Carti fitoterapie si sanatate

Slabiti cu dieta grupelor sanguine de Anita Kosaris Capitolul 1 Mâncând astfel, slăbiţi! Este extrem de simplu: mâncaţi absolut tot ceea ce este cel mai sănătos, mai recomandat pentru grupa dumneavoastră sanguină şi, ca prin minune, perniţele inestetice de grăsime dispar. Că aşa stau cu adevărat lucrurile şi că urmând această dietă vă veţi păstraţi tonusul şi buna dispoziţie stau mărturie declaraţiile a mii de persoane care, hotărâte să-şi redobândească greutatea ideală, au urmat această dietă. Acest senzaţional program de nutriţie se plasează, în Statele Unite, pe primul loc în ceea ce priveşte programele de combatere a supraponderalităţii, iar acum, prin intermediul acestei lucrări, vă stă şi dumneavoastră la dispoziţie. Alimentaţia: simplă dar individuală Hotărâţi să slăbiţi, nu-i aşa că aţi urmat şi dumneavoastră, cu cea mai mare bună credinţă şi conştiinciozitate, nenumărate „superdiete“ la care, la un moment dat, aţi renunţat, chinul fiind mult prea mare, sau rezultatele mult prea slabe? Un astfel de lucru nu se va mai întâmpla dacă vă veţi decide să urmaţi dieta grupelor sanguine. În cazul acesteia, nu este vorba, pur şi simplu, de o dietă de slăbire, ci este vorba de un concept de alimentaţie gândit pe baza unei realităţi clare, palpabile şi anume caracteristicile obiective ale structurii dumneavoastre sanguine. Urmând această dietă, nu va trebui nici să calculaţi continuu numărul de calorii, nici să vă înfometaţi programat, ci va trebui doar să ţineţi seama de câteva recomandări simple care vă vor conduce, fără niciun fel de efort, spre greutatea ideală. „Simplu“ nu înseamnă implicit şi monoton. Dimpotrivă. Iar cea mai concludentă dovadă o constituie cele o sută de reţete cuprinse în această carte. Încercaţi reţetele pe care vi le propunem şi veţi constata că slăbiţi! Urmând dieta grupelor sanguine puteţi slăbi fără niciun efort, păstrându-vă în acelaşi timp tonusul şi buna dispoziţie. 7 Kilogramele în plus se topesc – acest lucru este însă doar o manifestare secundară a dietei grupelor sanguine. Faptul că alimentaţia noastră este într-o strânsă interdependentă cu grupa noastră sanguină a fost, pentru prima oară, fundamentat ştiinţific de către terapeutul naturist american doctorul Peter D’Adamo. Ce este absolut deosebit la această dietă? Faptul că a fost gândită diferenţiat, pentru fiecare grupă sanguină în parte, ţinând seama de toate particularităţile fiziologice care derivă din caracteristicile specifice fiecărui tip sanguin. în plus, urmând-o, veţi constata cât de variată şi în acelaşi timp sănătoasă poate fi chiar şi o dietă, cea a grupelor sanguine. Astfel, pe parcursul acestei diete vă veţi putea bucura de multe mâncăruri şi preparate gustoase: de la salate apetisante, la fripturi savuroase, de la dulciuri pe bază de lactate la rafinate sosuri care îmbină aromele Orientului cu cele ale spaţiului mediteranean. Totuşi, în principal, la alcătuirea dietei s-a ţinut seama, în primul rând, de gustul şi deprinderile culinare tipic europene, pentru a veni astfel în întâmpinarea a cât mai multe bucătării şi pentru ca prepararea mâncărurilor prevăzute în planul de dietă să nu ajungă să constituie o problemă, ci doar să fie o remodelare a mâncărurilor cu care majoritatea dintre dumneavoastră sunteţi obişnuiţi. Astfel, veţi putea pregăti fiecare masă cu alimentele care vă sunt la îndemână în mod firesc şi care, oricum, sunt trecute pe lista de cumpărături săptămânale a oricărei gospodine. Evident însă că vor apărea şi anumite alimente sau mirodenii noi, pe care este bine totuşi să le testaţi, pentru că ele au fost alese de către cercetătorii americani hematologi tocmai ţinând seama de efectele lor asupra diferitelor tipuri sanguine. Ne este înscris în sânge în fond, este absolut logic ca, urmând dieta grupelor sanguine, să fie mult mai uşor să-ţi redobândeşti şi să-ţi păstrezi o greutate normală şi deci silueta ideală, deoarece această dietă respectă „individualitatea noastră biochimică41 ancestrală, adică este armonizată cu felul în care organismul nostru prelucrează hrana. Deoarece fiecare grupă sanguină conţine, în ceea ce priveşte felul de a ne alimenta şi comporta, zestrea genetică a strămoşilor noştri, cunoaşterea specificităţii fiecărei grupe sanguine nu face altceva decât să ne ajute să alegem hrana cea mai benefică nouă, ca personalităţi individuale. Ce alimente anume sunt favorabile unei grupe sanguine sau alteia a fost fundamentat, pentru prima oară, cu ani în urmă, de către 8 medicul şi terapeutul naturist new-yorkez Peter D’Adamo, asistat de un grup de colaboratori.* Cercetările, pe mii de subiecţi, începute cu ani de zile în urmă şi care continuă şi azi, studiază particularităţile genetice, imunologice şi biochimice ale celor patru grupe sanguine, 0, A, AB, B, deoarece grupele sanguine se diferenţiază cel mai concludent prin modalitatea de a prelucra alimentele şi reacţiile sistemului imunitar. Sunteţi carnivor, vegetarian sau omnivor? Cei ce doresc să slăbească cu ajutorul dietei grupelor sanguine nu au nimic altceva de făcut decât să parcurgă, cu atenţie, tabelul alcătuit de către cercetătorii americani şi prezentat de noi la paginile 25-37, iar apoi să-şi aleagă doar acele alimente care sunt cele mai indicate a fi consumate de către o persoană cu respectiva grupă sanguină. De exemplu, cei care au grupa sanguină 0 pot şi trebuie să consume carne, carne de pasăre şi peşte. Această grupă sanguină are drept strămoşi vânătorii şi culegătorii vremurilor de început ale evoluţiei umane, care se hrăneau, în principal, cu came. Astăzi, aproximativ 40 % dintre germani au grupa sanguină 0. Caracteristic pentru persoanele cu această grupă sanguină este aparatul digestiv robust şi sistemul imunitar deosebit de activ, care reacţionează extrem de repede la toate influenţele venite din exterior, reuşind să le facă faţă cu brio. Doar rareori, aceştia se confruntă cu reacţii nedorite. Sistemul digestiv extrem de sensibil al persoanelor cu grupă sanguină A tolerează mai bine proteina vegetală, hrana de origine vegetală, mai ales legumele şi cerealele şi aceasta deoarece strămoşii acestui tip sanguin s-au remodelat digestiv în perioada 25000 – 15000 î.H. Când, datorită condiţiilor de mediu, au început să se hrănească, cu precădere cu alimente de origină vegetală. Grupa sanguină A este caracteristică şi ea pentru 44 % dintre germani. Sistemul lor imunitar este extrem de sensibil şi capabil să se adapteze numai anumitor stimuli externi. Persoanele cu grupa sanguină B sunt, aproape în totalitate, omnivori. Această grupă sanguină, căreia îi aparţine aproximativ * Cum s-a ajuns la concluzia uluitoare că există o interdependenţă clară între moştenirea noastră sanguină şi alimentaţie, aceasta determinând starea noastră de confort sau disconfort, de boală sau sănătate, ce legătură există între grupa sanguină, alimentaţie şi alergii, am prezentat, pe larg, în lucrarea „Dieta grupelor sanguine” apărută tot la editura „Gemma Pres“, în 2001. Factorul resus (Rh) este o caracteristică sanguină independentă de grupa sanguină. 9 11% din populaţia Germaniei, a apărut în urmă cu peste 10000 de ani, ca rezultat al amestecului de indivizi ai diferitelor triburi şi a unor noi condiţii climaterice. Un grup de indivizi au devenit statornici şi au pus astfel bazele dezvoltării unor comunităţi de agricultori, iar alte grupuri şi-au păstrat caracterul nomad, răspândindu-se până în Europa de est. În acele vremuri, hrana de bază era compusă din produse lactate, produse agrare precum şi din carne. Pentru persoanele cu grupa sanguină B, caracteristic este sistemul lor digestiv robust, uşor adaptabil, ca de altfel şi sistemul lor imunitar puternic. Omnivorul modern, dar cu un tract digestiv sensibil, este considerat a fi reprezentantul grupei sanguine AB. Această grupă sanguină a apărut în urmă cu 1 000 – 1 500 de ani, ca rezultat al amestecului de triburi, al indivizilor cu grupă sanguină A cu cei de grupă sanguină B. Doar 5% dintre germani posedă această grupă sanguină mai specială, al cărui sistem imunitar este destul de flexibil, datorită faptului că topeşte în sine atât caracteristicile grupei sanguine A, cât şi cele ale grupei sanguine B. De ce nu ne priesc anumite alimente Faptul că unul şi acelaşi aliment este tolerat diferit de reprezentanţii diverselor grupe sanguine se datorează proteinelor conţinute în alimente, lectinelor. Lectinele sunt extrem de asemănătoare substanţelor imunologice specifice grupelor sanguine, ceea ce înseamnă că, imediat ce consumăm un aliment care nu este compatibil cu grupa noastră sanguină, organismul nostru reacţionează instantaneu exact ca şi cum ar fi fost agresat violent, ca şi cum s-ar fi întâlnit două grupe sanguine incompatibile. Anticorpii specifici devin activi pentru a putea lupta împotriva agresorului Prin încăl- venit din exterior. Astfel se face că apar într-un organ, sau într-un zirea şi fier- sistem, aglutinări ale celulelor sanguine şi reacţii de respingere. Un berea laptelui, exemplu cu valoare de parabolă este acela al proteinei continute în proteina, r. W r… „ „. conţinută lapte, care prezintă caracteristici asemanatoare grupei sanguine B. este modifi- Atunci când o persoană cu grupa sanguină A bea lapte, organismul încâfdevine s^u” crede“ ca a f°st agresat ŞI> prin aglutinarea celulelor sanguine, mult mai uşor încearcă să respingă intrusul. tolerabilă de Deci, concluzionând: consumul de alimente incompatibile cu către organismul Propria grupă sanguină împiedică organismul să prelucreze aşa cum uman. Ar trebui, pe deplin, alimentele. Ca urmare, nici digestia, nici 10 producţia de insulină şi nici metabolismul nu pot funcţiona corect. Şi iată, cel mai vizibil rezultat al acestei malfuncţii: depunerile inestetice de ţesut adipos, kilogramele în plus, deci şi edemele, reţinerile de apă, din ţesuturi. Aceste semne exterioare ale unui organism aflat în dificultate sunt, poate, cele mai puţin semnificative. În schimb, procesele de descompunere din intestine, de inflamare a încheieturilor, ocluziile de artere, creşterea riscului de infarct de miocard sau a aceluia de accident cerebral, precum şi multe alte afecţiuni ale ficatului sau ale rinichilor, sunt cu mult mai grave, şi totul din pricina aparent nesemnificativelor lectine, care, totuşi, nu trebuie învinuite chiar pentru toate disfuncţiile dintr-un organism. Doar puţine dintre ele sunt capabile să dezlănţuie reacţii extrem de violente şi de proporţii însemnate. Regula numărul unu: eliminaţi din alimentaţia dumneavoastră alimentele care vă îngraşă Deoarece lectinele sunt prezente în multe dintre alimentele pe care, în mod obişnuit, le consumă omul, ele nu pot fi eliminate pe deplin. Acest lucru nici nu este de dorit, deoarece o parte dintre ele sunt chiar utile organismului nostru, de exemplu atunci când, în căile biliare sau pe suprafaţa ficatului, reuşesc să blocheze agenţii patogeni. Totuşi, ce putem face pentru a ne hrăni sănătos şi pentru a reuşi, încet dar sigur, să ne atingem greutatea ideală? Pentru a putea atinge acest ţel, cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem este acela de a consuma cu precădere acele alimente ale căror proteine sunt compatibile cu grupa noastră sanguină. Medicul american Peter D’Adamo, care a studiat sistematic interdependenţa dintre obişnuinţele alimentare, de viaţă şi starea de boală sau sănătate a unui individ (şi care şi-a publicat concluziile în lucrarea „4 grupe sanguine – 4 strategii pentru o viaţă sănătoasă“), a conceput liste care conţin, pentru fiecare grupă sanguină în parte alimentele cele mai avantajoase pentru o cură de slăbire, precum şi modul prin care acestea induc şi susţin procesul de slăbire. Iată, mai jos, prezentată o astfel de listă. Dintr-o singură privire vă veţi putea edifica cum funcţionează, în esenţă, dieta grupelor sanguine şi cum se explică faptul că, urmând-o, veţi slăbi cu siguranţă, iar apoi veţi reuşi şi să vă menţineţi greutatea ideală: Lectinele sunt legături proteice care se „lipesc” de anumite celule. 11 în lucrarea „Dieta grupelor sanguine” apărută la editura Gemma Pres (Bucureşti, 2001) veţi putea găsi şi mai multe detalii privitoare la felul în care trebuie să vă alegeţi alimentele, să vă compuneţi meniurile, precum şi explicaţii referitoare la felul în care această dietă funcţionează. ALIMENTE CARE FAVORIZEAZĂ SCĂDEREA ÎN GREUTATE Cresc producţia de hormoni ai tiroidei Extract de alge (Kelp) Peşte şi fructe de mare Sarea iodată Grupa sanguină 0 0 0 Favorizează metabolismul Grupa sanguină Ficatul 0 Carnea roşie 0 Carnea B Peşte şi fructe de mare AB Ouă B Produse lactate, sărace în grăsimi B Tofu (brânză de soia - brânză de vaci din soia) AB Varză verde de foi, varză verde 0 Spanac 0 Broccoli 0 Legume (din categoria „avantaj oase“) A legume de foi B Legume verzi AB Cresc producţia de insulină Grupa sanguină Produse lactate AB Extract de alge (Kelp) AB Uşurează digestia Uleiurile vegetale Produsele din soia Ananasul Grupa sanguină A A A, AB 12 Şi iată acum un tabel care vă arată în ce mod acţionează alimentele care favorizează îngrăşarea. ALIMENTELE, CARE FAVORIZEAZĂ ÎNGRĂŞAREA Inhibă producţia de hormoni tiroidieni Varza (Varza albă) Varza de Bruxelles Conopida Frunze de hrean Grupa sanguină 0 0 0 0 Inhibă metabolismul Produsele lactate Arahidele Seminţele de susan Porumbul Lintea Hrişcă Grâul Grupa sanguină A B B 0, B B B 0, A, B, AB Influenţează negativ echilibrul acid-bazic Lintea Grupa sanguină 0 Influenţează negativ producţia de insulină Arahidele Seminţele de susan Seminţe Porumbul Grâul Hrişcă Grupa sanguină B B AB 0, B, AB 0, A, B, AB B, AB îngreunează digestia Carnea Carnea roşie Fasolea Kidney (uriaşă) Lintea Hrişcă Grâul Grupa sanguină A AB A B B B în ceea ce priveşte lecti- nele din grâu, respectiv proteina aglutinizantă „gluten“, se ştie că se depune pe mucoasa intestinală, unde poate provoca iritaţii intense. Cum se face, de fapt, alegerea corectă a alimentelor în listele de la paginile 25-37 veţi mai întâlni şi multe alte alimente care au fost înscrise de către oamenii de ştiinţă în cele trei categorii de bază, respectiv „avantajoase”, „neutre“ sau „de evitat“, deoarece, din punctul de vedere al dietei bazate pe grupele sanguine nu numai proteinele specifice sunt importante, ci un rol efectiv însemnat îl joacă şi hidraţii de carbon, lipidele, proteinele, vitaminele şi substanţele minerale, deoarece şi în preluarea şi prelucrarea acestora 13 Datorită faptului că încă nu au fost testate şi analizate absolut toate alimentele din punct de vedere al compatibilităţii lor cu grupele sanguine, această primă listăse va îmbogăţi cu siguranţă în timp. Nu faceţi greşeala de a nu mai încerca dieta grupelor sanguine, dacă observaţi cumva că pe lista alimentelor dumneavoastră ’ permise nu se găsesc tocmai alimentele dumneavoastră preferate. există deosebiri dictate tot de specificitatea distinctă a fiecărei grupe sanguine. Un alt criteriu important este modul în care organismul scindează, asimilează şi descompune elementele constitutive ale hranei. Atunci când face recomandări de dietă, medicul american Peter D’Adamo se sprijină pe rezultatele ştiinţifice ale cercetătorilor din domeniul studiului lectinelor, ale imunologilor şi ale nutriţioniştilor din lumea întreagă. În plus, ţine seama şi de rezultatele şi observaţiile cercetărilor empirice. În calitatea sa şi de terapeut naturist, medicul D’Adamo ţine cont în lucrările sale şi de rezultatele experienţei practice a mii de pacienţi care au urmat această dietă, astfel reuşind să o îmbogăţească, să o desăvârşească. Astfel se explică, poate, şi faptul că, în timp, apar modificări în cadrul listelor vizând valoarea alimentelor pentru o grupă sanguină sau alta. De exemplu: iniţial, grupei sanguine B i s-a făcut recomandarea de a considera pâinea de secară integrală ca făcând parte din alimentele „neutre“, ca apoi acest aliment, pentru aceeaşi grupă sanguină, să fie trecut la categoria „de evitat“. La fel şi în cazul murăturilor, în ceea ce priveşte consumul lor de către persoane cu grupa sanguină B. Dacă veţi studia cu atenţie lista alimentelor, veţi putea constata că din ea lipseşte un aliment sau altul, foarte des folosit în bucătăria noastră sau că lipsesc anumite verdeţuri sau mirodenii cu care noi suntem extrem de familiarizaţi. Acest lucru poate fi explicat şi prin faptul că, probabil, până acum, alimentele respective nu au ajuns să fie încă analizate din punct de vedere al factorului lectinic. Sau, poate, încă nu se ştie cu exactitate cum anume decurge, în cazul unui aliment sau altul, scindarea, asimilarea şi descompunerea substanţelor lui constitutive. Şi referitor tot la această problemă nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că această dietă a grupelor sanguine, concepută în Statele Unite ale Americii, face referinţă, în principal la alimentele obişnuite ale pieţii americane. Astfel alimente care pentru noi sunt absolut comune, cum ar fi de exemplu brânza de vaci sau salata de câmp, în America abia dacă a auzit cineva de ele, la fel cum şi pentru noi alimente comune pentru ei şi frecvent folosite, cum ar fi fulgii de piper roşu sau frunzele de hrean gătite sunt alimente cu un iz exotic şi care, la noi, nu le găsim decât în magazinele de strictă specialitate. Apoi, anumite specii de peşti marini, cum ar fi mahimahi, apar extrem de rar în pescăriile noastre. În plus mai trebuie ţinut seama şi de faptul că substanţele nutritive ale diferitelor alimente nu sunt identice în toate varietăţii aceluiaşi aliment. Varza verde, aşa cum o cunoaştem noi, este cunoscută, de exemplu în Statele Unite sub forma altor varietăţi. La fel şi anumiţi peşti, chiar dacă poartă aceeaşi denumire, nu sunt totuşi identici în ceea ce 14 priveşte substanţele conţinute, pentru că şi procentajul în care acestea apar în peştele respectiv este mult influenţat de condiţiile de mediu specifice în care acesta creşte. Şi totuşi, fie că ţinem seama de toate aceste mici diferenţe, fie că le ignorăm, valoarea dietei grupelor sanguine, în sine, rămâne aceeaşi. Cu ajutorul ei, este o certitudine, putem să ne debarasăm de kilogramele în plus acumulate datorită unei alimentaţii şi a unui stil de viaţă greşit. Cu ajutorul acestei diete putem lupta cu succes împotriva supraponderalităţii. În plus, alimentându-ne în conformitate cu structura noastră sanguină şi cu datele specifice organismului nostru (vezi tract digestiv, sistem imunitar), modificându-ne în sens favorabil deprinderile alimentare, nu facem altceva decât să venim în întâmpinarea organismului nostru ferindu-l, protejându-l de acţiunea nefastă a unor substanţe potrivnice lui. Concret trebuie să eliminăm din alimentaţia noastră zilnică toţi factorii deconcertanţi capabili să ne tulbure metabolismul, aşa cum este cazul, de exemplu, pentru anumite grupe sanguine, cu carnea de pasăre sau cu grâul. Şi acest lucru este important: faceţi mişcare! Pentru ca dieta să se poată reflecta pozitiv şi asupra stării dumneavoastră generale de bine, programul dumneavoastră zilnic trebuie să cuprindă şi mişcare corporală. Şi în acestă privinţă medicul Peter D’Adamo a făcut o constatare interesantă legată tot de apartenenţa individului la o grupa sanguină sau alta: Persoanele care au grupa sanguină 0 reacţionează imediat la stres şi de aceea aceste persoane trebuie să practice sporturi de tip competiţional, pentru a-şi elibera mentalul de starea de presiune excesivă sub care se găseşte. Ideale sunt aerobicul, înotul, boxul, artele marţiale, skatingul (patine cu role), halterele, joggingul. Persoanele cu grupa sanguină A se deconectează, în situaţiile de stres, prin metode care antrenează participarea mentalului, cum ar fi Tai Chi şi yoga, dar pot practica şi golful, stretchingul, mersul pe jos, mersul cu bicicleta. Cei care aparţin grupei sanguine B fac faţă bine situaţiilor de stres, se stăpânesc bine, reuşesc să-şi disimuleze starea de inconfort de fapt, totuşi, este bine ca aceste persoane să practice tenisul, drumeţiile, golful, gimnastica, aerobic sau yoga. în ceea ce priveşte persoanele reprezentante de grupa sanguină AB acestea, în condiţii de stres, prezintă reacţii asemănătoare persoanelor cu grupă sanguină A. Mersul pe jos, drumeţiile, înotul sau mersul pe bicicletă pot contribui la reechilibrarea psihică. Cuprindeţi în programul dumneavoastră zilnic de mişcare şi exerciţii de fitness conform cu recomandările făcute grupei dumneavoastră sanguine.

 Intrebarile potrivite de Debbie Ford   Zece întrebări esenţiale care vă conduc către o viaţă extraordinară   „Uneori nu primim răspunsurile dorite, pentru că, pur şi simplu, nu ne-am pus întrebările potrivite. Nu se va mai întâmpla astfel. Debbie Ford ne spune ce ar trebui să întrebăm, pentru a obţine ceea ce ne dorim cu adevărat. Marianne Williamson, autoarea cărţii Iubire magică „Indiferent de ce-ţi doreşti - fie să arăţi bine, să ai mai mult succes în afaceri, sau o legătură mai strânsă cu partenerul tău - dacă îţi pui întrebările potrivite, vei începe să te îndrepţi, cu mai multă forţă, în direcţia viselor tale„ Jack Canfield, autor al cărţii Puterea concentrării „Calitatea vieţii voastre este determinată de calitatea alegerilor pe care le faceţi. Dacă vă doriţi o viaţă mai bună, atunci trebuie să alegeţi cu înţelepciune, folosind recomandările din cartea întrebările potrivite. Această carte, practică şi profundă în acelaşi timp, vă va oferi cadrul potrivit pentru a face alegeri care vă vor schimba viaţa.” Cheryl Richardson, autoare a cărţii Tu eşti pe primul plan şi E viaţa ta! „întrebările sunt şi răspunsul. Debbie ne învaţă cum să punem întrebările potrivite pentru a obţine răspunsurile corecte şi pentru a ajunge la rezultatele dorite, chiar acum.” Mark Victor Hansen, autor al cărţii Milionar într-un minut 1. MOMENTUL ALEGERII În fiecare zi, fiecare dintre noi face o mulţime de alegeri care vor avea impact asupra vieţilor noastre. Unele dintre acestea sunt de mică importanţă şi ne vor influenţa în următoarele câteva minute, ore, sau zile, în timp ce altele ne vor schimba complet cursul vieţii. Unele alegeri sunt mai uşor de făcut, altele mai greu. Unele ne vor conduce direct spre succes, în timp ce altele ne vor aduce faţă în faţă cu eşecul.Unele vor părea cutremurător de importante, în timp ce altele vor părea complet nesemnificative. Dar ce trebuie să ştim neapărat este că fiecare alegere, importantă sau nu, uşoară sau dificilă, pe care o luăm în mod individual sau colectiv, ne modifică cursul vieţii. Calitatea alegerilor noastre va hotărî, dacă ne vom lupta cu frustrările, sau vom trăi o viaţă extraordinară - viaţa visurilor noastre. Capacitatea noastră de a face alegeri implică anumite drepturi şi libertăţi. Dacă putem alege, atunci putem determina ce decizii să luăm în legătură cu corpurile, sănătatea, relaţiile, finanţele şi carierele noastre, cu vieţile noastre sociale şi cu credinţele noastre spirituale. Opţiunea ne permite să alegem, să selectăm, să decidem între posibilele căi de urmat. Să mergem la dreapta sau la stânga. Să mergem înainte sau înapoi, să fim fericiţi sau trişti, iubitori sau plini de ură, satisfăcuţi sau nemulţumiţi. Alegerea ne dă puterea de a avea succes sau de a fi neîmpliniţi, să fim buni sau extraordinari, să simţim plăcere sau durere. Putem alege îngheţată cu ciocolată sau cu vanilie, putem munci sau ne putem juca, economisi sau cheltui, putem fi responsabili de faptele noastre sau victime. Putem fi ocupaţi sau nu, fideli sau nu, disciplinaţi sau leneşi. Putem merge pe o cale care să ne reflecte sinele nostru superior, sau pe una care să ne reflecte sinele nostru inferior, în final, noi suntem cei care alegem. Lucrul care ne face pe fiecare dintre noi speciali şi ne deosebeşte de toate celelalte forme de viaţă, este capacitatea de a ne cântări opţiunile şi de a face alegeri conştiente, deliberate. Posibilitatea de a alege ar putea fi cel mai de preţ dar al nostru. Când eram mai tineri, aşteptam cu nerăbdare să ajungem la vârsta la care să nu mai trebuiască să facem ceea ce ni se spune. Consideram că această capacitate de a face propriile noastre alegeri era un dar nepreţuit. De-abia aşteptam ziua când nu va mai fi nevoie să respectăm regulile părinţilor, care ne fuseseră impuse timp de ani de zile, şi să ne conducem vieţile singuri. Aşteptam momentul când deveneam liberi şi stăpâni pe propriile noastre destine, savurând acel moment hotărâtor, când puteam alege când să ne trezim, când şi ce să mâncăm, când să ne culcăm - şi când să nu facem toate astea. Ca tineri adulţi, dreptul de a alege însemna libertate. Capacitatea de a alege, presupunea posibilităţi nelimitate pentru a ne crea un viitor plin de visele şi dorinţele noastre. Alegerea ne oferea speranţă. Ne promitea o viaţă emoţionantă - o viaţă în care am fi fost liberi să gândim şi să creăm orice ne-am fi dorit. Ca tineri ce deveneau adulţi, am făcut alegeri pentru că ne entuziasmau, pentru că ne simţeam bine, pentru că ofereau promisiunea unei satisfacţii, sau a unei recompense. Când suntem tineri e uşor să spunem: „O să-mi îndeplinesc visurile mai târziu” sau „Anul viitor va fi anul meu de glorie”. Tinereţea îşi permite luxul să creadă că „într-o zi” vom ajunge, în mod miraculos, la destinaţia din visurile noastre. Apoi se întâmplă însă ceva. Ne maturizăm şi realitatea crudă îşi spune cuvântul: ziua pe care am tot aşteptat-o, nu va veni în mod miraculos. Prezentul nostru se bazează pe alegerile pe care le-am făcut ieri şi pe cele de acum trei zile, trei luni, sau trei ani. Nu ajungem să avem datorii enorme, din cauza unei singure cheltuieli extravagante. Nici nu ne îngrăşăm cu 10 kg pentru că mancăm copios la o singură masă. Iar relaţiile noastre, bineînţeles că nu se încheie peste noapte, în urma unei singure dispute mai aprinse. Suntem acolo unde suntem, din cauza unor alegeri subconştiente nepotrivite pe care le luăm absolut în fiecare zi şi care ajung să formeze realitatea în care ne aflăm.   Dacă vrem să înţelegem mai bine cum am creat realitatea prezentă, nu trebuie decât să vedem alegerile pe care le-am făcut în trecut. Examinarea condiţiilor actuale ne va demonstra că am ajuns unde suntem, în urma rezultatelor deciziilor luate ieri, alaltăieri şi în zilele anterioare. La fel, dacă vrem să vedem cum ne va fi viaţa în viitor, trebuie să studiem alegerile pe care le facem astăzi. Poate că nu ne-am gândit niciodată la viaţa noastră în acest mod. Dar, este cert că viitorul va depinde de deciziile luate de noi, chiar în acest moment. Atunci, care este motivul pentru care cei mai mulţi dintre noi petrec atât de puţin timp gândindu-se la alegerile pe care le fac? De ce, de multe ori, nu ne uităm în ambele direcţii, înainte de a porni înainte şi nu cântărim toate opţiunile posibile şi consecinţele acestora? Vieţile noastre nu sunt un joc de noroc la care avem ghinion - şi nici nu sunt astfel, din cauza părinţilor, a soţului, sau a şefului. Acest lucru are şi avantaje şi dezavantaje. Dezavantajul este că suntem singurii răspunzători de viaţa noastră. Avantajul este faptul că noi şi numai noi avem puterea de a ne schimba vieţile - şi o putem face în orice moment. Este destul de simplu: dacă vrem ca vieţile noastre să fie diferite, tot ce trebuie este să facem alte alegeri. Cei mai mulţi dintre noi continuăm să facem aceleaşi alegeri din obişnuinţă, din confort, teamă sau lene şi apoi ne mirăm de ce nu obţinem rezultate diferite. Adevărul este că suntem atât de ocupaţi de supravieţuire, încât nici măcar nu ne dăm seama că alegerile si acţiunile noastre nu ne conduc spre împlinirea speranţelor si a viselor. Suntem prea preocupaţi de rutina zilnică şi preferăm să mergem pe calea cea mai uşoară, mai cunoscută, sau care opune cea mai mică rezistenţă - chiar dacă ne conduce spre un loc în care nu dorim, de fapt să ajungem. Mulţi dintre noi se poticnesc în fiecare zi, încercând să facă tot ce pot, fără a conştientiza şi a avea instrumentele necesare pentru a-şi schimba cursul vieţii. Apoi suntem uimiţi când ne trezim şi descoperim că, de ani de zile, luptăm pentru aceleaşi scopuri şi dorinţe şi tot nu suntem acolo unde ne-am fi dorit. Cei mai mulţi dintre noi au pierdut din vedere relaţia care există între alegerile şi acţiunile noastre şi rezultatele acestora. În loc să ne asumăm responsabilitatea pentru starea actuală a lucrurilor, devenim specialişti în a-i acuza pe alţii, considerând că e vina lor, atunci când vieţile noastre nu sunt atât de minunate pe cât ne-am aşteptat.   Am putea chiar arăta cu degetul spre alţii, în loc sa vedem alegerile pe care noi le-am făcut şi care ne-au dus exact în locul în care suntem astăzi. Dacă nu suntem conştienţi atunci când facem alegeri, nu vom face nimic altceva decât să repetăm tiparele din trecut. Dacă vreţi să vă atingeţi ţelurile şi să creaţi viaţa pe care o doriţi, va trebui să faceţi alte alegeri, care să va conducă spre acţiuni noi. Această carte este harta voastră. Cele zece întrebări simple pe care le veţi găsi în paginile de faţă - şi pe care am ales să le numesc „întrebări potrivite” - vă vor oferi puterea şi inspiraţia de a vă crea, în mod conştient, o viaţă de care să fiţi mulţumiţi, făcând o alegere după alta. Ele vă vor ajuta să deveniţi conştienţi de alegerile importante şi de consecinţele lor; vă vor îndruma şi vă vor susţine în procesul de a lua decizii corecte. Şi astfel, veţi descoperi drumul cel mai direct spre împlinirea propriilor visuri.   Cartea întrebările potrivite, este alcătuită din zece întrebări fundamentale, concepute cu scopul de a vă clarifica motivaţiile care stau la baza acţiunilor voastre. Răspunsurile pe care le veţi da la aceste întrebări, vor dezvălui imediat modul în care gândiţi şi vă vor ajuta să faceţi alegerile care se dovedesc a fi, în mod categoric, în interesul vostru. Ele pot păcăli prin simplitate, dar sunt deosebit de puternice şi pot fi folosite în orice situaţie, sau în orice moment de cumpănă. lată care sunt întrebările Potrivite: Această alegere mă va împinge către un viitor fericit, sau mă va ţine blocat în trecut? Această alegere va duce la o viaţă împlinită pe termen lung, sau va constitui doar o satisfacţie de moment? Sunt stăpân pe propria mea putere, sau încerc să mulţumesc pe altcineva? Mă gândesc la ce este corect, sau la ce este greşit? Această alegere îmi va aduce şi mai multă energie vitală, sau îmi va fura energia? Voi folosi această situaţie ca pe un catalizator în creşterea şi evoluţia mea, sau o voi folosi pentru a mă pedepsi? Această alegere îmi sporeşte puterea, sau mi-o slăbeşte? Este acesta un act de iubire de sine, sau un act de autosabotaj? Este acesta un act de credinţă, sau un act caracterizat de frică? Această alegere reprezintă manifestarea laturii mele Divine, sau a laturii mele umane? De ce aceste întrebări? Odată, l-am auzit pe Tony Robbins, spunând: „întrebările de calitate creează o viaţă de calitate”. Calitatea vieţilor noastre este suma tuturor deciziilor noastre. Pentru a lua decizii de calitate, trebuie să vedem limpede. Punându-ne întrebări în legătură cu toate variantele posibile, devenim mai conştienţi şi putem vedea mai clar eventualele rezultate ale acţiunilor noastre. Când vă puneţi aceste întrebări pe parcursul procesului decizional, vedeţi imediat dacă decizia pe care sunteţi pe cale s-o luaţi este o expresie a părţii voastre luminate sau a celei întunecate, dacă alegerea provine din speranţele şi visele voastre, sau din temeri şi îndoieli. Aceste întrebări vă oferă înţelepciunea necesară, pentru ca ce era înainte inconştient, să devină conştient, pentru ca să puteţi alege cu toată puterea ce vine din actul de a fi pe deplin conştient ÎNŢELEGEREA IMPACTULUI PE CARE ÎL AU ALEGERILE NOASTREAlegerile pe care le facem ne afectează stările de dispoziţie şi modul în care ne vedem pe noi înşine. Ele influenţează calitatea relaţiilor cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea. Fiecare acţiune determină apariţia unei reacţii de aceeaşi amplitudine, dar de semn opus; aceasta este legea cauzei şi a efectului. Nici o acţiune nu trece neobservată. Putem să ne păcălim, spunându-ne că acţiunile noastre nu au nici o importanţă - în special dacă ştim că nimeni nu ne vede. Dar toate alegerile noastre au o influenţă asupra viitorului. Dacă ne uităm la oamenii care au făcut ceva important la nivel mondial, vedem că toţi au adoptat soluţii pline de curaj. Vedem că ei au luat acele decizii cu claritate, certitudine şi hotărâre. S-au educat în a lua decizii care nu erau întotdeauna uşor de luat. Acţiunile le-au alimentat forţa vitală, ţelurile propuse şi visurile. De fiecare dată când luăm o decizie care nu este în concordanţă cu dorinţele inimii noastre, nu numai că ne îndepărtăm de ceea ce spunem că dorim de la viaţă, dar ne şi blocăm forţa vitală - acea forţă interioară, unică, ce ne ţine în viaţă din punct de vedere spiritual şi fizic. Atunci când punem întrebările potrivite şi facem alegerile potrivite, ne alimentăm forţa vitală. Cu câţiva ani în urmă, într-un weekend petrecut la o întâlnire condusă de Ammachi - o indiancă - liderul spiritual al unui număr mare de oameni de pe tot globul, am înţeles semnificaţia acestei forţe vitale, aşa cum n-o mai făcusem până atunci. Eram total epuizată şi hotărâsem să-l iau şi pe fiul meu. Beau; aveam intenţia de a mă cufunda adânc în interiorul meu. Ştiam că trebuie să fac unele schimbări în viaţă, dar nu ştiam sigur ce era greşit, ce ar trebui să fac, sau în ce direcţie să mă îndrept. Un weekend de rugăciune şi de meditaţie părea să fie exact tonicul de care aveam nevoie pentru a mă lămuri în privinţa schimbărilor pe care trebuia să le fac. Când am ajuns acolo, am intrat într-o sală imensă. M-am aşezat împreună cu alte câteva sute de participanţi şi am început să meditez. Îmi era greu să mă concentrez. Adevărul este că eram atât de dezechilibrată, încât nu puteam să stau într-un loc. Decât să continui să fiu agitată în interior, am preferat să mă plimb prin jurul hotelului. Mă simţeam atât de bine afară. Ciripitul păsărelelor, vântul care-mi atingea faţa şi pe care-l auzeam foşnind prin copaci, erau exact ce-şi dorea sufletul meu. Treptat am început să mă relaxez şi să mă adaptez la ritmul natural al locului. Apoi, am observat că, la înserat toată lumea ieşea afară pentru o meditaţie. Am găsit un loc pe o bancă şi m-am alăturat celorlalte persoane din grup. După ce am închis ochii şi mi-am îndreptat atenţia către respiraţie, am simţit cât de superficial respiram - era doar o şoaptă faţă de ceea ce trebuia să fie un curent puternic şi continuu de aer. Am continuat să mă relaxez şi mi-am promis să uit de tot ce ştiam şi simţeam. Singura dorinţă era să ies din starea mea, pentru a putea primi îndrumarea pe care ştiam că o aveam la dispoziţie în prezenţa acestei femei divine şi a unui grup de căutători spirituali ca şi mine. Când, într-un final, am reuşit, am avut o viziune minunată. În interiorul minţii, am văzut-o pe Ammachi intrând în conştiinţa mea. Am respirat adânc, pentru a absorbi înţelepciunea pe care o primeam şi am simţit cum inima mi se deschidea larg, în faţa adevărului din spusele ei. În meditaţie, am auzit-o spunând că nu voi putea să-mi continui activitatea de profesor, dacă nu făceam unele schimbări majore în viaţa mea. Mi-a spus că eram epuizată, că-mi lipsea puterea şi vitalitatea de a continua în acelaşi ritm. Apoi, mi-a arătat o imagine care mi-a schimbat viaţa definitiv. În meditaţie, a arătat spre abdomenul meu inferior şi mi-a spus: „Fiecare dintre noi purtăm o flacără. A ta este foarte mică. Este numai o licărire.” Mi-a spus că alegerile pe care le făceam nu-mi alimentau focul interior ci, dimpotrivă, îi diminuau puterea. Apoi am văzut imaginea unei flăcări puternice. Era un foc aprig, viu. Esenţa lui era viguroasă, strălucitoare şi puternică, de culoarea aurului, a chihlimbarului, în combinaţie cu roşu. Această flacără interioară sănătoasă, plină de forţă vitală, era mult diferită faţă de cea pe care tocmai o văzusem în mine, care era şovăitoare, mică şi slabă. Esenţa focului meu era firavă, timidă şi obosită. Arăta ca şi când urma să se stingă, dacă nu mai puneai câţiva buşteni pe foc. Pe măsură ce am ascultat mai atent, am auzit ceea ce astăzi consider că au fost cele mai importante informaţii pe care le-am primit vreodată. Toţi avem o flacără internă care este păstrătoarea forţei noastre vitale. Fiecare alegere pe care o facem, ori aduce mai multă forţă, întărind, aprinzând şi hrănindu-ne flacăra, ori diminuează această forţă, micşorând intensitatea flăcării şi reducându-i puterea. Atunci când focul interior este viu, ne simţim puternici şi încrezători. Avem puterea şi curajul de a spune adevărul, ca şi umilinţa de a cere ce ne trebuie. O flacără sănătoasă ne umple minţile cu imagini clare şi cu inspiraţie şi ne oferă tăria de a ţine cont de visele noastre şi de a le urma. Atunci când ne alimentăm focul din interior, putem vedea cu foarte mare claritate şi putem acţiona fără să ne abatem din drum. O flacără puternică ne împinge spre stări de conştiinţă mai înalte, acolo unde sălăşluiesc iubirea de sine şi libertatea emoţională. Însă atunci când flăcările sunt mici, suntem vulnerabili, firavi şi slabi. Suntem temători, susceptibili şi îngrijoraţi şi ne îndoim de propriile noastre puteri. Atunci când flăcările nu au fost îngrijite şi hrănite, căutăm cu disperare împlinire în lucrurile din exteriorul nostru. Încetăm să mai comunicăm cu ceilalţi, fiindu-ne teamă că nu merităm să fim iubiţi şi fericiţi. Atunci când flăcările noastre sunt slabe, nu avem un sistem defensiv apt să lupte cu boala, îndoiala, grija, lipsa de apreciere faţă de propria persoană, dependenţa sau critica. Atunci când flacăra noastră este mică aşteptăm ca alţii să ne alimenteze focul, pentru că noi nu am făcut-o. Un foc mic este slab şi cade pradă dialogurilor negative continue, care se infiltrează în minţile noastre. Este important de ştiut faptul că starea şi intensitatea focului nostru îi afectează şi pe cei din jur. O flacără mică provoacă îngrijorarea celorlalţi, în acelaşi mod în care ne-am simţi obligaţi să avem grijă de un foc care e pe cale să se stingă. O flacără interioară intermitentă ne impune să căutăm modalităţi pentru a o înteţi şi a o revitaliza. Putem să lăsăm nesupravegheat un foc care de-abia mai pâlpâie? Putem să-l ignorăm mai mult de câteva minute? Nu, dacă vrem să-l menţinem aprins. Un foc cu izbucniri intermitente riscă să se stingă, în timp ce o flacără sănătoasă se înalţă spre cer, arde strălucitor şi deţine suficientă putere pentru a rămâne aprinsă, chiar şi atunci când vântul bate în rafale. Flăcările noastre sunt esenţa noastră. Atunci când sunt bine alimentate, ele menţin intensitatea focului. Dar flăcările noastre interioare trebuie îngrijite şi protejate. Trebuie să le onorăm, să avem grijă de ele şi să le hrănim, pentru a le păstra forţa. Sarcina noastră este de a proteja aceste flăcări, ştiind că ele sunt forţa noastră vitală, spiritul nostru şi păstrătoarele divinităţii noastre. Acum o să vă spun ceva care o să vă trezească la realitate: alegerile ne influenţează comportamentul şi acţiunile. Fiecare alegere, ori pune lemne pe focul nostru interior, ori îl stropeşte cu apă, diminuându-i astfel forţele. Dacă vrem să strălucim în toată lumina noastră, dacă vrem să ne exprimăm în mod autentic şi dorim ca forţa să ne propulseze scopurile în lume, sarcina primordială trebuie să fie aceea de a ne menţine focul interior - forţa noastră vitală - cât mai puternic. Acum aş vrea să vă imaginaţi că singurul lucru pe care-l aveţi de făcut, în viaţa asta, este să îngrijiţi această flacără interioară, s-o menţineţi aprinsă şi activă. Imaginaţi-vă că nu aveţi absolut nimic altceva de făcut, decât să luaţi zilnic, săptămânal, lunar şi anual hotărâri care să protejeze acel foc. Imaginaţi-vă cum vă îngrijiţi de intensitatea acestui foc, ştiind că el şi numai el, vă poate oferi toată iubirea, banii, sănătatea, siguranţa, împlinirea şi pacea pe care o doriţi. Cel mai probabil veţi fi foarte, foarte atenţi la acest foc şi veţi face alegeri care vă vor spori puterea şi vă vor îmbunătăţi viaţa pentru a vă menţine forţa vitală.   Iată câteva exemple de alegeri care vă micşorează lumina şi apoi câteva exemple de alegeri care vă înteţesc focul.    

MITUL SISTEMULUI MODERN DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂTĂŢII   Cine vindecă o boală este poate cel mai iscusit, dar cine o previne este cel mai eficace doctor.                                                            THOMAS FULLER   Ce timpuri măreţe pentru a trăi! Medicina modernă promite salvarea de nenorocirile care au decimat umanitatea încă de la începuturi. Boala, infirmita­tea, îmbătrânirea – toate eradicate în curând datorită progrese­lor în tehnologie, genetică, farmacologie şi ştiinţa alimentaţiei. Remediul pentru cancer este aproape. Îmbinarea ADN-ului va înlocui genele noastre vătămate şi autosabotate cu altele, perfect sănătoase. Noi medicamente minune sunt descoperite practic săptămânal. Şi modificarea genetică a hranei, combina­tă cu tehnici avansate de procesare, va putea să transforme în curând o simplă roşie, un simplu morcov sau un simplu biscuit într-o masă completă. La naiba, poate într-o bună zi nu va mai fi necesar să mâncăm deloc – vom înghiţi doar o pastilă care va conţine toţi nutrienţii de care avem nevoie. Există o singură problemă cu tabloul roz prezentat mai sus –     este total fals. Niciuna dintre aceste măreţe promisiuni nu este deloc pe aproape de a fi realizată. Gonim în căutarea „lea­curilor” cheltuind miliarde de dolari pe tratamente periculoase şi inutile. Căutăm noi gene, ca şi cum cele cu care am evoluat de milioane de ani ar fi insuficiente pentru nevoile noastre. Ne tratăm cu preparate toxice, din care numai o mică parte com­bate boala, în timp ce restul combate efectele secundare nocive ale primelor. Discutăm despre un sistem de îngrijire a sănătăţii în Ame­rica, dar acest termen este de fapt impropriu; ceea ce deţinem de fapt este un „sistem de îngrijire a bolilor”. Din fericire, există o modalitate de departe mult mai bună, mai sigură şi mai necostisitoare de a fi sănătoşi, şi care are nu­mai efecte secundare pozitive. Mai mult, această abordare pre­vine majoritatea bolilor şi afecţiunilor care ne afectează încă dinainte ca ele să apară, astfel că nu este nevoie deloc să avem de-a face cu „sistemul de îngrijire a bolilor”. SISTEMUL DE ÎNGRIJIRE A BOLILOR   SUA cheltuieşte mai mulţi bani pentru „sănătate” pe cap de locuitor decât orice alt stat, dar cu toate acestea, când se compară calitatea sănătăţii noastre cu cea a altor naţiuni indus­trializate, ne clasăm aproape de ultimele locuri. Ca naţie, suntem bolnavi. În ciuda nivelurilor mari ale cheltuielilor pentru sănătate, nu suntem deloc mai sănătoşi. De fapt, incidenţele multor boli cronice au crescut încontinuu odată cu trecerea timpului şi, pe baza indicatorilor de tipul obezităţii, diabetului sau hipertensiunii, este foarte posibil ca ele să continue să crească. Incidenţa indivizilor supraponderali şi obezi din SUA a evoluat de la 13% în anul 1962 la un ame­ţitor 34% în anul 2008. Centrul american pentru Prevenţie şi Control al Bolilor (U.S. Centers for Disease Control and Prevention – CDC) a raportat că rata ajustată în funcţie de vârstă a diabetului de tip 2 din SUA a înregistrat o creştere mai mult decât dublă din anul 1980 până în anul 2010, de la nivelul de 2,5% până la cel de 6,9% din populaţie. Hipertensiunea arteri­ală în rândul adulţilor americani a cunoscut o creştere de 30% între anii 1997 şi 2009. Medicamentele şi progresele chirurgicale păstrează rate­le de mortalitate mai mult sau mai puţin constante în ciuda factorilor de risc sporiţi (exceptând diabetul, a cărui rată de mortalitate a crescut cu un uluitor procent de 29% în America de Nord între anii 2007 şi 2010. Însă datele arată în mod evi­dent că niciunul dintre progresele medicale nu ţintesc preven­ţia bolilor şi niciunul dintre ele nu ne face mai sănătoşi în mod fundamental. Aceste progrese nu scad ratele de mortalitate. Iar preţul pe care îl plătim pentru aceste progrese este piperat. De-a lungul multor ani, costul medicamentelor prescrise a crescut cu o rată superioară inflaţiei. Credeţi că primim ceea ce merităm pentru sumele plătite de noi? Mai gândiţi-vă o dată. Efectele adverse ale aceloraşi medicamente prescrise re­prezintă a treia cauză a mortalităţii per total, după bolile cardi­ovasculare şi cancer. Exact! Medicamentele prescrise ucid mai mulţi oameni decât accidentele din trafic. Potrivit dr. Barbara Starfield, efectele adverse ale medicamentelor corect prescrise şi folosite omoară 106.000 de persoane anual (din Journal of the American Medical Association, anul 2000). Iar această cifră nu include supradozele accidentale. Dacă se adaugă cele 7.000 de cazuri anuale de moarte datorată erorilor de medicaţie din spitale, cele 20.000 de cazuri de moarte care nu au legătură cu medicaţia (de tipul operaţiilor eşuate şi aparatelor programate sau monitorizate incorect), cele 80.000 de cazuri de moarte cauzată de infecţii contractate în spitale şi cele 2.000 de cazuri anuale de moarte datorată intervenţiilor chirurgicale inutile, rezultă că drumul cu ambulanţa cea zgomotoasă pare să fie cea mai sigură parte din întreaga experienţă spitalicească. Dar când întrebi Guvernul în legătură cu acest aspect, eşti întâmpinat cu o completă negare. Pagina de internet a Centru­lui pentru Prevenţie şi Control al Bolilor, în legătură cu princi­palele cauze ale mortalităţii, arată astfel: Se observă ceva ciudat? Absolut nimic despre sistemul medical ca fiind a treia cauză a mortalităţii în SUA. Admiţând că ar fi rău pentru respectivul sector, Guvernului nu îi pasă decât de un singur lucru aici, şi anume de interesul economic al instituţiilor medicale. Dar ce se întâmplă atunci când îngrijirea medicală nu con­duce la moarte? Cu siguranţă beneficiile oferite milioanelor de persoane cântăresc mai greu decât cele câteva sute de mii de cazuri anuale de moarte? Dacă veţi vizita un sanatoriu sau un azil de bătrâni, veţi vedea cât de bine îi serveşte sistemul pe cei care au cea mai mare nevoie. Veţi simţi durerea fizică şi emoţională a unor oa­meni care au fost odată activi, suferind acum inutil din cauza unor boli sau afecţiuni cauzate majoritar de preparatele farma­ceutice pe care le consumă. Cine îi poate condamna? Medicii ştiu ce fac, nu e aşa? Şi câte reclame TV promovând medica­mente care scad colesterolul, glicemia şi măresc apetitul sexual nu au urmărit ei? Aş putea continua la nesfârşit. Dar cred că aţi înţeles ideea: cu cât cheltuim mai mult cu îngrijirea bolilor, cu atât devenim mai bolnavi şi mai mizeri. VEŞTILE BUNE   Toate miliardele de dolari cheltuite nu ne îmbunătăţesc starea de sănătate. Descoperirile promise sunt întotdeauna în viitor, şi se îndepărtează tot atât de rapid pe cât le urmărim. Cercetările genetice au condus la scenarii groaznice şi invada­toare de intimidate, ca şi la înţelegeri greşite tragice, în care mamele sunt de acord ca sânii fiicelor lor să fie tăiaţi fiindcă un oarecare genetician a înţepat degetele fetei, i-a testat ADN-ul şi le-a înspăimântat cu predicţii despre un posibil cancer de sân. Este extrem de deprimant, recunosc. Vestea bună este că nu avem nevoie de progrese medicale sau de manipulare genetică pentru a obţine, menţine şi restabi­li o sănătate optimă. Cercetările întinse pe o perioadă de jumă­tate de secol – ale mele şi ale altora – m-au convins în legătură cu următoarele:      • Ceea ce mâncăm zi de zi este un determinant mult mai puternic pentru propria stare de sănătate decât ADN-ul sau decât majoritatea chimicalelor din mediul înconjurător.      • Alimentele pe care le consumăm ne pot vindeca mult mai rapid şi mai profund în comparaţie cu cele mai scum­pe medicamente prescrise, şi mult mai solid decât cele mai extreme intervenţii chirurgicale, toate acestea pe fundalul unor efecte secundare exclusiv pozitive.      • Alegerile noastre alimentare pot preveni cancerul, bolile cardiovasculare, diabetul de tip 2, accidentele vas­culare cerebrale, degenerescenţa maculară, migrenele, disfuncţiile erectile şi artrita – aceasta fiind numai lista pe scurt.      • Nu este niciodată prea târziu pentru a începe să mă­nânci sănătos. O alimentaţie corespunzătoare poate de asemenea vindeca multe dintre aceste afecţiuni. Pe scurt: dacă ne schimbăm alimentaţia, ne putem îmbu­nătăţi cu mult sănătatea. ALIMENTAŢIA IDEALĂ PENTRU OM   Din anumite motive, „mâncarea sănătoasă” are reputaţia de a fi insipidă. Vă puteţi gândi în acest moment că alimentaţia ideală pentru sănătate trebuie să fie cea mai severă posibil. Din fericire, nu este cazul. Evoluţia ne-a programat să căutăm şi să savurăm alimentele care favorizează sănătatea. Nimic radical sau neplăcut, tot ceea ce trebuie să facem este numai să ne re­întoarcem la originile noastre alimentare. Alimentaţia ideală pentru om arată astfel: consumul ali­mentelor de origine vegetală în forma cea mai apropiată de starea lor naturală (în formă integrală, nerafinată). Consumaţi o varietate de cereale integrale, leguminoase, fructe, legume, seminţe şi nuci. Nu consumaţi produse de origine animală şi alimente procesate excesiv. Evitaţi adaosurile de sare, uleiuri şi zahăr. Căutaţi să obţineţi 80% din calorii sub formă de carbohidraţi, 10% sub formă de grăsimi şi 10% sub formă de proteine. Atât şi nimic mai mult. În această carte, voi folosi terme­nul de alimentaţie vegetariană bazată pe produse integrale şi uneori stil de viaţă vegetarian bazat pe produse integrale. Nu îmi place să utilizez cuvântul „dietă”, fiindcă sună mai degrabă ca un efort temporar şi eroic, decât ca un mod de a te hrăni plăcut şi sustenabil.   DACĂ ALIMENTAŢIA VEGETARIANĂ BAZATĂ PE PRODUSE INTEGRALE AR FI O PASTILĂ   Cu exactitate, cât de sănătoasă este alimentaţia vegetaria­nă bazată pe produse nerafinate? Să presupunem că toate efec­tele ei ar putea fi obţinute printr-un medicament. Imaginaţi-vă o companie farmaceutică importantă care ţine o conferinţă de presă pentru a inaugura o nouă pilulă, numită Eunutria. Ei ar prezenta de asemenea şi o listă de efecte dovedite ştiinţific ale Eunutriei, care include următoarele:      • Previne 95% din toate cancerele, inclusiv cele „cauza­te” de toxinele din mediul înconjurător.      • Previne aproape toate accidentele vasculare cerebrale şi infarctele miocardice.      • Provoacă regresul, chiar şi al bolilor cardiovasculare severe.      • Previne sau provoacă regresul diabetului de tip 2 atât de rapid şi de profund încât, după 3 zile de administrare a acestui medicament, devine periculos pentru cei care îl folosesc să continue utilizarea insulinei. Dar care sunt efectele secundare? Desigur că există şi efec­te secundare. Acestea sunt:      • Obţinerea greutăţii ideale într-o manieră sănătoasă şi sustenabilă.      • Eliminarea majorităţii migrenelor, răcelilor şi gripelor, afecţiunilor de acnee, durerilor cronice şi deranjamentelor intestinale. • Creşterea energiei.      • Vindecarea disfuncţiei erectile (numai acest aspect face ca pastila să fie un succes de răsunet!)   Efectele secundare de mai sus sunt valabile pentru indi­vizii care îşi administrează pastila. Dar există efecte şi asupra mediului înconjurător:        • Încetineşte şi posibil să scadă fenomenul de încălzire globală. •  Reduce contaminarea apelor subterane. •  Pune capăt nevoii de despăduriri. •  Închide fermele industriale care exploatează animalele. • Reduce subnutriţia şi dislocarea din rândul celor mai săraci locuitori ai planetei.   Cât de sănătoasă este alimentaţia vegetariană bazată pe produse nerafinate? Este dificil de imaginat ceva mai sănătos – sau ceva care să se adreseze mai concret celor mai mari pro­bleme de sănătate ale noastre. Nu numai că alimentaţia vegeta­riană bazată pe produse integrale este cel mai sănătos mod de a ne hrăni studiat vreodată, dar este concomitent mult mai efi­cace în promovarea sănătăţii şi prevenirea bolilor decât medi­camentele, intervenţiile chirurgicale, suplimentele de vitamine sau manipularea genetică. Dacă alimentaţia vegetariană bazată pe produse integrale ar fi o pilulă, inventatorul ei ar fi cel mai înstărit om de pe pla­netă. Dar nefiind o pilulă, nicio entitate de pe piaţă nu pledează pentru ea. Nicio campanie de mass-media nu o susţine. Nicio companie de asigurări nu plăteşte pentru ea. Din moment ce nu este o pilulă şi nimeni nu a descoperit cum să devină ex­trem de bogat arătând oamenilor cum să o consume, adevărul a fost îngropat în jumătăţi de măsură, afirmaţii neverificate şi minciuni făţişe. Efortul concertat al multiplelor interese puter­nice de a ignora, discredita şi ascunde adevărul a funcţionat până acum. DE CE ALIMENTAŢIA VEGETARIANĂ BAZATĂ PE PRODUSE INTEGRALE FUNCŢIONEAZĂ ATÂT DE BINE   Mi-am petrecut ultimele câteva decenii studiind efectele alimentaţiei vegane[1] cu produse nerafinate; pentru mine, rezultatele ei sunt convingătoare exclusiv pe baza datelor. Dar tot este util să ne punem întrebarea „de ce?” De ce este alimentaţia vegetariană bazată pe produse integrale cea mai sănătoasă pen­tru oameni? Pe fundamentul specializării mele în biochimie, deţin o serie de ipoteze care pot fi cumulate într-un singur con­cept: oxidarea incorectă. Oxidarea este procesul prin care atomii şi moleculele pierd electroni în momentul în care vin în contact cu alţi atomi şi alte molecule; este una dintre reacţiile chimice de bază din Univers. Când tăiem un măr, iar el devine maro la contactul cu aerul sau când aripa de la maşină rugineşte, asistăm exact la procese de oxidare. Aceste procese au loc şi în interiorul corpului nos­tru. O parte din ele sunt naturale şi bune; oxidarea facilitează transferul de energie din organism. De asemenea, ne scapă de substanţele străine potenţial vătămătoare din corp, facându-le solubile în apă (şi ulterior capabile de a fi eliminate prin urină). Totuşi, oxidarea excesivă necontrolată este inamicul sănătăţii şi longevităţii umane, la fel cum oxidarea excesivă transformă o maşină nouă într-o rablă şi un măr în compost. Oxidarea produce radicali liberi, despre care ştim că sunt responsabili pentru îmbătrânire, favorizarea cancerului şi ruperea plăcilor care conduc la accidente vasculare cerebrale sau infarcte mio­cardice, printre alte efecte adverse legate de o multitudine de boli autoimune şi neurologice. Deci cum ne poate proteja alimentaţia vegetariană de efectele nocive ale radicalilor liberi? În primul rând, există do­vezi că o alimentaţie cu un nivel excesiv de proteine sporeşte producţia de radicali liberi, încurajând astfel lezarea nedorită a ţesuturilor. Dar este practic imposibil un exces de proteine în condiţiile hrănirii cu alimente nerafinate de origine vegetală. Chiar dacă am mesteca toată ziua leguminoase, nuci şi semin­ţe, tot nu am avea de-a face cu un exces caloric. Dar există mult mai multe aspecte legate de alimentele integrale de origine vegetală, ca avantaje faţă de produsele de origine animală. În timpul fotosintezei, apar radicali liberi şi în plante. Pentru a-i combate, ele au dezvoltat însă un mecanism de apărare: o întreagă divizie de compuşi capabili să prevină daunele prin fixarea şi neutralizarea radicalilor liberi. Aceşti compuşi sunt cunoscuţi sub denumirea de antioxidanţi. Când noi şi alte mamifere consumăm plantele, consumăm în acelaşi timp şi antioxidanţii din ele. Iar ei ne ajută la fel de efectiv şi loial cum ajută şi plantele, protejându-ne de radicalii liberi şi încetinind procesul de îmbătrânire din celulele noas­tre. În mod remarcabil, ei nu au efect asupra oxidărilor pozitive despre care am menţionat anterior. Ei neutralizează numai re­zultatele nocive ale oxidării excesive. Pare rezonabil să presupunem că organismele noastre nu s-au preocupat să formeze antioxidanţi, fiindcă aceştia există deja în ceea ce a reprezentat, de-a lungul istoriei, sursa principală de hrană: plantele. Doar atunci când s-a trecut la o alimentaţie bogată în produse de origine animală şi produse rafinate au început problemele de oxidare. Excesul de proteine din hrana noastră a cauzat oxidarea excesivă, în condiţiile în care nu mai consumăm destui antioxidanţi din plante care să reţină şi să neutralizeze vătămările produse. Este important de reţinut totuşi că aceasta este doar o te­orie. Cel mai important lucru este că alimentaţia vegetariană bazată pe produse integrale funcţionează extrem de bine, şi nu de ce funcţionează atât de bine. Dovezile sunt clare în legătură cu eficienţa ei – oricare ar fi motivele. ÎNTREBĂRI FRECVENTE   Când ţin conferinţe publice, sunt deseori întrebat despre cifre. Multe persoane doresc reguli şi formule exacte. Câte gra­me de legume cu frunze verzi ar trebui să consum zilnic? În ce proporţii din alimentaţia mea trebuie să se împartă lipidele, proteinele şi carbohidraţii? De câtă vitamina C sau magneziu am nevoie? Anumite alimente ar trebui amestecate cu altele şi dacă da, în ce proporţii? Şi întrebarea care îmi este adresată cel mai frecvent este: „Este necesar să mă hrănesc 100% vegetarian ca să obţin beneficiile pentru sănătate despre care vorbiţi?” Dacă vă întrebaţi aceste lucruri acum, răspunsul este: relaxaţi-vă! Când vine vorba de cifre, sunt refractar în a fi prea precis, deoarece: (1) nu avem încă datele ştiinţifice care să răspundă complet acestor întrebări; (2) aproape nimic din biologie nu este atât de exact cum încercăm noi să pară; (3) aşa cum dovezile sugerează, o alimentaţie vegetariană bazată pe produse nerafinate elimină orice nevoie de a ne îngrijora în legătură cu detaliile. Hrăniţi-vă cu alimente de origine vegetală variate, iar organismul va face toate calculele pentru voi! În legătură cu aspectul legat de alimentaţia 100% vegană în loc de ceva mai puţin – să spunem 95-98% – răspunsul meu este că nu deţin dovezi ştiinţifice care să arate că această puri­tate este absolut necesară, cel puţin în majoritatea situaţiilor (excepţiile includ pacienţii cu cancer, boli cardiovasculare şi alte afecţiuni potenţial fatale, pentru care orice deviaţie poate conduce la agravare sau recidivă). Cred însă că, cu cât ne apro­piem mai mult de o alimentaţie vegetariană bazată pe produ­se integrale, cu atât vom fi mai sănătoşi. Nu afirm acest lucru din cauză că ar exista date ştiinţifice exhaustive relative la acest aspect, ci datorită efectului asupra papilelor noastre gustative. Când alegem calea de 100%, papilele gustative se schimbă şi rămân schimbate, pe măsură ce savurăm noi gusturi mult mai compatibile cu o sănătate bună. Nu ai sfătui un fumător să se lase de acest obicei prin continuarea fumatului unei ţigări pe zi, ci prin renunţarea completă la ţigări. Este mult mai facilă o abordare de 100% decât una de 99%, şi oferă mult mai multe şanse de reuşită pe termen lung. Sunt de asemenea întrebat adeseori dacă eu consider că această alimentaţie este vegetariană sau vegană. Prefer să nu folosesc neapărat aceşti termeni. Mulţi vegetarieni consumă încă lactate, ouă, prea multe uleiuri adăugate şi produse excesiv rafinate sau procesate. Deşi veganii nu consumă deloc produse de origine animală, unii dintre ei continuă să folosească gră­simi adăugate, sare şi alimente excesiv rafinate sau procesate. Sintagma alimente integrale de origine vegetală este cea pe care am facut-o cunoscută colegilor mei în calitate de membru în comitetul de revizuire al cercetării anti-cancer la Institutul Na­ţional de Sănătate (National Institute of Health – NIH). Ca şi mine, şi ei sunt şovăitori în a folosi neapărat cuvintele vegeta­rian şi vegan sau în a atribui o valoare particulară ideologiei care se află uneori în spatele respectivelor concepte. Eu am vrut să descriu efectele remarcabile asupra sănătăţii pe care le are alimentaţia de origine vegetală cu produse integrale referitor la dovezile ştiinţifice, mai mult decât referitor la o ideologie personală şi filozofică, oricât de nobilă ar fi aceasta.   [1] Pe parcursul întregii cărţi, noţiunile de alimentaţie vegetariană şi alimentaţie vegană au aceeaşi semnificaţie: alimentaţie formată din cereale, leguminoase, fructe, legume, seminţe, nuci, alune, mirodenii etc. şi combinaţiile lor, excluzând produsele de origine animală (carne, lactate, ouă şi derivatele lor.) (n. tr.)  

Studiul China de Colin Campbell CUVÂNT ÎNAINTE Dacă eşti ca majoritatea americanilor de azi, eşti înconjurat de lanţuri de restaurante fast-food. Peste tot vezi reclame pentru hrană de proastă calitate şi alte reclame la programe de slăbire care susţin că poţi mânca oricât vrei, fără să faci mişcare fizică, şi totuşi să pierzi în greutate. E mai uşor de găsit ciocolată Snickers, hamburger sau coca-cola decât un măr. Iar copiii tăi mănâncă la cantina şcolii unde ketchup-ul de pe hamburger este singurul lucru care aminteşte de ideea de vegetale. Te duci la medic ca să te sfătuieşti cu el în privinţa problemelor tale de sănătate. În sala de aşteptare găseşti o revistă ilustrată de 243 de pagini intitulată Family Doctor: Your essential Guide to Health and Well-being (Doctorul de familie: Ghid cu ceea ce trebuie să ştii pentru sănătatea şi bunăstarea ta). Publicată de Academia Americană a Medicilor de Familie şi trimisă gratuit la toate cabinetele celor 50.000 de medici de familie din Statele Unite din 2004, aceasta este plină de pagini color cu reclame ilustrate pentru McDonald's, Dr. Pepper, pudding-uri de ciocolată şi prăjiturele Oreo. Alegi o ediţie a National Geographic Kids, o revistă publicată de National Geographic Society „pentru vârsta de la şase ani în sus” şi aştepţi să găseşti ceva sănătos de citit pentru copii. Dar paginile sunt pline de reclame pentru Twinky, M&Ms, fulgi congelaţi, Froot Loops, prăjituri Hostess Cup şi sticksuri Xtreme Jell-O Pudding. Aceasta este ceea ce cercetătorii şi susţinătorii unei alimentaţii sănătoase numesc un mediu alimentar toxic. Este mediul în care trăim astăzi majoritatea dintre noi. Inevitabil este că anumiţi oameni fac o mulţime de bani vânzând alimente nesănătoase. Ei fac tot ce le stă în putinţă ca să mâncaţi alimentele pe care le vând, chiar dacă ajungeţi supraponderali, lipsiţi de vitalitate şi vi se degradează viaţa. Ei fac tot ce pot ca dumneavoastră să fiţi docili, supuşi şi ignoranţi. Ei nu vor să fiţi informaţi, activi şi plini de viaţă, şi sunt în stare să cheltuiască miliarde de dolari anual ca să îşi îndeplinească acest scop. Dumneavoastră puteţi consimţi la aceasta, puteţi ceda în faţa vânzătorilor de hrană de proastă calitate, sau puteţi alege să descoperiţi o abordare mai sănătoasă şi dătătoare de viaţă prin hrana pe care o introduceţi în corpul dumneavoastră. Dacă doriţi să radiaţi de sănătate, să fiţi senin şi să nu purtaţi kilograme în plus, veţi avea nevoie de un aliat în mediul de astăzi. Din fericire pentru dumneavoastră, tocmai un asemenea aliat aveţi în mână. T. Colin Campbell, doctor în ştiinţe, este unanim recunoscut ca un cercetător strălucit, un savant consacrat şi un mare filantrop. Având plăcerea şi privilegiul de a fi prietenul lui, pot depune mărturie în favoarea tuturor acestor lucruri, şi mai pot adăuga şi altele. Este un om umil şi de o omenie rară, un om ai cărui paşi sunt călăuziţi doar de iubirea pentru semeni. Noua carte a doctorului Campbell - Studiul China - constituie o rază mare de lumină în întunericul vremurilor noastre, ce luminează peisajul şi realităţile alimentaţiei şi sănătăţii cu atâta claritate, atât de deplin, încât nu va mai trebui să vă lăsaţi vreodată pradă acelora care profită când sunteţi neinformaţi, în stare de confuzie şi mâncaţi cu obedienţă produsele pe care le vând. Unul din multele lucruri pe care eu le apreciez la această carte este faptul că dr. Campbell nu vă oferă doar concluziile lui. El nu vă vorbeşte de sus, spunându-vă ce să mâncaţi şi ce să nu mâncaţi, ca şi cum aţi fi nişte copii. Nu, ci ca un prieten bun şi de încredere, care a avut şansa de a învăţa, descoperi şi face mai mult în viaţă decât ne-am putea imagina măcar majoritatea dintre noi, cu blândeţe, claritate şi iscusinţă, vă oferă informaţiile şi datele de care aveţi nevoie pentru a înţelege pe deplin tot ceea ce implică alimentaţia şi sănătatea în zilele noastre. Cu alte cuvinte, el vă dă posibilitatea de a face singuri alegeri, după ce aţi fost informaţi. Desigur, el face şi recomandări şi sugestii, de-a dreptul extraordinare legate de acestea. Dar el vă arată întotdeauna cum a ajuns la concluziile lui. Datele şi adevărul sunt cele care prezintă importanţă. Unicul lui scop este să vă ajute să fiţi cât mai sănătoşi şi, în vederea acestui lucru, cât mai bine informaţi.Am citit Studiul China deja de două ori, şi de fiecare dată am învăţat enorm de multe lucruri. Este o carte curajoasă şi înţeleaptă. Studiul China este nemaipomenit de utilă, scrisă superb şi de o importanţă cu totul deosebită. Lucrarea doctorului Campbell este revoluţionară prin implicaţiile ei şi impresionantă prin claritatea ei. Dacă alegi să mănânci şuncă şi ouă la micul dejun şi apoi să iei medicamente hipocolesterolemiante, nu ai decât, este dreptul tău. Dar dacă îţi pasă cu adevărat de sănătatea ta, atunci citeşte Studiul China şi treci degrabă la acţiune! Dacă acorzi atenţie sfaturilor din acest ghid remarcabil, corpul tău îţi va fi recunoscător zi de zi, de acum înainte toată viaţa. INTRODUCERE Foamea publicului după informaţii privind alimentaţia continuă să mă uimească, chiar şi după ce mi-am consacrat lucrarea de o viaţă cercetării experimentale în nutriţie şi sănătate. Cărţile de nutriţie sunt continuu poziţionate ca best-sellers. Aproape orice revistă prezintă sfaturi privind alimentaţia, ziarele conţin în permanenţă articole pe această temă, iar programele radio-TV iau în mod constant în discuţie alimentaţia şi sănătatea. Având în vedere noianul de informaţii, sunteţi convinşi că ştiţi ceea ce trebuie pentru a vă îmbunătăţi starea de sănătate? Ar trebui să cumpărăm alimente ce au pe ele eticheta „organic” pentru a evita expunerea la pesticide? Sunt produsele chimice din mediu cauza principală a cancerului? Sau sănătatea noastră este „predeterminată” de gene pe care le-am moştenit când ne-am născut? Ne îngraşă cu adevărat glucidele? Ar trebui să fim mai preocupaţi de cantitatea totală de grăsimi pe care o consumăm sau doar de grăsimile saturate şi cele trans? Ce vitamine ar trebui să luăm, dacă e cazul să luăm vitamine? Cumpăraţi alimente fortificate cu fibre? Trebuie să mâncăm peşte, şi dacă da, cât de des? Consumul de soia va preveni bolile de inimă? Cred că nu sunteţi prea siguri că ştiţi să răspundeţi la aceste întrebări. Dacă este aşa, atunci nu sunteţi singuri. Chiar dacă informaţii şi opinii există din belşug, sunt foarte puţini oamenii care ştiu cu adevărat ce trebuie să facă pentru a-şi îmbunătăţi starea de sănătate. Şi asta nu pentru că nu s-au făcut studii. S-au făcut. Ştim o mulţime de lucruri despre relaţia dintre alimentaţie şi sănătate. Însă adevărata ştiinţă a fost îngropată sub un talmeş-balmeş de informaţii nerelevante, ba chiar vătămătoare - ştiinţă bună de aruncat la gunoi, diete născute din capricii şi propagandă pentru industria alimentară. Eu aş dori să schimb această stare de lucruri. Aş dori să vă ofer un nou cadru pentru înţelegerea nutriţiei şi a sănătăţii, un cadru care să elimine confuzia, să prevină şi să trateze boala şi să vă îngăduie să trăiţi o viaţă cât mai împlinită. În ceea ce mă priveşte am făcut parte „din sistem” timp de aproape cincizeci de ani, la cele mai înalte niveluri, întocmind şi conducând vaste proiecte de cercetare, hotărând care studii necesită fonduri, şi transpunând cantităţi uriaşe de cercetări ştiinţifice în rapoarte naţionale efectuate de experţi de prim rang. După o îndelungată carieră în cercetare şi trasarea liniilor metodice în această direcţie, înţeleg în acest moment de ce sunt americanii atât de confuzi. Ca plătitori de taxe care contribuie la achitarea facturii pentru cercetare şi politica de sănătate în America, aveţi dreptul să ştiţi că multe din cunoştinţele obişnuite despre alimentaţie, sănătate şi boală care vi s-au transmis, sunt false:  Substanţele chimice sintetice din mediu şi din hrana dumneavoastră, oricât de problematice ar fi, nu constituie principala cauză a cancerului.  Genele pe care le-aţi moştenit de la părinţi nu sunt cei mai importanţi factori care vă determină să cădeţi pradă vreuneia din primele zece boli cauzatoare de moarte.  Speranţa că cercetările în genetică ar putea să conducă în cele din urmă la vindecarea bolilor prin medicamente ignoră soluţiile mai eficiente care pot fi folosite în zilele noastre.  Controlarea în exces a aportului de nutrienţi, cum ar fi: glucide, grăsimi, colesterol şi grăsimi omega-3, nu va conduce la o stare bună de sănătate pe termen lung.  Suplimentele de vitamine şi nutrienţi nu vă oferă protecţie pe termen lung împotriva bolii.  Medicamentele şi chirurgia nu vindecă bolile care ucid majoritatea americanilor.  Doctorul dumneavoastră probabil nu ştie ce trebuie să faceţi pentru a fi cât mai sănătos cu putinţă. Propunerea mea este, nici mai mult, nici mai puţin, decât aceea de a redefini ceea ce considerăm a fi o alimentaţie corespunzătoare. Rezultatele provocatoare ale celor patru decenii pe care le-am petrecut efectuând cercetări biomedicale, inclusiv descoperirile de pe urma unui program de laborator timp de douăzeci şi şapte de ani (finanţat de cele mai renumite agenţii financiare) dovedesc că alimentându-ne corespunzător ne putem salva viaţa. Nu vă voi cere să daţi crezare unor concluzii care se bazează pe observaţiile mele personale, aşa cum fac majoritatea autorilor populari. În această carte există peste 750 de referinţe, iar majoritatea dintre ele constituie surse primare de informare, inclusiv sute de publicaţii ştiinţifice provenind din alte cercetări efectuate care indică drumul spre reducerea cancerului, a bolilor de inimă, reducerea accidentelor vasculare şi a obezităţii, a diabetului şi a bolilor generate de un sistem imunitar deficitar, reducerea osteoporozei şi a cazurilor de Alzheimer, a pietrelor la rinichi şi a cazurilor de orbire. Unele dintre aceste descoperiri, publicate în cele mai respectabile reviste ştiinţifice, arată că:  Schimbarea alimentaţiei îi poate face pe diabetici să renunţe la medicaţie.  Boala de inimă poate regresa doar schimbându-se alimentaţia.  Cancerul de sân este legat de nivelurile de hormoni feminini în sânge, care sunt determinate de hrana pe care o consumăm.  Consumul de produse lactate poate creşte riscul de cancer de prostată.  Antioxidanţii care se găsesc în fructe şi legume au legătură cu performanţa mintală ridicată la vârstă înaintată.  Pietrele la rinichi pot fi prevenite printr-o alimentaţie sănătoasă.  Diabetul de tip 1, una din bolile cele mai năpraznice care pot lovi un copil are în mod categoric legătură cu practicile alimentare din perioada prunciei. Aceste descoperiri demonstrează că o dietă corespunzătoare este cea mai puternică armă pe care o putem avea împotriva bolii şi suferinţei, înţelegerea acestei dovezi ştiinţifice nu este importantă doar pentru îmbunătăţirea sănătăţii, ci are şi profunde implicaţii asupra întregii societăţi. Noi trebuie să ştim de ce societatea noastră este dominată de dezinformare şi de ce greşim atât de mult în felul în care investigăm dieta şi boala, felul cum promovăm sănătatea şi cum tratăm boala. În ciuda măsurilor ce se iau, sănătatea Americii se degradează. Cheltuim mai mult, pe cap de locuitor, pentru îngrijirea sănătăţii, decât orice altă societate din lume şi, cu toate acestea, două treimi dintre americani sunt supraponderali, peste 15 milioane de americani sunt diabetici, un număr care a crescut cu mare viteză. Cădem tot atât de repede pradă bolilor de inimă ca acum treizeci de ani, iar războiul împotriva cancerului, declanşat în anii 1970, s-a dovedit a fi un eşec mizerabil. Jumătate dintre americani au o problemă de sănătate care necesită prescrierea de medicaţie în fiecare săptămână, şi peste 100 de milioane de americani au valori mari ale colesterolului. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, îi conducem pe copiii şi tinerii noştri pe cărarea spre boală începând de la vârste tot mai fragede. O treime din copiii americani sunt supraponderali sau prezintă riscul de a deveni supraponderali. Din ce în ce mai mult ei cad pradă unei forme de diabet ce se întâlnea odinioară numai la adulţi, aceşti tineri necesitând apoi mai multe medicamente decât a fost vreodată cazul. Şi toate aceste probleme au legătură cu trei lucruri: masa de dimineaţă, masa de prânz şi masa de seară. Cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, la începutul carierei mele, nu mi-ar fi trecut prin cap că alimentaţia este atât de strâns legată de problemele de sănătate. Timp de ani de zile nu am acordat atenţie alimentaţiei ce trebuie folosită. Mâncam şi eu aşa ca toată lumea: ceea ce mi se spunea că e mâncare bună. Noi toţi mâncăm ceea ce este gustos, sau ceea ce este convenabil, sau ceea ce ne-au învăţat părinţii să ne placă. Majoritatea dintre noi ne ducem viaţa în cadrul unor limite culturale care ne definesc preferinţele şi obiceiurile alimentare. Aşa au stat lucrurile şi cu mine. Am crescut într-o fermă unde laptele era vital pentru existenţa noastră. La şcoală ni se spunea că laptele de vacă ne face oase şi dinţi puternici, sănătoşi. Era pentru noi hrana perfectă a naturii. În ferma familiei obţineam majoritatea alimentelor, fie din grădina noastră, fie de la animalele din cireada de pe imaş. Am fost primul din familia mea care a mers la colegiu. Am studiat medicină preveterinară la Penn State şi apoi am urmat şcoala veterinară din cadrul Universităţii din Georgia timp de un an, când Universitatea Corneli mi-a asigurat o bursă ca să absolv studiile în „nutriţia animală”. M-am transferat acolo şi motivat de faptul că, în loc să plătesc eu, ei aveau să plătească taxele mele şcolare. Acolo mi-am luat masteratul. Am fost ultimul student absolvent al profesorului Clive McCay, profesor de la Universitatea Corneli, renumit prin faptul că a reuşit să prelungească viaţa şobolanilor hrănindu-i cu mai puţine alimente ca de obicei. Studiile la Universitatea Corneli în vederea doctoratului au avut în vedere descoperirea unor metode de a face vacile şi oile să crească mai repede. Am încercat să îmbunătăţesc capacitatea noastră de a produce proteină animală, temelia a ceea ce mi se spunea că e „nutriţia corespunzătoare”. Eram pe calea promovării sănătăţii prin susţinerea consumului de multă carne, lapte şi ouă. Aceasta era o consecinţă evidentă a propriului meu fel de vieţuire la fermă şi eram fericit să ştiu că alimentaţia americană era cea mai bună din lume. În aceşti ani de formare m-am confruntat permanent cu o anume viziune: părerea noastră era că folosim alimentele cele mai potrivite, bogate în special în proteine de cea mai bună calitate. O bună parte din cariera mea de început am petrecut-o lucrând cu două din cele mai toxice chimicale cunoscute vreodată, dioxina şi aflatoxina. La început am lucrat la MIT (Massachussets Institute of Technology), unde am avut ca sarcină rezolvarea unei încurcături legate de furajele de la găini. Milioane de păsări mureau în fiecare an din cauza unui toxic necunoscut prezent în hrana lor, iar sarcina mea era de a izola şi determina structura acelei substanţe chimice. După doi ani şi jumătate am contribuit la descoperirea dioxinei, incontestabil cea mai toxică substanţă chimică descoperită vreodată. Din acel moment respectiva substanţă chimică a captat atenţia tuturor, în special pentru că era parte constitutivă a erbicidului 2,4,5-T. sau Agentul Portocaliu, folosit pe atunci pentru a desfrunzi pădurile în războiul din Vietnam. După ce am plecat de la MIT, mi s-a oferit o funcţie universitară la Facultatea din Virginia, unde am început să coordonez asistenţa tehnică pentru un proiect naţional în Filipine, lucrând cu copii malnutriti. O parte a acestui proiect consta în investigarea expansiunii neobişnuit de mari a cancerului de ficat la copiii filipinezi, o boală întâlnită de obicei la adulţi. Consumul mare de aflatoxină, un mucegai existent în arahide şi porumb, bănuiam a fi cauza acelei probleme. Aflatoxina a fost definită ca unul dintre cei mai puternici carcinogeni descoperiţi vreodată. Timp de zece ani ţinta noastră principală în Filipine a fost să îmbunătăţim alimentaţia copiilor malnutriţi din rândul săracilor, un proiect finanţat de Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a SUA. În cele din urmă, am reuşit să întemeiem 110 centre de educaţie, „prin resurse proprii”, pe tot cuprinsul ţării. Scopul acestor eforturi în Filipine a fost simplu: să ne asigurăm că aceşti copii primesc cât mai multe proteine cu putinţă. Se considera pe scară largă că malnutritia la copii în lume se datora lipsei proteinelor, în special din produse animale. Universităţi şi guverne de pretutindeni din lume îşi uneau eforturile pentru a ameliora „lipsa de proteine” din ţările în curs de dezvoltare. În cadrul acestui proiect am adus la lumină un secret bine ascuns. Copiii care beneficiau de o dietă cu cele mai multe proteine erau cei mai predispuşi a face cancer de ficat! Ei erau copiii din familiile cele mai bogate. Atunci am remarcat raportul unui studiu făcut în India cu nişte descoperiri relevante, foarte incitante. Cercetătorii indieni studiaseră două grupuri de şobolani. Într-unul din grupuri ei au administrat aflatoxina producătoare de cancer şi apoi le-au oferit o dietă alcătuită din 20% proteină, un nivel apropiat de cel pe care majoritatea dintre noi îl consumăm în vest. În celălalt grup ei au administrat aceeaşi cantitate de aflatoxină, dar după aceea i-au hrănit cu o dietă compusă din doar 5% proteine. În mod incredibil, fiecare animal care consumase dieta cu 20% proteine avea dovezi ale cancerului de ficat, în timp ce nici unul dintre animalele care avuseseră parte de dieta cu 5% proteine nu a făcut cancer de ficat. A fost un scor de 100 la 0 care a convins fără dubii că nutriţia este un atu împotriva împotriva carcinogenilor chimici, chiar şi a celor mai puternici, în lupta împotriva cancerului. Aceste informaţii contraziceau tot ceea ce fusesem învăţat până atunci. Era considerată o erezie a spune că proteina nu este sănătoasă, cu atât mai mult să spui că ea ar putea contribui la apariţia cancerului. Acesta a constituit un moment de răscruce în cariera mea. A investiga o chestiune atât de sensibilă aşa de timpuriu în cariera mea nu ar fi fost o alegere prea înţeleaptă. Punerea sub semnul întrebării a valorii proteinelor şi, în general, a alimentelor de origine animală, mă expunea riscului de a fi etichetat drept eretic, chiar dacă ceea ce susţineam trecea testul „ştiinţei adevărate”. Sunt tipul de om care nu am urmat niciodată orbeşte instrucţiunile altora. Când am învăţat prima dată să mân cai înhămaţi sau să duc vite la păscut, să vânez animale, să pescuiesc în pârâul nostru sau să lucrez la câmp, am înţeles de la început că este esenţial să gândeşti tu însuţi. Aşa trebuie să fie. În confruntarea cu problemele de la câmp, eu trebuia să mă gândesc ce am de făcut în clipa următoare, să găsesc o rezolvare. A fost marea mea sală de cursuri unde am învăţat multe, asemeni oricărui copil crescut într-o fermă. Acest simţământ de independenţă nu m-a părăsit nici în ziua de azi. Aşa că, aflat în faţa unei decizii dificile, m-am hotărât să încep un program de laborator detaliat, care să investigheze rolul nutriţiei, în special al proteinelor, în dezvoltarea cancerului. Împreună cu colegii mei, am fost atenţi în expunerea ipotezelor, riguroşi în metodologia noastră şi conservatori în interpretarea descoperirilor. Am ales să fac aceste cercetări ştiinţifice pornind de la temelie, studiind detaliile biochimice ale formării cancerului. Era important să înţelegem nu doar dacă, ci şi în ce fel ar putea proteinele să genereze cancerul. A fost cea mai bună pornire. Respectând cu atenţie regulile ştiinţei adevărate, am putut să studiez un subiect controversat fără a da naştere la răspunsuri de respingere care se ridică de obicei în cazul ideilor radicale. În cele din urmă, aceste studii au devenit generos finanţate timp de douăzeci şi şapte de ani de cele mai bine văzute şi cele mai competitive surse de finanţare (în principal Intitutele Naţionale de Sănătate (NIH), Societatea Americană pentru studierea Cancerului şi Institutul American pentru studierea Cancerului). Apoi rezultatele noastre erau analizate (a doua oară) în vederea publicării în multe din cele mai bune reviste ştiinţifice. Ceea ce am descoperit a fost şocant. Dietele cu aport scăzut de proteine inhibau producerea cancerului de către aflatoxină, indiferent cât de mult carcinogen era administrat acestor animale. După ce procesul de iniţiere era realizat complet, dietele cu niveluri scăzute de proteine blocau spectaculos creşterea ulterioară a cancerului. Cu alte cuvinte, efectele producătoare de cancer ale acestei substanţe chimice puternic cancerigene erau reduse la nesemnificativ printr-o dietă cu aport scăzut de proteine. De fapt, proteinele din dietă s-au dovedit a fi atât de puternice în efectele lor încât noi puteam porni şi opri dezvoltarea cancerului pur şi simplu modificând nivelul de proteine consumate. Mai mult decât atât, cantităţile de proteine administrate erau cele pe care noi oamenii le consumăm de obicei. Nu am folosit niveluri extraordinare, aşa cum este adesea cazul în studiile care se fac cu carcinogenii. Dar aceasta nu e totul. Am descoperit că nu toate proteinele aveau acest efect. Care proteină genera cancerul în mod permanent şi puternic? Cazeina, care constituie până la 87% din proteina laptelui de vacă, promova toate stadiile în procesul cancerizării. Şi care tip de proteină nu promova cancer, chiar la un aport ridicat? Proteinele sigure erau cele din plante, în speţă cele din grâu şi soia. Pe măsură ce se creiona acest tablou, a început să pună sub semnul întrebării, iar apoi să-mi spulbere unele dintre cele mai îndrăgite convingeri pe care le aveam. Aceste studii pe animale de experiment nu s-au încheiat atunci. Am continuat şi am condus cel mai amplu studiu cu privire la dietă, stil de viaţă şi boală care s-a făcut vreodată cu subiecţi umani în istoria cercetării biomedicale. Aceasta a fost o acţiune comună a Universităţii Corneli, Universităţii Oxford şi a Academiei Chineze de Medicină Preventivă. New York Times a numit-o „Marele Premiu al epidemiologiei”. Proiectul a luat în studiu un număr foarte mare de boli, factori alimentari şi de stil de viaţă în China rurală şi, mai recent, în Taiwan. Cunoscut mai mult sub numele de Studiul China, proiectul a produs în cele din urmă mai mult de 8000 de asocieri semnificative din punct de vedere statistic între diferiţi factori alimentari şi boală! Ceea ce a făcut ca acest proiect să fie cu totul remarcabil a fost faptul că printre asocierile nenumărate care sunt relevante în corelaţia dietă-boală, au fost multe care au subliniat acelaşi lucru: oamenii care consumă cele mai multe alimente de origine animală suferă de cele mai multe boli cronice. Chiar şi un aport relativ mic de alimente de origine animală a fost asociat cu efecte adverse. Oamenii care se hrăneau în cea mai mare parte cu alimente de origine vegetală erau cei mai sănătoşi şi aveau tendinţa de a nu face boli cronice. Aceste rezultate nu au putut fi ignorate. De la studiile experimentale iniţiale pe animale asupra efectelor proteinelor de origine animală până la acest studiu uman de proporţii, descoperirile s-au dovedit a fi consecvente. Implicaţiile asupra sănătăţii ale consumului de nutrienţi de origine animală sau vegetală erau categoric diferite. Nu puteam să mă limitez, şi nici nu m-am limitat la descoperirile făcute prin studiile noastre pe animale şi la studiul de anvergură făcut pe oameni în China, oricât de impresionante ar fi putut fi acestea. Am căutat studii ale altor cercetători şi clinicieni. Descoperirile acestora s-au dovedit a fi unele din cele mai impresionante descoperiri din ultimii cincizeci de ani. Aceste descoperiri - cuprinse în Partea a II-a a volumului - arată că boala de inimă, diabetul şi obezitatea pot regresa printr-o alimentaţie sănătoasă. Alte cercetări arată că diferite forme de cancer, boli datorate imunităţii scăzute, sănătatea oaselor, sănătatea rinichilor, tulburările de vedere şi cele mintale la vârstă înaintată (cum ar fi disfuncţia cognitivă şi boala Alzheimer) sunt în mod categoric influenţate de dietă. Şi mai important, dieta care s-a dovedit şi de data aceasta în stare să oprească şi/sau să prevină aceste boli este aceeaşi dietă, alcătuită din alimente integrale, de origine vegetală, ca cea pe care o dovedisem că promovează o sănătate optimă în laboratorul meu de cercetare şi în Studiul China. Descoperirile, concluziile au fost aceleaşi. Cu toate acestea, în ciuda puterii informaţiilor obţinute, în ciuda speranţei pe care acestea le generează şi în ciuda nevoii urgente de a înţelege nutriţia şi sănătatea, oamenii sunt încă în stare de confuzie. Am prieteni cu boli de inimă care s-au resemnat şi sunt descurajaţi pentru că se simt dominaţi de ceea ce ei consideră a fi o boală inevitabilă. Am vorbit cu femei care sunt atât de îngrozite de cancerul de sân încât ar fi gata să-şi extirpe chirurgical sânii, chiar şi pe cei ai fiicelor lor, ca şi când aceasta ar fi singura cale de a reduce la minimum riscul. Cu privire la sănătatea lor şi la ceea ce ar putea face pentru a o proteja, am întâlnit atât de mulţi oamenii care au fost aruncaţi în tenebrele suferinţei, deznădejdii şi confuziei. Americanii sunt în stare de confuzie şi vă voi spune de ce. Răspunsul, discutat în partea a IV-a, are de-a face cu felul în care informaţiile cu privire la sănătate sunt produse şi controlate, şi cu cine controlează aceste activităţi. Pentru că m-am aflat atât de mult timp în spatele scenelor care produc informaţiile cu privire la sănătate, am putut vedea ce se petrece cu adevărat acolo şi sunt gata să spun lumii ce este greşit în sistem. Delimitările dintre guvern, industrie, ştiinţă şi medicină au devenit neclare. Delimitările dintre obţinerea unui profit şi promovarea sănătăţii au devenit, de asemenea, neclare. Problemele cu sistemul nu vin în forma corupţiei de tip Hollywoodian. Ele sunt mult mai subtile, şi de aceea cu mult mai periculoase. Urmarea este o cantitate uriaşă de dezinformare, pentru care consumatorii americani obişnuiţi plătesc de două ori. Ei furnizează banii prin taxe pentru efectuarea cercetărilor, iar apoi plătesc bani pentru îngrijirea sănătăţii lor, pentru a-şi trata bolile care de fapt pot fi în mare măsură prevenite. Istoria aceasta, pornind de la experienţa mea personală şi culminând cu o nouă înţelegere a nutriţiei şi a sănătăţii, constituie subiectul acestei cărţi. Cu şase ani în urmă am organizat şi predat la Universitatea Corneli un nou curs opţional numit Nutriţie vegetariană. A fost primul curs de acest fel în campusul unei universităţi americane şi a avut mai mult succes decât mi-aş fi putut imagina. Cursul s-a concentrat asupra valorii pentru sănătate a unei alimentaţii pe bază de produse vegetale. După ce mi-am petrecut timpul la Institutul Tehnologic din Massachussets şi Facultatea din Virginia, revenind la Universitatea Corneli în urmă cu 30 de ani, mi-a fost încredinţată sarcina de a integra conceptele şi principiile chimiei, biochimiei, fiziologiei şi toxicologiei într-un curs de nutriţie de nivel superior. După patru decenii de cercetare ştiinţifică, educaţie şi implicare în conceperea de strategii la cele mai înalte niveluri în societatea noastră, simt acum că pot integra în mod adecvat aceste discipline într-o prezentare concludentă. Este ceea ce am făcut pentru cel mai recent curs al meu. Şi mulţi dintre studenţii mei îmi spun că vieţile lor s-au schimbat în bine spre sfârşitul semestrului. Este ceea ce intenţionez să fac şi pentru dumneavoastră; sper ca şi viaţa dumneavoastră să se schimbe.

Aromaterapie de Denise Whichello Brown

Enciclopedia plantelor medicinale

PREFAŢĂ               Această carte este pentru...     • Oamenii care prezintă simptomele unui sistem imunitar slăbit şi care vor să-şi stimuleze imunitatea.   • Specialiştii din domeniul holistic al îngrijirii sănătăţii ai căror pacienţi suferă de candidoză sau de alte deficienţe ale sistemului imunitar. Pacienţilor voştri le va merge foarte bine cu Dieta pentru un Organism Ecologic şi vor avea mai mult de câştigat de pe urma şedinţelor pe care le parcurgeţi împreună.   • Medicii care prescriu antibiotice, pilule contracepţionale, radioterapie, chimioterapie, terapii cu cortizon, steroizi etc. Dieta pentru un Organism Ecologic îţi va ajuta pacienţii să evite dezvoltarea excesivă a bacteriilor nocive în cursul terapiei, iar pe urmă îi va ajuta să-şi refacă ecosistemul intern şi să prevină îmbolnăvirile ulterioare.             Ar trebui să citeşti această carte dacă...     • Bănuieşti sau ştii că suferi de candidoză, de sindromul oboselii cronice, de cancer, de SIDA sau de alte deficienţe ale sistemului imunitar.   • Ai alergii alimentare cunoscute sau suspectate, ori te confrunţi cu probleme digestive frecvente.   • Ai erupţii cutanate frecvente, suferi de constipaţie sau de pe urma sindromului premenstrual.   • Eşti sâcâită de dureri de cap, de dureri musculare sau articulare. Ai senzaţia că eşti permanent obosită, nervoasă sau deprimată, ori ţi se pare că ai o memorie foarte slabă.   • Eşti sensibilă la mirosul de tutun, de parfum sau la alte mirosuri chimice.   • Ai luat pilule anticoncepţionale.   • Ai fost chinuită şi te-ai simţit frustrată de simptome care persistă indiferent ce ai face ca să scapi de ele.   • Ai antecedente de consum de medicamente, inclusiv abuz de antibiotice sau de droguri ilegale.   • Vrei să le asiguri sănătatea copiilor şi celorlalte persoane dragi.   • Vrei să previi îmbolnăviri majore care nu se manifestă decât la ani de zile după ce au fost puse seminţele: cancer, SIDA, afecţiuni cardiace.               Candidoza şi asocierea ei cu SIDA, cancerul,             oboseala cronică şi alte tulburări imunitare               Bun-venit la Dieta pentru un Organism Ecologic, un mijloc dovedit de îmbunătăţire a stării de sănătate şi de eliminare a simptomelor candidozei - creşterea populaţiilor de fungi. Câtă vreme în organismul tău există o creştere a acestor populaţii, sistemul imunitar este într-atât de copleşit, încât nici măcar nu poate începe să-şi îndeplinească atribuţiile reale, adică să lupte împotriva unor invadatori cum ar fi HIV şi herpes, ori împotriva creşterii rebele a unor grupuri de celule (cancer). Candidoza reflectă faptul că sistemul imunitar se află în stare de asediu; şi până nu aduci candidoza sub control prin dietă, odihnă, mişcare şi o atitudine hotărâtă, nu pot fi înfrânte nici alte afecţiuni provocate de compromiterea sistemului imunitar. Trebuie să ne concentrăm asupra candidozei ca prim pas în ameliorarea imunităţii. Prin urmare, deşi această carte e scrisă special pentru persoanele care suferă de candidoză, la fel de valoroasă este şi pentru persoanele care suferă de afecţiuni asociate unui sistem imunitar compromis.             Dieta pentru un Organism Ecologic (sau, simplu, „Dieta") îţi oferă un cadru pentru tot restul vieţii. Îţi asigură instrumentele de bază ce te vor ajuta să-ţi refaci şi să-ţi menţii echilibrul şi vitalitatea pe care le merită organismul tău. Dieta este în spiritul naturii, nu împotriva acestuia. Îţi întăreşte imunitatea. Ea poate să întreţină un sentiment mai accentuat de calm în viaţa ta, punându-ţi la dispoziţie recomandări şi principii clare.             Înseamnă asta că nu vei mai mânca niciodată pizza, hamburgeri sau deserturi? Nu neapărat! În forma ei cea mai strictă, terapeutică, Dieta este concepută pentru a vindeca un dezechilibru interior grav, care ameninţă viaţa. Dacă ai voinţa de a o respecta timp de trei luni până la un an (în funcţie de severitatea dezechilibrului), te vei face bine... suficient de bine încât să mănânci din nou asemenea preparate (chit că nu în exces). În lupta cu candida pentru refacerea stării de sănătate, vei deveni mai receptivă la nevoile organismului tău. Vei afla ce anume suportă şi ce anume nu suportă el şi vei începe să apreciezi valoarea unei alimentaţii sănătoase. Vei adapta Dieta la stilul tău de viaţă, inventându-ţi propriile reţete şi combinaţii preferate de alimente. Te vei delecta chiar şi cu deserturile speciale pe care le-am creat. La început, Dieta limitează alimentele pe care le poţi mânca, dar, pe măsura îmbunătăţirii stării de sănătate, poţi să încerci o varietate mai mare de alimente sănătoase. Abaterea ocazională de la consumul acestor alimente nu-ţi va mai provoca răul pe care ţi-l provoacă acum. Dacă reapar unele simptome, vei fi în stare să revii la Dieta de bază şi să te repui pe picioare.               Ponturi pentru citirea şi stăpânirea             Dietei pentru un Organism Ecologic               În aceste pagini vei găsi o mulţime de informaţii! Te va entuziasma faptul că vei primi răspunsuri la motivele de îngrijorare pe care ţi le dă starea ta de sănătate - dar probabil că vei fi copleşită de toate lucrurile pe care trebuie să le ştii şi să le pui în practică atunci când începi Dieta. Nu-ţi face griji - toate se vor aşeza la locurile lor din momentul în care vei începe să experimentezi alimentele din Dietă.             Citeşte cartea de la un capăt la celălalt, subliniind ideile şi acţiunile pe care le consideri importante. Pe urmă, după ce termini de citit şi începi Dieta, întoarce-te şi subliniază cu o culoare diferită, deoarece vei avea un alt punct de vedere.             Este posibil să constaţi că unele informaţii se repetă în diferite capitole şi secţiuni. Asta deoarece noi credem că este suficient de important să fie scoase în evidenţă în mai multe locuri. Şi-acum, te rugăm să ne permiţi să ne prezentăm şi apoi să începem...   POVESTEA DONNEI               „Un drum lung, marcat de studiu, experimentare, rugăciuni şi credinţă m-a adus în punctul în care mă aflu astăzi: o femeie sănătoasă, optimistă, care vrea să împărtăşească ceea ce a descoperit. Însă, pentru a ajunge în acest punct, am trecut prin multe, bune şi rele, în campania mea de înfrângere a candidozei, afecţiune care secătuieşte de vlagă însăşi esenţa vitalităţii şi stării de bine.             M-am născut cu o constituţie sensibilă, inclusiv o alergie la lapte. Am avut permanent probleme pulmonare şi răceli. Când mi s-a crăpat pielea în adolescenţă, am început să iau antibiotice. Pielea îmi era foarte galbenă, aveam foarte puţină energie şi uneori eram foarte „aeriană" fără vreun motiv aparent. Antibioticele au condus la alergii alimentare şi la probleme digestive - iar pielea nu mi se mai curăţa dacă nu luam zilnic antibiotice. M-am dus la dermatolog şi m-am plâns că antibioticele îmi dădeau arsuri la stomac şi îmi provocau indigestie, însă medicul mi-a spus să nu-mi fac griji: sunt oameni care fac ani de-a rândul tratamente cu antibiotice fără nicio problemă.             Eram atât de orgolioasă, încât am continuat cu antibioticele până după vârsta de treizeci de ani. Cu toate acestea, ştiam că era ceva foarte în neregulă şi, având un organism foarte sensibil, deţineam indicii că acel ceva era legat de alimentele pe care le mâncam. Aşa că am început să caut intens răspunsuri.             Am încercat macrobiotice, igienă naturală, alimente crude şi terapie cu megavitamine. I-am studiat pe unii dintre cei mai mari profesori din aceste discipline. Tot ceea ce am făcut mi-a îmbunătăţit întrucâtva starea de sănătate, dar nu complet. În cele din urmă, profund frustrată, am renunţat şi m-am rugat pentru ajutor. Atunci l-am cunoscut pe doctorul William Crook.             Doctorul Crook era un pionier în tratamentul persoanelor care sufereau de candidoză şi cărţile lui au ajutat milioane de oameni. Am învăţat de la el, ca de la toţi profesorii pe care i-am avut până acum, însă nici el nu avea răspunsurile finale. Şi astfel, după şase ani de căutări copleşitoare, folosindu-mă de cele mai importante adevăruri din tot ce am studiat, am pus la punct Dieta pentru un Organism Ecologic, care depăşeşte toate aceste discipline, pentru a-i asigura omului pentru totdeauna o ecologie interioară echilibrată; totodată, am fondat o companie de nutriţie denumită Body Ecology, Inc.             Am descoperit felul cum ne abatem de la starea de sănătate optimă pe care Creatorul nostru ne-a destinat-o şi cum putem reveni la ea.             Toţi cei care au respectat cu sfinţenie Dieta pentru un Organism Ecologic au realizat progrese spectaculoase şi sunt absolut încântată să ţi-o împărtăşesc şi ţie, cititorule. Sunt încrezătoare că această carte îţi va schimba viaţa. Dacă sistemul tău imunitar este slăbit până în punctul în care ai început să suferi de candidoză şi dacă ai cheltuit foarte mulţi bani, timp şi ai depus eforturi ca să găseşti un tratament pentru vindecare, îţi promit că Dieta pentru un Organism Ecologic va fi sfârşitul căutărilor tale.                                                                                                                                                                                                                                        Donna Gates,                                                                                                                          Atlanta, Georgia POVESTEA LINDEI               Dieta pentru un Organism Ecologic m-a ajutat să mă trezesc din cel mai crunt coşmar al vieţii mele. Când am cunoscut-o pe Donna, trecuseră deja patru ani de când încercam să-mi dau seama de ce eram chinuită de simptome persistente de vaginită, dureri de cap, alergii alimentare şi tulburări urinare şi ale indicelui glicemic. Trecusem pe la prea mulţi medici, încercasem medicamente şi regimuri tradiţionale şi netradiţionale, cheltuisem sute şi sute de dolari - şi încă nu scăpasem de simptome. Eliminasem tot zahărul, alcoolul şi produsele lactate din regimul meu alimentar cotidian; luasem ’je mii de suplimente de vitamine şi minerale şi încercasem şi cure de curăţare interioară, de mă albăstrisem la faţă. Făceam exerciţii fizice în mod regulat şi învăţasem tehnici de relaxare.             Eram, probabil, cea mai sănătoasă persoană bolnavă din câte există, însă, până am început Dieta, simptomele mele au continuat să persiste. Pe urmă am aflat de la Donna cum să folosesc principiul combinării alimentelor şi, în cazul meu, aceasta a fost cheia pentru accelerarea ratei de ameliorare a stării mele de sănătate.             Mă săturasem într-atâta să fac tot felul de lucruri care nu dădeau niciun fel de rezultat, încât, în momentul în care am găsit ceva ce a dat rezultate, m-am repezit înainte cât se poate de decisă. Am încercat să fac absolut tot ceea ce recomandă Donna. Zice să faci supă de legume - am mâncat-o, chiar dacă a mea ieşea în mod sistematic mediocră. Susţinea să se mănânce supă la micul dejun - am făcut-o.             Sunt absolut încântată să spun că majoritatea simptomelor mele au dispărut, iar restul sunt sub control. Când scriu aceste rânduri, starea mea de sănătate este în continuare excelentă, reintroduc diferite alimente în dieta mea cotidiană şi, pentru prima oară după mulţi ani, sunt împăcată cu corpul meu.             Reţetele Dietei mi-au fost într-adevăr de ajutor. La început, mi-a fost greu să-mi schimb felul de a gândi meniurile şi preparatele, dar, după scurt timp, mi-a devenit o a doua natură. Această carte reprezintă anii îndelungaţi în care Donna a acumulat cunoştinţe pe care le-a aplicat; tot ce spune este valoros şi pertinent. Amândouă, ea şi cu mine, suntem devotate scopului de a-ţi aduce o ameliorare a stării de sănătate şi te rugăm să parcurgi cartea de faţă cu atenţie şi să respecţi sugestiile şi recomandările. În sănătatea ta!

Fiecare pacient spune o poveste de Lisa Sanders Introducere Coşmarul oricărui pacient Barbara Lessing privea fix pe fereastră la câmpurile înzăpezite din spatele spitalului. Cerul de după-amiază era întunecat de ninsoarea care urma să vină din nou. Privi la silueta subţire din pat. Fiica ei, Crystal, care de-abia împlinise douăzeci şi doi de ani şi fusese sănătoasă toată viaţa ei, era acum – cine ştie de ce – pe moarte. Tânăra era de două zile la secţia de terapie intensivă de la Nassau University Medical Center; fusese consultată de numeroşi doctori şi făcuse nenumărate teste, şi totuşi nimeni nu părea să aibă nici cea mai vagă idee ce anume o ucidea. Totul începuse la cabinetul stomatologic. În urmă cu o lună, Crystal îşi scosese câteva măsele de minte incluse în os. Dar chiar şi după scoaterea lor, durerea persistase. O suna aproape în fiecare zi pe mama ei, aflată în celălalt capăt al statului, ca să se plângă. „Sună-ţi dentistul”, îşi îndemnase aceasta fiica. Iar Crystal îl sunase. În cele din urmă. Dentistul îi dăduse antibiotice pentru o săptămână, apoi pentru încă una. După aceea, gura lui Crystal era în stare mai bună – dar ea nu. Era obosită. Avea dureri. Săptămână următoare s-a simţit ca şi cum urma să se îmbolnăvească de ceva. Apoi a început diareea sangvinolentă. Apoi febra. De ce nu te-ai dus la doctor mai devreme? Îşi certă femeia în tăcere fiica. În seara precedentă, Barbara primise un telefon de la o doctoriţă de la camera de urgenţă a unui spital din suburbie. Fiica ei era bolnavă, îi spusese aceasta. Foarte grav bolnavă. Barbara se dusese cu maşina la Syracuse, luase primul zbor spre New York şi ajunsese la marele centru medical universitar din Long Island. La terapie intensivă, dr. Daniel Wagoner, un rezident în anul al doilea de pregătire, a condus-o să-şi vadă fiica. Crystal dormea, cu părul ei brunet şi cârlionţat încâlcit pe pernă. Şi părea foarte slabă. Dar cel mai îngrozitor lucru dintre toate – era galbenă. Galben aprins.   Wagoner simţea cum inima îi bate mai repede, în timp ce stătea şi se uita la această fată îngălbenită, firavă, care zăcea nemişcată pe pat. Galbenul aprins, nefiresc al pielii ei strălucea de transpiraţie. Avea febră mare, aproape 40 de grade. Pulsul îi era rapid, dar de abia palpabil, şi respira mult mai repede decât era normal, în ciuda oxigenului care îi era pompat în nas. Acum dormea majoritatea timpului, iar când era trează, adesea nu ştia sigur unde este şi cum ajunsese acolo. Pentru un doctor nu există nimic mai îngrozitor decât un pacient care moare în faţa ochilor săi. Moartea este parte a rutinei de la terapie intensivă. Poate fi o uşurare bine-venită pentru pacient sau pentru familia acestuia. Chiar şi doctorul o poate accepta în cazul unui pacient a cărui viaţă nu mai poate fi prelungită. Dar nu când este vorba de o tânără fată care, cu doar câteva săptămâni în urmă, era sănătoasă. Aceşti doctori făcuseră tot ce le stătea în putinţă şi totuşi exista o teamă – o teamă rezonabilă – că rataseră cine ştie ce indiciu care, pentru această tânără femeie, putea să însemne diferenţa dintre viaţă şi moarte. Nu trebuia să moară, dar tânărul rezident şi toţi doctorii care o îngrijeau ştiau că era posibil. Fişa medicală subţire a lui Crystal era plină de numere care atestau cât de bolnavă era. Wagoner o parcursese de zece ori. Practic fiecare analiză pe care i-o făcuseră era anormală. Nivelul leucocitelor din sângele ei era foarte mare, sugerând o infecţie. Iar nivelul celulelor roşii era mic – de-abia dacă avea jumătate din cantitatea de sânge pe care ar fi trebuit s-o aibă. Primise o transfuzie la camera de urgenţă şi încă una după ce fusese mutată la terapie intensivă, dar analizele sângelui nu se modificau deloc. Rinichii ei nu funcţionau, nici sistemul de coagulare a sângelui. Pielea ei galbenă era plină de echimoze, iar urina avea firicele roşu-închis. Uneori, dacă te străduieşti suficient de mult să ţii un pacient în viaţă – să menţii sângele în circulaţie, plămânii oxigenaţi şi presiunea arterială suficient de mare – corpul va reuşi să supravieţuiască până şi unei boli grave. Acestea sunt miracolele aduse de progresele tehnologice. Uneori, dar nu de data aceasta. Echipa de la terapie intensivă îi dădea lui Crystal pungi de sânge una după alta; făceau tot posibilul pentru a-i ajuta sistemul avariat de coagulare a sângelui; a primit medicamente de creştere a presiunii arteriale şi fluide care să îi ajute rinichii. Era tratată cu mai multe antibiotice de spectru larg. Şi totuşi, nimic din toate acestea nu era suficient. Crystal avea nevoie de un diagnostic. Îi era vital un diagnostic. Cartea de faţă vorbeşte despre procesul de stabilire a acestui diagnostic, a oricărui diagnostic. Acest pilon al medicinei rămâne foarte adesea neobservat şi neteoretizat şi totuşi, de obicei este cea mai dificilă şi mai importantă componentă a activităţii pe care o desfăşoară doctorii. Oricât de mult s-ar fi generalizat medicina în viaţa modernă, acest proces rămâne în mare parte ascuns, adesea neînţeles şi uneori privit cu neîncredere. În filme şi romane, de obicei o singură replică desparte simptomele fascinante de începerea terapiei care va salva viaţa. La televizor, varianta contemporană a aparatului de diagnosticare magic (tricoderul) al doctorului McCoy (Star Trek) este cea care vede tot şi spune tot. Dar în viaţa reală, punerea unui diagnostic este cea mai complexă şi mai interesantă poveste pe care o spun doctorii. Iar doctorii vorbesc cu însufleţire despre acest aspect. Exact aşa cum Sherlock Holmes, Nick Charles (eroul din serialul poliţist Thin Man) sau Gil Grissom (CSI) se delectează explicând infracţiunea victimelor şi colegilor, doctorilor le face plăcere să relateze istoria sinuoasă a modului în care au formulat un diagnostic, istorie în care fiecare simptom ciudat şi fiecare descoperire neaşteptată, fiecare răsturnare de situaţie misterioasă şi fiecare indiciu evident ratat se potrivesc în cele din urmă perfect, iar diagnosticul este dezvăluit. În cartea aceasta, vă voi purta în mijlocul acelor conversaţii şi pe linia frontului unde aceste mistere medicale moderne sunt soluţionate – sau, uneori, nu. Cu doar o sută de ani în urmă, jurnalistul şi acerbul critic social Ambrose Bierce definea, în Devil’s Dictionary, cuvântul „diagnostic” ca fiind „o prezicere a bolii de către doctor prin luarea pulsului şi portofelului bolnavului”. Acest lucru a fost adevărat pentru cea mai mare parte a istoriei umane. Până foarte de curând, diagnosticul era mai mult o artă decât o ştiinţă. Dar de pe vremea în care Ambrose îşi mânuia stiloul ca pe o floretă şi până acum s-a produs o revoluţie în capacitatea noastră de identificare a cauzelor simptomelor şi de înţelegere a patologiei din spatele lor. În epoca în care scria Bierce, Sir William Osler, considerat de către mulţi părintele medicinei americane, putea să facă un rezumat comprehensiv al tuturor bolilor cunoscute în capodopera lui de 1100 de pagini, Principiile şi practica medicinei. În zilele noastre, fiecare subramură minusculă a medicinei ar putea oferi la fel de multe pagini doar despre cunoaşterea ei superspecializată. La naşterea medicinei, în urmă cu mii de ani, diagnosticul (identificarea bolii pacientului) şi prognosticul (înţelegerea evoluţiei şi, rezultatului probabile ale bolii) erau cele mai eficiente instrumente cu care doctorul venea la patul pacientului. Dar, în afară de asta, se puteau face puţine fie pentru a confirma diagnosticul, fie pentru a schimba evoluţia bolii. Din cauza acestei neputinţe în faţa bolii, consecinţele unui diagnostic incorect erau minime. Adevărata cauză a bolii era adesea îngropată odată cu pacientul. În istoria mai recentă, medicina a creat tehnologii care au transformat capacitatea noastră de a identifica şi apoi de a trata boala. Examinarea fizică – inventată pentru prima oară în secolul al XIX-lea – a fost punctul de început. Probele indirecte oferite prin pipăirea, ascultarea şi observarea corpului trimiteau la boala ascunsă sub piele. Apoi radiografia, descoperită la începutul secolului XX, a oferit doctorilor puterea de a vedea ceea ce înainte nu puteau decât să-şi imagineze. Acea primă privire prin piele, a structurilor interne ale corpului viu, a aşezat bazele tomografiei axiale computerizate (T.A.C.) în anii 1970 şi ale imagisticii prin rezonanţă magnetică (RMN) în anii 1990. Analizele de sânge au explodat ca număr şi acurateţe, oferind doctorilor instrumente care să îi ajute la punerea unui diagnostic definitiv într-un întreg alfabet de boli, de la anemie la zoonoze. Diagnosticele mai bune au dus la terapii mai bune. Timp de secole, doctorii avuseseră puţine lucruri, în afară de compasiune, cu care să-şi ajute pacienţii bolnavi. Crearea studiilor clinice randomizate şi a altor instrumente statistice a făcut posibilă distingerea terapiilor care funcţionează de cele care au puţine de oferit în afara propriilor puteri de refacere a corpului. Medicina a intrat în secolul XXI dotată cu o farmacopee de instrumente puternice şi eficiente de tratare a unei game largi de boli. Multe dintre cercetările ultimelor câteva decenii au analizat ce terapii ar trebui folosite şi cum. Ce medicaţii, ce doze, cât timp? Ce procedură? Care este beneficiul? Acestea sunt, toate, întrebări puse în mod frecvent şi la care acum se poate răspunde în mod regulat şi credibil. Ghiduri de tratare a multor boli sunt publicate, disponibile şi folosite în mod regulat. Şi, în ciuda îngrijorărilor şi lamentaţiilor referitoare la „medicina pe genunchi”, aceste ghiduri bazate pe probe tot mai numeroase au salvat vieţi. Aceste forme de medicină permit pacienţilor să beneficieze de pe urma aplicării atente a ceea ce s-a demonstrat a fi cea mai eficientă terapie. Dar terapia eficientă depinde de acurateţea diagnosticului. Avem acum la dispoziţie o gamă largă de instrumente – noi şi vechi – cu care putem să punem un diagnostic timpuriu şi precis. Şi, pe măsură ce tratamentul devine tot mai standardizat, cea mai complexă şi importantă decizie va fi luată la nivelul diagnosticului. Diagnosticul este adesea evident. Povestea pacientului şi examinarea sa sugerează un suspect probabil, iar tehnologia diagnosticului confirmă rapid intuiţia. Un bătrân cu febră şi tuse are o radiografie care dezvăluie o pneumonie violentă. Un bărbat de cincizeci şi ceva de ani simte în piept dureri care radiază în braţul stâng şi în mandibulă, iar un EKG (electrocardiogramă) sau analiză a sângelui confirmă suspiciunea că are un atac de cord. O adolescentă care ia anticoncepţionale vine la doctor plângându-se de dificultăţi respiratorii şi umflarea unui picior, iar o tomografie dovedeşte prezenţa unei embolii pulmonare masive. Aceasta este pâinea de fiecare zi a diagnosticului medical – cazurile în care cauza şi efectul sunt legate firesc unul de altul, iar doctorul poate să explice aproape imediat pacientului şi familiei cine este vinovatul, cum s-a întâmplat şi uneori şi de ce. Dar mai există şi alte cazuri: pacienţi cu poveşti sau istorii medicale complicate; cazuri în care simptomele sunt mai puţin sugestive, examinarea fizică needificatoare şi analizele înşelătoare. Cazuri în care povestea bolii se abate de la calea aşteptată, în care suspecţii de serviciu par să aibă toţi alibiuri, iar diagnosticele sunt evazive. Pentru acestea, doctorul trebuie să-şi pună pălăria de Sherlock Holmes şi să dezlege misterul. Acestea sunt momentele în care medicina se poate înălţa din nou la rangul de artă, iar doctorii-detectivi trebuie să descâlcească firele încurcate ale bolii, să înţeleagă ce întrebări să pună, să recunoască indiciile fizice subtile şi să identifice testele care ar putea duce, în cele din urmă, la diagnosticul corect.   Doctorilor care o îngrijeau pe Crystal Lessing nu le era clar dacă misterul bolii ei avea să fie soluţionat la timp pentru a-i salva viaţa. Fără îndoială, nu duceau lipsă de date pentru diagnosticare. Existau atât de multe anomalii, încât le era greu să distingă între procesele primare ale bolii şi cele care constituiau consecinţele ei. Doctorii de la urgenţă se concentraseră pe sângerarea ei abundentă. De ce nu se coagula sângele ei? Era vorba de coagulopatie intravasculară diseminată (DIC) – o dereglare misterioasă care însoţeşte frecvent cele mai severe infecţii? În această boală, fibrele din care este alcătuit cheagul se formează la întâmplare, în interiorul vaselor de sânge. Aceste fibre dure despică celulele roşii în timp ce navighează prin artere, eliberând componentele purtătoare de oxigen şi împrăştiind fragmentele de celule în circulaţie. Însă examinarea atentă a sângelui lui Crystal nu a dezvăluit niciun fel de asemenea fragmente de membrană celulară. Deci nu era DIC. Dar de ce era Crystal galbenă? Hepatita este cea mai frecventă cauză a îngălbenirii pielii în cazul unei persoane tinere. Dar doctoriţa de la urgenţă nu găsise vreo dovadă a prezenţei unuia dintre cei câţiva viruşi care pot produce hepatită. În plus, analizele de sânge pe care le făcuseră pentru a vedea cât de bine funcţionează ficatul ei erau aproape normale. Prin urmare, conchiseseră ei, nu era vorba de ficat. Odată ce Crystal fusese transferată la terapie intensivă, doctorii de acolo se concentraseră pe diareea ei sangvinolentă. Înainte ca diareea şi febra ei să înceapă, Crystal făcuse două tratamente cu antibiotice puternice pentru o infecţie dentară. Asta se potrivea modelului unei infecţii tot mai răspândite cu o bacterie numită Clostridium difficile, sau C. Diff. cum i se spune prin spitale. Folosirea antibioticelor poate pregăti decorul acestei infecţii bacteriene a colonului, care produce diaree devastatoare şi o afecţiune sistemică gravă, uneori fatală. Echipa de la terapie intensivă căutase toxina periculoasă produsă de bacteria C. Diff., dar nu o găsise. Totuşi, acea analiză poate rata 10% dintre aceste infecţii. De fapt, practica standard este de a face analiza respectivă de trei ori în căutarea toxinei bacteriene înainte de a considera că boala aceasta nu este prezentă, atunci când suspiciunea ei e mare. Echipa de la terapie intensivă a început oricum să-i dea lui Crystal antibiotice pentru tratarea lui C. Diff. — povestea antibioticelor urmate de diareea sangvinolentă făcea ca acesta să fie principalul lor diagnostic. Dar doctorul Wagoner, rezidentul care o îngrijea pe pacientă, nu era satisfăcut de acest diagnostic. Prea multe piese nu păreau să se potrivească. Antibioticele şi diareea aveau legătură, dar diagnosticul lăsa prea multe dintre simptomele ei neexplicate. În acea vineri după-amiaza – la patruzeci şi opt de ore de la internarea în spital a lui Crystal – Rahman a făcut ceea ce doctorii fac adesea atunci când se confruntă cu un caz complex: a apelat la un doctor cu mai multă experienţă. În ciuda tuturor tehnologiilor disponibile, doctorii se bazează adesea pe instrumentele cele mai demodate – un telefon, un coleg respectat, un mentor sau prieten. Doctorul Tom Manis era unul dintre cei mai apreciaţi doctori din spital. Fiind nefrolog, a fost chemat din cauza insuficienţei renale a lui Crystal. Dar în timp ce Wagoner o prezenta pe pacientă doctorului mai în vârstă, era evident că spera ca Manis să îi ajute să înţeleagă mai mult decât problema rinichilor. Manis s-a alarmat şi el în timp ce citea fişa. Rahman avea dreptate – diagnosticul nu se potrivea deloc. În primul rând, C. Diff. este de regulă boala celor bătrâni şi bolnavi. Pacienta era tânără şi fusese sănătoasă. Dar, încă şi mai relevant, C. Diff. nu putea explica îngălbenirea puternică a pielii şi anemia care persista în ciuda transfuziilor multiple. Aşa că Manis a făcut ceea ce făcuse şi rezidentul – „I-am sunat pe toţi doctorii deştepţi pe care îi ştiam” şi le-a spus povestea uimitoare a lui Crystal Lessing – folosind, din nou, acele instrumente de neînlocuit, telefonul şi un prieten. Unul dintre aceşti prieteni era doctorul Steven Walerstein, şeful Departamentului de Farmacologie al spitalului. Atunci când Walerstein a reuşit să vadă pacienta era seara devreme. Walerstein nu a citit fişa. Nu o citea niciodată în cazurile dificile precum acesta. Nu voia să fie influenţat de gândirea celor care consultaseră deja pacienta. Mult prea adesea, în aceste cazuri dificile ceva este trecut cu vederea sau interpretat greşit. Şi chiar dacă adunaseră toate elementele, în mod evident asamblaseră greşit povestea acestei boli. În schimb, s-a dus direct la patul bolnavei. Walerstein s-a prezentat tinerei şi mamei acesteia. Şi-a tras un scaun şi s-a aşezat. Să obţii întreaga poveste este esenţial, dar poate să ia mult timp. Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat, de la început? a întrebat-o el pe fata bolnavă. Ca detectivul clasic dintr-un roman poliţist, i-a cerut victimei să spună povestea. „Am spus-o de atâtea ori”, a protestat Crystal. Vocea ei era îngroşată de oboseală, abia reuşea să îngâne cuvintele. Nu putea doctorul să citească pur şi simplu fişa? Nu, i-a spus el blând, dar ferm. Trebuia s-o audă de la ea, trebuia să pună lucrurile cap la cap de unul singur. Fata a început, încet, să-şi spună povestea încă o dată. Atunci când ea se pierdea sau nu-şi putea aminti, povestea era preluată de mama ei. După relatarea de către cele două femei a evenimentelor care le aduseseră pe amândouă la terapie intensivă, Walerstein i-a mai cerut mamei câteva informaţii despre fiica ei. Crystal tocmai terminase colegiul, i-a spus ea. Lucra ca bonă, în timp ce încerca să-şi dea seama ce vrea să facă în viaţă. Nu fuma, nu bea şi nu lua droguri. Şi nu fusese niciodată bolnavă. Niciodată. Femeia îşi ştergea lacrimile apăsat, în timp ce o descria pe fiica ei acestui doctor amabil de vârstă mijlocie. Doctorul dădea din cap înţelegător. Avea şi el o fiică. Apoi Walerstein s-a întors spre tânăra din pat. Pielea ei galbenă era acum fierbinte şi uscată. Avea buzele arse şi crăpate. Abdomenul ei era umflat şi moale, dar doctorul simţea cum marginea tare a ficatului, în mod normal ascuns în cutia toracică, ieşea cu vreo zece centimetri de sub ea. Crystal a gemut atunci când el a apăsat din nou acest organ mărit şi sensibil. Doar atunci şi-a îngăduit să se uite în fişa ei. A sărit peste observaţii şi s-a îngropat în multitudinea de rezultate anormale ale analizelor care fuseseră adunate în cele două zile de terapie intensivă. Walerstein era un internist generalist admirat pentru vastele sale cunoştinţe medicale şi pentru perspicacitatea lui clinică. Se ştia despre el că, dacă nu îşi dă seama imediat care este răspunsul, pune întrebările care îl vor conduce la el. Iar această tânără avea nevoie de un răspuns, altfel ar fi murit. După ce a examinat minuţios pacienta şi fişa ei, Walerstein s-a oprit o clipă ca să caute un fel de tipar îngropat în acel haos de cifre şi analize. Doctorii de la terapie intensivă se concentraseră pe diareea sangvinolentă şi nu ajunseseră nicăieri. De fapt, cu toate că fata văzuse acasă sânge în scaunul ei, de când ajunsese la spital avusese foarte puţină diaree. Lui Walerstein nu i se părea cel mai important dintre simptomele ei. În schimb, a revenit la cea mai frapantă caracteristică ce atrăsese atenţia doctorului de la urgenţă – sângele ei nu se coagula. Ficatul produce majoritatea proteinelor care fac ca sângele să se coaguleze. Era oare posibil ca ficatul ei să nu mai producă aceste proteine? Era oare posibil ca ficatul ei să nu mai funcţioneze deloc? Aceasta ar fi explicat atât sângerarea, cât şi îngălbenirea. Dar încetarea funcţionării ficatului este de regulă marcată de creşteri dramatice ale anumitor enzime care sunt eliberate atunci când celulele hepatice sunt distruse, iar aceste enzime fuseseră aproape normale de când Crystal ajunsese la spital. Doctorii ei consideraseră că asta însemna că ficatul nu era implicat în acest proces mortal. Dar dacă, în schimb, ficatul fusese deja distrus atunci când Crystal venise la spital? Dacă aceşti indicatori ai deteriorării ficatului (cunoscuţi drept transaminaze) nu erau mari din cauză că nu mai rămăseseră deloc celule hepatice care să fie deteriorate, în cazul în care toate celulele ei hepatice fuseseră deja distruse? Nimeni de la urgenţe sau de la terapie intensivă nu făcuse această presupunere. Şi totuşi, dacă priveai lucrurile aşa cum le privea Walerstein, totul era perfect explicabil. Totul se potrivea. Atunci Walerstein şi-a îndreptat atenţia spre anemia profundă care fusese observată de la început. În ciuda multiplelor transfuzii, Crystal încă avea doar jumătate din cantitatea de sânge pe care ar fi trebuit să o aibă. Crystal sângera – urina ei colorată în roşu o arăta –, dar nu sângera atât de mult. Era evident că celulele ei roşii erau distruse în interiorul corpului. Îngropată undeva în fişa ei medicală era o analiză care arăta aceasta, dar Walerstein observă că echipa care o îngrijea nu o luase în considerare, în căutarea diagnosticului. Mult prea adesea, informaţiile pe care la început nu le înţelegem sunt pur şi simplu date la o parte, mai ales atunci când există o asemenea bogăţie de date. Walerstein înţelegea acest fenomen. Iar odată lăsate deoparte, aceste informaţii sunt uitate. Se întâmplă tot timpul. Dar Walerstein mai ştia şi că, într-un caz dificil precum acesta, datele care sunt lăsate la o parte reprezintă adesea cheia. Deci Crystal avea insuficienţă renală şi hemoliză (distrugere a celulelor roşii). Acea combinaţie a stârnit ceva într-un colţ al memoriei lui. Walerstein simţea cum piesele încep încet să se potrivească, precum roţile dinţate ale unei maşinării străvechi. Apoi, dintr-odată, şi-a dat seama ce era. Internistul s-a dus imediat la bibliotecă, pentru a-şi verifica intuiţia. Da! Avea dreptate. Această combinaţie – insuficienţă renală şi distrugere a celulelor roşii – era o manifestare ieşită din comun a unei maladii ereditare neobişnuite: boala Wilson. În boala Wilson, ficatului îi lipseşte mecanismul de reglare a cuprului, un mineral esenţial din alimentaţie. Fără aceste instrumente chimice, surplusul de cupru se acumulează în ficat şi în alte organe, distrugându-le încet şi insidios. De regulă, acest proces durează decenii, dar uneori, din motive care încă nu sunt înţelese (deşi este asociat adesea cu folosirea antibioticelor, precum în cazul lui Crystal), cuprul explodează în afara ficatului – distrugând totodată acest organ – şi mineralul acumulat timp de-o viaţă invadează fluxul sangvin. Odată ajuns acolo, totul o ia razna: cuprul distruge celulele roşii imediat ce le atinge. Rinichii se străduiesc din greu să cureţe fragmentele de celule din circulaţie, dar din cauza asta sunt grav afectaţi. Între timp, nivelul ridicat de cupru din fluxul sangvin atacă practic toate organele din corp. În această formă, boala este rapidă şi întotdeauna mortală, dacă pacientul nu primeşte singurul tratament posibil – un ficat nou, care să îl înlocuiască pe cel distrus de evadarea cuprului, un ficat care are mecanismul de eliminare a excesului de mineral. Dacă era vorba de boala Wilson, această pacientă avea nevoie imediat de un transplant de ficat. Dar mai întâi Walerstein trebuia să confirme diagnosticul. Era vineri seara, târziu, astfel încât îi era imposibil să măsoare nivelul cuprului din sângele ei – oricum, laboratorul spitalului său nici nu făcea acea analiză. Dar mai exista o modalitate de a diagnostica boala aceasta. Pacienţii cu Wilson acumulează adesea cupru în ochi – un inel maro-auriu la marginea exterioară a irisului. Walerstein s-a întors grăbit la terapie intensivă. A examinat atent ochii fetei. Nimic. Nu vedea inelele, dar poate că un oftalmolog, cu instrumentele lui specializate, ar fi putut. „Nu se întâmplă prea des să chemi oftalmologul vineri seara la ora nouă ca să facă o examinare de urgenţă”, mi-a spus Walerstein. Dar a relatat povestea fetei încă o dată – de data aceasta cu un diagnostic probabil, pe care însă trebuia să-l confirme. „Sunt sigur că oftalmologul a crezut că sunt nebun, până când a văzut inelele.” Imediat ce Walerstein a primit rezultatele, s-a dus grăbit în camera pacientei să le spună fetei şi mamei ei ce descoperiseră. Crystal Lessing a fost transferată în noaptea aceea cu elicopterul la Presbyterian Hospital din New York. Pacienţii în starea cea mai gravă au prioritate pe lista pentru transplant. Fără un ficat nou, Crystal ar fi murit în câteva zile, ceea ce a aşezat-o în capul listei. A primit un organ săptămâna următoare şi a supravieţuit.   Povestea lui Crystal este coşmarul oricărui pacient: să fii bolnav, chiar pe moarte, iar un şir nesfârşit de doctori să nu-şi poată da seama de ce. Să primeşti un diagnostic greşit sau niciun fel de diagnostic şi să fii lăsat la discreţia ravagiilor bolii, fără să te poţi baza pe altceva decât pe propria ta rezistenţă şi pe terapia care li se pare doctorilor cea mai bună. Să trăieşti sau să mori într-un spital modern, cu aparatură de ultimă oră, şi totuşi fără un diagnostic care să ghideze utilizarea acesteia. Cum a reuşit în cele din urmă Walerstein să pună un diagnostic, după ce atâţia alţii eşuaseră? Cum pun doctorii aceste diagnostice dificile? Walerstein este modest în privinţa rolului său în acest caz. „Cred că, pur şi simplu, am avut suficient de mult noroc, încât să cunosc această formă rară a acestei boli rare. În medicină nimeni nu poate să ştie totul. S-a întâmplat ca eu să ştiu despre asta", mi-a spus el. Uneori, e un proces misterios – chiar şi pentru doctorii înşişi. „S-a aprins un bec şi s-a făcut legătura”, mi-a spus Walerstein. „Asta e tot ce ştiu.” Cartea de faţă vorbeşte tocmai despre acel bec – cum ştiu doctorii ceea ce ştiu şi cum aplică ceea ce ştiu asupra pacienţilor în carne şi oase, care zac în faţa lor. Poate fi un proces complicat, plin de chichiţe, piste false şi fundături. Un indiciu important din trecutul pacientului sau din timpul examinării poate fi trecut cu vederea. Un rezultat neobişnuit de laborator poate să arunce mai multă umbră decât lumină. Sau doctorul poate fi prea ocupat sau prea obosit ca să poată gândi cazul în ansamblu. Până şi marele William Osler trebuie să fi avut zilele lui proaste. Iar pacientului, prin definiţie bolnav, adesea obosit şi suferind, incoerent din cauza tulburării, i se dă sarcina esenţială de a spune povestea care l-ar putea ajuta pe doctor să-i salveze viaţa. Aceasta predispune la greşeli şi nesiguranţă. Este „un proces de deducţie, desfăşurat în condiţii de incertitudine, adesea cu informaţii incomplete, uneori contradictorii” 2, spune Jerome Kassirer, fost editor al New England Journal of Medicine şi unul dintre primii şi cei mai profunzi scriitori moderni despre acest proces atipic. Este o cale către răspuns capricioasă, plină de naratori necredibili – atât umani, cât şi tehnologici – şi totuşi, în ciuda improbabilităţii, răspunsul este adesea găsit şi vieţile sunt salvate. Adesea, dar nu întotdeauna. Posibilitatea erorii este prezentă mereu. Fără îndoială, nu este o noutate că erorile medicale sunt frecvente. În 1999, National Institutes of Health (NIH) şi Institute of Medicine au publicat un raport pe acest subiect – A greşi este omenesc. În acest raport acum celebru, autorii conchideau că, în fiecare an, există până la 98 000 de pacienţi care mor din cauza erorilor medicale – acelaşi număr de morţi la care am asista dacă, în fiecare zi, timp de un an, s-ar prăbuşi câte un avion de pasageri de mare capacitate. Aceasta a declanşat un efort naţional de reducere a ratei erorilor în medicină, ale cărui rezultate nu s-au ivit încă. Acel raport nu cerceta erorile de diagnosticare. Şi totuşi, erorile de diagnosticare alcătuiesc o bună parte din erorile comise în medicină. În funcţie de studiul căruia îi dăm crezare, este prima sau a doua cea mai frecventă cauză de proces medical. Studiile sugerează că între 10 şi 15% dintre pacienţii consultaţi în secţiile de specialitate din cadrul medicinei primare – medicina internă, medicina de familie şi pediatria – primesc un diagnostic incorect. Adesea, eroarea nu are niciun efect – oamenii se însănătoşesc de la sine sau se întorc la doctor atunci când simptomele se agravează –, dar doctorii şi pacienţii deopotrivă îşi fac griji legate de posibilitatea unei erori de diagnostic care face rău sau chiar ucide. Într-un studiu asupra dosarelor a peste treizeci de mii de pacienţi, cercetătorii au descoperit că erorile de diagnostic erau responsabile pentru 17% dintre reacţiile adverse. Capacitatea doctorilor de a pune diagnostice este tot mai bună. Testele şi imagistica au făcut posibile diagnostice care pe vremuri puteau fi cunoscute doar la autopsie. Şi, cu toate că studiile post-mortem făcute în Statele Unite sugerează că rata diagnosticelor eronate a fost remarcabil de stabilă de-a lungul ultimelor câteva decenii, această statistică este distorsionată de numărul tot mai mic de autopsii efectuate. Un studiu făcut la University Hospital Zurich din Elveţia, unde există o rată a autopsiei de 90%, arată că de-a lungul ultimelor câteva decenii numărul diagnosticelor ratate sau greşite a scăzut constant. Un alt studiu făcut pentru Agency for Healthcare Research and Quality (AHRQ, divizia de cercetare a NIH) arată o tendinţă similară în Statele Unite, dacă luăm în calcul numărul de autopsii tot mai redus. Totuşi, teama de un diagnostic greşit este mereu prezentă, atât pentru doctori, cât şi pentru pacienţi. Drept urmare, există un interes nou, crescând, pentru mai buna înţelegere a erorilor de diagnosticare în medicină. Prima conferinţă pe această temă – unul dintre primele semne ale interesului crescând pentru cercetare – s-a ţinut în Phoenix, în 2008. Iar AHRQ, agenţia guvernamentală însărcinată cu îmbunătăţirea calităţii sănătăţii în Statele Unite, a oferit primele surse de cercetare pe această temă în toamna lui 2007. Cercetările referitoare la eroarea de diagnosticare, ca şi cele legate de procesul de diagnosticare însuşi, constituie încă un domeniu foarte nou. Până şi stabilirea a ceea ce constituie eroare de diagnostic este dificilă. Ceea ce un pacient atent ar putea considera eroare nu este neapărat acelaşi lucru cu ceea ce doctorul lui, la fel de atent, ar putea considera eroare. De exemplu, atunci când la cabinetul meu vine un pacient cu gâtul roşu şi febră, încerc să văd dacă are streptococi, iar dacă nu, probabil că la plecare îi dau un diagnostic de boală virală. Dar unor astfel de pacienţi le împărtăşesc ce mă aştept să se întâmple în următoarele câteva zile – ca ei să înceapă să se simtă mai bine peste o zi sau două. Dacă nu, le spun să mă sune şi să mă anunţe. Pentru că, deşi şansele ca asta să fie pur şi simplu un simptom viral sunt foarte mari, nu este 100% sigur. Ar putea să fie greşit. Analiza poate fi greşită. Ar putea să fie vorba de mononucleoză. Ar putea fi cine ştie ce alt tip de amigdalită bacteriană. Ar putea fi cancer. Nu pot să mă uit sub capotă şi să văd dacă bujiile trebuie schimbate – aşa cum diagnostichează mecanicul sunetul ciudat pe care îl scoate maşina ta. În schimb, trebuie să ascult motorul şi, pe baza probelor indirecte pe care le pot aduna, să încerc să ghicesc, cu atenţie şi ţinând cont de cât mai multe informaţii, ceea ce probabil se întâmplă. Dacă eu îl trimit pe acel pacient acasă cu un diagnostic de sindrom viral, iar el nu se face bine şi trebuie să vină din nou, este asta oare o eroare de diagnostic? Mă aştept ca pacientul să creadă astfel. Şi, cu siguranţă, nu ar fi un diagnostic corect. Dar am comis eu o eroare? Ar fi trebuit să procedez altfel? Aş fi putut să fiu mai sigură. Aş fi putut să-mi trimit pacientul la un specialist ORL, care ar fi putut să se uite în gâtul lui cu un aparat optic special. Aş fi putut chiar să cer o biopsie a ţesutului inflamat şi roşu, ca să-mi confirm diagnosticul. Asta ar fi consumat timp, ar fi fost dureros pentru pacient şi ar fi costat ridicol de mult. Dar chiar şi aşa, diagnosticul nu ar fi fost 100% sigur. În medicină, nesiguranţa este mediul în care ne mişcăm. Şansele de a te înşela sunt foarte mari atunci când ai de-a face cu ceva mai complicat decât un gât roşu. Doctorii recunosc, în mult mai mare măsură decât pacienţii pe care îi îngrijesc, că anumite erori sunt inevitabile. Din primul moment în care doctorul se uită la un pacient, începe să formuleze o listă de posibile cauze ale simptomelor – ceea ce se numeşte diagnostic diferenţial. Pe măsură ce povestea este dezvăluită, lista se modifică – bolile de pe listă dispar, pentru a fi înlocuite cu altele noi, care se potrivesc mai bine cu povestea pacientului, cu examinarea lui sau, uneori, cu rezultatele analizelor. La sfârşitul întâlnirii, doctorul are o listă de suspecţi posibili. Dacă doctorul a analizat problema temeinic, există şanse foarte mari ca unul dintre diagnosticele posibile să fie corect. Însă restul, prin definiţie, vor fi greşite. Ne înşelăm în mod regulat, încercând să găsim adevărul. Este important să ai o listă de posibilităţi, pentru că medicina este complicată, iar bolile şi trupurile diferă, în mod frecvent avem un diagnostic pe care îl considerăm cel mai probabil, dar suntem învăţaţi să avem şi un plan de rezervă, pentru că pacienţii noştri nu au întotdeauna cea mai probabilă boală. Dacă nu e asta, suntem învăţaţi să ne punem întrebarea: ce altceva ar putea fi?   În calitate de colecţionar de poveşti cu diagnostice, mi se întâmplă adesea să fiu întrebată de ce un doctor a reuşit să pună un diagnostic, iar cei de dinaintea lui nu. În ce au constat erorile? Cum au fost comise? Ce putem învăţa? Uneori problema este o lipsă de cunoaştere.

Boli specifice copilariei de Maria Treben

Sanatate din famacia Domnului de Maria Treben

Ma hranesc deci slabesc de Michel Montignac PREFAŢĂ.           Pragmatici, trebuie să fim pragmatici în privinţa controlului pe care îl exercităm asupra echilibrului nostru ponderal, adică asupra greutăţii.           De prea multe ori modul de viaţă este răspunzător pentru rotunjirea noastră progresivă dar sigură şi, apoi, pentru obezitatea care se instalează treptat. Dacă un anumit exces ponderal a fost considerat multă vreme un gaj al cumsecădeniei, acum el e considerat, cel mai adesea, duşmanul eficienţei şi punctul de plecare al unor numeroase boli. De aceea, de îndată ce a atins acest stadiu, fiecare caută să-l facă reversibil, adică să slăbească. Atunci, trebuie să găsească o cale, trebuie să opteze pentru o „metodă” sau – poate (mai simplu) – instigat de Michel Montignac, să devină conştient că felul cum se hrăneşte este esenţial şi trebuie controlat pe termen lung.           Numeroase metode, deşi recunoscute din punct de vedere ştiinţific, se dovedesc eficace pe termen scurt şi mediu, dar implică asemenea privaţiuni, încât devin o serie de constrângeri greu de respectat… Şi, încet-încet, ascensiunea către înălţimea scării gradate a cântarului este reluată. Aceasta este o experienţă pe care am trăit-o.           Calea pe care ne-o propune Michel Montignac pune de acord dietetica şi gastronomia, păstrând avantajul unui efect durabil pe termen lung, cu condiţia să aderăm la principiile acestui nou mod de alimentaţie. Prin urmare, trebuie să ne modificăm obiceiurile alimentare, să conştientizăm ceea ce mâncăm, să ne adaptăm metabolismului pentru a slăbi într-o primă etapă şi, apoi, să ne stabilim la nivelul ponderal ales. Această cale nu este decât un compromis între acceptabil şi obligatoriu. Fiinţa umană nu poate fi constrânsă în permanenţă, ea are nevoie de diversitate, deci de o abordare gastronomică a ştiinţei de a mânca.           Punând în practică această metodă, am fost cucerit, cu atât mai mult cu cât ea a fost şi este eficace.           Doctor Philippe ROUGER.           Conferenţiar la Universitatea PARIS VI.           Director ajunct al Institutului Naţional de Transfuzii             CUVÂNT ÎNAINTE.           Este aproape o banalitate să spui că trăim într-o civilizaţie a contradicţiilor.           În fiecare zi omul îşi demonstrează geniul în domeniul ştiinţific şi suntem convinşi că acest geniu – dacă de el este vorba, nu are limită, într-atât de mult şi-a demonstrat puterea de câteva decenii încoace.           Dar această evoluţie ştiinţifică fulgerătoare nu se produce în mod uniform, deoarece există multe domenii unde mentalitatea omului se opune oricărei forme de progres sau – şi mai rău – uneori are tendinţa de a regresa.           Nutriţia este, din nefericire, una dintre aceste discipline rămase în urmă, unde mai domneşte şi o totală anarhie. Fiecare consideră că are dreptul de a spune ceva şi toată lumea se îndeamnă să spună ce dă Dumnezeu.           Şi aşa vor rămâne lucrurile, atât timp cât problema va fi deschisă, iar soluţia definitivă nu va fi acceptată de toţi.           Adevărul în privinţa nutriţiei este cunoscut totuşi, dar el rămâne privilegiul câtorva oameni de ştiinţă şi membri foarte specializaţi ai corpului medical. Adevărul ştiinţific este ascuns – din rutină şi din ultra-conservatorism – de către cea mai mare parte a pseudo-profesioniştilor în dietetică.           E greu să accepţi aceasta realitate, deoarece ea se bazează pe patru criterii ce se opun credinţelor tradiţionale şi zdruncină de-a dreptul ideile moştenite şi practicile curente ce decurg din ele. Aceste patru criterii sunt următoarele:           — Teoria caloriilor este falsă. Aceasta constituie o ipoteză fără fundament ştiinţific, iluzorie în măsura în care adoptarea regimurilor hipocalorice duce întotdeauna la eşecuri.           — Proastele obişnuinţe alimentare şi, în special, excesiva rafinare a unor alimente, precum şi natura lor îndoielnică, stau la originea dereglării metabolismului contemporanilor noştri. De aceea trebuie să învăţăm să alegem bine în privinţa glucidelor.           — De asemenea, este foarte important să deosebim grăsimile binefăcătoare de grăsimile dăunătoare, alegându-le pe cele bune.           — Trebuie sa ne îmbogăţim alimentaţia cu fibrele pe care le conţin mai ales fructele, legumele verzi, legumele uscate şi pâinea integrală.           „Secretele nutriţiei” constituie, întrucâtva, adevărul în această problemă, esenţialul a ceea ce trebuie să ştim despre un subiect a cărui importanţă este mai mare decât ne imaginăm. Căci aceste taine îi privesc nu numai pe aceia care vor sa slăbească ori să-şi stabilizeze greutatea – fără constrângeri şi privaţiuni – ci şi pe aceia care vor să-şi regăsească vitalitatea fizică şi intelectuala optimă.           OBEZITATE ŞI CIVILIZAŢIE.           Îngrăşarea – şi ca urmare obezitatea – este un fenomen social. Este, întrucâtva, sub-produsul civilizaţiei.           Daca observăm ce se petrece în societăţile primitive, putem constata că, în general, această problemă nu există.           De asemenea, obezitatea este inexistentă la regnul animal, cel puţin la speciile care trăiesc în mediul lor natural, numai animalele domesticite de om cunosc această suferinţă.           Paradoxal, tocmai în societăţile cele mai evoluate se întâlneşte cel mai des excesul ponderal. Se pare că acesta este corolarul nivelului de viaţă. De altfel, fenomenul a fost constatat de-a lungul întregului curs al istoriei.           Cu unele excepţii, cei mai graşi indivizi se găseau întotdeauna la categoriile sociale cele mai bogate.           Deseori, excesul de greutate era considerat ca o virtute. Era simbolul reuşitei sociale, dar şi al sănătăţii înfloritoare.           Nu se spunea gras şi sănătos?           Astăzi mentalităţile au evoluat, deoarece – în afara faptului că s-au modificat canoanele de frumuseţe – oamenii au devenit conştienţi de neajunsurile greutăţii prea mari.           Obezitatea este considerată un pericol, deoarece se ştie că reprezintă un mare factor de risc pentru sănătate.           Dacă analizăm problema obezităţii în lume, suntem obligaţi să constatăm că în Statele Unite, cea mai bogata ţară din lume, este cea mai catastrofală situaţie.           Or, dacă luăm în consideraţie modul de hrană al americanilor, este uşor să deducem că tocmai proastele obişnuinţe alimentare stau la baza obezităţii lor. Iar această realitate se înrăutăţeşte pe zi ce trece.           Contrariu a ceea ce lasă să se înţeleagă unii practicieni, obezitatea nu este o fatalitate şi, chiar daca originile sale sunt – în majoritatea cazurilor – ereditare, nu este mai puţin adevărat că ele sunt consecinţa relelor obişnuinţe alimentare.           A aborda acest subiect lăsând în urmă aspectul esenţial al problemei, înseamnă a ne ocupa numai de simptome (greutatea), neglijând cauza. Eşecul dieteticii tradiţionale se datorează tocmai acestei abordări trunchiate. În loc să căutăm să scăpăm de simptome, prin intermediul unor regimuri de înfometare, am face mai bine să analizăm de ce ne îngrăşam. În loc să adoptăm prosteşte liste de meniuri gata făcute, numărând caloriile sau cântărind alimentele, mai bine am încerca să înţelegem cum ne funcţionează organismul şi în ce fel va putea el să asimileze diferitele categorii de alimente.           Slăbirea şi stabilizarea greutăţii trec, după părerea mea, printr-o fază educativă obligatorie şi, înainte de a începe punerea în practică a metodei descrise în aceasta carte, eu vă propun să străbateţi trei etape, care constituie o adevărată conştientizare a principiilor ei.           Mai întâi, conştientizarea jalnicelor obişnuinţe alimentare dobândite în câteva decenii, asociate cu rafinarea excesivă a unor alimente, care stau la originea destabilizării progresive a metabolismului nostru. Această situaţie este cea care duce, în consecinţa, la obezitate şi boală.           Apoi, o conştientizare a modului în care ne funcţionează corpul. Trebuie să învăţăm efectiv cum ne funcţionează metabolismul, ca şi sistemul digestiv.           În sfârşit, o conştientizare a naturii alimentelor, a proprietăţilor lor şi a familiei din care acestea fac parte.           În acest fel, vom putea construi concret o dietetică inteligentă, pe baza căreia ne vom asuma responsabilitatea propriului corp şi vom realiza nu numai controlul alimentaţiei, ci şi echilibrul ponderal.           Iată ce va invit să descoperiţi în capitolele care urmează.             INTRODUCERE.           În ultimii ani, când eram întrebat cum am slăbit sau cum fac să-mi păstrez greutatea, răspundeam invariabil „mâncând la restaurant şi luând mese de afaceri”, ceea ce stârnea zâmbete, dar nu convingea pe nimeni.           Fără îndoială că şi dumneavoastră vi se pare paradoxal, mai ales daca puneţi excesul de greutate pe seama obligaţiilor familiale, sociale şi, poate, profesionale, care vă impun să onoraţi puţin cam prea des gastronomia. În orice caz, asta credeţi dumneavoastră.           Cu siguranţă că aţi încercat deja să aplicaţi un număr incalculabil de metode care circulă şi figurează demult printre locurile comune. Dar întotdeauna aţi constatat că – pe lângă faptul că sunt deseori contradictorii şi nu au decât rezultate nule sau efemere – aceste principii erau, în majoritatea cazurilor, imposibil de aplicat într-un regim de viaţă normal. Chiar şi acasă, ele impun atâtea constrângeri, încât te laşi păgubaş în foarte scurt timp.           Prin urmare, sunteţi azi, ca şi acum câţiva ani, preocupaţi de ceea ce, în mod pudic, am putea numi exces de greutate.           La începutul anilor 60, pe când trecusem deja de treizeci şi cinci de ani, cântarul îmi arăta vreo optzeci de kilograme, adică un plus de şase kilograme faţa de greutatea mea ideală.           În fond, nu era nimic alarmant pentru un om cu înălţimea de 1,81 m şi care mai avea câţiva ani până să împlinească patruzeci.           Până atunci, avusesem o viaţă socio-profesională destul de regulată, iar excesul meu ponderal părea stabilizat. „Excesele alimentare”, dacă puteam vorbi într-adevăr de excese, nu erau decât foarte ocazionale şi aveau, în mod esenţial, un caracter familial. Când te tragi dintr-o regiune din sud-vestul Franţei, gastronomia face obligatoriu parte din educaţie. Ea devine chiar un dat cultural fundamental.           Abandonasem deja, de mult timp, zahărul, cel puţin în cafea. Sub pretextul unei alergii, nu mai mâncam cartofi şi, cu excepţia vinului, nu mai beam alcool.           Cele şase kilograme în exces le luasem într-o perioadă de zece ani, ceea ce reprezenta o curbă de progresie relativ modestă. Când mă uitam în jurul meu, mă regăseam în limite normale, mai curând chiar sub acestea.           Apoi, de la o zi la alta, a trebuit să-mi exercit profesiunea în condiţii cu totul diferite, atunci când mi s-a încredinţat o responsabilitate la nivel internaţional, în cartierul general al unei societăţi multinaţionale americane la care eram angajat.           Acum călătoream în cea mai mare parte a timpului, iar vizitele făcute la filialele pe care le controlam, în specialitatea mea, erau invariabil însoţite de reuniuni cu caracter gastronomic.           Întors la Paris, trebuia – în cadrul funcţiilor mele de la serviciul Relaţii Publice Interne – să însoţesc vizitatori, în majoritatea cazurilor străini, la cele mai bune restaurante din capitală. Asta făcea parte din obligaţiile mele profesionale şi mărturisesc că nu era cea mai dezagreabilă latură a activităţii.           Dar, la trei luni după ce îmi asumasem noile responsabilităţi, nu aveam mai puţin de 7 kg în plus. Trebuie spus că în acea perioadă făcusem un stagiu de trei săptămâni în Anglia, ceea ce nu aranjase deloc lucrurile.           Semnalul de alarmă fusese tras. Prin urmare, trebuia neapărat să fac ceva.           La început, am încercat şi eu, ca toată lumea, să aplic, mai mult sau mai puţin, locurile comune cunoscute, cu rezultatele tot mai decepţionante pe care le cunoaştem.           Apoi, foarte repede – întâmplarea potrivind bine lucrurile – am întâlnit un medic generalist pasionat de problemele nutriţiei; acesta mi-a dat câteva sfaturi, ale căror principii păreau să demoleze fundamentul dieteticii tradiţionale.           Foarte curând după aceea, obţinusem rezultate deosebit de promiţătoare. Atunci, m-am hotărât să aprofundez problema, ceea ce era destul de uşor, deoarece lucram într-un grup farmaceutic şi aveam, astfel, acces la informaţii ştiinţifice care mă interesau.           După câteva săptămâni, reuşisem să obţin majoritatea publicaţiilor franceze şi americane din acest domeniu. Chiar dacă aplicarea unor reguli aducea rezultate, eu voiam să le înţeleg baza. ştiinţifica. Doream să ştiu când şi cum începeau să devină eficace şi care era limita lor de aplicare.           De la început îmi impusesem să nu înlătur practic nimic din alimentaţie, cu excepţia zahărului. Când ai ca misiune să-i însoţeşti pe vizitatori la restaurante, nici nu poate fi vorba să numeri caloriile ori să te limitezi la „un măr şi un ou răscopt”. Trebuia să găsesc altceva.           Prin urmare, am pierdut treisprezece kilograme luând în fiecare zi mese de afaceri şi veţi afla şi înţelege, mai departe, cum.           Dar enunţarea unor principii este un lucru, iar aplicarea lor este alta.           După câteva luni, am redactat pentru cei din anturajul meu, şi la cererea lor, esenţialul metodei, care încăpea pe trei pagini dactilografiate.           Încercam, pe cât posibil, să stau cel puţin o oră cu fiecare persoană interesată, pentru a-i explica bazele ştiinţifice ale metodei.           Dar nu era întotdeauna suficient. Greşelile grosolane, făcute involuntar, compromiteau prea adesea rezultatele. În toate cazurile, forţa culturală a ideilor moştenite, de altfel în contradicţie cu metoda mea, era prea puternică, şi făcea ca lucrurile să fie înţelese în mod neclar. De aceea, în mintea mea s-a dezvoltat treptat ideea de a redacta un document mai complet.           Cartea de faţă are pretenţia de a fi un ghid şi, scriind-o pentru dumneavoastră, am urmărit următoarele scopuri: să demitizez ideile moştenite, printr-o argumentaţie suficient de convingătoare, pentru ca acestea să fie abandonate; să prezint bazele ştiinţifice fundamentale, indispensabile pentru înţelegerea fenomenelor nutriţiei; să enunţ reguli simple, dând esenţialul fundamentului lor tehnic şi ştiinţific; să înfăţişez, în cele mai mărunte detalii, toate condiţiile de aplicare a acestei metode; să dau, pe cât posibil, o adevărată metodologie. Să realizez, întrucâtva, un ghid practic.           În ultimii ani, ajutat de sfaturile profesioniştilor, am observat, cercetat, testat, experimentat şi încercat. Astăzi, am convingerea că am descoperit şi elaborat o metodă eficientă şi uşor de aplicat.           Veţi învăţa, din această carte, că nu te îngraşi pentru că mănânci mult, ci pentru că mănânci prost.           Veţi învăţa să vă gestionaţi alimentaţia aşa cum vă gestionaţi bugetul.           Veţi învăţa să vă conciliaţi obligaţiile familiale, sociale şi profesionale cu propria plăcere.           Veţi învăţa, în fine, să mâncaţi într-un mod mai sănătos, fără ca să adoptaţi o alimentaţie tristă.           Cartea de faţa nu este prezentarea unui „regim”. Este expunerea unei noi metode de alimentaţie, care constă în a învăţa să-ţi menţii echilibrul ponderal, în timp ce continui să te bucuri de plăcerile mesei, indiferent dacă eşti acasă, la prieteni sau la restaurant.           Dar, ca o consecinţă, veţi afla cu surprindere că, adoptând aceste noi principii alimentare, veţi regăsi ca prin farmec o vitalitate fizică şi intelectuală pe care le-aţi pierdut de mult. Şi vă voi explica de ce.           Veţi afla că anumite obişnuinţe alimentare stau uneori la originea unei lipse de tonus şi, ca urmare, a unei performanţe sportive sau profesionale minore.           Veţi şti că, adoptând anumite principii de nutriţie fundamentale, uşor de pus în aplicare, veţi putea elimina oboseala bruscă ce vă afectează, probabil, şi veţi regăsi o vitalitate optimă.           De aceea, chiar şi în cazul când excesul dumneavoastră ponderal este modest ori aproape nul, învăţarea metodei şi a principiilor pe care trebuie sa le adoptaţi pentru un control eficient al alimentaţiei este de mare importanţă.           Aceasta conduce, în orice caz, la dobândirea unei noi energii, garanţie a unei mai mari eficienţe în toate domeniile vieţii personale şi profesionale.           Veţi constata, pe de altă parte, că problemele gastro-intestinale, cu care v-aţi resemnat să trăiţi, vor dispărea total şi definitiv, deoarece aparatul digestiv vi se va echilibra complet.           Dar, cu toate că în aceasta lucrare fac apologia bunei bucătării franceze, în general, şi a vinului şi ciocolatei în special, intenţia mea nu era câtuşi de puţin ca, scriind-o, să plagiez excelentele ghiduri gastronomice pe care le cunoaşteţi cu toţii. Mărturisesc totuşi că eram tentat s-o fac, fiindcă întotdeauna mi-a fost greu să despart mâncarea de plăcere şi bucătăria de gastronomie.           Am avut şansa, de câţiva ani încoace, să frecventez cele mai bune restaurante din lume, iar strângerea de mână a unui mare bucătar mi-a inspirat atât respect, cât şi admiraţie.           Marea bucătărie, care, de altfel, este de multe ori şi cea mai simplă, a devenit o arta care nu mai are nevoie de alte confirmări. O artă pe care aş fi tentat, în ceea ce mă priveşte, s-o pun înaintea tuturor celorlalte.           CAPITOLUL I.           MITUL CALORIILOR.           Teoria slăbirii, care se bazează pe o abordare hipocalorică a problemei, va rămâne, cu siguranţă, cea mai mare „gafă ştiinţifică” a secolului XX.           Aceasta este o cursă, o păcăleală, o „ipoteză” simplistă şi periculoasă, fără fundament ştiinţific real. Şi, totuşi, ea ne dirijează comportamentul alimentar de peste o jumătate de secol.           Priviţi în jurul dumneavoastră şi observaţi-i pe cei din anturaj; veţi constata că oamenii, cu cât sunt mai rotofei, groşi, graşi sau chiar obezi, cu atât socotesc mai înverşunat caloriile pe care le îngurgitează…           Cu foarte rare excepţii, tot ceea ce s-a numit „regim”, de la începutul secolului încoace, s-a bazat în mod esenţial pe teoria caloriilor.           Mare greşeală! Căci nu s-a putut obţine nici un rezultat serios şi durabil. Fără să mai vorbim de efectele secundare cel puţin dezastruoase.           Voi reveni, la sfârşitul acestui capitol, asupra „fenomenului socio-cultural”, cu caracter scandalos, care a luat amploare, în materie de calorii alimentare. Pentru că, în stadiul la care a ajuns astăzi, nu este nici o exagerare dacă vorbim de o adevărată „condiţionare colectivă”.           A. ORIGINEA TEORIEI CALORIILOR.           Doi medici americani, doctorul Newburg şi doctorul Johnston, de la Universitatea din Michigan, au emis – într-o publicaţie din 1930 – ideea că „obezitatea ar fi mai curând rezultatul unei alimentaţii prea „bogate” în calorii, decât o deficienţă a metabolismului”.           Studiul pe care îl făcuseră asupra echilibrului energetic se baza, de fapt pe un număr de observaţii foarte limitat, şi – mai ales – fusese realizat pe o perioadă prea scurtă pentru a avea un fundament ştiinţific serios.           În ciuda acestui fapt, chiar de la publicare, a fost primit ca un adevăr ştiinţific irefutabil şi, de atunci, a fost considerat drept „literă de evanghelie”.           Totuşi, la câţiva ani după aceea, cei doi cercetători, tulburaţi – fără îndoială – de tapajul făcut în jurul descoperirii lor, au emis, cu timiditate, rezerve serioase asupra concluziilor la care ajunseseră. Dar acestea au trecut absolut neobservate. Teoria lor era deja înscrisă în programul de studii medicale al majorităţii ţărilor occidentale unde îşi păstrează un loc de onoare chiar şi în zilele noastre.           B. TEORIA CALORIILOR.           Caloria este cantitatea de energie necesară pentru a ridica temperatura unui gram de apa de la 14°C la 15°C.           Corpul omenesc are nevoie de energie. În primul rând, pentru a-şi menţine temperatura la aproximativ 37°C. Întrucâtva, aceasta este necesitatea primară. Dar, îndată ce corpul intră în acţiune, chiar şi numai pentru a-şi păstra poziţia verticala, pentru a se mişca, a scoate sunete etc. apare o nevoie suplimentară de energie. Apoi, mai trebuie un supliment de energie pentru a mânca, digera, pentru a îndeplini actele esenţiale ale vieţii.           Dar nevoia cotidiană de energie variază în funcţie de individ, vârstă şi sex.           Teoria caloriilor este următoarea:           Dacă nevoile energetice ale unui individ sunt de 2500 de calorii pe zi şi el nu absoarbe decât 2000, se va crea un deficit de 500 de calorii. Pentru a acoperi acest deficit, organismul uman va lua o cantitate de energie echivalentă din grăsimile de rezervă, ceea ce va duce, în consecinţă, la o scădere în greutate.           A contrario, dacă un individ absoarbe zilnic 3500 de calorii, în timp ce nevoile sale sunt de 2500, îşi va crea un excedent de 1000 de calorii, care va fi stocat, în mod automat, sub formă de grăsimi de rezervă.           Teoria pleacă deci de la postulatul conform căruia, nici într-un sens, nici în celălalt, nu există pierdere de energie. Este matematic! Iar formula rezultă dintr-o ecuaţie inspirată direct din teoria lui Lavoisier asupra legilor termodinamicii.           Încă din acest stadiu se poate pune întrebarea: cum au reuşit să supravieţuiască prizonierii din lagărele de concentrare timp de cinci ani, numai cu 700-800 de calorii pe zi? Daca teoria caloriilor ar fi avut un fundament, ei ar fi trebuit să moară de îndată ce rezervele de grăsime din corp li s-au epuizat, adică după câteva luni.           În acelaşi mod, se poate pune întrebarea de ce oamenii care mănâncă mult, adică 4000-5000 de calorii pe zi, nu sunt mai graşi (unii rămân chiar mereu slabi). Dacă teoria caloriilor ar fi avut un fundament real, aceşti mari mâncăi ar fi trebuit sa cântărească, după câţiva ani, 400-500 de kilograme.           Cum se explică, pe de o parte, că mâncând mai puţin – deci reducându-şi cantitatea zilnică de calorii absorbite – unele persoane continuă să se îngraşe? În orice caz, mii de indivizi se îngraşă, deşi rabdă de foame.           C. EXPLICAŢIA.           Prima întrebare este: de ce nu se produce pierderea în greutate, deşi se reduce aportul de calorii?           De fapt, pierderea în greutate are loc, dar fenomenul este efemer. Iar acesta este, în realitate, motivul pentru care doctorii Newburg şi Johnston s-au înşelat: observaţiile lor s-au întins pe o perioada mult prea scurtă.           Fenomenul este următorul:           Să ne imaginăm că nevoile zilnice ale individului sunt de 2500 de calorii şi că, timp îndelungat, aportul caloric a fost realizat în funcţie de această nevoie. Dacă raţia de calorii scade subit la 2000, se va utiliza, într-adevăr, o cantitate echivalentă de grăsimi de rezervă, pentru a o compensa şi se va constata o pierdere în greutate.           În schimb, dacă aportul caloric se stabileşte, de acum, la nivelul a 2000 de calorii, faţă de cele 2500 dinainte, organismul – determinat de instinctul său de supravieţuire – îşi va ajusta foarte rapid nevoile energetice la nivelul aportului. Din moment ce nu i se dau decât 2000 de calorii, nu va consuma decât 2000. Prin urmare, pierderea de greutate va fi întreruptă rapid. Dar organismul nu se va opri aici. Instinctul de supravieţuire îl va împinge la o prudenţă mai mare. Iar această prudenţă va fi atât de importantă, încât el îşi va face din nou rezerve. Dacă nu i se dau, de aici înaintea decât 2000 de calorii, ei bine, îşi va diminua şi mai mult nevoile energetice, până la, de exemplu, 1700 şi va stoca diferenţa de 300 de calorii ca grăsimi de rezervă.           Se ajunge, astfel, la un rezultat opus celui scontat, pentru că – în mod paradoxal – în timp ce subiectul mănâncă mai puţin, el începe din nou să se îngraşe.           De fapt, fiinţa umană, animată permanent de instinctul de conservare, nu se comportă deloc diferit faţă de câinele care îşi îngroapă osul, deşi moare de foame. Este, într-adevăr, paradoxal, dar câinele hrănit foarte neregulat recurge la instinctul său ancestral şi îşi îngroapă hrana, constituindu-şi, astfel, rezerve pentru când va fi înfometat.           Câţi dintre dumneavoastră nu aţi fost victimele înşelate ale acestei teorii – fără fundament – a caloriilor?           Cu siguranţă că aţi întâlnit în anturajul dumneavoastră obezi care mureau de foame. Acest fapt este deosebit de adevărat pentru subiecţii de sex feminin. Cabinetele psihiatrilor sunt pline de femei a căror depresie nervoasă rezultă prea adesea din aplicarea teoriei, caloriilor. De cum intră în această horă infernală, ele îi devin foarte repede sclave, deoarece ştiu că orice oprire duce la o nouă creştere în greutate, mai mare decât aceea pe care o aveau la început.           Majoritatea membrilor corpului medical se ascund după deget. Ei. îşi dau foarte bine seama că pacientele lor nu slăbesc, dar le bănuiesc, mai degrabă, că nu respectă regulile jocului şi că mănâncă pe ascuns. Unii dieteticieni profesionişti au organizat chiar şedinţe de terapie de grup1, unde fiecare obez vine şi îşi declară public, în faţa colegilor, pierderea în greutate, primită cu aplauze, ori câştigul în greutate, sancţionat cu fluierături. Cruzimea mentală a unor asemenea practici nu este departe de cea medievală.           Omul în halat alb (cu excepţia unor anumiţi specialişti) îşi va pune cu atât mai puţine întrebări asupra cunoştinţelor sale de bază în acest domeniu cu cât acestea din urmă sunt mai curând simbolice. În afara unor locuri comune, cultura sa ştiinţifică în materie de nutriţie este cam redusă.           De altfel, nutriţia nu este un domeniu care să-i intereseze în mod deosebit pe medici. Am remarcat că, printre cei douăzeci de medici cu care am lucrat înainte de a scrie această carte, toţi, fără excepţie, au fost aduşi în situaţia de a se interesa de nutriţie, de a face cercetare şi de a realiza experimente numai pentru că, iniţial, avuseseră ei înşişi grave probleme de greutate pe care doreau să le rezolve.           Ceea ce este consternant, ba chiar scandalos, este faptul că – în rândurile marelui public – a fost lăsată să se dezvolte ideea conform căreia teoria caloriilor ar avea o bază ştiinţifică reală. Această teorie a dobândit, din păcate, autoritate şi constituie, de acum, un dat cultural esenţial al civilizaţiei noastre occidentale.           Teoria caloriilor este atât de adânc ancorată în mentalitatea noastră, încât nu există vreun restaurant al unei colectivităţi, cafenea de cartier sau cantină militară care să nu afişeze numărul de calorii al fiecărui fel de mâncare, pentru ca oricine să poată fi în cunoştinţă de cauză. Nu trece o săptămână fără ca vreuna dintre numeroasele reviste feminine să nu aibă pe pagina întâi un articol asupra problemelor de slăbire, înfăţişând ultimele meniuri puse la punct de echipe de specialişti în dietetică care, în lumina teoriei caloriilor, propun aproape fără deosebire, „o mandarină la micul dejun, o jumătate dintr-un biscuit la ora 11, un bob de năut la prânz şi o măslină seara…”.           Totuşi, se poate pune întrebarea cum de a reuşit această acordare hipocalorică a problemei să ne iluzioneze atâta timp? Există două răspunsuri. Primul este că un regim hipocaloric dă întotdeauna rezultate. Privarea de hrană pe care se bazează duce obligatoriu la o oarecare slăbire. Dar acest rezultat, după cum am văzut, este întotdeauna efemer. Revenirea la situaţia iniţială este nu numai sistematica, dar în majoritatea cazurilor, kilogramele puse depăşesc pragul anterior. Al doilea motiv este acela că, în zilele noastre, „scăderea caloriilor” a devenit o formidabilă miză economică.           Exploatarea acesteia se realizează la un asemenea nivel, încât avem de-a face cu un adevărat lobby, ai cărui principali beneficiari sunt industria alimentară şi câţiva bucătari (interesaţi), cu complicitatea specialiştilor în dietetică.           Teoria caloriilor este falsă şi acum ştiţi şi de ce, dar nu înseamnă că sunteţi şi debarasaţi de ea. Pentru că este atât de adânc înfiptă în mintea dumneavoastră, încât vă veţi surprinde încă mult timp, de aici înainte, comportându-vă după principiile sale.           Când vom aborda metoda de alimentaţie pe care o recomand în cartea de faţă, veţi fi foarte tulburaţi, în măsura în care tot ceea ce vă propun poate apărea în totală contradicţie cu această faimoasă teorie.           Dacă este cazul, recitiţi acest capitol, până când lucrurile vor deveni perfect clare.           CALVARUL CELUI SUB-ALIMENTAT SAU.           MARTIRIUL OBEZULUI           (după Dr. J.-P. Ruasse)           Această curbă arată foarte bine că regimurile hipocalorice succesive ajung să creeze o rezistenţă la slăbire.           Se vede, prin urmare, că, pe măsură ce se reduce raţia calorică, randamentul regimului scade şi organismul tinde nu numai să-şi regăsească greutatea iniţială, ci şi să-şi constituie rezerve suplimentare.           CAPITOLUL II.           CLASIFICAREA ALIMENTELOR.           Cred că acest capitol este singurul puţin mai complicat de citit şi mai dificil de asimilat, din cauza caracterului său tehnic, lucru pentru care veţi avea bunăvoinţa să mă iertaţi. Restul cărţii va putea fi citit, dacă vreţi, ca un roman.           De-a lungul întregii expuneri, voi menţiona diverse categorii de alimente. Se cuvine să ştiţi despre ce este vorba, altfel înţelegerea globală a metodei risca să vă scape.           Am încercat să reduc capitolul de faţă la cea mai simplă expresie a sa. Prin aceasta, înţeleg că nu conţine decât esenţialul a ceea ce trebuie să ştiţi.           Dacă, totuşi, veţi începe să căscaţi şi veţi adormi după al zecelea rând, treceţi repede la rezumatul capitolului. Dar înainte de a aborda metoda propriu-zisă, va trebui neapărat să va întoarceţi la el, altfel asimilarea acesteia poate fi compromisă.           Alimentele sunt substanţe comestibile care conţin un anumit număr de elemente organice, ca: proteinele, lipidele, glucidele, precum şi săruri minerale şi vitamine. Totodată, ele sunt compuse şi din apă şi materii nedigerabile, ca fibrele.           A. PROTEINELE (sau PROTIDELE)           Acestea sunt celulele organice ale materiei vii, adică ale muşchilor, organelor, ficatului, creierului, oaselor etc. Sunt formate din cei mai simpli componenţi, numiţi aminoacizi. Unii dintre aceştia sunt fabricaţi de către organism. Majoritatea celorlalţi aminoacizi provin însă dintr-un aport exterior, realizat prin intermediul alimentaţiei, în care proteinele pot avea o dublă origine: origine animală: cantităţi mari se găsesc în carne, peşte, brânză, ouă, lapte; origine vegetală: în soia, migdale, alune, cereale integrale şi în unele leguminoase.           Idealul este de a consuma atât proteine de origine vegetală, cât şi proteine de origine animală.           Proteinele sunt indispensabile pentru organism: pentru construcţia structurilor celulare, ca eventuală sursă de energie, după transformarea în glucoza (ciclul KREBS), pentru producerea anumitor hormoni şi neuromediatori2, pentru constituirea acizilor nucleici (necesari reproducerii). Un regim alimentar cu deficit de proteine poate avea grave, consecinţe asupra organismului: topirea muşchilor, ofilirea pielii etc.           Raţia zilnică de proteine trebuie să fie de circa 60 grame la copil, şi 90 de grame la adolescent.           La adult, ea trebuie să reprezinte un gram pe kilogramul de greutate, cu un minimum de 55 de grame pe zi la femeie, şi 70 de grame pe zi la bărbat.           Altfel spus, consumul de proteine, pentru un adult, trebuie să reprezinte cel puţin 15% din aportul energetic zilnic. Dacă însă consumul de proteine este, într-adevăr, prea mare, iar activitatea fizică este insuficientă, reziduurile proteice vor persista în organism şi se vor transforma în acid uric, substanţă responsabilă pentru îmbolnăvirile de gută.           Cu excepţia oului, proteinele animale sau vegetale nu aduc cantitatea echilibrată de aminoacizi necesari organismului.           Absenţa unui aminoacid poate constitui „factorul limitativ” care să stânjenească asimilarea altor aminoacizi. De aceea, alimentaţia trebuie să asocieze proteinele de origine animală cu cele de origine vegetală.           O alimentaţie bazată numai pe proteine vegetale (vegetarianism) ar fi dezechilibrată, ar fi lipsită, în special, de cisteină, ceea, ce ar provoca tulburări ale cornoaselor (unghii, păr).           În schimb, un regim vegetarian, care include ouă şi lactate poate fi echilibrat.           B. GLUCIDELE (sau HIDRAŢII DE CARBON)           Glucidele sunt molecule compuse din carbon, oxigen şi hidrogen.           Glicemia.           Glucoza este principalul „carburant” al organismului. Ea este stocată, ca rezervă, sub formă de glucogen, în muşchi şi ficat.           Glicemia reprezintă procentul de glucoză din sânge. Pe nemâncate, are de obicei valoarea de un gram de glucoză la litrul de sânge.           Când se absoarbe – pe nemâncate – o glucidă (pâine, miere, făinoase, cereale, dulciuri etc.), se observă o variaţie a procentului de glucoză din sânge, după cum urmează: într-un prim timp, glicemia creşte (mai mult sau mai puţin, în funcţie de natura glucidei), într-un al doilea timp (după secretarea insulinei, de către pancreas), glicemia scade, iar glucoza pătrunde, astfel, în celule, într-un al treilea timp, glicemia revine la normal (vezi schema de mai jos).           Multă vreme, glucidele au fost încadrate în două categorii bine diferenţiate, în funcţie de capacitatea lor de a fi asimilate de către organism: zaharuri rapide pe de o parte, şi zaharuri lente, de cealaltă.           La rubrica zaharuri rapide, figurau zaharurile simple şi zaharurile duble, ca: glucoza şi zaharoza, care se găsesc în zahărul rafinat (din trestie de zahăr sau din sfeclă), miere şi fructe.           Denumirea de „zaharuri rapide” se baza pe credinţa conform căreia – având în vedere simplitatea moleculei de hidrat de carbon – asimilarea lor de către organism se făcea rapid, la puţin timp după ingerare.           În schimb, se încadrau în categoria zaharurilor lente toate glucidele a căror moleculă complexă trebuia să facă obiectul unei transformări chimice în zaharuri simple (glucoză) în cursul procesului de digestie, aşa cum este, în special, cazul amidonului din făinoase, care eliberează glucoza în organisme, în mod lent şi progresiv.           Această clasificare este complet depăşită, în prezent, deoarece; corespunde unei credinţe eronate.           Experimente recente dovedesc, efectiv, că molecula de hidrat de carbon nu condiţionează prin complexitate rapiditatea cu care glucoza este eliberată şi asimilată de către organism.           Se constată că vârful glicemic al tuturor glucidelor (adică absorbţia lor maximă), luat în mod izolat, pe nemâncate, survine în acelaşi interval de timp (după circa o jumătate de oră de la ingerare).           Astfel că, în loc să vorbim de viteza de asimilare, este mai adecvat să studiem glucidele în funcţie de creşterea glicemiei pe care o induc, adică în funcţie de cantitatea de glucoza produsă.           Este admis, prin urmare, de către toţi oamenii de ştiinţă (vezi bibliografia) că, de acum, clasificarea glucidelor trebuie să se facă în funcţie de puterea lor glicemică, definită prin conceptul de indice glicemic.           Zaharuri simple (glucoza şi fructoza din fructe şi miere)           Zaharuri complexe (cereale, făină, cartofi, legume uscate)           Zaharuri duble (zahăr alb, maltoza din bere, lactoza din lapte)           Indicele glicemic.           Puterea glicemică a fiecărei glucide este definită prin indicele glicemic, care a fost adoptat în anul 1976. El corespunde suprafeţei triunghiului de pe curba hiperglicemiei induse de către glucida ingerata.

 Nutritia omului act sacru de Radu Mânecuță Cuvânt înainte   A descrie nutriţia umană într-o perioadă în care societatea căreia te adresezi abia mai poate face faţă agonisirii celor necesare traiului zilnic, ar apare ca un act de sfidare sau chiar de ofensă, dacă elaborarea textului nu ar pomi din iubire faţă de semeni şi deferentă faţă de suferinţele lor. În fapt, lucrarea de faţă nu intenţionează să complice existenţa nimănui şi nici să adauge dificultăţi la cele existente pentru procurarea hranei şi la consumarea ei în vederea menţinerii vieţii. Toată lumea ştie ca hrănirea (sau nutriţia sau alimentaţia) omului este un act vital, adică un gest care îi condiţionează existenţa: Nu mănânci, nu trăieşti! în gestul respectiv are loc desfăşurarea cea mai completă a Egoului, adică manifestarea cea mai complexă a instinctului de conservare, comun omului şi animalelor. Probabil că acest fapt este unul din aspectele care i-a determinat pe materialişti să-l considere argument pentru animalitatea omului, căruia i-a şi găsit loc „ştiinţific” în încrengătura zoologică a creaturilor pământului. Manifestarea instinctului de conservare prin foame, semn al cererii organismului de hrană, este atât de puternică încât îmi vine să cred că, probabil, marea majoritate a oamenilor se îndoiesc că ar fi existat sau că ar putea exista, persoane pe planeta noastră care timp de ani de zile sau chiar de zeci de ani, au trăit sau trăiesc, fără să mănânce nimic. Cu toate acestea au existat fără îndoială asemenea cazuri, dintre care unele au fost evocate de dr. Dan Pătruț în valoroasa sa lucrare realmente ştiinţifică, enciclopedică De la normal la paranormal, sub denumirea de „inedia”, cazuri pe care ne-am propus a le cita în întregime într-un paragraf al cărţii de faţă, în „Introducere”. Actul nutriţional uman este de o extremă complexitate, implicând întreaga fiinţă a celui ce îl exercită, indiferent de gradul de cultură şi civilizaţie, antrenând întreaga sa fiziologie al cărei fundament de fapt îl constituie: el este acela care asigură materialitatea corpului fizic (care se vede) şi o bună parte a energeticii corpurilor subtile, care constituie restul structurii umane (care nu se vede, adică este invizibilă omului obişnuit în condiţii obişnuite). Despre actul nutriţional uman s-au scris biblioteci întregi, tocmai ca urmare a complexităţii sale de care am pomenit mai sus. În el sunt implicate o mulţime de ştiinţe (în mod evident biologia, medicina, biochimia, chimia, fizica, psihologia, sociologia, etnografia, etc.). toate religiile şi credinţele religioase ale planetei şi chiar ... filozofia. De metafizică şi ezoteric, ocultism, nici nu mai trebuie să pomenim. Cu toate acestea, chiar din punct de vedere ştiinţific, medical, actului nutriţional i se acordă o importanţă inegală în lume. Din câte cunosc, de exemplu, puţine ţări din Europa, afară de Austria, posedă catedre de nutriţie în cadrul Facultăţilor lor de medicină umană. Aflat din păcate sub influenţa unei educaţii reducţioniste carteziene şi dogmatice, atât la şcoală, cât şi acasă, actul nutriţional uman a devenit în scurt timp un adevărat dresaj, înregistrând un automatism exacerbat, care cu timpul şi pe nebănuite, I-a făcut pe om, propriul său sclav. Este de ajuns să observaţi copii în perioada înţărcării, când li se predă ştafeta erorii alimentare (a viitoarei lor suferinţe), pentru a înţelege ce vreau să spun. Pentru că actul nutriţional în lume, aşa cum se practică astăzi, este eronat din toate punctele de vedere, atât „ştiinţific”, cât şi „laic”. Este incredibil cu câtă superficialitate este tratat actul nutriţional pe plan educaţional la toate nivelurile, atât în şcoli, cât şi acasă, atât medical, cât şi laic. Toate discuţiile şi recomandările au loc pe problema a „ceea ce trebuie să se mănânce” şi dezvoltând la maximum . ceea ce a devenit o adevărată „ştiinţă” şi „artă” în acelaşi timp, „gastronomia”, al cărei scop real este producerea bucuriei cât mai mari a burţii. Toată preocuparea privind condiţiile actului nutriţional, educaţional, se reduce la eleganţa gestului, devenită o adevărată preţiozitate. Omul obişnuit ar fi cât se poate de uimit, dacă ar afla, într-un mod convingător pentru el, obiectiv, că tocmai satisfacerea acestei bucurii a burţii este aceea care a determinat cea mai mare parte din necazurile sănătăţii sale. Tot el, omul obişnuit, învaţă din păţanii, din experienţa proprie. Cum răul produs pe linie nutriţională se instalează totuşi după un l imp îndelungat, lent şi insidios, el nu poate face în mod clar, tranşant, legătura de la cauză la efect, ca în cazul suferinţei după o lovitură, de exemplu. Ba, de cele mai multe ori, când păţeşte vreo neplăcere digestivă, atribuie aceasta ultimului aliment pe care I-a consumat, în cele mai multe cazuri acesta fiind departe de cauza reală a tulburării. Nici nu şi-a pus problema dacă modul în care a mâncat ar putea produce o astfel de stare. Nu mai este de mirare că, în general, marele public face greşeala, devenită foarte obişnuită, de a considera că actul nutriţional se referă, se rezumă dacă vreţi, doar la ceea ce se mănâncă. Câţi dintre dumneavoastră iubiţii mei cititori, v-aţi întrebat dacă nu cumva multe (sau măcar unele) din neplăcerile digestive manifestate în cursul vieţii s-au datorat modului în care a-ţi mâncat? Erorile alimentare, atât în ce priveşte „Ceea ce se mănâncă”, cât şi condiţiile de îndeplinire a actului nutriţional, adică a modului comportamental faţă de acesta, a! felului în care se mănâncă, nu sunt apariţii recente. Sunt vechi de când lumea. Se invocă aproape întotdeauna tradiţia, în fapt false tradiţii, deoarece cea adevărată este legată de un ancestral pur. Aşa-zisele tradiţii sunt legate de implicarea factorilor ambientali în etnogeneza popoarelor. S-au dezvoltat cu timpul specificităţi gastronomice. Se vorbeşte astfel de o bucătărie franţuzească, de o bucătărie chinezească, de o bucătărie românească, etc. Gastronomia, ca „ştiinţă” are implicaţii numai asupra a „Ceea ce mâncăm”, iar ca „artă” exacerbează preţiozitatea comportamentală în faţa actului nutriţional, referindu-se la poziţionarea persoanelor la masă, modul de utilizare a numeroaselor ustensile pentru mâncat şi la aspectul estetic al mâncărurilor. Omul educat caută să se conformeze acestei preţiozităţi gastronomice, fiind convins că în acelaşi timp el respectă principiile de bază ale unei hrăniri „ştiinţifice”, fără a bănui că acestea sunt tot atât de eronate ca şi fundamentele întregii ştiinţe reducţioniste carteziene. Omului de rând, puţin îi pasă de toate aceste probleme. El ştie una îi bună: El trebuie să mănânce când îi este foame şi anume de ori îi este foame, până se satură. El ajunge astfel să „ciugulească” tot timpul câte ceva, oriunde s-ar afla şi orice ar face, fără a bănui că astfel este în competiţie cu păsările din ogradă sau cu ... porcul din cocină. Din totdeauna religiile planetei au avut un impact puternic asupra populaţiilor respective, implicându-se în mod specific şi din punct de vedere nutriţional. Unele religii (mozaică, islamică) au interzis consumul cărnii anumitor animale „impure”. Altele, în special din Asia orientală şi extrem orientală (budismul, hinduismul, zenul, etc.) au interzis aproape total consumul cărnii de orice fel. Creştinismul, din păcate sub impactul unor influenţe necunoscute, au transfigurat indicaţiile Hristice, aşa cum apar în Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan „scăldând-o” cum se spune, adică permiţând consumul oricărui fel de came, în afara unor perioade din an, precedând marile sărbători religioase şi zilele de miercuri şi vineri, care au fost denumite „de post”, când nu se mănâncă nici un fel de produse animale. Desigur respectarea acestor perioade de „post”, care totalizau peste 200 zile pe an, a reprezentat un câştig remarcabil, nu numai pentru sănătatea fizică, dar şi pentru cea morală, a populaţiilor creştine, în special ortodoxe. În această privinţă, minunatul nostru popor român a reprezentat un adevărat campion înaintea ultimei invazii satanice a comunismului: aproape nu exista casă în care postul să nu fie respectat cu sfinţenie; înaintea fiecărei mese toţi comesenii se ridicau în picioare şi spuneau un „Tatăl nostru”, iar la sfârşitul acesteia, din nou în picioare, rosteau o scurtă rugăciune de mulţumire către Dumnezeu. Fără să fi fost menţionat undeva, fără să i se fi spus, poporul român a intuit că actul hrănirii este un act sacru. Din păcate pentru poporul român, sub presiunea ateizatoare a regimurilor comuniste un timp atât de îndelungat, această intuiţie a sacrului în manifestarea actului nutriţional, a fost treptat aneantizată, cu tendinţa de a aduce omenescul românesc, la o condiţie animalică (sau poate subanimalică). Pentru partea sa comportamentală a actului nutriţional, şi macrobiotica are valoarea sa remarcabilă, multe dintre recomandările sale Evanghelia eseniană, Editura Orfeu 2000, Bucureşti corespunzând celor date de Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Păcii. Dar aneantizarea intuiţiei sacrului în actul nutriţional, adică a respectării meselor ca act sfânt, nu a privit doar poporul român, ci toate popoarele care au fost sub jugul ateu al comunismului. Am promis că nu vreau să complic viaţa nimănui şi mă voi ţine de cuvânt. Tot demersul meu în această carte este de a dovedi că actul nutriţional uman, actul hrănirii omului, este un act sacru. De aceea, în partea întâi a cărţii de faţă, mă voi adresa tuturor semenilor mei pentru a le face cunoscute erorile comportamentale faţă de actul nutriţional, neluând în discuţie „ce trebuie să mâncăm” (componentele care trebuie să constituie hrana corectă), deci neatentând la complicaţii financiare, economice sau de alt ordin. Desigur este foarte greu, dacă nu imposibil, de a putea face evaluări procentuale (atât de dragi omului obişnuit), ce îmbunătăţiri poate realiza în sănătatea sa, prin corectarea erorilor comportamentale analizate în această parte a cărţii. Cu totul speculativ, apreciem că starea sănătăţii celui care îşi corectează aceste erori, se îmbunătăţeşte cu cel puţin 25% în cazul în care suferă de vreo boală de dependenţă nutriţională (şi spectrul lor este mult mai larg decât îşi închipuie chiar dr. Otto Brücker), iar în cazul unei sănătăţi perfecte la momentul abordării noii atitudini nutriţionale, îşi va asigura o mai bună rezistenţă în viitor, în faţa agresiunii unor astfel de boli. Uneori, neaşteptat de rar totuşi, despre aceste aspecte se mai pomeneşte în conferinţele de macro-biotică sau în subsidiar (prea în subsidiar) în cursuri de yoga. O uluitoare surpriză va avea omul obişnuit, când va afla îndrumările în această direcţie evocate de Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan, text tradus de Edmond Szekely-Bordeaux după un manuscris în limba aramaică (limba vorbită şi scrisă la vremea Mântuitorului), manuscris aflat în arhivele secrete ale Vaticanului. Din acest sublim text Hristic, rezultă indubitabil, că nutriţia umană este un ACT SACRU. Iată deci că omul obişnuit îşi îmbunătăţeşte în mod automat sănătatea cu peste 25% prin considerarea corectă a actului nutriţional ca act sacru! Semenii obişnuiţi sunt sfătuiţi să-şi rezume lectura la prima parte a cărţii, deoarece in partea a doua mă adresez numai acelor semeni, decişi sa facă totul pentru evoluţia lor spirituală, care începe non-opţional, cu purificarea corpului fizic după îndrumarea Hristică din Evanghelia Păcii şi prin abordarea unei nutriţii corecte, privind inclusiv „Ceea ce trebuie să mâncăm” în conformitate cu Legea Sfântă. Pe aceşti semeni îi voi înarma cu argumentele ştiinţifice cele mai convingătoare privind modelul nutriţional frugivor-crudivor, care corespunde perfect îndrumărilor Hristice din Evanghelia Păcii menţionată mai sus, precum şi cu noile criterii ştiinţifice de clasificare a alimentelor în cercetarea modernă pe baze holistice. Omului obişnuit degeaba i-aş prezenta, atât argumentele ştiinţifice a „ceea ce trebuie să mănânce”, cât şi criteriile modeme, holistice, de clasificare a alimentelor menţionate mai sus, deoarece oricât de bine şi de clar ar fi evocate, el nu le-ar putea înţelege, deoarece în momentul de faţă se află într-un cerc vicios: Alimentaţia practicată în prezent, prin efectele sale nocive îi creează un ecran în fiinţă, care îi împiedică accesul la lumea suprasensibilă şi înţelegerea spirituală şi în acelaşi timp, deoarece are efect de drog, îi cere continuarea, încă mai rafinată. Prin abordarea unei atitudini corespunzătoare a actului nutriţional, ca act sacru, treptat cercul vicios se va sparge sub efectul rezonanţei cu Divinul (adică rugăciunea înainte şi după masă, devenită obişnuinţa) şi atunci înţelegerea va apare. Şi nu numai înţelegerea, dar şi tăria necesară de a face schimbarea dorita. Astfel, prin comportarea faţă de actul nutriţional, ca act sacru, se realizează condiţia minimă necesară lui Homo sapiens de a deveni (sau redeveni), OM.   Doamne ajută!   Cuvânt înainte Ediția a-II-a   De ia data apariţiei primului tiraj, al primei ediţii a cărţii de faţă la Editura Miracol din Bucureşti din noiembrie 1996 s-au scurs 9 ani. Un prieten, devenit cetăţean suedez, venit în ţară într-o scurtă vacanţă şi care a călătorit mult cu această ocazie, parcurgând aproape toate oraşele mari ale României în cursul anului 2002, mi-a făcut cunoscut faptul că, interesându-se la librăriile şi standurile de cărţi vizitate de cărţile mele Bioenergia, darul divinităţii, Editura Miracol 1996 şi Nutriţia omului, act sacru, în marea majoritate a cazurilor i s-a răspuns că nici nu auziseră de aceste cărţi. A trebuit să recunosc că acest lucru se datorează unei erori de difuzare a acestor cărţi, unei insuficiente informări a publicului larg, în ciuda efortului făcut de Editura Miracol, care îmi aranjase prezentarea cărţilor respective în cadrul Tribunei neconformiştilor, emisiune realizată de domnul Buzdugan la acea vreme (decembrie 1996- februarie 1997), în cadrul TVR 2. Să se fi datorat acest lucru de faptul că la orele în care am fost prezentat publicului telespectator, pe programele TVR 1 se transmiteau episoadele serialului Baywatch (Echipa de intervenţie) cu acele frumuseţi feminine, în mod cert producătoarele unor puternice impulsuri erotice? Oricum ar fi, problema tot rămâne. Astfel nu mi-aş putea explica faptul că (referindu-mă la Nutriţia omului, act sacru) o problemă atât de evident fundamentală pentru sănătatea omului cum este nutriţia sa, ar putea interesa numai 9000 de familii la o populaţie de peste 20 milioane de oameni? În cei 9 ani care au trecut de la prima apariţie a cărţii, poate fi remarcat de către oricine urmăreşte ce se întâmplă în lume, cât de cât obiectiv, faptul că situaţia omenirii se deteriorează din ce în ce mai mult, atât social - politic şi economic, cât şi moral - spiritual şi medical. Violenţa este în creştere vizibilă, perceptibilă pentru oricine. Poluarea planetei pe toate cele trei planuri ale realităţii (dintre care două total ignorate de cunoaşterea umană actuală) manifestă o creştere alarmantă. După cum am arătat în volumul al II-lea al cărţii Bioenergia darul Divinităţii, cele de mai sus arătate sunt datorate desacralizării vieţii pe această planetă, adică de fapt, ruperii legăturii omului creat cu Creatorul său. În cadrul desacralizării vieţii nutriţia joacă un rol extrem de important, deoarece practicarea ei corectă, ca act sacru, îl poate apropia pe om de Dumnezeu, în timp ce desconsiderarea sacralităţii actului, îl îndepărtează pe om de Dumnezeu cu consecinţele de rigoare: în principal, limitarea lui la nivel animalic (nivel la care îl limitează de fapt ştiinţa materialistă - carteziană prin darwinism-ul predat cu obstinaţie la toate nivelurile educaţionale şi forurile ştiinţifice ale planetei). Desacralizarea vieţii planetei se produce tot mai rapid datorită ignorării rostului real ai vieţii de către întreaga societate umană actuală de pe Terra. E vorba despre ignorarea faptului că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a deveni asemenea Lui prin fazele de Copii ai Luminii şi Fii de Dumnezeu şi nu de mărirea tehnologică a comodităţii existenţei sale şi a petrecerii continue în „şouri” (show-uri, sâc!). Oricât aş fi dorit să nu lungesc textul, mă vad obligat să arăt chiar în cadrul acestui Cuvânt înainte faptul că structurarea organismelor vii de la virus la om din moleculele cu chiralitate numai levogiră (adică structurarea lor în spaţiu ca nişte şuruburi mecanice cu filetul numai spre stânga) nu trebuie să se rezume numai ca argument ştiinţific pentru nutriţia frugivor-crudivoră 100% (argumentul numărul 8 din capitolul „Argumente ştiinţifice holistice ale modelului nutriţional (lacto)-frugivor-crudivor ale ediţiei întâi aşa cum apare în cartea de faţă) ci, având în vedere importanţa sa fundamentală pentru întreaga cunoaştere umană actuală, corectă a realităţii, să i se acorde locul ce i se cuvine. Ignorarea de către cunoaşterea umană actuală (în special de către biologie şi medicină) a structurii levogire a viului ratează înţelegerea fundamentală de către ea, a legăturii care există între această structură levogiră, polaritate şi entropie, întrucât raportul dintre levogir/ dextrogir = negentropie/ entropie = benefic/ malefic = bine/ rău. Importanţa structurii levogire a viului este mai mare decât chiar a structurii materiei, deoarece ea nu numai că explică procesele vieţii, dar ea constituie un indicator concret, palpabil, al bioenergiei ca sursă a vieţii care o structurează şi de asemenea explică o mulţime de enigme ale Terrei, aşa cum am arătat în cartea mea Bioenergia, darul Divinității. Ignorarea de către îngâmfata ştiinţă materialistă carteziană a acestei structuri levogire a viului în mileniul III-lea este o ruşine! Ascunderea de către ea a structurii reale a viului la toate nivelurile educaţionale ale planetei, a avut urmări dezastruoase atât în ceea ce priveşte nutriţia umană, cât şi ignorarea polarităţii entropiei, evocate mai sus. Altfel cum să se explice faptul că prezentarea şi descrierea structurii levogire a viului, apare numai în Chimia generală a marelui chimist american Linus Pauline, pentru care de altfel a şi luat premiul Nobel în 1954, dar care şi el, în limitele materialismului şi cartezianismului, a numit-o „O mare enigmă!” Chiralitatea levogiră a alimentelor, ceea ce înseamnă că acestea sunt 100% vii, este în strict consens cu spusele Domnului Iisus din Evanghelia eseniană a Păcii că doar alimentele vii sunt de la Tatăl Ceresc, cele moarte, care au cunoscut „focul morţii” (adică al gătitului) provin de la Satana, care este „stăpânul suferinţelor, a bolilor şi morţii”. Deci a consuma alimente moarte. înseamnă nu numai o greşeală nutriţională (dovedită prin cele 11 argumente ştiinţifice-holistice din partea a doua a cărţii de faţă), dar şi un păcat, întrucât încalcă Cuvântul Divin al Domnului Iisus. Cele două afirmaţii (în fapt constatări) că levogirul = viu, provine de la Tatăl Ceresc şi de la Maica Pământească şi dextrogirul (adică structura inversă, spre dreapta a moleculelor, - ca şuruburi mecanice cu filetul spre dreapta) = mort, provenind de la Satana, îşi potenţează” reciproc valabilitatea, constatarea ştiinţifică a premiantului Nobel pentru chimie, Linus Pauling, fiind susţinută de spusele Divine ale Domnului Iisus în Evanghelia Păci. Consumarea cărnii de orice fel, de asemenea nu este numai o greşeală nutriţională, ci şi un mare păcat, deoarece încalcă porunca dată de Dumnezeu lui Moise, după cum arată Domnul Iisus în Evanghelia Păcii şi care ar fi trebuit să figureze în continuarea versetului 29 din Biblie la cap, I al Facerii sau Genezei. Datorită ignoranţei ştiinţei materialiste carteziene (adică a ştiinţei planetare oficiale) reducţionismul dogmatic al religiilor s-a aliat celui ştiinţific, contribuind puternic, dacă nu decisiv la practicarea nutriţiei nocive de astăzi. De asemenea, datorită faptului că omenirea şi-a construit obişnuinţele culinare pe întregul sistem nutriţional constituit pe bazele eronate ale celor două reducţionisme evocate, practicarea nutriţiei umane corecte, adică cea (lacto)-frugivoră-crudivoră 100% costă mai mult decât cea omnivoră (în fapt carnivoră) deoarece săracul trebuie de multe ori să se mulţumească cu o ciorbă lungă pentru el şi familia lui, care în mod evident costă mai puţin decât o masă de fructe, lapte şi legume Deoarece oricum ar fi, păcatul tot rămâne, atât ştiinţa materia- listă-carteziană, cât şi religiile ar trebui să-şi recunoască erorile în problemele nutriţionale, admiţând deschis că nutriţia (lacto)-frugivor-crudivoră este cea corectă şi că cea omnivoră este motivată doar economic. Ele ar trebui să facă efortul necesar printr-o strategie pe termen suficient de lung, ca prin ieftinirea nutriţiei corecte, în urma organizării corespunzătoare, aceasta să devină accesibilă oricui.' Până atunci, este ca la rugăciune dinaintea meselor cei obligaţi prin motivaţie economică să practice o nutriţie carnivoră, să-şi ceară iertare Divinităţii pentru păcatul lor şi totodată să-şi ceară iertare fiinţei nevinovate din care va consuma, mulţumindu-i pentru sacrificiul ei. Este uimitor cât de rapid se dezvoltă nutriţia „fast-food” determinată de comoditatea (lenea) culinară şi sub impactul lozincii inventate de americani „Time is money” (Timpul costă bani). Poluarea planetară în creştere, proces datorat ignoranţei din cunoaşterea umană planetară actuală şi a pierderii sensibilităţii cu care a fost creat, pune omului actual probleme din ce în ce mai mari privind nutriţia sa corectă şi din acest punct de vedere, deoarece dacă poluarea apei este concentrată în plante de 10 ori, în animale ea este concentrată de sute de ori. Deoarece alimentele nu pot fi „depoluate” de conţinutul lor nociv, înseamnă că practicanţii nutriţiei omnivore sunt de cel puţin 10 ori mai afectaţi decât cei vegetarieni, inclusiv cei frugivori-crudivori. În ce priveşte textul prezentei ediţii a cărţii de faţă, el va rămâne practic nemodificat, suferind doar două mici adăugiri: una privind explicarea scăderii duratei de viaţă a urmaşilor „patriarhilor” biblici (lupă părerea mea, dovadă a instalării nutriţiei omnivore nocive înlocuind-o pe cea frugivoră-crudivoră 100% a Raiului) şi o rugăciune de purificare a corpului fizic. Primul text este inserat capitolului Argumente holistice ale modelului nutriţional (lacto)-frugivor-crudivor”. Cel de-al doilea text este inserat capitolului „Rezonanţa cu Divinul în actul nutriţional al celor hotărâţi să realizeze o evoluţie spirituală superioară”. Pentru a nu complica lucrurile cu adaosuri de text la practicarea postului total, fac recomandarea ca el să fie condus de Divinitate prin rugăciuni permanente către Ea şi cerând în clar acest lucru cu răspunsuri la nivelul de înţelegere al minţii solicitantului. În fine, am considerat necesar să măresc sensibilitatea semenilor cititori ai acestei cărţi prin adăugarea poeziilor Tăierea porcului şi Abatoare a poetului naţional Adrian Păunescu, la sfârşitul acestei cărţi. Noiembrie 2006 Radu Ilie Mânecuţă - Com Ucea de Jos, jud. Braşov   Introducere   În anul 1798, reverendul englez Malthus făcând o analiză comparativă între dezvoltarea demografică a populaţiei globului şi cea a resurselor de trai, conturează o concluzie tulburătoare: rata de dezvoltare a populaţiei omeneşti este mult mai mare decât cea a resurselor de trai, astfel încât în mod previzibil, !a un moment dat, omenirea se va găsi în situaţia de a pieri de foame. Nu deţin informaţii privitoare la reacţiile pe care le-a produs  evocarea unei imagini atât de tulburătoare pentru omenire la vremea respectivă. Ştiu doar că la vremea „socialismului victorios” din întreg „lagărul socialist”, constatarea lui Malthus, „maltusianismul” cum era denumită, era considerată o teorie „reacţionară”. Lumea era asigurată că, fără îndoială, ştiinţa materialistă, mai ales cea marxistă, va găsi rezolvarea problemei. Se făceau aprecieri asiguratoare că exploatarea „ştiinţifică” a resurselor alimentare ale oceanelor Terrei va fi capabilă să asigure traiul unei populaţii de până la 20 miliarde de oameni. Pe ici, pe colo, răbufneau din străfunduri misterioase, asigurări liniştitoare, că de altfel, calamităţile naturale, bolile şi războaiele, vor contribui la echilibrarea balanţei omenire/resurse de trai. Mai mult decât atât, ameninţarea înfometării, care putea fi acceptată dacă n-ar fi existat ştiinţa materialistă (bineînţeles în special cea marxistă), a fost utilizată ca argument în activitatea ateizatoare a populațiilor. Ce fel de Dumnezeu ar putea fi acela care îşi distruge creaţia prin foame? Dar astăzi cum stăm? Aţi auzit, dragi semeni, de vreo analiză sau măcar vreo discuţie, poate în „viitorologie” (una din ramurile cele mai recente ale ştiinţei) sau în altă parte la vreun oarecare congres educaţional, a problemei lui Malthus? Se pare că struţul şi-a băgat capul în nisip; atunci dispar toate primejdiile, toate problemele! Îngâmfarea lui Homo Sapiens Sapiens, cum s-a autodenumit şi „autoclasificat” în mod ştiinţific omul de astăzi, privind ştiinţa lui, este fără precedent şi aceasta în ciuda faptului că ea se află din ce în ce mai în „fundătură”. Homo Sapiens Sapiens şi-a creat o lume fictivă, care începe să se identifice cu „Science-Fiction-ul” în care l-au antrenat computerele sale generatoare ale unei realităţi „virtuale”, cu care tinde s-o substituie pe cea adevărată. Astfel, el este pe cale să renunţe la Creatorul său, începând să se creadă propriul său creator şi din cauza desensibilizării sale tot mai mari, el nici nu mai este în stare să audă hohotul de râs al maleficului care I-a adus în această situaţie, păcălindu-l. Ce soartă crede el că îşi hărăzeşte, mergând mai departe în aceeaşi direcţie, în acelaşi sens? Vrea să ştie până unde poate merge cu sfidarea Adevăratului său Creator? Nu este oare mai profitabil pentru el, ca întorcându-se la poarta lumii suprasensibile, pe care a ignorat-o până acum, s-o deschidă cu grijă, păşind în ea cu luare aminte şi să se conformeze Legii care domneşte acolo, prin care şi el a fost creat? Doar atunci va înţelege că menirea lui este ca din starea animalică sau chiar subanimalică din prezent, în care se află, trebuie să devină mai întâi Copil al Luminii debarasându-se de toate spurcăciunile fizice, chimice, biologice, energetice, informaţionale, morale şi de orice alt fel încă necunoscut, din fiinţa sa, pentru a deveni în final Fiu de Dumnezeu şi co-creator cu Tatăl în continuare. Suntem în pragul mileniului al treilea. Cum am putea oare întrevedea rezolvarea problemei lui Malthus fără violenţă, într-un mod creator? După părerea mea există doar două posibilităţi: O dezvoltare tehnică reală, capabilă să permită unor mari mase de oameni să populeze planete nelocuite din Univers O dezvoltarea spirituală superioară a întregii omeniri, capabilă să determine mari modificări fiziologice şi anatomice (generalizând ceea ce până în prezent au constituit doar câteva cazuri izolate denumite „inedia”), care să nu mai facă necesară hrana omului aşa cum este cunoscută astăzi, existenţa fiind asigurată prin absorbţia părții superioare a spectrului bioenergetic al energiei - sursă de viaţă. Având în vedere imensa importanţă a acestui fenomen, după cum am promis, vom reproduce în cele ce urmează întreg pasajul care se referă la acesta, din lucrarea Dr. Adrian Pătruţ De la normal la paranormal: Inedia este capacitatea unui subiect de a trăi şi desfăşura o activitate normală pe timp nedefinit, în absenţa oricărei forme cunoscute de alimentaţie. Fenomenul este cunoscut atât sub denumirea «inedia», adică «fără hrană (din lat. inedia «privare de hrană, fără hrană»), cât şi asitie, adică «fără sete» (din lat. a «fără, lipsit de» + sitis «sete»), Inedia este caracteristică îndeosebi misticilor catolici, fiind indusă de  adorația profundă faţă de Divinitate, care transpune subiectul într-o stare înalt alterată caracteristică. În aceste cazuri, inedia este asociată adesea cu stigmatizarea. Dar, inedia este menţionată pentru prima oară la misticii orientali, provocată de tehnici psihofizice înalte, mai ales de tip yoga, când subiectul acţionează, de exemplu prin exerciţii de respiraţie specifice, asupra uneia dintre cele şapte chakre principale şi anume Visuddha. În mod absolut excepţional, inedia apare spontan la subiecţi comuni, în urma unor accidente sau boli grave. Fenomenul, provocat sau spontan, se instalează rapid şi ireversibil (subl. ns. ) până la sfârşitul vieţii, subiectul afectat de inedia desfăşoară o activitate normală, fără a mai consuma mâncare solidă, cu excepţia ostiei la misticii catolici, uneori fără a consuma nici măcar lichide. încercarea de a administra forţat hrană subiectului afectat îi poate pune viaţa în pericol datorită atrofierii întregului tract digestiv. Aşa cum se cunoaşte, alimentaţia se găseşte la baza digestiei, o funcţie nutritivă vitală, oferind materia primă pentru desfăşurarea metabolismului, care prin procese biochimice specifice, furnizează substanţa şi energia necesare menţinerii vieţii. Privarea de hrană are consecinţe grave, ducând, în doar câteva zile, la dereglări şi tulburări severe. După cum arată cazurile nefericite ale unor grevişti ai foamei, care şi-au dus acţiunea până la capăt, privarea de hrană, prelungită timp de câteva zeci de zile (recordul cunoscut este de 94 de zile), devine fatală. Dacă nu se consumă nici lichide, deznodământul este mai rapid[1]. „Dar o serie de cazuri arată că subiecţi afectaţi de inedia, au trăit mulţi ani, fără ca lipsa hranei să le altereze starea de sănătate şi vitalitate. Amintim în acest sens numele unor mistici catolici, ca Anna Katharine Emmerich (10 ani fără hrană), Anne Maria Fartner (11 ani), Angela de Foligno (14 ani), Domenica Lazari (14 ani), Louise Lateau (14 ani), Elisabeta de Renlc (15 ani), Rosa Andriani (28 ani), Therese Neumann (40 ani). Este firesc ca un fenomen atât de exotic, ce suprimă o funcţie vitală fără de care nu ne concepem existenţa, să fie privit cu neîncredere şi scepticism de la clerici la oameni de ştiinţă, care îi suspectează pe subiecţi de alimentare pe ascuns. Menţionăm că verificările severe, care să ateste indubitabil netemeinicia acestor critici, sunt puţine la număr. Totuşi, puţinele verificări efectuate sub patronajul unor înalţi slujitori ai bisericii sau purtând girul unor personalităţi medicale şi constând în supravegherea neîntreruptă ;i subiectului de către personal calificat, au confirmat întotdeauna realitatea fenomenului. În mod surprinzător, ele au evidenţiat uneori şi modificări ale greutăţii corporale a subiectului în intervale reduse de timp, în sensul creşterii sau descreşterii sale evident în absenţa alimentaţiei. Unul din cele mai cunoscute, dar şi controversate cazuri, rămâne cel al ţărancei bavareze stigmatizate Therese Neumann (1898-l962). Devenită celebră şi datorită stigmatelor sale, Therese Neumann n-a mai pus hrană solidă în gură din anul 1922, iar din anul 1926 nu a mai băut nici lichide. Cu toate acestea, până în momentul morţii sale, survenite în 1962, ţăranca din Konnersreuth a lucrat zi de zi la câmp, dormind doar două ore pe noapte. Ea a constituit subiectul a numeroase verificări medicale, care au confirmat de fiecare dată autenticitatea fenomenului. Un raport medical din 1927 arată că în timpul unei supravegheri severe care a durat 15 zile, interval în care Therese Neumann nu a mâncat sau a băut, greutatea sa corporală a variat astfel: 55 kg în prima zi, 51 kg în a patra zi, 54 kg în a opta zi, 52,5 în a unsprezecea zi şi din nou 55 kg în a cincisprezecea zi. Printre cazurile care s-au bucurat de o atenţie particulară, se numără şi cel al sorei canadiene Esperance de Royan. În anul 1868, la cererea episcopului de Ottawa, sora Esperance a fost supravegheată sever timp de 6 săptămâni, fără a părăsi încăperea în care se afla Episcopul şi doi medici au certificat faptul că deşi în această perioadă subiectul nu a consumat alimente, greutatea sa corporală a crescut de la 113 livre (51,2 kg) la 124 livre (56,2 kg). În anul 1880, D. Landry, profesor la Facultatea de medicină din Quebec, a confirmat autenticitatea cazului. Orice încercare de a explica inedia în contextul cunoştinţelor medicale şi teoriilor fizice actuale este sortită eşecului. Acest aspect este exprimat foarte clar şi de raportul medicului Warloment asupra stigmatizatei belgiene Louise Lateau (1850-l883). «Louise Lateau consumă şi pierde în fiecare vineri o cantitate de sânge (datorită stigmatizării s.n.). Gazele expirate conțin apă şi dioxid de carbon. Greutatea ei nu s-a modificat sesizabil de când se afla sub observaţie, deci arde carbon pe care nu-l preia din corpul său. De unde îl obţine? Fiziologia răspunde - ea mănâncă. Abţinerea sa de la hrană şi de la lichide contravine legilor fiziologice ... Este evident că ea tui no supune acestor legi». Singurele ipoteze demne de a fi luate în considerare sunt cele transfizice, în care intervin forme de manifestare a materiei încă necunoscute, pe care noi le atribuim subdomeniului bioplasmatic al realităţii fizice. Numeroşi autori încearcă să explice inedia prin fenomene de condensare, sugerând un aport de alimente şi asimilare directă, un transfer de substanță de la persoane din apropiere prin dematerializare - rematerializare sau materializare de «substanţă eterică» din mediu! înconjurător. Yogananda menţionează cazul sfintei Giri Bala, care a trăit peste 50 de ani fără alimente şi lichide, datorită unei tehnici Kryia, cu exerciţii de respirație şi anumite mantra ce permit yoghinului să vieţuiască doar din energia vitală prana, pe care o converteşte în alte forme necesare de energie. Considerată din perspectiva modelului continuumul materiei, inedia demonstrează că în cazuri de excepţie, substanţa şi energia necesare menţinerii vieţii pot fi asigurate nu prin transformări biochimice ale alimentelor ingerate, ci direct, prin conversia bioplasmei şi energiilor transfizice din sistemul bioplasmatic al subiectului sau poate, din mediul ambiant. Astfel, inedia susţine unitatea aspectelor de manifestare a materiei, sub formă de substrat şi energie, din subdomeniile fizic şi bioplasmatic ale realităţii fizice. Este fireşte cazul să ne întrebăm (ceea ce n-a făcut dr. Adrian Pătruț),adică subiecţii care au suferit sau suferă de „inedia” nu sunt cumva persoane anticipând evoluţia naturală a omenirii funcţie de dezvoltarea ei spirituală sau sunt excepţii transformate supranatural pentru a fi exemple a ceea ce poate produce o dezvoltare spirituală superioară”. Să revenim însă la problema malthusiană. Pentru care din cele două posibilităţi, citate anterior, este însă reprezentativ Homo Sapiens Sapiens de astăzi, care poate fi imaginai ca o persoană cu ţigara în colţul gurii, cu un pahar de alcool în mână (eventual şi o ceaşcă de cafea), ascultând, un „rock” sau un „rap”, cu privirea aţintită pe părţile decoltate ale unei femei „sexy”? Fireşte că pentru nici una, deoarece chiar în prima variantă, a unei dezvoltări tehnice extraordinare, omul reprezentativ de pe Terra ar trebui să arate cu totul altfel, inclusiv în ce priveşte dezvoltarea spirituală-morală! Să examinăm cu toată deschiderea şi sinceritatea de care suntem capabili, care sunt caracteristicile generale ale omului „modem” de astăzi. Nu ne trebuie prea mare efort să constatăm că acestea sunt:  Dezinteresul faţă de a „şti”. Nu-l interesează de ce există pe lume.  Egoismul  Lăcomia  Violenţa  Superficialitatea  Dezvoltarea materială în special, la întâmplare.  Fuga de muncă (chiar există expresia, rostită din ce în ce mai des, „Munca este pentru animale”)  Fuga după plăceri De ce copilul mic intuieşte mai bine şi mai uşor realitatea spirituală? Pentru că nu are încă formate ecranările, nici fizice, nici emoţionale, mentale, morale pe care adultul le are în urma unei alimentaţii eronate, a unui comportament social şi moral eronat. Cum poate fi rezumată mai lapidar cauzalitatea suferinţelor întregii omeniri decât: Boala şi violenţa? Într-un excepţional interviu cu prima tămăduitoare tibetană publicat în revista de vacanţă „Estival”, dacă nu mă înşel, de prin anul 1987, aceasta, la întrebarea reporterului „Ce comparaţie poate face între bazele medicinei vestice, adică alopate şi cele ale medicinei tibetane?”, a răspuns în felul următor: „Există o mare diferenţă între bazele medicinei vestice şi ale celei tibetane. Medicina tibetană se bazează pe observaţia că toale limitele şi bolile oamenilor sunt cauzate de 3 factori: prostia, lăcomia şi îngâmfarea. Aceşti trei factori se exercita asupra tumorilor organismului uman; acestea se manifestă asupra sistemului nervos şi acesta la rândul său, asupra sistemului endocrin, care determină în final bolile şi suferinţele”. (Am căutat zadarnic ulterior în toate lucrările despre yoga şi medicina tibetană apărute să regăsesc aceste extraordinare baze de medicină holistică.) Examinarea realităţii înconjurătoare în sensul crescător al dimensiunilor, ne evocă în final existenţa Infinitului, a Infinitului mare. În sensul descrescător, depăşind treptat domeniile de la molecule, la atomi, cuantic şi subcuantic (rishonic sau prionic), ajungem la un moment dat la un Infinit, Infinitul mic. Indiferent că discuţiile ştiinţifice şi filozofice optează pentru un model închis sau deschis al realităţii care constituie Universul, faptul că acesta se identifică cu infinitul mare, constituie o certitudine, în ciuda faptului că acest lucru nu va putea fi niciodată verificat, Într-adevăr, o logică elementară ne arată că Necuprinsul nu poate fi măsurat sau perceput de nimic finit, nici măcar speculativ. Infinitul este dimensiunea Divinului. Divinul este prezent atât în Infinitul mare, cu care se identifică (sau mai bine zis pe care îl cuprinde), cât şi în Infinitul mic, sau mai bine zis Infiniturile mici, deoarece există o infinitate de Infinituri mici. Realitatea are, prin urmare, Divinul la amândouă extremităţile sale. Cum ar putea atunci cineva trăi în această Realitate, fără conştientizarea permanentă a Divinului şi fără reportarea a tot ce face el la Acesta? Astronomul găseşte Divinul la limita ştiinţei, aparatelor şi instrumentelor sale. Matematicianul găseşte Divinul în magia numerelor şi expresiilor cu are operează. Teoria fractalilor poate că este ultima poartă către Acesta. Biologul găseşte Divinul la baza întregii vieţi din Univers. Fizicianul regăseşte Divinul în străfundurile subcuantice ale materiei şi în toată disciplina legilor abia întrevăzute de ştiinţa sa. Filozoful ÎI poate găsi în oricare început sau sfârşit. După cum arată Raymond Ruyer, grupul „Gnosticilor de la Princeton” este o confrerie neoficială, neorganizată, a unui număr (lipeşte 2000 de savanţi, mulţi premianţi Nobel care, indiferent do domeniile lor, sunt convinşi de existenţa Divinului. Existenţa Big-Bangului identifică un punct central al Universului de unde a pornit toată Creaţia şi de unde se emit în permanenţă unde de formalizare a acesteia (adică de întreţinere a existenţei, atât materiale, cât şi biologice, (+) dextrogire pentru materie şi (-) levogire pentru fiinţele vii). În acest punct central se află, de asemenea, infinitatea întregului existent, deoarece, după cum arăta C. Noica într-un articol din Contemporanul intitulat „E bietul eu sub noi”, cubul din lumea tridimensională devine pătrat în realitatea bidimensională, devine segment de dreaptă în lumea bidimensională şi punct în lumea zero- dimensională. Aşa capătă înţeles filozofia chinezească a Vidului şi a Plinului; deoarece în lumea zero-dimensională (adică vidul reprezentat de un punct) încape întregul infinit şi prin proiecţie holografică, acesta se găseşte, de asemenea, în toate punctele care compun infinitul, inclusiv realitatea înconjurătoare. Prin aceasta trebuie să admitem că „Lumea zerodimensională” este, de asemenea, dimensiunea Divinului, rezervată Lui. Mai mult decât atât: Excepţionala lucrare a Dr. Octavian Udrişte Cum a creat Dumnezeu Universul din nimic apărută cu ceva timp în urmă şi care se bazează pe o bibliografie foarte recentă a peste 200 de lucrări ale marilor fizicieni teoreticieni şi nuclearişti contemporani, conchide asupra neputinţei Ştiinţei de a cunoaşte vreodată starea de dinaintea Big-Bangului (Marea Explozie care se identifică cu momentul Creaţiei ce a dus la formarea Universului), precum şi aceea la cel puţin un milion de ani de la aceasta! Concluzia este că niciodată Ştiinţa nu va ajunge să cunoască domeniul subcuantic, care, din această perspectivă, pare rezervat Divinului. Vă recomand, dragii mei semeni, această lucrare a Dr. Octavian Udrişte, cu toată căldura, ea fiind un exemplu de cum trebuie să arate cu adevărat, de carte de Ştiinţă Spirituală de care omenirea are atât de imperios nevoie! Neputinţa ştiinţei de a investiga şi cunoaşte starea pre-Big-Bang-ul şi domeniul subcuantic al realităţii, demonstrează că Poarta transcendentalului nu poate fi deschisă cu aroganţă şi că îngâmfarea lui Homo Sapiens Sapiens de astăzi adusă pe culmile aberante ale SF-ului, nu este cu nimic justificată. Cred că suntem nevoiţi să recunoaştem aici o anumită complicate a mass-mediei planetare, care a furnizat omului obişnuit de pe Terra, o imagine falsă şi hipertrofiată a ştiinţei actuale, determinându-i şi întreținându-i o atitudine ateista. Faptul este într-o oarecare măsură paradoxal totuşi, deoarece explozia informaţională ar trebui (dacă n-ar fi filtrată”) să-i asigure omului de pe stradă, prezenţa atotcuprinzătoare a Divinului. Trebuie să remarc în context, nu fără oarecare tristeţe, că ateul de astăzi este victimă nu numai a ignoranţei sale, dar şi a lipsei sale, am putea zice, patologice, de sensibilitate. În Transcendental nu se poate pătrunde cu mintea, ci doar cu inima, deoarece aceasta din urmă este singurul organ al omului care poate atinge dimensiuni de necuprins şi care corespunde frecvenţei Iubirii... Este de necrezut, cum unii oameni (de ştiinţă!) pot spune, asistând la experiment privitor la sensibilitatea plantelor (când se demonstrează cu o aparatură electronică corespunzătoare cuplată la planta cercetată, de exemplu, că aceasta reacţionează puternic când este sacrificată o fiinţă, chiar în încăperi mai îndepărtate de locul experimentului) sau când stăpânul ei se răneşte la un deget şi îi curge sânge. că nu poate fi vorba totuşi de o manifestare afectivă, deoarece ea nu are sistem nervos!! Cum poţi înţelege, simţi, prezenţa Divinului, când nu poţi înţelege sensibilitatea plantelor? Experimentul Findhorn este bine cunoscut în toata lumea. Poate la noi este mai puţin cunoscut, de aceea în modul cel mai lapidar cu putiință, voi arăta despre ce este vorba. În noiembrie 1962, Peter Caddy, hotelier, fost comandant de escadrilă a R.A.F., hotărăşte ca împreună cu soţia sa, clarvăzătoare şi trei copii ai lor, să se stabilească în zona golfului Findhorn din Nordul extrem al Scoţiei, pentru a întemeia acolo o grădină ca un Paradis, în ciuda condiţiilor ambientale, total improprii pentru astfel de obiectiv. În această acţiune, ei au fost însoţiţi de o altă senzitivă, Dorothy Maclean, care a părăsit Ministerul de Externe Canadian, pentru a studia sufismul. În timp de 5 ani, ei au realizat acolo lin adevărat Paradis care a uimit pe toţi specialiştii care au vizitai grădina, şi care nu credeau posibil acest lucru. Singura explicaţie: Iubirea! Ei au „saturat” pur şi simplu, terenul impropriu agriculturii cu vibraţii de iubire, în toate fazele de lucru începând chiar cu pregătirea iniţială a acestuia. La toate aceste aspecte vom mai reveni în paragraful intitulat „De ce este nutriţia umană, act sacru (sfânt)?” Deoarece tot ceea ce am de spus în această lucrare o voi face cu totală sinceritate, cu totală deschidere, singura problemă pe care mi- am pus-o a fost aceea de a găsi limbajul potrivit, pentru a fi înţeles de un număr cât mai mare de semeni. Să ne ajute Dumnezeu!   [1] Vom vedea în cursul lucrării, că postul total, ajunarea, cu marea lui putere vindecătoare are cu totul alţi parametri (n n).  

Adevarul despre medicina alternativa de Simon Singh 1 CUM STABILIM ADEVĂRUL?   Adevărul există – numai minciunile sunt inventate. Georges Braque             Această carte se ocupă de stabilirea adevărului în privinţa medicinei alternative. Care terapii sunt eficiente şi care sunt nefolositoare? Care terapii sunt neprimejdioase şi care sunt vătămătoare? Iată întrebările pe care şi le-au tot pus medicii de mii de ani încoace în privinţa tuturor formelor de medicină, însă doar de puţină veme au stabilit un mod de abordare care le permite să le deosebească pe cele eficiente de cele nefolositoare şi pe cele neprimejdioase de cele vătămătoare. Acesta, numit medicina bazată pe dovezi, a revoluţionat practica medicală, transformând-o dintr-o zonă de activitate a şarlatanilor şi incompetenţilor într-un sistem de servicii medicale care poate să ofere miracole cum sunt transplantul de rinichi, eliminarea cataractei, combaterea maladiilor infantile, eradicarea variolei şi salvarea reală a milioane de vieţi în fiecare an. Dat fiind că vom utiliza principiile medicinei bazate pe dovezi pentru a testa terapiile alternative, este esenţial să explicăm cum se cuvine ce anume este ea şi cum funcţionează. Nu o prezentăm într-un context modem, ci ne întoarcem în vreme, ca să vedem cum a apămt şi cum s-a dezvoltat, ceea ce îngăduie o înţelegere mai profundă a calităţilor sale inerente. Vom examina mai ales felul în care acest mod de abordare a permis testarea flebotomiei (a luării de sânge), un tratament ciudat şi foarte obişnuit odinioară, care implica tăierea pielii şi incizarea în lung a vasului de sânge ca remediu pentru orice afecţiune. Avântul flebotomiei a început în Grecia antică, unde se potrivea perfect cu ideea larg răspândită că bolile sunt provocate de dezechilibrul celor patru fluide din corp, numite umori: sângele, bila galbenă, bila neagră şi flegma. Dezechilibrele acestor umori, pe lângă afectarea sănătăţii, aveau ca rezultat anumite temperamente. Sângele era asociat cu optimismul, bila galbenă cu irascibilitatea, bila neagră cu deprimarea, iar flegma cu lipsa emoţiilor. Încă mai desluşim ecouri ale teoriei umorilor în cuvinte ca „sanguin”, „coleric”, „melancolic” şi „flegmatic”. Medicii greci, care nu cunoşteau felul în care circulă sângele prin corp, credeau că el poate să stagneze şi, prin aceasta, să provoace boală. Prin urmare, recomandau înlăturarea acestui sânge stagnant, prescriind anumite proceduri pentru fiecare boală. De exemplu, afecţiunile hepatice erau tratate prin practicarea unei incizii la o venă a mâinii drepte, iar în cazul afecţiunilor legate de splină trebuia incizată o venă a mâinii stângi. Tradiţia medicală grecească se bucura de un prestigiu atât de mare, încât, în veacurile următoare, lăsarea de sânge a devenit o metodă foarte populară de tratare a pacienţilor din întreaga Europă. La începutul Evului Mediu, cei avuţi apelau adesea, pentru lăsarea de sânge, la călugări, cărora însă, în 1163, papa Alexandru III le-a interzis să aplice această practică medicală crudă. După aceea, bărbierii au ajuns să preia răspunderea specialistului local în lăsarea de sânge. Ei şi-au luat sarcina în serios, rafinându-şi tehnicile şi adoptând noi tehnologii. Alături de lama simplă, a apărut lanţeta, o lamă acţionată de un resort, care pătrundea până la o anumită adâncime. I-a urmat scarificatorul, alcătuit dintr-o duzină, sau mai mult, de lame cu resort care despicau pielea simultan. Bărbierii care preferau o metodă mai puţin tehnică şi mai naturală optau pentru varianta lipitorilor. Ventuzele acestor viermi paraziţi care se hrănesc cu sânge au câte trei maxile separate, fiecare prevăzută cu circa 100 de dinţi minusculi. Ele oferă o metodă ideală pentru lăsarea de sânge din gingiile, buzele sau nasul pacientului. În plus, lipitorile secretă un agent anestezic care atenuează durerea, un anticoagulant care împiedică închegarea sângelui şi un vasodilatator care lărgeşte vasele de sânge ale victimei, mărind debitul. Pentru ca şedinţele de lăsare de sânge să fie mai îndelungate, medicii efectuau bdelatomia, adică despicau corpul lipitorii, astfel încât sângele pătrundea pe la capul ei şi apoi se scurgea afară prin tăietură. Aceasta împiedica lipitoarea să se umfle cu sânge şi o făcea să nu se oprească din supt. Se spune adesea că stâlpul roşu cu alb din faţa frizeriilor din zilele noastre este emblema rolului de chirurg pe care l-au avut cândva bărbierii, însă în realitate el este asociat cu rolul lor de specialişti în lăsarea de sânge. Roşul simbolizează sângele, albul este garoul, bila din vârf simbolizează vasul de alamă cu lipitori, iar stâlpul însuşi reprezintă băţul pe care îl strângea în mână pacientul ca să sporească debitul sângelui. În acelaşi timp, cei mai mulţi dintre medicii de frunte ai Europei practicau şi studiau şi ei lăsarea de sânge – de exemplu, Ambroise Pare, care a fost medicul oficial al regilor Franţei în secolul al XVI-lea. El a scris mult despre acest subiect, oferind numeroase recomandări şi sugestii valoroase: Când sunt prinse cu mâna goală, lipitorile se stârnesc, iar asta le face atât de îndărătnice, încât nu mai muşcă; prin urmare, trebuie să le ţii într-o pânză de în albă şi curată şi să le pui pe pielea deja zgâriată oleacă, ori mânjită cu sângele altei vietăţi, căci atunci ele se înfig deplin în piele şi came, cu mai mare lăcomie. Ca să le faci să se desprindă, să le pui la capete niţel praf de aloe, sare ori cenuşă. Dacă voieşti să ştii cât sânge au tras, se cere să presari pe ele, de cum s-au desprins, sare făcută pulbere, căci atuncea varsă tot sângele pe care l-au supt. Când europenii au colonizat Lumea Nouă, au dus cu ei practica lăsării de sânge. Medicii americani nu au găsit de cuviinţă să pună sub semnul întrebării tehnicile care se învăţau în marile spitale şi universităţi europene, aşa încât şi ei au considerat lăsarea de sânge o procedură medicală convenţională, care poate fi folosită în numeroase împrejurări. Şi totuşi, când a fost utilizată la tratarea celui mai important pacient al naţiunii, în 1799, a iscat dintr-odată gâlceavă. Era oare cu adevărat lăsarea de sânge o intervenţie medicală salvatoare a vieţii, ori făcea să se scurgă viaţa din pacienţi? Controversa a început în dimineaţa zilei de 13 decembrie 1799, când George Washington s-a trezit cu simptome de răceală. Când secretarul său personal l-a sfătuit să ia leacuri, Washington i-a răspuns: „Ştii doar că nu iau niciodată leacuri pentru răceală. O las să plece aşa cum a venit.“ Fostul preşedinte, în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, nu credea că ar trebui să-şi facă griji dacă-i curge un pic nasul şi-l doare în gât, cu atât mai mult cu cât avusese el a face cu boli mult mai rele, şi nu l-au răpus. În adolescenţă, s-a molipsit de variolă, urmată de un atac de tuberculoză. Apoi, pe când făcea lucrări topografice în mlaştinile pline de ţânţari din Virginia, s-a îmbolnăvit de malarie. În 1755, a scăpat ca prin minune cu viaţă din bătălia de la Monongahela, cu toate că i s-au prăpădit în luptă doi cai, iar patru gloanţe de muschetă i-au străpuns uniforma. A mai suferit şi de pneumonie, crizele de malarie i s-au repetat şi i-a apărut la şold un „carbuncul malign“, care l-a ţintuit la pat timp de şase săptămâni. Ironia sorţii face ca, după ce a scăpat cu viaţă din bătălii sângeroase şi din înfruntarea cu boli grave, ceea ce părea să fie un fleac de răceală cu care se pricopsise în acea zi de vineri, 13, s-a dovedit a fi, pentru Washington, primejdia cea mai mare. Starea i s-a înrăutăţit în noaptea de vineri aşa de mult, încât s-a trezit la mijirea zorilor cu senzaţia de sufocare. Când domnul Albin Rawlins, administratorul moşiei lui Washington, i-a pregătit un amestec de melasă, oţet şi unt, a constatat că pacientul nu o poate înghiţi decât cu mare greutate. Rawlins, care se pricepea foarte bine la lăsarea de sânge, a hotărât că tratamentul nu e suficient. Dornic să uşureze suferinţa stăpânului, a făcut o mică incizie în braţul generalului, folosind un instrument chirurgical cunoscut sub numele de lanţetă, şi a lăsat să se scurgă într-un vas de porţelan o treime de litru de sânge. În dimineaţa zilei de 14 decembrie, nu se arătase încă niciun semn de îmbunătăţire a stării pacientului, aşa că Marthei Washington i s-a luat o piatră de pe inimă când au venit trei medici să se ocupe de soţul ei. Dr. James Craik, medicul personal al generalului, era însoţit de dr. Gustavus Richard Brown şi dr. Elisha Cullen Dick. Ei au diagnosticat corect o cynanche trachealis („sugrumarea câinelui44), pe care în zilele noastre am interpreta-o drept umflarea şi inflamarea epiglotei. Aceasta bloca gâtul lui Washington şi îl făcea să respire cu mare greutate. Dr. Craik i-a pus pe gât puţină cantaridă (preparată din insecte uscate). Când a văzut că remediul nu are niciun efect, a optat pentru lăsarea de sânge, şi i-a mai scos generalului o jumătate de litru de sânge. La ora 11, a mai scos o dată aceeaşi cantitate. Corpul omenesc conţine, în medie, doar cinci litri de sânge, aşa încât, de fiecare dată, generalul a pierdut un procent considerabil. Dr. Craik nu părea să fie îngrijorat. În cursul după-amiezii, i-a incizat din nou vena şi a lăsat să se mai scurgă un litru întreg de sânge. În următoarele câteva ore, s-ar fi zis că lăsarea de sânge a fost de folos. Washington părea să-şi revină, şi o vreme a putut să şadă. A fost însă doar o revenire temporară. Mai târziu, în aceeaşi zi, starea i s-a înrăutăţit iar, iar medicii au efectuat încă o lăsare de sânge. De data aceasta, sângele arăta vâscos şi curgea încet. Din perspectivă modernă, aceasta reflectă deshidratarea, reducerea generală a fluidelor corporale, provocată de sânge- rarea prea mare. Pe măsură ce se scurgeau orele serii, doctorii nu puteau decât să constate întristaţi că numeroasele lăsări de sânge şi prişniţele nu aveau drept consecinţă niciun semn de vindecare. Dr. Craik şi dr. Dick au notat mai târziu: „Forţele vitale păreau acum să cedeze vizibil în faţa forţei bolii. Pe extremităţi, au fost aplicate vezicatoare, iar pe gât o cataplasmă din tărâţe şi oţet.44 George Washington Custis, nepotul după soţie al muribundului, a consemnat ultimele clipe ale primului preşedinte al Americii: Pe măsură ce se înnopta, era din ce în ce mai limpede că el se pierde, şi părea pe deplin conştient că „i se apropie clipa“. A întrebat ce oră e şi i s-a spus că mai sunt zece minute până la zece. Apoi, n-a mai glăsuit – mâna morţii era asupra lui, şi-şi dădea seama că „i-a sunat ceasul“. Cu o uimitoare stăpânire de sine, s-a pregătit să moară. Culcat pe pat, Părintele Naţiunii şi-a îndreptat trupul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi, fără vreun oftat, fără vreun geamăt, a murit. Niciun spasm ori zvârcolire n-a vestit clipa în care duhul său nobil şi-a luat tăcut zborul; atât de liniştit arăta în somnul morţii chipul său plin de bărbăţie, încât abia după câteva clipe au putut cei din jur să creadă că patriarhul s-a săvârşit din viaţă. George Washington, un uriaş de 1,92 m, fusese golit de jumătate din sânge în mai puţin de o zi. Medicii răspunzători de tratarea lui Washington susţineau că aceste măsuri drastice au fost necesare ca o ultimă şansă de a salva viaţa pacientului, şi cei mai mulţi dintre colegii lor au aprobat această decizie. Au fost totuşi şi păreri opuse în comunitatea medicală. Cu toate că lăsarea de sânge era de veacuri o procedură acceptată, unii doctori începeau acum să se îndoiască de valoarea ei. Ei susţineau că lăsarea de sânge e riscantă pentru pacienţi, în orice loc de pe corp ar fi efectuată şi indiferent dacă se scot o jumătate de litru sau doi. După părerea acelor medici, dr. Craik, dr. Brown şi dr. Dick l-au omorât de-a binelea pe fostul preşedinte, golindu-l, fără niciun rost, de sânge. Cine avea însă oare dreptate – cei mai grozavi medici din ţară, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze pe eroul naţiunii, ori medicii care au ales să meargă pe propriul drum şi în ochii cărora lăsarea de sânge era o moştenire zănatică şi primejdioasă, lăsată de Grecia antică? Printr-o coincidenţă, în ziua în care a murit Washington, 14 decembrie 1799, un tribunal se ocupa exact de problema dacă lăsarea de sânge le face bolnavilor rău sau bine. Sentinţa a apărut ca rezultat al unui articol scris de reputatul jurnalist englez William Cobbett, care locuia în Philadelphia şi căruia îi stârnise interesul activitatea unui doctor pe nume Benjamin Rush, cel mai renumit şi mai aprig susţinător al lăsării de sânge. Pe doctorul Rush îl admira toată America pentru strălucita sa carieră medicală, ştiinţifică şi politică. Scrisese optzeci şi cinci de lucrări importante, printre care primul manual de chimie din America, fusese medic-şef al armatei americane şi, lucrul cel mai important, fusese unul dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă. Poate că succesele sale erau de aşteptat, dacă ne gândim că absolvise la numai paisprezece ani College of New Jersey, devenit ulterior Universitatea Princeton. Rush lucra la Pennsylvania Hospital din Philadelphia şi era profesor la şcoala medicală afiliată acestuia, unde, în perioada în care el a deţinut acest post, şi-au desăvârşit pregătirea trei sferturi dintre medicii americani. Se bucura de un respect atât de mare, încât i se zicea „Hipocratele Pennsylvaniei“, şi este, până în prezent, singurul medic căruia American Medical Association i-a făcut statuie în Washington, D. C. Cariera sa prolifică i-a permis să convingă o întreagă generaţie de medici de binefacerile lăsării de sânge, printre aceştia numărându-se şi cei trei care l-au îngrijit pe generalul Washington. Căci Rush luptase, alături de doctorul Craik, în Războiul de Independenţă, fusese studentul doctorului Brown la Edinburgh şi profesorul doctorului Dick în Pennsylvania. Doctorul Rush chiar punea în practică ceea ce afirma. Cele mai multe consemnări despre lăsarea de sânge practicată de el sunt din timpul epidemiilor de febră galbenă din Philadelphia din anii 1794 şi 1797. Uneori, lăsa sânge la o sută de pacienţi pe zi, ceea ce înseamnă că în clinica sa duhnea a sânge putrezit, ceea ce atrăgea roiuri de muşte. Şi iată că William Cobbett, care avea o aplecare specială în dezvăluirea scandalurilor medicale, era convins că Rush omora, fără să-şi dea seama, mulţi pacienţi. Cobbett a început să cerceteze listele de decese locale şi a observat, desigur, creşterea ratei deceselor după ce colegii lui Rush i-au urmat recomandările în privinţa lăsării de sânge. Aceasta l-a făcut să declare că metodele lui Rush „au contribuit la depopularea Pământului”. Reacţia doctorului Rush la această acuzaţie de malpraxis a fost să-l dea pe Cobbett în judecată pentru calomnie, la Philadelphia, în 1797. Amânările şi întreruperile au tărăgănat procesul timp de doi ani, dar, la sfârşitul anului 1799, juriul era gata să se pronunţe. Esenţa problemei era dacă avea dreptate Cobbett când afirma că Rush îşi omora pacienţii prin lăsarea de sânge, sau afirmaţiile sale erau nefondate şi răuvoitoare. Deşi Cobbett putea să-şi susţină afirmaţiile arătând listele deceselor, aici nu era vorba despre o analiză riguroasă a impactului lăsării de sânge, în plus, tot restul era împotriva lui. La proces, au fost chemaţi bunăoară doar trei martori, toţi trei fiind medici care agreau concepţiile despre medicină ale doctorului Rush. De asemenea, au participat şapte avocaţi, ceea ce sugerează că forţa de persuasiune a fost mai mare decât cea a dovezilor. Rush, cu averea şi reputaţia sa, avea cei mai buni avocaţi din oraş, drept care sarcina lui Cobbett era cum nu se poate mai grea. Şi, peste toate astea, probabil că juriul mai era influenţat şi de faptul că William Cobbett nu era medic, în vreme ce Rush era unul dintre fondatorii medicinei americane, aşa încât părea firesc să-l susţină pe Rush. Nu-i de mirare că Rush a avut câştig de cauză. Cobbett a fost condamnat să-i plătească lui Rush o despăgubire de 5.000 de dolari, cea mai mare plătită vreodată în Pennsylvania. Prin urmare, exact în momentul în care George Washington murea în urma unei serii de lăsări de sânge, un tribunal hotăra că acesta e un tratament medical întru totul satisfăcător. Şi totuşi, nu ne putem baza pe sentinţa unui tribunal din secolul al XVIII-lea în problema dacă foloasele medicale ale lăsării de sânge depăşesc – sau nu – efectele ei secundare vătămătoare. La urma urmei, probabil că sentinţa a fost influenţată puternic de toţi factorii menţionaţi mai sus. De asemenea, să nu uităm că, în vreme ce Cobbett era un străin, Rush era erou naţional, aşa încât o sentinţă împotriva lui Rush era aproape de neconceput. Pentru a stabili adevărata valoare a lăsării de sânge, medicina avea nevoie de o procedură mai riguroasă, ceva care să fie mai puţin influenţabil chiar şi decât cel mai cinstit tribunal posibil. De fapt, în vreme ce dezbăteau probleme medicale în faţa unui tribunal, Rush şi Cobbett habar n-aveau că, de cealaltă parte a Atlanticului, fusese deja descoperită exact procedura potrivită pentru stabilirea adevărului în privinţa problemelor medicale, şi aceasta era folosită cu mare succes. Iniţial, fusese utilizată pentru a testa un tratament cu totul nou pentru o boală care-i afecta doar pe marinari, însă, în scurt timp, avea să fie utilizată pentru o serie de intervenţii medicale, printre care şi terapiile alternative. Scorbut, limeys* şi analiza sângelui în iunie 1744, un erou al marinei britanice, comandantul George Anson, se întorcea acasă după o călătorie în jurul lumii care durase aproape patru ani. Pe drum, Anson a înfruntat galionul spaniol „Covadonga” şi l-a capturat, cu toate cele 1.313.843 monede de argint de opt reali şi cele 35.682 de uncii de argint curat pe care acesta le avea la bord, cea mai mare pradă dintr-un deceniu de lupte împotriva Spaniei. Când Anson şi oamenii săi au mărşăluit triumfal prin Londra, au fost însoţiţi de comoară, treizeci şi două de care pline cu lingouri. Anson a plătit însă scump aceste trofee. Echipajul său a fost în repetate rânduri lovit de o boală numită scorbut, care a ucis peste două treimi dintre marinari. Ca să avem imaginea completă, în vreme ce doar patru oameni au murit în luptele navale purtate de Anson, peste o mie au fost răpuşi de scorbut. Scorbutul a fost un flagel permanent încă de când corăbiile au ridicat ancora pentru călătorii care au depăşit câteva săptămâni. Primul caz de scorbut pe o corabie a fost înregistrat în 1497, când Vasco da Gama a trecut de Capul Bunei Speranţe, iar apoi cazurile s-au înmulţit când căpitanii tot mai îndrăzneţi s-au avântat din ce în ce mai departe. Medicul militar englez William Clowes, care a însoţit flota reginei Elisabeta, a descris amănunţit simptomele groaznice care aveau să ucidă, în cele din urmă, două milioane de marinari: Gingiile le erau putrede tocmai până la rădăcina dinţilor, iar obrajii le erau tari şi umflaţi, dinţii li se clătinau, gata-gata să cadă… respiraţia le era urât mirositoare. Picioarele le erau nesigure şi atât de slăbite, încât simţeau peste tot dureri şi junghiuri, cu multe pete ori puncte albăstrii şi roşietice, unele mari, iar altele mici, ca pişcăturile de purice. Din perspectivă modernă, toate acestea devin inteligibile, deoarece ştim că scorbutul este rezultatul deficitului de vitamina C. Corpul omenesc foloseşte vitamina C pentru a produce colagen, care aglutinează muşchii, vasele de sânge şi alte structuri ale corpului, ajutând astfel la vindecarea tăieturilor şi vânătăilor. Lipsa vitaminei C duce, prin urmare, la sângerare şi la deteriorarea cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor, oaselor, pielii, gingiilor şi dinţilor. Pe scurt, bolnavul de scorbut se dezintegrează treptat şi moare în chinuri. Termenul „vitamină” descrie o substanţă nutritivă vitală pentru supravieţuire, dar pe care organismul nu o poate produce singur, aşa încât trebuie procurată din alimente. Vitamina C o luăm, de obicei, din fructe, care, din păcate, lipseau din hrana marinarilor de rând. Ei mâncau biscuiţi, came sărată, peşte uscat, toate acestea lipsite de vitamina C şi, probabil, pline de gărgăriţe. De fapt, prezenţa acestora era socotită de obicei semn bun, căci gărgăriţele părăseau carnea doar când devenea primejdios de stricată şi cu totul necomestibilă. Soluţia simplă ar fi fost modificarea alimentaţiei marinarilor, dar oamenii de ştiinţă încă nu descoperiseră vitamina C şi nu cunoşteau importanţa fructelor proaspete în prevenirea scor- butului. Doctorii au propus, în schimb, multe alte remedii. Totdeauna merita, desigur, să se încerce lăsarea de sânge, iar printre celelalte tratamente se număra consumarea de pastă de mercur, apă sărată, oţet, acid sulfuric, acid clorhidric sau vin de Mosella. Alt tratament implica îngroparea bolnavului în nisip până la gât, lucru care nu prea era la îndemână în mijlocul Pacificului. Remediul cel mai sucit era munca grea, întrucât doctorii au băgat de seamă că scorbutul are în general legătură cu marinarii leneşi. Doctorii confundaseră, desigur, cauza cu efectul, căci scorbutul era cel care îi făcea pe marinari leneşi, nu lenea îi făcea pe marinari vulnerabili la scorbut. Această gamă de remedii inutile a făcut ca ambiţiile maritime din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea să fie frânate în continuare de moartea provocată de scorbut. Învăţaţii de pretutindeni au născocit teorii ezoterice despre cauzele scorbutului şi au dezbătut meritele diferitelor tratamente, însă nimeni nu părea să fie în stare să pună stavilă putrezirii care ucidea sute de mii de marinari. Apoi, în 1746, a avut loc o descoperire capitală, când un tânăr medic de marină scoţian, pe nume James Lind, s-a îmbarcat pe „Salisbury’7 Mintea lui ascuţită şi meticuloasă i-a îngăduit să facă abstracţie de modă, prejudecăţi, poveşti şi zvonuri şi a abordat flagelul scorbutului în mod extrem de logic şi raţional. Pe scurt, James Lind era menit să izbândească acolo unde toţi ceilalţi eşuaseră, deoarece a pus în aplicare ceea ce pare să fi fost prima testare clinică controlată din lume. În timpul serviciului militar, Lind a navigat prin Canalul Mânecii şi Marea Mediterană şi, cu toate că „Salisbury“ nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de ţărm, în primăvara lui 1747 o zecime dintre marinari aveau simptome de scorbut. Prima reacţie a lui Lind a fost, probabil, să le ofere marinarilor unul dintre numeroasele tratamente populare în acea vreme, însă ea a fost depăşită de altă idee care i-a venit. Ce-ar fi dacă ar trata marinarii în feluri diferite? Observând care se simte mai bine şi care se simte mai rău, ar putea să afle care tratamente sunt eficiente şi care nu sunt bune de nimic. Chiar dacă nouă lucrul acesta ne pare de la sine înţeles, era o abatere cu adevărat radicală de la tradiţia medicală. Pe 20 mai, Lind a identificat doisprezece marinari cu simp- tome de scorbut la fel de grave, aşa încât aveau toţi „gingiile putrede, pete şi letargie, şi slăbiciunea genunchilor44. Le-a aşezat apoi hamacele în aceeaşi parte a navei şi a avut grijă ca ei să primească aceleaşi alimente la micul-dejun, prânz şi cină, stabilind astfel „un regim alimentar comun44. În acest fel, Lind asigura corectitudinea testării, deoarece toţi pacienţii erau la fel de bolnavi şi beneficiau de aceleşi condiţii de cazare şi hrănire. A împărţit după aceea marinarii în şase perechi şi a oferit fiecărei perechi un tratament diferit. Primei perechi i-a dat un sfert de litru de cidru, celei de-a doua i-a administrat de trei ori pe zi câte douăzeci şi cinci de picături de elixir de vitriol (acid sulfuric), cea de-a treia pereche a primit de trei ori pe zi câte două linguri de oţet, cea de-a patra a primit o dată pe zi câte un sfert de litru de apă de mare, celei de-a cincea perechi i-a administrat o pastă medicinală din usturoi, muştar, ridichi şi smirnă, iar cea de-a şasea a primit în fiecare zi două portocale şi o lămâie. A fost monitorizat încă un alt grup de marinari bolnavi, care au mâncat ca de obicei, funcţionând ca grup de control. Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim două lucruri importante. În primul rând, includerea portocalelor şi lămâilor era pură întâmplare. Cu toate că au existat încă din 1601 câteva rapoarte despre faptul că lămâile ameliorează simptomele scorbutului, în ochii medicilor de la sfârşitul veacului al XVIII-lea fructele ar fi fost un remediu bizar. Dacă ar fi existat în vremea lui Lind termenul „medicină alternativă44, colegii lui poate că ar fi pus portocalelor şi lămâilor eticheta „alternative44, întrucât erau remedii naturale, care nu se bazau pe o teorie plauzibilă, şi astfel era puţin probabil să se compare cu medicamentele cele mai consacrate. Cel de-al doilea lucru important este că Lind n-a inclus în testul său lăsarea de sânge. Cu toate că alţii ar fi putut crede că lăsarea de sânge este utilă în tratarea scorbutului, Lind nu era convins de asta şi a presupus că tratamentul real este legat de alimentaţie. Vom reveni curând la problema testării lăsării de sânge. Testarea clinică a început, iar Lind aştepta să vadă dacă vreunul dintre marinari se va simţi mai bine, şi care anume. Cu toate că testarea urma să dureze paisprezece zile, după numai şase zile s-a terminat rezerva de citrice de pe navă, aşa încât Lind a trebuit să evalueze rezultatele în această fază timpurie. Din fericire, concluzia era aproape evidentă, deoarece marinarii care au primit lămâi şi portocale se simţeau remarcabil de bine, aproape vindecaţi. Toţi ceilalţi pacienţi sufereau în continuare de scorbut, în afară de consumatorii de cidru, care prezentau mici semne de ameliorare. Aceasta se datora, probabil, faptului că şi cidrul poate să conţină mici cantităţi de vitamina C, în funcţie de felul în care este preparat. Prin controlarea variabilelor, cum sunt mediul şi regimul alimentar, Lind demonstrase că portocalele şi lămâile erau esenţiale în vindecarea scorbutului. Chiar dacă numărul de pacienţi implicaţi în testare a fost extrem de mic, rezultatele obţinute erau atât de izbitoare, încât el a fost convins de rezultate. Habar nu avea, desigur, că portocalele şi lămâile conţin vitamina C, ori că vitamina C este un ingredient-cheie în producţia de colagen, dar niciunul dintre aceste lucruri nu era important – esenţialul era că tratamentul lui a dus la vindecare. Demonstrarea faptului că un tratament este eficient e o prioritate absolută în medicină; cunoaşterea detaliilor exacte ale mecanismului care stă la bază poate fi lăsată în seama cercetărilor ulterioare. Dacă Lind ar fi făcut cercetare în secolul al XXI-lea, şi-ar fi prezentat rezultatele într-o conferinţă importantă şi apoi le-ar fi publicat într-o revistă medicală. Alţi oameni de ştiinţă ar fi citit despre metodologia sa şi ar fi repetat testarea, iar într-un an sau doi ar fi existat consens internaţional în privinţa capacităţii portocalelor şi lămâilor de a vindeca scorbutul. Din nefericire, comunitatea medicală din veacul al XVIII-lea era destul de fragmentată, aşa încât adeseori descoperirile erau ignorate. Lind însuşi n-a ajutat prea mult, deoarece era timid, aşa că nu şi-a publicat lucrarea de cercetare şi n-a contribuit la cunoaşterea ei. În cele din urmă, la şase ani după testare, a scris despre aceasta într-o carte dedicată comandantului Anson, despre care se ştia că pierduse, cu numai câţiva ani înainte, o mie de oameni din pricina scorbutului. Treatise on the Scurvy {Tratat despre scorbut) era un tom de patru sute de pagini de natură să intimideze, scris într-un stil greoi, şi nu-i de mirare că i-a adus doar puţini adepţi. Lucrurile au fost înrăutăţite de faptul că Lind a subminat credibilitatea tratamentului său prin crearea unei versiuni concentrate a sucului de lămâie, care ar fi fost mai uşor de transportat, stocat, păstrat şi administrat. Acest soi de sirop a fost obţinut prin încălzirea şi evaporarea sucului de lămâie, dar Lind nu şi-a dat seama că acest procedeu distrugea vitamina C, ingredientul activ care vindeca scorbutul. Prin urmare, cei care au urmat recomandările lui Lind au fost curând dezamăgiţi, deoarece siropul de lămâie era aproape cu totul nefolositor. Aşadar, în ciuda unei testări încununate de succes, tratamentul simplu cu lămâie a fost ignorat, scorbutul a continuat să facă ravagii şi au mai murit mulţi marinari. În 1723, la sfârşitul Războiului de Şapte ani cu Franţa, documentele arătau că 1.512 marinari britanici au fost ucişi în luptă şi 100.000 au fost ucişi de scorbut. Şi totuşi, în 1780, la treizeci şi trei de ani după testarea iniţială, lucrarea lui Lind a fost remarcată de influentul medic Gilbert Blane. Acesta, poreclit „Chillblain“* din pricina purtării glaciale, a dat – pe când se pregătea de primul său post în marină, în cadrul flotei britanice din Caraibe – peste tratatul despre scorbut al lui Lind. A fost impresionat de declaraţia lui Lind că nu va „propune nimic dictat de simpla teorie, ci va confirma totul prin experienţe şi fapte, cele mai de nădejde călăuze”. Inspirat de metoda lui Lind şi interesat de concluziile acestuia, Blane a hotărât să monitorizeze scrupulos rata mortalităţii în cadrul flotei britanice în Indiile Occidentale, pentru a vedea ce se întâmplă dacă introduce lămâi în regimul alimentar al tuturor marinarilor. Cu toate că studiul lui Blane a fost mai puţin riguros controlat decât cel al lui Lind, el a implicat un număr mult mai mare de marinari, iar rezultatele au fost, fără îndoială, şi mai izbitoare. În primul an petrecut de el în Indiile Occidentale, flota britanică număra 12.019 marinari, dintre care 60 au murit în luptă şi încă 1.518 de boli, scorbutul fiind răspunzător de majoritatea copleşitoare a acestor decese. După ce Blane a introdus însă lămâile în regimul alimentar, rata mortalităţii a scăzut la jumătate. Mai târziu, în locul lămâilor galbene, s-au folosit adesea lămâile verzi (limes), de unde se trage termenul argotic limeys care-i desemna pe marinarii englezi şi, ulterior, pe englezi, în general. Nu numai că Blane a fost convins de importanţa fructelor proaspete, dar, după cincisprezece ani – când a fost numit în Sick and Hurt Board*, care răspundea de stabilirea procedurilor medicale navale –, a izbutit să realizeze prevenirea scorbutului în întreaga flotă britanică. Pe 5 martie 1795, Comisia şi Amiralitatea au căzut de acord asupra faptului că vieţile marinarilor vor fi salvate dacă li se dă zilnic o raţie de suc de lămâie nu mai mare de trei sferturi de uncie**. Lind murise chiar în anul precedent, însă misiunea lui de a scăpa de scorbut navele britanice a fost iscusit dusă la îndeplinire de Blane. Englezii nu se grăbiseră defel să adopte tratamentul cu lămâi, căci trecuse aproape o jumătate de veac de la testul revoluţionar al lui Lind, însă multe alte naţiuni au întârziat şi mai mult. Aceasta le-a dat englezilor un avantaj imens în ceea ce priveşte colonizarea teritoriilor îndepărtate şi înfruntările navale cu vecinii lor europeni. De exemplu, înainte de bătălia de la Tra- falgar, în 1805, Napoleon plănuise să invadeze Marea Britanie, dar n-a putut s-o facă, din pricina blocadei navale britanice, care i-a împiedicat timp de câteva luni navele să iasă din porturi. Ţinerea pe loc a flotei franceze a fost posibilă doar pentru că echipajele de pe navele britanice erau aprovizionate cu fructe, ceea ce însemna că nu trebuie să-şi întrerupă misiunea ca să aducă la bord marinari sănătoşi în locul celor răpuşi de scorbut. Într-adevăr, nu este exagerat să spunem că inventarea testării clinice de către Lind şi, ulterior, faptul că Blane a popularizat consumul de lămâi ca tratament al scorbutului au salvat naţiunea, deoarece armata lui Napoleon era mult mai puternică decât cea britanică, aşa încât eşecul blocadei ar fi avut drept consecinţă, probabil, izbânda invaziei franceze. Soarta unei naţiuni are o însemnătate istorică imensă, însă aplicarea testării clinice avea să aibă, în veacurile următoare, O importanţă şi mai mare. Cercetările medicale aveau să folosească în mod curent testările clinice, pentru a stabili care tratamente dau roade şi care sunt ineficiente. Acest lucru avea, la rândul său, să permită medicilor – capabili de-acum să vindece boli apelând mai degrabă la leacuri verificate, decât recomandând greşit remedii de-ale şarlatanilor – salvarea a sute de milioane de vieţi din întreaga lume. Dat fiind rolul ei principal în medicină, lăsarea de sânge a fost unul dintre primele tratamente supuse verificării prin intermediul testării clinice controlate. În 1809, la numai zece ani de la momentul în care lui Washington, aflat pe patul pe moarte, I s-a luat sânge, un medic militar scoţian, pe nume Alexander Hamilton, s-a hotărât să afle dacă este – sau nu – recomandabil să se aplice pacienţilor lăsarea de sânge. În mod ideal, testarea clinică efectuată de el ar fi trebuit să examineze impactul lăsării de sânge asupra unei singure maladii sau asupra unui singur simptom, cum ar fi gonoreea sau febra, deoarece rezultatele tind să fie mai clare dacă testarea se concentrează pe un singur tratament, pentru o singură afecţiune. Testarea a avut însă loc în vreme ce Hamilton participa la Războiul Peninsular din Portugalia, unde condiţiile de pe câmpul de luptă nu-i ofereau luxul de a efectua o testare ideală – aşa că a examinat impactul lăsării de sânge asupra unei game largi de afecţiuni. Ca să fim drepţi cu Hamilton, trebuie să spunem că acest proiect n-a fost chiar atât de nerezonabil, dat fiind că în epocă lăsarea de sânge era recomandată insistent ca panaceu – dacă medicii credeau că lăsarea de sânge poate să vindece orice boală, atunci putem spune că testarea ar trebui să includă pacienţi cu toate bolile. Hamilton a început testarea prin împărţirea în trei grupuri a unui lot de 366 de soldaţi cu diferite probleme medicale. Primele două grupuri au fost tratate de el însuşi şi de un coleg (domnul Anderson) fără să recurgă la lăsarea de sânge, în vreme ce de al treilea grup s-a ocupat un medic al cărui nume nu a fost consemnat, care a administrat tratamentul uzual al lăsării de sânge cu ajutorul lanţetei. Rezultatele testului au fost clare: A fost aranjat în aşa fel, încât acest număr a fost admis, alternativ, ca fiecare dintre noi să aibă câte o treime. Bolnavii erau primiţi fără osebire şi se bucurau pe cât posibil de aceeaşi îngrijire şi acelaşi confort. […] Nici domnul Anderson, nici eu nu am folosit lanţeta nici măcar o dată. El a pierdut doi bolnavi, eu patru; iară din cealaltă treime au murit treizeci şi cinci de pacienţi. Rata deceselor la pacienţii trataţi prin lăsarea de sânge a fost de zece ori mai mare decât la ceilalţi. Era o acuzaţie incrimi- natorie la adresa lăsării de sânge şi o spectaculoasă demonstraţie că ea mai degrabă provoacă moartea decât salvează vieţi. Ar fi fost însă greu de combătut concluzia testării, deoarece aceasta era cu mult în avantaj în privinţa a doi dintre principalii factori ce determină calitatea unei testări. În primul rând, testarea a fost controlată atent, ceea ce înseamnă că grupuri separate de pacienţi au fost tratate similar, cu excepţia unui factor distinct, şi anume lăsarea de sânge. Aceasta i-a îngăduit lui Hamilton să izoleze impactul lăsării de sânge. Dacă grupul la care s-a practicat lăsarea de sânge ar fi fost ţinut în condiţii mai proaste, ori ar fi avut alt regim alimentar, rata mai mare a deceselor ar fi putut fi pusă pe seama mediului ori hranei, însă Hamilton a avut grijă ca toate grupurile să primească „aceeaşi îngrijire” şi „acelaşi confort”. Prin urmare, lăsarea de sânge a putut fi identificată ca singurul factor răspunzător de rata mai mare a deceselor în al treilea grup. În al doilea rând, Hamilton s-a străduit să asigure corectitudinea testării prin garantarea faptului că grupurile studiate sunt, în medie, cât mai asemănătoare posibil. A realizat acest lucru evitând orice repartizare sistematică a pacienţilor, cum ar fi direcţionarea deliberată a soldaţilor mai vârstnici către grupul tratat prin lăsare de sânge, ceea ce ar fi făcut ca rezultatele testului lăsării de sânge să fie distorsionate. Hamilton a inclus însă pacienţii în fiecare grup în mod „alternativ” şi „fără osebire”, lucru cunoscut în prezent ca randomizare a alocării tratamentelor într-o testare. Dacă pacienţii sunt repartizaţi în grupuri în mod aleatoriu, se poate presupune că grupurile vor fi, în mare, similare din perspectiva oricărui factor – cum ar fi vârsta, veniturile, sexul sau gravitatea maladiei – care ar putea afecta evoluţia unui pacient. Randomizarea face ca până şi factorii necunoscuţi să fie distribuiţi echilibrat între grupuri. Corectitudinea asigurată de randomizare este deosebit de utilă când lotul inţial de participanţi este mare. În cazul amintit, numărul participanţilor (366) era impresionant. În prezent, cercetătorii din domeniul medicinei numesc aceasta testare controlată randomizată (TER)*, sau testare clinică randomizată, şi este considerată etalonul-aur al verificării terapiilor. Cu toate că Hamilton a reuşit să facă prima testare clinică randomizată a efectelor lăsării de sânge, nu a reuşit să publice rezultatele. De fapt, ştim de cercetarea efectuată de Hamilton doar pentru că documentele sale au fost redescoperite, în 1987, printre documente ascunse într-un cufăr aflat la Royal College of Physicians din Edinburgh. Nepublicarea este o abatere gravă de la datoria fiecămi cercetător medical, deoarece publicarea are două urmări importante. În primul rând, îi încurajează pe alţii să repete cercetarea, lucru care poate fie să dezvăluie erori ale cercetării iniţiale, fie să confirme rezultatele. În al doilea rând, publicarea este cea mai bună cale de a face cunoscută descoperirea, aşa încât alţii pot să aplice ceea ce au învăţat din ea. Nepublicarea lucrării a făcut ca testarea luării de sânge efectuată de Hamilton să nu aibă nicio influenţă asupra entuziasmului manifestat de multă lume faţă de această practică. A trebuit să mai treacă nişte ani până ce alţi pionieri ai medicinei, cum este medicul francez Pierre Louis, să efectueze propriile testări şi să confirme concluziile lui Hamilton. Aceste rezultate, care au fost publicate şi difuzate cum se cuvine, arătau în mod repetat că lăsarea de sânge nu este un procedeu care salvează viaţa, ci este mai degrabă un potenţial ucigaş. În lumina acestor descoperiri, este foarte probabil ca lăsarea de sânge să fie în mare măsură răspunzătoare de moartea lui George Washington. Din păcate, dat fiind că aceste concluzii defavorabile lăsării de sânge erau contrare concepţiei predominante, mulţi medici le-au acceptat cu greu şi chiar au făcut tot ce le stătea în puteri ca să le submineze. De exemplu, când Pierre Louis şi-a publicat, în 1828, rezultatele testelor, mulţi medici au respins concluzia sa despre lăsarea de sânge tocmai din cauză că se baza pe date obţinute prin analizarea unui număr mare de pacienţi. Ei au atacat aşa-numita sa „metodă numerică44, deoarece îi interesa mai mult tratarea pacientului individual care zăcea în faţa lor decât ceea ce s-ar putea întâmpla unui eşantion mare de pacienţi. Louis a ripostat cu argumentul că era imposibil să ştii dacă un anumit tratament este – sau nu – neprimejdios şi eficient pentru pacientul individual dacă nu s-a demonstrat că este neprimejdios şi eficient pentru un număr mare de pacienţi: „Un agent terapeutic nu poate fi folosit cu discernământ ori probabilitate de succes într-un anumit caz decât dacă a fost dovedită anterior eficienţa lui generală în cazuri analoge […] fără ajutorul statisticilor, nu e posibil nimic care să semene cu medicina adevărată.44 Iar când medicul scoţian Alexander Maclean, care lucra în India în 1818, a susţinut ideea utilităţii testărilor medicale pentru a verifica tratamentele, criticii au spus că nu se cuvine să faci astfel de experienţe cu sănătatea bolnavilor. Răspunsul lui a fost că evitarea testărilor ar face ca medicina să nu fie niciodată mai mult decât o colecţie de tratamente neverificate, care ar putea fi cu totul nefolositoare ori primejdioase. El a descris medicina practicată fără niciun fel de dovezi ca pe „o serie continuă de experimente cu vieţile semenilor noştri44. În ciuda inventării testării clinice şi fără să ţină cont de dovezile împotriva lăsării de sânge, mulţi medici europeni au continuat să lase sânge pacienţilor lor, în aşa măsură, încât, în 1833, Franţa a trebuit să importe 42 de milioane de lipitori. Dar, cu fiecare deceniu ce trecea, doctorii au devenit mai raţionali, testările au devenit un lucru mai obişnuit, iar terapiile primejdioase şi nefolositoare, cum este lăsarea de sânge, şi-au început declinul. Înainte de testarea clinică, un doctor stabilea tratamentul pentru un anumit pacient, bazându-se pe propriile prejudecăţi, sau pe ceea ce învăţase de la colegii săi, sau pe amintirile distorsionate ale cazurilor în care tratase alţi câţiva pacienţi cu aceeaşi afecţiune. După apariţia testării clinice, doctorii puteau să aleagă tratamentul pentru un singur pacient, examinând dovezile obţinute prin mai multe testări, în care se poate să fi fost implicaţi mii de pacienţi. Tot nu exista garanţia că un tratament care se dovedise eficient într-o serie de testări va vindeca un anumit pacient, însă orice medic care adopta această metodă îi oferea pacientului său cele mai mari şanse de vindecare. Faptul că Lind a inventat testarea clinică a declanşat o revoluţie treptată, care a luat avânt pe parcursul secolului al XIX-lea. Ea a transformat medicina, din loteria periculoasă care era în veacul al XVIII-lea, în disciplina raţională din secolul al XX-lea. Testarea clinică a ajutat la apariţia medicinei modeme, care ne-a permis să ducem o viaţă mai lungă, mai sănătoasă şi mai fericită. Medicina bazată pe dovezi Dat fiind că testările medicale sunt un factor important în stabilirea celor mai bune tratamente pentru pacienţi, ele au rolul principal în mişcarea numită medicina bazată pe dovezi. Cu toate că principiile esenţiale ale medicinei bazate pe dovezi ar fi fost apreciate de James Lind în veacul al XVIII-lea, mişcarea s-a răspândit cu adevărat abia pe la mijlocul secolului al XX-lea, iar denumirea însăşi a apărut în presă abia în 1992, când a fost inventată de David Sackett, de la Memaster University, Ontario. El a definit-o astfel: „Medicina bazată pe dovezi înseamnă utilizarea conştientă, explicită şi judicioasă a celor mai bune dovezi existente în luarea deciziilor legate de îngrijirea fiecărui pacient în parte.” Medicina bazată pe dovezi sporeşte puterea doctorilor prin faptul că le oferă cele mai fiabile informaţii şi, prin urmare, este benefică pacienţilor, deoarece măreşte probabilitatea ca ei să primească tratamentul cel mai potrivit. Din perspectiva secolului al XXI-lea, pare evident că deciziile medicale trebuie să se bazeze pe dovezi, provenite, în mod caracteristic, din testările clinice randomizate, însă apariţia medicinei bazate pe dovezi reprezintă un moment de răscruce în istoria medicinei. Anterior dezvoltării medicinei bazate pe dovezi, medicii erau cât se poate de ineficienţi. De obicei, pacienţii care se vindecau izbuteau să-şi revină de pe urma bolilor în ciuda tratamentelor primite, nu datorită acestora. După ce corpul medical a adoptat însă idei la îndemână, cum e testarea clinică, progresul a devenit rapid. În zilele noastre, testarea clinică este uzuală în verificarea noilor tratamente, iar experţii medicali sunt de acord că medicina bazată pe dovezi e cheia îngrijirii medicale eficiente. Cu toate acestea, celor care nu fac parte din corpul medical conceptul de medicină bazată pe dovezi le pare uneori rece, confuz şi intimidant. Dacă înclinaţi către acest punct de vedere, atunci, repetăm, merită să ne amintim cum stăteau lucrurile înainte de apariţia testării clinice şi a medicinei bazate pe dovezi: doctorii nu erau conştienţi de răul pe care-l făceau lăsând sânge la milioane de oameni, omorându-i de-a binelea pe mulţi dintre ei, printre care se numără şi George Washington. Aceşti doctori nu erau proşti sau răi; le lipseau pur şi simplu cunoştinţele care apar când iau amploare testările medicale. Amintiţi-vă de Benjamin Rush, prolificul specialist în lăsare de sânge, care a acţionat în judecată pentru calomnie şi a avut câştig de cauză în ziua în care a murit Washington. Era un om sclipitor, foarte învăţat şi plin de compasiune, căruia i se datorează identificarea dependenţei drept maladie şi înţelegerea faptului că alcoolicii îşi pierd capacitatea de a se controla în privinţa consumului de alcool. A pledat, de asemenea, pentru drepturile femeilor, a luptat pentru abolirea sclaviei şi a participat la campania împotriva pedepsei capitale. Şi totuşi, această combinaţie de inteligenţă şi decenţă n-a fost suficientă pentru a-l împiedica să ucidă sute de pacienţi prin lăsare de sânge şi să-şi încurajeze mulţi dintre studenţi să facă exact acelaşi lucru. Respectul faţă de ideile vechi, laolaltă cu motivele inventate ad hoc pentru justificarea lăsării de sânge au fost de natură să-l înşele pe Rush. Rush ar fi putut, bunăoară, confunda cu uşurinţă sedarea provocată de lăsarea de sânge cu o reală îmbunătăţire a stării pacienţilor, nedându-şi seama că, de fapt, îi secătuia de viaţă. Probabil că a fost derutat şi de propria memorie, amintindu-şi selectiv pacienţii care supravieţuiseră lăsării de sânge şi uitându-i în mod corespunzător pe cei care muriseră. Mai mult, Rush se poate să fi fost ispitit să atribuie orice succes tratamentului său şi orice eşec pacientului, care oricum era sortit morţii. Cu toate că medicina bazată pe dovezi condamnă acum tipul de lăsare de sânge practicată de Rush, este important să arătăm că medicina bazată pe dovezi înseamnă, de asemenea, să rămânem deschişi la dovezile noi şi să revizuim concluziile. De pildă, datorită ultimelor dovezi aduse de noile testări, lăsarea de sânge este din nou un tratament acceptabil în situaţii bine determinate – s-a demonstrat bunăoară că lăsarea de sânge folosită în ultimă instanţă poate reduce excesul de fluid provocat de atacul de cord. Tot aşa, lipitorile joacă acum un nou rol, cel de a-i ajuta pe pacienţi să-şi revină după unele intervenţii chirurgicale. În 2007, de pildă, unei femei din Yorkshire i s-au pus în gură lipitori de patru ori pe zi, timp de o săptămână şi jumătate, după rezecţia unei tumori canceroase şi reconstruirea limbii – deoarece lipitorile secretă substanţe chimice care măresc fluxul sanguin, accelerând astfel vindecarea. În ciuda faptului că este, fără îndoială, o forţă a binelui, medicina bazată pe dovezi e privită uneori cu neîncredere. Pentru unii, ea pare o strategie ce îngăduie autorităţilor medicale să-şi protejeze membrii şi tratamentele utilizate de ei, excluzându-i pe cei din afară, care oferă tratamente alternative. De fapt, aşa cum am văzut deja, tocmai opusul este adesea adevărat, deoarece, în realitate, medicina bazată pe dovezi le permite celor din afară să fie auziţi – sprijină orice tratament care se dovedeşte eficient, indiferent cine îl propune şi indiferent cât de ciudat poate să pară. Sucul de lămâie ca tratament al scorbutului era un remediu neplauzibil, însă autorităţile medicale au fost silite să-l accepte, deoarece se sprijinea pe dovezi obţinute prin testări. Pe de altă parte, lăsarea de sânge era, în mare măsură, un tratament-standard, însă autorităţile medicale au fost silite să-şi respingă propria practică, deoarece era subminată de dovezile obţinute prin testări. Există în istoria medicinei un episod care dovedeşte de minune că abordarea bazată pe dovezi sileşte autoritatea medicală să accepte concluziile care apar când medicina e supusă testării. Florence Nightingale, „Femeia cu lampa“*, nu era o persoană de vază, şi iată că a izbutit să aibă ultimul cuvânt într-o dispută îndârjită cu autorităţile medicale dominate de bărbaţi, dat fiind că s-a înarmat cu date solide, irefutabile. Ea poate fi socotită cu adevărat unul dintre primii susţinători ai medicinei bazate pe dovezi, şi a folosit-o cu succes, pentru a transforma sistemul victorian de servicii medicale. Florence şi sora ei s-au născut în timpul unei luni de miere prelungite şi foarte rodnice, de care părinţii lor, William şi Frances Nightingale, s-au bucurat timp de doi ani în Italia. Sora mai mare a lui Florence s-a născut în 1819 şi a primit numele Parthenope, după oraşul în care a venit pe lume – Parthenope fiind denumirea grecească a oraşului Neapole. Florence s-a născut în primăvara lui 1820 şi a primit, la rândul ei, numele oraşului în care a venit pe lume. Era de aşteptat ca Florence să ducă viaţa unei doamne victoriene din clasa privilegiată, însă în adolescenţă o ţinea una şi bună că aude vocea Domnului care o călăuzeşte. Se pare, aşadar, că dorinţa ei de a deveni soră de caritate a fost urmarea unei „chemări divine11. Acest lucru i-a mâhnit pe părinţii ei, deoarece lumea credea, în general, că surorile de caritate sunt slab educate şi uşuratice şi că adesea trag la măsea, însă tocmai acestea erau prejudecăţile pe care Florence era hotărâtă să le distrugă. Era deja şocantă ideea ca Florence să devină soră de caritate în Marea Britanie, aşa încât părinţii ei au fost de două ori mai îngroziţi de hotărârea ei ulterioară de a lucra în spitalele cu răniţi din Războiul Crimeii. Florence citise rapoartele impresionante din ziare cum ar fi The Times, care evidenţiau numărul mare de soldaţi răpuşi de holeră şi de malarie. S-a înscris ca voluntară, iar, în noiembrie 1845, conducea spitalul de la Scutari, în Turcia, în care, după cum se ştia, saloanele erau mizerabile, paturile erau murdare, canalizarea era înfundată, iar mâncarea era alterată. În scurt timp, a înţeles că principala cauză a morţii nu erau rănile suferite de soldaţi, ci bolile care proliferau în condiţiile acelea execrabile. Aşa cum se recunoştea într-un raport oficial, „vântul sufla aeml din canalizare, prin conductele numeroaselor latrine deschise, până pe culoarele şi în saloanele în care zăceau bolnavii”. Florence Nightingale s-a apucat să transforme spitalul – având grijă ca hrana să fie corespunzătoare şi rufaria curată, dispunând curăţarea canalizării şi deschiderea ferestrelor, ca să intre aer curat. În numai o săptămână, au fost îndepărtate 215 roabe cu gunoaie, a fost spălată de nouăsprezece ori canalizarea şi au fost îngropate hoiturile a doi cai, al unei vaci şi a patru câini găsite în perimetrul spitalului. Ofiţerii şi medicii care conduseseră instituţia anterior au considerat că aceste schimbări erau o insultă la adresa profesionalismului lor şi i-au pus piedici la fiecare pas, însă ea şi-a văzut de drum fără să-i bage în seamă. Rezultatele păreau să dea dreptate metodelor ei: în februarie 1855, rata deceselor în rândul tuturor soldaţilor internaţi era de 43%, însă în iunie 1855, după reformele ei drastice, a scăzut, spectaculos, la numai 2%. Când s-a întors în Marea Britanie, în vara lui 1856, Florence Nightingale a fost primită ca o eroină, în mare parte datorită sprijinului dat de The Times: Oriunde se află boala în forma sa cea mai primejdioasă, iar mâna Celei cu coasa e dureros de aproape, e sigur că o poţi vedea pe această femeie cum nu e alta pe lume; prezenţa ei binefăcătoare aduce alinare chiar şi în toiul zbuciumului din preajma morţii. Ea este, fără nicio exagerare, „îngerul slujitor” al acestor spitale, şi, când trupu-i subţiratec alunecă neauzit de-a lungul fiecărui coridor, chipul fiecărui internat se luminează, la vederea ei, de recunoştinţă. Şi totuşi, mai erau mulţi sceptici. Medicul-şef al armatei a susţinut că rata mai mare de supravieţuitori în cazul lui Florence Nightingale nu are neapărat drept cauză îmbunătăţirea condiţiilor de igienă. A spus că aparentul ei succes s-ar putea datora îngrijirii unor soldaţi cu răni mai uşoare, ori poate că ei au fost îngrijiţi într-o perioadă de vreme mai favorabilă, ori poate că a existat alt factor, care nu fusese luat în calcul.

Mă hrănesc, deci nu îmbătrânesc de Michel Montignac CUPRINS:             INTRODUCERE             PARTEA I             CINCIZECI DE ANI ÎN DEPLINĂ STRĂLUCIRE             Lăsaţi în urmă trecutul             Refuzaţi îmburghezirea şi goniţi conformismul 18             Acordaţi atenţie propriului corp             PARTEA AII-A             SĂ ÎNŢELEGEM ÎNAINTE             DE A ACŢIONA             CAPITOLUL I             CE SE SCHIMBĂ DUPĂ CINCIZECI DE ANI 27             Modificările aparatului digestiv 27             Pofta de mâncare 28             Digestia 28             Metabolismul substanţelor nutritive 29             Proteinele 29 l             Lipidele             Glucidele             Eliminarea deşeurilor 'T             Factorii psihologici ' i             Resursele financiare.11             Supraconsumul de medicamente 31] j             CAPITOLUL II             NEVOILE NUTRIŢIONALE PENTRU 3             A RĂMÂNE TINERI 35             Să ştim să ne recunoaştem greşelile 33             Tradiţie şi convivialitate 36             Feriţi-vă de regimuri! 37             Aportul energetic 3H             Valoarea energetică a alimentelor 38             Raţia alimentară de dorit 39             Trebuie să mâncăm suficient 39             Trebuie să mâncăm mai bine 41             CAPITOLUL III             DIFERITELE CATEGORII DE ALIMENTE 42             Macronutrienţii 43             Proteinele 43             Proporţia de masă proteică din organism 43             Putem înlocui carnea? 44             Mâncăm destule proteine?             Glucidele 45             Hiperglicemie şi hiperinsulinism 46             Intoleranţa faţă de lactoză 47             Atenţie la zahăr! 47             Glucidele se aleg după indicele lor glicemic 48             Lipidele, 50             Grăsimile sunt indispensabile 50             Cele două feţe ale colesterolului 51             Grăsimile sau acizii graşi 52             |t Substanţele nutritive neenergetice 56             Aportul de fibre 56             Fibrele insolubile 56             Fibrele solubile 56             Inconvenientele consumului de fibre 57             Cum să consumăm zilnic fibrele? 57             Aportul de lichide 58             Vârstnicii nu beau suficiente lichide 59             Când trebuie să bem? 60             Cu privire la băuturile alcoolice 61             Micronutrienţii 62             Antioxidanţii 63             Ceilalţi micronutrienţi 66             Vitamina B9 sau acidul folie 66             Vitamina B6 68             Vitamina D 69             Vitamina Bl             Calciul 71             Magneziul 73             Potasiul 73             Fierul 75             Cromul 77             PARTEA AIII-A             PLANUL DE ACŢIUNE:             SĂ ACŢIONĂM ÎN CUNOŞTINŢĂ DE CAUZĂ             CAPITOLUL I             STRATEGIE PENTRU A NE PĂSTRA ÎN FORMĂ 81             Să învingem oboseala 81             Multiplele faţete ale oboselii 81             Cauzele oboselii 8.<             Surmenajul 8.<             Oboseala legată de abuzul de medicamente 84             Oboseala psihică 85             Oboseala patologică 80             Oboseala datorată carenţelor nutriţionale 87             Hipoglicemia, o sursă de oboseală 88             Acidoza 90             Alimente ce favorizează oboseala contra alimentelor ce întreţin forma? 91             Alimentele ce favorizează oboseala 91             Alimentele ce întreţin forma 92             Cum să avem un corp performant 98             Trebuie să ne mişcăm 98             Nutriţia la efort 99             Cum mâncăm înainte de efort 99'             Cum mâncăm în timpul efortului 101             Cum mâncăm după efort 101             Menţinerea vitalităţii sexuale 102             Când vrei, poţi 102             Bucătăria afrodiziacă —f-*             Cum să „fortificăm" creierul pentru a ne păstra memoria 109             Creierul nu se uzează decât dacă nu-1 folosim 109             Alimentaţia şi îmbătrânirea cerebrală 110             Maladia lui Alzheimer 113             Trebuie să ne intereseze totul 114             CAPITOLUL II             SĂ ÎNVĂŢĂM CUM SĂ NE GESTIONĂM             GREUTATEA 119             Variaţia componentelor masei corporale 119             Corpolenţa după cincizeci de ani 120             Care este greutatea potrivită? 120             Clasificarea obezităţii 121             Obezitatea androidă 121             Obezitatea ginoidă 121             Obezitatea abdominală profundă 122             Este necesar să slăbim? 122             La bărbaţi 122             La femei 123             Riscurile obezităţii 123             Problemele respiratorii 123             Problemele reumatologice 124             Cancerul şi obezitatea 124             Riscurile chirurgicale 124             Consecinţele psihosociale 125             Efectele pierderii în greutate 125             Poate fi obezitatea un avantaj? 125             Menopauza duce laângrăşare? 126             CAPITOLULUI )             METODA MONTIGNAC: O SIMPLĂ »3             SCHIMBARE DE ORIENTARE ÎN             OBIŞNUINŢELE ALIMENTARE 127             De ce ne îngrăşăm? 12'^             Glicemia 130             Hiperinsulinismul 131             Indicele glicemic 132             Zahărul 13.1             Făina 13ft             Cartoful 137             Obişnuinţele alimentare 138             Principiile de bază ale metodei Montignac 141             Faza 1 141             Faza II 144             Recomandări generale pentru faza 1 144             CAPITOLUL IV             PREVENIREA RISCURILOR             CARDIO-VASCULARE 146             Factorii răspunzători pentru bolile cardio-vasculare 147             Colesterolul 148             Trigliceridele 150, Hiperglicemia şi hiperinsulinismul 151             Hiperuricemia 152             Deficitul de antioxidant! 152             Igiena vieţii 152             Tabagismul 152             Stresul 153             Sedentarismul 153             Prevenirea bolilor cardio-vasculare prin intermediul alimentaţiei 154             Alegerea grăsimilor 154             Alegerea proteinelor 154             Alegerea glucidelor 156             Adoptarea unei alimentaţii bogate în fibre 156             Alegerea alimentelor bogate în antioxidanţi 156             Alţi nutrienţi necesari 157             Potasiul 157             Magneziu! 158             Calciul 158             Sodiul 158             Fierul 159             Vitamina B9 (sau acidul folie) 159             Băuturile 159             Trebuie să bem vin 159             Cafeaua 160             Ceaiul 160             Ciocolata 161             Laptele 161             Băuturile dulci 161             Proprietăţile condimentelor             Busuiocul 162             Usturoiul 162             Alimentaţia de tip mediteranean 162             CAPITOLUL V             CUM SĂ COEXISTĂM PAŞNIC CU DIABETUL 170             Diabetul insulino-dependent (diabetul de tip I) 170             Diabetul gras, fără dependenţă de insulina (tipul II). 17|             Dietetica diabeticilor 171             Diabetul de tip II 171             Diabetul de tip 1 172             CAPITOLUL VI             AMELIORAREA BOLILOR REUMATISMALE 174             Osteoporoza 174             Cele două tipuri de osteoporoză 175             Osteoporoza de tip 1 175             Osteoporoza de tip II 17d             Examinarea problemei 17d             Factorii favorizanţi ai osteoporozei 17d             Alimentaţia dietetică în osteoporoză 11(>             Asigurarea unui aport caloric corect 17'^             Asigurarea unui aport bun de fosfor 181             Asigurarea unei concentraţii suficiente de vitamina D 182             Anumiţi nutrienţi previn osteoporoza 182             Excesul anumitor nutrienţi favorizează osteoporoza 183             Osteomalacia 184             Cauzele 184             Când ne putem gândi la osteomalacie? 185             Cum să dovedim prezenţa bolii? 185             Tratamentul 185             Reumatismele inflamatorii 186             Postul 186             Regimul personalizat, prin excludere 186             Regimul Dr. Seignalet 187             Raţia de proteine 187             Untura de peşte 188             Artroza 188             Cauzele 188             Remediile 189             Hiperuricemia 190             Cauzele 190             Complicaţiile 191             Tratamentul 192             CAPITOLUL VII             ELIMINAREACONSTIPAŢIEI ŞI ACOLITEI 194             Constipaţia 194             Diferitele tipuri de constipaţie 195             Constipaţia recentă 195             Constipaţia cronică 195             Lipsa reflexului rectal 195             Pentru a nu mai fi constipaţi, trebuie să mâncăm mai corect 196             Colitele 198             CAPITOLUL VIII             STIMULAREA MIJLOACELOR DE             AUTOAPĂRARE 200             Imunitatea 200             Mecanismele imunitare 200             Stimularea imunităţii 202             Alimentaţia corectă ne fereşte de infecţii 201             Trebuie să mâncăm proteine 2(M             Aportul energetic 20>             Sporirea raţiei de vitamine 20.">             Să ne facem plinul de oligo-elemente 205             Să alegem grăsimile bune 20(>             Alimentele care stimulează imunitatea 20(>             Atenţie la preparare 200             Igiena de viaţă 207             CAPITOLUL IX             PREVENIREA CANCERULUI CU AJUTORUL             NUTRIŢIEI.210             Ce este cancerul? 210             Frecvenţa cancerelor 211             Cauzele cancerului 212             Factorii care pot favoriza apariţia cancerului 212             Excesul de greutate 212             Grăsimile „rele" 213             Unele proteine 213             Glucidele „rele" 214             Abuzul de alcool 214             Alimentele sărate şi afumate 214             Nitratul din apă '. 215             Apele cu clor 215             Pesticidele, insecticidele, erbicidele, fungicidele 215             Modul de preparare a hranei 215             Carenţa de antioxidanţi 216             Alimentele care protejează organismul împotriva cancerului 217             Fibrele 217             Antioxidanţii 217             Legumele verzi 217             Fructele 217             Pentru a ne asigura o bună protecţie împotriva cancerului 218             CAPITOLUL X             EVITAREA DENUTRIŢIEI             Cauzele denutriţiei 219             Aporturile insuficiente (anabolismul redus) 219 „ Uzura " accelerată a stocului de proteine             (catabolismul crescut) 220             Consecinţele denutriţiei 221             Deficitul imunitar 221 întârzierea cicatrizărilor 221             Deficitul de sinteză a albuminei 222             Cum să luptăm împotriva denutriţiei? 222             CONCLUZIE 223             ANEXE             ANEXA I             BILANŢUL NUTRIŢIONAL             Reţineţi!             Începând cu 15 octombrie a.c. veţi găsi pe piaţă             CALENDARUL GASTRONOMIC 2003 at cu reţete, în special, din regimul diso6'             TIPOGRAFIA l R EC SON l             ŞIR FRANCE2ANR. 66.6UCUBEŞH. ia.: 3M. U.90/35. 092.728.632             Examen de conştiinţă. alimentară 227             Rezultate, 228             Starea fizică 228             Cum stăm cu greutatea? 230             Indicele de masă corporală sau             Body Mass Index (BMI) 230             Aprecierea stării de hidratare 232             Starea danturii 232             Examenele de laborator 233             Radiografiile 234             ANEXAU i             SĂ ÎNŢELEGEM BINE FENOMENUL             DE ÎMBĂTRÂNIRE 235             Ce vârstă poate atinge omul? 235             Factorii de îmbătrânire 236             Impactul genetic 236             Impactul mediului înconjurător 239             ANEXA III             CUM SĂ FACEM BINE CUMPĂRĂTURILE 241             Plăcerea de a mânca 241             Să facem bine cumpărăturile 242             Micul comerciant 243             Piaţa din cartier 243             Supermagazânele > 244             Viaţa în casele de bătrâni 245                   Introducere             Jeanne Calmet tocmai şi-a sărbătorit împlinirea vârstei de 101 ani. Ea nu e numai o reprezentantă a speciei noastre, ci – pe lângă aceasta – mai este şi franţuzoaică, fapt ce face să ne vibreze coarda patriotică.             I-am amintit naţionalitatea doar pentru a sublinia că, în general, compatrioţii noştri au – statistic vorbind – o stare de sănătate mai bună decât a locuitorilor din alte ţări industrializate. Această menţiune ar fi, totuşi, insuficientă, dacă nu am preciza că decana oficială a omenirii a trăit mereu în ţinutul Pagnol, din Provence, ceea ce constituie un punct de referinţă în calificarea celui mai sănătos mod de hrană din lume: regimul mediteranean.             Când intri în clubul foarte deschis, de acum, al persoanelor de cincizeci de ani, este îmbucurător să ştii că străbunicii multora dintre noi sunt încă în viaţă. Fără doar şi poate că te simţi ca un flăcău! Căci astăzi este posibil să atingi o asemenea vârstă venerabilă şi nu e deloc o prostie să te gândeşti că fiecare dintre noi poate deveni cel puţin centenar. Dacă suntem cu toţii de acord să trăim până atunci, această dorinţă este obligatoriu şi implicit condiţionată de o bună stare de sănătate, deoarece ideea că nu ne-am putea duce zilele decât târâş-grăpiş este insuportabilă.             Totuşi, se cuvine să constatăm că epoca noastră prezintă, în acest domeniu, o situaţie care ar trebui să fie un semnal de alarmă: în timp ce durata vieţii s-a prelungit dincolo de ceea ce ne puteam imagina la începutul secolului 20, suntem siliţi să vedem că -paradoxal – specia noastră nu a fost nicicând mai bolnavă.             Realitatea statistica este chiar îngrijorătoare: unele boli, care, pe vremuri, iniervencau târziu în cursul vieţii, acum apar din ce în ce mai devreme. l;ciiomenul este deosebit de des întâlnit într-o ţară ca Statele Unite, unde, populaţia ce trece de şaizeci de ani şi uneori chiar mai tânără se află într-o stare de decrepitudine ce dă de gândit.             Hste uşor să-ţi dai seama de acest fapt, dacă îţi petreci câteva orc pe un aeroport american. Numărul de persoane coapte, cu siguranţă, dar încă tinere, care se deplasează într-un scaun cu rotile, este impresionant. Aceste wheel-chairs se pot lega, de altfel, unele de altele şi sunt trase de nişte tractoare mici. Vezi, prin urmare, trenuri întregi de scaune pe rotile, circulând între diferitele porţi de îmbarcare, făcând naveta între sosirile şi plecările terminalelor. Unii s-ar putea gândi că ăsta e un lux pe care şi-1 oferă americanii ce călătoresc, asemenea jucătorilor de golf din ţara lor, care se deplasează în maşinuţe, pe teren, pentru a merge de la o gaură la alta. Nici vorbă: acest mod de transport este o necesitate impusă de starea sănătăţii respectivelor persoane.             Dar, dacă problema este identificată în mod corespunzător, în schimb soluţia propusă e departe de a fi eficientă. Totuşi, medicina şi auxiliarul său, industria farmaceutică, n-au fost niciodată mai active, mai inventive şi mai productive. Zadarnic. Bugetul alocat cheltuielilor pentru sănătate devine, pe zi ce trece, tot mai insuficient.             I'atologiile sunt, în majoritate, cunoscute. Depistarea lor, bine pusă la punct. Terapeutica, bine elaborată, în tehnica chirurgicală, în tratamente, îngrijire, medicaţie s-au făcut progrese fenomenale. Dar, în ansamblu, problema rămâne aceeaşi: ştim să prelungim viaţa, dar nu şi sa menţinem sănătatea.             Cu ţoale astea, soluţia ne este la îndemână şi nu a fost niciodată altfel. Omul modern, cu aroganţa lui ştiinţifică, e cel care a igno-rat-o, a dispreţuit-o în mod voit. Soluţia ţine de bun-simţ, de raţiune – ce zic eu? – de înţelepciune.             Ea este, pur şi simplu, în propria noastră farfurie. Pentru că se află în ceea ce mâncăm, în calitatea alimentaţiei noastre. Cum spunea Hippocrate, cu cinci secole înaintea lui Hristos: „Hrana ne este cel mai bun leac".             Avem motive să fim mândri de medicii, de cercetătorii şi de toţi oamenii noştri de ştiinţă, care, cu hotărâre şi curaj, au făcut ca ştiinţa să progreseze – în cincizeci de ani – într-un mod cu totul excepţional. Ei au împins limitele cunoaşterii din domeniul medical dicolo de orice imaginaţie, dar, în acelaşi timp, au dat la o parte esenţialul: factorul alimentar. Au uitat unul dintre principalele postulate ale existenţei unei fiinţe vii – indiferent dacă aceasta aparţine regimului vegetal sau celui animal – şi care condiţionează, în mod strâns, supravieţuirea şi sănătatea sa de calitatea hranei consumate.             De la al doilea război mondial, producţia alimentară a cunoscut o adevărată revoluţie. La originea acesteia stau două fenomene. Pe de o parte, creşterea considerabilă a populaţiei din ţările occidentale (baby-boom), care a obligat guvernele să încurajeze producţia de masă. Singurul criteriu al agriculturii a devenit productivitatea. Pe de altă parte, fenomenala creştere a urbanizării a făcut ca, în câteva decenii, regiunile rurale să se golească în favoarea marilor oraşe, creând astfel un decalaj important între zonele de producţie alimentară şi zonele de consum.             Pentru a se produce mai mult, s-a recurs, în neştire, la mecanizare, la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, la utilizarea masivă a pesticidelor, insecticidelor şi erbicidelor chimice, agresând mediul înconjurător. Totodată, s-au selecţionat seminţele, prin hibridare controlată, cu un singur scop: randamentul.             Pentru a se putea păstra alimentele, chiar şi pe durata transportului de la locul de producţie la cel de prelucrare şi de consum, s-a recurs la recoltarea înaintea maturării, la coacerea artificială, la refrigerare, la congelare şi la o întreagă gamă de practici industriale diverse (ca ionizarea) destinate să menţină o impresie artificială de prospeţime a produselor, care – în timp normal – ar f i putrezit.             La capătul traseului, industria alimentară nu s-a lăsat mai prejos: a făcut inovaţii în domeniul condiţionării şi al conservării, folosind aditivii alimentari meniţi să dea produselor un aspect mai atrăgător, să le îmbunătăţească artificial gustul sau să le împiedice, mulţumită conservanţilor, să se auto-distrugă în mod natural.             Paralel, producţia animală a devenit intensivă, prin crearea de ferme zootehnice concentraţionare, unde hormonii şi antibioticele au devenit auxiliari eficienţi ai productivităţii.             Rezultatul acestei revoluţii agro-alimentare a fost, mai întâi, progresul. Trebuie să recunoaştem, într-adevăr, că persoanele din ţările occidentale nu suferă de foame, nici chiar cele care au nenorocul să fie printre indivizii excluşi, fără muncă şi fără domiciliu fix. Căci belşugul alimentar la care am ajuns, în această civilizaţie a abundenţei, este suficient pentru ca să hrănească pe toată lumea, inclusiv pe cei fără mijloace.             Reversul medaliei este că, dacă suntem siguri de cantitate, descoperim tot mai mult, pe zi ce trece, că nu avem asigurată calitatea. Calitatea nutriţională a alimentelor este atât de scăzută, încât putem considera, de acum, că a fost atinsă cota de alertă. Aceasta înseamnă că alimentaţia care ne este oferită astăzi nu mai răspunde necesităţilor nutriţionale ale corpului nostru, pentru că, în afară de energia care ne permite să supravieţuim, ea este lipsită de elementele vitale de care avem nevoie pentru a ne păstra sănătatea.             Totuşi, ar fi exagerat să considerăm că toate alimentele aflate la dispoziţia noastră sunt suspecte. Noi denunţăm mai ales mediocritatea nutriţională a acelora ce fac obiectul unei producţii intensive si, deseori, al proceselor industriale de transformare şi prelucrare. Celelalte – pentru că, slavă Domnului, mai există şi dintre acestea – sunt acceptabile şi chiar recomandate.             Obişnuinţele alimentare s-au schimbat în mod considerabil, în ultimii cincizeci de ani. Dar este regretabil că tendinţa contemporanilor noştri este aceea de a le privilegia pe cele rele, în detrimentul celor bune. Or, în toate cazurile, în care oamenii au devenit conşl u-iiţi şi s-au luat măsuri concrete cu toată seriozitatea, rezultatele obţinute au fost suficient de clare pentru a încuraja răspândirea lor, cu toate că, pe moment, încă nu se poate avea în vedere o generalizare.             În decursul primei perioade de viaţă şi – în mare – până la cincizeci de ani, organismul suportă, fără a se manifesta prea mult, carenţele şi insuficienţele unei alimentaţii sărace calitativ. El compensează – în parte – aceste deficituri, luând din propriile sale rezerve, ceea ce explică faptul că simptomele ce premerg eventualele patologii sunt rareori descoperite în această perioadă.             Şi, într-o bună zi, soneriile de alarmă încep să sune. Dar situaţia nu este luată chiar în serios decât atunci când se declanşează o adevărată alertă. Atunci vine clipa surprizelor dureroase, a decepţiilor şi regretelor, dar şi a hotărârilor de ultimă oră. Pentru că nu este niciodată prea târziu să iei o hotărâre bună. Oricum, este mai bine să nu fim obligaţi să o facem când nu mai avem încotro. Cartea de faţă răspunde tocmai acestei preocupări.             Mulţi dintre dumneavoastră treceţi de pragul celor cincizeci de ani, fiind în deplină putere. Adică, păstrându-vă plenitudinea calităţilor fizice şi intelectuale. Chiar vă şi minunaţi că sunteţi, mai mult ca niciodată, într-o formă atât de perfectă. Cartea de faţă este scrisă pentru dumneavoastră, căci ea vă va permite să vă evaluaţi starea sănătăţii, să conştientizaţi că este înţelept să-i oferiţi acestei maşini, care este corpul dumneavoastră – după o jumătate de secol de servicii bune şi de toată încrederea – dacă nu un consult general şi o revizie în toată legea, măcar un program de prevenire. Corpul are raţiunile sale, pe care raţiunea ar trebui să le cunoască.             Dar cartea aceasta se adresează şi celor ce au înaintat ceva mai mult în a doua parte a vieţii, în special celor care au anumite probleme de sănătate. Sfaturile pe care le vor găsi în această lucrare le vor permite, dacă nu să se însănătoşească, cel puţin să obţină o anumită ameliorare a afecţiunilor lor.             Şi unii, şi ceilalţi, vor descoperi, cu siguranţă, că factorul alimentar este determinant pentru sănătate şi că unele schimbări ale obişnuinţelor lor din acest domeniu pot fi de ajuns ca să-i facă să vadă viaţa într-o lumină dintre cele mai optimiste. Vor înţelege fără nici un efort că singurul mijloc de a rămâne tânăr şi sănătos este, pur şi simplu, să te hrăneşti mai bine.