoi sălbatic (flori); 4. Salcie galbenă; 5. Salcie roşie; 6. Sunătoare; 7. Porumbar; 8. Urzică vie; 9. Stejar (frunze); 10. Măcieş; 11. Alun (frunze);           12. Păducel; 13. Mur; 14. Nuc.           Se pune din fiecare plantă câte trei linguri şi se face un amestec care se fierbe un minut în doi litri de apă.           În fiecare seara se fac băi la cap. Nu se şterge părul, ci se înfăşoară capul cu un material din lână de culoare albă (o căciulă) şi se ţine până a doua zi dimineaţă.           Se bea trei zile ceaiul 3 şi trei zile ceaiul 12.           LISTA NR. 8           Pentru creşterea părului.           — 100 ml din Lista 7 contra căderii părului           — 100 ml alcool raflnat           — 100 ml spirt medicinal           — 100 ml amoniac           — 100 ml lapte flert           Se amestecă toate împreună şi se spală locul unde nu creşte părul în fiecare seară 15-20 de minute.           Creşterea părului pe locul afectat este certă în cazul tratamentului corect.           LISTA NR. 3           1. Albăstrele; 2. Cătină; 3. Clcoare; 4. Ciuboţica cucului; 5. Clreş; 6. Cruşln; 7. Dud; 8. Fasole;           9. Gălbenele; 10. Grâu; 11. Larbă mare; 12. In; 13. Muşeţel; 14. Mesteacăn; 15. Nalbă; 16. Ovăz;           17. Păpădie; 18. Păr; 19. Pătlagină; 20. Pătrunjel; 21. Pir; 22. Lumânărică; 23. Plop; 24. Porumb;           25. Salcie; 26. Scai vânăt; 27. Soc; 28. Traista ciobanulul; 29. Trei fraţi pătaţi; 30. Troscoţel;           31. Urzică moartă; 32. Vlşln; 33. Vâsc; 34. Volbură.           Modul de preparare şi de folosire: Se pun la fiert 1,5-2 litri de apă. Se ia o lingură rasă din fiecare plantă şi se pun toate o dată în apa care fierbe. Se lasă aproximativ două minute la fiert, după care se stinge focul. După ce se răceşte, se strecoară şi se poate bea.           Se beau, din 30 în 30 de minute, câte 50 mililitri sau se bea o ceaşcă de 250 de mililitri înainte şi una după masa de dimineaţă, de prânz şi de seară. Ceaiul nu se bea peste noapte. În timpul tratamentului nu se bea apă. Numărul speciilor de plante folosite trebuie să fie în proporţie de peste 50% din lista de ceai.           Ceaiul 3 acţionează în sensul vindecării, adică „taie boala”, activează organismul, şi este eficient în constipaţia cronică. În nici un caz tratamentul cu Ceaiul 3 nu poate depăşi 6 zile la rând, deoarece poate provoca diaree, hemoroizi etc.           LISTA NR. 3-0           1. Cruşin; 2. Dud; 3. Mesteacăn; 4. Păpădie; 5. Pătlagină; 6. Pătrunjel.           Modul de preparare şi folosire: vezi Lista nr. 3.           LISTA NR. 3-1           1. Ceai hepatic; 2. Cicoare; 3. Coada şoricelului; 4. Cruşln; 5. Dud; 6. Fasole; 7. Lumânărică;           8. Mentă; 9. Mesteacăn; 10. Muşeţel; 11. Nalbă; 12. Păpădie; 13. Pătlagină; 14. Pătrunjel;           15. Porumb – mătase; 16. Rostopască; 17. Scal vânăt; 18. Sunătoare; 19. Turiţă mare;           20. Urzlcă moartă.           Modul de preparare şi folosire: vezi Lista nr. 3.           LISTA NR. 3-2           1. Albăstrele; 2. Ceal diuretic; 3. Clreş; 4. Coada calulul; 5. Coada şoricelului; 6. Mesteacăn;           7. Mur; 8. Osul lepurelui; 9. Pătrunjel; 10. Porumb – mătase; 11. Porumbar; 12. Salcie; 13. Troscoţel;           14. Vişin.           Modul de preparare şi folosire: vezi Lista nr. 3.           LISTA NR. 3-3           1. Ceai antiastmatic; 2. Ceal antibronşitic; 3. Ceai aromat; 4. Ceai pectoral; 5. Alun;           6. Clmbrlşor; 7. Ovăz; 8. Păr; 9. Soc; 10. Tei; 11. Zmeur.           Modul de preparare şi folosire: vezi Lista nr. 3. În caz de tratament se bea:           Ziua 1 – 3-0           Ziua 2 – ceai 12           Ziua 3 – 3-1           Ziua 4 – ceai 12           Ziua 5 – 3-2           Ziua 6 – ceai 12           Ziua 7 – 3-3           Ziua 8 – ceai 12           Ziua 9 – 3-0           Ziua 10 – ceai 12           Ziua 11 – 3-1           Ziua 12 – ceai 12 ş. a. m. d.           Acest tratament se foloseşte în bolile la care nu se aplica tratamente de tip,. Şoc”.           LISTA NR. 4           1. Afin; 2. Busuioc; 3. Chimion; 4. Sunătoare; 5. Talpa gâştei; 6. Trandafir, 7. Trifoi; 8. Urzică vie;           9. Ceai gastric; 10. Coada şoricelului; 11. Dud; 12. Gutui; 13. Gălbenele; 14. Nalbăa; 15. Păpădie;           16. Pătlagină; 17. Pir; 18. Scai vânăt; 19. Traista ciobanului; 20. Turiţă mare; 21. Ţintaură; 22. Ceai laxativ,           23. Ceai antihemoroidal; 24. Volbură; 25. Ceai aromat; 26. Corn; 27. Grâu; 28. Larbă mare; 29. Măcieş; 30. Păducel; 31. Urzică moartă; 32. Fasole; 33. Mesteacăn; 34. Răchltan; 35. Vâsc.           Modul de preparare şi folosire: vezi Lista nr. 3.           LISTA NR. 4-0           1. Afin; 2. Busuioc; 3. Chimion; 4. Sunătoare; 5. Talpa gâştei; 6. Trandafir; 7. Trlfoi; 8. Urzică vie.           Modul de preparare şi folosire: vezi Lista nr. 3.           LISTA NR. 4-1           1. Ceai gastric; 2. Busuioc; 3. Chimion; 4. Coada şoricelului; 5. Dud; 6. Gutul; 7. Gălbenele;           8. Nalbă; 9. Păpădie; 10. Pătlagină; 11. Pir; 12. Scai vânăt; 13. Sunătoare; 14. Traista ciobanului; 15. Turiţa mare; 16. Ţintaură; 17. Ceai laxativ; 18. Ceai antihemoroidal; 19. Trifoi; 20. Volbură.           Modul de preparare şi folosire: vezi Lista nr. 3           LISTA NR. 4-2           1. Ceai aromat; 2. Chimion; 3. Corn; 4. Grâu; 5. Larbă mare; 6. Măcieş; 7. Păducel; 8. Urzică vie; 9. Urzică moartă; 10. Dud; 11. Fasole; 12. Mesteacăn; 13. Răchitan; 14. Vâsc; 15. Volbură.           Modul de preparare şi folosire: vezi Lista nr. 3.           Lista 4 este folosita contra diareii. Opreşte diareea în timp scurt (scaunul foarte moale). Constipaţia sau scaunul foarte tare nu sunt normale. Cei constipaţi îndelungat pana la 12 ani, au predispoziţie spre epilepsie.