Stefan Berciu

Voalul negru de Stefan Berciu CAPITOLUL I Telefonul   O sonerie prelungă, rămasă fără răspuns. Apoi, o a doua, a treia şi, în sfârşit, bărbatul care tocmai ieşea din camera de baie se repezi la telefon, ridicând precipitat receptorul. — Alo! — Domnul colonel inginer Titi Slave? întrebă cu timiditate o femeie de la capătul celălalt al firului. — Întocmai. — Nepoata dumneavoastră este acasă? — Nu, răspunse şovăitor ofiţerul. — Mă bucur. Înseamnă că putem comunica liniştiţi. — Cu cine vorbesc? — Hm! făcu interlocutoarea, asta n-ar avea prea multă importanţă. Să zicem că mi s-ar spune… Voalul negru! — Sunt foarte ocupat. Vă rog, despre ce este vorba? — Pentru asta va trebui să ne întâlnim. — Ce s-a întâmplat? — Deocamdată nimic, insinuă femeia, tocmai pentru ca să nu se întâmple… CEVA este nevoie să discutăm câteva minute chiar astăzi. La ora două vă convine? Putem lua masa împreună. — Mda! În sfârşit… Legătura telefonică se întrerupse brusc. Îndată ce puse receptorul pe furcă, inginerul se simţi cuprins de un frison. Îşi strânse cât putu de mult halatul de baie în jurul trupului încă ud, apoi închise ferestrele. O vreme, măsură în neştire, cu paşi apăsați camera de lucru, în care se afla. Într-un târziu, se opri mecanic, privind fotografia nepoatei sale, în timp ce, în urechi, cuvintele interlocutoarei ciudate prinseră a reînvia. Trase un sertar al biroului şi luă o ţigară pe care o frământă între degete până când foița crăpă în câteva locuri. Firele de tutun se împrăştiară pe covor. Oare, povestea asta ciudată, telefonul cu acea nuanţă prevenitoare, referirea la prezenţa nepoatei sale… Da, da, toate astea erau în legătură cu ea? Sau, pur şi simplu, cea care telefonase voia să afle dacă la convorbirea lor mai asista cineva din casă? Câteva clipe, colonelul inginer Titi Slave păru satisfăcut de această ultimă explicaţie, dar deodată o nouă idee păru că-i risipeşte cu adevărat nedumerirea. „Nu, hotărât lucru, îşi spuse el, interlocutoarea de la telefon nu dorea să ştie dacă la convorbirea noastră asistă cineva – oricine ar fi fost – ci, în mod sigur, voia să ştie dacă Ela era sau nu lângă mine”. Din nou se îndreptă spre sertarul în care se aflau ţigările, scoase încă una, îi lovi capetele de tăblia mesei de lucru şi o aprinse. O uşă se deschise şi nişte paşi mărunţi se făcură auziţi. Întoarse capul şi, observând-o pe mama Vetuţa, menajera lui de aproape doisprezece ani, nu-şi putu stăpâni o şoaptă care păru mai mult un strigăt înăbuşit: „Dumneata!?… Dumneata!?“ — Da, mamă, eu! bâigui bătrâna, gata să scape din mâini tava pe care se găsea micul dejun. Ofiţerul se ridică în întâmpinarea bătrânei, silindu-se să-i zâmbească „dar când observă neliniştea care-i adâncea şi mai mult ridurile se simţi dator să se scuze: — Ştii, mamă Vetuţo, aţipisem şi, când ţi-am auzit paşii, tocmai mă visam gol-goluţ. Menajera îl privi lung, după care îi spuse că asta nu-i semn bun. Apoi aşeză tava pe o măsuţă cu tăblia în formă de hexagon şi se retrase. Titi Slave, rămas iar singur, se simţi uşurat. Gândul care-l făcuse să tresară la apariţia menajerei era, poate, acea scânteie care îi lămurise, cel puţin pentru un moment, faptul că interlocutoarea de la telefon fusese interesată să ştie dacă Ela se afla sau nu acasă, ori dacă la discuţia lor mai asista cineva. Hotărât, femeia ştia că, în afară de nepoata lui, în casă se mai afla menajera, dar cât priveşte Ela, o…! asta devenea din ce în ce mai limpede, interlocutoarea era sigură că fata plecase, cu cel puţin un sfert de oră mai înainte ca ea să telefoneze. „Aşadar, întrebarea în legătură cu prezenţa fetei nu însemna altceva decât o aluzie directă la subiect, îşi spuse Slave. Deci, despre Ela era vorba, pentru Ela mă chemase…” Telefonul prinse iar să zbârnâie. Inginerul tresări, se ridică de pe fotoliul în care gândurile păreau să-l fi pironit, şi la al doilea apel fu cu receptorul în mână. — Poftă bună! răsună vesel acelaşi glas de femeie. Titi Slave aruncă o privire micului dejun de pe tava pusă alături de ceasornicul său de buzunar. — E ora şapte şi patruzeci. Sper că peste câteva minute totul va fi ingerat şi… vreau să cred că telefonul meu, de mai înainte, n-a avut darul să vă taie pofta de mâncare. Mâna se crispă pe receptor. Cu un efort de care el însuşi avea să se mire, inginerul îşi stăpâni indignarea şi se strădui să se arate doar surprins. — Cred că dumneata eşti vreo colegă a Elei, şi presupun că, din cauza unui guturai ori pur şi simplu din lene, nu te-ai dus astăzi la şcoală. Dacă-i aşa, află că eu sunt un om bătrân, am patruzeci de ani, şi, drept să-ţi spun, cele două telefoane pe care mi le-ai dat îmi sunt de-ajuns. De la capătul celălalt al firului se auzi un râs scurt. — Trebuie să iau drept compliment tinereţea pe care o presupuneţi în privinţa mea, dar bucuria asta am umbrit-o cu naivitatea de care mă credeţi în stare. — De fapt, ce doriţi? — Nimic altceva decât să vă convingeţi că interesul pe care vi-l port m-a împins până la cunoaşterea celor mai neînsemnate detalii din viaţa dumneavoastră. — Domnişoară… doamnă… îngăduiţi-mi să vă mărturisesc… nedumerirea… — Indignarea! preciză femeia, chicotind vesel şi continuă: mi-am amintit că nu v-am propus şi locul unde urmează să ne întâlnim… — N-aţi dori să veniţi la mine? Femeia nu răspunse decât după o tăcere destul de lungă. — Ar fi rândul meu să mă supăr, dar… hai să zicem că suntem chit. Nici eu, nici dumneavoastră nu suntem nişte oameni cu prea mult tact. — Poate, poate, bâigui ofiţerul. Atunci, unde? — La restaurantul „Nord-Hotel”! — Cum ne vom recunoaşte? — Vă cunosc… Eu vă cunosc, domnule Slave. CAPITOLUL II Domnişoara   Aşa îi plăcea să i se spună. Absolvise anul trecut liceul la Suceava şi intrase – printre primii – la facultatea de electronică. Era singurul copil al unui factor poştal, rămas văduv încă de la naşterea ei. De loc frumoasă, şi conştientă de asta, căutase să exagereze într-o aparenţă dezagreabilă petrecându-şi mai toţi anii copilăriei printre băieţii care băteau mingea pe maidan, ori printre salahorii şi zidarii care lucrau la recondiţionarea unora dintre mânăstirile apropiate. Învăţase bine. Pe la doisprezece ani intrase în corul şcolii iar după mai puţin de un an publica în ziarul local prima şi ultima ei poezie. Pe vremea aceea iubea un băieţel de seama ei, pe care-l botezase cu un nume ştiut doar de ea: Ghiocel. Tot aşa se intitula şi poezia. Una dintre colege, căreia Ela îi mărturisise marea ei taină, a „denunţat-o”. Cazul a fost discutat la cancelarie şi o educatoare a mustrat-o, spunându-i: „Mai bine te-ai uita în oglindă”. De atunci nu s-a mai uitat niciodată în nicio oglindă, pentru nimic în lume, până acum câteva săptămâni când, la facultate, cunoscuse un tânăr de o timiditate rar întâlnită, retras şi singur chiar atunci când se afla în mijlocul a o sută de colegi. Unchiul Titi avusese grijă s-o prevină pe mama Vetuţa, de-ndată ce sosirea Elei îi fu anunţată de fratele lui, despre vechea suferinţă a fetei iar bătrâna, niciuna nici alta, scosese toate oglinzile din casă, mai puţin pe cea de deasupra lavoarului de la baie, unde trebuia să se bărbierească „don’ profesor”, cum îi spunea ea inginerului. — Pentru o fată asta-i mai rău decât o boală, se arătă îngrijorată bătrâna, când o văzu prima dată trecându-şi în grabă pieptenul prin păr. „Don’ profesor” tăcu, dar mama Vetuţa continuă să sporovăiască: — Şi-i tristă, măiculiţă, tristă rău. — Ţi se pare. E o fată serioasă şi-atâta tot. Menajera îşi tot făcea de lucru prin odaie iar Titi simţea că ea mai avea să-i spună ceva. — Acu’, poate că te-oi supăra, dar de ce aţi pus-o să meargă la o şcoală de maşinării şi nu de oameni? Inginerul izbucni în râs. Aşadar, ăsta era gândul care o chinuia atât de mult pe menajeră. — Nu râde, măiculiţă, se arătă supărată bătrâna, că n-am terminat încă ce-aveam de spus. Şi dacă n-asculţi până la capăt gândul omului, nu-i bine să te pripeşti, nici să râzi, nici să plângi. „Don’ profesor” tăcu mâlc. Îi făcu semn bătrânei să se aşeze, apoi îşi trase scaunul mai aproape de al ei. — Uite, dumneata eşti om cu carte, că de…! ştii atâta că-i mai înveţi şi pe alţii. Dar cartea aia nu te-a învăţat nimic despre sufletul omului, ci numai despre cel al maşinilor din fier. Te-ai gândit vreodată că şi sufletul omului are o maşinărie care se mai strică uneori? Bărbatul continua să tacă. Desigur, cum să nu se fi gândit el tocmai la maşinăria acestui suflet de copil, lovită atât de brutal la o vârstă când totul se poate imprima adânc, neiertător, pentru tot restul vieţii. S-a gândit, a discutat cu ea, a plecat în grabă la Suceava şi a mutat-o la altă şcoală, i-a promis că dacă va reuşi Ia facultate o să locuiască la el, şi în rest lucrurile rămăseseră tot aşa cum le adusese „educatoarea” aceea. * Studentul Alexe Vălimăreanu produsese o impresie agreabilă inginerului Titi Slave. Cu toate că-i trebuiseră aproape trei sferturi de oră ca să ajungă la o aproximativă conversaţie, unchiul Elei n-avea să regrete efortul depus. Fata părea încântată, din ce în ce mai mult, de noul ei prieten iar inginerul recunoscu, chiar după prima lui întâlnire cu Alexe, că tânărul avea o pregătire superioară cerinţelor impuse de programa analitică a anului doi de facultate. Alexe era mic de statură, timid, foarte slab şi cu un permanent, uşor tremur ai mâinilor. Sfios din cale afară, evita privirea interlocutorului şi, de fiecare dată când emitea o părere asupra unei situaţii, stări sau a unei probleme ştiinţifice manifesta o vădită incertitudine fie asupra formulării, fie chior în referirea la cuprinsul spuselor sale. „Pare mereu timorat”, avea să-i spună Elei unchiul ei. „Da, îi confirmă fata impresia, se teme ca nu cumva, să producă o impresie dezagreabilă. Tot timpul copilăriei şi l-a petrecut în casa unor rude care se purtau cu el ca nişte satrapi: tot ce spunea, tot ce făcea nu era bine. Vezi, unchiule, contrarietatea asta îndelungată a lăsat urme care par că nu se vor mai şterge niciodată”. La patruzeci de ani, inginerul Slave era şeful unei catedre într-un institut militar de învăţământ superior şi era deseori solicitat şi de Institutul de fizică atomică. Această intensă activitate îi ocupa cam douăsprezece ore din zi iar noaptea, uneori, destul de târziu, înainte să adoarmă, gândurile îl ţineau treaz încă multă vreme. În viaţa lui intervenise o nouă preocupare: Ela. Vestea că fata a început să consulte oglinda îi umplu sufletul de bucurie şi hotărî ca a doua zi să-i invite la dejun pe cel care izbutise să înfăptuiască minunea. Se crăpă de ziuă când, din camera în care dormea Ela, un suspin răzbătu până la el. Ascultă cu încordare, şi când suspinul se repetă coborî din pat şi merse spre camera alăturată, bătu încet în tăblia uşii iar răspunsul nu se lăsă prea mult aşteptat. Ela întredeschise uşa. În cameră ardea lampa, şi Slave văzu obrajii nepoatei sale scăldaţi în lacrimi. — Ce-i cu tine, iepuraşule? îşi arătă el îngrijorarea. — Nimic, nimic, unchiule. Intră… Trecu pragul cu o strângere de inimă, cu teama nelămurită pe care ţi-o inspiră plânsul unui copil. Privi patul: cuvertura era întinsă perfect. — Toată noaptea… — Da, unchiule, toată noaptea, murmură fata, aruncându-i-se la piept. El îi mângâie părul, îl şterse lacrimile, o luă în braţe şi o aşeză pe pat. — Ceva rău? — Rău! Rău! strigă fata şi plânsul i se amestecă cu scurte chiote de râs. Inginerul se aşeză pe marginea patului şi o privi îngrijorat. Apoi, când îi întâlni privirea, cutele de pe frunte i se destinseră brusc. — Da! şopti el cu oarecare nesiguranţă. — Da, şopti la rândul său Ela şi continua, din ce în ce mai tare: da! da! da! da! După aceea îşi puse capul pe genunchii unchiului şi bâigui: Unchiule, crezi că… Ştii, adică eu ştiu că n-am fost şi nici n-am să pot, dar dacă m-aş îmbrăca mai îngrijit, dacă m-aş pieptăna la oglindă, crezi că aş putea arăta…? Inginerul o îmbrânci aproape brutal, se ridică de pe pat şi pornind spre uşă, îi strigă pe un ton care se voia cu orice risc dispreţuitor: — Ipocrito! Fata se aruncă în urma lui, strigându-i să se întoarcă, iar el, când îi văzu fața împietrită de nelinişte şi cu un licăr în priviri pe care numai fericirea îl poate aprinde, făcu calea-ntoarsă spre pat, îşi prinse capul în palme, ascunzându-şi-l parcă de ruşine, şi bâigui: — Iartă-mă! Ela tăcea continuând să-l privească. — Ştii, eu I-am întrebat pe fostul meu profesor: „Credeţi că ar putea însemna ceva modesta mea idee?“ Exact în clipa în care aveam certitudinea înfăptuirii invenţiei mele… — Dar eu, eu n-am această certitudine… — Minţi, continuă Slave pe acelaşi ton scăzut. Altminteri nu m-ai fi întrebat. Oamenii nu cer sfaturi decât pentru a auzi şi din gura altora glasul propriilor lor certitudini. Ea se apropie timid de pat şi îngenunche la picioarele lui. El nu-şi ridică privirea, de teamă ca fata să nu-i citească satisfacţia ce-i umplea sufletul, pentru că şiretenia îi izbutise atât de bine. — Ascultă, iepuraşule, îl iubeşti mult? Fata ţâşni în picioare iar el, nedumerit, o privi. — Te rog să nu-mi mai spui aşa. Am să-i rog pe toţi să nu-mi mai spună nici „iepuraşule”, nici „fetiţo”, nici „colega” şi în niciun alt fel decât… Apoi se răsuci brusc, întorcându-i spatele, cuprinsă de un sentiment de jenă, pe care unchiul i-l intui. — Dar cum? Cum vrei să ţi se spună? insistă el, blând. — Domnişoară! răspunse Ela aproape şoptit. Aşa-mi spune Alexe: Domnişoară! murmură ea, neîndrăznind să-l privească. Inginerul se ridică de pe pat şi apropiindu-se de ea o luă de mână. — Ai dreptate. Adică… Alexe are dreptate… Chiar aşa! Eşti într-adevăr o domnişoară.    

Buna dimineata !Sunt numai capitolele 1 și 2 . Nu pot download ,imi dă eroare  ????

O sa remediez azi.

Traficanti de carne vie de Stefan Berciu CAPITOLUL I RĂPIRI   După câteva zile de căutări disperate, Josef Bril s-a dus la poliţia oraşului să ceară ajutor în aflarea nepoatei sale, Olga, în vârstă de şaisprezece ani, care dispăruse de acasă. „Moş Bril”, cum era cunoscut bătrânul tapiţer în mahalaua lui situată în apropierea mării, mai fusese încercat şi de alte nenorociri – ca de pildă moartea lui Victor, fiul său şi tatăl Olgăi, precum şi a soţiei acestuia, Veronica – dar împrejurarea aceea, oricât de tragică ar fi fost, reprezenta o certitudine, pe când situaţia în care se afla acum nepoţica lui îl înnebunea pur şi simplu, tocmai datorită incertitudinii în care îl cufunda ceas de ceas şi, poate în egală măsură, presupunerilor – care mai de care mai trivială – puse pe seama Olgăi. Bătrânul nu mai avea pe nimeni în lume, şi dacă n-ar fi fost nepoată-sa pentru care să se zbată, cu siguranţă că de mult şi-ar fi luat rămas bun de la o viaţă atât de crudă cum fusese cea hărăzită lui. O iubea pe Olga cu un soi de adoraţie manifestată de un primitiv faţă de primul chip cioplit căruia i se devotează. Trudea uneori chiar şi douăzeci de ore pe zi, făcând reparaţiile cele mai de neimaginat, ca să poată aduna, bănuţ cu bănuţ, suma trebuincioasă taxei şcolare, îmbrăcămintei şi hranei îngerului pentru care încă mai trăia. Acum mergea grăbit să-l întâlnească pe domnul comisar Costin Şomotecan, singurul căruia fusese sfătuit să i se adreseze; şi sfatul acesta nu i-l dăduse oricine, ci Gogu Pleaşcă, gardianul care asigura ordinea publică în cartierul unde Josef Bril ţinea un atelier sărăcăcios de tapiţerie. Gogu se mai adăpostea la Bril când se întâmpla să „bată Sudul”, cum spun cei care locuiesc în apropierea mării, şi vremea devenea câinoasă sau câte o jumătate de oră, în drumurile sale lungi pe vreme de noapte, dacă se întâmpla să vadă lumina lămpii pâlpâind în atelier. Şi beau atunci câte un pahar cu vin, şi îşi desfăceau băierele sufletelor mărturisindu-şi necazurile, ca într-o sfântă despovărare, siguri fiind de păstrarea tainei – unul de celălalt. — Numai la dom’ comisar Costin Şomotecan să te duci, moşule, că el se ocupă de chestii d-astea cu fete şi moravuri, i-a spus Gogu. — Să nu te mai aud vorbind aşa! – s-a supărat tapiţerul. Dumneata eşti prietenul meu şi nu-ţi dau voie să spui ce spun babele astea răutăcioase din mahala. Nu-ţi dau voie! Om cu tact şi cu răbdarea pusă la încercare de Vetuța, nevastă-sa, o curvă căreia trebuia să-i ierte cel puţin câte o „trădare” pe săptămână, Pleaşcă nu se arătă supărat de tonul interlocutorului său, ci, dimpotrivă, zâmbi tandru şi abia într-un târziu prinse a-i explica: — Moşule! Dom’Bril! M-a ferit Dumnezeu să gândesc rău de Olguţa, că-i de seama fiică-mii, da’ aşa-i zice la serviciu’ de care se ocupă dom’ comisar Costin Şomotecan: „Moravuri”. — Bine, dar ce legătură au moravurile ăluia cu Olguţa? – se arătă bătrânul nedumerit, însă spunând asta pe un ton care trăda mai puţină enervare. Gardianul surâse mulţumit şi continuă:  — Păi… are legătură, că dacă-i vorba de fuga de-acasă a unei fete, la el te adresezi… dacă-i vorba de siluirea unei fete… la el te adresezi… şi… mă rog… dacă ar fi vorba de o răpire… de… cum se mai vorbeşte prin oraş… tot la dom’ Şomotecan te duci. Auzi? — Aud… aud, n-aş mai auzi! – se tângui tapiţerul. — La el să te duci! Zău! Suflet de om! Suflet mare! Ăsta a nimerit în poliţie din greşeală. Popă trebuia să se fi făcut! — Bine! Uite, m-ai convins! Mă duc la domnul Șomotecan. O dată ajuns la poliţia oraşului, bătrânul se adresă unui gardian care părea tot atât de bătrân ca şi el, şi îi spuse necazul care îl mânase acolo. Poliţistul îşi părăsi postul şi-l conduse ia primul etaj al clădirii care aduna relele şi răii lumii, îl îndemnă să se aşeze pe un scaun, în rând cu alte zece-douăsprezece persoane, iar înainte să-l părăsească îi şopti: — Vorbeşti numai cu dom’ comisar Şomotecan! Pricepi? Costin Şomotecan. Bril îl privi cu recunoştinţă, iar gardianul îi zâmbi încurajator şi prinse a se depărta de el. Acolo, pe coridorul acela nu prea bine luminat, bătrânul cunoscu părinţii mai multor tineri – fete şi băieţi – dispăruţi de la casele lor. Mai mult, unii dintre nefericiţii la fel de îndureraţi ca şi el pretindeau a fi aflat împrejurările în care le-au dispărut copiii, precizând că fuseseră răpiţi. O doamnă foarte bine îmbrăcată, care se recomandă a fi nevastă de medic, afirma sentenţios că toţi copiii dispăruţi în ultimele trei-patru luni au fost victimele unei bande foarte puternice, specializată în răpiri, iar demersul părinţilor ar putea determina acte de răzbunare din partea răpitorilor. — Aiurea! – protestă un domn gras, la fel de bine îmbrăcat ca doamna care îndemna lumea la a nu reclama dispariţia copiilor; de răpit i-a răpit, nu zic ba, însă nu asta e specialitatea acestor ticăloşi. — Zău!? – făcu doamna contrazisă, şi, mă rog, de unde atâta siguranţă la dumneata, că nu asta ar fi specialitatea bandei?  — Simplu! – răspunse grăsanul. În trei luni aş fi primit un anunţ cu privire la data, locul şi preţul răscumpărării fetiţei mele. — Mă rog… asta e părerea dumitale, ripostă femeia, dar eu cred că ne lasă să fierbem mai mult, tocmai ca şi preţul să fie mai mare. — Ascultă, madamo! – interveni o bătrână cu obrajii ca din pergament şi cu nişte ochi din care răzbăteau toate durerile lumii, cine ţi-a dispărut de poţi fi atât de calmă şi răbdătoare? Femeia elegantă nu răspunse. După câteva clipe îşi scoase din poşetă o ţigară şi părăsi sala de aşteptare lăsând impresia că se duce afară să fumeze, astfel că nimeni nu părea să nutrească alt gând în legătură cu ea, dacă un bărbat bine clădit, de vreo cincizeci de ani, nu s-ar fi repezit pe urmele ei, ca muşcat de o rea presimţire, dar tot atât de repede se întoarse la locul său, declarând revoltat: — Jigodia aia s-a urcat într-o maşină care o aştepta. — Adică, spuse Bril, adică voia să ne înveţe a nu reclama. — Păi… cam aşa se pare, spuse bătrâna cu obrajii ca de pergament. — Chiar asta dorea! – preciză bătrânul bine clădit care cu câteva clipe mai înainte pornise pe urmele femeii bine îmbrăcate. Numele meu e Onea. Ion Onea. Nu sunt din oraşul dumneavoastră… dar nenorocirea… aici mi s-a întâmplat. Stau la nişte neamuri pe strada Furtunii, la numărul 36. Dacă n-aveţi ceva împotrivă… v-aş ruga să-mi daţi numele, adresa şi necazul fiecăruia dintre dumneavoastră, ca toţi laolaltă şi împreună cu poliţia să ne găsim copiii, să-i dăm în vileag pe răpitorii lor, dar să şi aflăm în ce scop ni i-au luat. Uşa care ducea în biroul comisarului Costin Şomotecan se deschise, lăsând să iasă o femeie de vreo patruzeci de ani, purtând o rochie de stambă înflorată şi, peste ea, o flanelă care îşi cam trăise traiul. Plângea înfundat şi gemea. Când trecu pe lângă Bril, acesta o trase cu blândeţe pe bancă, alături de el, şi o întrebă: — Ei! Cum ţi s-a părut comisarul? Că de stat… ai stat, nu glumă. — Om! Om răbdător… cu suflet de părinte. Are şi el un băiat de op’şpe anişori, răspunse ea şi hohoti în plâns. Mi-a jurat că dacă-i prinde… mi-i aşază pe o felie de pâine, să-i mănânc de vii. Pe pragul uşii întredeschise apăru un bărbat înalt, slab, cu chipul palid, având o ţigară în colţul gurii. Nu părea să fi trecut de cincizeci de ani. Întrebă pe un ton baritonal, cald: — Cine urmează? — Eu, răspunse Onea, ridicându-se de pe bancă. Poliţistul nu se dădu de o parte spre a-i face loc să intre în biroul său, ci rămase cu privirea aţintită spre Ion, nevenindu-i să creadă că cel pe care-l vedea era o veche cunoştinţă, şi exclamă: — Domnule judecător! Onea zâmbi amar, replicând: — Nu… nu mai sunt… Am demisionat… Mi-au impus să fac asta, ameninţându-mă că… altminteri… îmi vor trimite, ca avertisment, în fiecare zi, câte un deget al băiatului… apoi câte o ureche… Cei de pe sală se îngroziră. — Vă rog… vă rog, intraţi! – îl îndemnă comisarul, şi Onea păşi în birou, urmat de amfitrionul său, iar uşa se închise în urma lor. — Ce om! – exclamă domnul cel gras şi bine îmbrăcat, privind uşa dincolo de care se aflau comisarul şi fostul judecător. — Comisarul e pâine! – spuse femeia sărăcăcios îmbrăcată care abia îl părăsise. — Poate… şi bine ar fi, dar eu vorbeam despre celălalt. — Chiar aşa, interveni o slăbănoagă de vreo patruzeci de ani, al cărei chip era acoperit pe jumătate de lentilele neobişnuit de groase ale ochelarilor pe care-i purta. Da, da, continuă ea, trebuie să ne cunoaştem între noi, ăştia de ne-a lovit aceeaşi nenorocire… să ştim de unde să ne luăm şi… şi să ajutăm poliţia să ne găsească copiii. — Pe mine mă cheamă Roza Borzan şi locuiesc pe strada Duzilor la numărul şaişpe, declară femeia sărăcăcios îmbrăcată care-l lăudase pe Şomotecan. — Eu mă numesc Caterina Tudoran. Stau în piaţa Ovidiu. În vremea asta, comisarul afla de la fostul judecător Ion Onea că şantajul exercitat de cei care-l siliseră să demisioneze avea un alt temei decât acela invocat de el în pragul biroului; în auzul celorlalţi părinţi necăjiţi, ca tăierea degetelor şi urechilor băiatului său, Andrei. Ei bine, sugrumat de ruşine, Onea dădu la iveală o scrisoare şi, fără să-şi privească interlocutorul, i-o întinse. Şomotecan crezu că răufăcătorii trecuseră la tocmeala eliberării băiatului de numai cincisprezece ani, cerând o anume formă de răscumpărare suplimentară demisiei lui Ion din funcţia de judecător, fiindcă aceea, după spusele sale, fusese îndeplinită. Dar, spre mirarea lui, comisarul realiză că nu aceia se adresau lui Onea, ci Andrei, copilul său:   „Tăticule, Sunt tare nefericit şi tu ştii asta fără ca eu s-o fi dorit. Acum însă, doamna care m-a convins s-o urmez în schimbul tăcerii sale cu privire la prietenia mea cu Dorin Dunăvăţ îţi cere să demisionezi şi îţi cer şi eu, pentru că altminteri prietenul doamnei îl va aduce aici pe Dorin şi îl va silui dinaintea mea. Or, în situaţia asta, eu mă omor. Te sărut, Andrei.”   În lunga lui carieră, comisarul Costin Şomotecan întâlnise fel şi fel de cazuri, dar o asemenea situaţie de jalnică complicitate a unui părinte la nenorocirea propriului său copil, nu! Adică nu-l condamna pe Onea că nu îşi denunţase fiul de-ndată ce-l surprinsese în relaţii de homosexualitate, pentru că nici el însuşi n-ar fi făcut asta dacă Pavel, băiatul său, i-ar fi oferit o asemenea surpriză, dar ar fi încercat măcar să-l reeduce ori, dacă ar fi fost cazul, să-l trateze. — Domnule judecător, spuse poliţistul după o vreme, restituindu-i scrisoarea, vă întreb… aşa… mai mult ca părinte… de când v-aţi dat seama că fiul dumneavoastră este homosexual? Onea suspină adânc, îşi prinse faţa între palme şi răspunse: — Eu… abia de anul trecut, dar soţia mea ştia de acum trei ani. — Ar fi fost bine ca doamna să vă fi prevenit la vreme. — Hm! – făcu judecătorul. Nu putea… — De ce? — Dorin… Dorin Dunăvăţ, partenerul lui Andrei la inversiuni sexuale… e amantul soţiei mele. Adică… a fost, fiindcă… în sfârşit… Iertaţi-mă! M-e greu… tare greu! Într-un târziu, continuă: Domnule comisar… acum un an… mă întorceam acasă dintr-o anchetă pe teren… mai devreme cu două zile decât eram aşteptat de soţia şi fiul meu. Cum până la Crăciun mai erau două-trei săptămâni, de-ndată ce am coborât din tren m-am şi repezit într-o sanie, am cumpărat un brad şi m-am dus acasă, grăbit să fac o surpriză lui Andrei şi soţiei mele, adică să pătrund în locuinţă fără ca ei să ştie că m-am întors, iar eu să mă bucur de mirarea lor când aveau să se afle dinaintea pomului. Însă de cum am pătruns în vestibul, am auzit nişte gemete şi şoapte care m-au alertat. Am sprijinit bradul de cuier şi, tiptil, am pătruns în sufragerie. Din această încăpere, printr-o uşă de sticlă care duce în biroul meu, mi s-a oferit un spectacol înspăimântător: Dorin Dunăvăţ, grefierul meu, om de 28 de ani, şi Andrei, complet dezbrăcaţi, făceau amor. Băiatul meu era cei pasiv… iar Dorin îl poseda ca pe o femeie îngenuncheată pe un fotoliu, stând cu spatele la el. Priveam şi nu-mi venea să cred ceea ce vedeam, ascultam gemetele de plăcere şi extaz ale fiului meu şi refuzam să aud. La un moment dat a apărut soţia mea din camera ei. În clipa aia m-am trezit… ori am crezut că mă trezesc din coşmarul în care mă cufundase participarea lui Andrei la acel raport invertit, chemările şi îndemnurile adresate partenerului, într-o aproape continuă şi disperată şoaptă care trăda o permanentă insaţietate sexuală. Dar nu mi-a fost dat să mă liniştesc, dacă pot spune astfel atât de mult râvnitului moment de tihnă, fiindcă soţia mea, după ce a asistat câteva clipe la sălbăticia şi pasiunea dezlănţuită a copilului nostru, s-a repezit la grefier, urlând: „Bestie! Bestie!” — Firesc, sigur, când a văzut unde îi adusese fiul… Vreau să spun decăderea, se precipită comisarul s-o compătimească pe Ada, soţia reclamantului. — Da’ de unde! – protestă Ion. Îi reproşa: „Pe mine nu m-ai luat niciodată pe la spate! Ia-mă acum! Şi cât te-am rugat!… De câte ori te-am rugat!” Iar Dorin Dunăvăţ în vremea asta se supunea îndemnurilor disperate ale lui Andrei: „Arde-mă! Nu-mi schimba ritmul! Dă-mi opârnace! Strânge-mă!” înnebunită de frenezia cu care Dorin îl poseda pe băiatul nostru, dar şi geloasă – înţelesesem doar că îi era amant – Ada a înhăţat un coupe-papier şi l-a lovit pe Dunăvăţ, care, sub efectul tăieturii, a ieşit din starea de erecţie, părăsindu-şi partenerul. Atunci, fiul meu s-a repezit la maică-sa şi, complet isterizat, cu privirea înceţoşată de o furie oarbă, a încercat s-o sugrume. Dorin a intervenit salvând-o din mâinile lui Andrei, ca imediat după aceea să o pedepsească el, pălmuind-o până ce ea s-a prăbuşit. Atunci s-a aruncat asupra ei, i-a rupt îmbrăcămintea, a ridicat-o, a aşezat-o în genunchi, pe fotoliul unde mai înainte stătuse fiul meu şi a prins a o poseda la fel cum făcuse cu Andrei şi cum de altfel chiar ea îi ceruse. La început, băiatul meu a privit năucit scena pe care i-o oferea Dunăvăţ în relaţia cu Ada, însă nesatisfacerea sexuală provocată de intervenţia brutală a mamei lui îl împinse iar la violenţă; se repezi între cei doi, ca şi cum s-ar fi aruncat de pe o trambulină, îi despărţi, o azvârli pe maică-sa şi îşi reluă locul pe fotoliu, în genunchi şi cu spatele la grefier. Dorin însă se culcă lângă Ada, care îi oferi dezmierdări linguale. Andrei turba de furie şi prinse a urla că Ada i-a luat bărbatul. Atunci maică-sa i-a explicat, arătându-i, că ea e femeie cu adevărat, iar el se poate sinucide. Băiatul s-a repezit asupra ei, dar Dorin l-a lovit, aruncându-l pe spate dintr-o singură palmă. Ei bine, domnule comisar, dacă până în clipa aceea mă dovedisem total neputincios, deodată am devenit un adevărat om de acţiune: am pătruns în încăperea cu pricina dărâmând uşa din geamuri şi, cu siguranţă, zgomotul făcut i-a trezit pe toţi trei la realitate. Ada s-a ridicat brusc de pe covor şi, ţinând coupe-papier-ul în mână, m-a privit ameninţător: Andrei a sărit în apărarea mea – aşa cred – apoi s-a lipit de mine ca atunci când era tare mic şi se trezea brusc dintr-un coşmar şi voia să-l ocrotesc. Era transpirat, mirosea urât, iar din anus îi curgeau picături de sânge. L-am mângâiat şi am izbucnit în plâns. Ceilalţi doi au profitat de starea mea, şi-au luat hainele şi au dispărut în altă încăpere. L-am dus pe Andrei în baie şi l-am spălat ca pe un nou-născut. Stătea cuminte şi numai când şi când suspina dureros. Era pentru prima dată când îl observam şi, spre disperarea mea, am realizat că relaţia sa invertită cu Dorin Dunăvăţ se datora în primul rând conformaţiei sale; avea trupul ca de femeie: şoldurile îi erau mai late ca umerii, iar cât privea penisul, acesta părea o excrescenţă banală, ceva minuscul şi chiar fără o formă anume. Mai văzusem aşa ceva la un hermafrodit în perioada când devenea bărbat. — Bietul băiat! – murmură Şomotecan cutremurat parcă de cele aflate. Aşadar… Andrei are vocaţia inversiunii datorită unei cauze congenitale. Şi se grăbi să adauge: Sigur, asta nu-l scuteşte de învinuire pe corupător. Spusese asta mai mult ca o alinare pentru nefericitul părinte care i se destăinuise parcă nefiresc de crud în acea înspăimântătoare spovedanie făcută doar în speranţa regăsirii copilului său, aşa mutilat sufleteşte cum era. Poate că nădăjduia chiar într-o tămăduire pe care doar mângâierile lui de părinte ar fi putut-o înfăptui. Comisarul ceru plicul în care fusese pusă scrisoarea lui Andrei Onea către tatăl său. Fostul judecător păru să chibzuiască o vreme, ca după aceea să se caute în buzunare, bodogănind: — Adică să nu-l mai am? Adică… Şi continuă să se scotocească, dar fără niciun rezultat. Dar ţin minte localitatea de unde mi-a fost trimisă scrisoarea, izbucni Onea deodată, evident, pradă unei revelaţii, şi i-o comunică poliţistului. — Hm! – făcu Şomotecan, nu-i chiar la doi paşi. Regret că nu cunoaşteţi adresa exactă unde se găseşte fiul dumneavoastră. Poate că am fi încercat să-l convingem a reveni acasă. — Ce să-l mai atragă acasă?! Ada m-a părăsit… — Dumneavoastră. Şi din scrisoare… şi din câte mi-aţi relatat, cred că sunteţi singurul său suport. — Aş! – murmură Onea, fără să-şi privească interlocutorul, părând ruşinat pentru gândul pe care încă nu îndrăznea să-l mărturisească, într-un târziu, spuse: Părerea mea este că se teme de mine ca nu care cumva să intervin a-l despărţi de grefier. — Poate că vă iubeşte, scăpă Costin necontrolat. Judecătorul se holbă la el, după care explodă: — Dacă şi dumneavoastră vă îndoiţi de un asemenea sentiment – doar aţi spus „Poate” –, eu ce să mai cred? Se ridică de pe scaun, semn că dorea să se retragă. Făcu doi paşi spre uşă, se întoarse, zâmbi jenat, îşi salută amfitrionul, dar, în loc să-şi reia drumul către uşă, spuse: — Iertaţi-mă! Sigur, firesc ar fi fost să vă cer asentimentul… Dar sper că nu e târziu… fiindcă abia am iniţiat acţiunea… — Despre ce vorbiţi? — Vreau să alcătuiesc un grup de sprijinire a poliţiei. Mai exact… noi, nefericiţii părinţi… să vă dăm o mână de ajutor… Am şi discutat cu cei de pe sală dar n-am finalizat înţelegerea… — S-ar putea ca unii să se teamă într-atâta de cei care le-au răpit copiii, încât să refuze o asemenea conlucrare. Oricum, vă mulţumesc şi chiar vă sunt recunoscător, fiindcă sunt sigur că voi avea nevoie de un asemenea sprijin. Ţineţi-mă la curent. Când reveni pe culoarul unde ceilalţi părinţi îşi aşteptau rândul, Ion Onea nu mai află nici măcar entuziasmul celor câţiva părinţi care se declaraseră gata să se asocieze spre a lupta împreună cu poliţia pentru salvarea copiilor răpiţi; dintre toţi, numai bătrânul tapiţer se declară ferm hotărât să-i fie alături fostului judecător. Comisarul reapăru în pragul biroului său şi invită pe următorul reclamant. Cea care intră fu Caterina Tudoran, purtătoarea ochelarilor cu lentile groase de parcă ar fi fost tăiate din sticla unui sifon. Era atât de emoţionată, încât dădea semne că-şi pierde echilibrul şi se aşeză fără a fi fost poftită. Când îşi dădu seama de purtarea avută, voi să se ridice de pe scaun, dar poliţistul îi zâmbi încurajator şi ea se linişti ca prin farmec, ba chiar se şi porni să-şi expună necazul, deşi nu fusese întrebată. Departe de a se fi supărat, comisarul prinse a nota cu sârguinţă mai tot ce spunea femeia şi doar din când în când o întrerupea pentru vreo precizare de care simţea el nevoia. Printre altele, Şomotecan află că Dana, fata Caterinei, avea paisprezece ani când a rămas fără tatăl său, Lazăr Tudoran, deoarece mămicuţa ei îl gonise de acasă cu toate că el îi acordase multiple iertăciuni pentru tot atâtea adultere. Apoi ochelarista a adus în casă un amant din tinereţe, dar acela a pus ochii pe fiica ei. La început a crezut că Rache – aşa se numea amorezul – o mângâia pe Dana ca pe un copil, dar când a văzut-o urcată peste el în pat şi zbenguindu-se într-un mod care numai relaţie filială nu părea, a început să-i supravegheze din ce în ce mai atent. într-o noapte Rache a venit acasă foarte bine dispus şi a fericit-o pe Caterina în sufragerie, proptind-o cu capul în uşa care dădea în camera Danei. Zbuciumul, gâfâielile, gemetele, icnelile şi, din când în când, tropotul dezordonat al paşilor celor doi protagonişti aflaţi în căutarea echilibrului pierdut pentru câteva clipe avură darul s-o trezească pe fată, să-i incite curiozitatea şi, în cele din urmă, s-o îndemne la a vedea ce se întâmplă. Caterina era sigură că scena pe care i-a oferit-o fiicei sale, ea încoţopenită de Rache, ca şi cum ar fi fost o căţea în călduri care tocmai îşi găsise izbăvitorul întru liniştirea simţurilor, a marcat, din acea clipă, conduita Danei. — De ce spuneţi asta? – o iscodi comisarul. — Pentru că… după numai două zile am găsit-o făcând amor cu Rache în acelaşi mod… în care m-a surprins pe mine. De atunci şi până când a dispărut… ori a fost răpită, am mai surprins-o pe fiică-mea cu alţi cinci bărbaţi, având relaţii intime în acelaşi fel şi în acelaşi loc. — Doamnă Tudoran… spuneaţi adineaori: „…şi până când a dispărut… ori a fost răpită”?! — Da… îmi amintesc; aşa am spus. — Deci… v-aţi gândit că s-ar putea ca Dana să nu fi fost răpită!? — Sigur. Mai pleca de-acasă… Se ducea la şoferii de pe taximetre şi la birjari, mai ales pe la gară. Îi masturba bucal, iar ei îi făceau daruri ca unui copil: bomboane… arahide… prăjituri şi, numai câteodată, bani, dar nu cine ştie ce; câţiva lei, acolo, ca să-şi cumpere ciocolată. Consternat de cele aflate, dar mai ales de detaşarea – fie şi aparentă – a mamei, care relata incredibil de firesc modul, sau modurile, în care fetiţa ei se prostitua, comisarul izbuti cu greu să-şi reţină indignarea. Dacă Ion Onea îl impresionase recunoscându-şi neputinţa şi disperarea pricinuite de nenorocirea care se abătuse asupra fiului său, faţă de Caterina Tudoran poliţistul nu simţea nici cea mai mică urmă de compasiune, singurul lucru care-l marcase rămânând numai şi numai situaţia dezonorantă şi degradantă a Danei, pe care dorea sincer să o salveze. Urmă Radu Felecan, de vreo cincizeci de ani, înstărit şi îndurerat de moarte din pricina răpirii – cum spunea el – a fiicei sale, Tina. — Domnule comisar… ştiu… mi s-a spus… ştie toată lumea că nu luaţi… că nu primiţi nimic de la nimeni, începu noul sosit. Cu toate astea, dacă îmi salvaţi fetiţa, ştiu că aveţi un băiat în ultima clasă de liceu, îi ofer o bursă în orice capitală din Europa. Şomotecan zâmbi ca de obicei, îngăduitor, şi-i oferi o ţigară, văzându-i mâinile tremurând. Felecan luă ţigara, şi-o aprinse, trase un fum, apoi izbucni în plâns. Poliţistul aşteptă să se liniştească, prefăcându-se a fi preocupat de aranjarea şi verificarea unor înscrisuri. Pe urmă îl întrebă: — Cum se numeşte şi câţi ani are fiica dumneavoastră? — Tina, şopti Radu Felecan, şi adăugă grăbit: Alaltăieri a împlinit şaptesprezece ani… dar nu lângă mine şi nevastă-mea… ci printre străinii cei răi care mi-au luat-o, şi îşi izbi pieptul cu pumnii, gemând surd. — De când a dispărut? — Astăzi sunt cinci zile. — Mi-aţi putea spune de ce aţi aşteptat atâta vreme până să veniţi la poliţie? — Da… Am fost sfătuit… chiar ameninţat să nu reclam, explicându-mi-se că e vorba numai de o aventură… şi că un eventual demers al autorităţilor n-ar duce la nimic bun pentru Tinuţa. Costin îşi măsură vizitatorul cu o privire încruntată, apoi mârâi, cu ciudă în glas: — Îmi ascundeţi ceva care poate fi esenţial în găsirea fiicei dumneavoastră, dar înainte să lămurim asta, vreau să ştiu pe ce cale aţi fost „sfătuit”, după cum pretindeţi, a nu reclama? Felecan tresări speriat la gândul că poliţistul de la care spera să capete ajutor îi declarase, judecând după ton, că nu-i mai acordă simpatia ori chiar bunăvoinţa de până atunci. — Domnule comisar… am fost anunţat telefonic… Da, da… telefonic am fost… sfătuit să nu reclam dispariţia Tinuţei… — Şi., pur şi simplu v-aţi împiedicat de sfatul acela? — M’daa, făcu Radu, nesigur. — Nu, domnule Felecan! Nu e vorba de un sfat, ci de o ameninţare… de un şantaj, dar să nu-mi cereţi ca eu să vă găsesc fetiţa în vreme ce dumneavoastră deveniţi complicele posibilului răpitor sau numai corupător, tăinuindu-mi un lucru despre care v-am prevenit că poate fi esenţial. Urmă o lungă tăcere la capătul căreia vizitatorul mărturisi: — Temeiul şantajului este cumplit! Aşadar, poliţistul nu se înşelase. — Vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să continue. Numele acelei doamne nu-mi este cunoscut, preciză Felecan, ca şi cum ar fi răspuns unei întrebări directe! Deci şantajistul era o femeie, avea să se lămurească comisarul. — Vă cunoaşteţi de mult? — De anul trecut, când… în schimbul unei sume destul de înseninate de bani, mi-a furnizat o informaţie care avea să-mi zdruncine încrederea în propriul meu copil… pentru tot restul zilelor mele. — Pot întreba ce v-a adus la cunoştinţă misterioasa femeie? Felecan îşi ridică braţele în semn de capitulare şi cu greu, mărturisi: — M-a invitat la un hotel unde fiica mea întreţinea relaţii sexuale cu o profesoară. — Care hotel? — Palas! — Numele profesoarei? — Cora Stoian! A murit luna trecută… — Locuinţa profesoarei? — Strada Mihai Viteazul… numărul nu mi-l amintesc. — Aţi vizitat-o? — Da… Chiar în ziua când mi-am găsit fata în pat cu ea. M-a explicat că un scandal sau chiar o discuţie la hotel n-ar aduce decât rău… mult rău fiecăruia dintre noi şi m-a invitat la ea acasă. A mers şi Tina, aşa că discuţia s-a purtat în trei. — Sunt foarte curios; cum şi-a explicat purtarea de corupătoare? – voi să afle Costin. Cel întrebat făcu o grimasă de om care se află în mare încurcătură. Apoi răspunse: — Vedeţi… sigur… o înrăită lesbiană ca profesoara Cora Stoian.. Cu siguranţă că o fi corupt la asemenea practici multe fete, dar pe fiică-mea… nu! Tina a început actele invertite la îndemnul celei care m-a informat despre legătura ei cu profesoara. Poliţistul tresări şi spuse precipitat: — Desigur, denunţătoarea a acţionat din gelozie. Felecan îşi măsură amfitrionul cu o privire tristă. — Poate… Aşa am crezut şi eu… — Spun prostii! – şopti Costin, şi se grăbi să se corecteze. Dacă ar fi şantajat-o pe Tinuţa din gelozie, n-ar mai fi exercitat presiuni asupra dumneavoastră, şantajându-vă. — Dar nu-mi cere bani sau altceva pentru răscumpărare, ci… — Numai tăcere! – interveni comisarul.  — Exact! – murmură Radu, derutat de tonul celuilalt. — Curată complicitate, domnule Felecan! — Adevărat… Urmă o altă lungă tăcere căreia tot poliţistul îi puse capăt: — Domnule Felecan… n-am reţinut, unde v-aţi întâlnit cu femeia care v-a informat despre relaţiile fiicei dumneavoastră cu Cora Stoian? Chipul reclamantului se crispă. Întrebă speriat: — Eu… eu?… am spus eu aşa ceva? — Cred că da, răspunse Costin, şi-i zâmbi încurajator. — Păi… da… sigur… la hotel… în… în faţa hotelului. Felecan nu pomenise locul de întâlnire cu şantajista şi nici măcar că o văzuse la faţă, dar Şomotecan intuise că reclamantul se teme a-i mărturisi asta, aşa că recursese la tertipul, neelegant dar de multe ori hotărâtor, „luatul la sigur” şi iată că demersul dăduse roade. — Cum arăta şantajista? — Domnule comisar, femeia aceea… şantajista, cum o numiţi dumneavoastră… e de statură potrivită, are un chip colţuros, cu trăsături aspre, bărbăteşti, părul tăiat foarte scurt şi de culoare roşcată, ochii mici… căprui ori negri, nu-mi amintesc, îmbrăcată foarte… foarte elegant. — Glasul? — Uşor răguşit… aşa… ca al fumătorilor înrăiţi… ori ca al băutorilor de tării. — Mersul? — … Hotărât… energic… — Corupătoarea fiicei dumneavoastră părea să fi fost din oraşul nostru? — Păi… dacă locuia la hotel, nu! Comisarului nu-i venea să creadă că Felecan mai dăduse ceva la iveală în legătură cu şantajista despre care, iniţial, pretinsese că habar n-avea şi că singura lor legătură fusese o convorbire telefonică. — Dar şi Cora Stoian locuia în oraş şi, cu toate acestea, închiriase o cameră de hotel pentru întâlnirile amoroase. Hm! Cu ce vă are la mână şantajista? — Cu… cu soarta fiicei mele, răspunse Felecan. Intuise din tonul comisarului că ceva nu era în ordine şi acum îl privea temător. — Vreau să ştiu cu ce vă are la mână pe dumneavoastră, cu ceva care vă priveşte numai şi numai pe dumneavoastră… insistă Costin. Felecan se ridică de pe scaun şi, arătându-se indignat, declară: — Eu sunt reclamant şi doresc să fiu tratat ca atare! Pentru asta vă cer să isprăviţi cu insinuările şi jocul ăsta idiot „de-a şoarecele cu pisica”! — Dacă nu m-aş gândi cât de necăjit sunteţi, aş pune spusele dumneavoastră pe seama unei serioase lipse de cuviinţă, dar mă tem să nu greşesc şi de aceea n-o fac. Dacă doriţi, puteţi pleca, dacă mai vreţi să discutăm… vă rog să vă reluaţi locul. Radu se aşeză pe un alt scaun, situat lângă uşă, şi spuse: — Îmi pare rău… Important este să-mi aflu fata. — Ca să vă pot ajuta, trebuie să cunosc identitatea şi domiciliul şantajistei. — Nu văd cine vă împiedică s-o faceţi!! — Cine o cunoaşte şi nu declară, răspunse comisarul, zâmbind. Cu siguranţă că vă e teamă de ceva grav. — Domnule comisar, şantajista… este… a fost amanta mea. — Doar atât? — Vi se pare puţin? — O nimica toată pe lângă dispariţia fiicei dumneavoastră. Cu siguranţă că mai e ceva de care vă temeţi ori vă ruşinaţi în mod deosebit. — M’daaa! – făcu Radu Felecan. Ei bine, aflaţi că sunt masochist… pasiv; îmi place să fiu bătut, sigur, doar uneori, se precipită el să explice, şi dintre toate partenerele pe care le-am încercat… niciuna nu avea tactul, măsura, priceperea Evei Godac. Acum, că ştiţi totul despre mine… — Dar nu şi despre Eva Godac! – ripostă Şomotecan pe un ton de glumă şi, pentru că interlocutorul său îi aruncase o privire de om nedumerit, se grăbi să-i explice: Adresa! Cu o teamă greu de înţeles, Felecan se smulse din loc, ajunse din patru paşi la masa de lucru a poliţistului, apucă un creion şi scrise adresa Evei pe marginea unei gazete care trona deasupra unor dosare. După aceea, întrebă: — Acumaaa… pot pleca? Comisarul râse prietenos şi-l conduse la uşă. Următorul reclamant fu un bărbat de vreo patruzeci de ani, Gavrilă Dudaş, crupier la Cazinou, îmbrăcat foarte elegant, reţinut la vorbă, cu mişcări delicate şi bine dozate, de parcă s-ar fi temut că cineva din preajmă i-ar putea reproşa vreun gest nu îndeajuns de controlat. Poliţistul îl invită să ia loc, iar noul venit se supuse, având aerul unui adolescent bine crescut. — Domnule Dudaş, vă ascult, îl îndemnă Şomotecan să-şi desfacă baierele durerii. — Sunt un om terminat… Fetiţa mea, Jana, poate o cunoaşteţi… a fost în casa dumneavoastră… e… e prietenă cu Pavel, feciorul dumneavoastră… ă… adică fac parte din acelaşi cerc de prieteni… — Jana? – întrebă Costin mai mult pentru el – o blondă durdulie, cu ochii neastâmpăraţi ca ai unui viezure? Draga tatii! Impresionat, elegantul vizitator îşi tamponă ochii cu o batistă mare şi albă din mătase naturală. — Sunt disperat, continuă Gavrilă. Nevastă-mea de două zile o duce într-un leşin. Nici ieri nu am lucrat… nici în seara asta nu mă simt în stare… Ajutaţi-ne! — Domnule Dudaş, voi face tot ce e omeneşte cu putinţă. — Ştiţi… dacă mi se va comunica de către răpitori vreo sumă de bani drept răscumpărare… sper să ne înţelegeţi că am prefera soluţia asta… Oo! Nu cumva să credeţi că suntem bogaţi, dar şi colegii mei… şi ai nevesti-mi, s-au oferit să ne ajute… — Îmi pare rău că vă dezamăgesc… dar eu nu cred că răpitorii vor bani. Dacă ar fi dorit asta, spuneau până acum. Sunt copii care au dispărut de patru-cinci zile… — Dar ce doresc? – întrebă crupierul, înspăimântat. Poliţistul ridică din umeri, apoi murmură: — Deocamdată… nu ştiu. Cred că asta vom afla o dată cu găsirea copiilor. — Îngăduiţi-mi să vă dau un sfat… — Vă rog! — Domnule Şomotecan… aveţi grijă de Pavel… Mă tem că răpitorii copiilor noştri… aflând că dumneavoastră porniţi în ajutorarea noastră şi deci pe urmele lor… fie din răzbunare… fie spre a vă şantaja… l-ar putea lua pe băiatul dumneavoastră… — Să nu credeţi că nu m-am gândit. Oricum… mulţumesc, domnule Dudaş! – spuse comisarul şi, deodată, trăsăturile chipului său se înăspriră. Tăcu o vreme, preocupat parcă de o idee care-l persecuta, ca, într-un târziu să zică într-o doară: — Presupun că gândul şantajării mele prin posibila răpire a lui Pavel… v-a venit tot datorită unui şantaj… poate chiar exercitat asupra dumneavoastră. — Mă rog… dacă vă poate ajuta… dar să ştiţi că nu are nicio legătură cu cinstea mea, spuse Dudaş, netezindu-şi un fir de păr răsculat numai în imaginaţia sa; alaltăieri mi s-a înscenat, da-da, mi s-a înscenat, accentuă el, o neregulă în funcţionarea ruletei la care lucrez. Vă asigur însă că n-a fost decât un accident banal în funcţionarea axului, dar cum nu mi-ar fi convenit să am o asemenea reclamație, am consimţit să discut cu doamna care insinua că provocarea defecţiunii la axul ruletei mi-ar fi aparţinut, şi asta spre a favoriza pe cineva. Ei bine… mi-a condiţionat tăcerea ei de recunoaşterea mea, ca fiind necinstit… în scris. — Presupun că n-aţi făcut aşa ceva, se arătă Şomotecan îngrijorat. — Ba da, răspunse Gavrilă pe un ton firesc. Tocmai mi se confirmase dispariţia Janei, vestea asta s-a suprapus aflării despre ceilalţi copii răpiţi… aşa că singurul lucru important pentru mine în acea clipă era găsirea fetiţei, dar pentru asta aveam nevoie de slujbă, ca să am banii trebuincioşi eventualei răscumpărări, cum mi-am închipuit că stau lucrurile. Am declarat… am semnat… am pus data… am dat-o dracului şi mi-am văzut de nenorocirea care s-a abătut asupra mea şi a soţiei mele. — Sper că şantajista n-a folosit hârtia aceea spre a vă constrânge să nu declaraţi dispariţia Janei!? – se arătă poliţistul temător. — Tocmai! Tocmai pentru a mă determina să nu reclam răpirea fetiţei mele… mi s-a făcut înscenarea aia… mi s-a luat, în scris, recunoaşterea vinovăţiei mele ca un crupier necinstit! – se avântă Gavrilă în explicaţii. Se despărţiră rece dar zâmbindu-şi. După crupier, poliţistul îl primi pe bătrânul Josef Bril. Tapiţerul i se aruncă la picioare de cum păşi pragul biroului său, şoptind, ca într-o rugăciune: — Vin la dumneavoastră ca la Dumnezeu! — Mi-a spus prietenul dumneavoastră, gardianul Pleaşcă… — Dom’ Gogu… — Da, Gogu, mi-a spus că o să veniţi. Cunosc necazul ce-l aveţi şi promit să-mi dau toată silinţa. Dar ridicaţi-vă şi luaţi loc pe un scaun, vă rog. Bril se ridică mai repede decât s-ar fi aşteptat Costin de la un bătrân ca el, şi-l pironi cu o privire uluită. — Ce s-a întâmplat? – întrebă prietenos poliţistul. — Ce să se întâmple? Iaca, eu vin să vă cer a-mi găsi sufletul şi a mi-l da înapoi, iar dumneavoastră, în loc să mă dojeniţi că n-am avut grijă de el, ba chiar să mă daţi cu capul de toţi pereţii, după cum aş merita, îmi oferiţi un scaun, ba mă mai şi rugaţi să iau loc. Poate că nu fac bine… poate că nici nu se cade să spun ce-a spus domnul Gogu despre dumneavoastră, dar nu mă pot abţine, că prea se potriveşte, şi încă de minune… că acuma v-am şi văzut la lucru. Amuzat, comisarul îi zâmbi, iscodindu-l: — Şi… ce-a spus Gogu despre mine? Tapiţerul ezită o vreme, apoi îşi ridică umerii în semn de „Ce-o fi, o fi!” şi murmură: — „Ăla a nimerit la poliţie din greşeală! Suflet mare. Popă trebuia să se fi făcut!” Şi că numai şi numai la dumneavoastră să vin. — Aha! – făcu poliţistul pe supăratul. Popă, hai?! Bătrânul se trânti pe un scaun şi, prinzându-şi capul în palme, gemu: — Ce-am făcut? Ce-am făcut? Şomotecan îi puse o mână pe spate şi, silindu-se să râdă, îi spuse: — Sunteţi prea necăjit şi de aceea n-aţi înţeles că am glumit; Gogu îmi este tare drag, iar ceea ce mi-aţi spus ca fiind părerea lui despre mine, jur, domnule Bril, că mi-a făcut plăcere. Acum… vorbiţi-mi despre Olguţa… despre prietenii ei… la ce spectacole merge… şi… dacă ştiţi… cam ce cărţi citeşte; vorbesc de cele în afara manualelor şcolare. Josef relată cu o uimitoare precizie spectacolele şi cărţile care făceau bucuria nepoatei sale, având grijă să menţioneze: — Eu… domnule comisar… n-am citit niciuna dintre cărţile despre care v-am vorbit, dar Olguţa mi le-a povestit pe toate. Tot aşa mi-a povestit şi piesele de teatru la care se ducea… Oftă adânc şi continuă, ca într-o spovedanie: Ştiţi… uneori tare m-aş fi dus şi eu la teatru… dar nu mi-am îngăduit să cheltui pentru încă un bilet… şi-apoi… trebuia să lucrez în vremea aia, ca să plătesc pe cel cumpărat pentru ea. Dar îmi povestea atât de frumos… de parcă aş fi fost la spectacol. Şomotecan abia îşi stăpânea o lacrimă care-i mijea în colţul ochiului drept. — Dacă e nevoie… eu pot să fac orice! Orice, domnule comisar! înţelegeţi, doar sunteţi părinte, iar un bunic poate de două ori mai mult decât un părinte. Da, da… o să vedeţi când veţi fi bunic. — Mulţumesc, domnule Bril. — Eu… eu vă mulţumesc dacă mă veţi folosi. Se înclină şi părăsi biroul. Rămas singur, Costin îşi aprinse o ţigară, propunându-şi să o fumeze în linişte şi numai după aceea să continue audierea celorlalţi reclamanţi. Trase un fum, porni spre fereastră şi o deschise larg. Afară ploua mărunt, toamna îşi intra în drepturi. Vuietul mării răzbătea până la el, iar de la gara de peste drum se auzi şuieratul unei locomotive obosite. Câţiva pescăruşi se rotiră la mică înălţime, ţipând disperat, şi lui i se păru că aude strigătele de ajutor ale părinţilor veniţi la el ca să le găsească copiii dispăruţi… răpiţi… Doamne! Dacă şi Pavel al lui ar fi dispărut, el n-ar fi înnebunit? Aruncă ţigara abia aprinsă şi simţi o nevoie straşnică să-şi tragă palme, urlându-şi în sinea lui: „Fumează în linişte, criminalule! Copilul tău e acasă! Ce-ţi pasă că alţi părinţi se dau de ceasul morţii că ai lor au dispărut?” închise fereastra şi ieşi pe coridor, invitând pe următorul reclamant.    

Pseudonimul de Stefan Berciu CAPITOLUL I CINEVA TRĂDEAZĂ   Petrecerea se terminase. Tinerii care-l sărbătoriseră pe nepotul meu, Simion, plecaseră. Rămăsesem pe un jilţ, aşezat într-un colţ al camerei de lucru a fratelui meu, şi poate că aş fi adormit, dacă glasul băiatului nu m-ar fi dezmeticit: — Unchiule! Rămâi la noi astă-seară? Am tresărit şi, fără să chibzuiesc prea mult, i-am răspuns: — Da, da, rămân la tine. Se vede că precizarea pe care o făcusem „la tine”, şi nu „la voi”, îl bucurase într-atâta, încât prinse a ţopăi prin casă, în ciuda celor cincisprezece ani pe care îi împlinise şi mai ales împotriva firii sale, de obicei gravă. M-am ridicat de pe jilţ, zâmbind îngăduitor, dar şi oarecum încurcat, ceea ce-l făcu pe băiat să creadă că purtarea lui m-ar fi nemulţumit şi, vrând să nu scape prilejul ce i-l ofeream ori de câte ori rămâneam cu el, istorisindu-i întâmplări de pe vremea zbuciumatei mele adolescenţe, s-a grăbit să mă liniştească. — Ştii bine cât mă bucur de fiecare dată când rămâi cu mine, şi încă o noapte întreagă. — Pentru că ai pe cine să chinui, nelăsându-l să doarmă, m-am prefăcut eu supărat. Simion s-a uitat la mine cu-atâta nedumerire, încât am izbucnit în râs. — Unchiule… eu… Eu niciodată n-am chinuit pe nimeni. Recunosc… îţi cer uneori să-mi povesteşti câte ceva pentru că… Pentru că nimeni nu povesteşte mai frumos ca dumneata. „Mare şmecher!” mi-am zis eu şi, dând să-i alung tristeţea care pusese stăpânire pe el, la gândul că n-aveam să-i mai istorisesc nimic din ceea ce-l pasiona, am murmurat: — Văd eu bine că n-am scăpare, aşa că hotărăşte-te ce vrei să afli. În clipa următoare, flăcăul s-a aşezat pe un scaun, m-a privit cu recunoştinţă şi mi-a răspuns: — Despre prietenul dumitale de odinioară, al cărui nume nu poţi să mi-l spui ori nu vrei să ţi-l aminteşti. L-am privit oarecum mustrător, şi Simion s-a grăbit să-mi explice că nici pe departe nu dorise să mă supere în vreun fel, ba chiar m-a rugat să nu-i dezvălui numele acelui prieten, dacă nu socoteam că era absolut necesar. Dorinţa lui era să afle cât mai multe despre zbuciumatele întâmplări prin care trecusem noi atunci. Am înţeles că nerăbdarea şi curiozitatea îl împinseseră la unele renunţări, şi, pentru că eram sigur că abia aştepta să încep a-i povesti, căutam să-mi găsesc cuvintele. — Simioane, eu… vezi tu… Desigur, cel despre care îţi vorbesc trebuie să aibă un nume, aşa că… Ia spune tu cum ai dori să se numească băiatul acela? Simion m-a privit lung de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. După aceea a murmurat: — Unchiule, dumneata trebuie să-l numeşti într-un fel. Avea dreptate; eu eram povestitorul şi deci eu trebuia să găsesc numele celor despre care aveam de gând să istorisesc. — Silviu Mora! îţi place numele acesta? Simion a înclinat capul în semn de aprobare, pentru ca imediat după aceea să mă întrebe: — Câţi ani avea? — Şaptesprezece! am răspuns eu, tresărind de parcă m-aş fi aflat la un interogatoriu. Nepotul meu s-a arătat surprins. Privirea lui mă sfredelea ca un burghiu, gata să pătrundă în adâncul gândurilor mele şi să afle din ce pricină anume răspunsesem întrebării sale aproape strigând şi emoţionându-mă. — Da, da, pe-atunci Silviu Mora avea şaptesprezece ani. — Când? bâigui el timid. — Atunci, atunci, m-am fâstâcit eu din nou; dar imediat mi-am regăsit cumpătul şi am izbutit chiar să zâmbesc. În 1944. O vreme tăcurăm, fiecare privind undeva, prin vreun ungher al camerei. Apoi, băiatul oftă lung şi deschise o fereastră. — Ştii că a început să plouă? şopti Simion ghicindu-mi parcă gândul şi dorind să se asigure că nu voi renunţa să ies din casă. Aflase de la părinţii lui şi, dacă-mi amintesc bine, chiar şi eu îi mărturisisem că încă din copilărie îmi plăcea să mă plimb, ore de-a rândul, când plouă, când ninge şi mai ales când viscoleşte. — Plouă?! m-am arătat eu surprins şi m-am grăbit s-ajung la fereastră. Prin întunericul nopţii brăzdat de lumina îndepărtată a unor becuri de neon se vedeau stropii mărunt cernuţi de o ploaie monotonă, început de toamnă. — Ia-ţi fulgarinul, m-am pomenit poruncindu-i, iar băiatul s-a şi repezit în vestibul, înşfăcând de pe cuier două haine de ploaie. — L-am luat şi pe cel al tatii, mă asigură Simion. Am ieşit, strigând celor din casă că vom zăbovi în plimbarea noastră şi am apucat-o spre cheiul Dâmboviţei, mergând tăcuţi. Ajunşi acolo, o vreme am privit apa a cărei oglindă curgătoare părea chinuită de înţepăturile nemiloase ale stropilor de ploaie, neîndurători în curgerea lor fără de sfârşit. Undeva, în depărtare, se auzi scheunatul unui câine, lovit, desigur, şi asta mă făcu să gem de parcă eu aş fi fost cel bătut. Simion ştia că nu suport lovirea unui animal ori tăierea florilor, şi se grăbi să-mi strângă braţul de care mă ţinea, în semn de înţelegere. Nu după multă vreme pornirăm spre strada Lânăriei, mergând până la parcul care străjuieşte Sala sporturilor. — Unchiule, se spune că aici a fost o rampă de gunoi. Am oftat dureros la amintirea nu prea luminoasei mele copilării, ale cărei jocuri – dacă se pot numi astfel bălăcelile prin bălţile unui imens maidan – se petrecuseră pe marele deal de-odinioară. I-am răspuns aproape în şoaptă: — Locul acesta se numea Cocioc. Da, am adăugat eu, cuprins de o tulburare care nu i-a scăpat nepotului meu, aici a fost rampa… Una dintre marile rampe de gunoi ale Bucureştiului de odinioară. Pe urmă mi-am aprins o ţigară şi, tăcut, l-am îndemnat să ne continuăm drumul, urcând nişte scări pietruite; doream să privesc de sus, din înaltul dealului – care în copilăria mea avusese proporţiile Himalaiei – pajiştea de gazon sclipind în licărul luminilor şi al ploii de la care aşteptam să spele întunecatele mele aduceri aminte. — Acela era numele dealului, ori aşa l-au poreclit oamenii? rupse tăcerea Simion, frământat poate de strania denumire pomenită de mine. Şi, pentru că nu i-am răspuns imediat, se grăbi să precizeze: Se vede că acela era un pseudonim; Cocioc nu poate fi nu nume. — De ce crezi asta? Oarecum descumpănit, răspunse într-o doară: — La drept vorbind, şi un nume adevărat, ori… Care pare adevărat, poate fi un pseudonim. Şi mi-a explicat, de parcă termenul mi-ar fi fost cu totul necunoscut, că pseudonim înseamnă un alt nume decât cel adevărat. — Uite, pe băiatul acela de al cărui nume nu-ţi aminteşti, ori nu doreşti asta, l-ai numit Silviu Mora; vezi bine, acesta nu e numele lui adevărat ci… pseudonimul! L-am înşfăcat de umeri şi, pradă unor dureroase amintiri pe care Simion, sigur, fără voia lui, mi le-a răscolit, i-am spus gâtuit de emoţie: — Nu el s-a folosit de pseudonim, ci cu totul altcineva. Vina lui a fost cu totul alta. Pseudonimul… M-am oprit brusc, dându-mi seama că bietul meu nepot nu ştia mai nimic despre cel pe care-l numisem Silviu Mora, şi nici despre încercarea stranie în care a fost azvârlit de cei care folosiseră o persoană al cărei nume fusese înlocuit cu un pseudonim. Mi-am dat seama că singura cale pentru explicarea stării mele de încordare era să-i povestesc întâmplările a căror victimă fusese – o vreme – Silviu Mora, şi astfel nepotul meu să poată înţelege ce anume mă tulburase într-atâta, la simpla enunţare a cuvântului PSEUDONIMUL. * * * De-ndată ce am ajuns acasă, Simion m-a îndemnat să intrăm în camera lui. O vreme, ne-am petrecut-o cu toaleta de seară. Apoi, când totul părea pregătit pentru un somn odihnitor, i-am surprins privirea întrebătoare, de parcă m-ar fi dojenit: „Crezi că sunt gata să uit ceea ce mi-ai promis?” Şi, fără să mai amân o clipă măcar, l-am tras de mână, îndemnându-l să se aşeze alături de mine, pe covor, pentru că astfel stăteam noi, ori de câte ori aveam să-i povestesc câte ceva din întâmplările trăite de mine sau de foştii mei tovarăşi de luptă. — Ei bine, am început eu cele ce urmau istorisite, organizaţia U.T.C. Din care făceam parte trecea… — Din care făcea parte şi Silviu Mora? interveni nepotul meu, vrând să se asigure că n-aveam de gând să-i vorbesc despre altcineva. — Întocmai! Şi Silviu Mora… Aşadar, organizaţia noastră, într-o anume perioadă, trecea prin momente foarte grele. A! nu-i vorbă, greu ne-a fost tot timpul activităţii noastre ilegale, dar în acel moment evenimentele căpătaseră un aspect deosebit de grav şi primejdios. Secretarul nostru, un moldovean înalt şi uscăţiv, de prin părţile Bârladului, Ion Dolman, muncitor în portul Constanţa, ca mai toţi ceilalţi membri, a cerut de la judeţeană instrucţiuni speciale în legătură cu acţiunile noastre. — Dar voi… ce făceaţi? Despre ce fel de acţiuni era vorba? mă întrerupse Simion, timid. — Sabotam maşina de război hitleristă. Asta făceam! i-am răspuns eu puţin răstit. Şi pentru că pe chipul lui apăruse o cută de supărare, şi pentru că eu nu suport nici măcar o umbră de tristeţe în ochii oamenilor, darmite în cei ai copiilor ori ai tinerilor, m-am grăbit să-l asigur că a făcut foarte bine cerându-mi explicaţia aceea, declarându-mă vinovat că, grăbindu-mă, uitasem să precizez măcar despre ce era vorba, cu toate că în ceea ce aveam să-i povestesc acum nu mă puteam opri asupra importantelor acţiuni la care participasem mai înainte, firul evenimentelor desfăşurându-se pentru organizaţia noastră, atunci, pe un cu totul alt drum, care ne-a dat mult de furcă. — Judeţeana, am urmat eu, anunţase trimiterea secretarului tehnic, Titus Bold. Acesta urma să-l întâlnească pe utecistul Vasile Miclău, din organizaţia noastră, din care făcuse şi el parte mai de mult, şi să-i transmită instrucţiunile de care aveam nevoie. Întâlnirea urma să aibă loc în dreptul ultimei case de pe strada Mircea cel Bătrân, spre Piaţa Ovidiu, din Constanţa, într-o seară de iulie a anului 1944. Ţin bine minte, dragul meu, că mai toată ziua aceea cerul fusese înnorat, şi asta… — Vă bucura, desigur, interveni Simion. Pe vreme proastă străzile nu sunt prea aglomerate. — Da’ de unde, băiete?! Asta ne îngrijora; pentru o asemenea întâlnire e nevoie de o stradă foarte circulată. Simion s-a arătat surprins câteva clipe, dar imediat sfârşi prin a înţelege, şi chicoti vesel: — Tiii! Ai dreptate, unchiule! Cum de nu m-am gândit la asta? Pe urmă îşi lipi arătătorul mâinii drepte de buze, semn că nu mă va mai întrerupe. Am oftat lung, răscolit de amintirea tragică a celor petrecute atunci. — Ţi-e rău? s-a arătat el îngrijorat. — Nu… Aşadar, Miclău îl aştepta pe Bold. Ei bine, să fi fost orele douăzeci; se întuneca. Cu toate că ţara era în plin război, în plin dezastru, cei avuţi umpleau străzile Constanţei, ca viligiaturişti, mai ales arterele care duceau spre faleză, cum era şi aceea pe care se afla locul întâlnirii celor doi utecişti. După aproape o jumătate de oră, Miclău, văzând că Bold nu apare, şi-a spus că secretarul tehnic al judeţenei U.T.C. n-a putut ajunge la vreme, iar cât priveşte rămânerea lui în acel loc, desigur, ar putea să dea de bănuit poliţiei. Astfel, Miclău se hotărî să părăsească locul întâlnirii, urmând să raporteze secretarului nostru insuccesul misiunii sale. Dar n-apucă să facă nicio sută de metri că se simţi înşfăcat de doi bărbaţi care apărură de după zidul unei case, tăindu-i calea. Vasile Miclău a încercat să se smulgă din ghearele lor, dar unul dintre agresori i-a pus un pistol în piept, silindu-l să rămână pe loc. — Pe cine aşteptai, mă? l-a întrebat tipul care-l ameninţa cu pistolul. — O… o fată, a bâiguit Vasile. Ceilalţi doi au râs batjocoritor. — I-ai arma, domnule comisar! a poruncit bărbatul care se ţinea drept superior. — Imediat, domnule inspector, s-a arătat gata să execute ordinul cel care-l somase pe Miclău. În ciuda ameninţării, utecistul a făcut un pas înapoi, căutând să explice agresorilor săi că nu purtase armă niciodată. — Atunci scoate tot ce ai în buzunare! tună inspectorul. Vasile s-a supus de-ndată, aşezând pe bordura trotuarului actele şi câţiva gologani. Poliţiştii au izbucnit în râs. — Mă amărâtule! a exclamat comisarul, într-un târziu, dacă eşti băiat de treabă poţi căpăta de la noi, zilnic, de o sută de ori mai mulţi bani decât ai acuma. Tânărul s-a prefăcut că e gata să facă orice, numai să dobândească bani cât mai mulţi şi, tot sporovăind pe tema asta, încerca să câştige încrederea celor de la siguranţă, dar mai ales timp. — Timp? a tresărit surprins Simion. — Da, i-am răspuns eu, şi m-am grăbit să-i explic că Vasile Miclău dorea să-i expună cât mai bine privirilor lui Bold, dacă s-ar fi întâmplat ca acela să sosească. Nepotul meu nu s-a arătat prea mulţumit de explicaţia pe care i-am dat-o, dar nici eu nu eram dispus, deocamdată, la mărturisiri mai ample, fiindcă tot el ar fi fost cel supărat, spunându-mi: „Nu trebuia să-mi dezvălui încă finalul”, aşa că am urmat mai departe: — Vasăzică, îţi plac banii?! s-a arătat bucuros inspectorul. — Păi cum să nu, domnule inspector! a izbucnit Miclău, de parcă nu şi-ar fi dorit nimic altceva pe lume. — Ehei! a făcut comisarul, dacă vrei cu adevărat bani mulţi, trebuie să ne arăţi că eşti băiat de treabă. — Sunt, domnilor! Sunt! a căutat fostul meu tovarăş să-i încredinţeze pe poliţişti că era hotărât să treacă în serviciul lor. Inspectorul a făcut un semn comisarului, iar acela şi-a pus pistolul în buzunar. Pe urmă s-a apropiat foarte mult de Miclău şi, lovindu-l prieteneşte, cu palma, peste obraz, i-a spus: — Poate că eşti aşa cum spui, dar pentru ca să ne convingi, trebuie să ne răspunzi sincer la o singură întrebare. Miclău s-a izbit cu pumnul în piept şi, pe un glas sugrumat de emoţie, a strigat şoptit: — Sincer! domnule inspector. Cât se poate de sincer! — Foarte bine, l-a încurajat poliţistul, atunci răspunde-mi… cu cine trebuia să te întâlneşti? În clipa aceea, ţin bine minte, tocmai îmi aprindeam o ţigară, când Simion, prinzându-mi braţul într-o încleştare cam dureroasă, m-a întrebat, pradă unei emoţii puternice: — Unchiule, nu cumva teama l-a făcut pe Vasile Miclău să divulge poliţiştilor adevărata lui misiune? M-am desprins din strânsoarea degetelor sale şi, fără să-mi pot stăpâni mânia care mă cuprindea ori de câte ori se punea la îndoială buna credinţă a foştilor mei tovarăşi – cu excepţia unuia singur – am tunat: — Teamă, da! însă trădare, nu! Vasile Miclău n-a trădat. A repetat inspectorului răspunsul pe care-l dăduse prima dată: „Trebuia să mă întâlnesc cu o fată” – dar comisarul nu l-a crezut şi i-a spus asta deschis. Inspectorul, însă, mai viclean, şi-a dojenit subalternul, bine-nţeles, de formă, îndemnându-l să ia ca cinstită mărturia lui Miclău. — Dacă băiatul susţine că aştepta o fată, de ce ne-am încăpăţâna să nu-l credem? Apoi, întorcându-se spre Miclău, îl îndemnă pe un ton amical: Du-te înapoi, la locul întâlnirii, şi continuă să aştepţi. Poate că fata va veni totuşi, iar dacă lucrurile se vor petrece astfel, dumneata ne vei face dovada că ai spus numai şi numai adevărul, iar noi îţi vom cere scuze pentru că ne-am îndoit de cinstea dumitale. — Asta înseamnă că poliţiştii doreau cu orice preţ să vadă cu cine trebuia să se întâlnească Vasile Miclău, interveni nepotul meu, şi mai emoţionat ca înainte. Formidabil! — Ce? Ce anume găseşti formidabil? — Unchiule! insistenţa oamenilor siguranţei trebuia să-l lămurească pe Miclău că ei fuseseră informaţi asupra celui pe care trebuia să-l întâlnească. Poate că îi ştiau chiar şi numele. — Poate, m-am arătat eu nemulţumit de noua lui întrerupere, dar imediat mi-am dat seama că aceasta era consecinţa participării sale intense la întâmplările pe care i le istoriseam. Aşa că nu l-am mai certat, cum fusesem îndemnat de primul impuls, ba chiar m-am bucurat, dorind să mă întrerupă ori de câte ori va simţi nevoia unei explicaţii. — Prin urmare, Titus Bold, cel care trebuia să aducă instrucţiunile atât de necesare organizaţiei voastre de tineret, continua să rămână în primejdie! se şi repezi Simion, cu răsuflarea întretăiată. Dar, desigur, n-a apărut, şi totul s-a terminat cu bine. Ţigara din care trăsesem doar un singur fum arsese până la capăt. — Hm! N-a fost chiar aşa, băiete. — Nuu? — Nu. Când a revenit la locul de întâlnire, Miclău l-a văzut pe Titus Bold apărând dinspre Piaţa Ovidiu. Atunci… — A strigat: „Pericol!” Sau: „Fugi!” L-am mângâiat, şi Simion, înţelegând că greşise judecând astfel lucrurile, s-a grăbit să se scuze: — Desigur, nu trebuia să strige. E cât se poate de limpede că, procedând în felul acesta, ar fi atras atenţia poliţiştilor asupra celui pe care dorea să-l apere. — Exact! l-am încurajat eu, vrând să aflu cum rezolvă situaţia până la capăt, dar el a tăcut, posomorit, de parcă s-ar fi aflat dinaintea unei probleme de nedezlegat. N-am mai vorbit niciunul o vreme. Apoi, ridicând din umeri ca un elev gata să se recunoască înfrânt la un examen greu, mi-a declarat pe un ton nesigur: — Doar n-o fi fugit de sub ochii poliţiştilor?! — Ba chiar aşa a făcut! am exclamat eu, mulţumit că, în sfârşit, intuise soluţia lui Miclău, care astfel a încercat să-i semnaleze lui Bold primejdia. — Îngrozitor! a gemut Simion. Cu siguranţă că inspectorul sau comisarul a pornit pe urmele lui şi l-au împuşcat. — Da. — Cel puţin, Titus Bold a scăpat? — Văzând cele întâmplate, secretarul tehnic a atras atenţia poliţiştilor asupra lui. O vreme, i-a amăgit, dar aceia, într-un târziu, au renunţat să-l mai urmărească pe el, întorcându-se la Miclău care căzuse, rănit, şi l-au arestat. — De unde cunoşti dumneata toate aceste amănunte? m-a întrebat nepotul meu, de parcă ar fi dorit să aibă o dovadă că spusele mele nu erau rodul fanteziei şi că cele istorisite se petrecuseră cu adevărat. Am zâmbit trist şi, departe să mă fi supărat pentru neîncrederea lui, i-am răspuns că întâmplarea aceea ne fusese relatată de o tânără, Sanda Rarău, membră în organizaţia noastră ilegală U.T.C. — Pe vremea aceea, Sanda avea 17 ani. Era o fetişcană de statură potrivită, cu obraji palizi şi ochi verzi care păreau, deopotrivă, speriaţi şi miraţi. Venise în organizaţie… Cam în acelaşi timp cu… Silviu Mora. — Cu acela pe care ne-am înţeles să-l numim aşa, dar care, de fapt, se chema altfel! interveni iar Simion. Deci, pseudonimul! — Nu! m-am pomenit deodată strigând. Ţi-am mai spus că nu el s-a folosit de pseudonim. Simion m-a privit încurcat câteva clipe, pentru ca apoi să-mi mărturisească: — Iartă-mă! N-am vrut să te supăr. Uite, îţi promit că n-am să mai pronunţ cuvântul pseudonim! — Ştii ce? Până la sfârşitul întâmplării, lasă-mă doar pe mine să-l pronunţ… acolo şi… şi când va fi cazul. — În regulă! se învoi el, bucuros că iritarea pe care nu mi-o înţelegea părea să se fi risipit. Apoi adăugă, vrând, desigur, să-mi reamintească unde rămăsesem: Dar Sanda Rarău de unde aflase cele petrecute cu Vasile Miclău şi Titus Bold? — O! am exclamat, de parcă abia acuma ascultătorul istorisirii mele m-ar fi întrerupt pentru prima oară, Sanda avusese misiunea să supravegheze felul în care urma să se desfăşoare întâlnirea lui Vasile cu tehnicul de la judeţeană. Tii! cum de-am uitat să-ţi spun: înaintea lui Miclău, un alt utecist încercase să ia legătura cu Bold, însă n-a reuşit. Seara, când Sanda a apărut la sediul organizaţiei noastre ilegale… — Unde aveaţi sediul, unchiule? Pe dinaintea ochilor minţii mi se perindară imagini sumbre şi triste. Am „revăzut” cămăruţa aceea mansardată, într-o casă veche, din spatele pieţei Chiliei. O închiriase Sanda. Proprietăreasa, coana Cateluţa, văduva unui brânzar procopsit, ţinea un atelier de lenjerie, iar tânăra noastră tovarăşă de luptă lucra la ea. Odată îi spusese că ar fi păcat să plătească o chirie prea mare în altă parte şi îi oferise odăiţa aceea, ce-i drept, la un preţ derizoriu. Se intra direct, din curte, pe o scară de lemn, foarte îngustă şi cu balustradă, pe care ameninţa s-o smulgă, în orice clipă, un vânt mai puternic. Dar, pentru că proprietăreasa se culca foarte devreme, iar intrarea în apartamentul ei se făcea printr-o altă latură a curţii decât aceea spre care era aşezată scara podului, de-ndată ce se înnopta, Sanda putea primi trei-patru tovarăşi. — Sediul era tot în Constanţa? m-a trezit brusc, din întunecatele mele amintiri, insistenţa lui Simion. — Da, da, i-am răspuns eu nefiresc de grăbit. Se găseau, în acel sediu al nostru ilegal, Tudor Hareş – un băiat mai vârstnic… de vreo douăzeci şi şase de ani, venit nu prea de multă vreme în organizaţia noastră, pe care Dolman – secretarul – îl folosea ca pe un fel de ajutor al său, şi… şi puştiul acela de şaptesprezece ani, Silviu Mora. Cu toţii aşteptam nerăbdători. Camera în care ne aflam era locuinţa Sandei, dar secretarul avea şi el o cheie. Fata a venit mult mai târziu decât ne aşteptam. Era atât de înspăimântată, încât, vreme de câteva minute n-a fost în stare să rostească nici măcar o singură vorbă. Pe urmă, când s-a mai liniştit, ne-a spus cu de-amănuntul cele petrecute. Când am aflat că Miclău fusese rănit şi arestat, ne-am privit cu teamă şi Ion Dolman nu s-a sfiit să-şi mărturisească îngrijorarea, dar cel mai impresionat părea Tudor Hareş, ajutorul său. Primul care s-a dezmeticit după aflarea tristei întâmplări a fost Silviu Mora. — Tovarăşe secretar, s-a adresat el lui Dolman, nu ne putem opri în loc. Avem neapărată nevoie de instrucţiunile judeţenei. — Într-adevăr, îl susţinu Tudor. Vrem să ştim cum să acţionăm, pentru ca populaţia să nu sufere de pe urma bombardamentelor, dar aviaţia aliaţilor să distrugă obiectivele de război hitleriste. Sanda interveni şi ea, pe un ton hotărât. — Trebuie să întreprindem ceva, totuşi. — Desigur, căută s-o liniştească secretarul. Atâta doar, prin ceea ce vom face să nu stingherim planul de ansamblu al judeţenei. Spre surprinderea celorlalţi, Silviu se ridică de pe laviţa pe care stătuse până atunci şi murmură, nesigur că propunerea lui va fi acceptată: — Eu… dacă mi-aţi da voie, aş încerca eu… Ceilalţi l-au privit surprinşi. — Şi, mă rog, ce-ai dori tu să faci? l-a întrebat Dolman. Băiatul s-a fâstâcit la început, dar, după ce şi-a recăpătat încrederea în sine, şi mai ales încurajat de privirea binevoitoare a secretarului, a răspuns timid: — Trimiteţi-mă pe mine la întâlnirea cu tovarăşul Titus Bold. Cu siguranţă, va reveni prin preajma locului stabilit, să încerce să reia legătura cu noi, cât mai urgent. Îmi amintesc bine că în acea clipă Tudor Hareş a sărit ca ars, strigând: — Nu! Apoi, adresându-se lui Dolman, i-a spus aproape plângând: Să nu-l lăsaţi. E încă un copil. N-avem nevoie de încă o victimă a siguranţei. Secretarul nu s-a arătat prea impresionat de argumentele lui Tudor Hareş; a chibzuit o vreme şi apoi i-a răspuns: — Tudore, într-un fel, ai dreptate. Nu uita însă că avem mare nevoie de instrucţiunile pe care judeţeană ni le-a trimis cu Bold. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră, măsurând-o cu paşi mici şi rari. Într-un târziu s-a oprit şi, privindu-ne de parcă ar fi dorit să ne câştige de partea ideii care pusese stăpânire pe el, ne-a spus în şoaptă: Trebuie să mai încercăm, numai că de data asta vom lua măsuri de extremă precauţie şi… voi cere şi sprijinul tovarăşilor din celula de partid. La auzul acestor cuvinte, Silviu Mora veni dinaintea lui Dolman, implorându-l aproape: — Trimiteţi-mă pe mine! Vă asigur că voi fi prudent, că voi respecta întocmai tot ce-mi veţi spune. Şi, ca argument suprem, copilul din el prinse a se lăuda: Am nişte picioare zdravene care, cu fuga, mă pot salva din orice primejdie. Secretarul zâmbi, îl bătu pe umăr şi sfârşi prin a încuviinţa: — Bine, Silviu Moral îţi promit că vom analiza dacă este oportun. * * * Trecuse de miezul nopţii, dar nepotul meu nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală. Mă privea atât de insistent că, în ciuda unei nespuse dorinţe de somn, mi-am aprins o altă ţigară şi i-am istorisit încercarea lui Silviu de a-l întâlni pe tehnicul judeţenei. Totul a început la fel ca în clipa aşteptării de către Vasile Miclău, dar de data aceasta prin preajma străzii Mircea cel Bătrân. Seară de iulie, la fel de cald, zăpuşeală. Însă, în locul Sandei Rarău, cel care avea să supravegheze întâlnirea era un bărbat trecut de cincizeci de ani, mic de statură, dar vânjos. La insistenţele lui Simion, i-am precizat că „omul din umbră” se numea Alexe Hogaş şi era meşterul lui Silviu. Apoi i-am mai spus că puştiul de şaptesprezece ani habar n-avea de prezenţa lui Hogaş în imediata apropiere a locului în care îl aştepta pe Bold. Nu după multă vreme, a apărut Bold. Întâlnirea a avut loc; un schimb rapid de cuvinte. Bold intuieşte primejdia care-i pândea în acel loc; nu dă prea multe amănunte; se desparte în grabă de Silviu Mora şi, la mai puţin de două sute de metri este arestat de copoii siguranţei. Meşterul a văzut asta, dar n-a putut interveni în niciun fel. Silviu s-a întors la ai săi, care-l aşteptau în camera Sandei Rarău. Mulţumit de reuşita, măcar în parte, a misiunii sale, tânărul a prins să raporteze instrucţiunile primite în fugă, prin viu grai, de la secretarul tehnic, în legătură cu unele obiective ale maşinii de război hitleriste care trebuiau reperate de aviaţia aliaţilor, în aşa fel încât populaţia să fie cruţată. Şi cu arătătorul mâinii stângi încercă să schiţeze un fel de plan pe faţa de masă. — Cu arătătorul mâinii stângi? s-a arătat surprins Simion şi m-a privit de parcă mi-ar fi luat un interogatoriu. — Păi da, m-am fâstâcit eu, Silviu Mora era stângaci… — Ca dumneata?! — Ei, sigur, ca mine, ca alţii, că nu-i doar un singur câine scurt de coadă, am început eu să râd. Pe urmă am continuat, spunându-i că tocmai în clipa când Silviu se străduia să fie cât mai clar asupra puţinelor indicaţii pe care avusese vreme să i le comunice Bold, de-afară s-a făcut auzită o melodie la modă pe-atunci; era semnalul că tovarăşul Titus Bold fusese arestat. Ne-am privit înmărmuriţi şi multă vreme niciunul dintre noi nu s-a dovedit în stare să pună capăt acelei apăsătoare tăceri. Într-un târziu, Tudor a bâiguit: — Misiunea noastră poate fi compromisă. Atunci Dolman, un „om cu nervii de oţel”, cum îi spuneam noi, pentru prima dată şi-a pierdut cumpătul şi, lovind cu pumnul în masă, a strigat: — Bold nu va trăda! Pe urmă, cu glasul aproape stins, a adăugat, parcă numai pentru el. Tare mă tem că siguranţa va afla ce misiune avem de îndeplinit, mai înainte ca noi să facem primul pas. — Dar Bold nu va trăda! a intervenit Silviu, pe ton de reproş, amintindu-i că el însuşi, Dolman, garantase pentru tehnicul judeţenei, cu numai câteva secunde mai înainte. Spre surprinderea noastră, însă, secretarul a dat un răspuns care avea să ne uluiască pe toţi, deopotrivă: — Ştiu! Sunt convins că Bold nu va trăda. Eu… nu de el mă tem. Trădarea se află aici. Cineva trădează! Cu toate că faptele dovedeau din plin adevărul rostit de secretarul nostru, parcă tot nu ne venea a crede că printre noi s-ar fi aflat un asemenea ticălos. — Voi informa judeţeană, a murmurat Dolman, după o matură chibzuinţă. Vor găsi, fără îndoială, calea de a ne trimite instrucţiunile complete, pe care să mi le dea personal. De asemenea, să ne ajute la demascarea trădătorului. — Mă duc eu, zise cu hotărâre Hareş. — Nu, de tine este nevoie aici. — Atunci să se ducă tot Silviu. Avem certitudinea că el nu a fost reperat de siguranţă. Altfel l-ar fi arestat. — Da, da, a încuviinţat Dolman şi, aţintindu-şi privirea spre Silviu, îi spuse: Mâine vei primi indicaţii, fie de la mine, fie de la Tudor Hareş, când şi unde va trebui să întâlneşti pe cel ce ne va fi trimis de judeţeană. Vom lua măsuri deosebite, ca să evităm pericolul, trădătorul aflându-se printre noi. După aceea ne-a părăsit în grabă, motivându-şi plecarea cu… nu mai ţin minte ce treburi urgente pe care trebuia să le rezolve fără întârziere. Noi, ceilalţi, am rămas tăcuţi, fiecăruia răsunându-i în auz doar cuvintele „Cineva trădează!”      

Pretul tacerii de Stefan Berciu   Capitolul I JOC PRIMEJDIOS   O ploaie rece, ca de toamnă, se abătuse asupra oraşului. Stropii mici şi repezi răsunau pe acoperişurile caselor păstrând o cadenţă obositor de regulată, ceea ce făcea ca liniştea oraşului, adăpostit de văile a doi munţi, să capete ecou în loc să se tulbure. Zarea era cenuşie. Sus, de jur împrejur, munţii cu arborii desfrunziţi. Arborii ţineau crengile întinse, aidoma braţelor descărnate ale unor înfometaţi pe care doar nădejdea adusă de palele vântului le mai anima din când în când. Străzile, altădată neîncăpătoare de forfota oamenilor, păreau acum pustii; era război şi cei mai mulţi dintre bărbaţii care nu fuseseră trimişi pe front erau ţinuţi să lucreze aproape fără întrerupere pentru maşina de război fascistă. Ici şi colo câte o femeie care se întorcea de la muncă ori îşi aducea copilul de la şcoală. Într-un colţ de stradă, unde se afla o veche cârciumă, câţiva bătrâni stăteau rezemaţi de oblonul care camufla lumina ce răzbătea în vitrină. Nu spuneau nimic şi nu se priveau unul pe celălalt. Câţiva trecători se perindară pe dinaintea bătrânilor; trecătorii erau oameni necăjiţi, cu feţele supte de pe urma lipsurilor şi cu frunţile încreţite de grija zilei de mâine. Fiecare salută grupul bătrânilor, în felul lui, fie murmurând un „bună seara”, fie dând numai din cap. Şi bătrânii răspunseră tuturor, petrecându-i, o vreme, cu privirile, fără însă ca vreunul dintre ei să-şi întoarcă capul, poate de teamă să nu întâlnească ochii celui de-alături şi astfel să se simtă obligat a spune ceva. Deodată, se făcu auzit zgomotul unui motor de motocicletă care părea să se apropie de ei, în plină viteză; abia atunci, bătrânii se priviră. După câteva secunde, la celălalt capăt al străzii, dinspre piaţa centrală a oraşului, apăru farul camuflat al unei motociclete. — Bruta! strigă gâtuit de furie unul dintre bătrâni. Ceilalţi îl încercuiră cu grabă, vrând parcă să acopere ecoul strigătului cu trupurile lor firave. Un scrâşnet puternic de frâne, un derapaj demn de un acrobat şi bărbatul de pe motocicletă coborî, venind spre ei. Motociclistul era înalt cu umeri laţi şi un grumaz ca de taur pe care stătea mândru şi dârz capul unui copil al cărui chip părea brăzdat prea de timpuriu. — Bună seara! strigă tânărul. Niciunul dintre bătrâni nu-i răspunse. — Ei! chicoti motociclistul, străduindu-se să glumească, da’ ce v-aţi adunat aşa… cap în cap? — Ia! Aşa fac oile când simt lupul, răspunse bătrânul care strigase „Brută” mai înainte. — Se simte rău, interveni un altul. Din cauza asta ne-am adunat în jurul lui, domnule comisar. Tânărul se apropie de cel care-i spusese „comisar” şi-l bătu pe umăr. — Credeam că pentru dumneata, nene Iosife, ca şi pentru dumneavoastră, bătrânii oraşului, am rămas tot Vlad; Vlad Toican… O vreme, nimeni nu spuse nicio vorbă. Ploaia continua să biciuie oblonul cârciumii, dincolo de care se auzeau glasurile câtorva oameni încinşi de băutură. Mâinile mari şi puternice ale comisarului alunecară peste hainele bătrânilor. — Nu mai staţi în ploaie; cred că apa v-a pătruns până în suflet. — Acolo n-ajunge ea; ne apără amarul, spuse cel care-l numise „Brută”. Poliţistul se prefăcu a nu fi auzit nimic şi continuă: — Uite, dacă vreţi, haidem înăuntru; fac cinste. — Cu ce bani? întrebă răzvrătitul. — Ce vorbă-i asta? Cu banii mei, moş Ticău. Bătrânul se smulse de lângă ceilalţi şi veni atâta de aproape de el, încât Vlad trebui să se dea un pas înapoi. Privirile bătrânului ardeau. — Cum crezi tu că vreunul dintre noi s-ar apropia de banii tăi blestemaţi, câtă vreme maică-ta nici nu vrea s-audă de tine? Îţi închipui că am uitat cum te-a gonit până şi de la mormântul lui tat’tu, când te-a găsit la cimitir? Moş Iosif îl dădu la o parte pe Ticău şi interveni: — Iacă, eu am să-ţi spun aşa cum vrei tu, pe nume, dar să ai înţelegere pentru bătrânul ăsta nenorocit; ştii, i-au arestat nepotul şi de patru zile nu-i om. Poate că din cauza asta nu ştie ce vorbeşte şi, în loc să te roage să-l ajuţi cum oi putea, spune… — Da’ nu mă mai îngenunchia dinaintea lui, strigă moş Ticău. Din depărtare se auziră nişte fluierături; două scurte şi una prelungă. Apoi, semnalul se repetă şi, după o vreme, răspunsul se făcu auzit. Era gardianul-şef care-şi controla oamenii din posturile de noapte. — Văd că nu sunteţi oameni de înţeles, spuse comisarul şi ridică un braţ, desenând în aer un semicerc. Hai! Plecaţi fiecare pe la casele dumneavoastră. Nimeni nu se mişcă din loc. Pe stradă îşi făcu apariţia o patrulă germană, însoţită de un comisar ajutor. Şeful patrulei, un ofiţer tânăr, grăsuliu şi cu nişte ochi decoloraţi ca ai unui peşte bine fiert, se îndreptă spre grupul celor ce se aflau lângă oblonul cârciumei. Când ajunse numai la câţiva metri de ei, aprinse o lanternă puternică al cărei fascicul de culoare violetă îşi lărgi treptat conul de lumină până când cuprinse feţele tuturor. — Ε stare de asediu! strigă în româneşte ofiţerul hitlerist. Sunteţi şase inşi în grupul ăsta şi mai mult de trei, la un loc, n-aveţi voie. Actele! Bătrânii începură să se scotocească prin buzunare, părând mai degrabă resemnaţi decât îngrijoraţi de ceea ce putea să urmeze. — Mărgărit! strigă Vlad Toican şi comisarul ajutor care însoţea patrula germană îşi recunoscu superiorul. — Am onoarea, domnule comisar. — Spune-i cine sunt şi faceţi cale-ntoarsă. Ofiţerul german păru descumpănit de tonul ferm al uriaşului dar, ca să nu plece chiar fără să se arate cât de cât important, îl întrebă pe Mărgărit: — Dumnealui este tot de la Siguranţă? — Tot, tot de la Siguranţă, se precipită însoţitorul; e şeful meu, mai adăugă el. Şeful patrulei făcu un semn şi plecă urmat de oamenii săi, iar bătrânii se priviră nedumeriţi. Dar abia făcură hitleriştii câţiva paşi, că Vlad strigă în urechile moşnegilor: — Aşa să faceţi! În fiecare seară, la ora asta, să vă găsesc aici! Auziţi? — Auzim, răspunseră, aproape în cor, bătrânii. — Şi-acum, duceţi-vă acasă… că vă ia mama dracului! De la oarecare distanţă răsunară hohotele de râs ale oamenilor din patrula germană. — Brută! strigă moş Ticău şi Vlad plecă de lângă ei ca un câine gonit cu pietre. — Ai văzut? interveni bătrânul Iosif, caută să intre pe sub pielea oamenilor trăgându-i la băutură… Asta trebuie s-o afle tot oraşul… — Da, da, întări un al treilea moşneag. Aşa să facem ca oamenii să nu-i cadă în cursă şi să nu… Dar vorbele celui de-al treilea fură acoperite de răpăitul motocicletei care se depărta într-o goană nebună. Într-un târziu, unul dintre bătrâni îl întrebă pe Ticău: — Adevărat, mă? — Ce? — Păi… ce spuneai tu. — Păi, ce spuneam? — Că l-a gonit mamă-sa din cimitir… Moş Ticău îl privi atent, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă nu cumva, până atunci, stătuse de vorbă cu unul care nu-l cunoştea. — Am minţit eu vreodată? Celălalt clătină stânjenit capul. — Atunci? — Na! Iaca, parcă nu-mi venea să crez; că, de! oricum, el o ţine pă mă-sa. — Pă mă-sa? strigă revoltat moş Iosif. Haida de! Ţi-au albit mustăţile degeaba. Măi omule, ai uitat-o pe coana Vetuţa? Nevasta dulgherului, ăl de-a murit acu’ v’o şase ani? — Bruta, s-o ţie el pă ea? interveni şi mai revoltat, bătrânul Ticău. Ea l-a ţinut pă el la ăle şcoli, dar rău a făcut că, uite, vezi, nu la toţi le prieşte cartea. — Şi văduvă, când te gândeşti, adăugă cel care nu vorbise deloc până atunci. Ehei, continuă el cu emoţie, când am vrut eu s-o iau mi-a răspuns că mă preţuieşte dar s-o înţeleg că ea a avut un bărbat şi că acuma are copil de dus la liman. Că mortul, înainte să-nchiză ochii, i-ar fi spus: „Cu tine fă ce vrei, dar pă băiat să nu-l scoţi din şcoală şi dacă o fi nevoie, să râmi pământul cu unghiile”. Şi ea l-a ascultat. — S-a zbătut ca un bărbat, ba chiar ca doi, preciză Iosif. Nimeni n-a auzit-o tânguindu-se şi niciunul din oraşul ăsta nu poate spune că Vetuţa i-a cerut un cap de aţă, fie şi cu împrumut. — Şi cum adică… el nu-i duce, nu-i dă chiar nimic maică-sii? întrebă cel care nu putea, parcă, să renunţe la îndoielile sale. — Aşa gândeşte tot oraşul, vorbi Iosif. Şi ştii de ce? Pentru că nici tu şi nici ăilalţi n-aţi aflat ceea ce am aflat eu, chiar de la gardianul care-i slujeşte acolo, la birouri, pe comisari. Celălalt se arătă surprins şi Iosif continuă: — Îl cheamă Ilinca; vine cu nevastă-sa pe la o fină de-a noastră, moldoveancă ca şi el. Ei bine, chiar Ilinca ăsta i-a spus finei mele că bătrâna l-a dat pe uşă-afară cu pachetele pe care i le trimisese Vlad, de sărbători. Adică… nu l-a dat tocmai afară, dar i-a spus că nu le primeşte nici în ruptul capului. Mai mult, coana Vetuţa l-a rugat să-i spună lui Vlad că dacă mai trece noaptea prin faţa casei sale o să-i scoată câinele pe stradă, pentru că îl face să latre până la ziuă. — Nu-l primeşte în casă? întrebă fostul pretendent la mâna coanei Vetuţa. — Nu; şi nici măcar nu-l lasă să-şi vadă câinele. — Ha! Ha! chicoti moşneagul neîncrezător, dar nu se gândeşte că ea nu-i decât o biată femeie şi că bruta aia de fiu-său poate s-o şi deporteze, dacă vrea? — Eşti prost! mormăi moş Ticău. Nici atâta lucru n-ai aflat încă? Toate bestiile sau… mă rog, aproape toate, au ceva sfânt; după cum se vede şi ticălosul ăsta are. Altminteri, cum îţi explici că la forţa şi la ticăloşia lui i-ar sta ceva în cale, să n-o fărâme? De ce crezi că ar veni el noapte de noapte, furişându-se ca hoţii pe lângă zidurile caselor, doar ca să mângâie poarta casei în care nu e primit? Toţi criminalii, toate năpârcile de pe lume au ceva de care nu se ating şi asta… de teamă să nu spurce. Şi bruta asta, la fel. Bătrânii sporovoiau, continuând să meargă cu paşi rari şi legănaţi părând că nu voiau să se grăbească de teama singurătăţii şi a tăcerii care-i aştepta acasă când, zgomotul asurzitor al motocicletei pe care tot oraşul o cunoştea, se apropie iarăşi de ei. Aceeaşi frână bruscă, acelaşi simulacru de derapaj acrobatic, aidoma celui auzit cu un sfert de oră mai devreme, şi vocea groasă a lui Vlad li se adresă pe un ton de poruncă: — Am spus să vă duceţi acasă. Bătrânii îl priviră cu oarecare teamă. — Păi… asta facem, răspunse Iosif şi, gândind că e bine să explice întârzierea, adăugă: Să crezi că am vrea să umblăm mai repede numai că… nu ne prea ajută picioarele. Vlad descălecă şi, după ce îşi rezemă motocicleta de bordura trotuarului, veni spre bătrâni. Privi încruntat pe fiecare dintre ei şi apoi urlă gâtuit de furie: — Sunteţi nebuni, ori numai răi? Vreţi să vă calc în picioare? Acasă! Marş acasă! ••• Chestura de Siguranţă din oraşul cufundat între văile munţilor îşi avea reşedinţa într-o clădire veche, cu două etaje, situată pe o străduţă liniştită, nu prea departe de piaţa centrală. Imobilul avea optsprezece camere, o curte imensă cu două intrări şi patru garaje, dintre care trei fuseseră amenajate imediat după rechiziţionarea casei. La parter funcţiona secretariatul şi cabinetul chestorului Marius Borcea, iar la fiecare dintre cele două etaje, câte o brigadă condusă de un comisar şef care avea în subordine doi comisari, cinci comisari ajutori şi numeroşi detectivi – echivalenţii agenţilor din cadrul poliţiei de drept comun. De câteva luni, conducerea primei brigăzi era girată de comisarul Mihai Popic, vechi poliţist, în ale cărui state de serviciu apăreau destul de rar mari realizări, dar care excela prin corectitudine şi supunere oarbă faţă de superiori. În realitate, Popic nu fusese predat de către un chestor celuilalt, odată cu inventarul clădirii, şi cu recomandarea „te poţi bizui pe el; este un foarte bun om de casă”, aşa cum ar fi fost ispitit să creadă cineva care s-ar fi mulţumit să-l cunoască superficial. El stăpânea temeinic toate metodele şi stilurile privind culegerea de informaţii, modalităţile de recrutare şi plasare a provocatorilor şi spărgătorilor de grevă printre muncitori. Avea „antene” în toate mediile sociale, pentru că dintre cei douăzeci de ani de serviciu, primii şase şi-i petrecuse în poliţia judiciară, unde avusese de-a face cu tot felul de oameni. Era de o meticulozitate vecină cu mania, ajungând ca evidenţele lui personale să întreacă cu mult pe cele stabilite de Direcţia generală a Siguranţei, din anii 1940 – 1944. Fişiele şi clasoarele lui alfabetice nu cuprindeau doar numele comuniştilor şi uteciştilor, ci chiar şi pe ale celor care ar fi fost predispuşi să sprijine mişcarea antifascistă, iar includerea cuiva în fişierul său se putea datora celor mai vagi indicii. Ordonat din fire, disciplinat prin educaţia primită în timpul anilor cât fusese copil de trupă, Popic folosea din plin aceste calităţi pentru a suplini lipsa unei inteligenţe deosebite. Autodidact prin voinţă, ajunsese să cunoască patru limbi; citea publicaţii de specialitate străine, întreţinea corespondenţă cu mari personalităţi din diferite aparate poliţieneşti din lume, era la curent cu tot ce apărea nou în profesie şi nu ezita nicio clipă să-şi impresioneze şefii cu ceea ce el afla primul. Pentru oamenii din oraş, comisarul Mihai Popic era pur şi simplu „domnul Mihai”. Toţi ştiau cu ce se ocupă, dar mai ştiau că uşa lui era deschisă oricăruia dintre ei. Şi mulţi dintre locuitorii oraşului se duceau la el, când se întâmpla ca vreunul dintre ai lor să fie arestat pentru că, uneori, când putea – spunea el – îi ajuta. Pe băiatul unei spălătorese de la baia comunală, care dezertase de pe front, l-a scăpat de Curtea Marţială; pe un comunist, Dinu Vanghele, l-a scos din mâinile anchetatorilor dar când acela nu s-a „potolit”, Popic n-a mai avut ce face şi mulţi dintre oameni socotiră că, şi aşa, domnul Mihai se expusese destul. Mai mult, oamenii îl preţuiau şi pentru faptul că îl înlăturase pe fostul său şef de brigadă, un tip vândut fasciştilor, abuziv, provocator şi şperţar. Popic nu discuta cu nimeni treburile lui de serviciu, dar oamenii aflaseră că el descoperise un adevărat complot pe care-l organizase fostul său şef împotriva chestorului Marius Borcea şi, denunţându-l, acela fusese trimis pe front, în prima linie. De atunci, oraşul părea să respire ceva mai uşurat, dar asta până acum două luni când, printre subordonaţii săi apăru comisarul Vlad Toican. La aflarea acestei veşti, lumea se miră foarte mult, întrebându-se cum era cu putinţă ca unul de-ai lor să-şi aleagă o asemenea meserie. Toţi ştiau că Vlad urmase filosofia, că obţinuse titlul de doctor, dar cei mai vârstnici susţineau că ori îi luase Dumnezeu minţile pe front, ori acceptase postul acela în Siguranţă, atât pentru a scăpa de linia întâia cât şi pentru a fi alături de coana Vetuţa: „Prea e cu ochi şi cu sprâncene că a venit, tocmai aici, să facă pe poliţaiul. La urma urmei, bine că i-a dus de nas, şi-apoi, poate că ne-o fi şi nouă de vreun ajutor că doar e de-al nostru”, spuneau cei mai mulţi. Curând aveau să-şi dea seama că greşiseră. Aflară că băiatul dulgherului era de o cruzime cum prin părţile acelea nu mai fusese nimeni altul; dintre cei pe care îi aresta ori numai îi cerceta el, puţini mai erau văzuţi în viaţă, dacă nu cumva luau drumul balamucului sau spitalului. Popic, deşi era şeful lui Vlad, ajunsese să-şi mărturisească teama de el, în faţa oricui i-ar fi cerut o mână de ajutor. Se scuza, motivând că Vlad Toican era omul chestorului sau, chiar că până şi chestorul se temea de el. În seara aceea, Mihai era de serviciu şi se grăbea s-ajungă la chestură înainte de orele opt. Abia avusese timp să facă o baie şi să-şi bea ceaiul, că şi porni grăbit spre birou. Pe drum, întâlnise grupul bătrânilor care zoreau paşii spre casă. Toţi se descoperiseră şi Mihai făcu la fel. Cu toată graba, se opri lângă ei, dar, imediat, privi speriat înapoi. — Ε pe-aici, îl preveni moş Iosif. — Cine? se prefăcu Popic, nedumerit. — Bruta! răspunse bătrânul Ticău. Domnul Mihai îşi lipi arătătorul mâinii stângi de buze, în semn de teamă. — Ştim, ştim, domnule Mihai, că toţi vă temeţi de el. Popic nu răspunse, mulţumindu-se doar să le arunce o privire tristă. Apoi oftă şi se uită, precaut, de jur împrejur. — Află, domnule Ticău, că nepotul dumitale e încă la mine, în anchetă. — Slavă domnului! murmură bătrânul. — Da, dar nu ştiu dacă nu i-o da brutei prin minte să se ocupe el însuşi de bietul băiat. Cât pot… ştii şi dumneata… — N-ar mai apuca ziua de mâine! murmură bunicul celui arestat. Popic îi salută cu respect şi se depărtă de ei. Îndată ce ajunse la chestură, îşi aminti că nu mai avea ţigări şi sună. În prag apăru gardianul care făcea de serviciu la cabinetul şefului de brigadă, şi din când în când, mai făcea şi mici comisioane comisarilor. — Ilinca! — Poruncă! strigă bătrânul gardian. — Ţigări! ordonă Popic şi-i azvârli o bancnotă. Celălalt luă banii şi vru să plece. — Ascultă, adăugă şeful brigăzii, să nu te mai prind că umbli fără manta. Gardianul îl privi cu recunoştinţă şi-l asigură muteşte că-l va asculta. Rămas singur, Popic se apucă de lucru. Spre deosebire de colegii săi care, când erau de serviciu, citeau, ascultau muzică şi-l trimiteau pe Ilinca să le comande o cină copioasă la restaurantul lui Ceafdaridis, el îşi revedea lucrările, elabora noi planuri sau măcar variante la vechile planuri –  mai ales la cele alcătuite de chestor – pentru o cât mai sigură vânătoare de suspecţi. Făcea această treabă cu o deosebită conştiinciozitate şi, după o noapte de lucru, istovit şi încercănat ca vai de el, prezenta lucrarea chestorului Marius Borcea care, după ce o examina atent, îşi freca palmele în semn de satisfacţie şi exclama, invariabil: „Ahaha! Aha! Ha, ha!” Dar, după câteva zile, cele mai multe dintre planurile lui Popic se dovedeau inutile, acţiunile descrise acolo cu atâta migală – infructuoase, iar eşecurile – de mare răsunet. Chestorul era un intelectual ratat; cândva, dorise să devină sculptor şi pentru asta urmase chiar şcoala superioară de arte frumoase dar, într-un târziu, adică pe la treizeci de ani, tatăl său – văzând cât era de nechemat pentru artă – hotărî să-i dea o meserie. Astfel, în mai puţin de trei ani, cu dispense şi alte asemenea treburi, Marius Borcea se trezi licenţiat în drept şi înscris în baroul avocaţilor dintr-un judeţ în care un unchi al său era prefect. Dar, cum norocul nu se ţine chiar în totdeauna scai de om, la numai câteva luni de la începerea războiului, dizgraţia în care căzuse unchiul făcu posibilă concentrarea şi trimiterea lui Marius pe front. Învăţat să doarmă până la amiază, n-auzi goarna în dimineaţa în care unitatea lui fu trimisă, în grabă, pe linia întâi. După o oră de la plecarea întregului batalion, un colonel de intendenţă care venise să inventarieze şi să preia materialele lăsate de cei care plecaseră, îl găsi pe Borcea, dormind. Întrebat, cum se face că el nu plecase odată cu ceilalţi, Borcea – căpitan pe atunci – răspunse, indignat: „Dar cât este ceasul?” şi când află că era ora şase, exclamă batjocoritor: „Într-adevăr, asta-i o oră bună pentru declarat război”. După aceea, se întoarse pe cealaltă parte şi vru să-şi continue somnul, dar se trezi în faţa unui tribunal militar şi fu expediat cu primul tren pe front. După o lună şi jumătate, unchiul îşi redobândi graţia celor mari şi, odată cu asta, fu promovat într-o funcţie importantă chiar la Marele stat major. Bineînţeles, urmă ordinul de rechemare pentru Marius şi, imediat după asta, înscăunarea lui ca şef al unei Chesturi de Siguranţă. Fricos şi comod, Marius Borcea găsi un mare suport în comisarul Popic Mihai care, chiar din prima zi, se oferise să-l iniţieze în problemele mari ale activităţii de siguranţă. „Dumneavoastră trebuie să aveţi doar cunoştinţe de principiu privind anumite treburi pur practice pentru că, în rest, ca om de drept, nu o să vă învăţăm noi ce trebuie şi ce nu trebuie să facă chestura”. Popic nu uita niciodată să-şi mărturisească inferioritatea intelectuală, strecurând cu mult tact, faptul că Borcea era licenţiat în drept. Borcea îi încredinţase lui Popic, conducerea brigăzii – ca girant pentru că din cauza lipsei studiilor, nu-l putea numi în postul titular. Intervenţiile lui, arătând şi exagerând chiar meritele profesionale ale lui Popic, se dovediră infructuoase. Mihai ştia toate astea şi nu scăpa niciun prilej ca să-şi arate recunoştiinţa şi devotamentul faţă de chestor. Îi făcea pe plac, riscându-şi chiar postul – punea în libertate la cererea lui oameni de a căror vinovăţie nu se îndoise nici măcar o singură clipă, îi rezolva lucrările curente, îi sugera dispoziţii şi ordine privind şi funcţionanea celeilalte brigăzi, într-un cuvânt, îl scutea aproape de toate îndatoririle reclamate de funcţia lui, căutând cu tot dinadinsul să-i devină indispensabil, şi astfel totul să treacă prin mâinile sale. În seara aceea, Mihai se pregătea pentru o muncă intensă. Cu câteva zile mai înainte, fusese arestat, pentru a doua oară, Voicu Ticău, suspect de activitate ilegală în cadrul Uniunii Tineretului Comunist. Prima dată, cu aproape un an în urmă, agenţii lui Popic îl informaseră că acest tânăr frecventa casa unui bătrân invalid din primul război mondial, care adăpostise doi comunişti. Popic n-a vrut să acţioneze atunci dar fostul său şef aflase şi el de Voicu Ticău şi hotărâse arestarea suspectului. Şeful l-a bătut crunt, dar tânărul părea să nu fi avut altceva de mărturisit, decât faptul că îl vizitase de câteva ori pe bătrânul invalid, trimis fiind de bunicul său. Cum chiar în acea perioadă chestorul îl destituise pe fostul şef al primei brigăzi, Popic îl puse în libertate pe Voicu, fără să renunţe la supravegherea lui. Perseverenţa îmbinată cu răbdare, îi adusese lui Popic ştirea că Voicu Ticău îşi continua vizitele în casa invalidului, dar mult mai rar şi, mai ales, cu foarte multă prudenţă. Recurse la fel şi fel de tertipuri pentru a-i controla locuinţa şi chiar buzunarele, dar fără niciun rezultat. Acuma, pentru a doua oară îl arestase de teamă ca nu cumva tânărul să încapă pe mâna lui Vlad Toican. De câtva timp, Vlad îi dădea a înţelege că Voicu, în libertate, face mai mulţi bani decât Voicu arestat, şi Mihai pricepu că noul lui subaltern intenţiona să-l recruteze. Se grăbise, poate, dar nu voia ca celălalt să aibă o realizare dintr-o acţiune care să-i scape printre degete şi, după ce obţinu încuviinţarea chestorului, îl arestă. Făcuse tot ce-i stătea în putere ca Vlad să nu fie la brigadă, în seara aceea, explicându-i lui Borcea că Voicu nu se va „sparge” în faţa brutalităţii şi că el avea de gând, pur şi simplu, să încerce o apropiere şi, implicit, o „întoarcere” a vederilor utecistului. Chestorul se declară de acord, asigurându-l că nici chiar el nu-l va stingheri în seara aceea, iar dacă s-ar fi ivit cel mai neînsemnat impediment, îl putea suna la orice oră. Încrederea lui Borcea îl măgulise într-atâta, încât avea de gând să facă orice pentru ea să nu se dezmintă. Scoase dosarul în care se aflau câteva însemnări şi denunţuri privind activitatea tânărului Voicu Ticău, se aşeză leneş într-un fotoliu şi aprinse lampa de birou. Îşi închise ochii, apăsându-şi-i uşor, cu degetele, de parcă pleoapele nu i-ar fi asigurat întunericul de care avea nevoie pentru a se concentra. Rămase aşa câteva clipe, apoi îşi dezveli pleoapele, continuând, însă să ţină ochii închişi. După o vreme, deschise dosarul şi începu să-l răsfoiască, pipăind conturul fiecărei file, de parcă ar fi vrut să descopere adevărul care s-ar fi ascuns dincolo de muchiile lor. Într-un târziu, degetele sale se opriră asupra unei foi cartonate, mai groasă ca celelalte. Privi atent fotografia celui pe care avea de gând să-l cerceteze, să-l „întoarcă” şi să-l „spargă” – adică, să-l determine la mărturisiri complete. Poza arăta un grup de tineri ucenici, ţinându-se de mâini, într-un decor binecunoscut comisarului: o poiană de la marginea oraşului unde, înainte de începerea războiului, oamenii îşi petreceau duminicile din timpul verii. Fotografia purta patina celor patru ani care îşi aşternuseră urmele pe culorile vii în care o pictase cel ce o meşterise şi, verdele frunzelor, mai sensibil, probabil, apărea doar ca nişte pete, din loc în loc. Băieţii erau tunşi scurt, aveau obrajii supţi iar unii dintre ei, chiar riduri timpurii, pe care fotograful nu se străduise să le acopere în vreun fel. Doar ochii erau luminoşi, larg deschişi spre viaţă şi dacă-i priveai mai atent, oarecum veseli. Popic examină chipul tânărului al cărui cap era însemnat cu o cruce, chiar de către delatorul care-i procurase fotografia. Cel însemnat era Voicu. Rămase concentrat asupra acelui chip, de parcă spera să-i transmită, prin telepatie, ceea ce trebuia să răspundă la interogatoriu. De fapt, nu dorea ca discuţia lui cu tânărul Voicu Ticău să capete nici cel mai vag caracter oficial şi pentru asta, avea de gând să-i sugereze că el, Mihai Popic, nu voia decât să-l ajute, oferindu-i o mică şansă de a scăpa de nişte urmări foarte grave. Impresia pe care i-o făcuse Voicu Ticău, cu ocazia primei lor întâlniri, îl neliniştea; văzuse cât de rezistent era la bătaie, câtă dârzenie în a nega totul, dar mai ales, neîncrederea de care dăduse dovadă faţă de trucurile lor. Mihai ştia că îl aşteaptă o noapte de luptă a nervilor dar spera că, până în cele din urmă, băiatul o să-şi dea seama, dacă nu de adevărul spuselor sale, măcar de logica argumentelor pe care i le va înfăţişa spre a-l salva de la o eventuală deportare. Într-un târziu, renunţă să-i mai privească fotografia şi închise dosarul. Îşi pipăi buzunarele şi, negăsind nicio ţigară, îşi aduse aminte că-l trimisese pe gardianul Ilinca să-i cumpere. Întinse mâna stângă pentru ca manşeta cămăşii să se ridice de deasupra ceasului şi văzu că trecuse aproape o jumătate de oră de când venise la serviciu. Se ridică, nervos, de pe fotoliu şi făcu câţiva paşi prin încăpere când, în uşa care dădea spre coridorul de serviciu, răsunară cîteva ciocănituri. Mihai se opri în dreptul ferestrei şi strigă: — Hai! Intră odată, moş Ilinca… Uşa se deschise încet şi în prag apăru o tânără femeie, purtând uniforma armatei germane. Mihai se repezi în întâmpinarea vizitatoarei şi, vorbind precipitat, o invită să intre cât mai degrabă în biroul lui. Nu prea ştia să se poarte cu femeile pentru că în viaţa lui particulară avusese foarte puţin de-a face cu ele; până la acea vârstă amprenta educaţiei „copilului de trupă” rămăsese aproape intactă, plus complexele pe care şi le făcea singur, considerând că aspectul său fizic nu-l îndreptăţea să fie luat drept cuceritor. Din pricina asta evita să lucreze cu femei şi ajunsese până acolo, încât renunţase la nişte agente de mâna întâi. De astă dată, o bună parte din stângăcia lui părea înlăturată de faptul că tânăra vizitatoare purta o uniformă. Dar starea aceasta dură doar câteva clipe; fata îşi scoase boneta şi valul de păr blond care se lăsă pe umeri, acoperindu-i epoleţii, produse o oarecare tulburare asupra lui Popic. — Plouă îngrozitor! spuse tânăra. — Da, da, bâigui comisarul. Ea îl privi atentă şi, vrând să-i alunge încordarea ce i-o citea pe faţă, chicoti vesel. — Deranjez, mein Komisar? Mihai se fistici de tot. Se retrase câţiva paşi, ca şi când apropierea lui i-ar fi sugerat vizitatoarei fie lipsă de spaţiu, fie o gravă impoliteţe. Zâmbi stingherit şi o invită să se aşeze. — Aţi crezut că altcineva, când eu bătut în uşa tumnevostre, spuse ea Alesei. Comisarul păru fericit de noua intervenţie a musafirei sale şi poate pentru prima dată, râse împreună cu o femeie pe care abia atunci o vedea. — Da, într-adevăr. Îl aşteptam pe gardianul care păzeşte uşa biroului meu. Tânăra femeie aruncă o privire circulară în jurul încăperii şi apoi se întoarse brusc spre el. — Vedeţi, mein Herr? spuse ea, grav şi, după o lungă pauză, cu o discretă cochetărie, continuă: Acuma, păzitorul tumnevostre v-a părăsit şi… tumnevostre sinteţi o prada sigură pentru mine. Popic râse din nou, părând că jocul femeii îl amuza cu-adevărat. — Desigur… aţi sosit de curând în oraşul nostru… Fata se arătă nedumerită, lăsând să se întrevadă chiar o uşoară urmă de nemulţumire faţă de spusele comisarului şi, aproape smulgându-şi nasturii de la pelerina de ploaie, scoase, violent, dintr-un buzunar interior un portvizit din piele de culoare neagră, pe care-l aruncă pe birou. — Hârtiile mele, mein Komisar! Poliţistul îşi dădu seama că tânăra femeie se supărase şi căută să-i explice că în intenţiile lui n-a fost nici cea mai mică umbră de îndoială asupra calităţii ei oficiale. Mai mult, o asigură că nu avea de gând nici măcar să-i privească actele dar, dacă ea dorea să-l ajute la îndeplinirea unei simple formalităţi, trebuia să-i spună numele. — Aşa obişnuim, se scuză el. Vedeţi, este aici un registru în care… din dispoziţia comună a Chesturii noastre şi a şefului garnizoanei dumneavoastră, notăm numele celor care vin la noi, cu diferite treburi de serviciu. Chipul tinerei se mai înseninase. — Notaţi! Oberführer Sonia Schip. Mihai notă numele şi gradul femeii, iar după o tăcere care ameninţa să nu se mai sfârşească, propuse vizitatoarei să-şi scoată pelerina. Ea privi covorul şi văzu că apa se scurgea fără încetare de pe haina ei de ploaie. Zâmbi şi îşi înclină uşor capul în semn de scuză. — N-am de gând să rămân prea mult, Herr… — Oo! se precipită Mihai, tinereţea dumneavoastră şi… şi vizita atâta de neaşteptată… am uitat să mă prezint: sunt comisarul Mihai Popic! — Papic! repetă ea, vrând parcă să-şi amintească dacă mai auzise în vreo altă împrejurare, numele acela. — Popic! Nu… Papic, o corectă el, zâmbind, şi se grăbi să adauge: Conduc… adică girez conducerea primei brigăzi a acestei Chesturi dar… în seara asta, sunt de serviciu nu numai pe brigada mea ci… — Über alles… — Exact, exact; peste tot, peste toate brigăzile… aşa că vă pot sta la dispoziţie cu orice vă interesează… Comisarul vru s-o întrebe direct, care era scopul vizitei sale dar imediat îşi spuse că o asemenea întrebare ar putea părea nepoliticoasă şi se hotărî să atace prin învăluire. — Aş dori să vă ofer o cafea… — Asta cere timp. — Sper să mai rămâneţi… — Puţin, puţin. — V-aş propune altceva… ceva tare… Tânăra izbucni în râs. — Prefer, strigă ea, apoi se grăbi să joace un moment penibil şi murmură: Ştiu că asta nu face o bună impresie la bărbaţi, dar pentru mine acuma, este nevoie de alcool. Popic se grăbi să scoată din casa de bani o sticlă de coniac „Courvoisier”, din care îl trata doar pe chestorul Marius Borcea. Umplu pe jumătate două boluri de cristal şi le ridică, interpunându-le între lumina plafonierei şi vizitatoare, pentru ca limpezimea şi culoarea băuturii să fie cât mai bine puse în valoare. Tânăra privi atent. Întinse o mână cu un uşor tremur al degetelor şi, apucând paharul, îl duse repede la nas. Inspiră profund şi lacom aroma băuturii. Comisarul observă mimica tipică băutorului din obicei, iar tremurul degetelor avide şi crispate în jurul paharului îl făcu să priceapă că avea de-a face cu o alcoolică inveterată. Continuă s-o observe atent, căutând să-şi ascundă privirile dar, curând îşi dădu seama că nu avea nevoie să fie discret pentru că fata, îndată ce îşi lipise buzele de bol, căpătă o stranie fixitate a privirilor. Sorbea câte puţin şi la intervale mari de timp. După o vreme, Mihai se simţi de-a dreptul tulburat de spectacolul pe care tânăra femeie i-l oferea. O senzaţie necunoscută până atunci, ameninţa să pună stăpânire pe el, până-ntr-atâta, încât să-i întunece judecata. Se strădui să-şi menţină o oarecare limpezime a minţii, dar jocul acelor degete lungi, delicate şi uşor tremurătoare părea să-l subjuge din ce în ce mai mult. — Meine Frau… îndrăzni el, curiozitatea… curiozitatea… numai curiozitatea mă îndeamnă să vă întreb: ce misiune importantă aveţi şi… mai ales, cu ce vă pot ajuta? Femeia păru să nu-l fi auzit. Ochii ei continuau să privească acelaşi punct fix; buzele ei rămăseseră lipite de marginea paharului, răsfrânte ca într-un sărut, iar nările fremătau pătimaş, adulmecând cu nesaţ mirosul de care se agăţaseră, parcă, pentru totdeauna. Mihai păru mulţumit că mirajul nu se destrămase dar, de undeva, din adâncul fiinţei sale, ceva pe care nu-l mai putea defini nici măcar ca intuiţie, continua să-l alarmeze şi o stranie idee de primejdie începu să-i încolţească în minte. Într-un târziu, izbuti să repete întrebarea privitoare la misiunea ei. Tânăra îl privi cu aer incert, vrând parcă să-şi aducă aminte cine era omul de dinaintea ei, dacă nu chiar şi unde se afla. Şi privirile acelea tulburi, desprinse de real, îl neliniştiră şi mai mult pe Popic. — De ce vorbiţi atât de încet? îl mustră ea. Comisarul veni mai aproape de ea, considerând că remarca ei fusese îndreptăţită, poate; nu ştia nici el prea bine cât de tare ori cât de încet vorbise şi se hotărî, de data asta, să se facă bine auzit. Repetă încă o dată întrebarea, rostind, cu claritate, fiecare cuvânt. Tânăra zâmbi şi apoi, fără să se uite la el, îi răspunse: — Vorbe mari, Herr Komisar… Vorbe mari. Îşi îndreptă bustul şi, făcând un vizibil efort de voinţă, puse bolul cu coniac pe birou. După aceea se ridică şi, privindu-şi interlocutorul, cu o oarecare cochetărie, preciză: — Herr Komisar, greşeală… mare greşeală pe care eu… vinovat. Acum câteva săptămâni am avut nevoie oameni pentru încărcat magazii… depozit. Angajat patru bărbaţi, întâmplător. Unul a dispărut; două zile… Lipsesc nişte materiale. Ceilalţi spun că… fugitul e comunist. — Cum îl cheamă? întrebă Popic. Femeia nu răspunse imediat. Îşi privi interlocutorul cu o insistenţă care putea fi interpretată drept ezitare, dacă nu chiar lipsă de încredere, dar prin pauza ostentativ prelungită, ea dorea să sublinieze cât de importantă era aflarea dispărutului. — Ion Badea, răspunse femeia, în cele din urmă, aproape în şoaptă. Popic se încruntă. Curând, trăsăturile feţei sale căpătară adâncimi şi contururi neobservate până atunci; încordarea la care îşi supunea memoria devenise evidentă. După o vreme, se îndreptă spre casa de fier care rămăsese deschisă, şi trase un sertar lung şi îngust, unde erau păstrate fişele suspecţilor. Puse sertarul pe masa lui de lucru şi bombăni: — N-am auzit pe niciunul dintre agenţii mei rostind acest nume. Se aplecă deasupra sertarului şi începu să verifice un teanc de fişe. Câteva ciocănituri în uşă îl făcură însă să-şi întrerupă căutarea. Strigă enervat: — Intră! Uşa se deschise şi în prag apăru gardianul. — Dom’ comisar, ţigările! Popic îl privi furios şi izbucni: — O oră! O oră ţi-a trebuit!? Bătrânul rămăsese uluit; nu-l văzuse niciodată aşa de furios şi mai ales nu-l auzise, până atunci, strigând ca un scos din minţi. Numai bruta aceea de Vlad Toican urla ca o fiară chiar şi când vorbea cu logodnica lui, dar domnul Mihai n-avea asemenea apucături. Privi la femeia în uniformă şi se gândi că răbufnirea comisarului se datora, desigur, unor treburi încurcate cu care venise ea. — N-a… n-am găsit prin apropiere, bâigui gardianul. Mihai păru stingherit de spaima pe care o trădau privirile lui Ilinca. Uitându-se în altă parte, continuă să-l certe, dar de data asta, cu oarecare blândeţe: — Iar ai scăpat caii… Gardianul simţi schimbarea atitudinii superiorului său şi se grăbi să-şi recunoască vina, într-o măsură în care, consecinţele să nu fie prea grave. — Una mică, dom’ comisar; mică de tot. Comisarul privi spre vizitatoarea lui şi se strădui să zâmbeaseă. Părea oarecum eliberat de starea pe care i-o produse atitudinea ei stranie de adineauri, dar ţinea cu tot dinadinsul să nu trădeze faptul că strigătul acela către gardian îl ajutase să se despovăreze de tulburarea care încă îi mai umbrea judecata şi voinţa. Tânăra zâmbi şi ea, dar el simţi nevoia să continue răfuiala începută, pentru a-i întări convingerea că izbucnirea de mai înainte se datorase numai şi numai întârzierii gardianului. — Ilinca… Ilincaaaa… O să te vezi la pensie, când ţi-oi vedea ceafa. Celălalt îşi dădu seama că supărarea bunului domn Mihai trecuse dar, din bun simţ, aduse o nouă scuză cu privire la întârzierea sa. — Şi-apoi, dom’ comisar, m-a mai ţinut de vorbă şi dom’ primar. Popic izbucni în râs. — Haide! Haide, moş Ilinca, spune-mi că domnul primar te-a băgat în vreo cârciumă şi că aţi băut împreună. Bătrânul începu să râdă dar se opri repede speriat parcă de necuviinţa veseliei sale. — Ba, să vedeţi, nu cu mine avea treabă, ci chiar cu ’mneavoastră, numai că… nu i-aţi răspuns la telefon. Comisarul ridică receptorul telefonului care avea legătură cu oraşul şi, timp de câteva secunde, ascultă încordat. — Moşule! — Poruncă! — Du-te imediat… dar, imediat – accentuă el, cu vădită insinuare – la Telefoane. Dacă nu-i dirigintele, vezi care-i mai mare şi numai cu ăla să vorbeşti. Gardianul puse pachetul cu ţigări pe birou şi, fără să salute, măcar, se grăbi să plece. Mihai reîncepu verificarea teancului de fişe. — Vasăzică… asta era… cauza! exclamă tânăra. — Poftiţi? — Cauza! Parcă, aşa se spune. Bărbatul o privi nedumerit şi ea pricepu că el, absorbit de preocuparea aceea migăloasă, nu dăduse atenţie spuselor sale. — Am vrut să-mi anunţ vizita la telefon, dar… — Înţeleg, înţeleg, spuse Popic şi arătă telefonul de pe masa lui de lucru, cu un gest dispreţuitor. Şi când vă gândiţi că nu-i prima dată. Dar asta, numai de câteva zile, adăugă el, precipitat, dorind să explice că acolo, în oraşul acela păzit de el lucrurile – în general – merg bine. După aceea reluă verificarea fişelor şi, timp de câteva secunde, în încăpere nu se mai auzi decât foşnetul cartoanelor. Tânăra privea cu încordare lucrul comisarului şi când acesta termină, ea întrebă, nu fără oarecare emoţie: — L-aţi găsit? — Nu, răspunse Popic, pe un ton care nu ascundea regretul. Femeia făcu câţiva paşi, privind absent covorul; părea că se gândeşte la ceva anume şi că întârzierea mărturisirii acelor gânduri se datora unei ezitări produsă de o anume incertitudine. — Herr Komisar, unul dintre oamenii care lucrează la depozitul nostru pretinde că doar o singură persoană ne-ar putea duce pe urmele lui Badea. — Cine? — Un anume Voicu Tarcău… Comisarul tresări şi după câteva clipe preciză: — Meine Frau, se numeşte Voicu Ticău şi, în momentul acesta se află aici, la noi. — În arest? Popic zâmbi. — Nu tocmai; de aseară, e la camera de chibzuinţă. Figura tinerei se crispă, căpătând o expresie dură. — Chibazinţe?! Ce-i aia chibazinţă? — Chibzuinţă! preciză el, şi apoi se grăbi să-i explice: Este o încăpere unde arestatul e lăsat să se gândească la situaţia lui, şi, din când în când „ajutat”, chiar. Ea îl fulgeră cu o privire care produse asupra lui Popic o oarecare nelinişte. — Bătaie? — M’da… bâigui comisarul, neştiind dacă făcea bine ori nu, confirmând presupunerile vizitatoarei sale. Tânăra râse straniu şi făcu un gest care voia să însemne că pentru ea, procedeul amintit, n-avea niciun fel de importanţă. — Rezultatul?! întrebă femeia, cu o oarecare ironie. Popic păru descumpănit de noua atitudine a vizitatoarei sale şi îşi spuse că trebuie să-i expună exact ceea ce urma să obţină de la Voicu. Mai întâi prezentă datele biografice ale arestatului, presupusele şi, mai ales, incertele acuzaţii – deloc probabile până la acea dată – iar la urmă, pe larg, planul de anchetă psihologică pe care intenţiona să-l realizeze tocmai în seara aceea. Apoi o asigură că va insista şi asupra relaţiei lui Ticău cu Badea – cel căutat de ea. Femeia nu se arătă prea încrezătoare în şansele unei asemenea cercetări, mărturisindu-i chiar că îi era cu neputinţă să împărtăşească optimismul lui. — Poate că n-ar fi rău să-l punem în faţa unor nume legate de activitatea lui directă, sugeră ea. Mihai se grăbi să-i explice că, pe lângă alte procedee, îl folosise şi pe acela propus de ea, dar totul se dovedise zadarnic. De data asta trebuia să procedeze altfel, cu foarte mult tact, prin învăluire… Apoi comisarul reluă teza anchetei pur psihologice şi, observând atenţia cu care era ascultat, se simţi dator să expună procedeul, în amănunţime. Astfel, preciză că el personal nu-i loveşte niciodată pe arestaţi şi, ori de câte ori cineva i se plânge că a fost supus unei astfel de tratament, face imediat o cercetare, chiar în prezenţa reclamantului. — Ştiţi, asta produce un efect psihologic deosebit asupra celui pe care urmează să-l cercetezi. Tânăra zâmbi admirativ. Dacă asta păru să-i facă mare plăcere lui Popic, interesul arătat de ea îl îndemnă să-şi expună, mai departe, metoda. Îi spuse că ajungea să-şi dojenească subalternii şi chiar să-i sancţioneze dacă aveau de gând să mai recurgă la sisteme neomeneşti de anchetă şi, după aceea, sfătuia arestatul să nu mărturisească nimic, nimănui, în afară de el. — De asemenea, dau ordin tuturor celor care vin în contact cu arestatul, să refuze, pur şi simplu, să-i asculte mărturisirile, iar dacă acela îşi manifestă în mod expres o asemenea dorinţă, să fie condus imediat la mine. Pe urmă, îi preciză că, îndată ce ajunge în celulă, arestatul este din nou „ajutat” să chibzuiască şi, tot aşa, rezistenţa omului slăbeşte – mai ales, rezistenţa morală – până când, nevoia – la început a unui sprijin vag şi mai apoi chiar a unui confesor – se face simţită. Într-un cuvânt, disperarea şi suferinţele, îl determină să se mărturisească unui om pe care l-a văzut dispus să-l ajute. Într-o asemenea stare dorea el să-l aducă pe Voicu Ticău. — Aşadar, vreţi să spuneţi că două-trei întrebări pe care doresc să pun pentru comunistul Tărcău, strică restul anchetei psihologice? Da? Popic era surprins de interpretarea pe care tânăra vizitatoare o dăduse spuselor sale. Deci, femeia credea că el, prin tot ce-i îndrugase, nu făcuse altceva decât să evite o confruntare între Voicu şi armata germană. Se strădui să găsească măcar un singur argument care să o convingă pe interlocutoarea lui de contrariul părerii ce şi-o formase dar nu fu în stare să articuleze nici măcar un cuvânt. Femeia observă încurcătura în care îl aruncase şi se grăbi să profite de noua lui stare. — Doresc… vreau… vreau să vă cer o favoare, Herr Komisar. Tonul ei părea să exprime, într-adevăr, o rugăminte, dar Popic, poate tocmai din pricina asta, se simţi derutat. Nu-i venea să creadă că atitudinea ei de vădită nemulţumite se transformase, cel puţin formal, într-una prietenoasă. Câteva clipe fu ispitit să considere că schimbarea vizitatoarei nu era altceva decât o variaţie a aceluiaşi joc în care, fără voia lui, el trebuia să se lase angajat. Apoi se gândi că viciul fusese factorul hotărâtor al noului soi de relaţii pe care femeia îl oferea şi se grăbi spre sticla de „Courvoisier”. Femeia zâmbi şi, apucând bolul de cristal, i-l întinse cu grabă iar el îl umplu, din nou, până la jumătate. — Asta este gest drăguţ, murmură tânăra; eu, însă, doream să vă cer un lucru mult mai puţin important. Bărbatul o privi nedumerit şi ea se grăbi să-i explice: — O simplă colaborare. — Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră. Interlocutoarea râse cu oarecare cochetărie şi puse paharul pe birou. — Vreau… ca în prezenţa tumnevostră, bine-nţeles, să pun câteva întrebare pentru Voicu Tarcău… Mihai respiră uşurat. — Imediat, imediat, se precipită el şi părăsi, grăbit, biroul. Rămasă singură, vizitatoarea privi cu un aer distrat pereţii şi mobilele iar într-un târziu, se aşeză pe un fotoliu, ţinând cu amândouă mâinile paharul cu băutură. Uşa se deschise violent şi în încăpere năvăli un tânăr, îmbrâncit de cineva care, probabil, se afla în spatele lui. După câteva clipe apăru şi Popic. — Tocmai voia să se culce… Femeia ridică privirea doar pe jumătate în direcţia în care se afla arestatul. În faţa ei se găsea un tânăr abia trecut de douăzeci de ani, cu un păr negru, des şi cârlionţat care-i încadra faţa smeadă şi suptă. Ochii îi sticleau de parcă ar fi avut febră, iar mâinile i se tot agitau stingherite, poate, de strânsoarea prea brutală a cătuşelor. O cămaşă albă dintr-o ţesătură rară, ca aceea din care se fac dosurile feţelor de pernă, atârna ferfeniţată peste trupul lui tânăr şi slab, iar din loc în loc albul era brăzdat de pete roşii, care aveau forme şi dimensiuni curioase. — Ε cam şifonat băiatul, spuse Popic pe un ton familiar. I s-a rupt cămăşuţa, i s-a spart puţin, căpşorul… De! Vezi, dacă n-ai fost cuminte? — Priveşte-mă, domnule! porunci femeia. Voicu se încăpăţâna să se uite în altă direcţie. — N-auzi, Voicule? interveni comisarul şi apoi se grăbi să-i şoptească: Eşti nebun? Nu-ţi dai seama în faţa cui te afli? — Dar ce se întâmplă? strigă femeia. — Aa! Nimic, nimic, meine Frau, se precipită comisarul, l-am întrebat dacă nu cumva l-a supărat faptul că i-aţi spus „domnule”… Femeia se ridică de pe fotoliu şi veni spre ei: — Herr Komisar, rog să scoteţi cătuşe! Popic făcu un pas înapoi şi, cu oarecare hotărâre în glas, spuse că regulamentul interzicea o asemenea faptă. Atunci femeia scoase un pistol de campanie „Mauser” şi-l îndreptă spre Voicu. — Noi nu exercităm presiuni asupra arestaţilor, în timp de anchetă. Comisarul se sili să râdă şi, gândind că altminteri, cine ştie ce complicaţii mai puteau surveni, scoase cătuşele arestatului. — Domnule Voicu! spuse repede femeia, acum, că sunteţi în deplină libertate, ne puteţi vorbi despre „Pisica sălbatică”. Tânărul îşi privea mâinile, părând că imaginea urmelor pe care cătuşele le imprimaseră adânc în carne, îl absorbea într-atâta, încât nu auzise. După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora ochii lui alergară când pe de-asupra unei mobile, când de-a lungul vreunui perete, Voicu o întrebă grav: — În deplină libertate? — Aşa cum am spus. Dar începe odată! Domnul comisar abia aşteaptă. În secunda următoare, Voicu se năpusti asupra lui Popic, doborându-l cu o lovitură puternică. Femeia îl ajută să-i pună un căluş în gură şi, după ce-l legară fedeleş, ieşiră în fugă. Afară, în stradă, un automobil de culoare închisă, aştepta, cu motorul în funcţiune. Îndată ce Voicu şi tânăra în uniformă apărură, automobilul demară puternic spre ei.      

Moartea unui singuratic de Stefan Berciu CAPITOLUL I Investigaţii preliminare   S-a întâmplat acum unsprezece ani. Era tot toamna. În serviciul la care lucram, era o mare forfotă. Se difuzau bilete la „Lakmè” şi, fiind puţine, fiecare invoca pretexte care de care mai puerile, pentru a-l determina pe cel care le procurase să-l prefere pe el. Scena mă amuza şi priveam cu plăcere la colegii mei. După ce iureşul s-a potolit, ne-am reluat locurile la birouri şi am început să discutăm planul zilnic de măsuri. Fiecare şi-a expus cazul pe care-l „lucra”, ce a realizat, ce greutăţi avea şi aşa mai departe. Atenţia mi-a fost reţinută de expunerea unuia dintre ofiţerii mai tineri care lucra cu mine la efectuarea unor investigaţii preliminare pentru stabilirea victimelor unui notoriu invertit sexual, pe care-l voi numi „Camby”, cum îi spuneau intimii lui. Greutatea reclamată de tânărul meu coleg se referea la faptul că, la locuinţa uneia dintre presupusele victime ale corupătorului, nu găsea niciodată pe nimeni acasă. Aflase că tatăl tânărului despre care ne interesam era contabil la un S.M.T. situat în apropierea Bucureştiului, iar tânărul Sergiu – victima – ar fi student la facultatea de medicină. Am întrebat imediat dacă a verificat informaţia referitoare la Sergiu şi mi-a spus că, într-adevăr, era student în anul II, la facultatea amintită, dar, deşi cursurile începuseră de câteva săptămâni, el nu se prezentase. — Mama tânărului?… întrebai eu. — Nici pe ea n-am găsit-o. — Este plecată din Bucureşti? — Nu, îmi răspunse colegul meu. — Atunci? — Vecinii spun că pleacă şi vine la ore foarte neregulate, şi… — Şi? — Drept să va spun, n-am perseverat prea mult ca s-o găsesc, recunoscu, şi, apoi, trecurăm la alte discuţii. A doua zi, l-am însoţit pe tânărul meu coleg la locuinţa lui Sergiu. Doream neapărat să-i arăt cum se face cu adevărat o investigaţie. Poarta imobilului era deschisă. Un câine de curte ne-a întâmpinat cu lătrături nu prea curtenitoare, iar o vecină a familiei lui Sergiu s-a ivit în pragul unei uşi. — Pe cine căutaţi? ne-a întrebat femeia, cu ochii încă peticiţi de somn. — Pe Sergiu! răspunsei eu prompt. — Acolo, la uşa din faţă, zise femeia, arătându-ne geamlâcul unei marchize, şi dispăru în locuinţa ei. Ne-am îndreptat înspre apartamentul ce ni se indicase şi am apăsat pe butonul soneriei. Niciun răspuns. Am sunat din nou; de asemenea, nimic. Nu ştiu ce mi-a venit şi am strigat: „Sergiu!” Uşa s-a deschis şi în prag a apărut un bărbat de statură uriaşă, care să tot fi avut 50 de ani, iar în spatele lui, o femeie cam de aceeaşi vârstă, îmbrăcată în doliu. Fără să mă întrebe nimic, bărbatul s-a năpustit asupra mea, lovindu-mă năpraznic şi scoţându-mă afară din curte. Colegul meu a intervenit, dorind să explice rostul venirii noastre acolo, dar, bietul băiat, avu aceeaşi soartă. Uriaşul se reîntoarse în casă urlând ameninţător la noi; „Voi m-aţi nenorocit, Dumnezeii mamii voastre…” — Ce facem? mă întrebă colegul. — Ne mai plimbam pe-aici, spusei eu, covârşit de „succesul” avut în lecţia de investigaţii. Şi o pornirăm de-a lungul străzii, fiecare cu gândurile lui. — E nebun, rupse tăcerea tânărul ofiţer. — Poate, îngăimai eu destul de neconvins. — Nu credeţi? — Am spus: poate, şi-mi urmai firul gândurilor mele. — Dar altceva, ce-ar putea fi? — Desperare, răspunsei eu aproape strigând. — Desperare?! se miră colegul meu şi, privindu-l atent, observai că pe faţa lui ca de adolescent se aşternuse o teribilă nedumerire. Vă doare? întrebă el sfios, într-un târziu. — Ba bine că nu. — Şi pe mine… spuse, cu un ton care mă făcu să râd până la lacrimi. Râse şi el. Mai făcurăm câţiva paşi şi, apoi, fulgerat de un gând, i-am spus: — Hai să ne întoarcem. — Acolo? strigă el speriat. — Nu chiar acolo, ci, pe acolo, îl liniştii eu şi, mergând tăcuţi, ne apropiarăm din nou de casa lui Sergiu. Privirile noastre erau atrase de poarta prin care fuseserăm zvârliţi. Deodată, ne-am oprit amândoi; pe poarta „înfrângerii” noastre, ieşise femeia îmbrăcată în doliu, urmată de uriaşul agresiv. După câteva clipe, însă, fiecare luă alt drum. — Te ţii după el, îi spusei tânărului ofiţer, iar eu am s-o urmăresc pe femeie. Unde avea să mă ducă? Ce va face? Voi izbuti s-o urmăresc neobservat, până la capăt? Ce voi afla? Iată gândurile care m-au însoţit până la poarta cimitirului „Belu”… CAPITOLUL II Taina unui mormânt   Ajuns la poarta cimitirului, m-am oprit la o oarecare distanţă de femeia pe care o urmăream, lăsând-o să înainteze câteva zeci de metri, dar când dispăru pe o alee laterală, iuţii paşii ca să n-o pierd. Ajunsei destul de repede la răspântia aceea, dar femeia, nicăieri: parcă o înghiţise pământul. Am rămas pe loc, liniştit, în speranţa că am să-i aud paşii. După câteva minute, hotărâi să mă plimb pe aleea centrală, unde femeia avea să revină când va voi să iasă din cimitir. În ciuda vântului, câţiva stropi de ploaie căzură greoi pe pietrele care acopereau mormintele din jurul meu. Şi pentru că n-aveam de gând să părăsesc cimitirul, îmi căutai un adăpost; l-am găsit sub streaşina unui cavou. Ploaia se înteţise, iar de pe streaşina destul de îngustă sub care mă aciuisem, apa începu să mi se prelingă, la început pe vârful pantofilor, apoi pe manşetele pantalonilor. Trecuse aproape o oră şi, ce-i drept, răbdarea nu mă părăsise, dar, o nelinişte sau ceva asemănător puse stăpânire pe mine. Mă cunosc oarecum şi ştiu că, dintre toate sentimentele, singurul pe care n-am fost stăpân niciodată este senzaţia nedefinită care uneori mă cheamă în mare grabă, într-un anume loc. Am pornit prin ploaie într-o direcţie anume. Nu făcui, cred, nici treizeci de metri, când mă pomenii la o nouă răscruce; pe aleea din dreapta, văzui un bătrân îmbrăcat cu o pelerină cenuşie, ale cărei poale măturau pământul, împingând o roabă. Pe dată mă prefăcui că sunt preocupat de inscripţia de pe placa unei cripte. Cu coada ochiului vedeam cum bătrânul se apropie cu pas de melc, împingând roaba. Când ajunse în dreptul meu, se opri lângă mine şi, instinctiv, întorsei capul; privirile ni se întâlniră şi ochii lui iscoditori mă cercetară. Era în ei ceva ciudat: un soi de nedumerire amestecată cu neîncredere, ori şi mai grav… cu dispreţ. Nu ştiu cât timp s-a scurs astfel. Într-un târziu, bătrânul îmi spuse: — Eşti ud leoarcă. — Păi dacă plouă, răspunsei eu prosteşte. — Tocmai pentru că plouă, îmi luă el vorba n-ar trebui să stai numai în haină pe o asemenea vreme. — Când am plecat de-acasă nu ploua, încercai eu să-mi justific starea precară în care mă înfăţişam. — Dar de când a început ploaia, aveai destulă vreme să pleci, spuse el pe un ton aproape răstit. Zi mai bine ce treburi te-au adus în cimitir, aşa… cu noaptea-n cap. — Eu… mă atrage… şi nu-mi terminai fraza, arătând involuntar inscripţia de pe mormântul lângă care ma aflam. Bătrânul privi într-acolo şi tot într-acolo privii şi eu, dar de astă dată, cu adevărat. Era mormântul unei tinere care murise cu un an înainte. Pe plăcuţa de la căpătâi, erau câteva versuri de dragoste semnate cu numele „Mihai”. Bătrânul privi atent inscripţia şi, după câteva secunde, ochii lui se întâlniră cu ai mei. Privirile nu-i mai erau reci; exprimau milă; o mila nobilă, o milă omenească, compătimire şi sinceră participare la suferinţa ce mi-o atribuia. — Ce să-i faci, tăticule? îmi spuse. V-aţi despărţit prea devreme, e adevărat, dar mult nu mai e şi-o să fiţi iar împreună, încercă el să mă consoleze. Rămase apoi pe gânduri şi-ntr-un târziu, îmi spuse: Nu mai sta în ploaie! Şi îşi vârî o mână cu degetele noduroase într-unul din buzunarele pelerinei, de unde scoase o cheie. Na, ia cheia şi du-te la birou… acolo unde scrie „portar”. Vezi că în camera de-alături e o maşină de gătit. Ia vreo două scaune din birou şi întinde-ţi hainele să le usuci, că altminteri intri în boală şi-or umbla bieţii părinţi după tine, cum mai este o biată femeie, care, de două-trei săptămâni, de când şi-a îngropat: băiatul, tot pe-aicea stă. Şi dădu să plece. — Moşule, am încercat eu să-i reţin, în dorinţa de a-i explica oarecum rostul şederii mele în ploaie, dar bătrânul mă smuci energic de mână şi-mi spuse: grăbeşte-te băiete… Şi-aşa nu ştii dacă-i scăpa prea zdravăn. Mă reped să-i duc bietei femei nişte răsaduri şi-apoi vin şi eu la birou. Se-ntoarse şi plecă foarte grăbit, târşindu-şi paşii. Îl urmării cum mergea printre aleile întortocheate, şi-mi păru că s-a oprit. Mă strecurai binişor printre morminte şi, când ajunsei la numai câţiva paşi de el, îl văzui împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune. Alături de el, era femeia pe care o urmărisem. Femeia se aplecă spre roabă, îşi suflecă mânecile ude leoarcă ale pardesiului, apucă un răsad, scurmă cu mâinile pământul încă nelăsat de pe mormântul în faţa căruia am găsit-o, şi înfundă răsadul. — Lăsaţi, doamnă… spuse blajin portarul. Fac eu restul. O să fie tot aşa de frumos cum aţi văzut la băiatul meu. — Bine, bine, îngăimă femeia. Am încredere în dumneata… Te rog să ai grijă de el… Şi dumneata eşti părinte… Se îndreptă şi plecă grăbită, dar după doi paşi, se opri şi-i explică portarului: „La Sergiu, am fost. Acum, trebuie să merg acasă; pleacă Didi la şcoală, şi trebuie să-i fac ceva de mâncare.” Aşteptai ca femeia să se depărteze şi mă apropiai binişor să citesc numele băiatului ei mort. Nu-mi venea să cred. Pe crucea de la căpătâiul acelui mormânt, era scris numele „Sergiu V.”. — Ce cauţi aici? mă luă prin surprindere strigătul de indignare al bătrânului. Ori eşti şi tu dintre ăia care au nenorocit-o pe femeia asta? Hai? Dă-mi cheia, tună bătrânul. Băgai mâna în buzunar, scosei cheia şi i-o întinsei. Mi-a smuls-o de parcă i-aş fi spurcat-o cu atingerea mâinilor mele. — Ce mai stai? — Te aştept pe dumneata. N-am îndrăznit să intru singur într-o casă străină. Mă privi o clipă neîncrezător, apoi i se citi pe faţă că iar îl cuprinde mila pentru mine. Lăsă roaba cu răsadul lângă mormântul lui Sergiu şi porni spre „biroul” său, strigându-mi peste umăr: — Acu’, hai vino, că nu te pot lăsa în halu’ ăsta. De m-oi minţi, te vede Dumnezeu. — Ba, de minţit am minţit, spusei eu. Bătrânul se opri: — Atunci, tot pentru „băiat” ai venit, spuse el cu nedumerire. — Da, dar nu pentru ce ţi-oi fi închipuind dumneata. — Ţi-e curat gândul? mă întreba bătrânul, pironindu-şi ochii într-ai mei. — Curat, răspunsei eu, — Atunci, vino. CAPITOLUL III O simplă sinucidere!   În timp ce hainele se uscau întinse pe scaunele aşezate simetric în jurul maşinii de gătit din camera bătrânului, o bună parte de vreme tăcurăm amândoi. — Să ştii, spuse bătrânul într-un târziu, dacă eşti om cu adevărat, nimic nu-ţi poate arde sufletul mai rău ca lacrima unei mame. Mă lua pe departe. Era limpede că ceea ce-mi spusese nu era ceva care să mă impresioneze prin profunzimea meditaţiei, ci mai degrabă o insinuare, o aluzie. Dar unde voia să ajungă, nu ştiam. — De ce-mi spui asta, moşule? întrebai, întorcându-mă cu tot trupul spre el. — Aşa, bâigui el, niţel fâstâcit de tonul meu sincer. La asta mă gândeam şi asta am spus. Omul, adause el, e bine să spuie ce gândeşte că, dacă nu gândeşte bine, ăl de lângă el îl poate pune pe drumul bun. Vezi dumneata, eu cred că toate relele din lume vin de la gândurile nespuse de unii oameni celorlalţi şi… cred eu, nu le spun, ba de ruşine, ba de frică. — Moşule, ce-ai vrea să ştii de la mine? întreabă-mă şi-am să-ţi spun numai adevărul, dar şi dumneata să-mi răspunzi adevărat la ce te-oi întreba eu. Ochii bătrânului se luminară. — Cine eşti şi ce căutai în cimitir? — Sunt un om cinstit şi caut adevărul. — Şi ce, adică printre cei vii nu-l mai găseşti? mă ironiză. Îl privii lung, continuând să tac. De ce nu răspunzi? Ţi-e greu să spui ce adevăr anume căutai? — Mi-e greu, răspunsei eu. Şi ştii de ce? — O fi ceva urât şi, dacă-i aşa, mai bine taci. — Moşule, oricum o fi, adevărul trebuie să iasă la suprafaţă, trebuie să-l descopăr. — Aha! Vasăzică nu ştii nimic. Atunci, ce vrei? — Să aflu… şi mă oprii, ezitând. — Cum să afli dacă nu ştii ce vrei? — Ba ştiu, vorbii, şi din nou îmi pironii ochii în ochii lui. Bătrânul îşi trase scăunelul pe care se aşezase, mai aproape de pat, îşi aprinse o ţigară şi îşi scoase ochelarii. Nu mai avea nevoie să mă privească. Voia doar să mă audă. — Moşule, sunt ofiţer de miliţie, spusei eu şi aşteptai să văd efectul spuselor mele. — Să văz, interveni el şi-mi arătă cu un deget port-vizitul pe care-l lăsasem pe masă. — Dă-mi-l, te rog. Bătrânul îmi întinse port-vizitul şi continuă să mă privească la fel de liniştit. Am scos legitimaţia şi i-am întins-o, iar el, apucând-o cu degetele lui noduroase, după ce-şi potrivi ochelarii, se porni să citească, silabisind. — Acu’, că ştiu cine eşti, poţi să mă întrebi. — Mai întâi, vreau să-ţi mulţumesc pentru că m-ai adăpostit. — Oricine-ai fi fost, nu mă lăsa inima să fac altfel. Tăcu câteva clipe, meditând parcă la ceva anume. Mult trebuie să-ţi iubeşti meseria, dacă ai putut să stai aşa, ca un câine, în ploaia asta torenţială. Bătrânul părea că nu se mai grăbeşte sa afle scopul prezenţei mele acolo, dar, cum timpul trecea şi hainele aproape că se uscaseră, grăbii explicaţia vizitei mele, spunându-i că nu doream altceva, decât să-mi lămuresc mie comportarea ciudată a părinţilor lui Sergiu. — Aici, începu alene moşneagul, este o taină. Din câte am priceput eu, băiatul n-a murit de vreo boală, ori de pe urma vreunui accident. Tăcu, îşi aprinse o altă ţigară şi continuă, rar şi chibzuit: Femeia pe care ai văzut-o la mormântul lui mai are un copil… tot băiat, dar mai mic… de vreo 16-17 ani. De două-trei săptămâni, de când l-a îngropat pe Sergiu, femeia vine în fiecare zi… când mai devreme, când mai târziu… — Moşule, intervenii eu, profitând de faptul că-şi reaprindea ţigara ce i se stinsese în timpul povestirii, ai spus adineaori că Sergiu n-ar fi murit din cauza vreunei boli sau accident. De ce crezi asta şi ce ştii mai exact? — Exact, nu ştiu nimic. — Atunci? — Păi, spuse stingherit bătrânul, şi când a fost de l-a-ngropat şi altă dată, când a venit la mormânt, mamă-sa îl tot certa pe băiat. „De ce-ai făcut asta?” „Ce-a fost în sufletul tău?” „De unde atâta desperare!” şi câte altele… Aşa că, vezi dumneata, ce altceva poţi pricepe, decât că şi-a făcut singur seama. — Desperare? Desperare, moşule? Aşa zici că se tânguia mama lui? — Aşa, spuse mirat bătrânul, că doar de bine nu-şi taie beregata un flăcău aşa frumos. Ştii ce frumos era, domnule! Aproape tot aşa de frumos ca şi Mielu, băiatul meu ăla mic, de mi s-a prăpădit acum anul. — Şi zici că şi-a tăiat beregata? — Asta am văzut eu, preciza bătrânul, avea o tăietură foarte subţire în jurul gâtului. Şi-apoi, dacă l-ar fi tăiat altul, dumneavoastră aţi fi ştiut. Sării din pat. — Mai stai puţin, spuse moşneagul pipăindu-mi hainele întinse în jurul maşinii de gătit. Încă sunt jilave, nu poţi pleca aşa… — Plec, moşule, trebuie să plec, spusei eu. — Te duci la spital? — La care spital? întrebai surprins. — La ăla de nebuni, preciză el, acolo unde a murit Sergiu, mai adause, văzând nedumerirea mea. Nu ştiai? — Nu. — Ehei, spuse suspinând din adâncul rărunchilor. Păzeşte-te, domnule, de femei dintr-acelea de te bagă laolaltă cu nebunii; eşti băiat tânăr. — Moşule, îngăimai eu, ce tot spui? — Păi ţi-aş spune eu, dar dacă te grăbeşti… Mă aşezai din nou pe pat. Era evident că bătrânul exercita un mic şantaj asupra mea pentru a mă reţine, să nu plec cu îmbrăcămintea udă, dar ceea ce mă îngrijora era gândul că, în dorinţa lui de a-mi face bine, moşneagul ar fi putut să-mi îndruge cine ştie ce baliverne şi-apoi, să nu mai revină asupra lor, de teamă, ori de ruşine că m-a minţit. — La ce te-oi fi gândind? spuse deodată. Tresării din gândurile mele şi-mi întorsei privirile spre el. Crezi că vreau să-ţi îndrug cine ştie ce bazaconie, numai ca să te reţin, hai? — Cred, răspunsei, pe jumătate ruşinat, pe jumătate amuzat de faptul că bătrânul îmi ghicise gândurile. — Fii liniştit, zise el, şi începu să scormonească jeraticul care se cam stinsese. Apoi, se ridică de pe scaun şi privi spre capelă. Ştii, ploaia a devenit lapoviţă… O să avem o iarnă grea, mai spuse şi reveni lângă mine. Aşa, hai? Ţi-a dat prin minte că te-aş putea minţi, ca să te fac să stai cuminte aici? Dar nu te mint, că n-am de ce. Şi-apoi, cu lucruri serioase, nu se glumeşte. Nu te-am minţit. De-acolo l-au adus, de la balamuc. Cine ştie ce suflet de căţea i-o fi mâncat minţile, mânca-i-ar vârcolacii sufletul… — Te cred, moşule, dar de unde ştii despre povestea cu femeia? — Vezi dumneata, asta mi-a spus-o un domn care a venit şi la înmormântare. — Şi mai… când? întrebai eu. — Păi, se gândi bătrânul, să-ţi zic drept, a mai fost pe aici, dar de-atuncea se fereşte de părinţii băiatului. — Cum aşa? — Iaca bine… După ce l-a îngropat pe Sergiu, tată-său abia se mai ţine pe picioare… Ce om voinic! Un munte, nu altceva, dar nenorocirea te frânge câteodată, domnule, de te face neom. Îşi îndreptă din nou privirea spre fereastră şi tăcu. Apoi, deodată, tresări, ca la aducerea aminte a unor gânduri ori întâmplări tulburătoare, şi se porni, precipitat, pe vorbă. Când a ajuns în dreptul porţii, muntele ăla de om, cum îţi spun, abia se mai ţinea pe picioare. Deodată, îi apare în faţă bărbatul despre care-ţi spuneam că ştia din ce cauză şi-a pus capăt zilelor bietul băiat. Tatăl lui Sergiu a tresărit aşa… cum se-ntâmplă câteodată, când te trezeşte cineva brusc din somn: l-a privit ţintă, s-a scuturat de moleşeală şi ca un câine de ăl turbat s-a năpustit asupra lui, doborându-l şi călcându-l în picioare… Am intervenit şi eu pe lângă rudele şi prietenii care veniseră cu el şi abia-abia am putut să-i îndepărtăm de cel căzut. Bietul părinte s-a uitat atunci de jur împrejur şi sărindu-i în ochi şapca mea de portar, m-a apucat de haină şi a urlat la mine: „Dacă-l prinzi pe-aicea, ţine-l şi cheamă-mă pe mine…” După aia, l-a înecat plânsul şi a plecat cu paşii târâş, ajutat de doi oameni. — Moşule, spusei eu, ziceai că mama lui Sergiu, printre tânguielile ei, spunea ceva în legătură cu desperarea care l-ar fi dus la moarte. — Da, încuviinţă bătrânul. Tocmai de-aceea zic eu că bărbatul pe care l-a bătut aşa de rău tatăl băiatului are dreptate… Tot femeie… domnule… Tot o femeie dintre acelea care te mână la pierzanie trebuie să fie la mijloc. — Aşa ţi-a descris-o bărbatul acela? — Nu, se repezi moşneagul, că doar nu era nebun să vorbească aşa despre sora lui. — A cui? întrebai eu covârşit de noutatea lucrului aflat. — A lui, răspunse bătrânul, şi-mi explică, pentru a înţelege „oricine”: a ăluia, a bărbatului pe care tatăl lui Sergiu nu voia să-i lase lângă mormânt… Aici, fraza îi fu curmată de nişte ciocănituri în uşă. Bătrânul tresări; se ridică greoi de pe scăunel şi se duse la uşă. Trase un colţ al perdelei şi-apoi reveni lângă mine, şoptindu-mi grav: A venit el… bărbatul despre care-ţi vorbeam… Ce zici să fac? Chibzuii o clipă, dar numai una, şi-apoi sării din pat. — Spune-i să aştepte puţin, până mă-mbrac. După aceea, pofteşte-l în birou, închide bine uşa între camere şi vezi ce vrea. — Bine, încuviinţă bătrânul şi se-ndreptă spre uşă. Bătrânul îl introduse pe noul sosit în birou. Era un bărbat înalt, cu mişcări simple şi gesturi largi; vocea îi era catifelată şi fraza limpede, frumos construită. Toată înfăţişarea lui trăda pe intelectualul cu puţină poză, conştient de inteligenţa lui. Un singur lucru mă făcu mai atent şi anume, neliniştea privirilor sale.    

Jos masca, domnule Dib de Stefan Berciu „Afrodita”     Era pe la amiază. Norii se împrăştiaseră, destrămaţi de un vânt destul de puternic venit dinspre mare. Pe străzi, ici şi colo câte un om. Din depărtare răzbătea din când în când strigătul câte unei sirene pe care rafalele de vânt îl făceau să semene a vaiet. La orizont, câteva vapoare, iar în apropiere de rada portului militar, două dragoare aşteptau cuminţi permisiunea de intrare. Toamna venise destul de târziu, curmând dintr-o dată plimbările îndrăgostiţilor şi jocurile copiilor. De la fereastra unei clase de grădiniţă se auzea, până departe, larma celor mici, aflaţi, pesemne, în recreaţie; mai departe un câine mare, lăţos şi hămesit de foame, privea trist şi insistent pe fiecare dintre rarii trecători, rugându-i parcă „luaţi-mă; vreau şi eu un rost”. Un moşneag s-a oprit lângă el, şi câinele s-a trântit cu capul pe un picior, iar cu labele din faţă i l-a cuprins pe celălalt. Moşneagul s-a aplecat, i-a pus mâna pe cap, iar câinele şi-a înălţat rugător privirile. „Hai!” a spus moşneagul. „Hai, că tot nu mai am chiriaşi”. Câinele s-a ridicat şi a pornit în urma lui. Au urcat un deal care ducea spre un cimitir părăginit. Bătrânul intră, iar câinele rămase la poartă, aşteptându-l. Dinspre port, geamătul unei sirene sfâşia văzduhul. De acolo, din vârful dealului, se puteau vedea şi portul şi străzile, şi casele, şi oamenii. Pentru asta se dusese acolo moşneagul, să vadă oraşul care se înălţase, mândru, în câţiva ani doar. Într-un târziu, bătrânul reapăru; câinele nu se ridică de pe pragul porţii, ci se mulţumi să-l privească, întrebându-l parcă: „M-ai uitat?”. „Hai mă, necăjitule!” se răsti moşneagul şi câinele îl urmă. Coborâră dealul. Bătrânul se salută cu câţiva pescari la fel de bătrâni ca şi el, iar când se apropia de port, doi-trei ofiţeri îi veniră în întâmpinare. Pe unul dintre ei, moşneagul îl îmbrăţişă şi-i spuse pe nume. — M-ai lăsat singur, Ioane… — Lasă, lasă, moş Vasile… glumi ofiţerul, ce-ţi închipui dumneata? Tot portul a aflat ce chiriaşă frumoasă ai! — Adevărat; dar să nu fiţi răi, se grăbi el să precizeze. Ε un copil necăjit care a trecut prin multe. Apoi îşi privi lung şi iscoditor interlocutorul, spunând aproape răstit: — Dar tu, de unde-ai aflat? — Mi-a spus nevastă-mea. — Şi ea, de unde ştie? insistă moşneagul. — Păi fata nu lucrează la „Afrodita”? — Ba da… — Acolo… vreau să spun că la ea îşi face Venera pedichiura. — Hm, bombăni moş Vasile, oarecum stânjenit. Te ştiu om serios: unul este căpitanul de rangul trei Ion Diblan! Şi pe voi, se adresă bătrânul celorlalţi, şi pe voi vă cunosc destul de bine… Şi voi sunteţi oameni serioşi. Se apropie şi mai mult de ei şi, pe un ton care semăna a rugă, îngăimă: — Vă roagă moş Vasile s-o ocrotiţi! Ana a fost un copil tare, tare necăjit.   .        .         .         .         .         .         .         .         .         .   Spre seară vântul se mai domolise. Străzile deveneau din ce în ce mai aglomerate. Magazinele de pe artera principală a oraşului erau înţesate de lume, iar vânzătorii nu mai pridideau. Ici şi colo, câte un străin căuta pe cineva care să-i priceapă limba şi să-l poată ajuta să se înţeleagă cu vânzătorul. Copiii se arătau nerăbdători în faţa galantarelor cu jucării viu colorate. O fetiţă ţinea morţiş ca păpuşa pe care o alesese să vorbească franţuzeşte, iar la câţiva paşi de ea, un băieţel ţinut în braţe de un ofiţer de marină se zbătea vrând să încalece pe un elefant – reclamă a magazinului. De-a lungul trotuarelor erau parcate zeci de maşini ale căror plăcuţe de înmatriculare te făceau să crezi că toate neamurile pământului îşi dăduseră întâlnire în acel oraş-port. Din restaurantul-bar, situat chiar în centru, răzbăteau până afară acordurile orchestrei, iar la câţiva paşi mai departe, răsuna o melodie cântată de Margareta Pâslaru la un megafon instalat în vitrina salonului de înfrumuseţare „Afrodita”, aflat la primul etaj al unui hotel. Responsabilul salonului, Harvas Aleutin, era un om trecut de şaizeci de ani; mic de statură, aproape obez, cu obrajii bucălaţi, îşi întâmpina clientela cu aerul unui om de lume care ştie a fi o gazdă perfectă. Cunoştea numele fiecărei cliente obişnuite, ştia câţi copii are, bolile mai grave de care suferiseră ori sufereau încă, atât copiii cât şi ceilalţi membri ai familiei, îşi manifesta îngrijorarea în mod sincer, i se citea asta în privire. „Am fost navigator timp de patruzeci de ani”, îi plăcea să se fălească. În realitate fusese o vreme bucătar, o vreme frizer şi coafor pe mari vapoare de pasageri. Străbătuse lumea în lung şi-n lat şi cunoştea foarte multe lucruri despre pământuri îndepărtate, despre oamenii de acolo şi despre obiceiurile lor. Spunea că ar fi fost însurat de opt ori şi că de fiecare dată a rămas singur, toate soţiile părăsindu-l pentru că „am o inteligenţă care depăşeşte stadiul mediu şi, proaste cum erau, le „oboseam”, explica el. Părăsise vaporul în urma unui accident suferit într-un naufragiu, şi până să obţină despăgubirile cuvenite din partea acelei companii de peste mări şi ţări, până când a intrat în serviciu şi a căpătat o garsonieră într-un bloc nou, aproape de centrul oraşului, „moşul” îi oferise adăpost. Primăvara se lăsase aşteptată mult. Zăpezile mai străjuiau încă pe acoperişurile caselor, iar copiii mai găseau ici şi colo câte un locşor bun pentru derdeluş. Zilele erau luminate de un soare cu străluciri false, iar nopţile erau reci, uneori chiar geroase. Într-o astfel de noapte, la numai câteva minute după ce aţipise, domnul Harvas Aleutin fu trezit de ţârâitul soneriei de la intrare. Aprinse lampa de la căpătâiul patului îşi încălţă papucii şi se îndreptă spre uşă. — Cine sună? — Eu… Vasile… se auzi, timidă, vocea celui de afară. — Care Vasile? strigă domnul Harvas. — Vasile Motorca! strigă la rândul său vizitatorul. Harvas se repezi la clanţă, trăgând de ea în neştire; uitase că uşa era încuiată. — O clipă, o clipă, moş Vasile… În sfârşit descuie şi rămase pironit în prag. Moş Vasile la el, la el acasă, după aproape patru ani! — Bună seara, omule! spuse bătrânul, dar celălalt nu era în stare să-i răspundă. Se priviră îndelung. — Intră! şopti Harvas, gâtuit de emoţie. — Necazul m-a adus la uşa ta, spuse bătrânul. Harvas se repezi spre dulapul de haine. — Nu-i nimic, nu-i nimic… adică… vreau să spun… se aranjează… bâigui amfitrionul, scotocind printre cămăşi şi izmene, în aflarea, parcă, a unui talisman. Apoi se întoarse spre Vasile cu un carnet de C.E.C. Am aproape opt mii de lei şi, dacă te pot scăpa de necazuri, sunt fericit. Celălalt îl privi lung, în tăcere. — Ia-i, insistă Harvas. Dacă nu-s de-ajuns, mai fac eu rost. — Nu… nu pentru asta am venit, rosti grav Vasile. — Atunci? — Şezi şi minunează-te pentru ce te-am sculat în toiul nopţii. Harvas se aşeză şi bătrânul îşi aprinse o ţigară. Trase câteva fumuri, ţinându-şi ochii închişi, ca pentru a se desprinde de tot ce-l înconjura şi astfel să-şi adune gândurile, să şi le rânduiască. — Harvas, ne cunoaştem… cam de douăzeci şi cinci de ani… Eu sunt mult mai bătrân ca tine… dar asta nu ştiu cât de mare importanţă ar avea pentru cele ce o să-ţi spun. Ştii… ce m-a legat pe mine de tine, când ne-am cunoscut, a fost că eram foarte singuri: da, da… Amândoi eram foarte singuri, atunci. Tu, chiar dacă te-au lăsat toate nevestele alea despre care vorbeşti, ai ştiut – măcar un ceas din viaţa ta – ce înseamnă să te aştepte cineva când te-ntorci de pe mare; eu… nu. Înţelegi? Eu n-am cunoscut niciodată sentimentul ăsta. Acuma nu mai merg pe mare, nu mă mai duc nicăieri, ca să am de unde să mă întorc, dar nu mai sunt singur. — Te… te însori? — Nu, n-am de gând să mă fac de râsul oamenilor la bătrâneţe. Mi s-a întâmplat cu totul altceva; acum câteva ceasuri m-am trezit cu o fată de vreo nouăsprezece ani care a bătut la uşa mea. Tocmai fierbeam nişte rachiu şi mă gândeam cum de uitasem toată ziua să-mi cumpăr piper: sunt răcit, tare răcit. Am deschis şi fata mi-a spus că o cheamă Ana Motorca şi să-i dau voie în casă, că a degerat de când mă tot caută. „Intră!”, i-am spus. Ei, ce să-ţi mai lungesc povestea… Frate-meu, mai mare cu doi ani ca mine, Trandafir, i-a fost bunic. Acu’ a murit şi cum nu mai are pe nimeni, a tras la mine. Zice că pentru scurtă vreme, dar eu… tare n-aş mai lăsa-o să plece. Drept să-ţi spun, şi uitasem de ea… Acu’, dac’a venit… Şi-apoi, nici eu n-am pe nimeni de-al meu… Şi am casa şi bruma mea de gospodărie, şi agoniseala de ani şi ani de zile… — Pricep, spuse Harvas. N-ai vrea să se piardă totul… Tăcură vreme îndelungată, apoi. Bătrânul spuse: — Dă-mi ceva de băut, dar ceva tare; mi-a intrat frigul în oase şi parcă-mi tremură tot corpul. Celălalt se ridică de pe scaun, îndreptându-se către o uşă care ducea spre bucătărie şi se făcu nevăzut. Bătrânul se ridică şi el. Începu să examineze mobilele modeste, noi şi curate, care mai emanau încă miros de lemn şi vopsea. Încercă droturile patului apăsându-le cu degetele lui noduroase, mângâie spătarele scaunelor, cu palma-i înăsprită încă de cei patruzeci şi cinci de ani în care se luptase cu mii de metri de parâme[1] şi se opri în dreptul ferestrei. Dădu perdeaua la o parte şi privi în stradă. Îi trebuiră câteva minute să-şi acomodeze privirea la lumina străzii şi numai după aceea putu să observe că afară începuse să cadă o lapoviţă pe cale să se transforme într-o ninsoare bună. Îl străfulgeră gândul că a lăsat-o pe Ana în casă, fără să-i fi aprins focul. În aceeaşi clipă uşa scârţâi şi bătrânul se întoarse în direcţia din care venea Harvas, ţinând într-o mână o tavă pe care încropise o gustare, iar în cealaltă un clondir cu o băutură de culoarea paiului de grâu. — Drept să-ţi spun, mă culcasem nemâncat. Aşa mi se întâmplă de la o vreme… Singurătatea, poate… Da, da, numai ea e de vină, se tângui Harvas. Începură să mănânce. — Ai să râzi când ţi-oi spune că până mai acum câteva zile am fost şi eu cu cineva; vreau să zic că mă aştepta cineva şi din cauza asta veneam seara cu plăcere… Ba chiar cu grijă, acasă. — Vreuna dintre fostele tale neveste? căută să-l iscodească moş Vasile. — Aş! Un şoricel… Cum intram pe uşă, mai exact, când aprindeam lumina, ţâşnea dintr-o găurică, se aşeza ca un popândău în mijlocul camerei şi chiţăia atâta de caraghios! O, doamne, ce caraghios chiţăia! Şi cum mă mai certa dacă nu-i dădeam imediat de mâncare. Nu-i grozav? Vreau să spun. Nu-i grozav de caraghios? O vreme mâncară în tăcere. — Nici nu mă-ntrebi de ce am venit la tine, în puterea nopţii… spuse bătrânul într-un târziu. — Nu îndrăznesc. — Pentru Ana. — Mai exact, îl rugă Harvas. — Mi-a spus că se pricepe la pedichiură; are carte de lucrător… — Gata. Sper că am priceput. — Asta… vroiam să te rog… — Nu! strigă celălalt. Să nu mă rogi. Bătrânul se ridică; părea contrariat de strigătul lui Harvas. De ce strigase la el? Nu putea pricepe schimbarea bruscă a tonului şi a atitudinii omului din faţa sa. Vru să plece şi să-i trântească uşa în nas, dar aici nu era vorba de el, ci de fetiţa aceea care venise în casa lui doar de câteva ore şi pe care ar fi vrut s-o păstreze lângă el. Se hotărî să-şi calce mândria în picioare şi să mai încerce o dată a-l îndupleca pe cel la uşa căruia bătuse în toiul nopţii. Se întoarse din dreptul uşii, se apropie de Harvas care şedea încremenit, sprijinindu-şi capul în palme, şi-i şopti: — Ascultă, vroiam să te rog… aşa… frăţeşte… ajută-mă să simt şi eu ceea ce ţie ţi-a fost dat să simţi; să am şi eu pe cineva de-al meu lângă mine, să m-aştepte şi pe mine cineva… Tu, Harvas, tu ai simţit asta de mai multe ori în viaţa ta… Soţiile tale… şoricelul… Harvas se ridică brusc de pe marginea patului şi-i cuprinse mâinile într-ale lui, strângându-i-le cu disperare. — Mâine, şopti el, ca un jurământ, chiar de mâine… — Îţi mulţumesc, bâigui moş Vasile şi vru să plece, dar Harvas îl reţinu. — Şi să mai ştii, moş Vasile, că eu am să mă mulţumesc doar s-o văd în fiecare zi… Poate că şi asta ar fi o fericire pentru un om pe care… nimeni… Fraza i se curmă şi izbucni în plâns. — Bine, dar soţiile tale, bâigui încurcat bătrânul. — Nu! strigă Harvas, deznădăjduit. Nimeni, n-auzi? Dacă poţi înţelege asta. Pricepi? Nici soţiile n-au existat în viaţa mea, nici şoricelul… nici soţiile… nici şoricelul…   În după-amiaza aceea de noiembrie, Ana puse deoparte una dintre cele două gogoşi pe care i le adusese „unchiul Harvas” („şeful” cum îi spuneau celelalte fete care lucrau la „Afrodita”), în contul porţiei de răsfăţ zilnic. Cu toate că băgase de seamă, Harvas se prefăcu a nu fi văzut nimic dar, pentru că – aşa cum puteau spune toţi cei care-l cunoşteau – nu prea se pricepea să-şi ascundă gândurile ori sentimentele, continua s-o observe pe Ana, printr-o oglindă. Fruntea i se încreţi, iar buza de jos i se răsfrânse mult în afară, ceea ce putea să însemne mirare ori nedumerire sau, şi mai rău pentru el, o oarecare durere. Una dintre fete o făcu atentă pe Ana care, uitându-se direct la Harvas, intui pe moment ce se petrecea cu el. Se îndreptă spre locul unde „unchiul”, surprins de privirile ei, căuta să mimeze o oarecare preocupare, începând brusc să răsfoiască un bonier. — Mulţumesc! şopti ea. — Aa! se prefăcu Harvas, sustras parcă pe neaşteptate din lucrul său. Ţi-au plăcut? — Da, foarte mult. — Mă bucur, mă bucur; am să-ţi mai cumpăr două şi pentru… Se opri. Ciuda pricinuită de gestul Anei răbufnise şi, aşa cum se mai întâmplase de multe alte ori, avea să urmeze marea scenă. Ana ştia şi aştepta răbdătoare, dar de data asta „unchiul Harvas” avea să afle că, pe lângă moş Vasile şi el, în sufletul fetei îşi mai făcuse loc cineva: „Necăjitul”, cum îl botezase moş Vasile pe câinele cules de pe drumuri chiar în dimineaţa aceea. Spre surprinderea Anei, nu numai că marea scenă n-a avut loc, dar „unchiul” se arătase chiar impresionat. — Am să vin pe la voi… poate chiar astă-seară. Vreau să văd cu ochii mei câine mâncând gogoşi cu magiun. Vreau s-o văd şi pe asta. În sala de aşteptare a salonului intră un tânăr de statură potrivită, cu umerii puţin aduşi, ciufulit de vântul care se stârnise dinspre mare. Avea obrajii supţi, iar pomeţii uşor proeminenţi îşi motivau forma ca pentru a apăra nişte ochi mari, negri, neastâmpăraţi şi scânteietori, aşa cum sunt cei ai copiilor când au febră. — Costea! rosti Ana, strângându-l de mână pe Harvas. „Unchiul” îi urmări privirea. — Nu-mi place ţângăul ăsta şi mai ales nu-mi place că vine mereu pe-aici. — O caută pe Tina, mai spuse Ana, şoptit, privindu-l rugătoare pe Harvas, implorându-l parcă să nu-l mai repeadă – aşa cum făcuse zilele trecute. Harvas se uită la ea, nedumerit. — N-au decât să se întâlnească oriunde, oricând, dar nu aici; nu se cuvine… Ultimele cuvinte le rostise pe un ton atât de scăzut, încât Ana pricepu că începea să cedeze. — Ştii, nu mai au când să se vadă. Costea pleacă astă seară, într-o aplicaţie… şi o să lipsească aproape trei săptămâni. Harvas tresări şi-i strânse mâna. Apoi, după câteva clipe îşi ridică privirea, căutând-o pe aceea a Anei şi, vrând parcă să se asigure că ea nu-l minte, o întrebă, oarecum emoţionat: — Adevărat? — Adevărat. — Doamne, eu îl credeam un oarecare şi când colo el e marinar; marinar adevărat! Rămase cu ochii aţintiţi în gol. Poate spre lumile pe care le văzuse cândva şi-ntr-un târziu îşi trecu o palmă peste frunte, vrând parcă să-şi alunge nişte gânduri care păreau că-l dor. — Ε radiotelegrafist. — Bietul băiat! O fi plecând departe… — Da… mi-a spus Tina, dar am uitat. — Tina! strigă deodată Harvas. Fata era chiar la spatele lui, la numai câţiva paşi. Căuta privirile iubitului ei cu ochii măriţi de înfrigurarea aşteptării. Dar el stătea cuminte în sala de aşteptare, nădăjduind că Tina sau vreuna dintre colegele ei or să aibă drum pe lângă el şi-atunci… — Tina! strigă din nou „şeful”. — Da… răspunse fata, pe un ton nesigur, datorită emoţiei care, de câteva clipe, pusese stăpânire pe ea. — A venit… Costea; aşa-l cheamă, nu? — Da, aşa-l cheamă. — Eşti liberă. — V-aţi supărat, desigur… — Încă nu. — Fiţi sigur, n-o să se mai întâmple… O să-i spun… — Da, da, să-i spui, întări Harvas, pe un ton voit ridicat, să-i spui că mă supăr dacă n-o să se poarte frumos cu tine. — Vă mulţumesc! În ochii Tinei sclipeau lacrimi. — Vă mulţumesc… — Du-te odată, pentru toţi dracii de pe lume (asta era expresia lui de revoltă încă din anii tinereţii sale de „navigator”) şi nu lăsa omul să te aştepte. — Mă duc… bâigui ea. — Stai! — Da… — Părinţii tăi îl cunosc? — Da. — Atunci totul e-n ordine, încuviinţă „şeful” şi, spre surprinderea lui Costea, îi făcu semn să se aşeze; ba chiar îi zâmbi. Ana se duse mulţumită la scaunul ei de lucru.   Venera Diblan tocmai trecea pragul salonului, însoţită de o bună prietenă, de Malvina Rotaru. Malvina Rotaru era desenatoare tehnică la un institut de proiectări, înfiinţat abia cu un an în urmă pe lângă şantierul de construcţii navale din port. Înaltă, voinică, totdeauna veselă, gata să vină în ajutorul primului om întâlnit, Malvina era tipul prietenei ideale. Venera era opusul ei; mai mică de statură, foarte slabă şi de cele mai multe ori şi foarte tristă. Lucra ca cercetător la acvariul de pe malul mării unde, în curând, avea să ia fiinţă o secţie de cercetări a institutului din Constanţa. Domnul Harvas le ieşi în întâmpinare, arborând un zâmbet care vroia să exprime bucuria cu care cele două femei îl fericiseră, venind la el. Se înclină adânc, întrebă pe fiecare „ce mai nou pe-acasă” şi le conduse la Ana. — Prima este doamna Diblan, spuse Malvina, întinzând arătătorul mâinii stângi spre Venera, cu gestul unui copil care-şi pârăşte colegul. — Nu-i adevărat, protestă Venera, lipindu-se de trupul firav al Anei, ca pentru a-i cere ocrotire. Doamna Rotaru a venit înaintea mea. Ana râse, cu bucuria aceea tristă a celor care n-au prea râs în copilăria lor. Îi plăcea jocul celor două femei, dar se angaja cu stângăcie în el, tot din pricină că nu se prea jucase până atunci. O admira pe Malvina Rotaru pentru veselia ei contagioasă, dar pentru Venera Diblan simţea cu totul altceva. Nu ştia încă prea bine, poate că-i era foarte dragă, poate că-i era milă de ea, pentru că ori de câte ori o întâlnea pe stradă avea privirea tristă şi încărcată de preocupări grave şi tainice. — Domnişoară! nu te lăsa impresionată de văicărelile femeii, şopti grav Malvina, de parcă s-ar fi adresat unui bărbat. Venera râse — Ei bine, am să vă rog să trageţi la sorţi, spuse Ana şi, luând dopul unei sticluţe îşi duse mâinile la spate. Apoi, cu iuţeala fulgerului readuse mâinile înaintea celor două femei. — Dreapta! strigă Venera. Ana desfăcu pumnul mâinii drepte şi dădu la iveală dopul, aşa că Malvina fu nevoită să se aşeze prima, iar Venera îşi trase un scaun lângă ea. — Te rog să-i laşi măcar o bătătură netăiată, şopti Venera, destul de tare ca Malvina s-o poată auzi. — De ce? întrebă Ana, pregătindu-şi cele trebuincioase, — Mâine îi vine soţul dintr-o manevră: desigur, o să fie obosit, iar doamna Rotaru o să vrea să se plimbe. Malvina râse. — Dacă-i aşa, atunci doamnei Diblan să-i tai un deget; tot pentru liniştea soţului… Ana o privi mirată pe Malvina, care preciză: — Poimâine iese în probă cu tot divizionul de vedete; trebuie să încerce nişte motoare ieşite din reparaţie şi asta o să le ia, pe puţin, o săptămână. — Două, spuse trist, Venera. — Dar, parcă era vorba să-l mute de la vedete la vânătoarele de mine. O!, dacă ai şti ce bucurie domnea printre colegii bărbatului meu când au aflat asta… Toţi spuneau că şef ca Diblan, mai rar. O ucenică aduse apă caldă şi se retrase imediat. Ana îşi începu lucrul, părând absentă la discuţia celor două femei. Din când în când le privea cu un aer curios, mai ales când pe dinaintea ochilor minţii i se perinda imaginea vreunuia dintre soţii celor două cliente. Căpitanul locotenent Lazăr Rotaru era un bărbat de statură potrivită, blond, cu ochi de culoarea oţelului şi obraji arşi de soare şi vânt. Acuma, avea aproape treizeci de ani. Se însurase pe la douăzeci, imediat după ce absolvise şcoala de marină militară şi, din câte spunea lumea, avea o căsnicie fericită alături de o femeie tot atât de veselă ca şi el. Malvina, mai vârstnică decât el cu aproape zece ani, nu lua în seamă nici bârfelile şi nici „sfaturile prevenitoare ale prietenelor”. Niciodată, în decursul celor opt ani de căsnicie, nu-l întrebase unde se duce şi de unde vine, atunci când el stătea mai mult „pe uscat”. Lazăr era muncitor, serios, perseverent; ajunsese comandant de navă şi era pe punctul de a fi promovat, — Se încăpăţânează să rămână la „Vedete”, spuse Venera; glasul ei trăda o ciudă abia stăpânită. — Ei, dacă ar consimţi să preia divizionul de „vânătoare”, l-ai avea mai mult pe acasă. Aşaa… nu vezi? Bărbatul meu le plânge pur şi simplu de milă; aplicaţii peste aplicaţii şi când ajung şi ei la uscat pentru câteva zile, gata… le şi trânteşte o alarmă. — Da, aşa-i, încuviinţă Venera şi gândurile ei zburară către Ion. Rămase cu privirile în gol şi o mare tristeţe i se aşternu pe faţă. Căpitanul de rangul trei Ion Diblan avea să împlinească peste câteva săptămâni, patruzeci de ani. Era de o înălţime rar întâlnită, fapt care-i atrase porecla de „Uriaşul”, cu umeri laţi şi un cap de copil frumos şi obraznic. Nu fusese niciodată în tinereţea lui ceea ce se cheamă un „băiat cuminte” dar… o dată cu vârsta şi mai ales cu apariţia Venerei în viaţa lui, se potolise. Poate că ar fi ajuns mai departe pe scara ierarhiei militare, dacă năzbâtiile tinereţii n-ar fi atârnat atâta de greu în dosarul lui de ofiţer. Foile calificative făcute de numeroşi şefi pe care-i avusese în decursul celor unsprezece mutări „disciplinare” şi altele în interes de serviciu, atestau: „Navigator excelent, bun în funcţie de comandă, lucrează într-un perfect spirit de echipă, rezistent, sârguincios, cu foarte multă iniţiativă şi excepţional curaj în situaţii critice”, dar… câteva rânduri mai jos, se putea citi: „…uneori nedisciplinat, îi plac prea mult petrecerile…”. Aşa îl ştiau şi şefii, şi colegii, şi prietenii, şi toată lumea. Dar el se schimbase mult şi de multă vreme; mai exact, de când o întâlnise pe Venera cu lumea ei îndepărtată, cu poezia preocupărilor ei, cu acvariul şi cărţile de ihtiologie, cu sufletul ei ciudat… Şi ea aflase de pe la oameni despre „Uriaşul” şi, poate că de aceea în ciuda purtărilor lui de acuma, undeva, în sufletul ei persistau chinurile îndoielii. Şi chinurile astea răbufneau din te miri ce; „astăzi nu m-ai sărutat decât o dată”, „ieri ai stat de vorbă un sfert de oră cu soţia secundului tău” (secundul se afla grav bolnav de malarie şi biata femeie venise să-i spună că-i pe moarte), „la cinematograf te-ai uitat insistent la tânăra care se aşezase în dreapta mea” şi câte altele. Urmau apoi împăcările cu plâns şi rugăminţi de iertare, cu făgăduieli şi jurăminte din partea lui că astfel de scene nu se vor mai repeta. Într-un târziu, Venera fu trezită din gândurile ei. Cineva îi pusese o mână pe umăr. Tresări şi îşi ridică privirea. — Zaza! Se sărutară. Zaza era o veche prietenă de a ei; prima prietenă de când se măritase cu Ion. Bărbatul Zazei, „Artileristul”, cum îi spuneau prietenii, era şeful unei subunităţi de artilerie de coastă. — Să-ţi prezint pe Malvina Rotaru, soţia unui coleg al lui Ion. Cele două femei îşi strânseră mâinile. În ciuda celor nouăzeci de kilograme şi a unei înălţimi de un metru şi optzeci, Zaza izbucni în plâns. — Te-am căutat şi acasă şi la serviciu… — Dar ce ţi s-a întâmplat? — Ion e pe uscat? — Da, dar pleacă mâine seară. — Înseamnă că tot am puţin noroc, mai apucă să bolborosească Zaza. Ana se ridică şi aduse un scaun pentru noua clientă. — Apă, apă! Domnişoară, strigă Zaza, dând semne de sufocaţie. Ana aduse în grabă un pahar cu apă din care Zaza sorbi cu greu câteva înghiţituri. Mâna îi tremura foarte tare. Trecură câteva minute. Domnul Harvas întrebă dacă nu e cazul să cheme Salvarea, dar Venera îl linişti şi el se retrase. — Îl mută pe Bebe! — Unde? întrebă Venera. — La batalionul I, unde nu se are prea bine cu comandantul. Zaza oftă şi se porni din nou pe plâns. — Dar e un om destul de cumsecade, interveni Malvina. — Să crezi dumneata asta, bâigui Zaza printre sughiţuri. Înseamnă că nu-l cunoşti decât aşa… „de bună-ziua”, pe colonelul Dragomirescu; să-l ferească Dumnezeu pe soţul dumitale… Ε marinar? — Da… — Ei, să lucreze măcar un ceas cu el. Ştiu eu ce spun… — Poate, murmură Malvina descumpănită de pornirea Zazei. — Poate? Zici „poate”, pentru că… şi fraza îi fu curmată de un nou val de lacrimi. Atâta doar că ajutorul lui Dragomirescu e un băiat de zahăr. Îl ştii, Venera… „rangul II Iosub”. Ăsta e altă stofă: ofiţer de stat major, ca şi Bebe; se cunosc de mult. — Mâine vine Ion… De fapt, ce-ai vrea? — Să vorbească el, la comandament, cu cineva… Nu se poate să nu cunoască acolo. Şi-apoi ştii şi tu că soţia „rangului I” Comşa, de la consiliul politic, îl simpatizează tare mult pe Ion. Venera se încruntă. — Nu… n-am ştiut. — Ei, lasă asta, se precipită Zaza, intuind că a spus ceva care nu prea i-ar fi fost pe plac Venerei. Ştii, nu numai că Dragomirescu nu-l vede cu ochi buni, dar mă gândesc şi la pericolul… — Pericol? întrebă Malvina, care se arăta interesată de orice fel de lucruri adevărate ori imaginare care purtau o astfel de etichetă. — Evident! făcu Zaza pe interesanta, continuând pe un ton ce se vroia tainic; am aflat de la soţia unui inginer. Care este vecin cu noi, că la batalionul I se vor aduce nişte arme secrete cu tragere foarte lungă şi cu dispozitive de ochire… la milimetru. — Spune-mi, o întrerupse Venera, cum arată soţia căpitanului de rangul I Comşa? — Ha, ha! chicoti Zaza. O urâtă de n-are pereche. Ε toată plină de pistrui, dar deşteaptă de nu se mai poate. Ai cunoscut-o şi tu la balul promoţiei de anul trecut. Venera se încruntă pentru câteva secunde, apoi trăsăturile feţei i se destinseră, fruntea i se însenină şi un zâmbet începu să-i încolţească pe buze. — Da, mi-o amintesc; nu-i urâtă… e chiar nostimă, întotdeauna spunea despre o femeie că e „nostimă” când nu intuia în ea o rivală. Zaza se ridică de pe scaun, îşi luă rămas bun şi plecă. — Atâta rău cât aş umbla eu cu intervenţii pentru Lazăr, spuse Malvina. Cred că m-ar omorî să afle că fac pe mămica cu el. Acuma e la „vânătoare”, mâine dacă l-o avansa şi l-o muta la purtătoarele de rachetă sau la submarine, treaba lui. Sigur că mi-ar părea rău să-l văd mai puţin pe-acasă, dar nici să-l umilesc pe la oameni… Prietena ei părea absentă, deşi se străduia din răsputeri să salveze aparenţele şi să manifeste interes pentru peroraţia amicei. Pe Venera o obseda un gând, şi după un răstimp izbucni: — Spune-mi, Malvina, cam câte zile pe lună lipsesc cei de la vânătoarele de mine? — Ei… nu lipsesc un număr fix de zile… dar, când nu sunt aplicaţii ori manevre speciale, cam şapte, opt. — Au multe alarmări de noapte? — Nu… Luna trecută doar două, iar luna asta, nici una. — Ion lipseşte foarte mult… Uite, mâine seară pleacă şi se întoarce peste două săptămâni. Of, de-ar vrea să se mute de la vedete!   Salonul „Afrodita” îşi trăsese obloanele. Era târziu. Aproape unsprezece. Harvas era tocmai pe punctul de a încheia în biroul său socotelile zilnice, când zgomotul unui pahar căzut pe ciment, în încăperea alăturată, îl făcu să tresară. Privi prin uşa întredeschisă şi, nevăzând pe nimeni. Strigă: — Cine-i acolo? — Eu, se auzi glasul Anei. — Bunicuţo! exclamă el, surprins (aşa o alinta); n-ai plecat încă? Apoi adăugă precipitat: ce-o să zică moş Vasile? Fata îl privi lung şi oarecum ciudat. Părea că nu-l auzise. — Trebuie să fie târziu… — Da… destul de târziu; ai adormit, desigur, încercă Harvas să glumească! — Nu, îngăimă fata. — Atunci? — Mă gândeam. — La ce? — La cât de multe lucruri poţi afla de la unele soţii ale marinarilor. Harvas căscă ochii mari, nedumerit. Încercă să zâmbească, ba chiar să spună ceva, dar nu putu! — Nu e vorba, cumva, de lucruri care nu privesc o fetiţă cuminte?! Bătrânul o apucă de mână şi cu multă gingăşie, o duse în birou, o mângâie pe obraji şi o aşeză pe un scaun. Se aşeză şi el în faţa ei, dar nu îndrăzni s-o privească. Fruntea îi era năpădită de broboane de transpiraţie care se înmulţeau văzând cu ochii şi Ana observă toate astea. — Unchiule, spuse ea, apucându-i mâinile. Să ştii că nu-i vorba de micile prostii la care te-ai gândit. Abia atunci îşi îndreaptă el privirile spre ale fetii; părea şi mai nedumerit. — Ε vorba despre ceva mult mai serios… poate chiar de ceva foarte grav… Bătrânul îi strânse mâinile, ca pentru a-i da curajul şi încrederea de care presupunea că ar fi avut nevoie. — Spune, fetiţa mea! Ana îşi trase scaunul, lipindu-l de cel pe care stătea Harvas şi vorbi în şoaptă: — Cred că unele dintre soţiile marinarilor discută şi lucruri care nu le privesc nici pe ele, nici pe cei din jurul lor, dar… — Dar? interveni bătrânul, suscitat parcă de tonul misterios în care fata părea că vrea să-şi îmbrace gândurile. — Spuneam că ceea ce discută ele ar putea interesa pe cineva… — Pe cine şi, mai ales, ce discută? — Chestiuni marinăreşti şi militare; astea interesează pe cei care vor să afle unele treburi de felul ăsta, nu crezi? — Ba da, bâigui Harvas şi îşi cuprinse capul în palme. Doamne, dumnezeule, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Şi când te gândeşti, tocmai la mine, aici, la „Afrodita”. Ce primejdie. După câteva clipe plecară. Strada era pustie. Vuietul mării, şuierul vântului, covorul de frunze umezit de ploaie, totul răspândea tristeţe… Trecură de partea cealaltă a străzii principale şi Harvas îşi privi ceasul. Apoi se opri, rezemându-se de zidul unei case. — Nu te simţi bine? întrebă fata îngrijorată. — Ba da, ba da, se grăbi el s-o liniştească. Din nou se uită la ceas, apoi, o vreme, privirile i se pierdură în gol. Părea că se gândeşte la ceva important. — Acuma e prea târziu, spuse bătrânul, de parcă ar fi răspuns cuiva căruia i-ar fi împărtăşit gândurile ce-l chinuiau. Fata tresări şi-l privi mirată, iar el îi surprinse nedumerirea. — Spuneam că e târziu, adică nu-i o oră la care să mai poţi telefona unui om care se scoală dimineaţa la şase. — Pentru ce şi, mai ales, cui vrei să-i telefonezi? — Unui ofiţer care lucrează la… Aici, Harvas îşi curmă fraza, speriat parcă de faptul că vorbise prea mult. Ana îl privi şi mai mirată, dar şi mai mânioasă totodată. — Te gândeşti la soţul vreuneia dintre clientele acelea guralive? — Poate, răspunse Harvas gânditor. Fata îl observă eu atenţie. — N-ar fi mai simplu să le-o spui chiar lor? — Cui? — Celor câteva cliente. — Ce? — Să nu mai flecărească despre aşa de multe lucruri care… — A! tresări bătrânul; ar fi o idee… Dar, adăugă el după câtva timp, probabil că astfel de discuţii au loc de mai multă vreme… — Din primăvară în orice caz… De când am venit eu. — Asta înseamnă că, poate, făceau asta şi cu mult înainte de sosirea ta aici… Şi, aşa după cum spui tu, cineva interesat a auzit unele lucruri şi, mai ales, continuă să tragă cu urechea. — S-ar putea, desigur, se grăbi Ana să încuviinţeze, angajându-se cu totul în jocul imaginaţiei bătrânului „navigator”. — Trebuie să-l prevenim neapărat pe ofiţerul acela de la serviciul de contrainformaţii al marinei. Dacă uit cumva, aminteşte-mi mâine după-amiază. Vreau să te pun în legătură cu el… şi să-i povesteşti tu, fără nici o reţinere, tot, absolut tot ce ai auzit. Ar fi păcat să afle din altă parte ce se discută la „Afrodita”.     [1] Parâmă ― funie groasă, marinărească.      

Ipoteze judiciare de Stefan Berciu CAPITOLUL I PROCESUL UNUI HOŢ ROMANTIC     O după amiază de caniculă şi de mare forfotă pe sala paşilor pierduţi. Pe uşa care purta inscripţia „Colegiul 2 Penal” era afişat doar un singur proces. Preşedintele tribunalului amânase celelalte trei procese pentru zilele următoare, iar această hotărâre de ultimă oră stârnise, dacă nu vâlvă, cel puţin interesul avocaţilor şi chiar al martorilor care se prezentaseră pentru cazurile care ar fi trebuit judecate tot în acea zi. Pe o bancă, situată de partea cealaltă a coridorului care leagă marea sală de anticamera colegiului 2 penal, stătea un singur bărbat înconjurat de aproximativ douăzeci de persoane. Cel ce şedea îşi sprijinea bărbia tremurândă pe dosul palmelor care strângeau crispat măciulia unui baston gros. Cei din jur îl priveau cu un soi de îngrijorare, dar nu îndrăzneau să şi-o manifeste în alt fel decât fie să-l mângâie, fie să-i şoptească vreo câteva cuvinte de îmbărbătare. — V-aţi aşezat pachet, pachet în jurul meu şi n-am aer, strigă într-un târziu bătrânul. La o parte! Vreau aer! — Aşa-i, unchiule, încuviinţă grăbită o fetişcană de vreo cincisprezece ani şi toţi cei care se găseau în faţa lui se aliniară la perete. Dar când spaţiul dinaintea lui se mări, un observator atent ar fi băgat de seamă că nu aerul era ceea ce-i lipsea bătrânului, ci cu totul altceva; bărbia îi tremura şi mai tare, mâinile strângeau şi mai crispat bastonul, iar ochii lui aveau o fixitate stranie şi erau aţintiţi spre capătul coridorului. Nedumeriţi, cei din jurul lui îi urmăreau privirile. Cineva îndrăzni să-i mângâie claia de păr alb şi aspru dar el se scutură şi făcu un gest care ar fi vrut să însemne un urlet: „lăsaţi-mă în pace!” Se scurseră câteva secunde în care respiraţia bătrânului părea să se fi curmat. Într-un târziu se ridică precipitat, făcu un semn că n-are nevoie de ajutorul nimănui şi, cu greu, se sprijini de baston în aşa fel încât să pară că stă drept de tot. La capătul culoarului apăruse un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o statură de uriaş, urmat de zece sau cincisprezece tineri, venind spre grupul în care se afla bătrânul. Chipul uriaşului era de o sluţenie rar întâlnită. Adus de spate, cu nişte braţe disproporţionate, extrem de lungi, cu mersul legănat, aproprierea lui o înfricoşa teribil pe fetişcana prevenitoare cu unchiul ei. Uriaşul se opri în faţa bătrânului şi-l privi lung. Schiţă un zâmbet şi în ochii lui se aprinseră două scântei. Îşi ridică privirea şi-i salută pe cei din jur. Apoi îi aţinti din nou pe bătrân, dar de astă dată cu atâta căldură, încât spaima fetişcanei dispăru. Străinul, punându-şi braţul pe umărul bătrânului, îi spuse aproape şoptit: „Acuma nu mai aveţi pentru ce să vă temeţi”. — Credeţi? îngăimă bătrânul. — Da, răspunse uriaşul. Apoi plecă urmat de suită. Bătrânul îl petrecu cu privirea. Nu mai tremura. Întinse bastonul cuiva din spatele său şi-i spuse că-l poate arunca. — Unchiule, îndrăzni să-ntrebe într-un târziu fetişcana grijulie, cine-i uriaşul? — Dumnezeu!   *   — Domnule avocat, tare mult aş vrea să scap… să fiu liber… liber... spuse Victor Mareş avocatului Tiberiu Ciubotă. Vedeţi dumneavoastră, eu ştiu că v-a angajat domnul doctor Ulmu, că vrea să mă scape de pedeapsă pentru că mă ştie nevinovat... Adică, o vină am... evident... am furat... Adică... evident, nu; aparent, doar... — Dar cum? se grăbi să-l întrerupă avocatul, — Da, într-adevăr... cum? Dar ei, vreau să spun judecătorii... procurorul... ei vor înţelege asta? — O să-i fac să înţeleagă. Asta e meseria mea: să aduc o fărâmă de lumină acolo unde întunericul pare să se fi instaurat definitiv. Dar ce-i cu dumneata? Tremuri? Aşa! Nu-mi place. Mâine, înainte de proces, să faci bine şi să iei un deconectant. Trebuie să fim tari şi pentru asta trebuie să ne păstrăm calmul. Noapte bună, domnule Victor Mareş. — Noapte bună, domnule avocat.   *   Sala de judecată a colegiului 2 penal se umpluse până la refuz. Se scoseseră până şi băncile din boxa acuzaţilor unde rămăsese doar un singur scaun. În fundul sălii stătea – parcă ascuns de lume – bătrânul de pe culoar. Dintre toţi însoţitorii acceptase lângă el doar pe nepoţica grijulie, pentru care părea să aibă o afecţiune specială. Cineva, aşezat cu două rânduri în faţa bătrânului, se adresă unei doamne – din spatele lui – întrebând cine este apărătorul. — Nu ştiu, n-am auzit de el... Un oarecare Tiberiu Ciubotă, spuse femeia zâmbind. — Nu-i un oarecare, strigă pe neaşteptate bătrânul. Este un mare avocat, un foarte mare avocat şi... şi este fiul meu. Puţinele lui cuvinte strigate fură îndeajuns ca modesta lui persoană să ajungă în centrul atenţiei întregii săli. — Nu mă îndoiesc, preciză jenată doamna care nu auzise încă despre celebritatea avocatului Tiberiu Ciubotă. Şi eu sunt avocat, dar nu lucrez în capitală: la Galaţi. Mă aflu întâmplător aici... ştiţi, pentru un proces al întreprinderii unde sunt angajată... şi... — Înţeleg, înţeleg, bolborosi bătrânul, potolindu-se. Din primele rânduri se ridică un bărbat tânăr. Se îndreptă spre banca bătrânului. — Bună ziua, spuse el, înclinându-se. — Bună ziua!... — Am fost coleg cu Tiberiu... Doar doi ani... Apoi am părăsit facultatea şi m-am apucat de politehnică... anul acesta am terminat… — Cum îţi zice? — Vlad... Vlad Ciorică... Nu m-aţi cunoscut... Din cinci în cinci mă abat pe la tribunal... să-l văd pe tata. E grefier... Astăzi, ca niciodată, tata părea deosebit de preocupat. Mi-a spus că se judecă un singur proces iar completul de judecată va fi prezidat – în mod cu totul excepţional – chiar de preşedintele Tribunalului. — De ce? de ce chiar de preşedinte? strigă bătrânul cu glasul sugrumat de furie. Cine este acest preşedinte care vrea să-i pună beţe în roate băiatului meu? şi furia i se transformă în plâns neputincios, fără suspin, fără gemete, ci doar o înşiruire tristă de lacrimi. — Dar n-aveţi pentru ce să vă întristaţi, interveni cu blândeţe inginerul. Tata spune că este o mare cinste pentru Tiberiu că însuşi preşedintele Tribunalului prezidează completul de judecată. Asta înseamnă că Tiberiu este deosebit de apreciat. Tata lucrează aici de peste douăzeci şi cinci de ani şi puteţi avea încredere în ceea ce spune. — Da? Aşa socoate el? se grăbi bătrânul să întrebe. — Desigur. Asta-i o mare cinste, repetă inginerul, nemaiştiind cum să-l liniştească. — Atunci e-n ordine! exclamă fericitul tată. Perfect, mai adăugă el şi îşi tamponă lacrimile pe furiş. Ştii, în ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică emoţie. Atâta doar, el să nu se emoţioneze. — Tiberiu? Ha! Ha, ha, ha! râse forţat tânărul. Acum o jumătate de oră l-am întâlnit în biroul tatii răsfoind un dosar. — Ştie! Ştie că însuşi preşedintele îl va înfrunta? — Cum să nu? Chiar făcea haz de asta. „Cazul, zicea el, cazul pe care-l apăr este foarte simplu şi nu înţeleg de ce au suspendat toate procesele pentru ziua de astăzi”. — Aşadar, părea liniştit? — Chiar foarte liniştit.   *   Mulţimea din faţa bătrânului se ridică de pe bănci. Vru să facă şi el la fel ca toţi ceilalţi dar picioarele îi tremurau prea tare. Se ridică doar pe jumătate, se sprijini cât putu de bine în baston, dar nu reuşi. În sală apăru completul de judecată. După câteva secunde preşedintele făcu un semn şi asistenţa îşi reluă locul, aşezându-se. Preşedintele declară şedinţa deschisă şi procurorul citi actul de acuzare. Era vorba de faptul că Victor Mareş, cu două-trei săptămâni mai înainte, intrase într-un magazin de stat unde furase o brăţară aurită în valoare de 218 lei. Avocaţii prezenţi din întâmplare în sala de proces – ori rămaşi din simplă curiozitate, se priviră nedumeriţi. Miza procesului şi simplitatea cauzei care avea să se judece, contrastau flagrant cu importanţa pe care i-o acorda tribunalul. — Doar faptul că apărătorul ar putea fi un mare maestru şi ar putea susţine şi proba – în ciuda oricăror evidenţe – necesitatea achitării, poate explica prezenţa preşedintelui de tribunal în complet, spuse un avocat mai vârstnic. — Dar suspendarea celorlalte procese, ce altceva ar putea-o motiva? Cât timp procurorul citi actul de acuzare, Preşedintele nu slăbi din priviri pe acuzat, cu mici excepţii, când ochii săi alunecau pe mâinile tânărului apărător. Preşedintele era scund, complet chel, cu obrajii viu coloraţi într-un roşu aprins, avea urechile mari, ochii mici, de culoarea oţelului, alergând mereu dintr-un punct în altul, chiar şi atunci când priveau acelaşi obiect ori acelaşi om. — Acuzat! tună vocea de bas a preşedintelui, recunoşti fapta care... — Mă opun! strigă avocatul Tiberiu Ciubotă. Asistenţa încremeni. Un avocat bătrân se adresă vecinei sale de bancă, exclamând: „E nebun!” Un altul pronostica faptul că procesul este pierdut dacă apărătorul „se pune în beţe” cu preşedintele. — Vă atrag atenţia asupra conduitei dumneavoastră faţă de tribunal, spuse răspicat preşedintele. — Vă cer scuze pentru conduita mea şi vă asigur că mi-am însuşit observaţia dumneavoastră, dar ţin să vă amintesc faptul că ieri dimineaţă v-am cerut o audienţă de lucru, m-aţi primit, v-am supus spre aprobare o cerere prin care solicitam ca acuzatul să fie întrebat şi să răspundă numai prin mine. Şi aţi aprobat, considerând ca întemeiate motivele noastre. — E rândul meu să vă cer scuze. — Le primim, răspunse prompt avocatul, înclinându-se reverenţios atât completului de judecată, cât şi asistenţei care izbucni în hohote de râs. Doar în fundul sălii, ghemuit, bătrânul se frământa, spunându-şi: „N-aş fi crezut... n-aş fi crezut... Asta înseamnă că poate... că poate… — Halal fecior, tăticule, strigă un tânăr care stătea în picioare, sprijinit de peretele din fundul sălii. Bătrânul întoarse capul spre admiratorul fiului său şi încercă să-i desluşească trăsăturile feţii dar îi fu cu neputinţă din pricina păienjenişului ce i se aşternu peste ochi. De altfel, nici nu dorea prea mult să-l vadă pentru că, la drept vorbind, îi era destul să-l audă, pe el, pe alţii, pe toţi. Acuma nu-şi mai dorea nimic. Greul de care s-a temut mai bine de doi ani fusese învins. Era încredinţat că totul va merge bine numai că, pe undeva, într-un colţ al sufletului său, mai sălăşluia un mic ghimpe de îndoială, dar înţepătura asta nu voia s-o ia în seamă cu nici un preţ. După şirul de întrebări şi răspunsuri tradiţional-procedurale, Tiberiu îşi începu pledoaria. Cu glasul care mai păstra încă elanuri adolescentine, cu un timbru plăcut, vibrând de emoţie, dar cu tonul hotărât al celui care crede în ceea ce spune, tânărul avocat părea să fi început destul de bine. — El a intrat în magazin pentru că lucrurile din vitrină l-au transpus la poarta unui palat de basm. Poetul din el a mers cu imaginaţia atâta de departe, încât a vrut să se înfrupte din mirajul palatului din aur şi rubine. Nu avuţia palatului l-a atras, ci măreţia, şi, dacă voi reuşi să vă conving de faptul acesta, înseamnă că veţi înţelege că nu aveţi în faţa dumneavoastră un tâlhar, ci un poet. Victor Mareş a cerut vânzătorului un obiect, apoi altul şi altul... şi pe toate le-a admirat, le-a mângâiat şi le-a restituit; mai mult, chiar din declaraţia vânzătorului rezultă că acuzatul a cerut voie ca obiectele ce i-au fost prezentate să le aşeze cu mâna lui în cutiile din care fuseseră scoase. În sfârşit, acuzatul a cerut o brăţară, o brăţară aurită ce semăna foarte mult cu una cântată de el în mai multe din poeziile sale. A cerut voie s-o privească la lumina soarelui şi i-a privit strălucirea pojghiţei de aur cu bucuria cu care copiii săraci privesc luciul pantofilor noi pe care n-au apucat încă să-i poarte. — Nu-i tot una, interveni procurorul. — Spuneţi asta pentru că nu-l cunoaşteţi, pentru că nu i-aţi citit poeziile, pentru că nu vreţi să ştiţi decât lucrurile exacte; dimensiunile sufletului omenesc nu încap în nici o ecuaţie terestră ori cosmică şi, spre regretul meu, cunoştinţele mele sunt prea modeste ca să vă pot indica aparatul capabil să măsoare sensibilitatea şi imaginaţia unui om, mai ales a unui om tânăr, de numai nouăsprezece ani, ca Victor Mareş. Asistenţa fremăta. Avocatul cel vârstnic şopti din nou vecinei sale de bancă: „E nebun, e de o agresivitate nemaipomenită; e pur şi simplu obraznic”. — Dar a fugit din magazin furând brăţara, sesiză preşedintele. — Nu. Aici vă înşelaţi. — Vreţi să spuneţi că acuzatul n-a furat? — Întocmai. — Mă rog, puteţi spune ce doriţi, dar vreau să-mi răspundeţi precis: a fugit din magazin luând cu el brăţara? — Da. — O plătise? — Nu. — Ei bine, vă mărturisesc sincer că în decursul celor 25 de ani, de când sunt judecător, este pentru prima dată că aud: furtul nu e furt. — În cazul nostru e vorba de o aparenţă, o aparenţă foarte subtilă şi pentru ca să o sesizaţi, este nevoie doar de un singur lucru: să fiţi binevoitori! Vă rog, tovarăşe preşedinte, şi prin dumneavoastră întreg completul de judecată şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror; vă rog! Trebuie să înţelegeţi că aici e vorba numai de o aparenţă. Vecina de bancă a avocatului mai vârstnic spuse tânărului de lângă ea: „Îţi place cum a întors-o?” Din spatele bătrânului i se spuse cuiva, destul de tare: „E şmecher, clănţăul; i-a luat la sentiment”. Pe o bancă situată alături de aceea pe care şedea bătrânul, o băbuţă se adresă – probabil – fiului ei: „Văzuşi, Marine? Ăsta trebuia s-o apere pe Silica. Acuş-acuş îl vezi şi pe preşedinte hohotind de plâns”. „... şi când a văzut-o, a trecut pragul magazinului, a privit lung în urma ei şi apoi a fugit în neştire vrând s-o ajungă dar a pierdut-o din vedere, la o răscruce de drumuri. Fata, onorată instanţă, era aidoma celei pe care el o cântase în multe din versurile lui. A vrut să-i dea brăţara.” — De ce n-a adus-o înapoi? interveni procurorul. — Pentru că nu mai ştia de unde a luat-o. Odată ajuns în stradă, lumea de fantasm dispăruse. S-a trezit din nou în lumea de toate zilele pe care o cunoaşte doar din bucătăria unde o soră mai pricopsită îi îngăduie să doarmă şi din bruftuluielile psihice care i-au zdrobit încrederea în oameni; în toţi oamenii, pentru că până astăzi, aici, în faţa dumneavoastră, a avut nenorocul de a nu fi întâlnit oameni adevăraţi. — Ce a făcut cu obiectul? întrebă procurorul părând că nu vrea să se lase impresionat. — Îl avem, răspunse prompt Tiberiu Ciubotă şi se grăbi să depună brăţara pe masa procurorului. Procurorul era şi el tânăr. Nu părea să fi împlinit încă treizeci de ani. Înalt, foarte slab, cu obrajii supţi şi tenul măsliniu. Avea o mustaţă groasă ce-i dădea gurii un contur de asprime. Bărbia mare, teşită la bază, părea tăiată cu dalta. Ochii liniştiţi priveau cu interes urmărind fiecare gest al apărătorului şi al acuzatului. Dacă-l priveai atent, puteai observa un joc ciudat, mascat cu o fină subtilitate, în tot ceea ce spunea şi făcea. Întreba dur, intervenea prompt, dar părea că nu duce lupta până la capăt. Asta, însă, dacă erai foarte, foarte atent. — Da... se pare că asta este... mormăi procurorul examinând brăţara. — Înseamnă că în mintea acuzatului s-a petrecut o confuzie... o gravă confuzie... dacă în intenţia sa – am presupune – că n-a stat furtul, spuse preşedintele. „Poltron! Poltron” exclamă cu ciudă avocatul mai vârstnic. „A câştigat, unchiule”, izbucni fetişcana grijulie, dar bătrânul părea că n-o aude. Pentru întreaga asistenţă devenise limpede că avocatul Tiberiu Ciubotă a convins tribunalul să-l achite pe clientul său dar, spre stupefacţia tuturor, Tiberiu spuse: „Mă opun!” — La ce? întrebă preşedintele. La ce vă opuneţi? Propriei dumneavoastră argumentări? Bătrânul, încremenit de spaimă, încetă să mai tremure. Tânărul din spatele lui îi strigă: „A încurcat-o, tăticule!”, iar avocatul care-l invidiase pe Tiberiu cu câteva clipe mai înainte, spuse vecinei sale: „Vezi... vezi unde duce lipsa de experienţă?!” Şi apoi adăugă, cu afectată compasiune: „Bietul băiat!” — Dacă din tot ce am spus s-a înţeles o singură clipă că fac apel la mila tribunalului faţă de un iresponsabil, atunci mă opun chiar propriei mele pledoarii. V-am solicitat înţelegere şi nu milă, pentru că în faţa dumneavoastră este un om care aşteaptă, demn, omenescul oamenilor şi nu, umilit, pomana gratitudinii cuiva. Dacă era iresponsabil, dacă în mintea lui s-ar fi produs confuzia despre care aţi vorbit, atunci am fi scos un certificat medical şi procesul n-ar mai fi avut loc, sau chiar dacă ar fi avut loc, eu n-aş fi acceptat să-l susţin. Clientul meu este un om mai aparte, este un poet al faptelor lui, unele dintre faptele lui, pot fi mai aparte, dar în nici un caz ele nu îmbracă aspectul iresponsabilităţii. Asta am vrut să spun, să susţin, să explic şi să vă conving. Dacă n-am reuşit să mă fac înţeles, vina o port numai eu, iar dumneavoastră, dacă refuzaţi să credeţi – precizez, nu să acceptaţi – în omenescul pe care Victor Mareş îl aşteaptă de la dumneavoastră, atunci cer onoratei instanţe să accepte lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii de furt şi anume intenţia, şi să-l achite. Dar dumneavoastră, tovarăşe preşedinte, care ieri dimineaţa aţi citit împreună cu mine o parte din scrierile clientului meu, care-l cunoaşteţi cât de cât, nu vă cer numai asta; dumneavoastră vă cer totul: omenescul tuturor oamenilor. Spre surprinderea asistenţei, un grup de vreo zece-cincisprezece tineri care păreau studenţi, se porniră să aplaude. Ceilalţi se contaminară. După câteva clipe preşedintele se ridică. Asistenţa făcu la fel şi completul de judecată părăsi sala, pentru a delibera.   *   — „...în numele poporului…” Şi aici preşedintele ridică privirea asupra lui Tiberiu, evident, şi în numele omenescului tuturor oamenilor, apoi, coborând privirea pe foaia de hârtie, continuă să citească: „...Tribunalul consideră pe Victor Marş nevinovat” (din nou ochii preşedintelui părăsiră rândurile scrise, privindu-l pe Tiberiu) şi nu iresponsabil (apoi continuă să citească) şi-l declară achitat”. Preşedintele puse hârtia pe masă, îşi tampona fruntea cu o batistă enormă şi se adresă acuzatului. — Tinere, îţi dau un sfat: controlează-te mai atent şi... să-mi aduci toate poeziile dumitale. Auzi? Vreau să le citesc: pe toate. Şi dumitale, tovarăşe apărător, spuse preşedintele, pironindu-l pe Tiberiu cu ochii lui de culoarea oţelului, nu ţi-ar strica – poate, acelaşi sfat. Nu-ţi trebuie, n-ai nevoie de atâta agresivitate. Talentul dumitale oratoric, spiritul de dreptate de care eşti pătruns, cunoştinţele şi capacitatea profesională la care (şi aici preşedintele nu se putu abţine să nu zâmbească complice) se mai adaugă o mare încredere în propriile dumitale puteri şi, evident, trebuie să recunosc, un farmec personal, sunt suficiente calităţi... Îţi mulţumesc pentru ajutorul care ni l-ai dat şi... îngăduie-mi să te felicit. Când ajunse spre uşa pe unde urma să părăsească sala de judecată, procurorul strigă: „Mareş, nu uita să aduci poeziile”.      

Invidia  de Stefan Berciu Capitolul 1     Peronul haltei e pustiu. Să fie, poate, orele 4 dimineaţa. De ieri, ninge întruna. Liniile abia se mai zăresc. Am pierdut trenul, iar următorul vine doar peste trei ore şi jumătate. Din depărtare se aude croncănitul unei ciori, apoi şuieratul unei locomotive ce pare să se găsească la celălalt capăt al pământului. Mă apropii de o cabină şi rezem de zidul ei bradul pe care mama mi-l dăduse, ca în fiecare an; peste patru zile avea să fie Anul Nou, iar copiilor mei nu trebuie să le lipsească darul bunicii. Privesc încordat, scrutând întunericul, de parcă aş căuta ceva ori pe cineva anume, când de fapt nici eu nu ştiu ce-aş putea întâlni ori afla dacă ochii mei ar răzbi dincolo de beznă şi de perdeaua ninsorii. Apoi, istovit, îmi aplec privirea peste linii, al căror luciu pare să mă atragă, şi mă fixez asupra unui punct, insistând, nu ştiu de ce, până când oboseala mă-mpinge să caut un alt rea­zem, sfârşind prin a ajunge din nou în punctul ce pare „capătul capătului”. Am pus între ghilimele aceste două cuvinte pentru că expresia nu-mi aparţine, iar cel care a rostit-o, cum şi sensurile spuselor sale vor juca un rol important în cele ce vă voi istorisi. De o parte şi de alta a drumului-de-fier se întinde câmpia, o nesfârşită câmpie ce pare cufundată într-un somn adânc sub plapuma ocrotitoare a zăpezii. Priveliştea mă îmbie la hoinăreală, ca în anii copilăriei... ai tinereţii şi – de ce n-aş mărturisi – chiar şi acum, ori de câte ori ninge ori plouă torenţial. Mă-ntorc spre cabina de zidul căreia am sprijinit bradul, mă asigur că e tot acolo şi simt cum îmi vine să râd din pricina temerii mele neghioabe. Pe urmă străbat micul peron şi pornesc de-a lungul rambleului, cu paşi rari. Să fi mers vreo treizeci-patruzeci de minute când mi-am dat seama că bucla făcută de liniile de fier mărginea comuna vecină cu aceea din care abia ple­casem. Mă uit într-acolo, căutând să desprind case ori locuri binecunoscute, dar albul şi grosimea zăpezii pare să fi şters orice detaliu, cufundând totul într-un spectacol de măreţie uniformă. Mă hotărăsc să revin la haltă, dar n-apuc să fac nici zece paşi, când liniile sunt fulgerate de o lumină ce cade pieziş; undeva în apropiere se aprinsese un bec. Apoi se aude lătratul unui câine. O clipă sunt ispitit să-mi întorc privirile spre locul în care viaţa se redeşteaptă, dar puterile par să mă fi părăsit; o altă imagine, şi un alt fundal sonor, de data asta izvorâte din amintire sau mai exact din amin­tirea închipuirii mele, răzbat şi mă covârşesc cu totul. În locul licărului de lumină aşternut pe liniile de tren văd un fulger în care străluceşte lama unei toporişti ce se abate năprasnic spre a curma o viaţă de om, iar lătratu­lui vesel i se suprapune un urlet prevestitor de moarte. Astfel socoteam eu că se săvârşise asasinarea actriţei Zina Gogan, din oraşul în care trăiam şi lucram de aproape douăzeci de ani.   *   Omorul se produsese cu trei săptămâni în urmă. Era aproape ora 8 seara şi mă pregăteam să verific felul în care copiii mei îşi făcuseră lecţiile, când soneria telefonului veni să mă smulgă clipelor mele de tihnă. Am răspuns cu oarecare şovăială: — Procuror-şef Tiu Borcea. — La aparat e doamna Ana Vârban, se auzi glasul unei femei bătrâne. — Pe mine mă căutaţi? întrebai eu într-o doară, sperând că poate interlocutoarea mea o fi greşit numărul. — Chiar pe dumneavoastră... mă asigură ea, şi se grăbi să-mi explice rostul apelului: Sunt proprietăreasa imobilului cu numărul 35, de pe strada Duzilor. Chiar în curtea casei mele, lângă poartă, se află cadavrul actriţei Zina Gogan. O cunoaşteţi, sper... O cunoşteam foarte bine, o apreciam pentru dăruirea şi talentul ei, aşa cum o preţuia întregul oraş. Am asigurat-o pe Ana Vârban că voi veni imediat, am lăsat controlul lecţiilor în seama soţiei şi am pornit în­tr-acolo unde mi se spusese că Zina Gogan a fost găsită moartă, nădăjduind, tot drumul, că poate bătrâna mea in­terlocutoare se înşelase, ori, şi mai bine, că cineva îmi jucase o farsă. Dar, odată ajuns la adresa indicată constatai, spre marea mea părere de rău, că nimeni nu făcuse o glumă de prost-gust şi nici proprietăreasa acelei case nu s-a înşelat câtuşi de puţin, Ajutorul meu, un tânăr procuror abia ieşit de pe băncile facultăţii, Mihai Rareş, anunţat de mine, ajunsese la locul omorului cu câteva clipe înaintea mea. Privea tulburat când pe cei din jur, când trupul actriţei, prăbuşit lângă o băltoacă ce se formase în curtea aceea prost asfaltată. După câteva minute de atentă examinare, medicul legist ne făcu semn să ne aplecăm asupra Zinei, arătându-ne o rană adâncă produsă în partea din spate a capului ei, cu un corp tăios. Mihai era atât de impresionat, încât se agăţă de braţul meu, cu ambele mâini. Era la primul său caz. I-am spus să cheme fotograful, mai mult pentru a-l îndepărta de ima­ginea care-l tulburase într-atâta. Apoi, am trecut la cerce­tarea câmpului infracţiunii. Se adunase lume foarte multă, ceea ce mă îngrijora, la gândul că urmele pe care le-aş fi putut afla dincolo de gardul curţii s-ar pierde. Ploua torenţial; mai exact, era burniţă, şi asta avea să îngreuieze cercetarea locului. Odată terminată examinarea statică a cadavrului, am dispus trecerea la faza dinamică. Nici trupul şi nici îm­brăcămintea victimei nu prezentau vreo urmă de luptă între ea şi agresor. Devenise cât se poate de limpede că fusese ucisă mişeleşte, lovită pe la spate, iar moartea se instalase fulgerător. La un moment dat, un ofiţer mă chemă lângă o gră­madă de moloz amestecat cu câteva plăci din teracotă sparte şi îmi arătă o toporişcă însângerată. Abia terminai să dau ordinul de a se conserva şi trimite la expertiză posibilul obiect de săvârşire a omorului, când Mihai îmi atrase atenţia că lângă o magazie din curtea doamnei Vârban găsise o sacoşă. Mă îndreptai într-acolo, dar în clipa când mă aplecai să examinez sacoşa descoperită de ajutorul meu, silueta unui bărbat foarte înalt şi uşor încovoiat se desprinse de zidul magaziei, şi veni spre noi. — E-a mea! murmură el, arătând spre obiectul pe care voiam să-l cercetez. Am tresărit; l-am privit atent, spre a mă convinge că nu m-am înşelat, m-am întors brusc şi i-am spus lui Mihai să se ocupe el de „meşterul” Zangă. Tânărul se uită lung la mine şi rămase pironit locului, căci nu înţelegea ce se petrece în sufletul meu. Reveni lângă victimă, şi o vreme privii absent cum se executau fotografiile metrice, pe urmă trecui la grupul celor ce se ocupau cu luatul mulajelor în gips ale urmelor de încălţăminte, ce se găseau din abundenţă în curtea Anei Vârban. Se vede că am ajuns la mică distanţă de locul unde Mihai discuta cu cel pe care îl numisem „meşterul” Zangă, deoarece auzii destul de bine răspunsul celui in­terogat de ajutorul meu: — Ion Zangă! Niciodată... dar absolut niciodată... nu am avut un alt nume. Timbrul glasului şi tărăgăneala vorbelor trădau pe omul netrezit încă din beţie. Discuţia lor părea să continue, dar ajutorul meu vorbea foarte încet, iar eu nu mai auzii decât o şoaptă, ur­mată de un alt răspuns: — Da... sigur. O cunosc bine pe moartă. O… o cheamă Zina... Zina Gogan şi... Fraza i se curmă, părând că-l îneacă plânsul. În clipa aceea nu mă mai putui stăpâni şi mă-ntorsei spre el; din fericire, Ion stătea cu spatele la mine. Con­tinuă: — A fost mare artistă... Ehee! Poate cea mai mare sau… cea mai adevărată. Şi eu... eu am văzut multe artiste, dar nici una ca ea. Nimeni nu juca cum juca ea... Ehei, dar ce prostie am spus! Ea nu juca... Trăia! Înţelegi? Zina trăia orice rol; Zina trăia... Aşa o chema: Zina Gogan – dacă asta mai are vreo importanţă! strigă el, gâtuit de o furie pe care Mihai n-avea cum s-o înţeleagă. Se depărtă de el, îndreptându-se către o tânără care, ciudat, trăgea cu urechea la tot ceea ce discutam eu sau ajutorul meu cu fiecare dintre oamenii prezenţi acolo. Tocmai voiam să o întreb câte ceva în legătură cu in­teresul ei destul de nefiresc faţă de o asemenea împreju­rare, când Ana Vârban îmi apăru dinainte, de mână cu o femeie mult mai tânără decât ea. — Iat-o pe Olga Daneş! făcu prezentarea bătrâna proprietăreasă, şi se grăbi să precizeze rostul demersului său: ea a găsit-o pe Zina, moartă, acolo lângă gard. Tânără indiscretă se grăbi să vină cât mai aproape de micul nostru grup şi, fără să trădeze nici cea mai uşoară urmă de sfială, ne privi cu nişte ochi mari şi vioi, ca a unui copil năzdrăvan şi curios, iar eu, care cu numai câteva clipe mai înainte eram hotărât s-o pun la punct, n-am mai fost în stare să-i fac o cât de mică observaţie, ci mă prefăcui a nu-i mai lua în seamă prezenţa. Mi-am îndreptat atenţia spre Olga Daneş, iar aceasta s-a grăbit să-mi explice: — Dacă fata aceea vă stinghereşte, o puteţi goni de-aici, Of! Generaţia asta tânără n-are nimic sfânt. — Nu, nu mă stinghereşte, am răspuns eu destul de tare, ca „fata aceea”, cum o numise noua mea interlocu­toare pe tânără indiscretă, să mă poată auzi. Un zâmbet trist fu răspunsul de mulţumire al tinerei curioase, şi privirea ei se aplecă pentru prima oară, jenată, spre pământ. — Este o proaspătă absolventă a Institutului de teatru, repartizată la teatrul nostru de câteva luni, se grăbi Olga Daneş să-mi explice. — Doamna Daneş este tot actriţă, preciză Ana Vârban. A fost colegă cu Zina. Mă silii să zâmbesc, pentru a masca astfel că nu-mi era necunoscută aceea pe care bătrâna se străduia să mi-o prezinte sub cât mai multe aspecte. Pe urmă, intrai în subiect: — Aşadar, dumneavoastră aţi fost cea dintâi persoană care a găsit victima, da? Olga păru oarecum stingherită de întrebarea mea. O clipă, avui impresia că privirile ei se îndreaptă spre ma­gazia de lângă care apăruse Zangă, căutând parcă pe cineva. După aceea răspunse pe un ton nu prea sigur: — Da... cred că da. Cred... sper... poate... Am alergat apoi la proprietăreasa mea, şi ea v-a telefonat. Altceva… Glasul puternic al unui bărbat se făcu auzit din stradă. — Ce se-ntâmplă aici? Olga se desprinse de lângă noi şi alergă spre gard. — Zina a fost ucisă! strigă. Bărbatul păru năucit. Privirile i se pironiră în ale aces­tei femei, cu o insistenţă ce aducea a iscodire nemiloasă. Cum scena mă intrigă, pornii spre cei doi. Olga se-ntoarse spre mine. şi se grăbi să mă informeze. — E soţul meu, Romeo Daneş. Romeo păşi dincolo de pragul porţii şi rămase cu ochii aţintiţi asupra victimei. — Du-te! îl îndemnă actriţa în şoaptă, dar el ezită. Apoi se-ntoarse spre mine şi-mi zise cu îngrijorare: — Ce ne facem cu Vlad? Cum o să-i spunem? Ridicai din umeri a nedumerire, iar Romeo se grăbi să-mi explice că Vlad e soţul Zinei. Din spate, cu voce stinsă, un om bâigui: — Eu sunt soţul Zinei. M-am întors şi am văzut un bărbat între două vârste, cu capul descoperit şi cu hainele ude leoarcă. Nu privea pe nimeni, nu căuta nimic, nu aştepta nimic şi părea să fi uitat ceea ce spusese adineaori. De undeva din întuneric, apăru Mihai. Vlad porni cu pas domol spre Zina, iar ajutorul meu se grăbi să-l oprească cu un strigăt autoritar: — Nu-i voie să intraţi! — Lasă-l! contravenii eu dispoziţiei sale. Dumnealui este Vlad Gogan, soţul victimei. Tânărul meu coleg îl privi atent. Probabil că aspectul omului oprit de el din drum îl impresionase, pentru că ochii îi jucau în aburul lacrimilor cu greu stăpânite. Îmi spusei că la urma urmei e încă un copil; abia împlinise douăzeci şi doi de ani. Îi căutai privirea, şi când i-o întâlnii, îl bătui pe umăr, părinteşte. Înţelese gestul meu de îmbăr­bătare, şi ca să-mi dovedească ce bine îşi poate stăpâni emoţiile, se apropie de Vlad, îl luă la braţ, angajându-l în drum spre victimă, şi-i murmură: — Dacă aţi putea… dar numai dacă aţi putea, ştiţi, câteva date... Se depărtară prea mult de mine şi nu mai auzii restul întrebării şi răspunsul lui Gogan, dar, sigur, tânăra indis­cretă, pornită pe urmele lor, le înregistrase cu fidelitate.   *   Şi toate astea mi se perindaseră prin minte cu iuţeala fulgerului pe care mi-l sugerase licărul de lumină azvârlit de un bec pe luciul şinelor de cale ferată. Şi poate că mi-aş fi reamintit multe alte lucruri în legătură cu asasinarea Zinei Gogan, ca de pildă primele interogatorii, intervenţiile colegilor, atitudinea fiecărui om audiat, faţă de victimă, faţă de ceilalţi martori şi chiar faţă de ancheta noastră, dacă glasul unei tinere fete nu m-ar fi trezit din sumbrele mele amintiri. — Bună dimineaţa, tovarăşe procuror-şef! Tresar şi mă întorc brusc, descoperind un chip frumos, luminat de doi ochi mari, iradiind de bucuria revederii cu mine. — Bună dimineaţa! mă grăbesc să-i răspund. Se crapă de ziuă, iar lumina asta difuză, ca şi tulbu­rarea, pradă căreia încă mă mai aflu, nu-mi îngăduie s-o recunosc. Fata pare amuzată de nedumerirea mea. După câteva clipe, îşi ridică gluga de pe cap şi se holbează la mine de parcă m-ar întreba: „Hei, nici acum nu ştii cine sunt?” — Iscoado! izbutesc eu să strig, şi tânără hohoteşte de râs. — Mai ţineţi minte cum mă cheamă? — Anca! Anca Ceplan, răspund eu, şi n-aş putea spune cine dracu m-a pus s-adaog: ...dacă asta mai are vreo importanţă. Ochii aceia, luminoşi până atunci, se-ntunecară deodată, privirile i se desprind dintr-ale mele, se abat spre depărtări, căutând parcă un reazem în orizontul cernut de albul zăpezii. Pentru moment mă pomenesc că întreb prosteşte: — Ce s-a întâmplat? Tânăra mă măsoară cu o privire ascuţită, parcă să se asigure de buna mea credinţă, şi abia într-un târziu murmură: — Cred că vorbele domnului Ion Zangă nu au fost rostite în batjocură. Sau cel puţin să nu le fi spus în prezenţa mea! În clipa asta îmi amintesc răspunsul pe care Ion i-l dăduse lui Mihai în legătură cu Zina Gogan. Sunt atât de plăcut impresionat de sensibilitatea tinerei mele interlo­cutoare şi – de faptul că îl apără pe Zangă, încât nu gă­sesc altceva mai potrivit decât s-o mângâi ca pe propriul meu copil, să-i scutur zăpada de pe păr şi să-i trag bine gluga pe cap. Îşi lipeşte obrazul de mâneca paltonului meu, şuşotind printre lacrimi: — Vă rog să mă iertaţi. Ştiţi, pe mine m-a cam scos dintr-ale mele moartea doamnei Gogan. Deşi am trăit numai două-trei luni în preajma ei, pot spune că n-am îndrăgit-o degeaba. Da, da, se grăbeşte ea să mă asigure, sunt oameni pe care izbuteşti să-i cunoşti dintr-o privire, dintr-un simplu gest, iar pe alţii... nici într-o viaţă. Ha-ha! se străduie Anca să pară veselă. Ştiţi de ce-am izbucnit în lacrimi adineaori? Pentru că... pentru că sunt o proastă. Da, cât sunt de mare, pe-atât sunt de proastă. Ha-ha-ha! Cum de mi-a trecut prin minte că dumneavoastră l-aţi putea jigni pe „meşterul” Zangă? Îmi scutur capul în senin de negare, dar ea a înţeles ceea ce eu nu bănui. — Am minţit. De fapt, gestul dumneavoastră m-a făcut să plâng. Ştiţi, pe mine m-au mângâiat doar doi oameni; de când mă ştiu, numai doi oameni m-au mângâiat: Zina şi dumneavoastră. Aşaa... au mai pus mâna şi alţii pe mine, dar să mă simt eu cu-adevărat mângâiată... nu, nu mi s-a întâmplat decât cu Zina, şi-apoi astăzi. Şi... şi Zina... ştiţi de ce m-a mângâiat? O! Tot pentru că i-am luat apărarea domnului Zangă. Era o repetiţie generală... Dumnealui mai face figuraţie la noi şi... — Zangă?! izbucnesc eu necontrolat. Zangă a ajuns figurant? — Da, se arată Anca speriată. — Cred că e rândul meu să-mi cer scuze, spun eu, ru­şinat din pricina nesăbuitei mele izbucniri, încât fata zâmbeşte îngăduitor. — Nu-i nimic. La urma urmei, mă bucură că şi dum­neavoastră socotiţi că e prea puţin pentru domnul Ion Zangă. Şi Zina spunea la fel. A! Toată povestea a pornit de la domnul Daneş, soţul Olgăi... El e regizor de film, dar cum nu prea e folosit pe-acolo... pune în scenă, din când în când, pe la teatrul nostru vreo piesă, şi-atunci şi-atunci... din câte-am aflat de pe la colegii mai vârstnici, soţia lui – Olga – capătă rolul principal. Ei bine, acum două luni, când au început repetiţiile la noua piesă regizată de Romeo Daneş, era nevoie de un vagabond, dar ştiţi... de un tip care să pară cu-adevărat lipsit de cea mai mică urmă de personalitate... de nădejde, de tot ce-ar fi putut însemna legătura cu viaţa. Vă daţi seama, sper, cât de greu este să găseşti un asemenea tip, mai ales că rolul e tare ingrat: vagabondul avea doar câteva replici şi apărea numai de două ori în scenă, dar prezenţa lui era hotărâtoare pentru relevarea contrastului de atitudini, poziţii sociale şi mai ales împrejurări de viaţă care pot depersonaliza un om, Ei bine, şeful maşinist l-a adus pe domnul Zangă, l-a pre­zentat lui Daneş, iar acesta a zâmbit puţin încurcat, fiindcă cei mai mulţi dintre actori ştiau că noul figurant locuieşte chiar în curtea bătrânei Ana Vârban şi deci îi este vecin. Desigur, regizorului nu i-a prea convenit că şeful maşinist a descoperit tipul pe care el ar fi trebuit să-l observe îna­intea tuturor, şi s-a purtat foarte urât cu „meşterul”, batjocorindu-l în fel şi chip. Dar asta i-a mers până când „meşterul” s-a urcat pe scenă. Atunci s-a petrecut un mi­racol! Da, da, un adevărat miracol! Domnul Zangă deve­nise cu totul altul decât jerpelitul pe care l-aţi văzut şi dumneavoastră. Ochii prinseră a-i străluci de parcă ar fi avut febră, îşi privi partenera, care... care era Zina Gogan, şi când înaintă spre ea murmurând „Iată... iată cum în­ţeleg eu să mă pedepsesc!”, noi toţi am izbucnit în plâns. Ştiţi dumneavoastră ce-nseamnă când plâng actorii cu-adevărat? înseamnă că se găsesc în faţa unui autentic talent. Ei bine, după câteva clipe, Olga Daneş a făcut o criză de nervi, a urlat cât o ţinea gura: „Dacă nenorocitul ăsta merge pe această linie... se denaturează sensul piesei!” Romeo i-a dat dreptate, căci a priceput că deşi soţia lui avea rolul principal, Zina – în compania unui partener de o evidentă virtuozitate – avea s-o umbrească foarte mult şi i-a tăiat cele câteva replici din text. Ei bine, repetiţia s-a reluat, rolul vagabondului reducându-se doar la o singură trecere prin scenă. Toţi erau mâhniţi, dar supărarea noastră n-avea să dureze decât până la reapariţia domnului Zangă; când a trecut pe dinaintea câtorva personaje şi le-a privit, pe fiecare în alt fel, de parcă ar fi cunoscut piesa ca pe propriile-i zdrenţe, ne-am cutremurat. După aceea, odată ajuns în faţa Zinei, fără s-o privească măcar, şi-a ridicat braţele şi le-a lăsat apoi să recadă, lent, în­tr-un gest de total şi sfâşietor abandon. Jucase, ba chiar trăise magistral acel moment al renunţării definitive, mult mai bine ca mai înainte, pentru că de data asta era elibe­rat de convenţia impusă de text. Toţi cei din sală ne-am ridicat de pe scaune şi l-am aplaudat îndelung. Atunci, „meşterul” a venit spre noi până la marginea scenei, ne-a privit atent, iar după o vreme ochii lui s-au înălţat spre galerie, căutând parcă pe cineva anume, şi s-a înclinat doar aceluia ştiut numai de el. Noi toţi ne-am pornit iar pe aplauze; aplaudam un mare, un foarte mare moment de teatru, curmat de strigătul lui Daneş: „Părăsiţi sala! Nu rămâne decât cel care repetă. Ce-nseamnă tot circul ăsta?” În clipa aceea m-am repezit în faţa lui, urlând aproape: „Circ faci dumneata! Şi dacă poţi fi atât de subiectiv, te cred şi lipsit de sensibilitate; poate că nici talent nu ai!” „M-a scos din rol”, chicoteşte ea, străduindu-se să râdă, dar Zina m-a mângâiat şi mi-a spus: „Dacă nu joci dumneata, înseamnă că nici de mine nu e nevoie”. Şi m-a mângâiat din nou. Am fost repusă în drepturi; ştiţi, Zina era capul de afiş în orice spectacol, indiferent de întin­derea rolului interpretat. Ea era adorata publicului şi... Dar ce faceţi? Vă vad foarte emoţionat... O! Aş putea să jur că dacă mai continui povestea domnului Zangă, procurorul-şef al oraşului nostru va izbucni în lacrimi. Îmi desprind privirea din cea a tinerei actriţe, şi mă prefac că scrutez depărtările; — Ştii, o clipă m-am temut că zăresc trenul. — Asta ar fi fost îngrozitor! se arată ea dispusă să renunţe la agravarea stării în care mă cufundase. Ne găsim la mare distanţă de gară. — Într-adevăr, răspund eu, bucuros că discuţia alu­necase pe alt tărâm. Anca se apleacă, îşi umple pumnii cu zăpadă şi pe urmă şi-i repede pe obraji. — Faceţi şi dumneavoastră la fel, mă îndeamnă. Nici nu ştiţi cât de mult ajută. Aşadar, fata aceea ştia că am nevoie să-mi potolesc dogoarea care mă încinsese, şi în naivitatea ei crede că simpla cufundare a feţei într-un pumn de omăt poate fi salutară. Mă supun sfatului său şi încep să mă mai liniştesc. Pe urmă îi arăt ceasul. Drept răspuns, ea îmi arată zarea cernită de ninsoare, care pare să nu mai contenească. O vreme privim amândoi uriaşa sită prin care se strecoară fulgi mari şi albi. Apoi pornim tăcuţi spre gară, unde odată ajunşi, actriţa mă întreabă, pe un ton ce trăda un interes deosebit: — Ancheta dumneavoastră a mai progresat? Tresar şi mă-ntorc spre ea. — Vreau să zic, precizează fata, dacă aţi obţinut date în legătură cu asasinul. Ştiţi, continuă ea văzându-mă con­trariat de întrebarea aceea atât de directă, mi-am îngăduit să vă mărturisesc această curiozitate în speranţa că perseverând în atitudinea mea nu vă oblig să-mi schimbaţi calificativul „Iscoadă”. Zâmbesc, şi asta cred c-o încurajează puţin. — La drept vorbind, nu prea mă interesează numele ucigaşului. Ştiţi... pentru mine... faptul şi cauza au impor­tanţă; restul e chestiune de rutină. Încep să devin atent la peroraţia tinerei mele interlocu­toare; intuiesc un interes nemărturisit, ascuns cu grijă, şi simt nevoia să-l aflu. Cuvintele ei „...faptul şi cauza au importanţă” se înşurubează adânc în mintea mea şi prind a mă răscoli. Curând, cealaltă părere „...restul e rutină” simt chiar că mă şochează, dar îmi dau seama că sensul acestor ultime cuvinte avea menirea să exprime nu o desconsiderare a profesiei mele, ci un tâlc nepriceput încă de mine. Fata înţelese frământarea mea şi se grăbeşte să-mi vină în ajutor: — Am scris o piesă de teatru, scurtă, într-un singur act, care cuprinde numai două tablouri. O privesc şi mai nedumerit, iar dânsa continuă: — O piesă în care e vorba despre asasinarea Zinei Gogan. Da, da, un caz autentic, personaje reale... O! Dar ce-am pătimit până i-am convins pe colegii mei să inter­preteze rolurile! Şi când vă gândiţi că nu le ceream să facă ori să spună nimic altceva decât ceea ce au făcut ori au declarat atât la primele cercetări, cât şi la interogatoriul ce li s-a luat la procuratură. În clipa aceea tresar şi, neputându-mă stăpâni, o întreb: — Bine, înţeleg că tot ce-au declarat la cercetarea locu­lui crimei îţi este cunoscut pentru că... — Pentru că am tras cu urechea, mă ajută Anca să-mi mărturisesc gândul până la capăt. — Evident, recunosc eu, dar atitudinea lor şi tot ce s-a discutat în biroul meu, după primele cercetări, cum de le-ai aflat? Pe buzele ei flutură un zâmbet superior. — Hm, am iscodit pe fiecare dintre ei, şi tot ce mi-au mărturisit am trecut în piesă. A! Bineînţeles că fapta mea pare o indiscreţie, dar... — Pare? Aşa crezi dumneata? Pare? mă arăt eu su­părat. Tânăra aşteaptă să mă mai liniştesc, şi-apoi, pe un ton cât se poate de firesc, îmi mărturiseşte ceva care ar fi înnebunit chiar şi pe cel mai calm om din lume: — Mă surprinde că n-aţi fost încă informat. — Informat? La ce te referi? — La insistenţele depuse de mine pe lângă toţi cei pe care i-aţi audiat sau... interogat în biroul dumneavoastră, pentru Zina, dar mai ales la motivul… acelaşi motiv l-am invocat în faţa fiecăruia dintre martori spre a-l determina să mi se spovedească. — Şi, mă rog, care a fost motivaţia dumitale? — Faţă de ei! precizează actriţa cu oarecare duritate. Aşadar, faţă de mine avea să enunţe alt... sau poate alte motive. Ridic mâinile în semn de acceptare, şi ea continuă: — Ei bine, le-am spus că mă tem de dumneavoastră şi mai ales de procurorul cel tânăr... Atunci, fiecare dintre ei s-a simţit dator să-mi explice cât de abil s-a descurcat la interogatoriu, ocolind răspunsuri neconvenabile şi chiar abătând discuţia de pe făgaşul cerut de cercetări. — Va să zică, toţi cei pe care i-am audiat în legătură cu moartea Zinei au fost nesinceri! mă arăt eu indignat. Anca surâde, marcând – nu fără ostentaţie – o oarecare îngăduinţă faţă de supărarea mea, Abia într-un. târziu, pe un ton coborât ca atunci când dezvălui unui copil un mare adevăr de viaţă, îmi explică: — Tovarăşe procuror-şef, vedeţi cât de uşor se pot produce anumite mutaţii?! Iată, cu câteva clipe mai înainte eraţi consternat de atitudinea mea faţă de martorii pe care i-am descusut asupra celor discutate cu dumnea­voastră, iar acum aţi uitat de primul vinovat şi v-aţi lăsat atras de ceilalţi. Nu vă gândiţi că nesocotirea pe care mi-o arătaţi m-ar putea ofensa? Zâmbesc încurcat, caut să-mi ascund nedumerirea în care ea doreşte să mă cufunde, simţind că jocul nu avea să dureze prea mult. Pe urmă, îmi spun că insinuarea ei de mai înainte s-ar fi putut să fi fost rostită doar pe jumă­tate în glumă, intenţia sa fiind de a-şi pune cât mai mult în valoare revelaţia care avea să urmeze. „Cam prea multă derută”, gândesc eu, şi mă hotărăsc să-i grăbesc destăi­nuirea. — Cred că ai dreptate; dumneata eşti principalul vinovat. — De bună seamă, consimte fata. Şi se grăbeşte să adaoge: Ceilalţi nu sunt decât nişte copii cărora le place să facă pe grozavii. Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile lor, însă atitu­dinile jucate faţă de mine erau curate perle; vorbesc des­pre construcţia piesei pe care am scris-o. Ştiţi, dacă totul ar fi decurs liniar, acţiunea s-ar fi înfăţişat cât se poate de plicticos şi n-ar mai interesa pe nimeni. „Fata asta vrea să mă ducă chiar în fundul prăpastiei, acolo unde bezna derutei înghite până şi cea mai limpede judecată”, îmi spun eu după o îndelungă chibzuinţă. „Se vede că şi-a pus la punct cu mare abilitate discuţia, pe care vrea s-o consider ca din întâmplare. Cu siguranţă că dacă nu m-ar fi întâlnit aici, mi-ar fi ieşit în cale cine ştie unde şi tot şi-ar fi pus ciudatul plan în aplicare. Dar, la urma urmei, ce urmăreşte?” întrebarea prinde a mă chinui, iar tăcerea ei ameninţă să devină un adevărat su­pliciu, „Răspunsul trebuie să-l aflu chiar din spusele ei”, îmi impun eu, şi încep să recapitulez tot ceea ce mi-a spus. Dar, ori de unde aş începe rememorarea discuţiei noastre, o frază pare să se fi cuibărit adânc în mintea mea şi să mă obsedeze chiar, suprapunându-se tuturor celorlalte: „Sunt sigură că cei mai mulţi dintre ei au fost cât se poate de sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat...” „Va să zică, Anca era sigură că majoritatea martorilor audiaţi de mine şi de Mihai fuseseră sinceri. Aşadar, continui eu să-mi limpezesc gândurile, nu toate persoanele ascultate în cazul asasinării Zinei Gogan au fost sincere!” Tânara mea însoţitoare nu precizase însă un asemenea aspect al anchetei, şi după o vreme doresc a sfârşi prin a-mi spune că interpretarea mea poate fi eronată. Dar fraza îmi revine în minte cu şi mai mare insistenţă, silindu-mă să mi-o reamintesc pe de-a-ntregul: „...cei mai mulţi dintre ei au fost sinceri în declaraţiile pe care vi le-au dat, însă ati­tudinile jucate faţă de mine erau curate perle”. „Deci, atitudinile martorilor faţă de Anca Ceplan fuseseră altele decât cele jucate faţă de mine şi Mihai! Dar de unde putea şti actriţa cum se comportaseră martorii în biroul meu? Desigur, numai din confidenţele pe care i le-au făcut”, caut eu un răspuns logic, dar imediat judecata îmi este incitată de un nou aspect al problemei: „De ce au spus martorii, tinerei lor colege, că au jucat cum au vrut… cum le-a convenit, în anchetă? Asta n-o face decât cineva care doreşte să ocolească adevărul, să ascundă ceva.” Recapi­tulez cu încăpăţânare fiecare cuvânt rostit de interlocutoa­rea mea şi sfârşesc prin a mă întreba cu glas tare: — Oare toţi au jucat în fals la interogatorii? Anca se opreşte brusc şi mă sileşte să fac la fel, agăţându-se de braţul meu. Pe urmă îmi caută privirea, mi-o ţintuieşte şi-mi răspunde pe un ton care nu se sfieşte s-arate supărarea: — Dar nici prin minte nu mi-a trecut să spun aşa ceva. Nu-mi rămâne decât să uit că v-am întâlnit şi să vă rog a face la fel. Sper că nu voi fi chemată să dau declaraţii pentru că mi-am îngăduit luxul să discut cu dumnea­voastră o problemă personală. Se vede că am privit-o atât de nedumerit, încât îşi ascunde faţa în palme, ruşinată de nepotrivita ei purtare. Dar numai asta să fi fost? Numai regretul faţă de o izbucnire necontrolată, ori şi părerea de rău că intuisem prea repede, fie şi o părticică din intenţiile sale? — Eu, murmură ea într-un târziu, am scris piesa despre care vă vorbeam, aşa... ca un protest împotriva unui act antisocial, împotriva celui mai odios act antisocial – căci ce altceva poate oripila omenirea mai mult decât o crimă? Spuneţi-mi! Cunoaşteţi o speţă mai josnică decât omuci­derea? — Nu! îi răspund eu, căutând să par cât mai convins că acela era singurul scop urmărit de ea. Fata zâmbeşte satisfăcută şi mă invită printr-un gest să ne reluăm drumul. O vreme, mergem tăcuţi, fiecare părând mulţumit de acele clipe de răgaz, după o înfruntare care ameninţase să se termine atât de neconvenabil pentru amândoi. Caut să nu mă mai gândesc la nimic şi să mă bucur de lumina zilei care apăruse şi de strălucirea zăpezii, când în depărtare, se face auzit şuieratul unei locomotive. Actriţa îşi priveşte ceasul şi murmură: — Soseşte! Suntem la numai câţiva zeci de metri distanţă de gară. Iuţim pasul, şi curând ne aflăm dinaintea bradului căzut în zăpadă. Mă reped şi-l ridic. — E al dumneavoastră? — Da, răspund eu, şi-l scutur de zăpada care se aşe­zase din abundenţă printre crengi. — Nu aşa! strigă Anca. Mă-ntorc şi-o privesc mirat pentru dojană, căci nu-i pricep sensul. Tânăra îmi ia bradul din mâini şi, cu o grijă exagerată, începe a-i şterge zăpada de pe fiecare crenguţă. Mă uit mai departe la ea. Fata se-ntoarce şi-mi surprinde privirea. Ia bradul în braţe, îşi lipeşte obrazul de ţepile lui şi, jenată parcă, în­cearcă să-mi explice purtarea de mai înainte. — Ştiţi... eu n-am avut niciodată pom de iarnă... A! Să nu vă închipuiţi că n-am bani să-mi cumpăr... Am! Doar am un salariu. Încearcă să râdă, dar ochii îi joacă în la­crimi, şi vorbeşte mai mult spre a-şi stăpâni emoţia pradă căreia a căzut: Aş putea să-mi cumpăr chiar doi... şi chiar trei pomi, dar... vedeţi... acum sunt mare, iar farmecul pomului de iarnă îl guşti cu-adevărat numai când eşti copil. — Anca! şoptesc eu, covârşit de trista ei mărturisire, şi tresar, speriat că i-am spus pe nume. — Nu... nu vă sfiiţi... Chiar îmi face plăcere să mă chemaţi astfel. — Anca, reiau eu şoapta, nici eu n-am avut pom de iarnă... niciodată. Ce-ar fi să vii la noi în noaptea de Anul Nou? Tânăra se holbează la mine, părând că nu-i vine să creadă. Apoi bâiguie: — Vorbiţi... vorbiţi serios? — Da. — Şi o să asist când aprindeţi lumânărelele? — Desigur. — Pot să vin mai devreme? Pot... pot să vă ajut să-l gătiţi... Am şi eu câteva globuleţe... Mai pot să cum­păr... Am şi beteală... multă, multă beteală, se precipită ea, într-un elan fără seamăn. — Ai să vii când totul e gata; cu câteva minute înaintea sosirii lui Moş Gorilă. — Să ştiţi... dacă-mi daţi voie, o să-i spun şi eu o poezie. Spun foarte frumos. O să vedeţi... Spun foarte fru­mos poezii. Ultimele cuvinte îmi sunt acoperite de şuieratul locomo­tivei care intra în gară. — Dacă-i aşa, atunci Moşul o să-ţi aducă un dar care o să te bucure şi să... Anca ia bradul în braţe şi se năpusteşte cu el pe scara unui vagon, astfel că mă văd silit s-o urmez. Curând, pornim spre casă; privim înapoi: am lăsat peronul aproape pustiu. După o vreme, gândul la piesa Ancăi începe să mă chinuie. Nu mă mai pot stăpâni, aşa că o întreb: — N-ai vrea să-mi vorbeşti despre piesă? Fata tresare, speriată parcă de bruscheţea cu care am smuls-o din cine ştie ce visuri ori sumbre amintiri. Mă priveşte încruntat, poate vrea să-mi arate nemulţumirea ce i-am stârnit-o, şi după câteva clipe îmi confirmă presu­punerea. — Să nu vă temeţi că e o melodramă în care efectul lacrimogen abundă. Dimpotrivă. Se vede că expresia chipului meu n-o convinge că m-ar fi lămurit pe deplin şi continuă pe un ton rece şi dur: Dacă ţineţi cu orice preţ, să aflaţi pentru ce am scris această piesă, o să vă mărturisesc, dar... sinceritatea mea nu vă va bucura prea mult. — Oricum, prefer adevărul, caut eu s-o incit, pe jumă­tate în glumă. Dar ea pare să fi devenit insensibilă. — Ei bine, am scris această piesă... — Pentru că ai vrut să-ţi manifeşti indignarea faţă de cel mai atroce act antisocial: crima. Surâde ironic şi îşi clatină capul în semn de negare. — Atunci, m-ai minţit. — Nu... n-am minţit: n-am minţit niciodată. Uneori însă, spun lucrurile doar pe jumătate. Ca acum; se vede că mi-am făcut o obişnuinţă din a nu spune totul dintr-o dată. — Fie! mă învoiesc eu să-i accept explicaţia, şi actriţa se grăbeşte să-şi completeze motivarea scrierii acelei piese. — Am scris-o şi pentru că ancheta dumneavoastră înaintează cu pas de melc; da, da, am vrut să vă stârnesc ambiţia, să vă incit; cineva tot trebuia s-o facă, iar eu... m-am gândit că astfel vă pot ajuta. Mă credeţi? Dacă n-ar fi adăogat acel „Mă credeţi?” izvorât din adâncul purităţii sale, pe un ton de vădită nesiguranţă, poate că m-aş fi lăsat îmbrobodit de aparenţa logică şi mai ales posibilă a motivării sale, dar întrebarea, adăogată fără noimă unei argumentări atât de severe, mă pune pe gânduri. „Ce nevoie are fata asta ca eu s-o asigur că o cred?” îmi spun după o vreme. Şi încep s-o observ atent. Ţine bradul atât de strâns în braţe, de parcă s-ar teme că cineva i l-ar putea smulge dintr-o clipă în alta; sunt sigur că atitudinea ei trădează frica de a nu-şi da în vileag adevărul, pe care-l doreşte cu siguranţă ştiut numai de ea. „Dar despre ce adevăr poate fi vorba şi mai ales în legătură cu cine?” mă întreb îndelung. Sfârşesc prin a-mi surâde cu îngăduinţă pentru naivitatea de care începusem să dau dovadă. „Evident, numai despre un adevăr în legă­tură cu asasinarea Zinei Gogan poate fi vorba.” Dar gân­durile par să se fi înţeles între ele, căci mă asaltează, care mai de care, cu fel şi fel de întrebări. La un moment dat, începe să-mi stăruie în minte: „De ce nu spune Anca Ceplan tot ce ştie? De ce nu mărturiseşte ceea ce ştie ori a aflat sau măcar presupune? Ce taină împiedică o fiinţă atât de tânără şi pură să mărturisească ceva ce ar putea duce la descoperirea făptaşului, pe care ea îl doreşte expus necruţătorului aprobriu public? Dar ia stai, caut să pun stavilă tulburării care ameninţă să mă cuprindă din ce în ce mai mult, nu cumva Anca explică totul prin piesa ei?” Mă hotărăsc să-mi aflu liniştea cerându-i piesa. — O piesă nu se citeşte... întotdeauna bine. Dacă ţineţi cu-adevărat s-o cunoaşteţi, trebuie s-o vedeţi în specta­col... la teatru, pentru că acolo, pe scenă, litera moartă capătă viaţă, cuvintele prind rezonanţă şi sensuri, inten­ţiile mele, ca autoare, vor fi transcrise prin mimica inter­preţilor, şi câte altele. Îşi expune scurta pledoarie cu atâta patos şi aproape pe nerăsuflate, încât nu sunt în stare să-i comunic imediat că accept invitaţia. Şi fata, departe de a mă fi înţeles, ia tăcerea mea drept refuz ori, în cel mai fericit caz, ezi­tare, şi se întristează. Pe urmă, aproape în şoaptă, adaogă: — Vă conjur! Veniţi să vedeţi o repetiţie generală! Faceţi-o măcar pentru Zina; în memoria ei, a celei mai bune actriţe din urbea noastră. Ar fi... ar fi cel mai pios... cel mai frumos omagiu pe care i l-aţi putea aduce. — Bine. Voi veni. — Să-l luaţi şi pe ajutorul dumneavoastră. O privesc mirat, şi ea se grăbeşte să-mi explice: — E mai bine să veniţi împreună; vreau să spun... mai bine să asiste în prezenţa dumneavoastră decât să vină... altă dată... singur. Mă simt azvârlit din nou într-o stare de cumplită derută. „Ce vrea să însemne această bizară motivare în legătură cu invitarea lui Mihai... împreună cu mine? Se teme oare de anumite obiecţii pe care eu le-aş putea avea şi crede că şi-ar putea găsi un aliat de generaţie în aju­torul meu? Hm! Ce-ar fi să se teamă de el şi să conteze pe sprijinul meu? Dar de ce toate astea? De ce să se teamă?... Poate... poate pentru că nemulţumirea ei faţă de ritmul anchetei noastre este strigată într-un fel... jignitor? Ori... şi mai rău?...” — Ştiţi, mă întrerupse Anca de parcă mi-ar fi citit gândurile, eu voi interpreta rolul procurorului şi aş dori o părere de... specialist. Dacă sunt doi, cu-atât mai bine. Un scrâşnet de frâne, un şuierat prelung, şi trenul îşi micşorează simţitor viteza. Anca se ridică de pe banchetă, ţinând bradul, strâns, în braţe. — Am ajuns la noi… acasă! murmură ea, cu un aer de uşurare. O privesc atent şi-mi spun că tot nu mi-a mărturisit întregul adevăr. Mai ştii? Poate... fiindcă vrea cu orice preţ să m-aducă la teatru şi să-i văd piesa. Sau poate că piesa aceea o fi adevărul, cum îl crede ori îl simte ea. Poate că spectacolul este adevărul tuturor celor care au consimţit să joace… sau măcar o opinie, asupra adevăru­lui... opinie... opinia multora... opinia publică... Coborâm din tren şi trecem în grabă pieţe liniile înză­pezite. Peronul e liniştit: ici şi colo – câţiva localnici cu bagaje voluminoase. Ajungem dincolo de sala de aştep­tare şi ieşim în stradă. Anca îmi spune: — Mâine seară! Mâine seară la ora 19. E o generală cu public; mai exact: cu cei din teatru şi familiile lor. Aşa se obişnuieşte înainte de premieră. — Voi veni! Vom veni! mă corectez eu de-ndată. Îmi întinde mâna, şi eu fac la fel. Continuă să ningă.