Carti fitoterapie si sanatate

    Combinarea alimentelor si digestia de S. Meyerowitz                         INTRODUCERE        Cu adevărat fericit nu poţi fi decât dacă eşti perfect sănătos, iar sănătatea perfectă nu există fără o supraveghere atentă a apetitului. - Mahatma Gandhi Arta de a combina alimentele Combinarea alimentelor este procesul prin care ne stabilim mesele astfel încât stomacul nostru să rămână tânăr şi sănătos. Nimănui nu-i place să fie deranjat la stomac, iar o dietă neadecvată poate cu siguranţă să vă strice ziua. Gaze, indigestie, balonări, arsuri la stomac, reflux gastro-esofagian, toate acestea sunt simptome frecvente în societatea modernă.        Medicamentele destinate calmării acestor afecţiuni sunt printre cele mai bine vândute produse farmaceutice. Artă sau ştiinţă? Majoritatea oamenilor consideră combinarea alimentelor o ştiinţă guvernată de legile chimiei. Pentru digerarea proteinelor e nevoie de un mediu acid, digerarea amidonului necesită enzime alcaline, zaharurile precum lactoza au nevoie de enzime specifice cum ar fi lactaza ş.a.m.d. Dacă digestia ar fi fost doar o chestiune de combinaţii chimice, am fi putut rezolva toate problemele cu ajutorul unui grafic de combinare.         Într-adevăr, mulţi oameni umblă cu astfel de grafice în buzunare şi se chinuie cu ele la fiecare înghiţitură. Deşi purtăm un respect deosebit ştiinţei care susţine combinarea alimentelor şi ne supunem chimiei, există şi alţi factori, neştiinţifici, care joacă un rol extrem de important în eforturile noastre de a îmbunătăţi digestia.        Când vine vorba de digestie, totul contează. Stilul de viaţă, emoţiile, atitudinea, timpul, obiceiurile şi mediul, toate participă la „arta” combinării alimentelor. întreg scenariul vieţii noastre se reflectă în eficienţa stomacului nostru. Digestia nu este doar ingerarea şi eliminarea mâncării. Ea constă în absorbţia şi asimilarea nutrienţilor pentru a crea şi a repara celulele şi în hrănirea corpului „ca întreg”. într-un anumit sens, cartea de faţă are scopul practic de a vă învăţa regulile unei alimentaţii sănătoase. Prin aceasta nu înţelegem doar ce, unde, cum, când şi de ce mâncăm, ci ne referim şi la conştientizarea întregului proces de hrănire.        Procesul alimentar cuprinde tot ceea ce ne înconjoară, acţiunile noastre, locurile în care mergem, indiferent de ţară sau cultură. Interacţiunile noastre sociale sunt strâns legate de întrebări precum: „Ai mâncat?”, „Ce vrei să mănânci?”, „Unde mâncăm?”, „Când vrei să mănânci?”. Dacă nu ne-am mai hrăni, lumea ar fi cu totul alta. Din păcate, mulţi ar simţi cât de goală este viaţa lor. Alţii nu ar şti ce să facă cu timpul liber. încercaţi să ţineţi post din când în când şi veţi vedea cum lumea voastră se va schimba.        Corpurile noastre sunt înzestrate cu un sistem miraculos care poate digera chiar şi cele mai nefericite 101 modalităţi d« îmbunătăţiră a dltfattlal combinaţii de alimente, atâta timp cât nu exagerăm. Pentru a avea o digestie optimă şi o sănătate de invidiat, trebuie să ne cunoaştem limitele şi să devenim conştienţi de ceea ce mâncăm în timpul meselor. Din păcate, cei mai mulţi dintre noi petrec atât de mult timp la serviciu, încât uită să îşi mai îngrijească trupurile şi nu mai ţin cont de ceea ce mănâncă. Indigestia este un exemplu. Ea ne spune să ne oprim şi să fim atenţi la ce mâncăm. Cu stomacul nostru trebuie să ne purtăm precum cu un copil. Cu blândeţe. Savuraţi fiecare bucăţică, fiecare înghiţitură de apă! Nu vă mai gândiţi să număraţi enzimele şi vitaminele.        Chimia organismului nostru este mult prea complexă pentru ca minţile noastre conştiente să o poată înţelege. însă putem face o schimbare prin cultivarea unor obiceiuri alimentare sănătoase şi prin evitarea celor rele. Pentru început, trebuie să mâncăm mai puţin, iar mesele noastre trebuie să fie mai puţin complexe.         Animalele mănâncă un singur aliment odată. Scopul vostru unic trebuie să fie acela de a vă simplifica mesele. Mâncaţi responsabil, corect şi cu bun simţ. După cum spune Swami Digestananda la sfârşitul acestei cărţi, mai presus de toate, bucuraţi-vă de mâncare şi fiţi fericiţi, apoi digeraţi fiecare îmbucătură                  

MITUL SISTEMULUI MODERN DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂTĂŢII   Cine vindecă o boală este poate cel mai iscusit, dar cine o previne este cel mai eficace doctor.                                                            THOMAS FULLER   Ce timpuri măreţe pentru a trăi! Medicina modernă promite salvarea de nenorocirile care au decimat umanitatea încă de la începuturi. Boala, infirmita­tea, îmbătrânirea – toate eradicate în curând datorită progrese­lor în tehnologie, genetică, farmacologie şi ştiinţa alimentaţiei. Remediul pentru cancer este aproape. Îmbinarea ADN-ului va înlocui genele noastre vătămate şi autosabotate cu altele, perfect sănătoase. Noi medicamente minune sunt descoperite practic săptămânal. Şi modificarea genetică a hranei, combina­tă cu tehnici avansate de procesare, va putea să transforme în curând o simplă roşie, un simplu morcov sau un simplu biscuit într-o masă completă. La naiba, poate într-o bună zi nu va mai fi necesar să mâncăm deloc – vom înghiţi doar o pastilă care va conţine toţi nutrienţii de care avem nevoie. Există o singură problemă cu tabloul roz prezentat mai sus –     este total fals. Niciuna dintre aceste măreţe promisiuni nu este deloc pe aproape de a fi realizată. Gonim în căutarea „lea­curilor” cheltuind miliarde de dolari pe tratamente periculoase şi inutile. Căutăm noi gene, ca şi cum cele cu care am evoluat de milioane de ani ar fi insuficiente pentru nevoile noastre. Ne tratăm cu preparate toxice, din care numai o mică parte com­bate boala, în timp ce restul combate efectele secundare nocive ale primelor. Discutăm despre un sistem de îngrijire a sănătăţii în Ame­rica, dar acest termen este de fapt impropriu; ceea ce deţinem de fapt este un „sistem de îngrijire a bolilor”. Din fericire, există o modalitate de departe mult mai bună, mai sigură şi mai necostisitoare de a fi sănătoşi, şi care are nu­mai efecte secundare pozitive. Mai mult, această abordare pre­vine majoritatea bolilor şi afecţiunilor care ne afectează încă dinainte ca ele să apară, astfel că nu este nevoie deloc să avem de-a face cu „sistemul de îngrijire a bolilor”. SISTEMUL DE ÎNGRIJIRE A BOLILOR   SUA cheltuieşte mai mulţi bani pentru „sănătate” pe cap de locuitor decât orice alt stat, dar cu toate acestea, când se compară calitatea sănătăţii noastre cu cea a altor naţiuni indus­trializate, ne clasăm aproape de ultimele locuri. Ca naţie, suntem bolnavi. În ciuda nivelurilor mari ale cheltuielilor pentru sănătate, nu suntem deloc mai sănătoşi. De fapt, incidenţele multor boli cronice au crescut încontinuu odată cu trecerea timpului şi, pe baza indicatorilor de tipul obezităţii, diabetului sau hipertensiunii, este foarte posibil ca ele să continue să crească. Incidenţa indivizilor supraponderali şi obezi din SUA a evoluat de la 13% în anul 1962 la un ame­ţitor 34% în anul 2008. Centrul american pentru Prevenţie şi Control al Bolilor (U.S. Centers for Disease Control and Prevention – CDC) a raportat că rata ajustată în funcţie de vârstă a diabetului de tip 2 din SUA a înregistrat o creştere mai mult decât dublă din anul 1980 până în anul 2010, de la nivelul de 2,5% până la cel de 6,9% din populaţie. Hipertensiunea arteri­ală în rândul adulţilor americani a cunoscut o creştere de 30% între anii 1997 şi 2009. Medicamentele şi progresele chirurgicale păstrează rate­le de mortalitate mai mult sau mai puţin constante în ciuda factorilor de risc sporiţi (exceptând diabetul, a cărui rată de mortalitate a crescut cu un uluitor procent de 29% în America de Nord între anii 2007 şi 2010. Însă datele arată în mod evi­dent că niciunul dintre progresele medicale nu ţintesc preven­ţia bolilor şi niciunul dintre ele nu ne face mai sănătoşi în mod fundamental. Aceste progrese nu scad ratele de mortalitate. Iar preţul pe care îl plătim pentru aceste progrese este piperat. De-a lungul multor ani, costul medicamentelor prescrise a crescut cu o rată superioară inflaţiei. Credeţi că primim ceea ce merităm pentru sumele plătite de noi? Mai gândiţi-vă o dată. Efectele adverse ale aceloraşi medicamente prescrise re­prezintă a treia cauză a mortalităţii per total, după bolile cardi­ovasculare şi cancer. Exact! Medicamentele prescrise ucid mai mulţi oameni decât accidentele din trafic. Potrivit dr. Barbara Starfield, efectele adverse ale medicamentelor corect prescrise şi folosite omoară 106.000 de persoane anual (din Journal of the American Medical Association, anul 2000). Iar această cifră nu include supradozele accidentale. Dacă se adaugă cele 7.000 de cazuri anuale de moarte datorată erorilor de medicaţie din spitale, cele 20.000 de cazuri de moarte care nu au legătură cu medicaţia (de tipul operaţiilor eşuate şi aparatelor programate sau monitorizate incorect), cele 80.000 de cazuri de moarte cauzată de infecţii contractate în spitale şi cele 2.000 de cazuri anuale de moarte datorată intervenţiilor chirurgicale inutile, rezultă că drumul cu ambulanţa cea zgomotoasă pare să fie cea mai sigură parte din întreaga experienţă spitalicească. Dar când întrebi Guvernul în legătură cu acest aspect, eşti întâmpinat cu o completă negare. Pagina de internet a Centru­lui pentru Prevenţie şi Control al Bolilor, în legătură cu princi­palele cauze ale mortalităţii, arată astfel: Se observă ceva ciudat? Absolut nimic despre sistemul medical ca fiind a treia cauză a mortalităţii în SUA. Admiţând că ar fi rău pentru respectivul sector, Guvernului nu îi pasă decât de un singur lucru aici, şi anume de interesul economic al instituţiilor medicale. Dar ce se întâmplă atunci când îngrijirea medicală nu con­duce la moarte? Cu siguranţă beneficiile oferite milioanelor de persoane cântăresc mai greu decât cele câteva sute de mii de cazuri anuale de moarte? Dacă veţi vizita un sanatoriu sau un azil de bătrâni, veţi vedea cât de bine îi serveşte sistemul pe cei care au cea mai mare nevoie. Veţi simţi durerea fizică şi emoţională a unor oa­meni care au fost odată activi, suferind acum inutil din cauza unor boli sau afecţiuni cauzate majoritar de preparatele farma­ceutice pe care le consumă. Cine îi poate condamna? Medicii ştiu ce fac, nu e aşa? Şi câte reclame TV promovând medica­mente care scad colesterolul, glicemia şi măresc apetitul sexual nu au urmărit ei? Aş putea continua la nesfârşit. Dar cred că aţi înţeles ideea: cu cât cheltuim mai mult cu îngrijirea bolilor, cu atât devenim mai bolnavi şi mai mizeri. VEŞTILE BUNE   Toate miliardele de dolari cheltuite nu ne îmbunătăţesc starea de sănătate. Descoperirile promise sunt întotdeauna în viitor, şi se îndepărtează tot atât de rapid pe cât le urmărim. Cercetările genetice au condus la scenarii groaznice şi invada­toare de intimidate, ca şi la înţelegeri greşite tragice, în care mamele sunt de acord ca sânii fiicelor lor să fie tăiaţi fiindcă un oarecare genetician a înţepat degetele fetei, i-a testat ADN-ul şi le-a înspăimântat cu predicţii despre un posibil cancer de sân. Este extrem de deprimant, recunosc. Vestea bună este că nu avem nevoie de progrese medicale sau de manipulare genetică pentru a obţine, menţine şi restabi­li o sănătate optimă. Cercetările întinse pe o perioadă de jumă­tate de secol – ale mele şi ale altora – m-au convins în legătură cu următoarele:      • Ceea ce mâncăm zi de zi este un determinant mult mai puternic pentru propria stare de sănătate decât ADN-ul sau decât majoritatea chimicalelor din mediul înconjurător.      • Alimentele pe care le consumăm ne pot vindeca mult mai rapid şi mai profund în comparaţie cu cele mai scum­pe medicamente prescrise, şi mult mai solid decât cele mai extreme intervenţii chirurgicale, toate acestea pe fundalul unor efecte secundare exclusiv pozitive.      • Alegerile noastre alimentare pot preveni cancerul, bolile cardiovasculare, diabetul de tip 2, accidentele vas­culare cerebrale, degenerescenţa maculară, migrenele, disfuncţiile erectile şi artrita – aceasta fiind numai lista pe scurt.      • Nu este niciodată prea târziu pentru a începe să mă­nânci sănătos. O alimentaţie corespunzătoare poate de asemenea vindeca multe dintre aceste afecţiuni. Pe scurt: dacă ne schimbăm alimentaţia, ne putem îmbu­nătăţi cu mult sănătatea. ALIMENTAŢIA IDEALĂ PENTRU OM   Din anumite motive, „mâncarea sănătoasă” are reputaţia de a fi insipidă. Vă puteţi gândi în acest moment că alimentaţia ideală pentru sănătate trebuie să fie cea mai severă posibil. Din fericire, nu este cazul. Evoluţia ne-a programat să căutăm şi să savurăm alimentele care favorizează sănătatea. Nimic radical sau neplăcut, tot ceea ce trebuie să facem este numai să ne re­întoarcem la originile noastre alimentare. Alimentaţia ideală pentru om arată astfel: consumul ali­mentelor de origine vegetală în forma cea mai apropiată de starea lor naturală (în formă integrală, nerafinată). Consumaţi o varietate de cereale integrale, leguminoase, fructe, legume, seminţe şi nuci. Nu consumaţi produse de origine animală şi alimente procesate excesiv. Evitaţi adaosurile de sare, uleiuri şi zahăr. Căutaţi să obţineţi 80% din calorii sub formă de carbohidraţi, 10% sub formă de grăsimi şi 10% sub formă de proteine. Atât şi nimic mai mult. În această carte, voi folosi terme­nul de alimentaţie vegetariană bazată pe produse integrale şi uneori stil de viaţă vegetarian bazat pe produse integrale. Nu îmi place să utilizez cuvântul „dietă”, fiindcă sună mai degrabă ca un efort temporar şi eroic, decât ca un mod de a te hrăni plăcut şi sustenabil.   DACĂ ALIMENTAŢIA VEGETARIANĂ BAZATĂ PE PRODUSE INTEGRALE AR FI O PASTILĂ   Cu exactitate, cât de sănătoasă este alimentaţia vegetaria­nă bazată pe produse nerafinate? Să presupunem că toate efec­tele ei ar putea fi obţinute printr-un medicament. Imaginaţi-vă o companie farmaceutică importantă care ţine o conferinţă de presă pentru a inaugura o nouă pilulă, numită Eunutria. Ei ar prezenta de asemenea şi o listă de efecte dovedite ştiinţific ale Eunutriei, care include următoarele:      • Previne 95% din toate cancerele, inclusiv cele „cauza­te” de toxinele din mediul înconjurător.      • Previne aproape toate accidentele vasculare cerebrale şi infarctele miocardice.      • Provoacă regresul, chiar şi al bolilor cardiovasculare severe.      • Previne sau provoacă regresul diabetului de tip 2 atât de rapid şi de profund încât, după 3 zile de administrare a acestui medicament, devine periculos pentru cei care îl folosesc să continue utilizarea insulinei. Dar care sunt efectele secundare? Desigur că există şi efec­te secundare. Acestea sunt:      • Obţinerea greutăţii ideale într-o manieră sănătoasă şi sustenabilă.      • Eliminarea majorităţii migrenelor, răcelilor şi gripelor, afecţiunilor de acnee, durerilor cronice şi deranjamentelor intestinale. • Creşterea energiei.      • Vindecarea disfuncţiei erectile (numai acest aspect face ca pastila să fie un succes de răsunet!)   Efectele secundare de mai sus sunt valabile pentru indi­vizii care îşi administrează pastila. Dar există efecte şi asupra mediului înconjurător:        • Încetineşte şi posibil să scadă fenomenul de încălzire globală. •  Reduce contaminarea apelor subterane. •  Pune capăt nevoii de despăduriri. •  Închide fermele industriale care exploatează animalele. • Reduce subnutriţia şi dislocarea din rândul celor mai săraci locuitori ai planetei.   Cât de sănătoasă este alimentaţia vegetariană bazată pe produse nerafinate? Este dificil de imaginat ceva mai sănătos – sau ceva care să se adreseze mai concret celor mai mari pro­bleme de sănătate ale noastre. Nu numai că alimentaţia vegeta­riană bazată pe produse integrale este cel mai sănătos mod de a ne hrăni studiat vreodată, dar este concomitent mult mai efi­cace în promovarea sănătăţii şi prevenirea bolilor decât medi­camentele, intervenţiile chirurgicale, suplimentele de vitamine sau manipularea genetică. Dacă alimentaţia vegetariană bazată pe produse integrale ar fi o pilulă, inventatorul ei ar fi cel mai înstărit om de pe pla­netă. Dar nefiind o pilulă, nicio entitate de pe piaţă nu pledează pentru ea. Nicio campanie de mass-media nu o susţine. Nicio companie de asigurări nu plăteşte pentru ea. Din moment ce nu este o pilulă şi nimeni nu a descoperit cum să devină ex­trem de bogat arătând oamenilor cum să o consume, adevărul a fost îngropat în jumătăţi de măsură, afirmaţii neverificate şi minciuni făţişe. Efortul concertat al multiplelor interese puter­nice de a ignora, discredita şi ascunde adevărul a funcţionat până acum. DE CE ALIMENTAŢIA VEGETARIANĂ BAZATĂ PE PRODUSE INTEGRALE FUNCŢIONEAZĂ ATÂT DE BINE   Mi-am petrecut ultimele câteva decenii studiind efectele alimentaţiei vegane[1] cu produse nerafinate; pentru mine, rezultatele ei sunt convingătoare exclusiv pe baza datelor. Dar tot este util să ne punem întrebarea „de ce?” De ce este alimentaţia vegetariană bazată pe produse integrale cea mai sănătoasă pen­tru oameni? Pe fundamentul specializării mele în biochimie, deţin o serie de ipoteze care pot fi cumulate într-un singur con­cept: oxidarea incorectă. Oxidarea este procesul prin care atomii şi moleculele pierd electroni în momentul în care vin în contact cu alţi atomi şi alte molecule; este una dintre reacţiile chimice de bază din Univers. Când tăiem un măr, iar el devine maro la contactul cu aerul sau când aripa de la maşină rugineşte, asistăm exact la procese de oxidare. Aceste procese au loc şi în interiorul corpului nos­tru. O parte din ele sunt naturale şi bune; oxidarea facilitează transferul de energie din organism. De asemenea, ne scapă de substanţele străine potenţial vătămătoare din corp, facându-le solubile în apă (şi ulterior capabile de a fi eliminate prin urină). Totuşi, oxidarea excesivă necontrolată este inamicul sănătăţii şi longevităţii umane, la fel cum oxidarea excesivă transformă o maşină nouă într-o rablă şi un măr în compost. Oxidarea produce radicali liberi, despre care ştim că sunt responsabili pentru îmbătrânire, favorizarea cancerului şi ruperea plăcilor care conduc la accidente vasculare cerebrale sau infarcte mio­cardice, printre alte efecte adverse legate de o multitudine de boli autoimune şi neurologice. Deci cum ne poate proteja alimentaţia vegetariană de efectele nocive ale radicalilor liberi? În primul rând, există do­vezi că o alimentaţie cu un nivel excesiv de proteine sporeşte producţia de radicali liberi, încurajând astfel lezarea nedorită a ţesuturilor. Dar este practic imposibil un exces de proteine în condiţiile hrănirii cu alimente nerafinate de origine vegetală. Chiar dacă am mesteca toată ziua leguminoase, nuci şi semin­ţe, tot nu am avea de-a face cu un exces caloric. Dar există mult mai multe aspecte legate de alimentele integrale de origine vegetală, ca avantaje faţă de produsele de origine animală. În timpul fotosintezei, apar radicali liberi şi în plante. Pentru a-i combate, ele au dezvoltat însă un mecanism de apărare: o întreagă divizie de compuşi capabili să prevină daunele prin fixarea şi neutralizarea radicalilor liberi. Aceşti compuşi sunt cunoscuţi sub denumirea de antioxidanţi. Când noi şi alte mamifere consumăm plantele, consumăm în acelaşi timp şi antioxidanţii din ele. Iar ei ne ajută la fel de efectiv şi loial cum ajută şi plantele, protejându-ne de radicalii liberi şi încetinind procesul de îmbătrânire din celulele noas­tre. În mod remarcabil, ei nu au efect asupra oxidărilor pozitive despre care am menţionat anterior. Ei neutralizează numai re­zultatele nocive ale oxidării excesive. Pare rezonabil să presupunem că organismele noastre nu s-au preocupat să formeze antioxidanţi, fiindcă aceştia există deja în ceea ce a reprezentat, de-a lungul istoriei, sursa principală de hrană: plantele. Doar atunci când s-a trecut la o alimentaţie bogată în produse de origine animală şi produse rafinate au început problemele de oxidare. Excesul de proteine din hrana noastră a cauzat oxidarea excesivă, în condiţiile în care nu mai consumăm destui antioxidanţi din plante care să reţină şi să neutralizeze vătămările produse. Este important de reţinut totuşi că aceasta este doar o te­orie. Cel mai important lucru este că alimentaţia vegetariană bazată pe produse integrale funcţionează extrem de bine, şi nu de ce funcţionează atât de bine. Dovezile sunt clare în legătură cu eficienţa ei – oricare ar fi motivele. ÎNTREBĂRI FRECVENTE   Când ţin conferinţe publice, sunt deseori întrebat despre cifre. Multe persoane doresc reguli şi formule exacte. Câte gra­me de legume cu frunze verzi ar trebui să consum zilnic? În ce proporţii din alimentaţia mea trebuie să se împartă lipidele, proteinele şi carbohidraţii? De câtă vitamina C sau magneziu am nevoie? Anumite alimente ar trebui amestecate cu altele şi dacă da, în ce proporţii? Şi întrebarea care îmi este adresată cel mai frecvent este: „Este necesar să mă hrănesc 100% vegetarian ca să obţin beneficiile pentru sănătate despre care vorbiţi?” Dacă vă întrebaţi aceste lucruri acum, răspunsul este: relaxaţi-vă! Când vine vorba de cifre, sunt refractar în a fi prea precis, deoarece: (1) nu avem încă datele ştiinţifice care să răspundă complet acestor întrebări; (2) aproape nimic din biologie nu este atât de exact cum încercăm noi să pară; (3) aşa cum dovezile sugerează, o alimentaţie vegetariană bazată pe produse nerafinate elimină orice nevoie de a ne îngrijora în legătură cu detaliile. Hrăniţi-vă cu alimente de origine vegetală variate, iar organismul va face toate calculele pentru voi! În legătură cu aspectul legat de alimentaţia 100% vegană în loc de ceva mai puţin – să spunem 95-98% – răspunsul meu este că nu deţin dovezi ştiinţifice care să arate că această puri­tate este absolut necesară, cel puţin în majoritatea situaţiilor (excepţiile includ pacienţii cu cancer, boli cardiovasculare şi alte afecţiuni potenţial fatale, pentru care orice deviaţie poate conduce la agravare sau recidivă). Cred însă că, cu cât ne apro­piem mai mult de o alimentaţie vegetariană bazată pe produ­se integrale, cu atât vom fi mai sănătoşi. Nu afirm acest lucru din cauză că ar exista date ştiinţifice exhaustive relative la acest aspect, ci datorită efectului asupra papilelor noastre gustative. Când alegem calea de 100%, papilele gustative se schimbă şi rămân schimbate, pe măsură ce savurăm noi gusturi mult mai compatibile cu o sănătate bună. Nu ai sfătui un fumător să se lase de acest obicei prin continuarea fumatului unei ţigări pe zi, ci prin renunţarea completă la ţigări. Este mult mai facilă o abordare de 100% decât una de 99%, şi oferă mult mai multe şanse de reuşită pe termen lung. Sunt de asemenea întrebat adeseori dacă eu consider că această alimentaţie este vegetariană sau vegană. Prefer să nu folosesc neapărat aceşti termeni. Mulţi vegetarieni consumă încă lactate, ouă, prea multe uleiuri adăugate şi produse excesiv rafinate sau procesate. Deşi veganii nu consumă deloc produse de origine animală, unii dintre ei continuă să folosească gră­simi adăugate, sare şi alimente excesiv rafinate sau procesate. Sintagma alimente integrale de origine vegetală este cea pe care am facut-o cunoscută colegilor mei în calitate de membru în comitetul de revizuire al cercetării anti-cancer la Institutul Na­ţional de Sănătate (National Institute of Health – NIH). Ca şi mine, şi ei sunt şovăitori în a folosi neapărat cuvintele vegeta­rian şi vegan sau în a atribui o valoare particulară ideologiei care se află uneori în spatele respectivelor concepte. Eu am vrut să descriu efectele remarcabile asupra sănătăţii pe care le are alimentaţia de origine vegetală cu produse integrale referitor la dovezile ştiinţifice, mai mult decât referitor la o ideologie personală şi filozofică, oricât de nobilă ar fi aceasta.   [1] Pe parcursul întregii cărţi, noţiunile de alimentaţie vegetariană şi alimentaţie vegană au aceeaşi semnificaţie: alimentaţie formată din cereale, leguminoase, fructe, legume, seminţe, nuci, alune, mirodenii etc. şi combinaţiile lor, excluzând produsele de origine animală (carne, lactate, ouă şi derivatele lor.) (n. tr.)  

       Manualul vindecatorului de Ted Andrews - Ghid de iniţiere în terapii energetice                                                       Introducere       „Doctore, vindecă-te singur! "                Oricine poate vindeca. Oricine poate învăţa să controleze energii ce accelerează şi uşurează procesul de vindecare. Iar acest lucru se poate realiza din punct de vedere fizic, afectiv, mintal şi spiritual. Fiinţa umană este nemaipomenită! Capacitatea ei de a reîntineri şi de a se regenera este limitată doar de conştiinţa noastră. Cantitatea de energie de care fiecare dintre noi dispune pentru a-şi manifesta şi influenţa viaţa - din punct de vedere fizic şi spiritual - este limitată doar de capacitatea noastră de a revărsa o mai mare dragoste asupra noastră şi a celorlalţi. în mod obişnuit există multe metode de vindecare şi îngrijire.                Orice persoană are o percepţie diferită în privinţa aprecierii unei metode ca fiind cea mai bună. De fapt, adevărul e că singura metodă care este cea mai bună e cea care are efect asupra ta. Fiecare dintre noi este unic. Fiecare dintre noi are un sistem energetic propriu, iar a generaliza şi a pune laolaltă, într-o singură categorie, toate simptomele, problemele, împreună cu cauzele şi remediile lor, ne-ar produce un mare neajuns.              O parte din responsabilitatea ce ne revine ca fiinţă individuală şi creativă este să descoperim metoda (sau combinaţia de metode) care ni se potriveşte cel mai bine ca indivizi. însă pentru aceasta e nevoie de timp şi studiu - ceea ce, în societatea actuală, mulţi nu prea sînt dispuşi să facă. întotdeauna mă surprinde cît de puţine lucruri ştiu oamenii, în general, despre propriile lor corpuri şi modul cum funcţionează. în trecut, majoritatea oamenilor au lăsat această responsabilitate a autocunoaşterii în seama altora, cum ar fi doctorii. Dar doctorii nu sînt nişte zei; în general, ei ştiu cele mai multe lucruri despre corpul omenesc, însă nimeni nu cunoaşte mai bine decît tine ce se întîmplă cu trupul tău. Din păcate, puţini sînt cei care conştientizează acest lucru sau iau în consideraţie semnalele intime pe care corpul lor le emite.              Ca urmare a costurilor medicale tot mai ridicate etc, în societatea de astăzi am ajuns în situaţia de a fi nevoiţi să ne îngrijim de propriul nostru corp cu mai multă responsabilitate. în Antichitate, deasupra intrării în templele iniţiatice - acele centre superioare de învăţare, vindecare şi spiritualitate - era scris doar: Cunoaşte-te pe tine însuţi! Cheia oricărei cunoaşteri, a oricărui echilibru în toate domeniile vieţii tale se află în acest precept.         „Cunoaşte-te pe tine însuţi! " - o axiomă destul de simplă, dar care multora le pune probleme extraordinare. Majoritatea oamenilor refuză să-şi acorde un răgaz pentru a-şi cunoaşte propria fiinţă, lăsînd astfel această responsabilitate şi aptitudine în seama altora - îi angajează pe alţii să ştie aceste lucruri în locul lor. Este ca şi cum ai pune pe altcineva să mănînce în locul tău, să meargă la baie pentru tine etc. Teoretic pare convenabil, dar de fapt nu se poate aşa ceva.         Orice vindecare vine din interior. Corpul are o capacitate extraordinară de a-şi recăpăta starea de sănătate. într-adevăr, din cauza unor aspecte legate de genetică sau de karma, se poate manifesta o mai mare predispoziţie sau sensibilitate faţă de unele probleme de sănătate. Leacurile tradiţionale ar putea servi drept catalizator pentru corectarea problemelor respective - însă nu întotdeauna vor rezolva şi cauza lor. Medicina modernă este încă nesigură în privinţa diverselor forme de manifestare a bolilor. De ce pe unii îi afectează, iar pe alţii nu ? Ce-i face pe unii să fie mai predispuşi la boală şi la tot felul de dezechilibre ?              

 Dezintoxicare fizica si psihica de Mihaita Toma CUVÂNT ÎNAINTE Lucrarea de faţă vine în mod firesc după „Apa, mira­colul vieţii”, înscriindu-se în proiectul nostru de a pune la îndemâna publicului larg şi a terapeuţilor specializaţi în terapii complementare informaţii şi tehnici pentru menţi­nerea sau recâştigarea stării de sănătate, pe căi naturale. Pentru că din ignoranţă şi neglijenţă ne pierdem sănătatea aşa de uşor şi din ce în ce mai repede, la vârste tot mai fragede. Conform definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, „starea de sănătate este o stare completă de bine din punct de vedere psihic, mental şi social, şi nu doar absenţa dure­rii.” Deci sănătatea este mai mult decât absenţa durerii. Este o stare de armonie, de bine cu privire la evoluţia complexului biologic, psihologic şi a dimensiunilor socia­le ale comportamentului uman. Sănătatea este moştenirea noastră, dreptul nostru. Ea este uniunea totală dintre minte, suflet şi trup şi este NATURALĂ. Ca urmare, orice abor­dare în medicina preventivă şi în terapie, ar trebui să fie holistică, pentru că fiinţa umană este un întreg, compus din trup, suflet şi spirit, aflat în interacţiune cu Universul, Natura şi Semenii. Şi orice abordare parţială a OMULUI şi a problemelor sale, neţinând seama de toate nivelele fiinţei, riscă să nu producă efectele aşteptate, să accentueze unele dezechilibre şi să ne îndepărteze tot mai mult de starea na­turală a omului, aceea de SĂNĂTATE şi FERICIRE. Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După ..chipul’' înseamnă că avem în noi toate puterile şi energii­le cosmice, inclusiv capacitatea de VINDECARE. Pentru ..asemănare"’ trebuie însă să lucrăm asupra noastră, cu asumarea responsabilităţii, cu răbdare. încredere şi perse­verenţă, pentru a risipi ignoranţa şi a ne aduce aminte că suntem fiinţe de lumină, capabile de miracole. Si aşa cum spunea doctorul Edward Bach „ dacă ne reamintim că sun­tem copiii Creatorului şi ca atare SUNTEM DIVINI, atunci suntem perfecţi, imbatabili, invincibili, pentru că Dumnezeu ne-a dat cu adevărat stăpânire asupra tuturor lucrurilor ”. Am ales titlul „Dezintoxicarea fizică şi psihică” con­siderând ca termenul „ psihic ” este mai cunoscut şi acope­ră aproape toată gama fenomenelor care se petrec în cor­purile emoţional, mental şi spiritual. De ce este nevoie de dezintoxicare? Pentru că ne-am îndepărtat tot mai mult de natură şi de tot ce este NATU­RAL, mediul nostru de viaţă este tot mai artificial, mân­căm alimente chimizate, fără gust, „moarte”, respirăm aer tot mai poluat, nu bem apa care trebuie şi în cantitatea care trebuie, trăim într-un stres permanent, alergăm continuu după bunuri materiale şi uităm de suflet şi spirit, ne miş­căm într-o mare de radiaţii electromagnetice, etc. Reacţia normală la toate acestea ar trebui să fie infor­marea şi grija mai mare faţă de propria fiinţă, ceea ce în­seamnă iubire şi respect de sine. Dezintoxicarea fizică şi psihică este o condiţie esenţială a VINDECĂRII, uneori fiind prima etapă necesară, alteori constituindu-se în chiar terapia propriu-zisă. Avantajele Dezintoxicării fizice sunt: 6 Dezintoxicarea fizică fi psihică - Curăţă de toxine în primul rând intestinul gros. locul unde se strâng cele mai multe şi periculoase otrăvuri; - Prin curăţirea intestinului gros se uşurează extraordi­nar munca ficatului, această uzină a organismului cu peste 500 de funcţii şi milioane de miliarde de reacţii biochimi­ce pe zi. Se ştie că ficatul este principalul organ de neutra­lizare a otrăvurilor şi toxinelor din organism; - Intestinul gros fiind curat, toxinele şi microbii care au migrat în ţesuturi revin aici, şi vor fi eliminaţi mult mai uşor; - Calitatea şi pH-ul sângelui revin la normal ceea ce înseamnă o mai bună funcţionare a tuturor organelor cor­pului pentru că sângele, cel care aduce nutrienţii la acestea, este acum fără toxine; - Se reface flora intestinală normală în special cea pri­etenoasă; - Sistemul Imunitar revine la o funcţionare normală şi eficientă pentru că terenul a fost curăţat, şi orice agresiune a microbilor sau viruşilor va fi mult mai uşor şi mai repede rezolvată; - Toate substanţele folosite pentru terapii (medicamen­te, suplimente alimentare, remedii, etc.) vor fi asimilate într-un procent mult mai mare (chiar până la 100%) efec­tul lor fiind astfel mult mai rapid şi puternic; - Mintea noastră va fi mai limpede, creierul va funcţi­ona mai eficient pentru că sângele nu mai aduce toxine la el şi viaţa va fi mai frumoasă. Insă după dezintoxicarea fizică, un proces care durea­ză 1- 3 luni sau chiar mai mult trebuie să nu mai revenim la alimentaţia greşită de dinainte, să folosim cât mai multe 7 Mihăiţă Toma alimente vii în stare naturală, neprelucrate, să încercăm să menţinem proporţia 80% alimente alcaline, 20% alimente acide şi să repetăm o cură de dezintoxicare de 1-2 ori pe an pentru a nu se mai strânge depozite mari de toxine în organism. în plus, trebuie să facem şi dezintoxicarea psi­hică, ale cărei avantaje sunt: - eliminarea toxinelor mentale (gânduri negative griji, stres, enervări,idei fixe, etc.) şi emoţionale( cer­turi, şocuri emoţionale, răutate, invidie ură, lăcomie, stres, etc.) - armonizarea corpurilor emoţional şi mental şi ri­dicarea vibraţiilor acestora, lucru ce conduce la efecte benefice şi asupra corpului fizic; - schimbarea modului de gândire şi trăire, adică a modului de A FI, ceea ce ne dă mai multe şanse de a primi energia divină, vindecătoare şi ziditoare; - dobândim VOINŢĂ, CLARITATE, PUTERE DE ÎNŢELEGERE, LINIŞTE şi PUTEREA DE A IUBI ŞI DE ANE IUBI; - prin acestea ne apropiem de starea noastră natu­rală de A FI care este: SĂNĂTATE, FERICIRE şi BUCURIE. Este foarte important să facem concomitent ambele faze ale dezintoxicării, pentru ca rezultatele să fie mai re­levante şi mai persistente, ducând în ultimă instanţă la vindecarea noastră şi chiar la regăsirea SINELUI. Lucrarea de faţă poate fi socotită şi un Program de In­struire. Pentru că oferă 3 lucruri principale: a)   Informaţia , aşa numitul „ CE SĂ FAC” şi „DE CE SĂ FAC” Dezintoxicarea fizică fi psihică b) Metodele şi tehnicile „AŞA NUMITUL CUM SĂ FAC" c) Testul cu acid, adică producerea rezultatelor. Pen­tru asta trebuie să puneţi singuri informaţia „CE SĂ FAC" prin metoda „CUM SĂ FAC’ în practică. Adică să acţio­naţi şi să verificaţi personal. Oricum, toate metodele prezentate au fost verificate în practică, individual sau în clinici de sănătate, sub suprave­ghere, de mii şi sute de mii de oameni (dacă luăm în con­siderare şi postul religios atunci numărul este mult mai mare!) cu rezultate, de cele mai multe ori, extraordinare. 9 Dezintoxicarea fizică şi psihică CAPITOLUL 1 CONSIDERAŢII GENERALE t Moto: „Sănătatea se merită, se câş­tigă şi se apără zi de zi prin metode pre­văzute de Natură şi nu prin medicină ” Hipocrate Viaţa tot mai agitată, stresul zilnic, alergătura perma­nentă concentrarea pe valorile materiale, ruperea sau înde­părtarea de natură, sedentarismul, alimentaţia greşită, apa şi aerul poluate, bombardamentul informaţional, radiaţiile aparatelor electrocasnice şi telefoanelor mobile precum şi ale antenelor şi multe altele constituie surse sau factori pentru intoxicarea fiinţei umane, pe plan fizic şi psihic (emoţional, mental şi spiritual). De regulă, atunci când se vorbeşte de toxine şi intoxicare, oamenii se gândesc ime­diat la corpul fizic, dar corpul fizic este numai 1/3 din fiin­ţa umană, celelalte 2/3 fiind sufletul şi spiritul (corpurile emoţional şi spiritual)1. Ceea ce înseamnă că intoxicarea părţii nevăzute a fiinţei noastre, care este 2/3, este mai im­portantă şi mai periculoasă decât intoxicarea părţii văzute (corpul fizic). Dar cum corpul fizic este un ÎNTREG, tre­buie să acordăm atenţie tuturor celor 3 părţi, adică să abordăm orice problemă de sănătate sau dezechilibru energetic în mod HOLISTIC. Şi să nu uităm că acest ÎN- 11 Mihăijă Toma TREG, care este fiinţa umană, este interconectat (primeşte şi transmite informaţii şi energie), cu toate fiinţele de pe Pământ şi din Univers, pentru că toate sunt UNA în Uni­vers. în această lume bulversată de ignorantă şi de neîncre­derea în capacitatea propriului organism de a-şi restabili ordinea firească, omul se neglijează si uită că este respon­sabil, prin modul cum gândeşte şi cum se hrăneşte, de să­nătatea sa. Principiul hipocratic “Eu sunt primul meu medic” ar trebui să fie călăuză în viată. Dar pentru asta trebuie să ne informăm, să ştim concret ce trebuie să facem pentru sănă­tatea noastră. Sănătate prin educaţie - asta înseamnă me­dicina preventivă şi este necesară în societatea contempo­rană. Dezintoxicarea asigură înlăturarea cauzelor bolii şi implicit a simptomelor neplăcute care compun suferinţa. Ea determină aducerea organismului spre echilibru şi funcţionarea într-un regim uşor alcalin ceea ce este ideal. De asemenea, readuce sistemul imunitar la parametri op­timi de funcţionare, acest lucru fiind cheia pentru lupta împotriva agenţilor patogeni. Ideea este ca eu însumi să particip la propria vindecare, antrenând în acest proces mintea si sufletul. Transformarea trebuie să survină din in­terior. Să ne adresăm cu blândeţe mediului din lăuntru, căci de aici vine vindecarea! Cine se lasă dominat de gânduri negative de genul: “N-am timp”, “Nupot", “Egreu”, “O fi bună terapia as­ta ”, îşi merită soarta. El va fi un bolnav cronic, plătindu-si ignoranţa cu felii de sănătate, cu bani mulţi, pe care-i va 12 Dezintoxicarea fizică fi psihică da, disperat, pentru o iluzie de sănătate. Cauza principală a bolilor este IGNORANŢA. Ea ne împinge la păcatul de a încălca legile divine - ale armoni­ei, adevărului, iubirii, măsurii (echilibrului) şi respectului de sine şi ne aduce inevitabil, suferinţă, boală, deznădejde. Aşa cum spun înţelepţii, cel mai bun tratament este să te schimbi în bine! Din păcate, conform statisticilor, doar 6% din popula­ţie este receptivă la nevoile sale de sănătate şi numai 4% îşi vede de sănătate în mod corect şi onest. Plantele şi alimentele sunt importante mai ales prin vibraţiile pe care le aduc (informaţii + energie), prin sufle­tul lor. Ele alimentează, înainte de toate, structurile subtile ale corpului (corpurile eteric, emoţional şi mental). Rezo­năm cu pământul si cu roadele lui, cu apa din locul unde ne-am născut. De aceea e bine să folosim hrană vie, proas­pătă, bio, provenită din locurile noastre de baştină. Fructele şi legumele din alte ţări sau continente, sunt recoltate verzi, se coc artificial, îşi pierd pe drum şi prin depozitare, valoarea iniţială, sufletul, lumina şi nu mai re­zonează cu structura noastră spirituală şi biofizică. Dezintoxicarea mentală si spirituală stimulează siste­mul imunitar la nivelul mental şi spiritual şi se face prin schimbarea gândirii şi întărirea credinţei că veţi fi sănătoşi. Atitudinile mentale negative - ura, mânia, invidia şi neîncrederea în forţele proprii - anulează beneficiile orică­rui tratament. Foarte importantă este diminuarea fricii si a stresului. Să nu urăşti. Pacea din suflet alungă orice tristeţe. Nu lăsaţi îndoiala să vă clatine. Să-ţi cunoşti nevoia de sănăta- 13 Mihăiiă Toma te şi să-ţi corectezi deprinderile de viaţă, este totuna cu a te îndrepta către Dumnezeu. Pentru că El vrea ca noi să fim sănătoşi! Trebuie să nu mai greşim în primul rând faţă de noi înşine. însănătoşirea presupune ridicarea vibraţiilor, astfel încât ţesutul viu să intre în rezonanţă cu Energiile Creatoa­re, să atingă pragul de conştiinţă care permite comunicarea cu Dumnezeu. Orice însănătoşire vine de la viată, iar viata este Dumnezeu. Să ne împăcăm cu noi, cu lumea, cu Crea­torul, să respectăm legile sale şi ne va fi bine. VOM FI ATÂT DE SĂNĂTOŞI PE CÂT MERITĂM ! Egoismul, ranchiuna, invidia, ura şi alte sentimente negative opresc accesul nostru către Tatăl Ceresc. Când teama, frica, deznădejdea, suspiciunea, inconsecvenţa dis­par, câştigăm un mare aliat: încrederea în noi înşine, în viaţă, în tot ceea ce reprezintă binele. Se stinge URA şi în­floreşte DRAGOSTEA. Dispare IGNORANŢA şi înmu­gureşte ÎNŢELEPCIUNEA. Sănătatea se păstrează şi se recâştigă cu răbdare, disciplină şi consecvenţă. Conform specialiştilor, principalele surse generatoare de toxine în corp sunt: Dieta inadecvată: se consumă prea multe alimente acidifiante, chimizate, semipreparate (carne şi preparate din carne, zahăr şi dulciuri, sucuri cu E-uri, alcool, tutun, cafea, sare în exces, etc.) Stresul şi gândirea pesimistă: stările psihice şi menta­le negative (ura, invidia, lăcomia, furia, enervările zilnice, frica, agresivitatea, nemulţumirea, etc.) şi ritmul de viaţă tensionat, modifică în rău compoziţia sângelui şi a altor fluide corporale (pH-ul devine acid), şi dereglează funcţi­ 14 Dezintoxicarea fizică ţi psihică onarea unor organe şi sisteme. Aceasta produce reacţii ne­faste în lanţ, în întregul organism, favorizând acumularea de toxine. Mediul toxic (poluat) - aerul şi apa devin tot mai poluate, inclusiv cu metale foarte greu de eliminat (plumb, mercur, aluminiu, cadmiu, etc.), aceste metale putând pro­veni şi din ambalaje sau chiar alimente. Modul de viaţă sedentar - cu foarte puţină mişcare sau deloc, conduce la încetinirea digestiei şi la dereglarea funcţiilor ficatului, rinichilor, stomacului. Abuzul de medicamente - folosirea de cantităţi mari sau pe perioade îndelungate de antibiotice şi pilule cu acţiune hormonală (anticoncepţionale), determină stocarea unor substanţe chimice, îndeosebi la nivelul colonului, foarte greu de eliminat. Radiaţiile electromagnetice - trăim într-o mare de ra­diaţii electromagnetice, în special ale antenelor de telefo­nie celulară şi ale antenelor TV, dar şi a aparaturii electro­nice şi electrocasnice de acasă sau de la lucru. Toate aces­te radiaţii interferează şi perturbă vibraţia proprie a fiecă­rui om, determinând grave dezechilibre energetice, care se traduc până la urmă în boli la nivelul corpului fizic. Trebuie să discutăm puţin despre acumularea de toxi­ne în organism prin autointoxicare, datorată modului de viaţă defectuos şi în special unei alimentaţii greşite. Fiecare celulă a corpului produce în timpul funcţionă­rii o serie de toxine. Există însă o sursă permanentă de au­tointoxicare foarte periculoasă şi aceasta este constituită de otrăvurile acumulate în intestinul gros, cu precădere în colon. Acestea trec prin pereţii intestinului în sânge pentru 15 Mihăiţă Toma că nu există organe de purificare între mucoasa colonului şi circulaţia sanguină, toxinele ajungând în tot organismul şi afectând îndeosebi ficatul, rinichii, plămânii, pielea, etc. Aceste toxine, acumulate ani sau zeci de ani de zile, ajung să formeze o aşa numită placă de mucoid, care are în com­ponenţa sa metale grele toxice, reziduuri de medicamente, pesticide, e-uri, etc. Această placă poate ajunge la o gro­sime de câţiva centimetri, zona utilă (canalul) prin care se deplasează substanţele în intestin reducându-se până la 0,5 cm diametru. Evident că toate procesele care ar fi trebuit să se desfăşoare normal în colon sunt perturbate şi ob- strucţionate şi se produce intoxicarea sângelui, a limfei, şi a întregului corp. Mai mult, datorită acestor toxine, pH-ul colonului care în mod normal trebuie să fie 7,5- 8 (alcalin) devine foarte acid (1-4). ceea ce conduce la schimbarea dramatică a microflorei intestinale. In locul bacteriilor pri­etenoase, Lactobacillus acidofillus şi Lactobacillus bifidus, care în mod normal reprezintă 85% din populaţia de bacte­rii din colon, se dezvoltă alarmant, datorită mediului acid, alte categorii de bacterii cum ar fi Escherichia coli sau ci­uperci Candida albicans care produc infecţii, dezechilibre şi boli. Se ştie de exemplu că 80% din infecţiile urinare sunt produse de E.coli şi tot mai multe femei au infecţii cu candida albicans. Aşa cum am spus, cauza principală a acumulării aces­tor toxine în colon este alimentaţia greşită (acidă, chimiza- tă, nevie, exagerată cantitativ). Aceasta, coroborată cu lip­sa de mişcare, conduce la Constipaţie, afecţiune întâlnită la extrem de mulţi oameni (sute de milioane). In mod normal, la un tranzit obişnuit ar trebui să avem 2-3 scaune 16 Dezintoxicarea fizica şi psihică pe zi. Alimentele nu ar trebui să stea în organism mai mult de 18 ore. Ori. conform cercetărilor din SUA. Anglia. Germania, alimentele ingerate de noi în modul obişnuit de alimentaţie stau în organism până la 72 de ore, ceea ce este extrem de mult. Culmea, există persoane care au scaun o dată la 4-7 zile ceea ce este de-a dreptul criminal pentru organism!! Acestea ar trebui să ia măsuri urgente pentru dezintoxicare (curăţarea colonului) şi să-şi schimbe ime­diat modul de a se alimenta. Constipaţia şi auto intoxicarea sunt direct responsabile de boli cum ar fi: reumatism, artri­tă, dizenterie, ciroză, psihoze, nevrite, boli de pile, boli de inimă, litiaze, anemie, insomnii, hemoroizi, cancer, apen­dicită, varice, etc. Din cauza constipaţiei se schimbă dramatic procentul florei de putrefacţie din intestine: de la 15% normal ajunge la 90%. Iar flora de fermentaţie de la 85% scade la numai 10%!! Consecinţa exploziei florei de putrefacţie este mo­dificarea „terenului”, crearea unui exces de ptomaină şi al­te otrăvuri în timpul digestiei, pe care ficatul nu le mai poate neutraliza. Aceste substanţe se răspândesc în ţesuturi, intoxicându-le progresiv, deteriorând astfel şi mai mult te­renul organic. Având în vedere toate acestea ne dăm sea­ma că este extraordinar de importantă curăţarea completă a colonului, cel mai mare depozit de toxine. Şi aceasta se poate realiza prin mai multe metode pe care le vom pre­zenta în continuare, unele din ele conducând şi la elimina­rea „plăcii de mucoid”, mai mult, prin curăţarea colonului, sarcinile de dezintoxicare ale ficatului, rinichilor, plămâni­lor, devin mai uşoare şi funcţionarea acestora revine la normal, permiţând organismului să deverseze în intestine 17 Mihăiţă Toma toxinele migrate în ţesuturi, lucru care eliberează şi curăţă ..terenul". Dacă după dezintoxicare se reface procentul normal de floră intestinală (85% floră de fermentaţie şi 15% floră de putrefacţie), folosind un regim naturist cu multe fructe, legume, cereale, iaurturi, ulei de in şi supli­mente cu acidophillus, atunci „terenul", care este cheia pentru menţinerea sănătăţii, redevine echilibrat şi sistemul imunitar poate lupta cu succes contra agenţilor patogeni. în toată lumea este relevată legătura clară între lumea noastră tot mai poluată şi sănătatea noastră tot mai precară ! în două domenii importante - producţia de alimente şi medicina - consumatorii, adică noi. oamenii, trebuie să impună o nouă atitudine: libertatea de a face alegeri, după ce au fost informaţi în prealabil de ce anume conţin produ­sele respective. Dacă dorim o schimbare în bine, atunci noi trebuie să o facem. Fiecare în parte. Să ne informăm (adică să elimi­năm ignoranţa), să acţionăm şi să devenim responsabili. Pentru viaţa noastră şi pentru viaţa PLANETEI.

 Intrebarile potrivite de Debbie Ford   Zece întrebări esenţiale care vă conduc către o viaţă extraordinară   „Uneori nu primim răspunsurile dorite, pentru că, pur şi simplu, nu ne-am pus întrebările potrivite. Nu se va mai întâmpla astfel. Debbie Ford ne spune ce ar trebui să întrebăm, pentru a obţine ceea ce ne dorim cu adevărat. Marianne Williamson, autoarea cărţii Iubire magică „Indiferent de ce-ţi doreşti - fie să arăţi bine, să ai mai mult succes în afaceri, sau o legătură mai strânsă cu partenerul tău - dacă îţi pui întrebările potrivite, vei începe să te îndrepţi, cu mai multă forţă, în direcţia viselor tale„ Jack Canfield, autor al cărţii Puterea concentrării „Calitatea vieţii voastre este determinată de calitatea alegerilor pe care le faceţi. Dacă vă doriţi o viaţă mai bună, atunci trebuie să alegeţi cu înţelepciune, folosind recomandările din cartea întrebările potrivite. Această carte, practică şi profundă în acelaşi timp, vă va oferi cadrul potrivit pentru a face alegeri care vă vor schimba viaţa.” Cheryl Richardson, autoare a cărţii Tu eşti pe primul plan şi E viaţa ta! „întrebările sunt şi răspunsul. Debbie ne învaţă cum să punem întrebările potrivite pentru a obţine răspunsurile corecte şi pentru a ajunge la rezultatele dorite, chiar acum.” Mark Victor Hansen, autor al cărţii Milionar într-un minut 1. MOMENTUL ALEGERII În fiecare zi, fiecare dintre noi face o mulţime de alegeri care vor avea impact asupra vieţilor noastre. Unele dintre acestea sunt de mică importanţă şi ne vor influenţa în următoarele câteva minute, ore, sau zile, în timp ce altele ne vor schimba complet cursul vieţii. Unele alegeri sunt mai uşor de făcut, altele mai greu. Unele ne vor conduce direct spre succes, în timp ce altele ne vor aduce faţă în faţă cu eşecul.Unele vor părea cutremurător de importante, în timp ce altele vor părea complet nesemnificative. Dar ce trebuie să ştim neapărat este că fiecare alegere, importantă sau nu, uşoară sau dificilă, pe care o luăm în mod individual sau colectiv, ne modifică cursul vieţii. Calitatea alegerilor noastre va hotărî, dacă ne vom lupta cu frustrările, sau vom trăi o viaţă extraordinară - viaţa visurilor noastre. Capacitatea noastră de a face alegeri implică anumite drepturi şi libertăţi. Dacă putem alege, atunci putem determina ce decizii să luăm în legătură cu corpurile, sănătatea, relaţiile, finanţele şi carierele noastre, cu vieţile noastre sociale şi cu credinţele noastre spirituale. Opţiunea ne permite să alegem, să selectăm, să decidem între posibilele căi de urmat. Să mergem la dreapta sau la stânga. Să mergem înainte sau înapoi, să fim fericiţi sau trişti, iubitori sau plini de ură, satisfăcuţi sau nemulţumiţi. Alegerea ne dă puterea de a avea succes sau de a fi neîmpliniţi, să fim buni sau extraordinari, să simţim plăcere sau durere. Putem alege îngheţată cu ciocolată sau cu vanilie, putem munci sau ne putem juca, economisi sau cheltui, putem fi responsabili de faptele noastre sau victime. Putem fi ocupaţi sau nu, fideli sau nu, disciplinaţi sau leneşi. Putem merge pe o cale care să ne reflecte sinele nostru superior, sau pe una care să ne reflecte sinele nostru inferior, în final, noi suntem cei care alegem. Lucrul care ne face pe fiecare dintre noi speciali şi ne deosebeşte de toate celelalte forme de viaţă, este capacitatea de a ne cântări opţiunile şi de a face alegeri conştiente, deliberate. Posibilitatea de a alege ar putea fi cel mai de preţ dar al nostru. Când eram mai tineri, aşteptam cu nerăbdare să ajungem la vârsta la care să nu mai trebuiască să facem ceea ce ni se spune. Consideram că această capacitate de a face propriile noastre alegeri era un dar nepreţuit. De-abia aşteptam ziua când nu va mai fi nevoie să respectăm regulile părinţilor, care ne fuseseră impuse timp de ani de zile, şi să ne conducem vieţile singuri. Aşteptam momentul când deveneam liberi şi stăpâni pe propriile noastre destine, savurând acel moment hotărâtor, când puteam alege când să ne trezim, când şi ce să mâncăm, când să ne culcăm - şi când să nu facem toate astea. Ca tineri adulţi, dreptul de a alege însemna libertate. Capacitatea de a alege, presupunea posibilităţi nelimitate pentru a ne crea un viitor plin de visele şi dorinţele noastre. Alegerea ne oferea speranţă. Ne promitea o viaţă emoţionantă - o viaţă în care am fi fost liberi să gândim şi să creăm orice ne-am fi dorit. Ca tineri ce deveneau adulţi, am făcut alegeri pentru că ne entuziasmau, pentru că ne simţeam bine, pentru că ofereau promisiunea unei satisfacţii, sau a unei recompense. Când suntem tineri e uşor să spunem: „O să-mi îndeplinesc visurile mai târziu” sau „Anul viitor va fi anul meu de glorie”. Tinereţea îşi permite luxul să creadă că „într-o zi” vom ajunge, în mod miraculos, la destinaţia din visurile noastre. Apoi se întâmplă însă ceva. Ne maturizăm şi realitatea crudă îşi spune cuvântul: ziua pe care am tot aşteptat-o, nu va veni în mod miraculos. Prezentul nostru se bazează pe alegerile pe care le-am făcut ieri şi pe cele de acum trei zile, trei luni, sau trei ani. Nu ajungem să avem datorii enorme, din cauza unei singure cheltuieli extravagante. Nici nu ne îngrăşăm cu 10 kg pentru că mancăm copios la o singură masă. Iar relaţiile noastre, bineînţeles că nu se încheie peste noapte, în urma unei singure dispute mai aprinse. Suntem acolo unde suntem, din cauza unor alegeri subconştiente nepotrivite pe care le luăm absolut în fiecare zi şi care ajung să formeze realitatea în care ne aflăm.   Dacă vrem să înţelegem mai bine cum am creat realitatea prezentă, nu trebuie decât să vedem alegerile pe care le-am făcut în trecut. Examinarea condiţiilor actuale ne va demonstra că am ajuns unde suntem, în urma rezultatelor deciziilor luate ieri, alaltăieri şi în zilele anterioare. La fel, dacă vrem să vedem cum ne va fi viaţa în viitor, trebuie să studiem alegerile pe care le facem astăzi. Poate că nu ne-am gândit niciodată la viaţa noastră în acest mod. Dar, este cert că viitorul va depinde de deciziile luate de noi, chiar în acest moment. Atunci, care este motivul pentru care cei mai mulţi dintre noi petrec atât de puţin timp gândindu-se la alegerile pe care le fac? De ce, de multe ori, nu ne uităm în ambele direcţii, înainte de a porni înainte şi nu cântărim toate opţiunile posibile şi consecinţele acestora? Vieţile noastre nu sunt un joc de noroc la care avem ghinion - şi nici nu sunt astfel, din cauza părinţilor, a soţului, sau a şefului. Acest lucru are şi avantaje şi dezavantaje. Dezavantajul este că suntem singurii răspunzători de viaţa noastră. Avantajul este faptul că noi şi numai noi avem puterea de a ne schimba vieţile - şi o putem face în orice moment. Este destul de simplu: dacă vrem ca vieţile noastre să fie diferite, tot ce trebuie este să facem alte alegeri. Cei mai mulţi dintre noi continuăm să facem aceleaşi alegeri din obişnuinţă, din confort, teamă sau lene şi apoi ne mirăm de ce nu obţinem rezultate diferite. Adevărul este că suntem atât de ocupaţi de supravieţuire, încât nici măcar nu ne dăm seama că alegerile si acţiunile noastre nu ne conduc spre împlinirea speranţelor si a viselor. Suntem prea preocupaţi de rutina zilnică şi preferăm să mergem pe calea cea mai uşoară, mai cunoscută, sau care opune cea mai mică rezistenţă - chiar dacă ne conduce spre un loc în care nu dorim, de fapt să ajungem. Mulţi dintre noi se poticnesc în fiecare zi, încercând să facă tot ce pot, fără a conştientiza şi a avea instrumentele necesare pentru a-şi schimba cursul vieţii. Apoi suntem uimiţi când ne trezim şi descoperim că, de ani de zile, luptăm pentru aceleaşi scopuri şi dorinţe şi tot nu suntem acolo unde ne-am fi dorit. Cei mai mulţi dintre noi au pierdut din vedere relaţia care există între alegerile şi acţiunile noastre şi rezultatele acestora. În loc să ne asumăm responsabilitatea pentru starea actuală a lucrurilor, devenim specialişti în a-i acuza pe alţii, considerând că e vina lor, atunci când vieţile noastre nu sunt atât de minunate pe cât ne-am aşteptat.   Am putea chiar arăta cu degetul spre alţii, în loc sa vedem alegerile pe care noi le-am făcut şi care ne-au dus exact în locul în care suntem astăzi. Dacă nu suntem conştienţi atunci când facem alegeri, nu vom face nimic altceva decât să repetăm tiparele din trecut. Dacă vreţi să vă atingeţi ţelurile şi să creaţi viaţa pe care o doriţi, va trebui să faceţi alte alegeri, care să va conducă spre acţiuni noi. Această carte este harta voastră. Cele zece întrebări simple pe care le veţi găsi în paginile de faţă - şi pe care am ales să le numesc „întrebări potrivite” - vă vor oferi puterea şi inspiraţia de a vă crea, în mod conştient, o viaţă de care să fiţi mulţumiţi, făcând o alegere după alta. Ele vă vor ajuta să deveniţi conştienţi de alegerile importante şi de consecinţele lor; vă vor îndruma şi vă vor susţine în procesul de a lua decizii corecte. Şi astfel, veţi descoperi drumul cel mai direct spre împlinirea propriilor visuri.   Cartea întrebările potrivite, este alcătuită din zece întrebări fundamentale, concepute cu scopul de a vă clarifica motivaţiile care stau la baza acţiunilor voastre. Răspunsurile pe care le veţi da la aceste întrebări, vor dezvălui imediat modul în care gândiţi şi vă vor ajuta să faceţi alegerile care se dovedesc a fi, în mod categoric, în interesul vostru. Ele pot păcăli prin simplitate, dar sunt deosebit de puternice şi pot fi folosite în orice situaţie, sau în orice moment de cumpănă. lată care sunt întrebările Potrivite: Această alegere mă va împinge către un viitor fericit, sau mă va ţine blocat în trecut? Această alegere va duce la o viaţă împlinită pe termen lung, sau va constitui doar o satisfacţie de moment? Sunt stăpân pe propria mea putere, sau încerc să mulţumesc pe altcineva? Mă gândesc la ce este corect, sau la ce este greşit? Această alegere îmi va aduce şi mai multă energie vitală, sau îmi va fura energia? Voi folosi această situaţie ca pe un catalizator în creşterea şi evoluţia mea, sau o voi folosi pentru a mă pedepsi? Această alegere îmi sporeşte puterea, sau mi-o slăbeşte? Este acesta un act de iubire de sine, sau un act de autosabotaj? Este acesta un act de credinţă, sau un act caracterizat de frică? Această alegere reprezintă manifestarea laturii mele Divine, sau a laturii mele umane? De ce aceste întrebări? Odată, l-am auzit pe Tony Robbins, spunând: „întrebările de calitate creează o viaţă de calitate”. Calitatea vieţilor noastre este suma tuturor deciziilor noastre. Pentru a lua decizii de calitate, trebuie să vedem limpede. Punându-ne întrebări în legătură cu toate variantele posibile, devenim mai conştienţi şi putem vedea mai clar eventualele rezultate ale acţiunilor noastre. Când vă puneţi aceste întrebări pe parcursul procesului decizional, vedeţi imediat dacă decizia pe care sunteţi pe cale s-o luaţi este o expresie a părţii voastre luminate sau a celei întunecate, dacă alegerea provine din speranţele şi visele voastre, sau din temeri şi îndoieli. Aceste întrebări vă oferă înţelepciunea necesară, pentru ca ce era înainte inconştient, să devină conştient, pentru ca să puteţi alege cu toată puterea ce vine din actul de a fi pe deplin conştient ÎNŢELEGEREA IMPACTULUI PE CARE ÎL AU ALEGERILE NOASTREAlegerile pe care le facem ne afectează stările de dispoziţie şi modul în care ne vedem pe noi înşine. Ele influenţează calitatea relaţiilor cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea. Fiecare acţiune determină apariţia unei reacţii de aceeaşi amplitudine, dar de semn opus; aceasta este legea cauzei şi a efectului. Nici o acţiune nu trece neobservată. Putem să ne păcălim, spunându-ne că acţiunile noastre nu au nici o importanţă - în special dacă ştim că nimeni nu ne vede. Dar toate alegerile noastre au o influenţă asupra viitorului. Dacă ne uităm la oamenii care au făcut ceva important la nivel mondial, vedem că toţi au adoptat soluţii pline de curaj. Vedem că ei au luat acele decizii cu claritate, certitudine şi hotărâre. S-au educat în a lua decizii care nu erau întotdeauna uşor de luat. Acţiunile le-au alimentat forţa vitală, ţelurile propuse şi visurile. De fiecare dată când luăm o decizie care nu este în concordanţă cu dorinţele inimii noastre, nu numai că ne îndepărtăm de ceea ce spunem că dorim de la viaţă, dar ne şi blocăm forţa vitală - acea forţă interioară, unică, ce ne ţine în viaţă din punct de vedere spiritual şi fizic. Atunci când punem întrebările potrivite şi facem alegerile potrivite, ne alimentăm forţa vitală. Cu câţiva ani în urmă, într-un weekend petrecut la o întâlnire condusă de Ammachi - o indiancă - liderul spiritual al unui număr mare de oameni de pe tot globul, am înţeles semnificaţia acestei forţe vitale, aşa cum n-o mai făcusem până atunci. Eram total epuizată şi hotărâsem să-l iau şi pe fiul meu. Beau; aveam intenţia de a mă cufunda adânc în interiorul meu. Ştiam că trebuie să fac unele schimbări în viaţă, dar nu ştiam sigur ce era greşit, ce ar trebui să fac, sau în ce direcţie să mă îndrept. Un weekend de rugăciune şi de meditaţie părea să fie exact tonicul de care aveam nevoie pentru a mă lămuri în privinţa schimbărilor pe care trebuia să le fac. Când am ajuns acolo, am intrat într-o sală imensă. M-am aşezat împreună cu alte câteva sute de participanţi şi am început să meditez. Îmi era greu să mă concentrez. Adevărul este că eram atât de dezechilibrată, încât nu puteam să stau într-un loc. Decât să continui să fiu agitată în interior, am preferat să mă plimb prin jurul hotelului. Mă simţeam atât de bine afară. Ciripitul păsărelelor, vântul care-mi atingea faţa şi pe care-l auzeam foşnind prin copaci, erau exact ce-şi dorea sufletul meu. Treptat am început să mă relaxez şi să mă adaptez la ritmul natural al locului. Apoi, am observat că, la înserat toată lumea ieşea afară pentru o meditaţie. Am găsit un loc pe o bancă şi m-am alăturat celorlalte persoane din grup. După ce am închis ochii şi mi-am îndreptat atenţia către respiraţie, am simţit cât de superficial respiram - era doar o şoaptă faţă de ceea ce trebuia să fie un curent puternic şi continuu de aer. Am continuat să mă relaxez şi mi-am promis să uit de tot ce ştiam şi simţeam. Singura dorinţă era să ies din starea mea, pentru a putea primi îndrumarea pe care ştiam că o aveam la dispoziţie în prezenţa acestei femei divine şi a unui grup de căutători spirituali ca şi mine. Când, într-un final, am reuşit, am avut o viziune minunată. În interiorul minţii, am văzut-o pe Ammachi intrând în conştiinţa mea. Am respirat adânc, pentru a absorbi înţelepciunea pe care o primeam şi am simţit cum inima mi se deschidea larg, în faţa adevărului din spusele ei. În meditaţie, am auzit-o spunând că nu voi putea să-mi continui activitatea de profesor, dacă nu făceam unele schimbări majore în viaţa mea. Mi-a spus că eram epuizată, că-mi lipsea puterea şi vitalitatea de a continua în acelaşi ritm. Apoi, mi-a arătat o imagine care mi-a schimbat viaţa definitiv. În meditaţie, a arătat spre abdomenul meu inferior şi mi-a spus: „Fiecare dintre noi purtăm o flacără. A ta este foarte mică. Este numai o licărire.” Mi-a spus că alegerile pe care le făceam nu-mi alimentau focul interior ci, dimpotrivă, îi diminuau puterea. Apoi am văzut imaginea unei flăcări puternice. Era un foc aprig, viu. Esenţa lui era viguroasă, strălucitoare şi puternică, de culoarea aurului, a chihlimbarului, în combinaţie cu roşu. Această flacără interioară sănătoasă, plină de forţă vitală, era mult diferită faţă de cea pe care tocmai o văzusem în mine, care era şovăitoare, mică şi slabă. Esenţa focului meu era firavă, timidă şi obosită. Arăta ca şi când urma să se stingă, dacă nu mai puneai câţiva buşteni pe foc. Pe măsură ce am ascultat mai atent, am auzit ceea ce astăzi consider că au fost cele mai importante informaţii pe care le-am primit vreodată. Toţi avem o flacără internă care este păstrătoarea forţei noastre vitale. Fiecare alegere pe care o facem, ori aduce mai multă forţă, întărind, aprinzând şi hrănindu-ne flacăra, ori diminuează această forţă, micşorând intensitatea flăcării şi reducându-i puterea. Atunci când focul interior este viu, ne simţim puternici şi încrezători. Avem puterea şi curajul de a spune adevărul, ca şi umilinţa de a cere ce ne trebuie. O flacără sănătoasă ne umple minţile cu imagini clare şi cu inspiraţie şi ne oferă tăria de a ţine cont de visele noastre şi de a le urma. Atunci când ne alimentăm focul din interior, putem vedea cu foarte mare claritate şi putem acţiona fără să ne abatem din drum. O flacără puternică ne împinge spre stări de conştiinţă mai înalte, acolo unde sălăşluiesc iubirea de sine şi libertatea emoţională. Însă atunci când flăcările sunt mici, suntem vulnerabili, firavi şi slabi. Suntem temători, susceptibili şi îngrijoraţi şi ne îndoim de propriile noastre puteri. Atunci când flăcările nu au fost îngrijite şi hrănite, căutăm cu disperare împlinire în lucrurile din exteriorul nostru. Încetăm să mai comunicăm cu ceilalţi, fiindu-ne teamă că nu merităm să fim iubiţi şi fericiţi. Atunci când flăcările noastre sunt slabe, nu avem un sistem defensiv apt să lupte cu boala, îndoiala, grija, lipsa de apreciere faţă de propria persoană, dependenţa sau critica. Atunci când flacăra noastră este mică aşteptăm ca alţii să ne alimenteze focul, pentru că noi nu am făcut-o. Un foc mic este slab şi cade pradă dialogurilor negative continue, care se infiltrează în minţile noastre. Este important de ştiut faptul că starea şi intensitatea focului nostru îi afectează şi pe cei din jur. O flacără mică provoacă îngrijorarea celorlalţi, în acelaşi mod în care ne-am simţi obligaţi să avem grijă de un foc care e pe cale să se stingă. O flacără interioară intermitentă ne impune să căutăm modalităţi pentru a o înteţi şi a o revitaliza. Putem să lăsăm nesupravegheat un foc care de-abia mai pâlpâie? Putem să-l ignorăm mai mult de câteva minute? Nu, dacă vrem să-l menţinem aprins. Un foc cu izbucniri intermitente riscă să se stingă, în timp ce o flacără sănătoasă se înalţă spre cer, arde strălucitor şi deţine suficientă putere pentru a rămâne aprinsă, chiar şi atunci când vântul bate în rafale. Flăcările noastre sunt esenţa noastră. Atunci când sunt bine alimentate, ele menţin intensitatea focului. Dar flăcările noastre interioare trebuie îngrijite şi protejate. Trebuie să le onorăm, să avem grijă de ele şi să le hrănim, pentru a le păstra forţa. Sarcina noastră este de a proteja aceste flăcări, ştiind că ele sunt forţa noastră vitală, spiritul nostru şi păstrătoarele divinităţii noastre. Acum o să vă spun ceva care o să vă trezească la realitate: alegerile ne influenţează comportamentul şi acţiunile. Fiecare alegere, ori pune lemne pe focul nostru interior, ori îl stropeşte cu apă, diminuându-i astfel forţele. Dacă vrem să strălucim în toată lumina noastră, dacă vrem să ne exprimăm în mod autentic şi dorim ca forţa să ne propulseze scopurile în lume, sarcina primordială trebuie să fie aceea de a ne menţine focul interior - forţa noastră vitală - cât mai puternic. Acum aş vrea să vă imaginaţi că singurul lucru pe care-l aveţi de făcut, în viaţa asta, este să îngrijiţi această flacără interioară, s-o menţineţi aprinsă şi activă. Imaginaţi-vă că nu aveţi absolut nimic altceva de făcut, decât să luaţi zilnic, săptămânal, lunar şi anual hotărâri care să protejeze acel foc. Imaginaţi-vă cum vă îngrijiţi de intensitatea acestui foc, ştiind că el şi numai el, vă poate oferi toată iubirea, banii, sănătatea, siguranţa, împlinirea şi pacea pe care o doriţi. Cel mai probabil veţi fi foarte, foarte atenţi la acest foc şi veţi face alegeri care vă vor spori puterea şi vă vor îmbunătăţi viaţa pentru a vă menţine forţa vitală.   Iată câteva exemple de alegeri care vă micşorează lumina şi apoi câteva exemple de alegeri care vă înteţesc focul.    

 Nutritia omului act sacru de Radu Mânecuță Cuvânt înainte   A descrie nutriţia umană într-o perioadă în care societatea căreia te adresezi abia mai poate face faţă agonisirii celor necesare traiului zilnic, ar apare ca un act de sfidare sau chiar de ofensă, dacă elaborarea textului nu ar pomi din iubire faţă de semeni şi deferentă faţă de suferinţele lor. În fapt, lucrarea de faţă nu intenţionează să complice existenţa nimănui şi nici să adauge dificultăţi la cele existente pentru procurarea hranei şi la consumarea ei în vederea menţinerii vieţii. Toată lumea ştie ca hrănirea (sau nutriţia sau alimentaţia) omului este un act vital, adică un gest care îi condiţionează existenţa: Nu mănânci, nu trăieşti! în gestul respectiv are loc desfăşurarea cea mai completă a Egoului, adică manifestarea cea mai complexă a instinctului de conservare, comun omului şi animalelor. Probabil că acest fapt este unul din aspectele care i-a determinat pe materialişti să-l considere argument pentru animalitatea omului, căruia i-a şi găsit loc „ştiinţific” în încrengătura zoologică a creaturilor pământului. Manifestarea instinctului de conservare prin foame, semn al cererii organismului de hrană, este atât de puternică încât îmi vine să cred că, probabil, marea majoritate a oamenilor se îndoiesc că ar fi existat sau că ar putea exista, persoane pe planeta noastră care timp de ani de zile sau chiar de zeci de ani, au trăit sau trăiesc, fără să mănânce nimic. Cu toate acestea au existat fără îndoială asemenea cazuri, dintre care unele au fost evocate de dr. Dan Pătruț în valoroasa sa lucrare realmente ştiinţifică, enciclopedică De la normal la paranormal, sub denumirea de „inedia”, cazuri pe care ne-am propus a le cita în întregime într-un paragraf al cărţii de faţă, în „Introducere”. Actul nutriţional uman este de o extremă complexitate, implicând întreaga fiinţă a celui ce îl exercită, indiferent de gradul de cultură şi civilizaţie, antrenând întreaga sa fiziologie al cărei fundament de fapt îl constituie: el este acela care asigură materialitatea corpului fizic (care se vede) şi o bună parte a energeticii corpurilor subtile, care constituie restul structurii umane (care nu se vede, adică este invizibilă omului obişnuit în condiţii obişnuite). Despre actul nutriţional uman s-au scris biblioteci întregi, tocmai ca urmare a complexităţii sale de care am pomenit mai sus. În el sunt implicate o mulţime de ştiinţe (în mod evident biologia, medicina, biochimia, chimia, fizica, psihologia, sociologia, etnografia, etc.). toate religiile şi credinţele religioase ale planetei şi chiar ... filozofia. De metafizică şi ezoteric, ocultism, nici nu mai trebuie să pomenim. Cu toate acestea, chiar din punct de vedere ştiinţific, medical, actului nutriţional i se acordă o importanţă inegală în lume. Din câte cunosc, de exemplu, puţine ţări din Europa, afară de Austria, posedă catedre de nutriţie în cadrul Facultăţilor lor de medicină umană. Aflat din păcate sub influenţa unei educaţii reducţioniste carteziene şi dogmatice, atât la şcoală, cât şi acasă, actul nutriţional uman a devenit în scurt timp un adevărat dresaj, înregistrând un automatism exacerbat, care cu timpul şi pe nebănuite, I-a făcut pe om, propriul său sclav. Este de ajuns să observaţi copii în perioada înţărcării, când li se predă ştafeta erorii alimentare (a viitoarei lor suferinţe), pentru a înţelege ce vreau să spun. Pentru că actul nutriţional în lume, aşa cum se practică astăzi, este eronat din toate punctele de vedere, atât „ştiinţific”, cât şi „laic”. Este incredibil cu câtă superficialitate este tratat actul nutriţional pe plan educaţional la toate nivelurile, atât în şcoli, cât şi acasă, atât medical, cât şi laic. Toate discuţiile şi recomandările au loc pe problema a „ceea ce trebuie să se mănânce” şi dezvoltând la maximum . ceea ce a devenit o adevărată „ştiinţă” şi „artă” în acelaşi timp, „gastronomia”, al cărei scop real este producerea bucuriei cât mai mari a burţii. Toată preocuparea privind condiţiile actului nutriţional, educaţional, se reduce la eleganţa gestului, devenită o adevărată preţiozitate. Omul obişnuit ar fi cât se poate de uimit, dacă ar afla, într-un mod convingător pentru el, obiectiv, că tocmai satisfacerea acestei bucurii a burţii este aceea care a determinat cea mai mare parte din necazurile sănătăţii sale. Tot el, omul obişnuit, învaţă din păţanii, din experienţa proprie. Cum răul produs pe linie nutriţională se instalează totuşi după un l imp îndelungat, lent şi insidios, el nu poate face în mod clar, tranşant, legătura de la cauză la efect, ca în cazul suferinţei după o lovitură, de exemplu. Ba, de cele mai multe ori, când păţeşte vreo neplăcere digestivă, atribuie aceasta ultimului aliment pe care I-a consumat, în cele mai multe cazuri acesta fiind departe de cauza reală a tulburării. Nici nu şi-a pus problema dacă modul în care a mâncat ar putea produce o astfel de stare. Nu mai este de mirare că, în general, marele public face greşeala, devenită foarte obişnuită, de a considera că actul nutriţional se referă, se rezumă dacă vreţi, doar la ceea ce se mănâncă. Câţi dintre dumneavoastră iubiţii mei cititori, v-aţi întrebat dacă nu cumva multe (sau măcar unele) din neplăcerile digestive manifestate în cursul vieţii s-au datorat modului în care a-ţi mâncat? Erorile alimentare, atât în ce priveşte „Ceea ce se mănâncă”, cât şi condiţiile de îndeplinire a actului nutriţional, adică a modului comportamental faţă de acesta, a! felului în care se mănâncă, nu sunt apariţii recente. Sunt vechi de când lumea. Se invocă aproape întotdeauna tradiţia, în fapt false tradiţii, deoarece cea adevărată este legată de un ancestral pur. Aşa-zisele tradiţii sunt legate de implicarea factorilor ambientali în etnogeneza popoarelor. S-au dezvoltat cu timpul specificităţi gastronomice. Se vorbeşte astfel de o bucătărie franţuzească, de o bucătărie chinezească, de o bucătărie românească, etc. Gastronomia, ca „ştiinţă” are implicaţii numai asupra a „Ceea ce mâncăm”, iar ca „artă” exacerbează preţiozitatea comportamentală în faţa actului nutriţional, referindu-se la poziţionarea persoanelor la masă, modul de utilizare a numeroaselor ustensile pentru mâncat şi la aspectul estetic al mâncărurilor. Omul educat caută să se conformeze acestei preţiozităţi gastronomice, fiind convins că în acelaşi timp el respectă principiile de bază ale unei hrăniri „ştiinţifice”, fără a bănui că acestea sunt tot atât de eronate ca şi fundamentele întregii ştiinţe reducţioniste carteziene. Omului de rând, puţin îi pasă de toate aceste probleme. El ştie una îi bună: El trebuie să mănânce când îi este foame şi anume de ori îi este foame, până se satură. El ajunge astfel să „ciugulească” tot timpul câte ceva, oriunde s-ar afla şi orice ar face, fără a bănui că astfel este în competiţie cu păsările din ogradă sau cu ... porcul din cocină. Din totdeauna religiile planetei au avut un impact puternic asupra populaţiilor respective, implicându-se în mod specific şi din punct de vedere nutriţional. Unele religii (mozaică, islamică) au interzis consumul cărnii anumitor animale „impure”. Altele, în special din Asia orientală şi extrem orientală (budismul, hinduismul, zenul, etc.) au interzis aproape total consumul cărnii de orice fel. Creştinismul, din păcate sub impactul unor influenţe necunoscute, au transfigurat indicaţiile Hristice, aşa cum apar în Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan „scăldând-o” cum se spune, adică permiţând consumul oricărui fel de came, în afara unor perioade din an, precedând marile sărbători religioase şi zilele de miercuri şi vineri, care au fost denumite „de post”, când nu se mănâncă nici un fel de produse animale. Desigur respectarea acestor perioade de „post”, care totalizau peste 200 zile pe an, a reprezentat un câştig remarcabil, nu numai pentru sănătatea fizică, dar şi pentru cea morală, a populaţiilor creştine, în special ortodoxe. În această privinţă, minunatul nostru popor român a reprezentat un adevărat campion înaintea ultimei invazii satanice a comunismului: aproape nu exista casă în care postul să nu fie respectat cu sfinţenie; înaintea fiecărei mese toţi comesenii se ridicau în picioare şi spuneau un „Tatăl nostru”, iar la sfârşitul acesteia, din nou în picioare, rosteau o scurtă rugăciune de mulţumire către Dumnezeu. Fără să fi fost menţionat undeva, fără să i se fi spus, poporul român a intuit că actul hrănirii este un act sacru. Din păcate pentru poporul român, sub presiunea ateizatoare a regimurilor comuniste un timp atât de îndelungat, această intuiţie a sacrului în manifestarea actului nutriţional, a fost treptat aneantizată, cu tendinţa de a aduce omenescul românesc, la o condiţie animalică (sau poate subanimalică). Pentru partea sa comportamentală a actului nutriţional, şi macrobiotica are valoarea sa remarcabilă, multe dintre recomandările sale Evanghelia eseniană, Editura Orfeu 2000, Bucureşti corespunzând celor date de Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Păcii. Dar aneantizarea intuiţiei sacrului în actul nutriţional, adică a respectării meselor ca act sfânt, nu a privit doar poporul român, ci toate popoarele care au fost sub jugul ateu al comunismului. Am promis că nu vreau să complic viaţa nimănui şi mă voi ţine de cuvânt. Tot demersul meu în această carte este de a dovedi că actul nutriţional uman, actul hrănirii omului, este un act sacru. De aceea, în partea întâi a cărţii de faţă, mă voi adresa tuturor semenilor mei pentru a le face cunoscute erorile comportamentale faţă de actul nutriţional, neluând în discuţie „ce trebuie să mâncăm” (componentele care trebuie să constituie hrana corectă), deci neatentând la complicaţii financiare, economice sau de alt ordin. Desigur este foarte greu, dacă nu imposibil, de a putea face evaluări procentuale (atât de dragi omului obişnuit), ce îmbunătăţiri poate realiza în sănătatea sa, prin corectarea erorilor comportamentale analizate în această parte a cărţii. Cu totul speculativ, apreciem că starea sănătăţii celui care îşi corectează aceste erori, se îmbunătăţeşte cu cel puţin 25% în cazul în care suferă de vreo boală de dependenţă nutriţională (şi spectrul lor este mult mai larg decât îşi închipuie chiar dr. Otto Brücker), iar în cazul unei sănătăţi perfecte la momentul abordării noii atitudini nutriţionale, îşi va asigura o mai bună rezistenţă în viitor, în faţa agresiunii unor astfel de boli. Uneori, neaşteptat de rar totuşi, despre aceste aspecte se mai pomeneşte în conferinţele de macro-biotică sau în subsidiar (prea în subsidiar) în cursuri de yoga. O uluitoare surpriză va avea omul obişnuit, când va afla îndrumările în această direcţie evocate de Domnul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan, text tradus de Edmond Szekely-Bordeaux după un manuscris în limba aramaică (limba vorbită şi scrisă la vremea Mântuitorului), manuscris aflat în arhivele secrete ale Vaticanului. Din acest sublim text Hristic, rezultă indubitabil, că nutriţia umană este un ACT SACRU. Iată deci că omul obişnuit îşi îmbunătăţeşte în mod automat sănătatea cu peste 25% prin considerarea corectă a actului nutriţional ca act sacru! Semenii obişnuiţi sunt sfătuiţi să-şi rezume lectura la prima parte a cărţii, deoarece in partea a doua mă adresez numai acelor semeni, decişi sa facă totul pentru evoluţia lor spirituală, care începe non-opţional, cu purificarea corpului fizic după îndrumarea Hristică din Evanghelia Păcii şi prin abordarea unei nutriţii corecte, privind inclusiv „Ceea ce trebuie să mâncăm” în conformitate cu Legea Sfântă. Pe aceşti semeni îi voi înarma cu argumentele ştiinţifice cele mai convingătoare privind modelul nutriţional frugivor-crudivor, care corespunde perfect îndrumărilor Hristice din Evanghelia Păcii menţionată mai sus, precum şi cu noile criterii ştiinţifice de clasificare a alimentelor în cercetarea modernă pe baze holistice. Omului obişnuit degeaba i-aş prezenta, atât argumentele ştiinţifice a „ceea ce trebuie să mănânce”, cât şi criteriile modeme, holistice, de clasificare a alimentelor menţionate mai sus, deoarece oricât de bine şi de clar ar fi evocate, el nu le-ar putea înţelege, deoarece în momentul de faţă se află într-un cerc vicios: Alimentaţia practicată în prezent, prin efectele sale nocive îi creează un ecran în fiinţă, care îi împiedică accesul la lumea suprasensibilă şi înţelegerea spirituală şi în acelaşi timp, deoarece are efect de drog, îi cere continuarea, încă mai rafinată. Prin abordarea unei atitudini corespunzătoare a actului nutriţional, ca act sacru, treptat cercul vicios se va sparge sub efectul rezonanţei cu Divinul (adică rugăciunea înainte şi după masă, devenită obişnuinţa) şi atunci înţelegerea va apare. Şi nu numai înţelegerea, dar şi tăria necesară de a face schimbarea dorita. Astfel, prin comportarea faţă de actul nutriţional, ca act sacru, se realizează condiţia minimă necesară lui Homo sapiens de a deveni (sau redeveni), OM.   Doamne ajută!   Cuvânt înainte Ediția a-II-a   De ia data apariţiei primului tiraj, al primei ediţii a cărţii de faţă la Editura Miracol din Bucureşti din noiembrie 1996 s-au scurs 9 ani. Un prieten, devenit cetăţean suedez, venit în ţară într-o scurtă vacanţă şi care a călătorit mult cu această ocazie, parcurgând aproape toate oraşele mari ale României în cursul anului 2002, mi-a făcut cunoscut faptul că, interesându-se la librăriile şi standurile de cărţi vizitate de cărţile mele Bioenergia, darul divinităţii, Editura Miracol 1996 şi Nutriţia omului, act sacru, în marea majoritate a cazurilor i s-a răspuns că nici nu auziseră de aceste cărţi. A trebuit să recunosc că acest lucru se datorează unei erori de difuzare a acestor cărţi, unei insuficiente informări a publicului larg, în ciuda efortului făcut de Editura Miracol, care îmi aranjase prezentarea cărţilor respective în cadrul Tribunei neconformiştilor, emisiune realizată de domnul Buzdugan la acea vreme (decembrie 1996- februarie 1997), în cadrul TVR 2. Să se fi datorat acest lucru de faptul că la orele în care am fost prezentat publicului telespectator, pe programele TVR 1 se transmiteau episoadele serialului Baywatch (Echipa de intervenţie) cu acele frumuseţi feminine, în mod cert producătoarele unor puternice impulsuri erotice? Oricum ar fi, problema tot rămâne. Astfel nu mi-aş putea explica faptul că (referindu-mă la Nutriţia omului, act sacru) o problemă atât de evident fundamentală pentru sănătatea omului cum este nutriţia sa, ar putea interesa numai 9000 de familii la o populaţie de peste 20 milioane de oameni? În cei 9 ani care au trecut de la prima apariţie a cărţii, poate fi remarcat de către oricine urmăreşte ce se întâmplă în lume, cât de cât obiectiv, faptul că situaţia omenirii se deteriorează din ce în ce mai mult, atât social - politic şi economic, cât şi moral - spiritual şi medical. Violenţa este în creştere vizibilă, perceptibilă pentru oricine. Poluarea planetei pe toate cele trei planuri ale realităţii (dintre care două total ignorate de cunoaşterea umană actuală) manifestă o creştere alarmantă. După cum am arătat în volumul al II-lea al cărţii Bioenergia darul Divinităţii, cele de mai sus arătate sunt datorate desacralizării vieţii pe această planetă, adică de fapt, ruperii legăturii omului creat cu Creatorul său. În cadrul desacralizării vieţii nutriţia joacă un rol extrem de important, deoarece practicarea ei corectă, ca act sacru, îl poate apropia pe om de Dumnezeu, în timp ce desconsiderarea sacralităţii actului, îl îndepărtează pe om de Dumnezeu cu consecinţele de rigoare: în principal, limitarea lui la nivel animalic (nivel la care îl limitează de fapt ştiinţa materialistă - carteziană prin darwinism-ul predat cu obstinaţie la toate nivelurile educaţionale şi forurile ştiinţifice ale planetei). Desacralizarea vieţii planetei se produce tot mai rapid datorită ignorării rostului real ai vieţii de către întreaga societate umană actuală de pe Terra. E vorba despre ignorarea faptului că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a deveni asemenea Lui prin fazele de Copii ai Luminii şi Fii de Dumnezeu şi nu de mărirea tehnologică a comodităţii existenţei sale şi a petrecerii continue în „şouri” (show-uri, sâc!). Oricât aş fi dorit să nu lungesc textul, mă vad obligat să arăt chiar în cadrul acestui Cuvânt înainte faptul că structurarea organismelor vii de la virus la om din moleculele cu chiralitate numai levogiră (adică structurarea lor în spaţiu ca nişte şuruburi mecanice cu filetul numai spre stânga) nu trebuie să se rezume numai ca argument ştiinţific pentru nutriţia frugivor-crudivoră 100% (argumentul numărul 8 din capitolul „Argumente ştiinţifice holistice ale modelului nutriţional (lacto)-frugivor-crudivor ale ediţiei întâi aşa cum apare în cartea de faţă) ci, având în vedere importanţa sa fundamentală pentru întreaga cunoaştere umană actuală, corectă a realităţii, să i se acorde locul ce i se cuvine. Ignorarea de către cunoaşterea umană actuală (în special de către biologie şi medicină) a structurii levogire a viului ratează înţelegerea fundamentală de către ea, a legăturii care există între această structură levogiră, polaritate şi entropie, întrucât raportul dintre levogir/ dextrogir = negentropie/ entropie = benefic/ malefic = bine/ rău. Importanţa structurii levogire a viului este mai mare decât chiar a structurii materiei, deoarece ea nu numai că explică procesele vieţii, dar ea constituie un indicator concret, palpabil, al bioenergiei ca sursă a vieţii care o structurează şi de asemenea explică o mulţime de enigme ale Terrei, aşa cum am arătat în cartea mea Bioenergia, darul Divinității. Ignorarea de către îngâmfata ştiinţă materialistă carteziană a acestei structuri levogire a viului în mileniul III-lea este o ruşine! Ascunderea de către ea a structurii reale a viului la toate nivelurile educaţionale ale planetei, a avut urmări dezastruoase atât în ceea ce priveşte nutriţia umană, cât şi ignorarea polarităţii entropiei, evocate mai sus. Altfel cum să se explice faptul că prezentarea şi descrierea structurii levogire a viului, apare numai în Chimia generală a marelui chimist american Linus Pauline, pentru care de altfel a şi luat premiul Nobel în 1954, dar care şi el, în limitele materialismului şi cartezianismului, a numit-o „O mare enigmă!” Chiralitatea levogiră a alimentelor, ceea ce înseamnă că acestea sunt 100% vii, este în strict consens cu spusele Domnului Iisus din Evanghelia eseniană a Păcii că doar alimentele vii sunt de la Tatăl Ceresc, cele moarte, care au cunoscut „focul morţii” (adică al gătitului) provin de la Satana, care este „stăpânul suferinţelor, a bolilor şi morţii”. Deci a consuma alimente moarte. înseamnă nu numai o greşeală nutriţională (dovedită prin cele 11 argumente ştiinţifice-holistice din partea a doua a cărţii de faţă), dar şi un păcat, întrucât încalcă Cuvântul Divin al Domnului Iisus. Cele două afirmaţii (în fapt constatări) că levogirul = viu, provine de la Tatăl Ceresc şi de la Maica Pământească şi dextrogirul (adică structura inversă, spre dreapta a moleculelor, - ca şuruburi mecanice cu filetul spre dreapta) = mort, provenind de la Satana, îşi potenţează” reciproc valabilitatea, constatarea ştiinţifică a premiantului Nobel pentru chimie, Linus Pauling, fiind susţinută de spusele Divine ale Domnului Iisus în Evanghelia Păci. Consumarea cărnii de orice fel, de asemenea nu este numai o greşeală nutriţională, ci şi un mare păcat, deoarece încalcă porunca dată de Dumnezeu lui Moise, după cum arată Domnul Iisus în Evanghelia Păcii şi care ar fi trebuit să figureze în continuarea versetului 29 din Biblie la cap, I al Facerii sau Genezei. Datorită ignoranţei ştiinţei materialiste carteziene (adică a ştiinţei planetare oficiale) reducţionismul dogmatic al religiilor s-a aliat celui ştiinţific, contribuind puternic, dacă nu decisiv la practicarea nutriţiei nocive de astăzi. De asemenea, datorită faptului că omenirea şi-a construit obişnuinţele culinare pe întregul sistem nutriţional constituit pe bazele eronate ale celor două reducţionisme evocate, practicarea nutriţiei umane corecte, adică cea (lacto)-frugivoră-crudivoră 100% costă mai mult decât cea omnivoră (în fapt carnivoră) deoarece săracul trebuie de multe ori să se mulţumească cu o ciorbă lungă pentru el şi familia lui, care în mod evident costă mai puţin decât o masă de fructe, lapte şi legume Deoarece oricum ar fi, păcatul tot rămâne, atât ştiinţa materia- listă-carteziană, cât şi religiile ar trebui să-şi recunoască erorile în problemele nutriţionale, admiţând deschis că nutriţia (lacto)-frugivor-crudivoră este cea corectă şi că cea omnivoră este motivată doar economic. Ele ar trebui să facă efortul necesar printr-o strategie pe termen suficient de lung, ca prin ieftinirea nutriţiei corecte, în urma organizării corespunzătoare, aceasta să devină accesibilă oricui.' Până atunci, este ca la rugăciune dinaintea meselor cei obligaţi prin motivaţie economică să practice o nutriţie carnivoră, să-şi ceară iertare Divinităţii pentru păcatul lor şi totodată să-şi ceară iertare fiinţei nevinovate din care va consuma, mulţumindu-i pentru sacrificiul ei. Este uimitor cât de rapid se dezvoltă nutriţia „fast-food” determinată de comoditatea (lenea) culinară şi sub impactul lozincii inventate de americani „Time is money” (Timpul costă bani). Poluarea planetară în creştere, proces datorat ignoranţei din cunoaşterea umană planetară actuală şi a pierderii sensibilităţii cu care a fost creat, pune omului actual probleme din ce în ce mai mari privind nutriţia sa corectă şi din acest punct de vedere, deoarece dacă poluarea apei este concentrată în plante de 10 ori, în animale ea este concentrată de sute de ori. Deoarece alimentele nu pot fi „depoluate” de conţinutul lor nociv, înseamnă că practicanţii nutriţiei omnivore sunt de cel puţin 10 ori mai afectaţi decât cei vegetarieni, inclusiv cei frugivori-crudivori. În ce priveşte textul prezentei ediţii a cărţii de faţă, el va rămâne practic nemodificat, suferind doar două mici adăugiri: una privind explicarea scăderii duratei de viaţă a urmaşilor „patriarhilor” biblici (lupă părerea mea, dovadă a instalării nutriţiei omnivore nocive înlocuind-o pe cea frugivoră-crudivoră 100% a Raiului) şi o rugăciune de purificare a corpului fizic. Primul text este inserat capitolului Argumente holistice ale modelului nutriţional (lacto)-frugivor-crudivor”. Cel de-al doilea text este inserat capitolului „Rezonanţa cu Divinul în actul nutriţional al celor hotărâţi să realizeze o evoluţie spirituală superioară”. Pentru a nu complica lucrurile cu adaosuri de text la practicarea postului total, fac recomandarea ca el să fie condus de Divinitate prin rugăciuni permanente către Ea şi cerând în clar acest lucru cu răspunsuri la nivelul de înţelegere al minţii solicitantului. În fine, am considerat necesar să măresc sensibilitatea semenilor cititori ai acestei cărţi prin adăugarea poeziilor Tăierea porcului şi Abatoare a poetului naţional Adrian Păunescu, la sfârşitul acestei cărţi. Noiembrie 2006 Radu Ilie Mânecuţă - Com Ucea de Jos, jud. Braşov   Introducere   În anul 1798, reverendul englez Malthus făcând o analiză comparativă între dezvoltarea demografică a populaţiei globului şi cea a resurselor de trai, conturează o concluzie tulburătoare: rata de dezvoltare a populaţiei omeneşti este mult mai mare decât cea a resurselor de trai, astfel încât în mod previzibil, !a un moment dat, omenirea se va găsi în situaţia de a pieri de foame. Nu deţin informaţii privitoare la reacţiile pe care le-a produs  evocarea unei imagini atât de tulburătoare pentru omenire la vremea respectivă. Ştiu doar că la vremea „socialismului victorios” din întreg „lagărul socialist”, constatarea lui Malthus, „maltusianismul” cum era denumită, era considerată o teorie „reacţionară”. Lumea era asigurată că, fără îndoială, ştiinţa materialistă, mai ales cea marxistă, va găsi rezolvarea problemei. Se făceau aprecieri asiguratoare că exploatarea „ştiinţifică” a resurselor alimentare ale oceanelor Terrei va fi capabilă să asigure traiul unei populaţii de până la 20 miliarde de oameni. Pe ici, pe colo, răbufneau din străfunduri misterioase, asigurări liniştitoare, că de altfel, calamităţile naturale, bolile şi războaiele, vor contribui la echilibrarea balanţei omenire/resurse de trai. Mai mult decât atât, ameninţarea înfometării, care putea fi acceptată dacă n-ar fi existat ştiinţa materialistă (bineînţeles în special cea marxistă), a fost utilizată ca argument în activitatea ateizatoare a populațiilor. Ce fel de Dumnezeu ar putea fi acela care îşi distruge creaţia prin foame? Dar astăzi cum stăm? Aţi auzit, dragi semeni, de vreo analiză sau măcar vreo discuţie, poate în „viitorologie” (una din ramurile cele mai recente ale ştiinţei) sau în altă parte la vreun oarecare congres educaţional, a problemei lui Malthus? Se pare că struţul şi-a băgat capul în nisip; atunci dispar toate primejdiile, toate problemele! Îngâmfarea lui Homo Sapiens Sapiens, cum s-a autodenumit şi „autoclasificat” în mod ştiinţific omul de astăzi, privind ştiinţa lui, este fără precedent şi aceasta în ciuda faptului că ea se află din ce în ce mai în „fundătură”. Homo Sapiens Sapiens şi-a creat o lume fictivă, care începe să se identifice cu „Science-Fiction-ul” în care l-au antrenat computerele sale generatoare ale unei realităţi „virtuale”, cu care tinde s-o substituie pe cea adevărată. Astfel, el este pe cale să renunţe la Creatorul său, începând să se creadă propriul său creator şi din cauza desensibilizării sale tot mai mari, el nici nu mai este în stare să audă hohotul de râs al maleficului care I-a adus în această situaţie, păcălindu-l. Ce soartă crede el că îşi hărăzeşte, mergând mai departe în aceeaşi direcţie, în acelaşi sens? Vrea să ştie până unde poate merge cu sfidarea Adevăratului său Creator? Nu este oare mai profitabil pentru el, ca întorcându-se la poarta lumii suprasensibile, pe care a ignorat-o până acum, s-o deschidă cu grijă, păşind în ea cu luare aminte şi să se conformeze Legii care domneşte acolo, prin care şi el a fost creat? Doar atunci va înţelege că menirea lui este ca din starea animalică sau chiar subanimalică din prezent, în care se află, trebuie să devină mai întâi Copil al Luminii debarasându-se de toate spurcăciunile fizice, chimice, biologice, energetice, informaţionale, morale şi de orice alt fel încă necunoscut, din fiinţa sa, pentru a deveni în final Fiu de Dumnezeu şi co-creator cu Tatăl în continuare. Suntem în pragul mileniului al treilea. Cum am putea oare întrevedea rezolvarea problemei lui Malthus fără violenţă, într-un mod creator? După părerea mea există doar două posibilităţi: O dezvoltare tehnică reală, capabilă să permită unor mari mase de oameni să populeze planete nelocuite din Univers O dezvoltarea spirituală superioară a întregii omeniri, capabilă să determine mari modificări fiziologice şi anatomice (generalizând ceea ce până în prezent au constituit doar câteva cazuri izolate denumite „inedia”), care să nu mai facă necesară hrana omului aşa cum este cunoscută astăzi, existenţa fiind asigurată prin absorbţia părții superioare a spectrului bioenergetic al energiei - sursă de viaţă. Având în vedere imensa importanţă a acestui fenomen, după cum am promis, vom reproduce în cele ce urmează întreg pasajul care se referă la acesta, din lucrarea Dr. Adrian Pătruţ De la normal la paranormal: Inedia este capacitatea unui subiect de a trăi şi desfăşura o activitate normală pe timp nedefinit, în absenţa oricărei forme cunoscute de alimentaţie. Fenomenul este cunoscut atât sub denumirea «inedia», adică «fără hrană (din lat. inedia «privare de hrană, fără hrană»), cât şi asitie, adică «fără sete» (din lat. a «fără, lipsit de» + sitis «sete»), Inedia este caracteristică îndeosebi misticilor catolici, fiind indusă de  adorația profundă faţă de Divinitate, care transpune subiectul într-o stare înalt alterată caracteristică. În aceste cazuri, inedia este asociată adesea cu stigmatizarea. Dar, inedia este menţionată pentru prima oară la misticii orientali, provocată de tehnici psihofizice înalte, mai ales de tip yoga, când subiectul acţionează, de exemplu prin exerciţii de respiraţie specifice, asupra uneia dintre cele şapte chakre principale şi anume Visuddha. În mod absolut excepţional, inedia apare spontan la subiecţi comuni, în urma unor accidente sau boli grave. Fenomenul, provocat sau spontan, se instalează rapid şi ireversibil (subl. ns. ) până la sfârşitul vieţii, subiectul afectat de inedia desfăşoară o activitate normală, fără a mai consuma mâncare solidă, cu excepţia ostiei la misticii catolici, uneori fără a consuma nici măcar lichide. încercarea de a administra forţat hrană subiectului afectat îi poate pune viaţa în pericol datorită atrofierii întregului tract digestiv. Aşa cum se cunoaşte, alimentaţia se găseşte la baza digestiei, o funcţie nutritivă vitală, oferind materia primă pentru desfăşurarea metabolismului, care prin procese biochimice specifice, furnizează substanţa şi energia necesare menţinerii vieţii. Privarea de hrană are consecinţe grave, ducând, în doar câteva zile, la dereglări şi tulburări severe. După cum arată cazurile nefericite ale unor grevişti ai foamei, care şi-au dus acţiunea până la capăt, privarea de hrană, prelungită timp de câteva zeci de zile (recordul cunoscut este de 94 de zile), devine fatală. Dacă nu se consumă nici lichide, deznodământul este mai rapid[1]. „Dar o serie de cazuri arată că subiecţi afectaţi de inedia, au trăit mulţi ani, fără ca lipsa hranei să le altereze starea de sănătate şi vitalitate. Amintim în acest sens numele unor mistici catolici, ca Anna Katharine Emmerich (10 ani fără hrană), Anne Maria Fartner (11 ani), Angela de Foligno (14 ani), Domenica Lazari (14 ani), Louise Lateau (14 ani), Elisabeta de Renlc (15 ani), Rosa Andriani (28 ani), Therese Neumann (40 ani). Este firesc ca un fenomen atât de exotic, ce suprimă o funcţie vitală fără de care nu ne concepem existenţa, să fie privit cu neîncredere şi scepticism de la clerici la oameni de ştiinţă, care îi suspectează pe subiecţi de alimentare pe ascuns. Menţionăm că verificările severe, care să ateste indubitabil netemeinicia acestor critici, sunt puţine la număr. Totuşi, puţinele verificări efectuate sub patronajul unor înalţi slujitori ai bisericii sau purtând girul unor personalităţi medicale şi constând în supravegherea neîntreruptă ;i subiectului de către personal calificat, au confirmat întotdeauna realitatea fenomenului. În mod surprinzător, ele au evidenţiat uneori şi modificări ale greutăţii corporale a subiectului în intervale reduse de timp, în sensul creşterii sau descreşterii sale evident în absenţa alimentaţiei. Unul din cele mai cunoscute, dar şi controversate cazuri, rămâne cel al ţărancei bavareze stigmatizate Therese Neumann (1898-l962). Devenită celebră şi datorită stigmatelor sale, Therese Neumann n-a mai pus hrană solidă în gură din anul 1922, iar din anul 1926 nu a mai băut nici lichide. Cu toate acestea, până în momentul morţii sale, survenite în 1962, ţăranca din Konnersreuth a lucrat zi de zi la câmp, dormind doar două ore pe noapte. Ea a constituit subiectul a numeroase verificări medicale, care au confirmat de fiecare dată autenticitatea fenomenului. Un raport medical din 1927 arată că în timpul unei supravegheri severe care a durat 15 zile, interval în care Therese Neumann nu a mâncat sau a băut, greutatea sa corporală a variat astfel: 55 kg în prima zi, 51 kg în a patra zi, 54 kg în a opta zi, 52,5 în a unsprezecea zi şi din nou 55 kg în a cincisprezecea zi. Printre cazurile care s-au bucurat de o atenţie particulară, se numără şi cel al sorei canadiene Esperance de Royan. În anul 1868, la cererea episcopului de Ottawa, sora Esperance a fost supravegheată sever timp de 6 săptămâni, fără a părăsi încăperea în care se afla Episcopul şi doi medici au certificat faptul că deşi în această perioadă subiectul nu a consumat alimente, greutatea sa corporală a crescut de la 113 livre (51,2 kg) la 124 livre (56,2 kg). În anul 1880, D. Landry, profesor la Facultatea de medicină din Quebec, a confirmat autenticitatea cazului. Orice încercare de a explica inedia în contextul cunoştinţelor medicale şi teoriilor fizice actuale este sortită eşecului. Acest aspect este exprimat foarte clar şi de raportul medicului Warloment asupra stigmatizatei belgiene Louise Lateau (1850-l883). «Louise Lateau consumă şi pierde în fiecare vineri o cantitate de sânge (datorită stigmatizării s.n.). Gazele expirate conțin apă şi dioxid de carbon. Greutatea ei nu s-a modificat sesizabil de când se afla sub observaţie, deci arde carbon pe care nu-l preia din corpul său. De unde îl obţine? Fiziologia răspunde - ea mănâncă. Abţinerea sa de la hrană şi de la lichide contravine legilor fiziologice ... Este evident că ea tui no supune acestor legi». Singurele ipoteze demne de a fi luate în considerare sunt cele transfizice, în care intervin forme de manifestare a materiei încă necunoscute, pe care noi le atribuim subdomeniului bioplasmatic al realităţii fizice. Numeroşi autori încearcă să explice inedia prin fenomene de condensare, sugerând un aport de alimente şi asimilare directă, un transfer de substanță de la persoane din apropiere prin dematerializare - rematerializare sau materializare de «substanţă eterică» din mediu! înconjurător. Yogananda menţionează cazul sfintei Giri Bala, care a trăit peste 50 de ani fără alimente şi lichide, datorită unei tehnici Kryia, cu exerciţii de respirație şi anumite mantra ce permit yoghinului să vieţuiască doar din energia vitală prana, pe care o converteşte în alte forme necesare de energie. Considerată din perspectiva modelului continuumul materiei, inedia demonstrează că în cazuri de excepţie, substanţa şi energia necesare menţinerii vieţii pot fi asigurate nu prin transformări biochimice ale alimentelor ingerate, ci direct, prin conversia bioplasmei şi energiilor transfizice din sistemul bioplasmatic al subiectului sau poate, din mediul ambiant. Astfel, inedia susţine unitatea aspectelor de manifestare a materiei, sub formă de substrat şi energie, din subdomeniile fizic şi bioplasmatic ale realităţii fizice. Este fireşte cazul să ne întrebăm (ceea ce n-a făcut dr. Adrian Pătruț),adică subiecţii care au suferit sau suferă de „inedia” nu sunt cumva persoane anticipând evoluţia naturală a omenirii funcţie de dezvoltarea ei spirituală sau sunt excepţii transformate supranatural pentru a fi exemple a ceea ce poate produce o dezvoltare spirituală superioară”. Să revenim însă la problema malthusiană. Pentru care din cele două posibilităţi, citate anterior, este însă reprezentativ Homo Sapiens Sapiens de astăzi, care poate fi imaginai ca o persoană cu ţigara în colţul gurii, cu un pahar de alcool în mână (eventual şi o ceaşcă de cafea), ascultând, un „rock” sau un „rap”, cu privirea aţintită pe părţile decoltate ale unei femei „sexy”? Fireşte că pentru nici una, deoarece chiar în prima variantă, a unei dezvoltări tehnice extraordinare, omul reprezentativ de pe Terra ar trebui să arate cu totul altfel, inclusiv în ce priveşte dezvoltarea spirituală-morală! Să examinăm cu toată deschiderea şi sinceritatea de care suntem capabili, care sunt caracteristicile generale ale omului „modem” de astăzi. Nu ne trebuie prea mare efort să constatăm că acestea sunt:  Dezinteresul faţă de a „şti”. Nu-l interesează de ce există pe lume.  Egoismul  Lăcomia  Violenţa  Superficialitatea  Dezvoltarea materială în special, la întâmplare.  Fuga de muncă (chiar există expresia, rostită din ce în ce mai des, „Munca este pentru animale”)  Fuga după plăceri De ce copilul mic intuieşte mai bine şi mai uşor realitatea spirituală? Pentru că nu are încă formate ecranările, nici fizice, nici emoţionale, mentale, morale pe care adultul le are în urma unei alimentaţii eronate, a unui comportament social şi moral eronat. Cum poate fi rezumată mai lapidar cauzalitatea suferinţelor întregii omeniri decât: Boala şi violenţa? Într-un excepţional interviu cu prima tămăduitoare tibetană publicat în revista de vacanţă „Estival”, dacă nu mă înşel, de prin anul 1987, aceasta, la întrebarea reporterului „Ce comparaţie poate face între bazele medicinei vestice, adică alopate şi cele ale medicinei tibetane?”, a răspuns în felul următor: „Există o mare diferenţă între bazele medicinei vestice şi ale celei tibetane. Medicina tibetană se bazează pe observaţia că toale limitele şi bolile oamenilor sunt cauzate de 3 factori: prostia, lăcomia şi îngâmfarea. Aceşti trei factori se exercita asupra tumorilor organismului uman; acestea se manifestă asupra sistemului nervos şi acesta la rândul său, asupra sistemului endocrin, care determină în final bolile şi suferinţele”. (Am căutat zadarnic ulterior în toate lucrările despre yoga şi medicina tibetană apărute să regăsesc aceste extraordinare baze de medicină holistică.) Examinarea realităţii înconjurătoare în sensul crescător al dimensiunilor, ne evocă în final existenţa Infinitului, a Infinitului mare. În sensul descrescător, depăşind treptat domeniile de la molecule, la atomi, cuantic şi subcuantic (rishonic sau prionic), ajungem la un moment dat la un Infinit, Infinitul mic. Indiferent că discuţiile ştiinţifice şi filozofice optează pentru un model închis sau deschis al realităţii care constituie Universul, faptul că acesta se identifică cu infinitul mare, constituie o certitudine, în ciuda faptului că acest lucru nu va putea fi niciodată verificat, Într-adevăr, o logică elementară ne arată că Necuprinsul nu poate fi măsurat sau perceput de nimic finit, nici măcar speculativ. Infinitul este dimensiunea Divinului. Divinul este prezent atât în Infinitul mare, cu care se identifică (sau mai bine zis pe care îl cuprinde), cât şi în Infinitul mic, sau mai bine zis Infiniturile mici, deoarece există o infinitate de Infinituri mici. Realitatea are, prin urmare, Divinul la amândouă extremităţile sale. Cum ar putea atunci cineva trăi în această Realitate, fără conştientizarea permanentă a Divinului şi fără reportarea a tot ce face el la Acesta? Astronomul găseşte Divinul la limita ştiinţei, aparatelor şi instrumentelor sale. Matematicianul găseşte Divinul în magia numerelor şi expresiilor cu are operează. Teoria fractalilor poate că este ultima poartă către Acesta. Biologul găseşte Divinul la baza întregii vieţi din Univers. Fizicianul regăseşte Divinul în străfundurile subcuantice ale materiei şi în toată disciplina legilor abia întrevăzute de ştiinţa sa. Filozoful ÎI poate găsi în oricare început sau sfârşit. După cum arată Raymond Ruyer, grupul „Gnosticilor de la Princeton” este o confrerie neoficială, neorganizată, a unui număr (lipeşte 2000 de savanţi, mulţi premianţi Nobel care, indiferent do domeniile lor, sunt convinşi de existenţa Divinului. Existenţa Big-Bangului identifică un punct central al Universului de unde a pornit toată Creaţia şi de unde se emit în permanenţă unde de formalizare a acesteia (adică de întreţinere a existenţei, atât materiale, cât şi biologice, (+) dextrogire pentru materie şi (-) levogire pentru fiinţele vii). În acest punct central se află, de asemenea, infinitatea întregului existent, deoarece, după cum arăta C. Noica într-un articol din Contemporanul intitulat „E bietul eu sub noi”, cubul din lumea tridimensională devine pătrat în realitatea bidimensională, devine segment de dreaptă în lumea bidimensională şi punct în lumea zero- dimensională. Aşa capătă înţeles filozofia chinezească a Vidului şi a Plinului; deoarece în lumea zero-dimensională (adică vidul reprezentat de un punct) încape întregul infinit şi prin proiecţie holografică, acesta se găseşte, de asemenea, în toate punctele care compun infinitul, inclusiv realitatea înconjurătoare. Prin aceasta trebuie să admitem că „Lumea zerodimensională” este, de asemenea, dimensiunea Divinului, rezervată Lui. Mai mult decât atât: Excepţionala lucrare a Dr. Octavian Udrişte Cum a creat Dumnezeu Universul din nimic apărută cu ceva timp în urmă şi care se bazează pe o bibliografie foarte recentă a peste 200 de lucrări ale marilor fizicieni teoreticieni şi nuclearişti contemporani, conchide asupra neputinţei Ştiinţei de a cunoaşte vreodată starea de dinaintea Big-Bangului (Marea Explozie care se identifică cu momentul Creaţiei ce a dus la formarea Universului), precum şi aceea la cel puţin un milion de ani de la aceasta! Concluzia este că niciodată Ştiinţa nu va ajunge să cunoască domeniul subcuantic, care, din această perspectivă, pare rezervat Divinului. Vă recomand, dragii mei semeni, această lucrare a Dr. Octavian Udrişte, cu toată căldura, ea fiind un exemplu de cum trebuie să arate cu adevărat, de carte de Ştiinţă Spirituală de care omenirea are atât de imperios nevoie! Neputinţa ştiinţei de a investiga şi cunoaşte starea pre-Big-Bang-ul şi domeniul subcuantic al realităţii, demonstrează că Poarta transcendentalului nu poate fi deschisă cu aroganţă şi că îngâmfarea lui Homo Sapiens Sapiens de astăzi adusă pe culmile aberante ale SF-ului, nu este cu nimic justificată. Cred că suntem nevoiţi să recunoaştem aici o anumită complicate a mass-mediei planetare, care a furnizat omului obişnuit de pe Terra, o imagine falsă şi hipertrofiată a ştiinţei actuale, determinându-i şi întreținându-i o atitudine ateista. Faptul este într-o oarecare măsură paradoxal totuşi, deoarece explozia informaţională ar trebui (dacă n-ar fi filtrată”) să-i asigure omului de pe stradă, prezenţa atotcuprinzătoare a Divinului. Trebuie să remarc în context, nu fără oarecare tristeţe, că ateul de astăzi este victimă nu numai a ignoranţei sale, dar şi a lipsei sale, am putea zice, patologice, de sensibilitate. În Transcendental nu se poate pătrunde cu mintea, ci doar cu inima, deoarece aceasta din urmă este singurul organ al omului care poate atinge dimensiuni de necuprins şi care corespunde frecvenţei Iubirii... Este de necrezut, cum unii oameni (de ştiinţă!) pot spune, asistând la experiment privitor la sensibilitatea plantelor (când se demonstrează cu o aparatură electronică corespunzătoare cuplată la planta cercetată, de exemplu, că aceasta reacţionează puternic când este sacrificată o fiinţă, chiar în încăperi mai îndepărtate de locul experimentului) sau când stăpânul ei se răneşte la un deget şi îi curge sânge. că nu poate fi vorba totuşi de o manifestare afectivă, deoarece ea nu are sistem nervos!! Cum poţi înţelege, simţi, prezenţa Divinului, când nu poţi înţelege sensibilitatea plantelor? Experimentul Findhorn este bine cunoscut în toata lumea. Poate la noi este mai puţin cunoscut, de aceea în modul cel mai lapidar cu putiință, voi arăta despre ce este vorba. În noiembrie 1962, Peter Caddy, hotelier, fost comandant de escadrilă a R.A.F., hotărăşte ca împreună cu soţia sa, clarvăzătoare şi trei copii ai lor, să se stabilească în zona golfului Findhorn din Nordul extrem al Scoţiei, pentru a întemeia acolo o grădină ca un Paradis, în ciuda condiţiilor ambientale, total improprii pentru astfel de obiectiv. În această acţiune, ei au fost însoţiţi de o altă senzitivă, Dorothy Maclean, care a părăsit Ministerul de Externe Canadian, pentru a studia sufismul. În timp de 5 ani, ei au realizat acolo lin adevărat Paradis care a uimit pe toţi specialiştii care au vizitai grădina, şi care nu credeau posibil acest lucru. Singura explicaţie: Iubirea! Ei au „saturat” pur şi simplu, terenul impropriu agriculturii cu vibraţii de iubire, în toate fazele de lucru începând chiar cu pregătirea iniţială a acestuia. La toate aceste aspecte vom mai reveni în paragraful intitulat „De ce este nutriţia umană, act sacru (sfânt)?” Deoarece tot ceea ce am de spus în această lucrare o voi face cu totală sinceritate, cu totală deschidere, singura problemă pe care mi- am pus-o a fost aceea de a găsi limbajul potrivit, pentru a fi înţeles de un număr cât mai mare de semeni. Să ne ajute Dumnezeu!   [1] Vom vedea în cursul lucrării, că postul total, ajunarea, cu marea lui putere vindecătoare are cu totul alţi parametri (n n).  

Adevarul despre medicina alternativa de Simon Singh 1 CUM STABILIM ADEVĂRUL?   Adevărul există – numai minciunile sunt inventate. Georges Braque             Această carte se ocupă de stabilirea adevărului în privinţa medicinei alternative. Care terapii sunt eficiente şi care sunt nefolositoare? Care terapii sunt neprimejdioase şi care sunt vătămătoare? Iată întrebările pe care şi le-au tot pus medicii de mii de ani încoace în privinţa tuturor formelor de medicină, însă doar de puţină veme au stabilit un mod de abordare care le permite să le deosebească pe cele eficiente de cele nefolositoare şi pe cele neprimejdioase de cele vătămătoare. Acesta, numit medicina bazată pe dovezi, a revoluţionat practica medicală, transformând-o dintr-o zonă de activitate a şarlatanilor şi incompetenţilor într-un sistem de servicii medicale care poate să ofere miracole cum sunt transplantul de rinichi, eliminarea cataractei, combaterea maladiilor infantile, eradicarea variolei şi salvarea reală a milioane de vieţi în fiecare an. Dat fiind că vom utiliza principiile medicinei bazate pe dovezi pentru a testa terapiile alternative, este esenţial să explicăm cum se cuvine ce anume este ea şi cum funcţionează. Nu o prezentăm într-un context modem, ci ne întoarcem în vreme, ca să vedem cum a apămt şi cum s-a dezvoltat, ceea ce îngăduie o înţelegere mai profundă a calităţilor sale inerente. Vom examina mai ales felul în care acest mod de abordare a permis testarea flebotomiei (a luării de sânge), un tratament ciudat şi foarte obişnuit odinioară, care implica tăierea pielii şi incizarea în lung a vasului de sânge ca remediu pentru orice afecţiune. Avântul flebotomiei a început în Grecia antică, unde se potrivea perfect cu ideea larg răspândită că bolile sunt provocate de dezechilibrul celor patru fluide din corp, numite umori: sângele, bila galbenă, bila neagră şi flegma. Dezechilibrele acestor umori, pe lângă afectarea sănătăţii, aveau ca rezultat anumite temperamente. Sângele era asociat cu optimismul, bila galbenă cu irascibilitatea, bila neagră cu deprimarea, iar flegma cu lipsa emoţiilor. Încă mai desluşim ecouri ale teoriei umorilor în cuvinte ca „sanguin”, „coleric”, „melancolic” şi „flegmatic”. Medicii greci, care nu cunoşteau felul în care circulă sângele prin corp, credeau că el poate să stagneze şi, prin aceasta, să provoace boală. Prin urmare, recomandau înlăturarea acestui sânge stagnant, prescriind anumite proceduri pentru fiecare boală. De exemplu, afecţiunile hepatice erau tratate prin practicarea unei incizii la o venă a mâinii drepte, iar în cazul afecţiunilor legate de splină trebuia incizată o venă a mâinii stângi. Tradiţia medicală grecească se bucura de un prestigiu atât de mare, încât, în veacurile următoare, lăsarea de sânge a devenit o metodă foarte populară de tratare a pacienţilor din întreaga Europă. La începutul Evului Mediu, cei avuţi apelau adesea, pentru lăsarea de sânge, la călugări, cărora însă, în 1163, papa Alexandru III le-a interzis să aplice această practică medicală crudă. După aceea, bărbierii au ajuns să preia răspunderea specialistului local în lăsarea de sânge. Ei şi-au luat sarcina în serios, rafinându-şi tehnicile şi adoptând noi tehnologii. Alături de lama simplă, a apărut lanţeta, o lamă acţionată de un resort, care pătrundea până la o anumită adâncime. I-a urmat scarificatorul, alcătuit dintr-o duzină, sau mai mult, de lame cu resort care despicau pielea simultan. Bărbierii care preferau o metodă mai puţin tehnică şi mai naturală optau pentru varianta lipitorilor. Ventuzele acestor viermi paraziţi care se hrănesc cu sânge au câte trei maxile separate, fiecare prevăzută cu circa 100 de dinţi minusculi. Ele oferă o metodă ideală pentru lăsarea de sânge din gingiile, buzele sau nasul pacientului. În plus, lipitorile secretă un agent anestezic care atenuează durerea, un anticoagulant care împiedică închegarea sângelui şi un vasodilatator care lărgeşte vasele de sânge ale victimei, mărind debitul. Pentru ca şedinţele de lăsare de sânge să fie mai îndelungate, medicii efectuau bdelatomia, adică despicau corpul lipitorii, astfel încât sângele pătrundea pe la capul ei şi apoi se scurgea afară prin tăietură. Aceasta împiedica lipitoarea să se umfle cu sânge şi o făcea să nu se oprească din supt. Se spune adesea că stâlpul roşu cu alb din faţa frizeriilor din zilele noastre este emblema rolului de chirurg pe care l-au avut cândva bărbierii, însă în realitate el este asociat cu rolul lor de specialişti în lăsarea de sânge. Roşul simbolizează sângele, albul este garoul, bila din vârf simbolizează vasul de alamă cu lipitori, iar stâlpul însuşi reprezintă băţul pe care îl strângea în mână pacientul ca să sporească debitul sângelui. În acelaşi timp, cei mai mulţi dintre medicii de frunte ai Europei practicau şi studiau şi ei lăsarea de sânge – de exemplu, Ambroise Pare, care a fost medicul oficial al regilor Franţei în secolul al XVI-lea. El a scris mult despre acest subiect, oferind numeroase recomandări şi sugestii valoroase: Când sunt prinse cu mâna goală, lipitorile se stârnesc, iar asta le face atât de îndărătnice, încât nu mai muşcă; prin urmare, trebuie să le ţii într-o pânză de în albă şi curată şi să le pui pe pielea deja zgâriată oleacă, ori mânjită cu sângele altei vietăţi, căci atunci ele se înfig deplin în piele şi came, cu mai mare lăcomie. Ca să le faci să se desprindă, să le pui la capete niţel praf de aloe, sare ori cenuşă. Dacă voieşti să ştii cât sânge au tras, se cere să presari pe ele, de cum s-au desprins, sare făcută pulbere, căci atuncea varsă tot sângele pe care l-au supt. Când europenii au colonizat Lumea Nouă, au dus cu ei practica lăsării de sânge. Medicii americani nu au găsit de cuviinţă să pună sub semnul întrebării tehnicile care se învăţau în marile spitale şi universităţi europene, aşa încât şi ei au considerat lăsarea de sânge o procedură medicală convenţională, care poate fi folosită în numeroase împrejurări. Şi totuşi, când a fost utilizată la tratarea celui mai important pacient al naţiunii, în 1799, a iscat dintr-odată gâlceavă. Era oare cu adevărat lăsarea de sânge o intervenţie medicală salvatoare a vieţii, ori făcea să se scurgă viaţa din pacienţi? Controversa a început în dimineaţa zilei de 13 decembrie 1799, când George Washington s-a trezit cu simptome de răceală. Când secretarul său personal l-a sfătuit să ia leacuri, Washington i-a răspuns: „Ştii doar că nu iau niciodată leacuri pentru răceală. O las să plece aşa cum a venit.“ Fostul preşedinte, în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, nu credea că ar trebui să-şi facă griji dacă-i curge un pic nasul şi-l doare în gât, cu atât mai mult cu cât avusese el a face cu boli mult mai rele, şi nu l-au răpus. În adolescenţă, s-a molipsit de variolă, urmată de un atac de tuberculoză. Apoi, pe când făcea lucrări topografice în mlaştinile pline de ţânţari din Virginia, s-a îmbolnăvit de malarie. În 1755, a scăpat ca prin minune cu viaţă din bătălia de la Monongahela, cu toate că i s-au prăpădit în luptă doi cai, iar patru gloanţe de muschetă i-au străpuns uniforma. A mai suferit şi de pneumonie, crizele de malarie i s-au repetat şi i-a apărut la şold un „carbuncul malign“, care l-a ţintuit la pat timp de şase săptămâni. Ironia sorţii face ca, după ce a scăpat cu viaţă din bătălii sângeroase şi din înfruntarea cu boli grave, ceea ce părea să fie un fleac de răceală cu care se pricopsise în acea zi de vineri, 13, s-a dovedit a fi, pentru Washington, primejdia cea mai mare. Starea i s-a înrăutăţit în noaptea de vineri aşa de mult, încât s-a trezit la mijirea zorilor cu senzaţia de sufocare. Când domnul Albin Rawlins, administratorul moşiei lui Washington, i-a pregătit un amestec de melasă, oţet şi unt, a constatat că pacientul nu o poate înghiţi decât cu mare greutate. Rawlins, care se pricepea foarte bine la lăsarea de sânge, a hotărât că tratamentul nu e suficient. Dornic să uşureze suferinţa stăpânului, a făcut o mică incizie în braţul generalului, folosind un instrument chirurgical cunoscut sub numele de lanţetă, şi a lăsat să se scurgă într-un vas de porţelan o treime de litru de sânge. În dimineaţa zilei de 14 decembrie, nu se arătase încă niciun semn de îmbunătăţire a stării pacientului, aşa că Marthei Washington i s-a luat o piatră de pe inimă când au venit trei medici să se ocupe de soţul ei. Dr. James Craik, medicul personal al generalului, era însoţit de dr. Gustavus Richard Brown şi dr. Elisha Cullen Dick. Ei au diagnosticat corect o cynanche trachealis („sugrumarea câinelui44), pe care în zilele noastre am interpreta-o drept umflarea şi inflamarea epiglotei. Aceasta bloca gâtul lui Washington şi îl făcea să respire cu mare greutate. Dr. Craik i-a pus pe gât puţină cantaridă (preparată din insecte uscate). Când a văzut că remediul nu are niciun efect, a optat pentru lăsarea de sânge, şi i-a mai scos generalului o jumătate de litru de sânge. La ora 11, a mai scos o dată aceeaşi cantitate. Corpul omenesc conţine, în medie, doar cinci litri de sânge, aşa încât, de fiecare dată, generalul a pierdut un procent considerabil. Dr. Craik nu părea să fie îngrijorat. În cursul după-amiezii, i-a incizat din nou vena şi a lăsat să se mai scurgă un litru întreg de sânge. În următoarele câteva ore, s-ar fi zis că lăsarea de sânge a fost de folos. Washington părea să-şi revină, şi o vreme a putut să şadă. A fost însă doar o revenire temporară. Mai târziu, în aceeaşi zi, starea i s-a înrăutăţit iar, iar medicii au efectuat încă o lăsare de sânge. De data aceasta, sângele arăta vâscos şi curgea încet. Din perspectivă modernă, aceasta reflectă deshidratarea, reducerea generală a fluidelor corporale, provocată de sânge- rarea prea mare. Pe măsură ce se scurgeau orele serii, doctorii nu puteau decât să constate întristaţi că numeroasele lăsări de sânge şi prişniţele nu aveau drept consecinţă niciun semn de vindecare. Dr. Craik şi dr. Dick au notat mai târziu: „Forţele vitale păreau acum să cedeze vizibil în faţa forţei bolii. Pe extremităţi, au fost aplicate vezicatoare, iar pe gât o cataplasmă din tărâţe şi oţet.44 George Washington Custis, nepotul după soţie al muribundului, a consemnat ultimele clipe ale primului preşedinte al Americii: Pe măsură ce se înnopta, era din ce în ce mai limpede că el se pierde, şi părea pe deplin conştient că „i se apropie clipa“. A întrebat ce oră e şi i s-a spus că mai sunt zece minute până la zece. Apoi, n-a mai glăsuit – mâna morţii era asupra lui, şi-şi dădea seama că „i-a sunat ceasul“. Cu o uimitoare stăpânire de sine, s-a pregătit să moară. Culcat pe pat, Părintele Naţiunii şi-a îndreptat trupul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi, fără vreun oftat, fără vreun geamăt, a murit. Niciun spasm ori zvârcolire n-a vestit clipa în care duhul său nobil şi-a luat tăcut zborul; atât de liniştit arăta în somnul morţii chipul său plin de bărbăţie, încât abia după câteva clipe au putut cei din jur să creadă că patriarhul s-a săvârşit din viaţă. George Washington, un uriaş de 1,92 m, fusese golit de jumătate din sânge în mai puţin de o zi. Medicii răspunzători de tratarea lui Washington susţineau că aceste măsuri drastice au fost necesare ca o ultimă şansă de a salva viaţa pacientului, şi cei mai mulţi dintre colegii lor au aprobat această decizie. Au fost totuşi şi păreri opuse în comunitatea medicală. Cu toate că lăsarea de sânge era de veacuri o procedură acceptată, unii doctori începeau acum să se îndoiască de valoarea ei. Ei susţineau că lăsarea de sânge e riscantă pentru pacienţi, în orice loc de pe corp ar fi efectuată şi indiferent dacă se scot o jumătate de litru sau doi. După părerea acelor medici, dr. Craik, dr. Brown şi dr. Dick l-au omorât de-a binelea pe fostul preşedinte, golindu-l, fără niciun rost, de sânge. Cine avea însă oare dreptate – cei mai grozavi medici din ţară, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze pe eroul naţiunii, ori medicii care au ales să meargă pe propriul drum şi în ochii cărora lăsarea de sânge era o moştenire zănatică şi primejdioasă, lăsată de Grecia antică? Printr-o coincidenţă, în ziua în care a murit Washington, 14 decembrie 1799, un tribunal se ocupa exact de problema dacă lăsarea de sânge le face bolnavilor rău sau bine. Sentinţa a apărut ca rezultat al unui articol scris de reputatul jurnalist englez William Cobbett, care locuia în Philadelphia şi căruia îi stârnise interesul activitatea unui doctor pe nume Benjamin Rush, cel mai renumit şi mai aprig susţinător al lăsării de sânge. Pe doctorul Rush îl admira toată America pentru strălucita sa carieră medicală, ştiinţifică şi politică. Scrisese optzeci şi cinci de lucrări importante, printre care primul manual de chimie din America, fusese medic-şef al armatei americane şi, lucrul cel mai important, fusese unul dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă. Poate că succesele sale erau de aşteptat, dacă ne gândim că absolvise la numai paisprezece ani College of New Jersey, devenit ulterior Universitatea Princeton. Rush lucra la Pennsylvania Hospital din Philadelphia şi era profesor la şcoala medicală afiliată acestuia, unde, în perioada în care el a deţinut acest post, şi-au desăvârşit pregătirea trei sferturi dintre medicii americani. Se bucura de un respect atât de mare, încât i se zicea „Hipocratele Pennsylvaniei“, şi este, până în prezent, singurul medic căruia American Medical Association i-a făcut statuie în Washington, D. C. Cariera sa prolifică i-a permis să convingă o întreagă generaţie de medici de binefacerile lăsării de sânge, printre aceştia numărându-se şi cei trei care l-au îngrijit pe generalul Washington. Căci Rush luptase, alături de doctorul Craik, în Războiul de Independenţă, fusese studentul doctorului Brown la Edinburgh şi profesorul doctorului Dick în Pennsylvania. Doctorul Rush chiar punea în practică ceea ce afirma. Cele mai multe consemnări despre lăsarea de sânge practicată de el sunt din timpul epidemiilor de febră galbenă din Philadelphia din anii 1794 şi 1797. Uneori, lăsa sânge la o sută de pacienţi pe zi, ceea ce înseamnă că în clinica sa duhnea a sânge putrezit, ceea ce atrăgea roiuri de muşte. Şi iată că William Cobbett, care avea o aplecare specială în dezvăluirea scandalurilor medicale, era convins că Rush omora, fără să-şi dea seama, mulţi pacienţi. Cobbett a început să cerceteze listele de decese locale şi a observat, desigur, creşterea ratei deceselor după ce colegii lui Rush i-au urmat recomandările în privinţa lăsării de sânge. Aceasta l-a făcut să declare că metodele lui Rush „au contribuit la depopularea Pământului”. Reacţia doctorului Rush la această acuzaţie de malpraxis a fost să-l dea pe Cobbett în judecată pentru calomnie, la Philadelphia, în 1797. Amânările şi întreruperile au tărăgănat procesul timp de doi ani, dar, la sfârşitul anului 1799, juriul era gata să se pronunţe. Esenţa problemei era dacă avea dreptate Cobbett când afirma că Rush îşi omora pacienţii prin lăsarea de sânge, sau afirmaţiile sale erau nefondate şi răuvoitoare. Deşi Cobbett putea să-şi susţină afirmaţiile arătând listele deceselor, aici nu era vorba despre o analiză riguroasă a impactului lăsării de sânge, în plus, tot restul era împotriva lui. La proces, au fost chemaţi bunăoară doar trei martori, toţi trei fiind medici care agreau concepţiile despre medicină ale doctorului Rush. De asemenea, au participat şapte avocaţi, ceea ce sugerează că forţa de persuasiune a fost mai mare decât cea a dovezilor. Rush, cu averea şi reputaţia sa, avea cei mai buni avocaţi din oraş, drept care sarcina lui Cobbett era cum nu se poate mai grea. Şi, peste toate astea, probabil că juriul mai era influenţat şi de faptul că William Cobbett nu era medic, în vreme ce Rush era unul dintre fondatorii medicinei americane, aşa încât părea firesc să-l susţină pe Rush. Nu-i de mirare că Rush a avut câştig de cauză. Cobbett a fost condamnat să-i plătească lui Rush o despăgubire de 5.000 de dolari, cea mai mare plătită vreodată în Pennsylvania. Prin urmare, exact în momentul în care George Washington murea în urma unei serii de lăsări de sânge, un tribunal hotăra că acesta e un tratament medical întru totul satisfăcător. Şi totuşi, nu ne putem baza pe sentinţa unui tribunal din secolul al XVIII-lea în problema dacă foloasele medicale ale lăsării de sânge depăşesc – sau nu – efectele ei secundare vătămătoare. La urma urmei, probabil că sentinţa a fost influenţată puternic de toţi factorii menţionaţi mai sus. De asemenea, să nu uităm că, în vreme ce Cobbett era un străin, Rush era erou naţional, aşa încât o sentinţă împotriva lui Rush era aproape de neconceput. Pentru a stabili adevărata valoare a lăsării de sânge, medicina avea nevoie de o procedură mai riguroasă, ceva care să fie mai puţin influenţabil chiar şi decât cel mai cinstit tribunal posibil. De fapt, în vreme ce dezbăteau probleme medicale în faţa unui tribunal, Rush şi Cobbett habar n-aveau că, de cealaltă parte a Atlanticului, fusese deja descoperită exact procedura potrivită pentru stabilirea adevărului în privinţa problemelor medicale, şi aceasta era folosită cu mare succes. Iniţial, fusese utilizată pentru a testa un tratament cu totul nou pentru o boală care-i afecta doar pe marinari, însă, în scurt timp, avea să fie utilizată pentru o serie de intervenţii medicale, printre care şi terapiile alternative. Scorbut, limeys* şi analiza sângelui în iunie 1744, un erou al marinei britanice, comandantul George Anson, se întorcea acasă după o călătorie în jurul lumii care durase aproape patru ani. Pe drum, Anson a înfruntat galionul spaniol „Covadonga” şi l-a capturat, cu toate cele 1.313.843 monede de argint de opt reali şi cele 35.682 de uncii de argint curat pe care acesta le avea la bord, cea mai mare pradă dintr-un deceniu de lupte împotriva Spaniei. Când Anson şi oamenii săi au mărşăluit triumfal prin Londra, au fost însoţiţi de comoară, treizeci şi două de care pline cu lingouri. Anson a plătit însă scump aceste trofee. Echipajul său a fost în repetate rânduri lovit de o boală numită scorbut, care a ucis peste două treimi dintre marinari. Ca să avem imaginea completă, în vreme ce doar patru oameni au murit în luptele navale purtate de Anson, peste o mie au fost răpuşi de scorbut. Scorbutul a fost un flagel permanent încă de când corăbiile au ridicat ancora pentru călătorii care au depăşit câteva săptămâni. Primul caz de scorbut pe o corabie a fost înregistrat în 1497, când Vasco da Gama a trecut de Capul Bunei Speranţe, iar apoi cazurile s-au înmulţit când căpitanii tot mai îndrăzneţi s-au avântat din ce în ce mai departe. Medicul militar englez William Clowes, care a însoţit flota reginei Elisabeta, a descris amănunţit simptomele groaznice care aveau să ucidă, în cele din urmă, două milioane de marinari: Gingiile le erau putrede tocmai până la rădăcina dinţilor, iar obrajii le erau tari şi umflaţi, dinţii li se clătinau, gata-gata să cadă… respiraţia le era urât mirositoare. Picioarele le erau nesigure şi atât de slăbite, încât simţeau peste tot dureri şi junghiuri, cu multe pete ori puncte albăstrii şi roşietice, unele mari, iar altele mici, ca pişcăturile de purice. Din perspectivă modernă, toate acestea devin inteligibile, deoarece ştim că scorbutul este rezultatul deficitului de vitamina C. Corpul omenesc foloseşte vitamina C pentru a produce colagen, care aglutinează muşchii, vasele de sânge şi alte structuri ale corpului, ajutând astfel la vindecarea tăieturilor şi vânătăilor. Lipsa vitaminei C duce, prin urmare, la sângerare şi la deteriorarea cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor, oaselor, pielii, gingiilor şi dinţilor. Pe scurt, bolnavul de scorbut se dezintegrează treptat şi moare în chinuri. Termenul „vitamină” descrie o substanţă nutritivă vitală pentru supravieţuire, dar pe care organismul nu o poate produce singur, aşa încât trebuie procurată din alimente. Vitamina C o luăm, de obicei, din fructe, care, din păcate, lipseau din hrana marinarilor de rând. Ei mâncau biscuiţi, came sărată, peşte uscat, toate acestea lipsite de vitamina C şi, probabil, pline de gărgăriţe. De fapt, prezenţa acestora era socotită de obicei semn bun, căci gărgăriţele părăseau carnea doar când devenea primejdios de stricată şi cu totul necomestibilă. Soluţia simplă ar fi fost modificarea alimentaţiei marinarilor, dar oamenii de ştiinţă încă nu descoperiseră vitamina C şi nu cunoşteau importanţa fructelor proaspete în prevenirea scor- butului. Doctorii au propus, în schimb, multe alte remedii. Totdeauna merita, desigur, să se încerce lăsarea de sânge, iar printre celelalte tratamente se număra consumarea de pastă de mercur, apă sărată, oţet, acid sulfuric, acid clorhidric sau vin de Mosella. Alt tratament implica îngroparea bolnavului în nisip până la gât, lucru care nu prea era la îndemână în mijlocul Pacificului. Remediul cel mai sucit era munca grea, întrucât doctorii au băgat de seamă că scorbutul are în general legătură cu marinarii leneşi. Doctorii confundaseră, desigur, cauza cu efectul, căci scorbutul era cel care îi făcea pe marinari leneşi, nu lenea îi făcea pe marinari vulnerabili la scorbut. Această gamă de remedii inutile a făcut ca ambiţiile maritime din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea să fie frânate în continuare de moartea provocată de scorbut. Învăţaţii de pretutindeni au născocit teorii ezoterice despre cauzele scorbutului şi au dezbătut meritele diferitelor tratamente, însă nimeni nu părea să fie în stare să pună stavilă putrezirii care ucidea sute de mii de marinari. Apoi, în 1746, a avut loc o descoperire capitală, când un tânăr medic de marină scoţian, pe nume James Lind, s-a îmbarcat pe „Salisbury’7 Mintea lui ascuţită şi meticuloasă i-a îngăduit să facă abstracţie de modă, prejudecăţi, poveşti şi zvonuri şi a abordat flagelul scorbutului în mod extrem de logic şi raţional. Pe scurt, James Lind era menit să izbândească acolo unde toţi ceilalţi eşuaseră, deoarece a pus în aplicare ceea ce pare să fi fost prima testare clinică controlată din lume. În timpul serviciului militar, Lind a navigat prin Canalul Mânecii şi Marea Mediterană şi, cu toate că „Salisbury“ nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de ţărm, în primăvara lui 1747 o zecime dintre marinari aveau simptome de scorbut. Prima reacţie a lui Lind a fost, probabil, să le ofere marinarilor unul dintre numeroasele tratamente populare în acea vreme, însă ea a fost depăşită de altă idee care i-a venit. Ce-ar fi dacă ar trata marinarii în feluri diferite? Observând care se simte mai bine şi care se simte mai rău, ar putea să afle care tratamente sunt eficiente şi care nu sunt bune de nimic. Chiar dacă nouă lucrul acesta ne pare de la sine înţeles, era o abatere cu adevărat radicală de la tradiţia medicală. Pe 20 mai, Lind a identificat doisprezece marinari cu simp- tome de scorbut la fel de grave, aşa încât aveau toţi „gingiile putrede, pete şi letargie, şi slăbiciunea genunchilor44. Le-a aşezat apoi hamacele în aceeaşi parte a navei şi a avut grijă ca ei să primească aceleaşi alimente la micul-dejun, prânz şi cină, stabilind astfel „un regim alimentar comun44. În acest fel, Lind asigura corectitudinea testării, deoarece toţi pacienţii erau la fel de bolnavi şi beneficiau de aceleşi condiţii de cazare şi hrănire. A împărţit după aceea marinarii în şase perechi şi a oferit fiecărei perechi un tratament diferit. Primei perechi i-a dat un sfert de litru de cidru, celei de-a doua i-a administrat de trei ori pe zi câte douăzeci şi cinci de picături de elixir de vitriol (acid sulfuric), cea de-a treia pereche a primit de trei ori pe zi câte două linguri de oţet, cea de-a patra a primit o dată pe zi câte un sfert de litru de apă de mare, celei de-a cincea perechi i-a administrat o pastă medicinală din usturoi, muştar, ridichi şi smirnă, iar cea de-a şasea a primit în fiecare zi două portocale şi o lămâie. A fost monitorizat încă un alt grup de marinari bolnavi, care au mâncat ca de obicei, funcţionând ca grup de control. Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim două lucruri importante. În primul rând, includerea portocalelor şi lămâilor era pură întâmplare. Cu toate că au existat încă din 1601 câteva rapoarte despre faptul că lămâile ameliorează simptomele scorbutului, în ochii medicilor de la sfârşitul veacului al XVIII-lea fructele ar fi fost un remediu bizar. Dacă ar fi existat în vremea lui Lind termenul „medicină alternativă44, colegii lui poate că ar fi pus portocalelor şi lămâilor eticheta „alternative44, întrucât erau remedii naturale, care nu se bazau pe o teorie plauzibilă, şi astfel era puţin probabil să se compare cu medicamentele cele mai consacrate. Cel de-al doilea lucru important este că Lind n-a inclus în testul său lăsarea de sânge. Cu toate că alţii ar fi putut crede că lăsarea de sânge este utilă în tratarea scorbutului, Lind nu era convins de asta şi a presupus că tratamentul real este legat de alimentaţie. Vom reveni curând la problema testării lăsării de sânge. Testarea clinică a început, iar Lind aştepta să vadă dacă vreunul dintre marinari se va simţi mai bine, şi care anume. Cu toate că testarea urma să dureze paisprezece zile, după numai şase zile s-a terminat rezerva de citrice de pe navă, aşa încât Lind a trebuit să evalueze rezultatele în această fază timpurie. Din fericire, concluzia era aproape evidentă, deoarece marinarii care au primit lămâi şi portocale se simţeau remarcabil de bine, aproape vindecaţi. Toţi ceilalţi pacienţi sufereau în continuare de scorbut, în afară de consumatorii de cidru, care prezentau mici semne de ameliorare. Aceasta se datora, probabil, faptului că şi cidrul poate să conţină mici cantităţi de vitamina C, în funcţie de felul în care este preparat. Prin controlarea variabilelor, cum sunt mediul şi regimul alimentar, Lind demonstrase că portocalele şi lămâile erau esenţiale în vindecarea scorbutului. Chiar dacă numărul de pacienţi implicaţi în testare a fost extrem de mic, rezultatele obţinute erau atât de izbitoare, încât el a fost convins de rezultate. Habar nu avea, desigur, că portocalele şi lămâile conţin vitamina C, ori că vitamina C este un ingredient-cheie în producţia de colagen, dar niciunul dintre aceste lucruri nu era important – esenţialul era că tratamentul lui a dus la vindecare. Demonstrarea faptului că un tratament este eficient e o prioritate absolută în medicină; cunoaşterea detaliilor exacte ale mecanismului care stă la bază poate fi lăsată în seama cercetărilor ulterioare. Dacă Lind ar fi făcut cercetare în secolul al XXI-lea, şi-ar fi prezentat rezultatele într-o conferinţă importantă şi apoi le-ar fi publicat într-o revistă medicală. Alţi oameni de ştiinţă ar fi citit despre metodologia sa şi ar fi repetat testarea, iar într-un an sau doi ar fi existat consens internaţional în privinţa capacităţii portocalelor şi lămâilor de a vindeca scorbutul. Din nefericire, comunitatea medicală din veacul al XVIII-lea era destul de fragmentată, aşa încât adeseori descoperirile erau ignorate. Lind însuşi n-a ajutat prea mult, deoarece era timid, aşa că nu şi-a publicat lucrarea de cercetare şi n-a contribuit la cunoaşterea ei. În cele din urmă, la şase ani după testare, a scris despre aceasta într-o carte dedicată comandantului Anson, despre care se ştia că pierduse, cu numai câţiva ani înainte, o mie de oameni din pricina scorbutului. Treatise on the Scurvy {Tratat despre scorbut) era un tom de patru sute de pagini de natură să intimideze, scris într-un stil greoi, şi nu-i de mirare că i-a adus doar puţini adepţi. Lucrurile au fost înrăutăţite de faptul că Lind a subminat credibilitatea tratamentului său prin crearea unei versiuni concentrate a sucului de lămâie, care ar fi fost mai uşor de transportat, stocat, păstrat şi administrat. Acest soi de sirop a fost obţinut prin încălzirea şi evaporarea sucului de lămâie, dar Lind nu şi-a dat seama că acest procedeu distrugea vitamina C, ingredientul activ care vindeca scorbutul. Prin urmare, cei care au urmat recomandările lui Lind au fost curând dezamăgiţi, deoarece siropul de lămâie era aproape cu totul nefolositor. Aşadar, în ciuda unei testări încununate de succes, tratamentul simplu cu lămâie a fost ignorat, scorbutul a continuat să facă ravagii şi au mai murit mulţi marinari. În 1723, la sfârşitul Războiului de Şapte ani cu Franţa, documentele arătau că 1.512 marinari britanici au fost ucişi în luptă şi 100.000 au fost ucişi de scorbut. Şi totuşi, în 1780, la treizeci şi trei de ani după testarea iniţială, lucrarea lui Lind a fost remarcată de influentul medic Gilbert Blane. Acesta, poreclit „Chillblain“* din pricina purtării glaciale, a dat – pe când se pregătea de primul său post în marină, în cadrul flotei britanice din Caraibe – peste tratatul despre scorbut al lui Lind. A fost impresionat de declaraţia lui Lind că nu va „propune nimic dictat de simpla teorie, ci va confirma totul prin experienţe şi fapte, cele mai de nădejde călăuze”. Inspirat de metoda lui Lind şi interesat de concluziile acestuia, Blane a hotărât să monitorizeze scrupulos rata mortalităţii în cadrul flotei britanice în Indiile Occidentale, pentru a vedea ce se întâmplă dacă introduce lămâi în regimul alimentar al tuturor marinarilor. Cu toate că studiul lui Blane a fost mai puţin riguros controlat decât cel al lui Lind, el a implicat un număr mult mai mare de marinari, iar rezultatele au fost, fără îndoială, şi mai izbitoare. În primul an petrecut de el în Indiile Occidentale, flota britanică număra 12.019 marinari, dintre care 60 au murit în luptă şi încă 1.518 de boli, scorbutul fiind răspunzător de majoritatea copleşitoare a acestor decese. După ce Blane a introdus însă lămâile în regimul alimentar, rata mortalităţii a scăzut la jumătate. Mai târziu, în locul lămâilor galbene, s-au folosit adesea lămâile verzi (limes), de unde se trage termenul argotic limeys care-i desemna pe marinarii englezi şi, ulterior, pe englezi, în general. Nu numai că Blane a fost convins de importanţa fructelor proaspete, dar, după cincisprezece ani – când a fost numit în Sick and Hurt Board*, care răspundea de stabilirea procedurilor medicale navale –, a izbutit să realizeze prevenirea scorbutului în întreaga flotă britanică. Pe 5 martie 1795, Comisia şi Amiralitatea au căzut de acord asupra faptului că vieţile marinarilor vor fi salvate dacă li se dă zilnic o raţie de suc de lămâie nu mai mare de trei sferturi de uncie**. Lind murise chiar în anul precedent, însă misiunea lui de a scăpa de scorbut navele britanice a fost iscusit dusă la îndeplinire de Blane. Englezii nu se grăbiseră defel să adopte tratamentul cu lămâi, căci trecuse aproape o jumătate de veac de la testul revoluţionar al lui Lind, însă multe alte naţiuni au întârziat şi mai mult. Aceasta le-a dat englezilor un avantaj imens în ceea ce priveşte colonizarea teritoriilor îndepărtate şi înfruntările navale cu vecinii lor europeni. De exemplu, înainte de bătălia de la Tra- falgar, în 1805, Napoleon plănuise să invadeze Marea Britanie, dar n-a putut s-o facă, din pricina blocadei navale britanice, care i-a împiedicat timp de câteva luni navele să iasă din porturi. Ţinerea pe loc a flotei franceze a fost posibilă doar pentru că echipajele de pe navele britanice erau aprovizionate cu fructe, ceea ce însemna că nu trebuie să-şi întrerupă misiunea ca să aducă la bord marinari sănătoşi în locul celor răpuşi de scorbut. Într-adevăr, nu este exagerat să spunem că inventarea testării clinice de către Lind şi, ulterior, faptul că Blane a popularizat consumul de lămâi ca tratament al scorbutului au salvat naţiunea, deoarece armata lui Napoleon era mult mai puternică decât cea britanică, aşa încât eşecul blocadei ar fi avut drept consecinţă, probabil, izbânda invaziei franceze. Soarta unei naţiuni are o însemnătate istorică imensă, însă aplicarea testării clinice avea să aibă, în veacurile următoare, O importanţă şi mai mare. Cercetările medicale aveau să folosească în mod curent testările clinice, pentru a stabili care tratamente dau roade şi care sunt ineficiente. Acest lucru avea, la rândul său, să permită medicilor – capabili de-acum să vindece boli apelând mai degrabă la leacuri verificate, decât recomandând greşit remedii de-ale şarlatanilor – salvarea a sute de milioane de vieţi din întreaga lume. Dat fiind rolul ei principal în medicină, lăsarea de sânge a fost unul dintre primele tratamente supuse verificării prin intermediul testării clinice controlate. În 1809, la numai zece ani de la momentul în care lui Washington, aflat pe patul pe moarte, I s-a luat sânge, un medic militar scoţian, pe nume Alexander Hamilton, s-a hotărât să afle dacă este – sau nu – recomandabil să se aplice pacienţilor lăsarea de sânge. În mod ideal, testarea clinică efectuată de el ar fi trebuit să examineze impactul lăsării de sânge asupra unei singure maladii sau asupra unui singur simptom, cum ar fi gonoreea sau febra, deoarece rezultatele tind să fie mai clare dacă testarea se concentrează pe un singur tratament, pentru o singură afecţiune. Testarea a avut însă loc în vreme ce Hamilton participa la Războiul Peninsular din Portugalia, unde condiţiile de pe câmpul de luptă nu-i ofereau luxul de a efectua o testare ideală – aşa că a examinat impactul lăsării de sânge asupra unei game largi de afecţiuni. Ca să fim drepţi cu Hamilton, trebuie să spunem că acest proiect n-a fost chiar atât de nerezonabil, dat fiind că în epocă lăsarea de sânge era recomandată insistent ca panaceu – dacă medicii credeau că lăsarea de sânge poate să vindece orice boală, atunci putem spune că testarea ar trebui să includă pacienţi cu toate bolile. Hamilton a început testarea prin împărţirea în trei grupuri a unui lot de 366 de soldaţi cu diferite probleme medicale. Primele două grupuri au fost tratate de el însuşi şi de un coleg (domnul Anderson) fără să recurgă la lăsarea de sânge, în vreme ce de al treilea grup s-a ocupat un medic al cărui nume nu a fost consemnat, care a administrat tratamentul uzual al lăsării de sânge cu ajutorul lanţetei. Rezultatele testului au fost clare: A fost aranjat în aşa fel, încât acest număr a fost admis, alternativ, ca fiecare dintre noi să aibă câte o treime. Bolnavii erau primiţi fără osebire şi se bucurau pe cât posibil de aceeaşi îngrijire şi acelaşi confort. […] Nici domnul Anderson, nici eu nu am folosit lanţeta nici măcar o dată. El a pierdut doi bolnavi, eu patru; iară din cealaltă treime au murit treizeci şi cinci de pacienţi. Rata deceselor la pacienţii trataţi prin lăsarea de sânge a fost de zece ori mai mare decât la ceilalţi. Era o acuzaţie incrimi- natorie la adresa lăsării de sânge şi o spectaculoasă demonstraţie că ea mai degrabă provoacă moartea decât salvează vieţi. Ar fi fost însă greu de combătut concluzia testării, deoarece aceasta era cu mult în avantaj în privinţa a doi dintre principalii factori ce determină calitatea unei testări. În primul rând, testarea a fost controlată atent, ceea ce înseamnă că grupuri separate de pacienţi au fost tratate similar, cu excepţia unui factor distinct, şi anume lăsarea de sânge. Aceasta i-a îngăduit lui Hamilton să izoleze impactul lăsării de sânge. Dacă grupul la care s-a practicat lăsarea de sânge ar fi fost ţinut în condiţii mai proaste, ori ar fi avut alt regim alimentar, rata mai mare a deceselor ar fi putut fi pusă pe seama mediului ori hranei, însă Hamilton a avut grijă ca toate grupurile să primească „aceeaşi îngrijire” şi „acelaşi confort”. Prin urmare, lăsarea de sânge a putut fi identificată ca singurul factor răspunzător de rata mai mare a deceselor în al treilea grup. În al doilea rând, Hamilton s-a străduit să asigure corectitudinea testării prin garantarea faptului că grupurile studiate sunt, în medie, cât mai asemănătoare posibil. A realizat acest lucru evitând orice repartizare sistematică a pacienţilor, cum ar fi direcţionarea deliberată a soldaţilor mai vârstnici către grupul tratat prin lăsare de sânge, ceea ce ar fi făcut ca rezultatele testului lăsării de sânge să fie distorsionate. Hamilton a inclus însă pacienţii în fiecare grup în mod „alternativ” şi „fără osebire”, lucru cunoscut în prezent ca randomizare a alocării tratamentelor într-o testare. Dacă pacienţii sunt repartizaţi în grupuri în mod aleatoriu, se poate presupune că grupurile vor fi, în mare, similare din perspectiva oricărui factor – cum ar fi vârsta, veniturile, sexul sau gravitatea maladiei – care ar putea afecta evoluţia unui pacient. Randomizarea face ca până şi factorii necunoscuţi să fie distribuiţi echilibrat între grupuri. Corectitudinea asigurată de randomizare este deosebit de utilă când lotul inţial de participanţi este mare. În cazul amintit, numărul participanţilor (366) era impresionant. În prezent, cercetătorii din domeniul medicinei numesc aceasta testare controlată randomizată (TER)*, sau testare clinică randomizată, şi este considerată etalonul-aur al verificării terapiilor. Cu toate că Hamilton a reuşit să facă prima testare clinică randomizată a efectelor lăsării de sânge, nu a reuşit să publice rezultatele. De fapt, ştim de cercetarea efectuată de Hamilton doar pentru că documentele sale au fost redescoperite, în 1987, printre documente ascunse într-un cufăr aflat la Royal College of Physicians din Edinburgh. Nepublicarea este o abatere gravă de la datoria fiecămi cercetător medical, deoarece publicarea are două urmări importante. În primul rând, îi încurajează pe alţii să repete cercetarea, lucru care poate fie să dezvăluie erori ale cercetării iniţiale, fie să confirme rezultatele. În al doilea rând, publicarea este cea mai bună cale de a face cunoscută descoperirea, aşa încât alţii pot să aplice ceea ce au învăţat din ea. Nepublicarea lucrării a făcut ca testarea luării de sânge efectuată de Hamilton să nu aibă nicio influenţă asupra entuziasmului manifestat de multă lume faţă de această practică. A trebuit să mai treacă nişte ani până ce alţi pionieri ai medicinei, cum este medicul francez Pierre Louis, să efectueze propriile testări şi să confirme concluziile lui Hamilton. Aceste rezultate, care au fost publicate şi difuzate cum se cuvine, arătau în mod repetat că lăsarea de sânge nu este un procedeu care salvează viaţa, ci este mai degrabă un potenţial ucigaş. În lumina acestor descoperiri, este foarte probabil ca lăsarea de sânge să fie în mare măsură răspunzătoare de moartea lui George Washington. Din păcate, dat fiind că aceste concluzii defavorabile lăsării de sânge erau contrare concepţiei predominante, mulţi medici le-au acceptat cu greu şi chiar au făcut tot ce le stătea în puteri ca să le submineze. De exemplu, când Pierre Louis şi-a publicat, în 1828, rezultatele testelor, mulţi medici au respins concluzia sa despre lăsarea de sânge tocmai din cauză că se baza pe date obţinute prin analizarea unui număr mare de pacienţi. Ei au atacat aşa-numita sa „metodă numerică44, deoarece îi interesa mai mult tratarea pacientului individual care zăcea în faţa lor decât ceea ce s-ar putea întâmpla unui eşantion mare de pacienţi. Louis a ripostat cu argumentul că era imposibil să ştii dacă un anumit tratament este – sau nu – neprimejdios şi eficient pentru pacientul individual dacă nu s-a demonstrat că este neprimejdios şi eficient pentru un număr mare de pacienţi: „Un agent terapeutic nu poate fi folosit cu discernământ ori probabilitate de succes într-un anumit caz decât dacă a fost dovedită anterior eficienţa lui generală în cazuri analoge […] fără ajutorul statisticilor, nu e posibil nimic care să semene cu medicina adevărată.44 Iar când medicul scoţian Alexander Maclean, care lucra în India în 1818, a susţinut ideea utilităţii testărilor medicale pentru a verifica tratamentele, criticii au spus că nu se cuvine să faci astfel de experienţe cu sănătatea bolnavilor. Răspunsul lui a fost că evitarea testărilor ar face ca medicina să nu fie niciodată mai mult decât o colecţie de tratamente neverificate, care ar putea fi cu totul nefolositoare ori primejdioase. El a descris medicina practicată fără niciun fel de dovezi ca pe „o serie continuă de experimente cu vieţile semenilor noştri44. În ciuda inventării testării clinice şi fără să ţină cont de dovezile împotriva lăsării de sânge, mulţi medici europeni au continuat să lase sânge pacienţilor lor, în aşa măsură, încât, în 1833, Franţa a trebuit să importe 42 de milioane de lipitori. Dar, cu fiecare deceniu ce trecea, doctorii au devenit mai raţionali, testările au devenit un lucru mai obişnuit, iar terapiile primejdioase şi nefolositoare, cum este lăsarea de sânge, şi-au început declinul. Înainte de testarea clinică, un doctor stabilea tratamentul pentru un anumit pacient, bazându-se pe propriile prejudecăţi, sau pe ceea ce învăţase de la colegii săi, sau pe amintirile distorsionate ale cazurilor în care tratase alţi câţiva pacienţi cu aceeaşi afecţiune. După apariţia testării clinice, doctorii puteau să aleagă tratamentul pentru un singur pacient, examinând dovezile obţinute prin mai multe testări, în care se poate să fi fost implicaţi mii de pacienţi. Tot nu exista garanţia că un tratament care se dovedise eficient într-o serie de testări va vindeca un anumit pacient, însă orice medic care adopta această metodă îi oferea pacientului său cele mai mari şanse de vindecare. Faptul că Lind a inventat testarea clinică a declanşat o revoluţie treptată, care a luat avânt pe parcursul secolului al XIX-lea. Ea a transformat medicina, din loteria periculoasă care era în veacul al XVIII-lea, în disciplina raţională din secolul al XX-lea. Testarea clinică a ajutat la apariţia medicinei modeme, care ne-a permis să ducem o viaţă mai lungă, mai sănătoasă şi mai fericită. Medicina bazată pe dovezi Dat fiind că testările medicale sunt un factor important în stabilirea celor mai bune tratamente pentru pacienţi, ele au rolul principal în mişcarea numită medicina bazată pe dovezi. Cu toate că principiile esenţiale ale medicinei bazate pe dovezi ar fi fost apreciate de James Lind în veacul al XVIII-lea, mişcarea s-a răspândit cu adevărat abia pe la mijlocul secolului al XX-lea, iar denumirea însăşi a apărut în presă abia în 1992, când a fost inventată de David Sackett, de la Memaster University, Ontario. El a definit-o astfel: „Medicina bazată pe dovezi înseamnă utilizarea conştientă, explicită şi judicioasă a celor mai bune dovezi existente în luarea deciziilor legate de îngrijirea fiecărui pacient în parte.” Medicina bazată pe dovezi sporeşte puterea doctorilor prin faptul că le oferă cele mai fiabile informaţii şi, prin urmare, este benefică pacienţilor, deoarece măreşte probabilitatea ca ei să primească tratamentul cel mai potrivit. Din perspectiva secolului al XXI-lea, pare evident că deciziile medicale trebuie să se bazeze pe dovezi, provenite, în mod caracteristic, din testările clinice randomizate, însă apariţia medicinei bazate pe dovezi reprezintă un moment de răscruce în istoria medicinei. Anterior dezvoltării medicinei bazate pe dovezi, medicii erau cât se poate de ineficienţi. De obicei, pacienţii care se vindecau izbuteau să-şi revină de pe urma bolilor în ciuda tratamentelor primite, nu datorită acestora. După ce corpul medical a adoptat însă idei la îndemână, cum e testarea clinică, progresul a devenit rapid. În zilele noastre, testarea clinică este uzuală în verificarea noilor tratamente, iar experţii medicali sunt de acord că medicina bazată pe dovezi e cheia îngrijirii medicale eficiente. Cu toate acestea, celor care nu fac parte din corpul medical conceptul de medicină bazată pe dovezi le pare uneori rece, confuz şi intimidant. Dacă înclinaţi către acest punct de vedere, atunci, repetăm, merită să ne amintim cum stăteau lucrurile înainte de apariţia testării clinice şi a medicinei bazate pe dovezi: doctorii nu erau conştienţi de răul pe care-l făceau lăsând sânge la milioane de oameni, omorându-i de-a binelea pe mulţi dintre ei, printre care se numără şi George Washington. Aceşti doctori nu erau proşti sau răi; le lipseau pur şi simplu cunoştinţele care apar când iau amploare testările medicale. Amintiţi-vă de Benjamin Rush, prolificul specialist în lăsare de sânge, care a acţionat în judecată pentru calomnie şi a avut câştig de cauză în ziua în care a murit Washington. Era un om sclipitor, foarte învăţat şi plin de compasiune, căruia i se datorează identificarea dependenţei drept maladie şi înţelegerea faptului că alcoolicii îşi pierd capacitatea de a se controla în privinţa consumului de alcool. A pledat, de asemenea, pentru drepturile femeilor, a luptat pentru abolirea sclaviei şi a participat la campania împotriva pedepsei capitale. Şi totuşi, această combinaţie de inteligenţă şi decenţă n-a fost suficientă pentru a-l împiedica să ucidă sute de pacienţi prin lăsare de sânge şi să-şi încurajeze mulţi dintre studenţi să facă exact acelaşi lucru. Respectul faţă de ideile vechi, laolaltă cu motivele inventate ad hoc pentru justificarea lăsării de sânge au fost de natură să-l înşele pe Rush. Rush ar fi putut, bunăoară, confunda cu uşurinţă sedarea provocată de lăsarea de sânge cu o reală îmbunătăţire a stării pacienţilor, nedându-şi seama că, de fapt, îi secătuia de viaţă. Probabil că a fost derutat şi de propria memorie, amintindu-şi selectiv pacienţii care supravieţuiseră lăsării de sânge şi uitându-i în mod corespunzător pe cei care muriseră. Mai mult, Rush se poate să fi fost ispitit să atribuie orice succes tratamentului său şi orice eşec pacientului, care oricum era sortit morţii. Cu toate că medicina bazată pe dovezi condamnă acum tipul de lăsare de sânge practicată de Rush, este important să arătăm că medicina bazată pe dovezi înseamnă, de asemenea, să rămânem deschişi la dovezile noi şi să revizuim concluziile. De pildă, datorită ultimelor dovezi aduse de noile testări, lăsarea de sânge este din nou un tratament acceptabil în situaţii bine determinate – s-a demonstrat bunăoară că lăsarea de sânge folosită în ultimă instanţă poate reduce excesul de fluid provocat de atacul de cord. Tot aşa, lipitorile joacă acum un nou rol, cel de a-i ajuta pe pacienţi să-şi revină după unele intervenţii chirurgicale. În 2007, de pildă, unei femei din Yorkshire i s-au pus în gură lipitori de patru ori pe zi, timp de o săptămână şi jumătate, după rezecţia unei tumori canceroase şi reconstruirea limbii – deoarece lipitorile secretă substanţe chimice care măresc fluxul sanguin, accelerând astfel vindecarea. În ciuda faptului că este, fără îndoială, o forţă a binelui, medicina bazată pe dovezi e privită uneori cu neîncredere. Pentru unii, ea pare o strategie ce îngăduie autorităţilor medicale să-şi protejeze membrii şi tratamentele utilizate de ei, excluzându-i pe cei din afară, care oferă tratamente alternative. De fapt, aşa cum am văzut deja, tocmai opusul este adesea adevărat, deoarece, în realitate, medicina bazată pe dovezi le permite celor din afară să fie auziţi – sprijină orice tratament care se dovedeşte eficient, indiferent cine îl propune şi indiferent cât de ciudat poate să pară. Sucul de lămâie ca tratament al scorbutului era un remediu neplauzibil, însă autorităţile medicale au fost silite să-l accepte, deoarece se sprijinea pe dovezi obţinute prin testări. Pe de altă parte, lăsarea de sânge era, în mare măsură, un tratament-standard, însă autorităţile medicale au fost silite să-şi respingă propria practică, deoarece era subminată de dovezile obţinute prin testări. Există în istoria medicinei un episod care dovedeşte de minune că abordarea bazată pe dovezi sileşte autoritatea medicală să accepte concluziile care apar când medicina e supusă testării. Florence Nightingale, „Femeia cu lampa“*, nu era o persoană de vază, şi iată că a izbutit să aibă ultimul cuvânt într-o dispută îndârjită cu autorităţile medicale dominate de bărbaţi, dat fiind că s-a înarmat cu date solide, irefutabile. Ea poate fi socotită cu adevărat unul dintre primii susţinători ai medicinei bazate pe dovezi, şi a folosit-o cu succes, pentru a transforma sistemul victorian de servicii medicale. Florence şi sora ei s-au născut în timpul unei luni de miere prelungite şi foarte rodnice, de care părinţii lor, William şi Frances Nightingale, s-au bucurat timp de doi ani în Italia. Sora mai mare a lui Florence s-a născut în 1819 şi a primit numele Parthenope, după oraşul în care a venit pe lume – Parthenope fiind denumirea grecească a oraşului Neapole. Florence s-a născut în primăvara lui 1820 şi a primit, la rândul ei, numele oraşului în care a venit pe lume. Era de aşteptat ca Florence să ducă viaţa unei doamne victoriene din clasa privilegiată, însă în adolescenţă o ţinea una şi bună că aude vocea Domnului care o călăuzeşte. Se pare, aşadar, că dorinţa ei de a deveni soră de caritate a fost urmarea unei „chemări divine11. Acest lucru i-a mâhnit pe părinţii ei, deoarece lumea credea, în general, că surorile de caritate sunt slab educate şi uşuratice şi că adesea trag la măsea, însă tocmai acestea erau prejudecăţile pe care Florence era hotărâtă să le distrugă. Era deja şocantă ideea ca Florence să devină soră de caritate în Marea Britanie, aşa încât părinţii ei au fost de două ori mai îngroziţi de hotărârea ei ulterioară de a lucra în spitalele cu răniţi din Războiul Crimeii. Florence citise rapoartele impresionante din ziare cum ar fi The Times, care evidenţiau numărul mare de soldaţi răpuşi de holeră şi de malarie. S-a înscris ca voluntară, iar, în noiembrie 1845, conducea spitalul de la Scutari, în Turcia, în care, după cum se ştia, saloanele erau mizerabile, paturile erau murdare, canalizarea era înfundată, iar mâncarea era alterată. În scurt timp, a înţeles că principala cauză a morţii nu erau rănile suferite de soldaţi, ci bolile care proliferau în condiţiile acelea execrabile. Aşa cum se recunoştea într-un raport oficial, „vântul sufla aeml din canalizare, prin conductele numeroaselor latrine deschise, până pe culoarele şi în saloanele în care zăceau bolnavii”. Florence Nightingale s-a apucat să transforme spitalul – având grijă ca hrana să fie corespunzătoare şi rufaria curată, dispunând curăţarea canalizării şi deschiderea ferestrelor, ca să intre aer curat. În numai o săptămână, au fost îndepărtate 215 roabe cu gunoaie, a fost spălată de nouăsprezece ori canalizarea şi au fost îngropate hoiturile a doi cai, al unei vaci şi a patru câini găsite în perimetrul spitalului. Ofiţerii şi medicii care conduseseră instituţia anterior au considerat că aceste schimbări erau o insultă la adresa profesionalismului lor şi i-au pus piedici la fiecare pas, însă ea şi-a văzut de drum fără să-i bage în seamă. Rezultatele păreau să dea dreptate metodelor ei: în februarie 1855, rata deceselor în rândul tuturor soldaţilor internaţi era de 43%, însă în iunie 1855, după reformele ei drastice, a scăzut, spectaculos, la numai 2%. Când s-a întors în Marea Britanie, în vara lui 1856, Florence Nightingale a fost primită ca o eroină, în mare parte datorită sprijinului dat de The Times: Oriunde se află boala în forma sa cea mai primejdioasă, iar mâna Celei cu coasa e dureros de aproape, e sigur că o poţi vedea pe această femeie cum nu e alta pe lume; prezenţa ei binefăcătoare aduce alinare chiar şi în toiul zbuciumului din preajma morţii. Ea este, fără nicio exagerare, „îngerul slujitor” al acestor spitale, şi, când trupu-i subţiratec alunecă neauzit de-a lungul fiecărui coridor, chipul fiecărui internat se luminează, la vederea ei, de recunoştinţă. Şi totuşi, mai erau mulţi sceptici. Medicul-şef al armatei a susţinut că rata mai mare de supravieţuitori în cazul lui Florence Nightingale nu are neapărat drept cauză îmbunătăţirea condiţiilor de igienă. A spus că aparentul ei succes s-ar putea datora îngrijirii unor soldaţi cu răni mai uşoare, ori poate că ei au fost îngrijiţi într-o perioadă de vreme mai favorabilă, ori poate că a existat alt factor, care nu fusese luat în calcul.

Aromaterapie de Denise Whichello Brown

Boli specifice copilariei de Maria Treben