Carti fitoterapie si sanatate

Boli specifice copilariei de Maria Treben

Adevarul despre medicina alternativa de Simon Singh 1 CUM STABILIM ADEVĂRUL?   Adevărul există – numai minciunile sunt inventate. Georges Braque             Această carte se ocupă de stabilirea adevărului în privinţa medicinei alternative. Care terapii sunt eficiente şi care sunt nefolositoare? Care terapii sunt neprimejdioase şi care sunt vătămătoare? Iată întrebările pe care şi le-au tot pus medicii de mii de ani încoace în privinţa tuturor formelor de medicină, însă doar de puţină veme au stabilit un mod de abordare care le permite să le deosebească pe cele eficiente de cele nefolositoare şi pe cele neprimejdioase de cele vătămătoare. Acesta, numit medicina bazată pe dovezi, a revoluţionat practica medicală, transformând-o dintr-o zonă de activitate a şarlatanilor şi incompetenţilor într-un sistem de servicii medicale care poate să ofere miracole cum sunt transplantul de rinichi, eliminarea cataractei, combaterea maladiilor infantile, eradicarea variolei şi salvarea reală a milioane de vieţi în fiecare an. Dat fiind că vom utiliza principiile medicinei bazate pe dovezi pentru a testa terapiile alternative, este esenţial să explicăm cum se cuvine ce anume este ea şi cum funcţionează. Nu o prezentăm într-un context modem, ci ne întoarcem în vreme, ca să vedem cum a apămt şi cum s-a dezvoltat, ceea ce îngăduie o înţelegere mai profundă a calităţilor sale inerente. Vom examina mai ales felul în care acest mod de abordare a permis testarea flebotomiei (a luării de sânge), un tratament ciudat şi foarte obişnuit odinioară, care implica tăierea pielii şi incizarea în lung a vasului de sânge ca remediu pentru orice afecţiune. Avântul flebotomiei a început în Grecia antică, unde se potrivea perfect cu ideea larg răspândită că bolile sunt provocate de dezechilibrul celor patru fluide din corp, numite umori: sângele, bila galbenă, bila neagră şi flegma. Dezechilibrele acestor umori, pe lângă afectarea sănătăţii, aveau ca rezultat anumite temperamente. Sângele era asociat cu optimismul, bila galbenă cu irascibilitatea, bila neagră cu deprimarea, iar flegma cu lipsa emoţiilor. Încă mai desluşim ecouri ale teoriei umorilor în cuvinte ca „sanguin”, „coleric”, „melancolic” şi „flegmatic”. Medicii greci, care nu cunoşteau felul în care circulă sângele prin corp, credeau că el poate să stagneze şi, prin aceasta, să provoace boală. Prin urmare, recomandau înlăturarea acestui sânge stagnant, prescriind anumite proceduri pentru fiecare boală. De exemplu, afecţiunile hepatice erau tratate prin practicarea unei incizii la o venă a mâinii drepte, iar în cazul afecţiunilor legate de splină trebuia incizată o venă a mâinii stângi. Tradiţia medicală grecească se bucura de un prestigiu atât de mare, încât, în veacurile următoare, lăsarea de sânge a devenit o metodă foarte populară de tratare a pacienţilor din întreaga Europă. La începutul Evului Mediu, cei avuţi apelau adesea, pentru lăsarea de sânge, la călugări, cărora însă, în 1163, papa Alexandru III le-a interzis să aplice această practică medicală crudă. După aceea, bărbierii au ajuns să preia răspunderea specialistului local în lăsarea de sânge. Ei şi-au luat sarcina în serios, rafinându-şi tehnicile şi adoptând noi tehnologii. Alături de lama simplă, a apărut lanţeta, o lamă acţionată de un resort, care pătrundea până la o anumită adâncime. I-a urmat scarificatorul, alcătuit dintr-o duzină, sau mai mult, de lame cu resort care despicau pielea simultan. Bărbierii care preferau o metodă mai puţin tehnică şi mai naturală optau pentru varianta lipitorilor. Ventuzele acestor viermi paraziţi care se hrănesc cu sânge au câte trei maxile separate, fiecare prevăzută cu circa 100 de dinţi minusculi. Ele oferă o metodă ideală pentru lăsarea de sânge din gingiile, buzele sau nasul pacientului. În plus, lipitorile secretă un agent anestezic care atenuează durerea, un anticoagulant care împiedică închegarea sângelui şi un vasodilatator care lărgeşte vasele de sânge ale victimei, mărind debitul. Pentru ca şedinţele de lăsare de sânge să fie mai îndelungate, medicii efectuau bdelatomia, adică despicau corpul lipitorii, astfel încât sângele pătrundea pe la capul ei şi apoi se scurgea afară prin tăietură. Aceasta împiedica lipitoarea să se umfle cu sânge şi o făcea să nu se oprească din supt. Se spune adesea că stâlpul roşu cu alb din faţa frizeriilor din zilele noastre este emblema rolului de chirurg pe care l-au avut cândva bărbierii, însă în realitate el este asociat cu rolul lor de specialişti în lăsarea de sânge. Roşul simbolizează sângele, albul este garoul, bila din vârf simbolizează vasul de alamă cu lipitori, iar stâlpul însuşi reprezintă băţul pe care îl strângea în mână pacientul ca să sporească debitul sângelui. În acelaşi timp, cei mai mulţi dintre medicii de frunte ai Europei practicau şi studiau şi ei lăsarea de sânge – de exemplu, Ambroise Pare, care a fost medicul oficial al regilor Franţei în secolul al XVI-lea. El a scris mult despre acest subiect, oferind numeroase recomandări şi sugestii valoroase: Când sunt prinse cu mâna goală, lipitorile se stârnesc, iar asta le face atât de îndărătnice, încât nu mai muşcă; prin urmare, trebuie să le ţii într-o pânză de în albă şi curată şi să le pui pe pielea deja zgâriată oleacă, ori mânjită cu sângele altei vietăţi, căci atunci ele se înfig deplin în piele şi came, cu mai mare lăcomie. Ca să le faci să se desprindă, să le pui la capete niţel praf de aloe, sare ori cenuşă. Dacă voieşti să ştii cât sânge au tras, se cere să presari pe ele, de cum s-au desprins, sare făcută pulbere, căci atuncea varsă tot sângele pe care l-au supt. Când europenii au colonizat Lumea Nouă, au dus cu ei practica lăsării de sânge. Medicii americani nu au găsit de cuviinţă să pună sub semnul întrebării tehnicile care se învăţau în marile spitale şi universităţi europene, aşa încât şi ei au considerat lăsarea de sânge o procedură medicală convenţională, care poate fi folosită în numeroase împrejurări. Şi totuşi, când a fost utilizată la tratarea celui mai important pacient al naţiunii, în 1799, a iscat dintr-odată gâlceavă. Era oare cu adevărat lăsarea de sânge o intervenţie medicală salvatoare a vieţii, ori făcea să se scurgă viaţa din pacienţi? Controversa a început în dimineaţa zilei de 13 decembrie 1799, când George Washington s-a trezit cu simptome de răceală. Când secretarul său personal l-a sfătuit să ia leacuri, Washington i-a răspuns: „Ştii doar că nu iau niciodată leacuri pentru răceală. O las să plece aşa cum a venit.“ Fostul preşedinte, în vârstă de şaizeci şi şapte de ani, nu credea că ar trebui să-şi facă griji dacă-i curge un pic nasul şi-l doare în gât, cu atât mai mult cu cât avusese el a face cu boli mult mai rele, şi nu l-au răpus. În adolescenţă, s-a molipsit de variolă, urmată de un atac de tuberculoză. Apoi, pe când făcea lucrări topografice în mlaştinile pline de ţânţari din Virginia, s-a îmbolnăvit de malarie. În 1755, a scăpat ca prin minune cu viaţă din bătălia de la Monongahela, cu toate că i s-au prăpădit în luptă doi cai, iar patru gloanţe de muschetă i-au străpuns uniforma. A mai suferit şi de pneumonie, crizele de malarie i s-au repetat şi i-a apărut la şold un „carbuncul malign“, care l-a ţintuit la pat timp de şase săptămâni. Ironia sorţii face ca, după ce a scăpat cu viaţă din bătălii sângeroase şi din înfruntarea cu boli grave, ceea ce părea să fie un fleac de răceală cu care se pricopsise în acea zi de vineri, 13, s-a dovedit a fi, pentru Washington, primejdia cea mai mare. Starea i s-a înrăutăţit în noaptea de vineri aşa de mult, încât s-a trezit la mijirea zorilor cu senzaţia de sufocare. Când domnul Albin Rawlins, administratorul moşiei lui Washington, i-a pregătit un amestec de melasă, oţet şi unt, a constatat că pacientul nu o poate înghiţi decât cu mare greutate. Rawlins, care se pricepea foarte bine la lăsarea de sânge, a hotărât că tratamentul nu e suficient. Dornic să uşureze suferinţa stăpânului, a făcut o mică incizie în braţul generalului, folosind un instrument chirurgical cunoscut sub numele de lanţetă, şi a lăsat să se scurgă într-un vas de porţelan o treime de litru de sânge. În dimineaţa zilei de 14 decembrie, nu se arătase încă niciun semn de îmbunătăţire a stării pacientului, aşa că Marthei Washington i s-a luat o piatră de pe inimă când au venit trei medici să se ocupe de soţul ei. Dr. James Craik, medicul personal al generalului, era însoţit de dr. Gustavus Richard Brown şi dr. Elisha Cullen Dick. Ei au diagnosticat corect o cynanche trachealis („sugrumarea câinelui44), pe care în zilele noastre am interpreta-o drept umflarea şi inflamarea epiglotei. Aceasta bloca gâtul lui Washington şi îl făcea să respire cu mare greutate. Dr. Craik i-a pus pe gât puţină cantaridă (preparată din insecte uscate). Când a văzut că remediul nu are niciun efect, a optat pentru lăsarea de sânge, şi i-a mai scos generalului o jumătate de litru de sânge. La ora 11, a mai scos o dată aceeaşi cantitate. Corpul omenesc conţine, în medie, doar cinci litri de sânge, aşa încât, de fiecare dată, generalul a pierdut un procent considerabil. Dr. Craik nu părea să fie îngrijorat. În cursul după-amiezii, i-a incizat din nou vena şi a lăsat să se mai scurgă un litru întreg de sânge. În următoarele câteva ore, s-ar fi zis că lăsarea de sânge a fost de folos. Washington părea să-şi revină, şi o vreme a putut să şadă. A fost însă doar o revenire temporară. Mai târziu, în aceeaşi zi, starea i s-a înrăutăţit iar, iar medicii au efectuat încă o lăsare de sânge. De data aceasta, sângele arăta vâscos şi curgea încet. Din perspectivă modernă, aceasta reflectă deshidratarea, reducerea generală a fluidelor corporale, provocată de sânge- rarea prea mare. Pe măsură ce se scurgeau orele serii, doctorii nu puteau decât să constate întristaţi că numeroasele lăsări de sânge şi prişniţele nu aveau drept consecinţă niciun semn de vindecare. Dr. Craik şi dr. Dick au notat mai târziu: „Forţele vitale păreau acum să cedeze vizibil în faţa forţei bolii. Pe extremităţi, au fost aplicate vezicatoare, iar pe gât o cataplasmă din tărâţe şi oţet.44 George Washington Custis, nepotul după soţie al muribundului, a consemnat ultimele clipe ale primului preşedinte al Americii: Pe măsură ce se înnopta, era din ce în ce mai limpede că el se pierde, şi părea pe deplin conştient că „i se apropie clipa“. A întrebat ce oră e şi i s-a spus că mai sunt zece minute până la zece. Apoi, n-a mai glăsuit – mâna morţii era asupra lui, şi-şi dădea seama că „i-a sunat ceasul“. Cu o uimitoare stăpânire de sine, s-a pregătit să moară. Culcat pe pat, Părintele Naţiunii şi-a îndreptat trupul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi, fără vreun oftat, fără vreun geamăt, a murit. Niciun spasm ori zvârcolire n-a vestit clipa în care duhul său nobil şi-a luat tăcut zborul; atât de liniştit arăta în somnul morţii chipul său plin de bărbăţie, încât abia după câteva clipe au putut cei din jur să creadă că patriarhul s-a săvârşit din viaţă. George Washington, un uriaş de 1,92 m, fusese golit de jumătate din sânge în mai puţin de o zi. Medicii răspunzători de tratarea lui Washington susţineau că aceste măsuri drastice au fost necesare ca o ultimă şansă de a salva viaţa pacientului, şi cei mai mulţi dintre colegii lor au aprobat această decizie. Au fost totuşi şi păreri opuse în comunitatea medicală. Cu toate că lăsarea de sânge era de veacuri o procedură acceptată, unii doctori începeau acum să se îndoiască de valoarea ei. Ei susţineau că lăsarea de sânge e riscantă pentru pacienţi, în orice loc de pe corp ar fi efectuată şi indiferent dacă se scot o jumătate de litru sau doi. După părerea acelor medici, dr. Craik, dr. Brown şi dr. Dick l-au omorât de-a binelea pe fostul preşedinte, golindu-l, fără niciun rost, de sânge. Cine avea însă oare dreptate – cei mai grozavi medici din ţară, care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze pe eroul naţiunii, ori medicii care au ales să meargă pe propriul drum şi în ochii cărora lăsarea de sânge era o moştenire zănatică şi primejdioasă, lăsată de Grecia antică? Printr-o coincidenţă, în ziua în care a murit Washington, 14 decembrie 1799, un tribunal se ocupa exact de problema dacă lăsarea de sânge le face bolnavilor rău sau bine. Sentinţa a apărut ca rezultat al unui articol scris de reputatul jurnalist englez William Cobbett, care locuia în Philadelphia şi căruia îi stârnise interesul activitatea unui doctor pe nume Benjamin Rush, cel mai renumit şi mai aprig susţinător al lăsării de sânge. Pe doctorul Rush îl admira toată America pentru strălucita sa carieră medicală, ştiinţifică şi politică. Scrisese optzeci şi cinci de lucrări importante, printre care primul manual de chimie din America, fusese medic-şef al armatei americane şi, lucrul cel mai important, fusese unul dintre semnatarii Declaraţiei de Independenţă. Poate că succesele sale erau de aşteptat, dacă ne gândim că absolvise la numai paisprezece ani College of New Jersey, devenit ulterior Universitatea Princeton. Rush lucra la Pennsylvania Hospital din Philadelphia şi era profesor la şcoala medicală afiliată acestuia, unde, în perioada în care el a deţinut acest post, şi-au desăvârşit pregătirea trei sferturi dintre medicii americani. Se bucura de un respect atât de mare, încât i se zicea „Hipocratele Pennsylvaniei“, şi este, până în prezent, singurul medic căruia American Medical Association i-a făcut statuie în Washington, D. C. Cariera sa prolifică i-a permis să convingă o întreagă generaţie de medici de binefacerile lăsării de sânge, printre aceştia numărându-se şi cei trei care l-au îngrijit pe generalul Washington. Căci Rush luptase, alături de doctorul Craik, în Războiul de Independenţă, fusese studentul doctorului Brown la Edinburgh şi profesorul doctorului Dick în Pennsylvania. Doctorul Rush chiar punea în practică ceea ce afirma. Cele mai multe consemnări despre lăsarea de sânge practicată de el sunt din timpul epidemiilor de febră galbenă din Philadelphia din anii 1794 şi 1797. Uneori, lăsa sânge la o sută de pacienţi pe zi, ceea ce înseamnă că în clinica sa duhnea a sânge putrezit, ceea ce atrăgea roiuri de muşte. Şi iată că William Cobbett, care avea o aplecare specială în dezvăluirea scandalurilor medicale, era convins că Rush omora, fără să-şi dea seama, mulţi pacienţi. Cobbett a început să cerceteze listele de decese locale şi a observat, desigur, creşterea ratei deceselor după ce colegii lui Rush i-au urmat recomandările în privinţa lăsării de sânge. Aceasta l-a făcut să declare că metodele lui Rush „au contribuit la depopularea Pământului”. Reacţia doctorului Rush la această acuzaţie de malpraxis a fost să-l dea pe Cobbett în judecată pentru calomnie, la Philadelphia, în 1797. Amânările şi întreruperile au tărăgănat procesul timp de doi ani, dar, la sfârşitul anului 1799, juriul era gata să se pronunţe. Esenţa problemei era dacă avea dreptate Cobbett când afirma că Rush îşi omora pacienţii prin lăsarea de sânge, sau afirmaţiile sale erau nefondate şi răuvoitoare. Deşi Cobbett putea să-şi susţină afirmaţiile arătând listele deceselor, aici nu era vorba despre o analiză riguroasă a impactului lăsării de sânge, în plus, tot restul era împotriva lui. La proces, au fost chemaţi bunăoară doar trei martori, toţi trei fiind medici care agreau concepţiile despre medicină ale doctorului Rush. De asemenea, au participat şapte avocaţi, ceea ce sugerează că forţa de persuasiune a fost mai mare decât cea a dovezilor. Rush, cu averea şi reputaţia sa, avea cei mai buni avocaţi din oraş, drept care sarcina lui Cobbett era cum nu se poate mai grea. Şi, peste toate astea, probabil că juriul mai era influenţat şi de faptul că William Cobbett nu era medic, în vreme ce Rush era unul dintre fondatorii medicinei americane, aşa încât părea firesc să-l susţină pe Rush. Nu-i de mirare că Rush a avut câştig de cauză. Cobbett a fost condamnat să-i plătească lui Rush o despăgubire de 5.000 de dolari, cea mai mare plătită vreodată în Pennsylvania. Prin urmare, exact în momentul în care George Washington murea în urma unei serii de lăsări de sânge, un tribunal hotăra că acesta e un tratament medical întru totul satisfăcător. Şi totuşi, nu ne putem baza pe sentinţa unui tribunal din secolul al XVIII-lea în problema dacă foloasele medicale ale lăsării de sânge depăşesc – sau nu – efectele ei secundare vătămătoare. La urma urmei, probabil că sentinţa a fost influenţată puternic de toţi factorii menţionaţi mai sus. De asemenea, să nu uităm că, în vreme ce Cobbett era un străin, Rush era erou naţional, aşa încât o sentinţă împotriva lui Rush era aproape de neconceput. Pentru a stabili adevărata valoare a lăsării de sânge, medicina avea nevoie de o procedură mai riguroasă, ceva care să fie mai puţin influenţabil chiar şi decât cel mai cinstit tribunal posibil. De fapt, în vreme ce dezbăteau probleme medicale în faţa unui tribunal, Rush şi Cobbett habar n-aveau că, de cealaltă parte a Atlanticului, fusese deja descoperită exact procedura potrivită pentru stabilirea adevărului în privinţa problemelor medicale, şi aceasta era folosită cu mare succes. Iniţial, fusese utilizată pentru a testa un tratament cu totul nou pentru o boală care-i afecta doar pe marinari, însă, în scurt timp, avea să fie utilizată pentru o serie de intervenţii medicale, printre care şi terapiile alternative. Scorbut, limeys* şi analiza sângelui în iunie 1744, un erou al marinei britanice, comandantul George Anson, se întorcea acasă după o călătorie în jurul lumii care durase aproape patru ani. Pe drum, Anson a înfruntat galionul spaniol „Covadonga” şi l-a capturat, cu toate cele 1.313.843 monede de argint de opt reali şi cele 35.682 de uncii de argint curat pe care acesta le avea la bord, cea mai mare pradă dintr-un deceniu de lupte împotriva Spaniei. Când Anson şi oamenii săi au mărşăluit triumfal prin Londra, au fost însoţiţi de comoară, treizeci şi două de care pline cu lingouri. Anson a plătit însă scump aceste trofee. Echipajul său a fost în repetate rânduri lovit de o boală numită scorbut, care a ucis peste două treimi dintre marinari. Ca să avem imaginea completă, în vreme ce doar patru oameni au murit în luptele navale purtate de Anson, peste o mie au fost răpuşi de scorbut. Scorbutul a fost un flagel permanent încă de când corăbiile au ridicat ancora pentru călătorii care au depăşit câteva săptămâni. Primul caz de scorbut pe o corabie a fost înregistrat în 1497, când Vasco da Gama a trecut de Capul Bunei Speranţe, iar apoi cazurile s-au înmulţit când căpitanii tot mai îndrăzneţi s-au avântat din ce în ce mai departe. Medicul militar englez William Clowes, care a însoţit flota reginei Elisabeta, a descris amănunţit simptomele groaznice care aveau să ucidă, în cele din urmă, două milioane de marinari: Gingiile le erau putrede tocmai până la rădăcina dinţilor, iar obrajii le erau tari şi umflaţi, dinţii li se clătinau, gata-gata să cadă… respiraţia le era urât mirositoare. Picioarele le erau nesigure şi atât de slăbite, încât simţeau peste tot dureri şi junghiuri, cu multe pete ori puncte albăstrii şi roşietice, unele mari, iar altele mici, ca pişcăturile de purice. Din perspectivă modernă, toate acestea devin inteligibile, deoarece ştim că scorbutul este rezultatul deficitului de vitamina C. Corpul omenesc foloseşte vitamina C pentru a produce colagen, care aglutinează muşchii, vasele de sânge şi alte structuri ale corpului, ajutând astfel la vindecarea tăieturilor şi vânătăilor. Lipsa vitaminei C duce, prin urmare, la sângerare şi la deteriorarea cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor, oaselor, pielii, gingiilor şi dinţilor. Pe scurt, bolnavul de scorbut se dezintegrează treptat şi moare în chinuri. Termenul „vitamină” descrie o substanţă nutritivă vitală pentru supravieţuire, dar pe care organismul nu o poate produce singur, aşa încât trebuie procurată din alimente. Vitamina C o luăm, de obicei, din fructe, care, din păcate, lipseau din hrana marinarilor de rând. Ei mâncau biscuiţi, came sărată, peşte uscat, toate acestea lipsite de vitamina C şi, probabil, pline de gărgăriţe. De fapt, prezenţa acestora era socotită de obicei semn bun, căci gărgăriţele părăseau carnea doar când devenea primejdios de stricată şi cu totul necomestibilă. Soluţia simplă ar fi fost modificarea alimentaţiei marinarilor, dar oamenii de ştiinţă încă nu descoperiseră vitamina C şi nu cunoşteau importanţa fructelor proaspete în prevenirea scor- butului. Doctorii au propus, în schimb, multe alte remedii. Totdeauna merita, desigur, să se încerce lăsarea de sânge, iar printre celelalte tratamente se număra consumarea de pastă de mercur, apă sărată, oţet, acid sulfuric, acid clorhidric sau vin de Mosella. Alt tratament implica îngroparea bolnavului în nisip până la gât, lucru care nu prea era la îndemână în mijlocul Pacificului. Remediul cel mai sucit era munca grea, întrucât doctorii au băgat de seamă că scorbutul are în general legătură cu marinarii leneşi. Doctorii confundaseră, desigur, cauza cu efectul, căci scorbutul era cel care îi făcea pe marinari leneşi, nu lenea îi făcea pe marinari vulnerabili la scorbut. Această gamă de remedii inutile a făcut ca ambiţiile maritime din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea să fie frânate în continuare de moartea provocată de scorbut. Învăţaţii de pretutindeni au născocit teorii ezoterice despre cauzele scorbutului şi au dezbătut meritele diferitelor tratamente, însă nimeni nu părea să fie în stare să pună stavilă putrezirii care ucidea sute de mii de marinari. Apoi, în 1746, a avut loc o descoperire capitală, când un tânăr medic de marină scoţian, pe nume James Lind, s-a îmbarcat pe „Salisbury’7 Mintea lui ascuţită şi meticuloasă i-a îngăduit să facă abstracţie de modă, prejudecăţi, poveşti şi zvonuri şi a abordat flagelul scorbutului în mod extrem de logic şi raţional. Pe scurt, James Lind era menit să izbândească acolo unde toţi ceilalţi eşuaseră, deoarece a pus în aplicare ceea ce pare să fi fost prima testare clinică controlată din lume. În timpul serviciului militar, Lind a navigat prin Canalul Mânecii şi Marea Mediterană şi, cu toate că „Salisbury“ nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de ţărm, în primăvara lui 1747 o zecime dintre marinari aveau simptome de scorbut. Prima reacţie a lui Lind a fost, probabil, să le ofere marinarilor unul dintre numeroasele tratamente populare în acea vreme, însă ea a fost depăşită de altă idee care i-a venit. Ce-ar fi dacă ar trata marinarii în feluri diferite? Observând care se simte mai bine şi care se simte mai rău, ar putea să afle care tratamente sunt eficiente şi care nu sunt bune de nimic. Chiar dacă nouă lucrul acesta ne pare de la sine înţeles, era o abatere cu adevărat radicală de la tradiţia medicală. Pe 20 mai, Lind a identificat doisprezece marinari cu simp- tome de scorbut la fel de grave, aşa încât aveau toţi „gingiile putrede, pete şi letargie, şi slăbiciunea genunchilor44. Le-a aşezat apoi hamacele în aceeaşi parte a navei şi a avut grijă ca ei să primească aceleaşi alimente la micul-dejun, prânz şi cină, stabilind astfel „un regim alimentar comun44. În acest fel, Lind asigura corectitudinea testării, deoarece toţi pacienţii erau la fel de bolnavi şi beneficiau de aceleşi condiţii de cazare şi hrănire. A împărţit după aceea marinarii în şase perechi şi a oferit fiecărei perechi un tratament diferit. Primei perechi i-a dat un sfert de litru de cidru, celei de-a doua i-a administrat de trei ori pe zi câte douăzeci şi cinci de picături de elixir de vitriol (acid sulfuric), cea de-a treia pereche a primit de trei ori pe zi câte două linguri de oţet, cea de-a patra a primit o dată pe zi câte un sfert de litru de apă de mare, celei de-a cincea perechi i-a administrat o pastă medicinală din usturoi, muştar, ridichi şi smirnă, iar cea de-a şasea a primit în fiecare zi două portocale şi o lămâie. A fost monitorizat încă un alt grup de marinari bolnavi, care au mâncat ca de obicei, funcţionând ca grup de control. Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim două lucruri importante. În primul rând, includerea portocalelor şi lămâilor era pură întâmplare. Cu toate că au existat încă din 1601 câteva rapoarte despre faptul că lămâile ameliorează simptomele scorbutului, în ochii medicilor de la sfârşitul veacului al XVIII-lea fructele ar fi fost un remediu bizar. Dacă ar fi existat în vremea lui Lind termenul „medicină alternativă44, colegii lui poate că ar fi pus portocalelor şi lămâilor eticheta „alternative44, întrucât erau remedii naturale, care nu se bazau pe o teorie plauzibilă, şi astfel era puţin probabil să se compare cu medicamentele cele mai consacrate. Cel de-al doilea lucru important este că Lind n-a inclus în testul său lăsarea de sânge. Cu toate că alţii ar fi putut crede că lăsarea de sânge este utilă în tratarea scorbutului, Lind nu era convins de asta şi a presupus că tratamentul real este legat de alimentaţie. Vom reveni curând la problema testării lăsării de sânge. Testarea clinică a început, iar Lind aştepta să vadă dacă vreunul dintre marinari se va simţi mai bine, şi care anume. Cu toate că testarea urma să dureze paisprezece zile, după numai şase zile s-a terminat rezerva de citrice de pe navă, aşa încât Lind a trebuit să evalueze rezultatele în această fază timpurie. Din fericire, concluzia era aproape evidentă, deoarece marinarii care au primit lămâi şi portocale se simţeau remarcabil de bine, aproape vindecaţi. Toţi ceilalţi pacienţi sufereau în continuare de scorbut, în afară de consumatorii de cidru, care prezentau mici semne de ameliorare. Aceasta se datora, probabil, faptului că şi cidrul poate să conţină mici cantităţi de vitamina C, în funcţie de felul în care este preparat. Prin controlarea variabilelor, cum sunt mediul şi regimul alimentar, Lind demonstrase că portocalele şi lămâile erau esenţiale în vindecarea scorbutului. Chiar dacă numărul de pacienţi implicaţi în testare a fost extrem de mic, rezultatele obţinute erau atât de izbitoare, încât el a fost convins de rezultate. Habar nu avea, desigur, că portocalele şi lămâile conţin vitamina C, ori că vitamina C este un ingredient-cheie în producţia de colagen, dar niciunul dintre aceste lucruri nu era important – esenţialul era că tratamentul lui a dus la vindecare. Demonstrarea faptului că un tratament este eficient e o prioritate absolută în medicină; cunoaşterea detaliilor exacte ale mecanismului care stă la bază poate fi lăsată în seama cercetărilor ulterioare. Dacă Lind ar fi făcut cercetare în secolul al XXI-lea, şi-ar fi prezentat rezultatele într-o conferinţă importantă şi apoi le-ar fi publicat într-o revistă medicală. Alţi oameni de ştiinţă ar fi citit despre metodologia sa şi ar fi repetat testarea, iar într-un an sau doi ar fi existat consens internaţional în privinţa capacităţii portocalelor şi lămâilor de a vindeca scorbutul. Din nefericire, comunitatea medicală din veacul al XVIII-lea era destul de fragmentată, aşa încât adeseori descoperirile erau ignorate. Lind însuşi n-a ajutat prea mult, deoarece era timid, aşa că nu şi-a publicat lucrarea de cercetare şi n-a contribuit la cunoaşterea ei. În cele din urmă, la şase ani după testare, a scris despre aceasta într-o carte dedicată comandantului Anson, despre care se ştia că pierduse, cu numai câţiva ani înainte, o mie de oameni din pricina scorbutului. Treatise on the Scurvy {Tratat despre scorbut) era un tom de patru sute de pagini de natură să intimideze, scris într-un stil greoi, şi nu-i de mirare că i-a adus doar puţini adepţi. Lucrurile au fost înrăutăţite de faptul că Lind a subminat credibilitatea tratamentului său prin crearea unei versiuni concentrate a sucului de lămâie, care ar fi fost mai uşor de transportat, stocat, păstrat şi administrat. Acest soi de sirop a fost obţinut prin încălzirea şi evaporarea sucului de lămâie, dar Lind nu şi-a dat seama că acest procedeu distrugea vitamina C, ingredientul activ care vindeca scorbutul. Prin urmare, cei care au urmat recomandările lui Lind au fost curând dezamăgiţi, deoarece siropul de lămâie era aproape cu totul nefolositor. Aşadar, în ciuda unei testări încununate de succes, tratamentul simplu cu lămâie a fost ignorat, scorbutul a continuat să facă ravagii şi au mai murit mulţi marinari. În 1723, la sfârşitul Războiului de Şapte ani cu Franţa, documentele arătau că 1.512 marinari britanici au fost ucişi în luptă şi 100.000 au fost ucişi de scorbut. Şi totuşi, în 1780, la treizeci şi trei de ani după testarea iniţială, lucrarea lui Lind a fost remarcată de influentul medic Gilbert Blane. Acesta, poreclit „Chillblain“* din pricina purtării glaciale, a dat – pe când se pregătea de primul său post în marină, în cadrul flotei britanice din Caraibe – peste tratatul despre scorbut al lui Lind. A fost impresionat de declaraţia lui Lind că nu va „propune nimic dictat de simpla teorie, ci va confirma totul prin experienţe şi fapte, cele mai de nădejde călăuze”. Inspirat de metoda lui Lind şi interesat de concluziile acestuia, Blane a hotărât să monitorizeze scrupulos rata mortalităţii în cadrul flotei britanice în Indiile Occidentale, pentru a vedea ce se întâmplă dacă introduce lămâi în regimul alimentar al tuturor marinarilor. Cu toate că studiul lui Blane a fost mai puţin riguros controlat decât cel al lui Lind, el a implicat un număr mult mai mare de marinari, iar rezultatele au fost, fără îndoială, şi mai izbitoare. În primul an petrecut de el în Indiile Occidentale, flota britanică număra 12.019 marinari, dintre care 60 au murit în luptă şi încă 1.518 de boli, scorbutul fiind răspunzător de majoritatea copleşitoare a acestor decese. După ce Blane a introdus însă lămâile în regimul alimentar, rata mortalităţii a scăzut la jumătate. Mai târziu, în locul lămâilor galbene, s-au folosit adesea lămâile verzi (limes), de unde se trage termenul argotic limeys care-i desemna pe marinarii englezi şi, ulterior, pe englezi, în general. Nu numai că Blane a fost convins de importanţa fructelor proaspete, dar, după cincisprezece ani – când a fost numit în Sick and Hurt Board*, care răspundea de stabilirea procedurilor medicale navale –, a izbutit să realizeze prevenirea scorbutului în întreaga flotă britanică. Pe 5 martie 1795, Comisia şi Amiralitatea au căzut de acord asupra faptului că vieţile marinarilor vor fi salvate dacă li se dă zilnic o raţie de suc de lămâie nu mai mare de trei sferturi de uncie**. Lind murise chiar în anul precedent, însă misiunea lui de a scăpa de scorbut navele britanice a fost iscusit dusă la îndeplinire de Blane. Englezii nu se grăbiseră defel să adopte tratamentul cu lămâi, căci trecuse aproape o jumătate de veac de la testul revoluţionar al lui Lind, însă multe alte naţiuni au întârziat şi mai mult. Aceasta le-a dat englezilor un avantaj imens în ceea ce priveşte colonizarea teritoriilor îndepărtate şi înfruntările navale cu vecinii lor europeni. De exemplu, înainte de bătălia de la Tra- falgar, în 1805, Napoleon plănuise să invadeze Marea Britanie, dar n-a putut s-o facă, din pricina blocadei navale britanice, care i-a împiedicat timp de câteva luni navele să iasă din porturi. Ţinerea pe loc a flotei franceze a fost posibilă doar pentru că echipajele de pe navele britanice erau aprovizionate cu fructe, ceea ce însemna că nu trebuie să-şi întrerupă misiunea ca să aducă la bord marinari sănătoşi în locul celor răpuşi de scorbut. Într-adevăr, nu este exagerat să spunem că inventarea testării clinice de către Lind şi, ulterior, faptul că Blane a popularizat consumul de lămâi ca tratament al scorbutului au salvat naţiunea, deoarece armata lui Napoleon era mult mai puternică decât cea britanică, aşa încât eşecul blocadei ar fi avut drept consecinţă, probabil, izbânda invaziei franceze. Soarta unei naţiuni are o însemnătate istorică imensă, însă aplicarea testării clinice avea să aibă, în veacurile următoare, O importanţă şi mai mare. Cercetările medicale aveau să folosească în mod curent testările clinice, pentru a stabili care tratamente dau roade şi care sunt ineficiente. Acest lucru avea, la rândul său, să permită medicilor – capabili de-acum să vindece boli apelând mai degrabă la leacuri verificate, decât recomandând greşit remedii de-ale şarlatanilor – salvarea a sute de milioane de vieţi din întreaga lume. Dat fiind rolul ei principal în medicină, lăsarea de sânge a fost unul dintre primele tratamente supuse verificării prin intermediul testării clinice controlate. În 1809, la numai zece ani de la momentul în care lui Washington, aflat pe patul pe moarte, I s-a luat sânge, un medic militar scoţian, pe nume Alexander Hamilton, s-a hotărât să afle dacă este – sau nu – recomandabil să se aplice pacienţilor lăsarea de sânge. În mod ideal, testarea clinică efectuată de el ar fi trebuit să examineze impactul lăsării de sânge asupra unei singure maladii sau asupra unui singur simptom, cum ar fi gonoreea sau febra, deoarece rezultatele tind să fie mai clare dacă testarea se concentrează pe un singur tratament, pentru o singură afecţiune. Testarea a avut însă loc în vreme ce Hamilton participa la Războiul Peninsular din Portugalia, unde condiţiile de pe câmpul de luptă nu-i ofereau luxul de a efectua o testare ideală – aşa că a examinat impactul lăsării de sânge asupra unei game largi de afecţiuni. Ca să fim drepţi cu Hamilton, trebuie să spunem că acest proiect n-a fost chiar atât de nerezonabil, dat fiind că în epocă lăsarea de sânge era recomandată insistent ca panaceu – dacă medicii credeau că lăsarea de sânge poate să vindece orice boală, atunci putem spune că testarea ar trebui să includă pacienţi cu toate bolile. Hamilton a început testarea prin împărţirea în trei grupuri a unui lot de 366 de soldaţi cu diferite probleme medicale. Primele două grupuri au fost tratate de el însuşi şi de un coleg (domnul Anderson) fără să recurgă la lăsarea de sânge, în vreme ce de al treilea grup s-a ocupat un medic al cărui nume nu a fost consemnat, care a administrat tratamentul uzual al lăsării de sânge cu ajutorul lanţetei. Rezultatele testului au fost clare: A fost aranjat în aşa fel, încât acest număr a fost admis, alternativ, ca fiecare dintre noi să aibă câte o treime. Bolnavii erau primiţi fără osebire şi se bucurau pe cât posibil de aceeaşi îngrijire şi acelaşi confort. […] Nici domnul Anderson, nici eu nu am folosit lanţeta nici măcar o dată. El a pierdut doi bolnavi, eu patru; iară din cealaltă treime au murit treizeci şi cinci de pacienţi. Rata deceselor la pacienţii trataţi prin lăsarea de sânge a fost de zece ori mai mare decât la ceilalţi. Era o acuzaţie incrimi- natorie la adresa lăsării de sânge şi o spectaculoasă demonstraţie că ea mai degrabă provoacă moartea decât salvează vieţi. Ar fi fost însă greu de combătut concluzia testării, deoarece aceasta era cu mult în avantaj în privinţa a doi dintre principalii factori ce determină calitatea unei testări. În primul rând, testarea a fost controlată atent, ceea ce înseamnă că grupuri separate de pacienţi au fost tratate similar, cu excepţia unui factor distinct, şi anume lăsarea de sânge. Aceasta i-a îngăduit lui Hamilton să izoleze impactul lăsării de sânge. Dacă grupul la care s-a practicat lăsarea de sânge ar fi fost ţinut în condiţii mai proaste, ori ar fi avut alt regim alimentar, rata mai mare a deceselor ar fi putut fi pusă pe seama mediului ori hranei, însă Hamilton a avut grijă ca toate grupurile să primească „aceeaşi îngrijire” şi „acelaşi confort”. Prin urmare, lăsarea de sânge a putut fi identificată ca singurul factor răspunzător de rata mai mare a deceselor în al treilea grup. În al doilea rând, Hamilton s-a străduit să asigure corectitudinea testării prin garantarea faptului că grupurile studiate sunt, în medie, cât mai asemănătoare posibil. A realizat acest lucru evitând orice repartizare sistematică a pacienţilor, cum ar fi direcţionarea deliberată a soldaţilor mai vârstnici către grupul tratat prin lăsare de sânge, ceea ce ar fi făcut ca rezultatele testului lăsării de sânge să fie distorsionate. Hamilton a inclus însă pacienţii în fiecare grup în mod „alternativ” şi „fără osebire”, lucru cunoscut în prezent ca randomizare a alocării tratamentelor într-o testare. Dacă pacienţii sunt repartizaţi în grupuri în mod aleatoriu, se poate presupune că grupurile vor fi, în mare, similare din perspectiva oricărui factor – cum ar fi vârsta, veniturile, sexul sau gravitatea maladiei – care ar putea afecta evoluţia unui pacient. Randomizarea face ca până şi factorii necunoscuţi să fie distribuiţi echilibrat între grupuri. Corectitudinea asigurată de randomizare este deosebit de utilă când lotul inţial de participanţi este mare. În cazul amintit, numărul participanţilor (366) era impresionant. În prezent, cercetătorii din domeniul medicinei numesc aceasta testare controlată randomizată (TER)*, sau testare clinică randomizată, şi este considerată etalonul-aur al verificării terapiilor. Cu toate că Hamilton a reuşit să facă prima testare clinică randomizată a efectelor lăsării de sânge, nu a reuşit să publice rezultatele. De fapt, ştim de cercetarea efectuată de Hamilton doar pentru că documentele sale au fost redescoperite, în 1987, printre documente ascunse într-un cufăr aflat la Royal College of Physicians din Edinburgh. Nepublicarea este o abatere gravă de la datoria fiecămi cercetător medical, deoarece publicarea are două urmări importante. În primul rând, îi încurajează pe alţii să repete cercetarea, lucru care poate fie să dezvăluie erori ale cercetării iniţiale, fie să confirme rezultatele. În al doilea rând, publicarea este cea mai bună cale de a face cunoscută descoperirea, aşa încât alţii pot să aplice ceea ce au învăţat din ea. Nepublicarea lucrării a făcut ca testarea luării de sânge efectuată de Hamilton să nu aibă nicio influenţă asupra entuziasmului manifestat de multă lume faţă de această practică. A trebuit să mai treacă nişte ani până ce alţi pionieri ai medicinei, cum este medicul francez Pierre Louis, să efectueze propriile testări şi să confirme concluziile lui Hamilton. Aceste rezultate, care au fost publicate şi difuzate cum se cuvine, arătau în mod repetat că lăsarea de sânge nu este un procedeu care salvează viaţa, ci este mai degrabă un potenţial ucigaş. În lumina acestor descoperiri, este foarte probabil ca lăsarea de sânge să fie în mare măsură răspunzătoare de moartea lui George Washington. Din păcate, dat fiind că aceste concluzii defavorabile lăsării de sânge erau contrare concepţiei predominante, mulţi medici le-au acceptat cu greu şi chiar au făcut tot ce le stătea în puteri ca să le submineze. De exemplu, când Pierre Louis şi-a publicat, în 1828, rezultatele testelor, mulţi medici au respins concluzia sa despre lăsarea de sânge tocmai din cauză că se baza pe date obţinute prin analizarea unui număr mare de pacienţi. Ei au atacat aşa-numita sa „metodă numerică44, deoarece îi interesa mai mult tratarea pacientului individual care zăcea în faţa lor decât ceea ce s-ar putea întâmpla unui eşantion mare de pacienţi. Louis a ripostat cu argumentul că era imposibil să ştii dacă un anumit tratament este – sau nu – neprimejdios şi eficient pentru pacientul individual dacă nu s-a demonstrat că este neprimejdios şi eficient pentru un număr mare de pacienţi: „Un agent terapeutic nu poate fi folosit cu discernământ ori probabilitate de succes într-un anumit caz decât dacă a fost dovedită anterior eficienţa lui generală în cazuri analoge […] fără ajutorul statisticilor, nu e posibil nimic care să semene cu medicina adevărată.44 Iar când medicul scoţian Alexander Maclean, care lucra în India în 1818, a susţinut ideea utilităţii testărilor medicale pentru a verifica tratamentele, criticii au spus că nu se cuvine să faci astfel de experienţe cu sănătatea bolnavilor. Răspunsul lui a fost că evitarea testărilor ar face ca medicina să nu fie niciodată mai mult decât o colecţie de tratamente neverificate, care ar putea fi cu totul nefolositoare ori primejdioase. El a descris medicina practicată fără niciun fel de dovezi ca pe „o serie continuă de experimente cu vieţile semenilor noştri44. În ciuda inventării testării clinice şi fără să ţină cont de dovezile împotriva lăsării de sânge, mulţi medici europeni au continuat să lase sânge pacienţilor lor, în aşa măsură, încât, în 1833, Franţa a trebuit să importe 42 de milioane de lipitori. Dar, cu fiecare deceniu ce trecea, doctorii au devenit mai raţionali, testările au devenit un lucru mai obişnuit, iar terapiile primejdioase şi nefolositoare, cum este lăsarea de sânge, şi-au început declinul. Înainte de testarea clinică, un doctor stabilea tratamentul pentru un anumit pacient, bazându-se pe propriile prejudecăţi, sau pe ceea ce învăţase de la colegii săi, sau pe amintirile distorsionate ale cazurilor în care tratase alţi câţiva pacienţi cu aceeaşi afecţiune. După apariţia testării clinice, doctorii puteau să aleagă tratamentul pentru un singur pacient, examinând dovezile obţinute prin mai multe testări, în care se poate să fi fost implicaţi mii de pacienţi. Tot nu exista garanţia că un tratament care se dovedise eficient într-o serie de testări va vindeca un anumit pacient, însă orice medic care adopta această metodă îi oferea pacientului său cele mai mari şanse de vindecare. Faptul că Lind a inventat testarea clinică a declanşat o revoluţie treptată, care a luat avânt pe parcursul secolului al XIX-lea. Ea a transformat medicina, din loteria periculoasă care era în veacul al XVIII-lea, în disciplina raţională din secolul al XX-lea. Testarea clinică a ajutat la apariţia medicinei modeme, care ne-a permis să ducem o viaţă mai lungă, mai sănătoasă şi mai fericită. Medicina bazată pe dovezi Dat fiind că testările medicale sunt un factor important în stabilirea celor mai bune tratamente pentru pacienţi, ele au rolul principal în mişcarea numită medicina bazată pe dovezi. Cu toate că principiile esenţiale ale medicinei bazate pe dovezi ar fi fost apreciate de James Lind în veacul al XVIII-lea, mişcarea s-a răspândit cu adevărat abia pe la mijlocul secolului al XX-lea, iar denumirea însăşi a apărut în presă abia în 1992, când a fost inventată de David Sackett, de la Memaster University, Ontario. El a definit-o astfel: „Medicina bazată pe dovezi înseamnă utilizarea conştientă, explicită şi judicioasă a celor mai bune dovezi existente în luarea deciziilor legate de îngrijirea fiecărui pacient în parte.” Medicina bazată pe dovezi sporeşte puterea doctorilor prin faptul că le oferă cele mai fiabile informaţii şi, prin urmare, este benefică pacienţilor, deoarece măreşte probabilitatea ca ei să primească tratamentul cel mai potrivit. Din perspectiva secolului al XXI-lea, pare evident că deciziile medicale trebuie să se bazeze pe dovezi, provenite, în mod caracteristic, din testările clinice randomizate, însă apariţia medicinei bazate pe dovezi reprezintă un moment de răscruce în istoria medicinei. Anterior dezvoltării medicinei bazate pe dovezi, medicii erau cât se poate de ineficienţi. De obicei, pacienţii care se vindecau izbuteau să-şi revină de pe urma bolilor în ciuda tratamentelor primite, nu datorită acestora. După ce corpul medical a adoptat însă idei la îndemână, cum e testarea clinică, progresul a devenit rapid. În zilele noastre, testarea clinică este uzuală în verificarea noilor tratamente, iar experţii medicali sunt de acord că medicina bazată pe dovezi e cheia îngrijirii medicale eficiente. Cu toate acestea, celor care nu fac parte din corpul medical conceptul de medicină bazată pe dovezi le pare uneori rece, confuz şi intimidant. Dacă înclinaţi către acest punct de vedere, atunci, repetăm, merită să ne amintim cum stăteau lucrurile înainte de apariţia testării clinice şi a medicinei bazate pe dovezi: doctorii nu erau conştienţi de răul pe care-l făceau lăsând sânge la milioane de oameni, omorându-i de-a binelea pe mulţi dintre ei, printre care se numără şi George Washington. Aceşti doctori nu erau proşti sau răi; le lipseau pur şi simplu cunoştinţele care apar când iau amploare testările medicale. Amintiţi-vă de Benjamin Rush, prolificul specialist în lăsare de sânge, care a acţionat în judecată pentru calomnie şi a avut câştig de cauză în ziua în care a murit Washington. Era un om sclipitor, foarte învăţat şi plin de compasiune, căruia i se datorează identificarea dependenţei drept maladie şi înţelegerea faptului că alcoolicii îşi pierd capacitatea de a se controla în privinţa consumului de alcool. A pledat, de asemenea, pentru drepturile femeilor, a luptat pentru abolirea sclaviei şi a participat la campania împotriva pedepsei capitale. Şi totuşi, această combinaţie de inteligenţă şi decenţă n-a fost suficientă pentru a-l împiedica să ucidă sute de pacienţi prin lăsare de sânge şi să-şi încurajeze mulţi dintre studenţi să facă exact acelaşi lucru. Respectul faţă de ideile vechi, laolaltă cu motivele inventate ad hoc pentru justificarea lăsării de sânge au fost de natură să-l înşele pe Rush. Rush ar fi putut, bunăoară, confunda cu uşurinţă sedarea provocată de lăsarea de sânge cu o reală îmbunătăţire a stării pacienţilor, nedându-şi seama că, de fapt, îi secătuia de viaţă. Probabil că a fost derutat şi de propria memorie, amintindu-şi selectiv pacienţii care supravieţuiseră lăsării de sânge şi uitându-i în mod corespunzător pe cei care muriseră. Mai mult, Rush se poate să fi fost ispitit să atribuie orice succes tratamentului său şi orice eşec pacientului, care oricum era sortit morţii. Cu toate că medicina bazată pe dovezi condamnă acum tipul de lăsare de sânge practicată de Rush, este important să arătăm că medicina bazată pe dovezi înseamnă, de asemenea, să rămânem deschişi la dovezile noi şi să revizuim concluziile. De pildă, datorită ultimelor dovezi aduse de noile testări, lăsarea de sânge este din nou un tratament acceptabil în situaţii bine determinate – s-a demonstrat bunăoară că lăsarea de sânge folosită în ultimă instanţă poate reduce excesul de fluid provocat de atacul de cord. Tot aşa, lipitorile joacă acum un nou rol, cel de a-i ajuta pe pacienţi să-şi revină după unele intervenţii chirurgicale. În 2007, de pildă, unei femei din Yorkshire i s-au pus în gură lipitori de patru ori pe zi, timp de o săptămână şi jumătate, după rezecţia unei tumori canceroase şi reconstruirea limbii – deoarece lipitorile secretă substanţe chimice care măresc fluxul sanguin, accelerând astfel vindecarea. În ciuda faptului că este, fără îndoială, o forţă a binelui, medicina bazată pe dovezi e privită uneori cu neîncredere. Pentru unii, ea pare o strategie ce îngăduie autorităţilor medicale să-şi protejeze membrii şi tratamentele utilizate de ei, excluzându-i pe cei din afară, care oferă tratamente alternative. De fapt, aşa cum am văzut deja, tocmai opusul este adesea adevărat, deoarece, în realitate, medicina bazată pe dovezi le permite celor din afară să fie auziţi – sprijină orice tratament care se dovedeşte eficient, indiferent cine îl propune şi indiferent cât de ciudat poate să pară. Sucul de lămâie ca tratament al scorbutului era un remediu neplauzibil, însă autorităţile medicale au fost silite să-l accepte, deoarece se sprijinea pe dovezi obţinute prin testări. Pe de altă parte, lăsarea de sânge era, în mare măsură, un tratament-standard, însă autorităţile medicale au fost silite să-şi respingă propria practică, deoarece era subminată de dovezile obţinute prin testări. Există în istoria medicinei un episod care dovedeşte de minune că abordarea bazată pe dovezi sileşte autoritatea medicală să accepte concluziile care apar când medicina e supusă testării. Florence Nightingale, „Femeia cu lampa“*, nu era o persoană de vază, şi iată că a izbutit să aibă ultimul cuvânt într-o dispută îndârjită cu autorităţile medicale dominate de bărbaţi, dat fiind că s-a înarmat cu date solide, irefutabile. Ea poate fi socotită cu adevărat unul dintre primii susţinători ai medicinei bazate pe dovezi, şi a folosit-o cu succes, pentru a transforma sistemul victorian de servicii medicale. Florence şi sora ei s-au născut în timpul unei luni de miere prelungite şi foarte rodnice, de care părinţii lor, William şi Frances Nightingale, s-au bucurat timp de doi ani în Italia. Sora mai mare a lui Florence s-a născut în 1819 şi a primit numele Parthenope, după oraşul în care a venit pe lume – Parthenope fiind denumirea grecească a oraşului Neapole. Florence s-a născut în primăvara lui 1820 şi a primit, la rândul ei, numele oraşului în care a venit pe lume. Era de aşteptat ca Florence să ducă viaţa unei doamne victoriene din clasa privilegiată, însă în adolescenţă o ţinea una şi bună că aude vocea Domnului care o călăuzeşte. Se pare, aşadar, că dorinţa ei de a deveni soră de caritate a fost urmarea unei „chemări divine11. Acest lucru i-a mâhnit pe părinţii ei, deoarece lumea credea, în general, că surorile de caritate sunt slab educate şi uşuratice şi că adesea trag la măsea, însă tocmai acestea erau prejudecăţile pe care Florence era hotărâtă să le distrugă. Era deja şocantă ideea ca Florence să devină soră de caritate în Marea Britanie, aşa încât părinţii ei au fost de două ori mai îngroziţi de hotărârea ei ulterioară de a lucra în spitalele cu răniţi din Războiul Crimeii. Florence citise rapoartele impresionante din ziare cum ar fi The Times, care evidenţiau numărul mare de soldaţi răpuşi de holeră şi de malarie. S-a înscris ca voluntară, iar, în noiembrie 1845, conducea spitalul de la Scutari, în Turcia, în care, după cum se ştia, saloanele erau mizerabile, paturile erau murdare, canalizarea era înfundată, iar mâncarea era alterată. În scurt timp, a înţeles că principala cauză a morţii nu erau rănile suferite de soldaţi, ci bolile care proliferau în condiţiile acelea execrabile. Aşa cum se recunoştea într-un raport oficial, „vântul sufla aeml din canalizare, prin conductele numeroaselor latrine deschise, până pe culoarele şi în saloanele în care zăceau bolnavii”. Florence Nightingale s-a apucat să transforme spitalul – având grijă ca hrana să fie corespunzătoare şi rufaria curată, dispunând curăţarea canalizării şi deschiderea ferestrelor, ca să intre aer curat. În numai o săptămână, au fost îndepărtate 215 roabe cu gunoaie, a fost spălată de nouăsprezece ori canalizarea şi au fost îngropate hoiturile a doi cai, al unei vaci şi a patru câini găsite în perimetrul spitalului. Ofiţerii şi medicii care conduseseră instituţia anterior au considerat că aceste schimbări erau o insultă la adresa profesionalismului lor şi i-au pus piedici la fiecare pas, însă ea şi-a văzut de drum fără să-i bage în seamă. Rezultatele păreau să dea dreptate metodelor ei: în februarie 1855, rata deceselor în rândul tuturor soldaţilor internaţi era de 43%, însă în iunie 1855, după reformele ei drastice, a scăzut, spectaculos, la numai 2%. Când s-a întors în Marea Britanie, în vara lui 1856, Florence Nightingale a fost primită ca o eroină, în mare parte datorită sprijinului dat de The Times: Oriunde se află boala în forma sa cea mai primejdioasă, iar mâna Celei cu coasa e dureros de aproape, e sigur că o poţi vedea pe această femeie cum nu e alta pe lume; prezenţa ei binefăcătoare aduce alinare chiar şi în toiul zbuciumului din preajma morţii. Ea este, fără nicio exagerare, „îngerul slujitor” al acestor spitale, şi, când trupu-i subţiratec alunecă neauzit de-a lungul fiecărui coridor, chipul fiecărui internat se luminează, la vederea ei, de recunoştinţă. Şi totuşi, mai erau mulţi sceptici. Medicul-şef al armatei a susţinut că rata mai mare de supravieţuitori în cazul lui Florence Nightingale nu are neapărat drept cauză îmbunătăţirea condiţiilor de igienă. A spus că aparentul ei succes s-ar putea datora îngrijirii unor soldaţi cu răni mai uşoare, ori poate că ei au fost îngrijiţi într-o perioadă de vreme mai favorabilă, ori poate că a existat alt factor, care nu fusese luat în calcul.

    Refacerea sănătății si imunitătii de Donna Gates și Linda Schatz           Autoarea acestei cărţi nu dă sfaturi medicale şi nu prescrie folosirea vreunei tehnici ca formă de tratament pentru probleme fizice, emoţionale sau medicale în lipsa sfatului medicului, direct sau indirect. Intenţia autoarei este doar să ofere informaţii de natură generală, care să îl ajute pe cititorul aflat în căutarea stării de bine - emoţională şi spirituală. În eventualitatea că foloseşti independent informaţia conţinută în cartea de faţă, acesta fiind dreptul tău constituţional, autoarea şi editura nu îşi asumă niciun fel de responsabilitate pentru acţiunile tale.            Te rog să reţii!                  Această carte sintetizează informaţii din numeroase surse şi puncte de vedere, inclusiv aparţinând ştiinţei medicale moderne, medicinei chinezeşti străvechi, naturopatiei, precum şi din studiile personale ale autoarelor, din observaţie şi experienţă. Concluziile exprimate în ea le aparţin autoarelor.             Dieta pentru un Organism Ecologic este o carte scrisă şi publicată cu intenţia de a deveni o sursă de informare şi un ghid educaţional, atât pentru specialişti, cât şi pentru nespecialişti. Nu trebuie folosită ca substitut al recomandărilor medicului. Asigură-te că ai sprijinul unui medic care cunoaşte importanţa dietei pentru vindecare şi care are experienţă în tratarea complexului de afecţiuni asociate candidozei şi altor afecţiuni imunitare. Deşi sprijinim Dieta pentru un Organism Ecologic şi recomandările asociate ei, ar trebui să iei o decizie pe baza tuturor informaţiilor disponibile, ştiind că ţie îţi revine responsabilitatea de a-ţi direcţiona propria viaţă şi propria sănătate. PREFAŢĂ            Această carte este pentru...       • Oamenii care prezintă simptomele unui sistem imunitar slăbit şi care vor să-şi stimuleze imunitatea.   • Specialiştii din domeniul holistic al îngrijirii sănătăţii ai căror pacienţi suferă de candidoză sau de alte deficienţe ale sistemului imunitar. Pacienţilor voştri le va merge foarte bine cu Dieta pentru un Organism Ecologic şi vor avea mai mult de câştigat de pe urma şedinţelor pe care le parcurgeţi împreună.   • Medicii care prescriu antibiotice, pilule contracepţionale, radioterapie, chimioterapie, terapii cu cortizon, steroizi etc. Dieta pentru un Organism Ecologic îţi va ajuta pacienţii să evite dezvoltarea excesivă a bacteriilor nocive în cursul terapiei, iar pe urmă îi va ajuta să-şi refacă ecosistemul intern şi să prevină îmbolnăvirile ulterioare.          Ar trebui să citeşti această carte dacă...       • Bănuieşti sau ştii că suferi de candidoză, de sindromul oboselii cronice, de cancer, de SIDA sau de alte deficienţe ale sistemului imunitar.   • Ai alergii alimentare cunoscute sau suspectate, ori te confrunţi cu probleme digestive frecvente.   • Ai erupţii cutanate frecvente, suferi de constipaţie sau de pe urma sindromului premenstrual.   • Eşti sâcâită de dureri de cap, de dureri musculare sau articulare. Ai senzaţia că eşti permanent obosită, nervoasă sau deprimată, ori ţi se pare că ai o memorie foarte slabă.   • Eşti sensibilă la mirosul de tutun, de parfum sau la alte mirosuri chimice.   • Ai luat pilule anticoncepţionale.   • Ai fost chinuită şi te-ai simţit frustrată de simptome care persistă indiferent ce ai face ca să scapi de ele.   • Ai antecedente de consum de medicamente, inclusiv abuz de antibiotice sau de droguri ilegale.   • Vrei să le asiguri sănătatea copiilor şi celorlalte persoane dragi.   • Vrei să previi îmbolnăviri majore care nu se manifestă decât la ani de zile după ce au fost puse seminţele: cancer, SIDA, afecţiuni cardiace.            Candidoza şi asocierea ei cu SIDA, cancerul,  oboseala cronică şi alte tulburări imunitare                    Bun-venit la Dieta pentru un Organism Ecologic, un mijloc dovedit de îmbunătăţire a stării de sănătate şi de eliminare a simptomelor candidozei - creşterea populaţiilor de fungi. Câtă vreme în organismul tău există o creştere a acestor populaţii, sistemul imunitar este într-atât de copleşit, încât nici măcar nu poate începe să-şi îndeplinească atribuţiile reale, adică să lupte împotriva unor invadatori cum ar fi HIV şi herpes, ori împotriva creşterii rebele a unor grupuri de celule (cancer). Candidoza reflectă faptul că sistemul imunitar se află în stare de asediu; şi până nu aduci candidoza sub control prin dietă, odihnă, mişcare şi o atitudine hotărâtă, nu pot fi înfrânte nici alte afecţiuni provocate de compromiterea sistemului imunitar. Trebuie să ne concentrăm asupra candidozei ca prim pas în ameliorarea imunităţii. Prin urmare, deşi această carte e scrisă special pentru persoanele care suferă de candidoză, la fel de valoroasă este şi pentru persoanele care suferă de afecţiuni asociate unui sistem imunitar compromis.           Dieta pentru un Organism Ecologic (sau, simplu, „Dieta") îţi oferă un cadru pentru tot restul vieţii. Îţi asigură instrumentele de bază ce te vor ajuta să-ţi refaci şi să-ţi menţii echilibrul şi vitalitatea pe care le merită organismul tău. Dieta este în spiritul naturii, nu împotriva acestuia. Îţi întăreşte imunitatea. Ea poate să întreţină un sentiment mai accentuat de calm în viaţa ta, punându-ţi la dispoziţie recomandări şi principii clare.          Înseamnă asta că nu vei mai mânca niciodată pizza, hamburgeri sau deserturi? Nu neapărat! În forma ei cea mai strictă, terapeutică, Dieta este concepută pentru a vindeca un dezechilibru interior grav, care ameninţă viaţa. Dacă ai voinţa de a o respecta timp de trei luni până la un an (în funcţie de severitatea dezechilibrului), te vei face bine... suficient de bine încât să mănânci din nou asemenea preparate (chit că nu în exces). În lupta cu candida pentru refacerea stării de sănătate, vei deveni mai receptivă la nevoile organismului tău. Vei afla ce anume suportă şi ce anume nu suportă el şi vei începe să apreciezi valoarea unei alimentaţii sănătoase. Vei adapta Dieta la stilul tău de viaţă, inventându-ţi propriile reţete şi combinaţii preferate de alimente. Te vei delecta chiar şi cu deserturile speciale pe care le-am creat. La început, Dieta limitează alimentele pe care le poţi mânca, dar, pe măsura îmbunătăţirii stării de sănătate, poţi să încerci o varietate mai mare de alimente sănătoase. Abaterea ocazională de la consumul acestor alimente nu-ţi va mai provoca răul pe care ţi-l provoacă acum. Dacă reapar unele simptome, vei fi în stare să revii la Dieta de bază şi să te repui pe picioare.            Ponturi pentru citirea şi stăpânirea Dietei pentru un Organism Ecologic                    În aceste pagini vei găsi o mulţime de informaţii! Te va entuziasma faptul că vei primi răspunsuri la motivele de îngrijorare pe care ţi le dă starea ta de sănătate - dar probabil că vei fi copleşită de toate lucrurile pe care trebuie să le ştii şi să le pui în practică atunci când începi Dieta. Nu-ţi face griji - toate se vor aşeza la locurile lor din momentul în care vei începe să experimentezi alimentele din Dietă.          Citeşte cartea de la un capăt la celălalt, subliniind ideile şi acţiunile pe care le consideri importante. Pe urmă, după ce termini de citit şi începi Dieta, întoarce-te şi subliniază cu o culoare diferită, deoarece vei avea un alt punct de vedere.          Este posibil să constaţi că unele informaţii se repetă în diferite capitole şi secţiuni. Asta deoarece noi credem că este suficient de important să fie scoase în evidenţă în mai multe locuri. Şi-acum, te rugăm să ne permiţi să ne prezentăm şi apoi să începem...                    

Slabiti cu dieta grupelor sanguine de Anita Kosaris Capitolul 1 Mâncând astfel, slăbiţi! Este extrem de simplu: mâncaţi absolut tot ceea ce este cel mai sănătos, mai recomandat pentru grupa dumneavoastră sanguină şi, ca prin minune, perniţele inestetice de grăsime dispar. Că aşa stau cu adevărat lucrurile şi că urmând această dietă vă veţi păstraţi tonusul şi buna dispoziţie stau mărturie declaraţiile a mii de persoane care, hotărâte să-şi redobândească greutatea ideală, au urmat această dietă. Acest senzaţional program de nutriţie se plasează, în Statele Unite, pe primul loc în ceea ce priveşte programele de combatere a supraponderalităţii, iar acum, prin intermediul acestei lucrări, vă stă şi dumneavoastră la dispoziţie. Alimentaţia: simplă dar individuală Hotărâţi să slăbiţi, nu-i aşa că aţi urmat şi dumneavoastră, cu cea mai mare bună credinţă şi conştiinciozitate, nenumărate „superdiete“ la care, la un moment dat, aţi renunţat, chinul fiind mult prea mare, sau rezultatele mult prea slabe? Un astfel de lucru nu se va mai întâmpla dacă vă veţi decide să urmaţi dieta grupelor sanguine. În cazul acesteia, nu este vorba, pur şi simplu, de o dietă de slăbire, ci este vorba de un concept de alimentaţie gândit pe baza unei realităţi clare, palpabile şi anume caracteristicile obiective ale structurii dumneavoastre sanguine. Urmând această dietă, nu va trebui nici să calculaţi continuu numărul de calorii, nici să vă înfometaţi programat, ci va trebui doar să ţineţi seama de câteva recomandări simple care vă vor conduce, fără niciun fel de efort, spre greutatea ideală. „Simplu“ nu înseamnă implicit şi monoton. Dimpotrivă. Iar cea mai concludentă dovadă o constituie cele o sută de reţete cuprinse în această carte. Încercaţi reţetele pe care vi le propunem şi veţi constata că slăbiţi! Urmând dieta grupelor sanguine puteţi slăbi fără niciun efort, păstrându-vă în acelaşi timp tonusul şi buna dispoziţie. 7 Kilogramele în plus se topesc – acest lucru este însă doar o manifestare secundară a dietei grupelor sanguine. Faptul că alimentaţia noastră este într-o strânsă interdependentă cu grupa noastră sanguină a fost, pentru prima oară, fundamentat ştiinţific de către terapeutul naturist american doctorul Peter D’Adamo. Ce este absolut deosebit la această dietă? Faptul că a fost gândită diferenţiat, pentru fiecare grupă sanguină în parte, ţinând seama de toate particularităţile fiziologice care derivă din caracteristicile specifice fiecărui tip sanguin. în plus, urmând-o, veţi constata cât de variată şi în acelaşi timp sănătoasă poate fi chiar şi o dietă, cea a grupelor sanguine. Astfel, pe parcursul acestei diete vă veţi putea bucura de multe mâncăruri şi preparate gustoase: de la salate apetisante, la fripturi savuroase, de la dulciuri pe bază de lactate la rafinate sosuri care îmbină aromele Orientului cu cele ale spaţiului mediteranean. Totuşi, în principal, la alcătuirea dietei s-a ţinut seama, în primul rând, de gustul şi deprinderile culinare tipic europene, pentru a veni astfel în întâmpinarea a cât mai multe bucătării şi pentru ca prepararea mâncărurilor prevăzute în planul de dietă să nu ajungă să constituie o problemă, ci doar să fie o remodelare a mâncărurilor cu care majoritatea dintre dumneavoastră sunteţi obişnuiţi. Astfel, veţi putea pregăti fiecare masă cu alimentele care vă sunt la îndemână în mod firesc şi care, oricum, sunt trecute pe lista de cumpărături săptămânale a oricărei gospodine. Evident însă că vor apărea şi anumite alimente sau mirodenii noi, pe care este bine totuşi să le testaţi, pentru că ele au fost alese de către cercetătorii americani hematologi tocmai ţinând seama de efectele lor asupra diferitelor tipuri sanguine. Ne este înscris în sânge în fond, este absolut logic ca, urmând dieta grupelor sanguine, să fie mult mai uşor să-ţi redobândeşti şi să-ţi păstrezi o greutate normală şi deci silueta ideală, deoarece această dietă respectă „individualitatea noastră biochimică41 ancestrală, adică este armonizată cu felul în care organismul nostru prelucrează hrana. Deoarece fiecare grupă sanguină conţine, în ceea ce priveşte felul de a ne alimenta şi comporta, zestrea genetică a strămoşilor noştri, cunoaşterea specificităţii fiecărei grupe sanguine nu face altceva decât să ne ajute să alegem hrana cea mai benefică nouă, ca personalităţi individuale. Ce alimente anume sunt favorabile unei grupe sanguine sau alteia a fost fundamentat, pentru prima oară, cu ani în urmă, de către 8 medicul şi terapeutul naturist new-yorkez Peter D’Adamo, asistat de un grup de colaboratori.* Cercetările, pe mii de subiecţi, începute cu ani de zile în urmă şi care continuă şi azi, studiază particularităţile genetice, imunologice şi biochimice ale celor patru grupe sanguine, 0, A, AB, B, deoarece grupele sanguine se diferenţiază cel mai concludent prin modalitatea de a prelucra alimentele şi reacţiile sistemului imunitar. Sunteţi carnivor, vegetarian sau omnivor? Cei ce doresc să slăbească cu ajutorul dietei grupelor sanguine nu au nimic altceva de făcut decât să parcurgă, cu atenţie, tabelul alcătuit de către cercetătorii americani şi prezentat de noi la paginile 25-37, iar apoi să-şi aleagă doar acele alimente care sunt cele mai indicate a fi consumate de către o persoană cu respectiva grupă sanguină. De exemplu, cei care au grupa sanguină 0 pot şi trebuie să consume carne, carne de pasăre şi peşte. Această grupă sanguină are drept strămoşi vânătorii şi culegătorii vremurilor de început ale evoluţiei umane, care se hrăneau, în principal, cu came. Astăzi, aproximativ 40 % dintre germani au grupa sanguină 0. Caracteristic pentru persoanele cu această grupă sanguină este aparatul digestiv robust şi sistemul imunitar deosebit de activ, care reacţionează extrem de repede la toate influenţele venite din exterior, reuşind să le facă faţă cu brio. Doar rareori, aceştia se confruntă cu reacţii nedorite. Sistemul digestiv extrem de sensibil al persoanelor cu grupă sanguină A tolerează mai bine proteina vegetală, hrana de origine vegetală, mai ales legumele şi cerealele şi aceasta deoarece strămoşii acestui tip sanguin s-au remodelat digestiv în perioada 25000 – 15000 î.H. Când, datorită condiţiilor de mediu, au început să se hrănească, cu precădere cu alimente de origină vegetală. Grupa sanguină A este caracteristică şi ea pentru 44 % dintre germani. Sistemul lor imunitar este extrem de sensibil şi capabil să se adapteze numai anumitor stimuli externi. Persoanele cu grupa sanguină B sunt, aproape în totalitate, omnivori. Această grupă sanguină, căreia îi aparţine aproximativ * Cum s-a ajuns la concluzia uluitoare că există o interdependenţă clară între moştenirea noastră sanguină şi alimentaţie, aceasta determinând starea noastră de confort sau disconfort, de boală sau sănătate, ce legătură există între grupa sanguină, alimentaţie şi alergii, am prezentat, pe larg, în lucrarea „Dieta grupelor sanguine” apărută tot la editura „Gemma Pres“, în 2001. Factorul resus (Rh) este o caracteristică sanguină independentă de grupa sanguină. 9 11% din populaţia Germaniei, a apărut în urmă cu peste 10000 de ani, ca rezultat al amestecului de indivizi ai diferitelor triburi şi a unor noi condiţii climaterice. Un grup de indivizi au devenit statornici şi au pus astfel bazele dezvoltării unor comunităţi de agricultori, iar alte grupuri şi-au păstrat caracterul nomad, răspândindu-se până în Europa de est. În acele vremuri, hrana de bază era compusă din produse lactate, produse agrare precum şi din carne. Pentru persoanele cu grupa sanguină B, caracteristic este sistemul lor digestiv robust, uşor adaptabil, ca de altfel şi sistemul lor imunitar puternic. Omnivorul modern, dar cu un tract digestiv sensibil, este considerat a fi reprezentantul grupei sanguine AB. Această grupă sanguină a apărut în urmă cu 1 000 – 1 500 de ani, ca rezultat al amestecului de triburi, al indivizilor cu grupă sanguină A cu cei de grupă sanguină B. Doar 5% dintre germani posedă această grupă sanguină mai specială, al cărui sistem imunitar este destul de flexibil, datorită faptului că topeşte în sine atât caracteristicile grupei sanguine A, cât şi cele ale grupei sanguine B. De ce nu ne priesc anumite alimente Faptul că unul şi acelaşi aliment este tolerat diferit de reprezentanţii diverselor grupe sanguine se datorează proteinelor conţinute în alimente, lectinelor. Lectinele sunt extrem de asemănătoare substanţelor imunologice specifice grupelor sanguine, ceea ce înseamnă că, imediat ce consumăm un aliment care nu este compatibil cu grupa noastră sanguină, organismul nostru reacţionează instantaneu exact ca şi cum ar fi fost agresat violent, ca şi cum s-ar fi întâlnit două grupe sanguine incompatibile. Anticorpii specifici devin activi pentru a putea lupta împotriva agresorului Prin încăl- venit din exterior. Astfel se face că apar într-un organ, sau într-un zirea şi fier- sistem, aglutinări ale celulelor sanguine şi reacţii de respingere. Un berea laptelui, exemplu cu valoare de parabolă este acela al proteinei continute în proteina, r. W r… „ „. conţinută lapte, care prezintă caracteristici asemanatoare grupei sanguine B. este modifi- Atunci când o persoană cu grupa sanguină A bea lapte, organismul încâfdevine s^u” crede“ ca a f°st agresat ŞI> prin aglutinarea celulelor sanguine, mult mai uşor încearcă să respingă intrusul. tolerabilă de Deci, concluzionând: consumul de alimente incompatibile cu către organismul Propria grupă sanguină împiedică organismul să prelucreze aşa cum uman. Ar trebui, pe deplin, alimentele. Ca urmare, nici digestia, nici 10 producţia de insulină şi nici metabolismul nu pot funcţiona corect. Şi iată, cel mai vizibil rezultat al acestei malfuncţii: depunerile inestetice de ţesut adipos, kilogramele în plus, deci şi edemele, reţinerile de apă, din ţesuturi. Aceste semne exterioare ale unui organism aflat în dificultate sunt, poate, cele mai puţin semnificative. În schimb, procesele de descompunere din intestine, de inflamare a încheieturilor, ocluziile de artere, creşterea riscului de infarct de miocard sau a aceluia de accident cerebral, precum şi multe alte afecţiuni ale ficatului sau ale rinichilor, sunt cu mult mai grave, şi totul din pricina aparent nesemnificativelor lectine, care, totuşi, nu trebuie învinuite chiar pentru toate disfuncţiile dintr-un organism. Doar puţine dintre ele sunt capabile să dezlănţuie reacţii extrem de violente şi de proporţii însemnate. Regula numărul unu: eliminaţi din alimentaţia dumneavoastră alimentele care vă îngraşă Deoarece lectinele sunt prezente în multe dintre alimentele pe care, în mod obişnuit, le consumă omul, ele nu pot fi eliminate pe deplin. Acest lucru nici nu este de dorit, deoarece o parte dintre ele sunt chiar utile organismului nostru, de exemplu atunci când, în căile biliare sau pe suprafaţa ficatului, reuşesc să blocheze agenţii patogeni. Totuşi, ce putem face pentru a ne hrăni sănătos şi pentru a reuşi, încet dar sigur, să ne atingem greutatea ideală? Pentru a putea atinge acest ţel, cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem este acela de a consuma cu precădere acele alimente ale căror proteine sunt compatibile cu grupa noastră sanguină. Medicul american Peter D’Adamo, care a studiat sistematic interdependenţa dintre obişnuinţele alimentare, de viaţă şi starea de boală sau sănătate a unui individ (şi care şi-a publicat concluziile în lucrarea „4 grupe sanguine – 4 strategii pentru o viaţă sănătoasă“), a conceput liste care conţin, pentru fiecare grupă sanguină în parte alimentele cele mai avantajoase pentru o cură de slăbire, precum şi modul prin care acestea induc şi susţin procesul de slăbire. Iată, mai jos, prezentată o astfel de listă. Dintr-o singură privire vă veţi putea edifica cum funcţionează, în esenţă, dieta grupelor sanguine şi cum se explică faptul că, urmând-o, veţi slăbi cu siguranţă, iar apoi veţi reuşi şi să vă menţineţi greutatea ideală: Lectinele sunt legături proteice care se „lipesc” de anumite celule. 11 în lucrarea „Dieta grupelor sanguine” apărută la editura Gemma Pres (Bucureşti, 2001) veţi putea găsi şi mai multe detalii privitoare la felul în care trebuie să vă alegeţi alimentele, să vă compuneţi meniurile, precum şi explicaţii referitoare la felul în care această dietă funcţionează. ALIMENTE CARE FAVORIZEAZĂ SCĂDEREA ÎN GREUTATE Cresc producţia de hormoni ai tiroidei Extract de alge (Kelp) Peşte şi fructe de mare Sarea iodată Grupa sanguină 0 0 0 Favorizează metabolismul Grupa sanguină Ficatul 0 Carnea roşie 0 Carnea B Peşte şi fructe de mare AB Ouă B Produse lactate, sărace în grăsimi B Tofu (brânză de soia - brânză de vaci din soia) AB Varză verde de foi, varză verde 0 Spanac 0 Broccoli 0 Legume (din categoria „avantaj oase“) A legume de foi B Legume verzi AB Cresc producţia de insulină Grupa sanguină Produse lactate AB Extract de alge (Kelp) AB Uşurează digestia Uleiurile vegetale Produsele din soia Ananasul Grupa sanguină A A A, AB 12 Şi iată acum un tabel care vă arată în ce mod acţionează alimentele care favorizează îngrăşarea. ALIMENTELE, CARE FAVORIZEAZĂ ÎNGRĂŞAREA Inhibă producţia de hormoni tiroidieni Varza (Varza albă) Varza de Bruxelles Conopida Frunze de hrean Grupa sanguină 0 0 0 0 Inhibă metabolismul Produsele lactate Arahidele Seminţele de susan Porumbul Lintea Hrişcă Grâul Grupa sanguină A B B 0, B B B 0, A, B, AB Influenţează negativ echilibrul acid-bazic Lintea Grupa sanguină 0 Influenţează negativ producţia de insulină Arahidele Seminţele de susan Seminţe Porumbul Grâul Hrişcă Grupa sanguină B B AB 0, B, AB 0, A, B, AB B, AB îngreunează digestia Carnea Carnea roşie Fasolea Kidney (uriaşă) Lintea Hrişcă Grâul Grupa sanguină A AB A B B B în ceea ce priveşte lecti- nele din grâu, respectiv proteina aglutinizantă „gluten“, se ştie că se depune pe mucoasa intestinală, unde poate provoca iritaţii intense. Cum se face, de fapt, alegerea corectă a alimentelor în listele de la paginile 25-37 veţi mai întâlni şi multe alte alimente care au fost înscrise de către oamenii de ştiinţă în cele trei categorii de bază, respectiv „avantajoase”, „neutre“ sau „de evitat“, deoarece, din punctul de vedere al dietei bazate pe grupele sanguine nu numai proteinele specifice sunt importante, ci un rol efectiv însemnat îl joacă şi hidraţii de carbon, lipidele, proteinele, vitaminele şi substanţele minerale, deoarece şi în preluarea şi prelucrarea acestora 13 Datorită faptului că încă nu au fost testate şi analizate absolut toate alimentele din punct de vedere al compatibilităţii lor cu grupele sanguine, această primă listăse va îmbogăţi cu siguranţă în timp. Nu faceţi greşeala de a nu mai încerca dieta grupelor sanguine, dacă observaţi cumva că pe lista alimentelor dumneavoastră ’ permise nu se găsesc tocmai alimentele dumneavoastră preferate. există deosebiri dictate tot de specificitatea distinctă a fiecărei grupe sanguine. Un alt criteriu important este modul în care organismul scindează, asimilează şi descompune elementele constitutive ale hranei. Atunci când face recomandări de dietă, medicul american Peter D’Adamo se sprijină pe rezultatele ştiinţifice ale cercetătorilor din domeniul studiului lectinelor, ale imunologilor şi ale nutriţioniştilor din lumea întreagă. În plus, ţine seama şi de rezultatele şi observaţiile cercetărilor empirice. În calitatea sa şi de terapeut naturist, medicul D’Adamo ţine cont în lucrările sale şi de rezultatele experienţei practice a mii de pacienţi care au urmat această dietă, astfel reuşind să o îmbogăţească, să o desăvârşească. Astfel se explică, poate, şi faptul că, în timp, apar modificări în cadrul listelor vizând valoarea alimentelor pentru o grupă sanguină sau alta. De exemplu: iniţial, grupei sanguine B i s-a făcut recomandarea de a considera pâinea de secară integrală ca făcând parte din alimentele „neutre“, ca apoi acest aliment, pentru aceeaşi grupă sanguină, să fie trecut la categoria „de evitat“. La fel şi în cazul murăturilor, în ceea ce priveşte consumul lor de către persoane cu grupa sanguină B. Dacă veţi studia cu atenţie lista alimentelor, veţi putea constata că din ea lipseşte un aliment sau altul, foarte des folosit în bucătăria noastră sau că lipsesc anumite verdeţuri sau mirodenii cu care noi suntem extrem de familiarizaţi. Acest lucru poate fi explicat şi prin faptul că, probabil, până acum, alimentele respective nu au ajuns să fie încă analizate din punct de vedere al factorului lectinic. Sau, poate, încă nu se ştie cu exactitate cum anume decurge, în cazul unui aliment sau altul, scindarea, asimilarea şi descompunerea substanţelor lui constitutive. Şi referitor tot la această problemă nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că această dietă a grupelor sanguine, concepută în Statele Unite ale Americii, face referinţă, în principal la alimentele obişnuite ale pieţii americane. Astfel alimente care pentru noi sunt absolut comune, cum ar fi de exemplu brânza de vaci sau salata de câmp, în America abia dacă a auzit cineva de ele, la fel cum şi pentru noi alimente comune pentru ei şi frecvent folosite, cum ar fi fulgii de piper roşu sau frunzele de hrean gătite sunt alimente cu un iz exotic şi care, la noi, nu le găsim decât în magazinele de strictă specialitate. Apoi, anumite specii de peşti marini, cum ar fi mahimahi, apar extrem de rar în pescăriile noastre. În plus mai trebuie ţinut seama şi de faptul că substanţele nutritive ale diferitelor alimente nu sunt identice în toate varietăţii aceluiaşi aliment. Varza verde, aşa cum o cunoaştem noi, este cunoscută, de exemplu în Statele Unite sub forma altor varietăţi. La fel şi anumiţi peşti, chiar dacă poartă aceeaşi denumire, nu sunt totuşi identici în ceea ce 14 priveşte substanţele conţinute, pentru că şi procentajul în care acestea apar în peştele respectiv este mult influenţat de condiţiile de mediu specifice în care acesta creşte. Şi totuşi, fie că ţinem seama de toate aceste mici diferenţe, fie că le ignorăm, valoarea dietei grupelor sanguine, în sine, rămâne aceeaşi. Cu ajutorul ei, este o certitudine, putem să ne debarasăm de kilogramele în plus acumulate datorită unei alimentaţii şi a unui stil de viaţă greşit. Cu ajutorul acestei diete putem lupta cu succes împotriva supraponderalităţii. În plus, alimentându-ne în conformitate cu structura noastră sanguină şi cu datele specifice organismului nostru (vezi tract digestiv, sistem imunitar), modificându-ne în sens favorabil deprinderile alimentare, nu facem altceva decât să venim în întâmpinarea organismului nostru ferindu-l, protejându-l de acţiunea nefastă a unor substanţe potrivnice lui. Concret trebuie să eliminăm din alimentaţia noastră zilnică toţi factorii deconcertanţi capabili să ne tulbure metabolismul, aşa cum este cazul, de exemplu, pentru anumite grupe sanguine, cu carnea de pasăre sau cu grâul. Şi acest lucru este important: faceţi mişcare! Pentru ca dieta să se poată reflecta pozitiv şi asupra stării dumneavoastră generale de bine, programul dumneavoastră zilnic trebuie să cuprindă şi mişcare corporală. Şi în acestă privinţă medicul Peter D’Adamo a făcut o constatare interesantă legată tot de apartenenţa individului la o grupa sanguină sau alta: Persoanele care au grupa sanguină 0 reacţionează imediat la stres şi de aceea aceste persoane trebuie să practice sporturi de tip competiţional, pentru a-şi elibera mentalul de starea de presiune excesivă sub care se găseşte. Ideale sunt aerobicul, înotul, boxul, artele marţiale, skatingul (patine cu role), halterele, joggingul. Persoanele cu grupa sanguină A se deconectează, în situaţiile de stres, prin metode care antrenează participarea mentalului, cum ar fi Tai Chi şi yoga, dar pot practica şi golful, stretchingul, mersul pe jos, mersul cu bicicleta. Cei care aparţin grupei sanguine B fac faţă bine situaţiilor de stres, se stăpânesc bine, reuşesc să-şi disimuleze starea de inconfort de fapt, totuşi, este bine ca aceste persoane să practice tenisul, drumeţiile, golful, gimnastica, aerobic sau yoga. în ceea ce priveşte persoanele reprezentante de grupa sanguină AB acestea, în condiţii de stres, prezintă reacţii asemănătoare persoanelor cu grupă sanguină A. Mersul pe jos, drumeţiile, înotul sau mersul pe bicicletă pot contribui la reechilibrarea psihică. Cuprindeţi în programul dumneavoastră zilnic de mişcare şi exerciţii de fitness conform cu recomandările făcute grupei dumneavoastră sanguine.

Aromaterapie de Denise Whichello Brown

Sanatate din famacia Domnului de Maria Treben

Mă hrănesc, deci nu îmbătrânesc de Michel Montignac CUPRINS:             INTRODUCERE             PARTEA I             CINCIZECI DE ANI ÎN DEPLINĂ STRĂLUCIRE             Lăsaţi în urmă trecutul             Refuzaţi îmburghezirea şi goniţi conformismul 18             Acordaţi atenţie propriului corp             PARTEA AII-A             SĂ ÎNŢELEGEM ÎNAINTE             DE A ACŢIONA             CAPITOLUL I             CE SE SCHIMBĂ DUPĂ CINCIZECI DE ANI 27             Modificările aparatului digestiv 27             Pofta de mâncare 28             Digestia 28             Metabolismul substanţelor nutritive 29             Proteinele 29 l             Lipidele             Glucidele             Eliminarea deşeurilor 'T             Factorii psihologici ' i             Resursele financiare.11             Supraconsumul de medicamente 31] j             CAPITOLUL II             NEVOILE NUTRIŢIONALE PENTRU 3             A RĂMÂNE TINERI 35             Să ştim să ne recunoaştem greşelile 33             Tradiţie şi convivialitate 36             Feriţi-vă de regimuri! 37             Aportul energetic 3H             Valoarea energetică a alimentelor 38             Raţia alimentară de dorit 39             Trebuie să mâncăm suficient 39             Trebuie să mâncăm mai bine 41             CAPITOLUL III             DIFERITELE CATEGORII DE ALIMENTE 42             Macronutrienţii 43             Proteinele 43             Proporţia de masă proteică din organism 43             Putem înlocui carnea? 44             Mâncăm destule proteine?             Glucidele 45             Hiperglicemie şi hiperinsulinism 46             Intoleranţa faţă de lactoză 47             Atenţie la zahăr! 47             Glucidele se aleg după indicele lor glicemic 48             Lipidele, 50             Grăsimile sunt indispensabile 50             Cele două feţe ale colesterolului 51             Grăsimile sau acizii graşi 52             |t Substanţele nutritive neenergetice 56             Aportul de fibre 56             Fibrele insolubile 56             Fibrele solubile 56             Inconvenientele consumului de fibre 57             Cum să consumăm zilnic fibrele? 57             Aportul de lichide 58             Vârstnicii nu beau suficiente lichide 59             Când trebuie să bem? 60             Cu privire la băuturile alcoolice 61             Micronutrienţii 62             Antioxidanţii 63             Ceilalţi micronutrienţi 66             Vitamina B9 sau acidul folie 66             Vitamina B6 68             Vitamina D 69             Vitamina Bl             Calciul 71             Magneziul 73             Potasiul 73             Fierul 75             Cromul 77             PARTEA AIII-A             PLANUL DE ACŢIUNE:             SĂ ACŢIONĂM ÎN CUNOŞTINŢĂ DE CAUZĂ             CAPITOLUL I             STRATEGIE PENTRU A NE PĂSTRA ÎN FORMĂ 81             Să învingem oboseala 81             Multiplele faţete ale oboselii 81             Cauzele oboselii 8.<             Surmenajul 8.<             Oboseala legată de abuzul de medicamente 84             Oboseala psihică 85             Oboseala patologică 80             Oboseala datorată carenţelor nutriţionale 87             Hipoglicemia, o sursă de oboseală 88             Acidoza 90             Alimente ce favorizează oboseala contra alimentelor ce întreţin forma? 91             Alimentele ce favorizează oboseala 91             Alimentele ce întreţin forma 92             Cum să avem un corp performant 98             Trebuie să ne mişcăm 98             Nutriţia la efort 99             Cum mâncăm înainte de efort 99'             Cum mâncăm în timpul efortului 101             Cum mâncăm după efort 101             Menţinerea vitalităţii sexuale 102             Când vrei, poţi 102             Bucătăria afrodiziacă —f-*             Cum să „fortificăm" creierul pentru a ne păstra memoria 109             Creierul nu se uzează decât dacă nu-1 folosim 109             Alimentaţia şi îmbătrânirea cerebrală 110             Maladia lui Alzheimer 113             Trebuie să ne intereseze totul 114             CAPITOLUL II             SĂ ÎNVĂŢĂM CUM SĂ NE GESTIONĂM             GREUTATEA 119             Variaţia componentelor masei corporale 119             Corpolenţa după cincizeci de ani 120             Care este greutatea potrivită? 120             Clasificarea obezităţii 121             Obezitatea androidă 121             Obezitatea ginoidă 121             Obezitatea abdominală profundă 122             Este necesar să slăbim? 122             La bărbaţi 122             La femei 123             Riscurile obezităţii 123             Problemele respiratorii 123             Problemele reumatologice 124             Cancerul şi obezitatea 124             Riscurile chirurgicale 124             Consecinţele psihosociale 125             Efectele pierderii în greutate 125             Poate fi obezitatea un avantaj? 125             Menopauza duce laângrăşare? 126             CAPITOLULUI )             METODA MONTIGNAC: O SIMPLĂ »3             SCHIMBARE DE ORIENTARE ÎN             OBIŞNUINŢELE ALIMENTARE 127             De ce ne îngrăşăm? 12'^             Glicemia 130             Hiperinsulinismul 131             Indicele glicemic 132             Zahărul 13.1             Făina 13ft             Cartoful 137             Obişnuinţele alimentare 138             Principiile de bază ale metodei Montignac 141             Faza 1 141             Faza II 144             Recomandări generale pentru faza 1 144             CAPITOLUL IV             PREVENIREA RISCURILOR             CARDIO-VASCULARE 146             Factorii răspunzători pentru bolile cardio-vasculare 147             Colesterolul 148             Trigliceridele 150, Hiperglicemia şi hiperinsulinismul 151             Hiperuricemia 152             Deficitul de antioxidant! 152             Igiena vieţii 152             Tabagismul 152             Stresul 153             Sedentarismul 153             Prevenirea bolilor cardio-vasculare prin intermediul alimentaţiei 154             Alegerea grăsimilor 154             Alegerea proteinelor 154             Alegerea glucidelor 156             Adoptarea unei alimentaţii bogate în fibre 156             Alegerea alimentelor bogate în antioxidanţi 156             Alţi nutrienţi necesari 157             Potasiul 157             Magneziu! 158             Calciul 158             Sodiul 158             Fierul 159             Vitamina B9 (sau acidul folie) 159             Băuturile 159             Trebuie să bem vin 159             Cafeaua 160             Ceaiul 160             Ciocolata 161             Laptele 161             Băuturile dulci 161             Proprietăţile condimentelor             Busuiocul 162             Usturoiul 162             Alimentaţia de tip mediteranean 162             CAPITOLUL V             CUM SĂ COEXISTĂM PAŞNIC CU DIABETUL 170             Diabetul insulino-dependent (diabetul de tip I) 170             Diabetul gras, fără dependenţă de insulina (tipul II). 17|             Dietetica diabeticilor 171             Diabetul de tip II 171             Diabetul de tip 1 172             CAPITOLUL VI             AMELIORAREA BOLILOR REUMATISMALE 174             Osteoporoza 174             Cele două tipuri de osteoporoză 175             Osteoporoza de tip 1 175             Osteoporoza de tip II 17d             Examinarea problemei 17d             Factorii favorizanţi ai osteoporozei 17d             Alimentaţia dietetică în osteoporoză 11(>             Asigurarea unui aport caloric corect 17'^             Asigurarea unui aport bun de fosfor 181             Asigurarea unei concentraţii suficiente de vitamina D 182             Anumiţi nutrienţi previn osteoporoza 182             Excesul anumitor nutrienţi favorizează osteoporoza 183             Osteomalacia 184             Cauzele 184             Când ne putem gândi la osteomalacie? 185             Cum să dovedim prezenţa bolii? 185             Tratamentul 185             Reumatismele inflamatorii 186             Postul 186             Regimul personalizat, prin excludere 186             Regimul Dr. Seignalet 187             Raţia de proteine 187             Untura de peşte 188             Artroza 188             Cauzele 188             Remediile 189             Hiperuricemia 190             Cauzele 190             Complicaţiile 191             Tratamentul 192             CAPITOLUL VII             ELIMINAREACONSTIPAŢIEI ŞI ACOLITEI 194             Constipaţia 194             Diferitele tipuri de constipaţie 195             Constipaţia recentă 195             Constipaţia cronică 195             Lipsa reflexului rectal 195             Pentru a nu mai fi constipaţi, trebuie să mâncăm mai corect 196             Colitele 198             CAPITOLUL VIII             STIMULAREA MIJLOACELOR DE             AUTOAPĂRARE 200             Imunitatea 200             Mecanismele imunitare 200             Stimularea imunităţii 202             Alimentaţia corectă ne fereşte de infecţii 201             Trebuie să mâncăm proteine 2(M             Aportul energetic 20>             Sporirea raţiei de vitamine 20.">             Să ne facem plinul de oligo-elemente 205             Să alegem grăsimile bune 20(>             Alimentele care stimulează imunitatea 20(>             Atenţie la preparare 200             Igiena de viaţă 207             CAPITOLUL IX             PREVENIREA CANCERULUI CU AJUTORUL             NUTRIŢIEI.210             Ce este cancerul? 210             Frecvenţa cancerelor 211             Cauzele cancerului 212             Factorii care pot favoriza apariţia cancerului 212             Excesul de greutate 212             Grăsimile „rele" 213             Unele proteine 213             Glucidele „rele" 214             Abuzul de alcool 214             Alimentele sărate şi afumate 214             Nitratul din apă '. 215             Apele cu clor 215             Pesticidele, insecticidele, erbicidele, fungicidele 215             Modul de preparare a hranei 215             Carenţa de antioxidanţi 216             Alimentele care protejează organismul împotriva cancerului 217             Fibrele 217             Antioxidanţii 217             Legumele verzi 217             Fructele 217             Pentru a ne asigura o bună protecţie împotriva cancerului 218             CAPITOLUL X             EVITAREA DENUTRIŢIEI             Cauzele denutriţiei 219             Aporturile insuficiente (anabolismul redus) 219 „ Uzura " accelerată a stocului de proteine             (catabolismul crescut) 220             Consecinţele denutriţiei 221             Deficitul imunitar 221 întârzierea cicatrizărilor 221             Deficitul de sinteză a albuminei 222             Cum să luptăm împotriva denutriţiei? 222             CONCLUZIE 223             ANEXE             ANEXA I             BILANŢUL NUTRIŢIONAL             Reţineţi!             Începând cu 15 octombrie a.c. veţi găsi pe piaţă             CALENDARUL GASTRONOMIC 2003 at cu reţete, în special, din regimul diso6'             TIPOGRAFIA l R EC SON l             ŞIR FRANCE2ANR. 66.6UCUBEŞH. ia.: 3M. U.90/35. 092.728.632             Examen de conştiinţă. alimentară 227             Rezultate, 228             Starea fizică 228             Cum stăm cu greutatea? 230             Indicele de masă corporală sau             Body Mass Index (BMI) 230             Aprecierea stării de hidratare 232             Starea danturii 232             Examenele de laborator 233             Radiografiile 234             ANEXAU i             SĂ ÎNŢELEGEM BINE FENOMENUL             DE ÎMBĂTRÂNIRE 235             Ce vârstă poate atinge omul? 235             Factorii de îmbătrânire 236             Impactul genetic 236             Impactul mediului înconjurător 239             ANEXA III             CUM SĂ FACEM BINE CUMPĂRĂTURILE 241             Plăcerea de a mânca 241             Să facem bine cumpărăturile 242             Micul comerciant 243             Piaţa din cartier 243             Supermagazânele > 244             Viaţa în casele de bătrâni 245                   Introducere             Jeanne Calmet tocmai şi-a sărbătorit împlinirea vârstei de 101 ani. Ea nu e numai o reprezentantă a speciei noastre, ci – pe lângă aceasta – mai este şi franţuzoaică, fapt ce face să ne vibreze coarda patriotică.             I-am amintit naţionalitatea doar pentru a sublinia că, în general, compatrioţii noştri au – statistic vorbind – o stare de sănătate mai bună decât a locuitorilor din alte ţări industrializate. Această menţiune ar fi, totuşi, insuficientă, dacă nu am preciza că decana oficială a omenirii a trăit mereu în ţinutul Pagnol, din Provence, ceea ce constituie un punct de referinţă în calificarea celui mai sănătos mod de hrană din lume: regimul mediteranean.             Când intri în clubul foarte deschis, de acum, al persoanelor de cincizeci de ani, este îmbucurător să ştii că străbunicii multora dintre noi sunt încă în viaţă. Fără doar şi poate că te simţi ca un flăcău! Căci astăzi este posibil să atingi o asemenea vârstă venerabilă şi nu e deloc o prostie să te gândeşti că fiecare dintre noi poate deveni cel puţin centenar. Dacă suntem cu toţii de acord să trăim până atunci, această dorinţă este obligatoriu şi implicit condiţionată de o bună stare de sănătate, deoarece ideea că nu ne-am putea duce zilele decât târâş-grăpiş este insuportabilă.             Totuşi, se cuvine să constatăm că epoca noastră prezintă, în acest domeniu, o situaţie care ar trebui să fie un semnal de alarmă: în timp ce durata vieţii s-a prelungit dincolo de ceea ce ne puteam imagina la începutul secolului 20, suntem siliţi să vedem că -paradoxal – specia noastră nu a fost nicicând mai bolnavă.             Realitatea statistica este chiar îngrijorătoare: unele boli, care, pe vremuri, iniervencau târziu în cursul vieţii, acum apar din ce în ce mai devreme. l;ciiomenul este deosebit de des întâlnit într-o ţară ca Statele Unite, unde, populaţia ce trece de şaizeci de ani şi uneori chiar mai tânără se află într-o stare de decrepitudine ce dă de gândit.             Hste uşor să-ţi dai seama de acest fapt, dacă îţi petreci câteva orc pe un aeroport american. Numărul de persoane coapte, cu siguranţă, dar încă tinere, care se deplasează într-un scaun cu rotile, este impresionant. Aceste wheel-chairs se pot lega, de altfel, unele de altele şi sunt trase de nişte tractoare mici. Vezi, prin urmare, trenuri întregi de scaune pe rotile, circulând între diferitele porţi de îmbarcare, făcând naveta între sosirile şi plecările terminalelor. Unii s-ar putea gândi că ăsta e un lux pe care şi-1 oferă americanii ce călătoresc, asemenea jucătorilor de golf din ţara lor, care se deplasează în maşinuţe, pe teren, pentru a merge de la o gaură la alta. Nici vorbă: acest mod de transport este o necesitate impusă de starea sănătăţii respectivelor persoane.             Dar, dacă problema este identificată în mod corespunzător, în schimb soluţia propusă e departe de a fi eficientă. Totuşi, medicina şi auxiliarul său, industria farmaceutică, n-au fost niciodată mai active, mai inventive şi mai productive. Zadarnic. Bugetul alocat cheltuielilor pentru sănătate devine, pe zi ce trece, tot mai insuficient.             I'atologiile sunt, în majoritate, cunoscute. Depistarea lor, bine pusă la punct. Terapeutica, bine elaborată, în tehnica chirurgicală, în tratamente, îngrijire, medicaţie s-au făcut progrese fenomenale. Dar, în ansamblu, problema rămâne aceeaşi: ştim să prelungim viaţa, dar nu şi sa menţinem sănătatea.             Cu ţoale astea, soluţia ne este la îndemână şi nu a fost niciodată altfel. Omul modern, cu aroganţa lui ştiinţifică, e cel care a igno-rat-o, a dispreţuit-o în mod voit. Soluţia ţine de bun-simţ, de raţiune – ce zic eu? – de înţelepciune.             Ea este, pur şi simplu, în propria noastră farfurie. Pentru că se află în ceea ce mâncăm, în calitatea alimentaţiei noastre. Cum spunea Hippocrate, cu cinci secole înaintea lui Hristos: „Hrana ne este cel mai bun leac".             Avem motive să fim mândri de medicii, de cercetătorii şi de toţi oamenii noştri de ştiinţă, care, cu hotărâre şi curaj, au făcut ca ştiinţa să progreseze – în cincizeci de ani – într-un mod cu totul excepţional. Ei au împins limitele cunoaşterii din domeniul medical dicolo de orice imaginaţie, dar, în acelaşi timp, au dat la o parte esenţialul: factorul alimentar. Au uitat unul dintre principalele postulate ale existenţei unei fiinţe vii – indiferent dacă aceasta aparţine regimului vegetal sau celui animal – şi care condiţionează, în mod strâns, supravieţuirea şi sănătatea sa de calitatea hranei consumate.             De la al doilea război mondial, producţia alimentară a cunoscut o adevărată revoluţie. La originea acesteia stau două fenomene. Pe de o parte, creşterea considerabilă a populaţiei din ţările occidentale (baby-boom), care a obligat guvernele să încurajeze producţia de masă. Singurul criteriu al agriculturii a devenit productivitatea. Pe de altă parte, fenomenala creştere a urbanizării a făcut ca, în câteva decenii, regiunile rurale să se golească în favoarea marilor oraşe, creând astfel un decalaj important între zonele de producţie alimentară şi zonele de consum.             Pentru a se produce mai mult, s-a recurs, în neştire, la mecanizare, la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, la utilizarea masivă a pesticidelor, insecticidelor şi erbicidelor chimice, agresând mediul înconjurător. Totodată, s-au selecţionat seminţele, prin hibridare controlată, cu un singur scop: randamentul.             Pentru a se putea păstra alimentele, chiar şi pe durata transportului de la locul de producţie la cel de prelucrare şi de consum, s-a recurs la recoltarea înaintea maturării, la coacerea artificială, la refrigerare, la congelare şi la o întreagă gamă de practici industriale diverse (ca ionizarea) destinate să menţină o impresie artificială de prospeţime a produselor, care – în timp normal – ar f i putrezit.             La capătul traseului, industria alimentară nu s-a lăsat mai prejos: a făcut inovaţii în domeniul condiţionării şi al conservării, folosind aditivii alimentari meniţi să dea produselor un aspect mai atrăgător, să le îmbunătăţească artificial gustul sau să le împiedice, mulţumită conservanţilor, să se auto-distrugă în mod natural.             Paralel, producţia animală a devenit intensivă, prin crearea de ferme zootehnice concentraţionare, unde hormonii şi antibioticele au devenit auxiliari eficienţi ai productivităţii.             Rezultatul acestei revoluţii agro-alimentare a fost, mai întâi, progresul. Trebuie să recunoaştem, într-adevăr, că persoanele din ţările occidentale nu suferă de foame, nici chiar cele care au nenorocul să fie printre indivizii excluşi, fără muncă şi fără domiciliu fix. Căci belşugul alimentar la care am ajuns, în această civilizaţie a abundenţei, este suficient pentru ca să hrănească pe toată lumea, inclusiv pe cei fără mijloace.             Reversul medaliei este că, dacă suntem siguri de cantitate, descoperim tot mai mult, pe zi ce trece, că nu avem asigurată calitatea. Calitatea nutriţională a alimentelor este atât de scăzută, încât putem considera, de acum, că a fost atinsă cota de alertă. Aceasta înseamnă că alimentaţia care ne este oferită astăzi nu mai răspunde necesităţilor nutriţionale ale corpului nostru, pentru că, în afară de energia care ne permite să supravieţuim, ea este lipsită de elementele vitale de care avem nevoie pentru a ne păstra sănătatea.             Totuşi, ar fi exagerat să considerăm că toate alimentele aflate la dispoziţia noastră sunt suspecte. Noi denunţăm mai ales mediocritatea nutriţională a acelora ce fac obiectul unei producţii intensive si, deseori, al proceselor industriale de transformare şi prelucrare. Celelalte – pentru că, slavă Domnului, mai există şi dintre acestea – sunt acceptabile şi chiar recomandate.             Obişnuinţele alimentare s-au schimbat în mod considerabil, în ultimii cincizeci de ani. Dar este regretabil că tendinţa contemporanilor noştri este aceea de a le privilegia pe cele rele, în detrimentul celor bune. Or, în toate cazurile, în care oamenii au devenit conşl u-iiţi şi s-au luat măsuri concrete cu toată seriozitatea, rezultatele obţinute au fost suficient de clare pentru a încuraja răspândirea lor, cu toate că, pe moment, încă nu se poate avea în vedere o generalizare.             În decursul primei perioade de viaţă şi – în mare – până la cincizeci de ani, organismul suportă, fără a se manifesta prea mult, carenţele şi insuficienţele unei alimentaţii sărace calitativ. El compensează – în parte – aceste deficituri, luând din propriile sale rezerve, ceea ce explică faptul că simptomele ce premerg eventualele patologii sunt rareori descoperite în această perioadă.             Şi, într-o bună zi, soneriile de alarmă încep să sune. Dar situaţia nu este luată chiar în serios decât atunci când se declanşează o adevărată alertă. Atunci vine clipa surprizelor dureroase, a decepţiilor şi regretelor, dar şi a hotărârilor de ultimă oră. Pentru că nu este niciodată prea târziu să iei o hotărâre bună. Oricum, este mai bine să nu fim obligaţi să o facem când nu mai avem încotro. Cartea de faţă răspunde tocmai acestei preocupări.             Mulţi dintre dumneavoastră treceţi de pragul celor cincizeci de ani, fiind în deplină putere. Adică, păstrându-vă plenitudinea calităţilor fizice şi intelectuale. Chiar vă şi minunaţi că sunteţi, mai mult ca niciodată, într-o formă atât de perfectă. Cartea de faţă este scrisă pentru dumneavoastră, căci ea vă va permite să vă evaluaţi starea sănătăţii, să conştientizaţi că este înţelept să-i oferiţi acestei maşini, care este corpul dumneavoastră – după o jumătate de secol de servicii bune şi de toată încrederea – dacă nu un consult general şi o revizie în toată legea, măcar un program de prevenire. Corpul are raţiunile sale, pe care raţiunea ar trebui să le cunoască.             Dar cartea aceasta se adresează şi celor ce au înaintat ceva mai mult în a doua parte a vieţii, în special celor care au anumite probleme de sănătate. Sfaturile pe care le vor găsi în această lucrare le vor permite, dacă nu să se însănătoşească, cel puţin să obţină o anumită ameliorare a afecţiunilor lor.             Şi unii, şi ceilalţi, vor descoperi, cu siguranţă, că factorul alimentar este determinant pentru sănătate şi că unele schimbări ale obişnuinţelor lor din acest domeniu pot fi de ajuns ca să-i facă să vadă viaţa într-o lumină dintre cele mai optimiste. Vor înţelege fără nici un efort că singurul mijloc de a rămâne tânăr şi sănătos este, pur şi simplu, să te hrăneşti mai bine.

                                                                     Și noi ce mai mâncăm ca să slăbim de G. Mencinicopschi      Calitatea alimentelor are două faţete: Una dintre acestea este extrem de atrăgătoare, dar adeseori mincinoasă şi se referă la calităţile senzoriale: gust, miros, culoare, aromă, savoare, saţietate, palatibilitate, suculenţă, prospeţime. Este şi primul factor, în afara preţului, care ne determină să cumpărăm şi să consumăm un aliment.   Mai întâi mâncăm alimentul cu ochii. Cei care le ambalează şi reclamele mincinoase au grijă să creeze o imagine cât mai atrăgătoare a produsului. Consumând apoi alimentul, constatăm că este savuros şi îl catalogăm imediat ca fiind "bun", nemaivâzând nimic dincolo de această imagine mincinoasă.   Uităm, sau ignorăm... iar simţurile noastre nu pot să detecteze faţa adevărată a calităţii alimentelor, cea nutriţională, care împreună cu stilul de viaţă activ previne apariţia bolilor, ne asigură o sănătate durabilă şi încetineşte procesul de îmbătrânire (efect anti-aging). nutriţională, la valoarea biologică a alimentelor, care nu poate fi evaluată direct prin simţurile noastre.   Astăzi alimentele industrializate, rafinate, conţin o contradicţie puternică, o minciună, între cele două faţete: cea senzorială este extrem de frumoasă şi gustoasă, iar cea nutriţională este aproape inexistentă!                    

 Intrebarile potrivite de Debbie Ford   Zece întrebări esenţiale care vă conduc către o viaţă extraordinară   „Uneori nu primim răspunsurile dorite, pentru că, pur şi simplu, nu ne-am pus întrebările potrivite. Nu se va mai întâmpla astfel. Debbie Ford ne spune ce ar trebui să întrebăm, pentru a obţine ceea ce ne dorim cu adevărat. Marianne Williamson, autoarea cărţii Iubire magică „Indiferent de ce-ţi doreşti - fie să arăţi bine, să ai mai mult succes în afaceri, sau o legătură mai strânsă cu partenerul tău - dacă îţi pui întrebările potrivite, vei începe să te îndrepţi, cu mai multă forţă, în direcţia viselor tale„ Jack Canfield, autor al cărţii Puterea concentrării „Calitatea vieţii voastre este determinată de calitatea alegerilor pe care le faceţi. Dacă vă doriţi o viaţă mai bună, atunci trebuie să alegeţi cu înţelepciune, folosind recomandările din cartea întrebările potrivite. Această carte, practică şi profundă în acelaşi timp, vă va oferi cadrul potrivit pentru a face alegeri care vă vor schimba viaţa.” Cheryl Richardson, autoare a cărţii Tu eşti pe primul plan şi E viaţa ta! „întrebările sunt şi răspunsul. Debbie ne învaţă cum să punem întrebările potrivite pentru a obţine răspunsurile corecte şi pentru a ajunge la rezultatele dorite, chiar acum.” Mark Victor Hansen, autor al cărţii Milionar într-un minut 1. MOMENTUL ALEGERII În fiecare zi, fiecare dintre noi face o mulţime de alegeri care vor avea impact asupra vieţilor noastre. Unele dintre acestea sunt de mică importanţă şi ne vor influenţa în următoarele câteva minute, ore, sau zile, în timp ce altele ne vor schimba complet cursul vieţii. Unele alegeri sunt mai uşor de făcut, altele mai greu. Unele ne vor conduce direct spre succes, în timp ce altele ne vor aduce faţă în faţă cu eşecul.Unele vor părea cutremurător de importante, în timp ce altele vor părea complet nesemnificative. Dar ce trebuie să ştim neapărat este că fiecare alegere, importantă sau nu, uşoară sau dificilă, pe care o luăm în mod individual sau colectiv, ne modifică cursul vieţii. Calitatea alegerilor noastre va hotărî, dacă ne vom lupta cu frustrările, sau vom trăi o viaţă extraordinară - viaţa visurilor noastre. Capacitatea noastră de a face alegeri implică anumite drepturi şi libertăţi. Dacă putem alege, atunci putem determina ce decizii să luăm în legătură cu corpurile, sănătatea, relaţiile, finanţele şi carierele noastre, cu vieţile noastre sociale şi cu credinţele noastre spirituale. Opţiunea ne permite să alegem, să selectăm, să decidem între posibilele căi de urmat. Să mergem la dreapta sau la stânga. Să mergem înainte sau înapoi, să fim fericiţi sau trişti, iubitori sau plini de ură, satisfăcuţi sau nemulţumiţi. Alegerea ne dă puterea de a avea succes sau de a fi neîmpliniţi, să fim buni sau extraordinari, să simţim plăcere sau durere. Putem alege îngheţată cu ciocolată sau cu vanilie, putem munci sau ne putem juca, economisi sau cheltui, putem fi responsabili de faptele noastre sau victime. Putem fi ocupaţi sau nu, fideli sau nu, disciplinaţi sau leneşi. Putem merge pe o cale care să ne reflecte sinele nostru superior, sau pe una care să ne reflecte sinele nostru inferior, în final, noi suntem cei care alegem. Lucrul care ne face pe fiecare dintre noi speciali şi ne deosebeşte de toate celelalte forme de viaţă, este capacitatea de a ne cântări opţiunile şi de a face alegeri conştiente, deliberate. Posibilitatea de a alege ar putea fi cel mai de preţ dar al nostru. Când eram mai tineri, aşteptam cu nerăbdare să ajungem la vârsta la care să nu mai trebuiască să facem ceea ce ni se spune. Consideram că această capacitate de a face propriile noastre alegeri era un dar nepreţuit. De-abia aşteptam ziua când nu va mai fi nevoie să respectăm regulile părinţilor, care ne fuseseră impuse timp de ani de zile, şi să ne conducem vieţile singuri. Aşteptam momentul când deveneam liberi şi stăpâni pe propriile noastre destine, savurând acel moment hotărâtor, când puteam alege când să ne trezim, când şi ce să mâncăm, când să ne culcăm - şi când să nu facem toate astea. Ca tineri adulţi, dreptul de a alege însemna libertate. Capacitatea de a alege, presupunea posibilităţi nelimitate pentru a ne crea un viitor plin de visele şi dorinţele noastre. Alegerea ne oferea speranţă. Ne promitea o viaţă emoţionantă - o viaţă în care am fi fost liberi să gândim şi să creăm orice ne-am fi dorit. Ca tineri ce deveneau adulţi, am făcut alegeri pentru că ne entuziasmau, pentru că ne simţeam bine, pentru că ofereau promisiunea unei satisfacţii, sau a unei recompense. Când suntem tineri e uşor să spunem: „O să-mi îndeplinesc visurile mai târziu” sau „Anul viitor va fi anul meu de glorie”. Tinereţea îşi permite luxul să creadă că „într-o zi” vom ajunge, în mod miraculos, la destinaţia din visurile noastre. Apoi se întâmplă însă ceva. Ne maturizăm şi realitatea crudă îşi spune cuvântul: ziua pe care am tot aşteptat-o, nu va veni în mod miraculos. Prezentul nostru se bazează pe alegerile pe care le-am făcut ieri şi pe cele de acum trei zile, trei luni, sau trei ani. Nu ajungem să avem datorii enorme, din cauza unei singure cheltuieli extravagante. Nici nu ne îngrăşăm cu 10 kg pentru că mancăm copios la o singură masă. Iar relaţiile noastre, bineînţeles că nu se încheie peste noapte, în urma unei singure dispute mai aprinse. Suntem acolo unde suntem, din cauza unor alegeri subconştiente nepotrivite pe care le luăm absolut în fiecare zi şi care ajung să formeze realitatea în care ne aflăm.   Dacă vrem să înţelegem mai bine cum am creat realitatea prezentă, nu trebuie decât să vedem alegerile pe care le-am făcut în trecut. Examinarea condiţiilor actuale ne va demonstra că am ajuns unde suntem, în urma rezultatelor deciziilor luate ieri, alaltăieri şi în zilele anterioare. La fel, dacă vrem să vedem cum ne va fi viaţa în viitor, trebuie să studiem alegerile pe care le facem astăzi. Poate că nu ne-am gândit niciodată la viaţa noastră în acest mod. Dar, este cert că viitorul va depinde de deciziile luate de noi, chiar în acest moment. Atunci, care este motivul pentru care cei mai mulţi dintre noi petrec atât de puţin timp gândindu-se la alegerile pe care le fac? De ce, de multe ori, nu ne uităm în ambele direcţii, înainte de a porni înainte şi nu cântărim toate opţiunile posibile şi consecinţele acestora? Vieţile noastre nu sunt un joc de noroc la care avem ghinion - şi nici nu sunt astfel, din cauza părinţilor, a soţului, sau a şefului. Acest lucru are şi avantaje şi dezavantaje. Dezavantajul este că suntem singurii răspunzători de viaţa noastră. Avantajul este faptul că noi şi numai noi avem puterea de a ne schimba vieţile - şi o putem face în orice moment. Este destul de simplu: dacă vrem ca vieţile noastre să fie diferite, tot ce trebuie este să facem alte alegeri. Cei mai mulţi dintre noi continuăm să facem aceleaşi alegeri din obişnuinţă, din confort, teamă sau lene şi apoi ne mirăm de ce nu obţinem rezultate diferite. Adevărul este că suntem atât de ocupaţi de supravieţuire, încât nici măcar nu ne dăm seama că alegerile si acţiunile noastre nu ne conduc spre împlinirea speranţelor si a viselor. Suntem prea preocupaţi de rutina zilnică şi preferăm să mergem pe calea cea mai uşoară, mai cunoscută, sau care opune cea mai mică rezistenţă - chiar dacă ne conduce spre un loc în care nu dorim, de fapt să ajungem. Mulţi dintre noi se poticnesc în fiecare zi, încercând să facă tot ce pot, fără a conştientiza şi a avea instrumentele necesare pentru a-şi schimba cursul vieţii. Apoi suntem uimiţi când ne trezim şi descoperim că, de ani de zile, luptăm pentru aceleaşi scopuri şi dorinţe şi tot nu suntem acolo unde ne-am fi dorit. Cei mai mulţi dintre noi au pierdut din vedere relaţia care există între alegerile şi acţiunile noastre şi rezultatele acestora. În loc să ne asumăm responsabilitatea pentru starea actuală a lucrurilor, devenim specialişti în a-i acuza pe alţii, considerând că e vina lor, atunci când vieţile noastre nu sunt atât de minunate pe cât ne-am aşteptat.   Am putea chiar arăta cu degetul spre alţii, în loc sa vedem alegerile pe care noi le-am făcut şi care ne-au dus exact în locul în care suntem astăzi. Dacă nu suntem conştienţi atunci când facem alegeri, nu vom face nimic altceva decât să repetăm tiparele din trecut. Dacă vreţi să vă atingeţi ţelurile şi să creaţi viaţa pe care o doriţi, va trebui să faceţi alte alegeri, care să va conducă spre acţiuni noi. Această carte este harta voastră. Cele zece întrebări simple pe care le veţi găsi în paginile de faţă - şi pe care am ales să le numesc „întrebări potrivite” - vă vor oferi puterea şi inspiraţia de a vă crea, în mod conştient, o viaţă de care să fiţi mulţumiţi, făcând o alegere după alta. Ele vă vor ajuta să deveniţi conştienţi de alegerile importante şi de consecinţele lor; vă vor îndruma şi vă vor susţine în procesul de a lua decizii corecte. Şi astfel, veţi descoperi drumul cel mai direct spre împlinirea propriilor visuri.   Cartea întrebările potrivite, este alcătuită din zece întrebări fundamentale, concepute cu scopul de a vă clarifica motivaţiile care stau la baza acţiunilor voastre. Răspunsurile pe care le veţi da la aceste întrebări, vor dezvălui imediat modul în care gândiţi şi vă vor ajuta să faceţi alegerile care se dovedesc a fi, în mod categoric, în interesul vostru. Ele pot păcăli prin simplitate, dar sunt deosebit de puternice şi pot fi folosite în orice situaţie, sau în orice moment de cumpănă. lată care sunt întrebările Potrivite: Această alegere mă va împinge către un viitor fericit, sau mă va ţine blocat în trecut? Această alegere va duce la o viaţă împlinită pe termen lung, sau va constitui doar o satisfacţie de moment? Sunt stăpân pe propria mea putere, sau încerc să mulţumesc pe altcineva? Mă gândesc la ce este corect, sau la ce este greşit? Această alegere îmi va aduce şi mai multă energie vitală, sau îmi va fura energia? Voi folosi această situaţie ca pe un catalizator în creşterea şi evoluţia mea, sau o voi folosi pentru a mă pedepsi? Această alegere îmi sporeşte puterea, sau mi-o slăbeşte? Este acesta un act de iubire de sine, sau un act de autosabotaj? Este acesta un act de credinţă, sau un act caracterizat de frică? Această alegere reprezintă manifestarea laturii mele Divine, sau a laturii mele umane? De ce aceste întrebări? Odată, l-am auzit pe Tony Robbins, spunând: „întrebările de calitate creează o viaţă de calitate”. Calitatea vieţilor noastre este suma tuturor deciziilor noastre. Pentru a lua decizii de calitate, trebuie să vedem limpede. Punându-ne întrebări în legătură cu toate variantele posibile, devenim mai conştienţi şi putem vedea mai clar eventualele rezultate ale acţiunilor noastre. Când vă puneţi aceste întrebări pe parcursul procesului decizional, vedeţi imediat dacă decizia pe care sunteţi pe cale s-o luaţi este o expresie a părţii voastre luminate sau a celei întunecate, dacă alegerea provine din speranţele şi visele voastre, sau din temeri şi îndoieli. Aceste întrebări vă oferă înţelepciunea necesară, pentru ca ce era înainte inconştient, să devină conştient, pentru ca să puteţi alege cu toată puterea ce vine din actul de a fi pe deplin conştient ÎNŢELEGEREA IMPACTULUI PE CARE ÎL AU ALEGERILE NOASTREAlegerile pe care le facem ne afectează stările de dispoziţie şi modul în care ne vedem pe noi înşine. Ele influenţează calitatea relaţiilor cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea. Fiecare acţiune determină apariţia unei reacţii de aceeaşi amplitudine, dar de semn opus; aceasta este legea cauzei şi a efectului. Nici o acţiune nu trece neobservată. Putem să ne păcălim, spunându-ne că acţiunile noastre nu au nici o importanţă - în special dacă ştim că nimeni nu ne vede. Dar toate alegerile noastre au o influenţă asupra viitorului. Dacă ne uităm la oamenii care au făcut ceva important la nivel mondial, vedem că toţi au adoptat soluţii pline de curaj. Vedem că ei au luat acele decizii cu claritate, certitudine şi hotărâre. S-au educat în a lua decizii care nu erau întotdeauna uşor de luat. Acţiunile le-au alimentat forţa vitală, ţelurile propuse şi visurile. De fiecare dată când luăm o decizie care nu este în concordanţă cu dorinţele inimii noastre, nu numai că ne îndepărtăm de ceea ce spunem că dorim de la viaţă, dar ne şi blocăm forţa vitală - acea forţă interioară, unică, ce ne ţine în viaţă din punct de vedere spiritual şi fizic. Atunci când punem întrebările potrivite şi facem alegerile potrivite, ne alimentăm forţa vitală. Cu câţiva ani în urmă, într-un weekend petrecut la o întâlnire condusă de Ammachi - o indiancă - liderul spiritual al unui număr mare de oameni de pe tot globul, am înţeles semnificaţia acestei forţe vitale, aşa cum n-o mai făcusem până atunci. Eram total epuizată şi hotărâsem să-l iau şi pe fiul meu. Beau; aveam intenţia de a mă cufunda adânc în interiorul meu. Ştiam că trebuie să fac unele schimbări în viaţă, dar nu ştiam sigur ce era greşit, ce ar trebui să fac, sau în ce direcţie să mă îndrept. Un weekend de rugăciune şi de meditaţie părea să fie exact tonicul de care aveam nevoie pentru a mă lămuri în privinţa schimbărilor pe care trebuia să le fac. Când am ajuns acolo, am intrat într-o sală imensă. M-am aşezat împreună cu alte câteva sute de participanţi şi am început să meditez. Îmi era greu să mă concentrez. Adevărul este că eram atât de dezechilibrată, încât nu puteam să stau într-un loc. Decât să continui să fiu agitată în interior, am preferat să mă plimb prin jurul hotelului. Mă simţeam atât de bine afară. Ciripitul păsărelelor, vântul care-mi atingea faţa şi pe care-l auzeam foşnind prin copaci, erau exact ce-şi dorea sufletul meu. Treptat am început să mă relaxez şi să mă adaptez la ritmul natural al locului. Apoi, am observat că, la înserat toată lumea ieşea afară pentru o meditaţie. Am găsit un loc pe o bancă şi m-am alăturat celorlalte persoane din grup. După ce am închis ochii şi mi-am îndreptat atenţia către respiraţie, am simţit cât de superficial respiram - era doar o şoaptă faţă de ceea ce trebuia să fie un curent puternic şi continuu de aer. Am continuat să mă relaxez şi mi-am promis să uit de tot ce ştiam şi simţeam. Singura dorinţă era să ies din starea mea, pentru a putea primi îndrumarea pe care ştiam că o aveam la dispoziţie în prezenţa acestei femei divine şi a unui grup de căutători spirituali ca şi mine. Când, într-un final, am reuşit, am avut o viziune minunată. În interiorul minţii, am văzut-o pe Ammachi intrând în conştiinţa mea. Am respirat adânc, pentru a absorbi înţelepciunea pe care o primeam şi am simţit cum inima mi se deschidea larg, în faţa adevărului din spusele ei. În meditaţie, am auzit-o spunând că nu voi putea să-mi continui activitatea de profesor, dacă nu făceam unele schimbări majore în viaţa mea. Mi-a spus că eram epuizată, că-mi lipsea puterea şi vitalitatea de a continua în acelaşi ritm. Apoi, mi-a arătat o imagine care mi-a schimbat viaţa definitiv. În meditaţie, a arătat spre abdomenul meu inferior şi mi-a spus: „Fiecare dintre noi purtăm o flacără. A ta este foarte mică. Este numai o licărire.” Mi-a spus că alegerile pe care le făceam nu-mi alimentau focul interior ci, dimpotrivă, îi diminuau puterea. Apoi am văzut imaginea unei flăcări puternice. Era un foc aprig, viu. Esenţa lui era viguroasă, strălucitoare şi puternică, de culoarea aurului, a chihlimbarului, în combinaţie cu roşu. Această flacără interioară sănătoasă, plină de forţă vitală, era mult diferită faţă de cea pe care tocmai o văzusem în mine, care era şovăitoare, mică şi slabă. Esenţa focului meu era firavă, timidă şi obosită. Arăta ca şi când urma să se stingă, dacă nu mai puneai câţiva buşteni pe foc. Pe măsură ce am ascultat mai atent, am auzit ceea ce astăzi consider că au fost cele mai importante informaţii pe care le-am primit vreodată. Toţi avem o flacără internă care este păstrătoarea forţei noastre vitale. Fiecare alegere pe care o facem, ori aduce mai multă forţă, întărind, aprinzând şi hrănindu-ne flacăra, ori diminuează această forţă, micşorând intensitatea flăcării şi reducându-i puterea. Atunci când focul interior este viu, ne simţim puternici şi încrezători. Avem puterea şi curajul de a spune adevărul, ca şi umilinţa de a cere ce ne trebuie. O flacără sănătoasă ne umple minţile cu imagini clare şi cu inspiraţie şi ne oferă tăria de a ţine cont de visele noastre şi de a le urma. Atunci când ne alimentăm focul din interior, putem vedea cu foarte mare claritate şi putem acţiona fără să ne abatem din drum. O flacără puternică ne împinge spre stări de conştiinţă mai înalte, acolo unde sălăşluiesc iubirea de sine şi libertatea emoţională. Însă atunci când flăcările sunt mici, suntem vulnerabili, firavi şi slabi. Suntem temători, susceptibili şi îngrijoraţi şi ne îndoim de propriile noastre puteri. Atunci când flăcările nu au fost îngrijite şi hrănite, căutăm cu disperare împlinire în lucrurile din exteriorul nostru. Încetăm să mai comunicăm cu ceilalţi, fiindu-ne teamă că nu merităm să fim iubiţi şi fericiţi. Atunci când flăcările noastre sunt slabe, nu avem un sistem defensiv apt să lupte cu boala, îndoiala, grija, lipsa de apreciere faţă de propria persoană, dependenţa sau critica. Atunci când flacăra noastră este mică aşteptăm ca alţii să ne alimenteze focul, pentru că noi nu am făcut-o. Un foc mic este slab şi cade pradă dialogurilor negative continue, care se infiltrează în minţile noastre. Este important de ştiut faptul că starea şi intensitatea focului nostru îi afectează şi pe cei din jur. O flacără mică provoacă îngrijorarea celorlalţi, în acelaşi mod în care ne-am simţi obligaţi să avem grijă de un foc care e pe cale să se stingă. O flacără interioară intermitentă ne impune să căutăm modalităţi pentru a o înteţi şi a o revitaliza. Putem să lăsăm nesupravegheat un foc care de-abia mai pâlpâie? Putem să-l ignorăm mai mult de câteva minute? Nu, dacă vrem să-l menţinem aprins. Un foc cu izbucniri intermitente riscă să se stingă, în timp ce o flacără sănătoasă se înalţă spre cer, arde strălucitor şi deţine suficientă putere pentru a rămâne aprinsă, chiar şi atunci când vântul bate în rafale. Flăcările noastre sunt esenţa noastră. Atunci când sunt bine alimentate, ele menţin intensitatea focului. Dar flăcările noastre interioare trebuie îngrijite şi protejate. Trebuie să le onorăm, să avem grijă de ele şi să le hrănim, pentru a le păstra forţa. Sarcina noastră este de a proteja aceste flăcări, ştiind că ele sunt forţa noastră vitală, spiritul nostru şi păstrătoarele divinităţii noastre. Acum o să vă spun ceva care o să vă trezească la realitate: alegerile ne influenţează comportamentul şi acţiunile. Fiecare alegere, ori pune lemne pe focul nostru interior, ori îl stropeşte cu apă, diminuându-i astfel forţele. Dacă vrem să strălucim în toată lumina noastră, dacă vrem să ne exprimăm în mod autentic şi dorim ca forţa să ne propulseze scopurile în lume, sarcina primordială trebuie să fie aceea de a ne menţine focul interior - forţa noastră vitală - cât mai puternic. Acum aş vrea să vă imaginaţi că singurul lucru pe care-l aveţi de făcut, în viaţa asta, este să îngrijiţi această flacără interioară, s-o menţineţi aprinsă şi activă. Imaginaţi-vă că nu aveţi absolut nimic altceva de făcut, decât să luaţi zilnic, săptămânal, lunar şi anual hotărâri care să protejeze acel foc. Imaginaţi-vă cum vă îngrijiţi de intensitatea acestui foc, ştiind că el şi numai el, vă poate oferi toată iubirea, banii, sănătatea, siguranţa, împlinirea şi pacea pe care o doriţi. Cel mai probabil veţi fi foarte, foarte atenţi la acest foc şi veţi face alegeri care vă vor spori puterea şi vă vor îmbunătăţi viaţa pentru a vă menţine forţa vitală.   Iată câteva exemple de alegeri care vă micşorează lumina şi apoi câteva exemple de alegeri care vă înteţesc focul.    

Enciclopedia plantelor medicinale