Edgar Wallace

CAPITOLUL I SPĂRGĂTORUL — AMATOR DE CASE DE BANI   În seara de 27 mai 1911, biroul Gilderheim, Pascoe et C-nie, bijutieri în Little Hatton Garden, nu dădu nimic de bănuit agentului de serviciu care încearcă încuietoarea şi împinge puţin uşa, aşa cum avea obiceiul. Până la ora 9 seara, biroul fusese ocupat de domnul Gilderheim şi funcţionarul lui de încredere. Un in­spector civil, însărcinat cu observarea cazurilor suspecte, socotise că lumina care se vedea la o fereastră a primului etaj intra în această categorie, şi urcase să-i determine motivul. Era într-o sâmbătă şi birourile din Hatton Garden sunt de obicei părăsite, în această zi, cel mai târziu la orele 3, de către funcţionari şi patronii lor. D. Gilderheim, om simpatic, auzind bătăi în uşă, venise să deschidă, înarmat ca precauţie, cu un revolver. El se bucură constatând că incidentul se mărginea doar la o scurtă conversaţie cu un inspector de poliţie cunoscut. Explică faptul că primise chiar în ziua aceea un pachet cu diamante de la o casă din Amsterdam, şi că el clasa pietrele înainte de plecare. După câteva glume asupra tentaţiei oferite de diamantele în valoare de şaizeci de mii de lire, inspectorul plecă. La nouă şi patruzeci, d. Gilderheim închise biju­teriile în casa de bani, în faţa căreia ardea zi şi noapte o lampă, şi întovărăşit de funcţionarul său, părăsi birourile din Little Hatton Garden 33, luând-o spre Holborn. Agentul de serviciu le ură noapte bună, şi inspectorul civil, care se găsea la capătul străzii, spre Holborn, schimbă câteva cuvinte cu ei. — O să fii de serviciu toată noaptea? întreabă d. Gilderheim, în timp ce secretarul lui oprea o maşină. — Da, domnule, răspunse inspectorul. — Bine, făcu negustorul. Aş dori să observi în mod deosebit biroul meu. Am lăsat o sumă mare în casa de bani şi sunt îngrijorat. Inspectorul surâse. — Nu cred să aveţi motive de îngrijorare — adăugă el. Şi după plecarea maşinii, care-l ducea pe d. Gilder­heim, el reveni la nr. 33. Dar multe lucruri se petrecuseră în scurtul răstimp dintre plecarea bijutierului şi înapoierea detectivului. Doi oameni soseau în stradă din partea opusă, tocmai când Gilderheim ajunsese lângă inspector. Ei mergeau repede. Primul se îndreptă, fără şovăială, spre nr. 33, deschise uşa cu o cheie şi intră. Al doilea îl urmă. Nici o pregetare, nimic ascuns în mişcările lor. S-ar fi putut crede că locuiseră în acea casă toată viaţa lor, atât de naturale le erau gesturile. Abia intrase al doilea, când apăru un al treilea personaj, din aceeaşi direcţie. El deschise uşa şi intră, la rândul său, cu aceeaşi siguranţă şi încredere de care dăduseră dovadă şi ceilalţi doi. Trei minute mai târziu, doi din cei trei oameni erau la etajul întâi al clădirii. Cu o extraordinară promptitudine, unul din ei scoase din buzunare două sticluţe de fier, fixă cu îndemânare tuburile de cauciuc şi anexă nişte foale, în timp ce al doilea expunea pe duşumea o trusă cu instrumente bine călite şi perfect executate. Nici unul din ei nu vorbea. Erau amândoi întinşi pe burtă, fără a încerca să facă vreun gest care să stingă lampa ce ardea în faţa casei de bani. Ei lucrară în tăcere câteva minute, apoi, cel mai voinic exclamă, privind reflectorul aşezat într-un unghi al plafonului şi care permitea să se observe din stradă partea de sus a casei de bani: — Sper că nu ne vor trăda oglinzile. Al doilea spărgător era un tânăr înalt, svelt, al cărui păr ondulat îl evoca pe cel al unui muzicant. El dădu din cap. — Este imposibil să fim văzuţi, decât doar dacă s-ar răsturna toate legile opticii, confirmă el cu un uşor accent străin. — Asta mă linişteşte, spuse primul. Apoi fredonă o romanţă în surdină, îndreptând flacăra spre uşa de oţel. Tăie cu grijă încuietoarea şi nu se îndoi de reuşită, căci casa de fier era de tip vechi. Timp de o jumătate de oră nu mai schimbară nici un cuvânt. Omul cu foalele continua să lucreze, celălalt privea, tăcut şi atent, gata să intervină. După treizeci de minute cel mai în vârstă îşi şterse sudoarea, care-i curgea pe frunte, căci căldura flăcării, reflectată de uşa de oţel, era înăbuşitoare. — De ce ai făcut atâta zgomot închizând uşa? — întrebă el. De obicei, eşti mai atent, Galli. Celălalt îşi aplecă mirat ochii spre el. — N-am făcut nici un zgomot, dragă George. Dacă ai fi fost pe coridor, ţi-ai fi dat seama; de fapt, am închis uşa tot atât de încet cum am deschis-o. Cel întins pe duşumea surâse. — Ar fi fost destul de încet, spuse el. — De ce? — întrebă celălalt. — Pentru că n-o închisesem. Ai intrat în urma mea. În tăcerea care urmă cuvintelor lui, el simţi ceva care-l făcu să ridice capul. Figura tovarăşului exprima stupefacţie. — Am deschis uşa cu cheia mea, spuse cel tânăr încet. — Ai deschis? George încruntă sprâncenele. — Nu te înţeleg, Callidino. Am lăsat uşa deschisă şi ai intrat după mine. — Am deschis eu singur uşa cu cheia, spuse el liniştit. Dacă a intrat cineva după tine… atunci trebuie să căutăm cine e. — Vrei să spui?… — Vreau să spun, continuă micul italian, că ar fi foarte supărător, ca să fie de faţă un al treilea. — Te cred! spuse celălalt. — De ce? Cei doi oameni se întoarseră tresărind, căci vocea care pusese această întrebare, fără vreo umbră de emoţie, era a unui al treilea individ care stătea în deschi­zătura uşii, apărat de un unghi al peretelui de privirile venind dinspre fereastră. Era în frac şi purta pe braţ un pardesiu de vară. Nu se putea şti ce fel de om este sau să i se judece înfăţişarea căci obrazul îi era acoperit de o mască neagră. — Nu mişcaţi, ordonă el, şi nu luaţi drept o amenin­ţare revolverul pe care-l am în mână. Nu-l ţin decât spre a mă apăra. Ori, veţi recunoaşte, că în împreju­rările de faţă am serioase motive să iau această precauţie. George Wallis râse înăbuşit. — Domnule, spuse el fără a-şi schimba poziţia, sunteţi poate un om aşa cum îmi place; dar aş fi mai convins, dacă mi-aţi spune ce doriţi. — Vreau să învăţ, spuse necunoscutul.

CAPITOLUL I Moartea lui John Millinborn   „Nu ştiu dacă există o lege care să mă împiedice să o fac dar, dacă există, va trebui să cauţi să o ocoleşti. Eşti jurist deci vei şti ce-i de făcut.” Muribundul privi fix în ochii vechiului său prieten, care îl privea cu milă şi citi în ochii lui un consimţământ. Nu se putea imagina diferenţă mai mare ca cea existentă între cel culcat în pat şi silueta fină, îngrijită a celui ce era aşezat lângă el. John Millinborn, bine clădit, fusese un sportiv, cu voce puternică şi mâini mari şi îndemânatice; James Kitson iubise întotdeauna studiul, îşi petrecuse viaţa în birourile prăfuite ale tribunalelor. Şi totuşi, între cei doi oameni — armatorul milionar şi marele avocat — aşa de diferiţi în gusturile lor şi felul de viaţă, există o prietenie profundă şi sinceră. „Voi face tot posibilul, John. Dar îi laşi acestei fete o mare responsa­bilitate cu suma de 2 milioane şi jumătate de lire.” „Mă eliberez de o responsabilitate şi mai mare, Jim. La moartea tatălui meu am primit eu şi sora mea câte o sută de mii de lire. Eu mi-am sporit partea şi am făcut un milion dar nu asta e important. Pentru că sora mea era bogată şi cu un caracter independent şi-a stricat viaţa; ştiindu-se că are bani, bărbaţii cei mai josnici au încon­jurat-o şi ea l-a ales pe cel mai rău dintre ei”. După ce tăcu un moment pentru a-şi recăpăta respiraţia, continuă: „S-a căsătorit cu un mizerabil care a ruinat-o, i-a cheltuit ultimul ban şi a abandonat-o plină de datorii, cu o fetiţă de o lună. Sărmana mea Grace a murit… el s-a recăsătorit. Am încercat să iau copilul dar el l-a păstrat ca zălog. I-am pierdut urma când fetiţa avea doi ani şi nu am mai regăsit-o. Abia acum o lună am aflat totul. Acest om era un escroc internaţional, căutat de poliţie. A fost arestat la Paris şi condamnat sub numele lui adevărat, căci cel cu care se căsătorise era fals. La elibe­rare şi-a reluat numele adevărat şi, bineînţeles, a schimbat şi numele copilului”. Avocatul se înclină: — Şi vrei ca eu … — Înregistrează testamentul meu şi caut-o pe Olivia Predeaux. Ea nu trăieşte sub acest nume; ştii numele pe care-l poartă şi ţi-am spus unde locuia. Nimeni nu o cunoaşte pe Olivia Predeaux; tatăl său a dispărut când avea şase ani şi probabil că este mort iar mama sa vitregă care a crescut-o, ignoră rudenia ei cu mine; apoi a murit şi ea şi micuţa munceşte de la vârsta de cincisprezece ani. — Deci nu trebuie să-i spun nimic? — Nu înaintea căsătoriei. Supravegheaz-o Jim! chel­tuieşte oricât şi nu căuta s-o influenţezi… doar dacă nu cade în mâinile unui mizerabil. Vocea sa, care îşi reluase vechea forţă, încetă deodată şi capul îi căzu pe pernă… Kitson se sculă şi alergă la uşă. Aceasta ducea spre un salon spaţios prin ferestrele căruia, larg deschise, se vedea o mare suprafaţă a câmpiei din Sussex. Un bărbat era aşezat pe marginea ferestrei cu bărbia în mână privind largul câmpiei. Avea circa 30 de ani şi purta bărbuţă. S-a sculat când avocatul a intrat în cameră. — E ceva în neregulă? întrebă el. — Cred că a leşinat. Vrei să vii doctore? Tânărul se îndreptă rapid spre pat şi examină bolnavul. — Ei, bine? Doctorul dădu din cap: — Greu de spus. Inima este epuizată. Are un medic de casă? — După câte ştiu, nu. Detestă medicii şi de altfel nu a fost niciodată bolnav. Mă întreb cum de v-a suportat. — N-avea de ales pentru că i s-a făcut rău în tren. Eram din întâmplare în acelaşi compartiment. L-am adus aici şi m-a rugat să rămân. Este ciudat că un om atât de bogat ca domnul Millinborn să nu fie însoţit de un servitor, şi să trăiască singur în această casă nu mai mare ca o vilă oarecare. Cu toată neliniştea sa, Kitson nu se putu împiedica să nu râdă. — Aparţine acelei specii de oameni cărora nu le place să se afişeze. Nu cred că a cheltuit mai mult de o mie de lire pe an pentru el în orice perioadă a vieţii. E prudent să-l lăsăm singur? Doctorul făcu un gest de neputinţă. — Nu pot să fac nimic, nu mi-a permis să chem un specialist şi cred că a avut dreptate. Se întoarse la căpătâiul bolnavului şi avocatul îl urmă. John Millinborn părea că avea un somn agitat şi, după ce doctorul îl examină din nou, cei doi bărbaţi se reîntoarseră în salon. — Şi-a făcut testamentul? — Da! răspunse Kitson. — Aş avea nevoie de stricnină! zise deodată doctorul, în caz că…? — Trimitem pe cineva sau preferi să merg eu? propuse Kitson. Se poate găsi în comună. Doctorul făcu un semn afirmativ: — Prefer să mergeţi dvs. Am trimis maşina la Eastbourne ca să caute ce n-am găsit aici. Mi-e teamă ca farmacistul să nu refuze să dea servitorului stricnina chiar cu reţeta mea căci nu sunt de pe aici. — Voi merge cu plăcere, mersul îmi va face bine, zise avocatul. Dacă putem face ceva pentru a prelungi viaţa sărmanului meu prieten… Doctorul scrise reţeta şi o dădu lui Kitson. Hill Lodge, proprietatea lui John Millinborn se află pe vârful unei coline. La jumătatea sa drumul străbătea o pădurice de frasini pe care John Millinborn o populase cu fazani. În momentul în care Kitson intră pe plantaţie auzi un zgomot de crengi călcate. — Cu siguranţă că nu am dreptul să fiu aici! spuse un bărbat cu o voce răguşită, îndreptându-se spre avocat. Ne­cunoscutul avea o atitudine degajată şi făcea tot posibilul să atenueze impresia defavorabilă a aspectului său neplăcut. Putea să aibă la fel de bine 50 sau 60 de ani. Hainele sale rupte şi slinoase erau totuşi bine croite. Cămaşa era murdară, cu gulerul zdrenţuit, dar cravata sa şifonată era împodobită cu o camee. Faţa lui a atras atenţia lui Kitson: era ceva diabolic în figura lui buhăită, în ochii întunecaţi ce luceau sub sprâncenele negre şi groase. — Bănuiesc că nu am dreptul să fiu aici. Ciudat, foarte ciudat. Râse ca un astmatic şi deodată începu să spună ob­scenităţi încât avocatul rămase uluit. — Scuze… scuze! spuse oprindu-se la fel de brusc cum începuse. Vezi, când un gentleman are necazuri… Se căută în buzunare şi scoase un monoclu pe care-l puse la ochi. Era în aspectul acestei epave umane ceva cinic care-l neli­nişti pe avocat. — Nu am dreptul?! Dacă aş putea să fac ceea ce doresc aş suci gâtul la toată lumea. — Ce cauţi aici? îl întrebă sever, avocatul. Eşti pe o proprietate particulară! — N-am dreptul? n-am dreptul? Bine… îşi scoase melo­nul cu un gest larg arătându-şi chelia, se întoarse şi plecă legănându-se. Kitson se grăbi spre comună. După o oră se întoarse la vilă. Doctorul stătea la fereastră. — Cum se simte? — Aproape la fel. A avut o criză. Aţi adus stricnina? Luă pachetul cu medicamente şi-l puse pe marginea fe­restrei. — Sincer, doctore! ce crezi de starea lui? — Nu cred că-şi va recăpăta cunoştinţa. Avocatul avu un şoc. Sperase că finalul nu va fi atât de aproape. Merse spre camera prietenului său urmat de medic. John Millinborn zăcea pe spate, cu ochii închişi. Faţa sa era palidă, cu mâinile crispate la gât iar cămaşa sfâşiată la piept. Avocatul se aplecă cu ochii umezi şi puse mâna pe fruntea lui. — John! John! murmură el cu ochii în lacrimi. Îşi şterse faţa cu batista şi merse la fereastră… privi peisajul, apoi începu să se plimbe prin cameră. Bolnavul nu se mişcase. Avocatul se gândi la fata ştiută numai de el: ce va face cu milioanele pe care le va moşteni în curând? — Jim…Jim! Se întoarse brusc. Era vocea lui John Millinborn. — Vino repede! Doctorul se repezi spre patul bolnavu­lui. Millinborn se ridicase şi privea fix pe avocat. — Jim, el… Capul îi recăzu pe piept şi doctorul îl întinse cu grijă pe pat. — Ce s-a întâmplat John? Spune-mi prietene…

CAPITOLUL I   Marea sală de consultaţii din Harley Street nr. 903 semăna tot atât de puţin cu alte săli de felul acesta cât şi doctorul Cheyne Wells cu un practician tradiţional. Ea servea în acelaşi timp de salon şi de bibliotecă. Mobilele erau confortabile, deşi cam uzate. Un divan adânc din piele se întindea în faţa focului. Doi dintre pereţi erau acoperiţi cu rafturi pe care se aflau volume desperecheate ca format şi legătură. Se mai vedeau cărţi pe masă, ziare aruncate pe parchet, dar nici un aparat medical, nici cel mai mic microscop, nici măcar vreo eprubetă. Aproape de fereastra prin care pătrundea o rază aurie de lumină, o uşă lăcuită se deschidea spre o sală de baie cu dale albe; aici, în locul căzii, se aflau multe poliţe de sticlă şi o masă acoperită de asemenea cu sticlă. În această încăpere erau înghesuite aparatele cele mai stranii, dulapuri bine ferecate, numeroase şiruri de sticle şi alte flacoane conţinând culturi microbiene. Deşi Peter Clifton era, de patru ani, un vizitator asi­duu al casei, nu văzuse vreodată această uşă altfel decât închisă. El şedea pe braţul unuia dintre marile fotolii, cu faţa sa fină întoarsă astfel încât să privească strada. Brusc, întoarse capul şi privirea sa se încrucişă cu a bărbatului care stătea în faţa căminului, cu o ţigară între buze. Domnul Wells era un bărbat plăpând. Faţa sa posomo­râtă, brăzdată de o mustaţă neagră, avea ceva aproape sinistru în clipele de repaus. Când zâmbea, ca în acest moment, fizionomia sa se schimba complet. Peter scoase un oftat adânc şi-şi întinse cele şase pi­cioare[1] de muşchi şi de oase. — Ce noroc că atunci te-am luat drept dentist! Râsul său trăda o tensiune nervoasă pe care domnul Donald Cheyne Wells nu o scăpă din vedere. — Dragul meu, beneficiul este al amândurora, deoa­rece tu ai fost pacientul cel mai generos pe care l-am avut vreodată. Aşa că eu binecuvântez clipa când m-ai luat drept dentist. — Tu m-ai ajutat să-mi vindec biata măsea bolnavă. Doctorul încetă să zâmbească. — De altfel, n-am vindecat nimic altceva… în afară de temerile tale. Trebuie să ai încredere absolută în asigurările pe care ţi le-a dat Sir William Clewers. Poate că eu n-aş fi îndrăznit să mă arăt atât de sigur ca el; dacă marea primejdie pare a fi înlăturată, rămâi totuşi expus atacurilor de care ţi-am vorbit. N-am considerat că tre­buie să discut această eventualitate cu Sir William, dar ne putem gândi la o nouă consultaţie. Peter dădu energic din cap. — În viitor, zise el, voi face lungi ocoluri ca să evit Harley Street. Este atât de puţin plăcut… Doctorul îl aprobă printr-un gest al mâinii. — Vei greşi dacă n-o faci… Apoi, schimbând brusc subiectul: La ce oră are loc acea ceremonie interesantă? El văzu fruntea largă a pacientului său întunecându-se pentru un moment: expresie surprinzătoare la un bărbat tânăr, extrem de bogat şi vesel, pe punctul de a se însura cu cea mai frumoasă fată pe care Cheyne Wells a văzut-o vreodată. Dar doctorul nu se miră prea tare. — Eh… la douăsprezece şi jumătate. Vei fi acolo, desigur! Recepţie la Ritz, apoi plecăm la Longford Manor. Mă gândeam că Jane va prefera continentul, dar se pare că-i place mai mult la Longford. — Ce-i cu această încruntare a sprâncenelor? — Nu ştiu, într-adevăr. Doar că această logodnă a fost aşa de ciudată… cu această ameninţare ce planează asu­pra capului meu. Şi apoi, uneori, Jane are un aer… rece nu-i cuvântul exact; indiferent; nici atât. Impenetrabil. Imposibil de bănuit ce gândeşte. Devine deodată străină, şi asta mă îngrozeşte. Am pornit pe o notă falsă… — Eu v-am făcut cunoştinţă… Iată prima notă falsă! — Nu face pe prostul… Este tot ce ai făcut mai bine vreodată… Donald, o ador pe Jane. Am intrat oarecum prin efracţie într-o casă liniştită şi am devenit o nenorocire infernală… aproape că am antrenat-o cu forţa în această logodnă care n-a fost logodnă… Donald, eu am cumpărat-o! — Ai prea multă imaginaţie, prietene… Cum adică ai cumpărat-o? Ce prostie! Peter înălţă capul. — Evident, n-am zis „O vreau pe fiica dumneavoastră şi vă ofer o sută de mii de lire pentru ea… ”. Dar când, ca un mare imbecil, l-am încolţit pe Leith în biroul său şi când mi-a scăpat ideea că-i voi asigura această sumă dacă ne vom căsători — n-o văzusem pe Jane decât de două ori! — eu am fost convins că aceasta a anulat orice opoziţie… Ştii că n-am sărutat-o pe Jane niciodată? — Eu aş începe de azi înainte, îl sfătui celălalt sec. O tânără care trebuie să se mărite poimâine! Peter îşi trecu degetele prin părul negru în dezordine. — Am greşit, nu-i aşa?… Este vina mea, desigur… O dată, mi-a fost teamă… M-am întrebat dacă ea a au­zit vorbindu-se de mine… Tu ştii ce vreau să zic. Sau poate că au existat alte aranjamente pe care le-oi fi răsturnat… Hale, de exemplu? — Dar de ce?… Cineva bătu uşor la uşa sălii de consultaţii. — Este soţia mea, îl preveni Wells. Vrei să intre sau preferi să-mi vorbeşti? — Am vorbit destul, oftă Peter cu tristeţe. Porni în întâmpinarea unei tinere femei zvelte. Marjorie Wells avea treizeci şi cinci de ani, dar părea cu zece ani mai tânără. — Mi s-a spus că sunteţi aici, declară ea cu un surâs lin. Să-l salut pe logodnic!… Apropo, am văzut-o pe lo­godnică de dimineaţă; avea un aer strălucitor, cum se cuvine… cu un altul! Soţul său îi aruncă o privire scurtă şi piezişă, însă ea nu păru să înţeleagă. Totdeauna, în remarcile cele mai inocente ale Marjoriei se strecura un fir de răutate. — Un altul?… Nu era Basil Hale, din întâmplare? El văzu ochii cenuşii şi interogatori ai lui Peter întorcându-se spre Marjorie. — Natural, era Basil. Bietul de el! Sunt sigură că o consideră rea… — Dar de ce? Când Cheyne Wells vorbea pe acest ton dur şi meta­lic, soţia sa devenea imediat blândă şi grijulie. — Am o limbă afurisită, nu-i aşa?… Îmi pare rău, Peter… El întinse mâna să-şi ia pălăria.   [1]  Unitate de măsură: 1 picior=30,48 cm (N.T.)

Născut la Greenwich în 1875, EDGAR WALLACE urmează şcoala elementară la Londra. După o serie de slujbe mărunte, pleacă pentru o perioadă de şase ani ca mercenar. Aşa ajunge în Africa de Sud, unde are şansa de a fi angajat de agenţia Reuters, pe post de corespondent de război. Urmează apoi o colaborare fructuoasă cu ziarul „Daily Mail”. Scriitor extrem de prolific, în douăzeci şi şapte de ani de activitate Edgar Wallace scrie o sută cincizeci de romane de mare succes. Moare în 1932. În anul 1938, Margaret Lane, nora celebrului scriitor va publica „EDGAR WALLACE - Biografia unui fenomen”. 1. ORATORUL Era foarte limpede pentru toată lumea de ce inspectorul şef Oliver Rater era supranumit „Oratorul”. Celor ce nu gustau umorul englezesc le era însă mai puţin limpede cauza pentru care această poreclă nu fusese niciodată înlocuită cu o alta. Motivul se datora mai degrabă firii sale taciturne decât jocului întâmplării[1]. Domnul Rater vorbea puţin, dar gândea mult. De asta nu se putea îndoi nimeni. Era un bărbat înalt, lat în umeri, cu o faţă lătăreaţă şi lipsită de expresie. Când îi vorbeai aveai tot timpul impresia că vorbele îţi sunt puse la îndoială. Te despărţeai de el ferm convins că nu avea un vocabular mai bogat de zece cuvinte. Mulţi criminali îi fuseseră aduşi în faţă cu un alibi atât de perfect încât părea absolut ridicol să fie reţinuţi pentru cercetări, dar sfârşiseră prin a recunoaşte totul, sub povara tăcerii lui apăsătoare. — Are un singur viciu, obişnuia să spună comisarul adjunct, gândeşte prea mult. Într-o după-amiază de februarie, retras într-un colţ al camerei ticsite cu cadouri de nuntă, Oratorul se lăsase pradă slăbiciunii sale preferate, aceea de a privi adunarea mondenă ce venise să-şi prezinte darul, fiecare gândind în sinea lui că cel adus de el este cel mai grozav. De regulă, nimeni nu invită un inspector şef de poliţie să admire cadouri de nuntă. Dar Oratorul o făcuse din proprie iniţiativă şi venise ca oaspete, căci fusese prieten cu defunctul tată al miresei. Angela Marken îşi amintise de el atunci când făcuse lista invitaţilor. — Draga mea, îi spuse mama soacră înţepat, cum să inviţi un poliţist? E ridicol. Angela oftă şi se lăsă pe spate în scaun, rozând gânditoare capătul creionului. — Nu înţeleg de ce nu, răspunse ea plictisită. Ar fi unul din puţinii oameni respectabili invitaţi la nunta mea. Ezită puţin şi apoi adăugă: — Aş putea să-l invit şi pe Donald Grey. Doamna Marken strâmba din nasul ei aristocratic. — Sub nici o formă. Fii realistă Angela. Donald este un băiat foarte bun şi ţin mult la el, dar nu îţi poţi permite luxul să devii sentimentală când e vorba de un tânăr cu un venit de 300 de lire pe an. — Cred că ai dreptate, răspunse fata cu resemnare şi scrise pe plic adresa inspectorului şef Rater. O să ne păzească şi bijuteriile cu ocazia asta, nu? Facem şi o economie, zise ea cu ironie. Puţini din invitaţii ei ar fi putut înţelege cărui fapt i se datora ironia asta. Lordul Eustace Lightley era bogat şi urma să moştenească un ducat, era chipeş şi avea chiar şi veleităţi de poet. Era - din toate punctele de vedere - o partidă pentru fiica unui şef de poliţie ce nu lăsase nici o avere, pentru că singura lui pasiune fusese teoria strategiei militare. Angela era zveltă şi de o frumuseţe discretă, însă foarte sigură pe ea. Văzând-o intrând, gătită cu rochia de mireasă, Oratorul îşi spuse în sinea sa că era o apariţie încântătoare. Nu mulţi se puteau lăuda că au stârnit admiraţia Oratorului, aşa că atitudinea sa de acum putea fi luată drept entuziasm. Mai târziu dădu cu ochii şi de mire, dar nu-l plăcu de la prima vedere. Era un bărbat uscăţiv, cu o faţă prelungă şi ten de fată, în ciuda celor 35 de ani. Lordul Eustace Lightley nu era genul de bărbat care să-i placă Oratorului, care îşi spuse în sinea sa că, dacă Atotputernicul l-ar fi pus pe el să închipuiască câteva tipuri de om, Lordul Eustace Lightley nu i-ar fi trecut, pur şi simplu, prin minte. Excelenţa sa, ducele, era un om atât de irascibil încât de multe ori ieşirile lui frizau bădărănia. Oratorul cu greu avea să uite prima lor întâlnire. — Tu eşti tipul ăla, detectivul? întrebă el. Oratorul încuviinţă din cap, ceea ce la el însemna un adevărat discurs. — Atunci de ce naiba stai ascuns într-un colţ? N-ai cum să vezi nimic de aici, bătrâne. De ce nu urci în galerie? zise el, indicîndu-i-o cu degetul. Oratorul îşi scărpină vârful nasului. — Nu eşti de nici un folos dacă stai aici, continuă lordul din ce în ce mai furios. Ori că stai aici, ori în Grosvenor Square, tot una-i. — Chiar într-acolo şi plec, zise Oratorul, întorcându-i spatele şi ieşind din încăpere fără vreo altă explicaţie. Asta a fost prima şi ultima dată când se întâlni cu lordul Eustace Lightley, dar avea să afle multe despre el în următoarele zece minute, de la un tânăr ce-l acostă în faţa intrării. Acesta avea o înfăţişare respectabilă şi ducea în mână un pachet frumos ambalat în hârtie maro; dorea să afle cum putea să dea cât mai repede de excelenţa sa. Desigur că îl recunoscuse de-ndată pe domnul Rater, de altfel nici nu era prea greu, căci chipul Oratorului apărea adesea în ziarele cele mai citite. — Ce lucruri ciudate se mai întâmplă pe lumea asta, d-le Rater, nu-i aşa? Lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată. De sute de ani noi suntem farmaciştii casei excelenţei sale. De la noi îşi cumpără pasta de dinţi, săpunul, tot ce au nevoie. Chiar şi când a fost în Siria, acum mulţi ani şi a avut ceva probleme cu plămânii; acum e vindecat, îi trimitem săptămânal... Domnul Rater ascultă cu mult interes cele spuse de tânăr. Un an şi ceva mai târziu d-l Rater se afla la Ostende, unde îşi petrecea concediul. Era celibatar, aşa că îşi putea permite o astfel de vacanţă costisitoare. Alesese Ostende-ul fiind aproape sigur că aici avea să dea de tot felul de indivizi care nu s-ar fi aşteptat niciodată să-l vadă aici. De obicei nu citea ziarele, însă o frântură de conversaţie ce-i ajunse din întâmplare la urechi la hipodrom, între curse, avea să-l facă să caute degrabă o bibliotecă, unde ceru un teanc de ziare vechi. „Cu tristeţe vă aducem la cunoştinţă încetarea din viaţă a lordului Eustace Lightley. Bolnav de câteva luni, excelenţa sa a murit pe neaşteptate ieri seară, la reşedinţa sa din Heart Street, Mayfair” — Doamne, Dumnezeule! exclamă dl. Rater. Dacă ar fi fost să dea frâu liber primului instinct, ar fi trimis imediat văduvei o telegramă de felicitare. Dar se mărgini să-şi noteze în agendă conversaţia pe care o avusese cu tânărul de la farmacie. Apoi chestiunea îi ieşi complet din minte, căci în următoarele trei zile fu extrem de prins cu diverse întrevederi cu poliţiştii din Ostende. O serie întreagă de furturi fuseseră săvârşite în marile hoteluri; bijuterii de mare valoare fuseseră subtilizate în timp ce posesorii lor luau masa sau erau la cazinou. Oratorul nu se putu abţine să nu participe direct la eforturile poliţiei de a soluţiona aceste cazuri. Suspecţii erau în număr de cinci, dar cel pe care îl bănuia cel mai tare nu se afla printre ei. Toate furturile fuseseră săvârşite în maniera tipică a lui Osawold şi de aceea fu puţin dezamăgit să afle la telefon că William nu părăsise de loc Londra unde în ultima lună fusese în permanenţă sub observaţia poliţiei. — De fapt, spuse vocea din telefon, era cât pe ce să fie arestat în ziua în care spui că a fost comisă spargerea... Un om de-al nostru l-a văzut ieşind dintr-o casă din West End şi l-a recunoscut imediat. Dar se pare că o doamnă, al cărei soţ era bolnav, l-a chemat în casă. I se stricase telefonul şi l-a rugat pe el să aducă doctorul. — Ce ghinion, comentă Oratorul. A doua zi a fost arestat adevăratul hoţ. Era un cetăţean american pe nume Lavinsky şi, astfel, cazul a fost rezolvat. Oratorul se întoarse din concediu refăcut şi atât de bine dispus încât în tren catadicsi să încuviinţeze când vecinul de compartiment declară că era o vreme cu adevărat superbă. Londra îl solicită la maxim. Trei luni încheiate îl urmări pas cu pas pe Honoré de Youre, criminalul din Bath; într-o dimineaţă devreme, pe când se întorcea de la execuţia unui criminal ce avusese loc la închisoarea Wandsworth (Oratorul asista întotdeauna la execuţia celor condamnaţi la pedeapsă capitală) şi străbătea Hyde Park-ul, se auzi strigat de o voce răguşită şi puţin ironică: — Alo, inspectore, hai să-ţi ciripesc ceva. Îşi întoarse încet capul şi ceea ce văzu îl luă prin surprindere. La volanul unei limuzine mari şi extrem de frumoase, închiriată probabil, gândi el, stătea un bărbat de o eleganţă ostentativă; pălăria albă era o obrăznicie, iar inelul cu diamnat ce-i strălucea pe deget era de-a dreptul scandalos. — Urcă, inspectore, îi spuse Bill Osawold cu seninătate. După licărirea de panică ce îi apăru pentru o clipă în privire când Oratorul, cu un aer grav, deschise portiera şi urcă, aşezându-se lângă cel pe care îl trimisese în trei rânduri la închisoare, era clar că Osawold nu se aşteptase că invitaţia să-i fie luată în serios. — Vreo afacere la orizont, Bill? îl întrebă Oratorul. Bărbatul tuşi, parcă negăsindu-şi locul în scaunul capitonat, sub privirea scrutătoare a detectivului. — Arăţi superb, Bill, murmură Oratorul. Într-adevăr, dl. Osawold avea o ţinută deosebită. Costumul în carouri, din stofă de lână, cămaşa lucioasă de mătase cu dungi violete şi guler asortat, acul de cravată cu diamant, pantofii uşori din piele fină şi şosetele din mătase străvezie, erau de-a dreptul impresionante. — Sunt curat, inspectore, zise Bill cu o voce guturală. Am primit o moştenire de la o mătuşă. Să vii să vezi unde stau. Oratorul îl examină din cap până în picioare cu eficienţa unui aspirator căruia nu-i scapă nici un fir de praf. — O mătuşă, zici? Pun pariu că se uită la tine din ceruri încântată de fapta ei. Era din Australia, nu? — Nu, din America, spuse Bill şi figura lui expresivă se strâmba în ceea ce se dorea a fi un zâmbet. Dacă eşti prin zonă şi ai chef de o duşcă, nu mă ocoli. Bloomsbury Mansions nr. 107. — Nu beau decât apă de izvor, zise Oratorul cu blândeţe. Admiraţia ce i se citea pe faţă era absolut sinceră. — Şi când mă gândesc că ultima oară ne-am întâlnit pe acoperiş la Albemarle Mansions, când te-am prins cu mâţa-n sac şi ai luat cinci ani pentru port ilegal de armă! Celălalt părea foarte jenat. — Ăsta-i un capitol încheiat, inspectore. De când a murit unchiu'... — Mi-ai povestit de ea, murmură Oratorul. — Vreau să zic, mătuşa... N-am mai călcat strâmb. Nu mai ţinea să mă înhăitez cu toţi dubioşii. Dl. Rater îşi privi interlocutorul aşa cum un contabil s-ar uita la un bilanţ falsificat. Ajunse la concluzia că povestea lui nu prea stătea în picioare, căci îi ştia pe de rost trecutul. Multe din crimele în care numele lui fusese amestecat nu erau neapărat legate de spargeri. Avea în el o cruzime primitivă, greu de detectat la prima vedere. Oratorului îi veni în minte un episod legat de o crimă atroce care îl scosese pe Bill din circulaţie timp de cinci ani şi trei luni şi îi împrospătă memoria plutocraticului domn Osawold. — Cred că nu eram în toate minţile, îi replică acesta, dând din cap. Şi oricum, fata aia a îndrugat o groază de minciuni despre mine şi nici cu tine nu mi-a fost ruşine, inspectore. — Asta mi-e meseria, încuviinţă dl. Rater. Maşina ajunsese acum în dreptul intrării în parc dinspre Marble Arch şi Osawold făcu semn şoferului să oprească. — Te las aici, inspectore. Am întâlnire cu un prieten, zise el şi respiră uşurat, văzându-şi duşmanul îndepărtându-se. Treaba cu întâlnirea nu era o minciună. Acasă îl aştepta o tânără nostimă care făcuse greşeala să-i accepte invitaţia de a lua masa cu el în tête-à tête. Dl. Rater nu era nici afectat şi nici surprins de faptul că un criminal notoriu, de ultimă speţă, ajunsese în posesia unei averi deloc neglijabile. Nu era un caz neobişnuit. Nu la fel făcuse şi Harry Gay, tăinuitorul, care închiriase un întreg etaj la Hotelul Splendid, după ce reuşise să dea lovitura vieţii? La fel procedase şi Clew Remmi, care îşi sărbătorise o spargere ca la carte bând bere, căţărat pe acoperişul celei mai scumpe limuzine din Londra, în timp ce aceasta străbătea Oxford Street-ul. În aceeaşi după amiază la ora 5, la cartierul general al poliţiei se primi un telefon şi se făcu imediat legătura cu biroul domnului Rater. Era ceva referitor la Bill Osawold, sau cel puţin aşa se înţelegea din ţipetele isterice ale unei tinere aflate în pragul unei crize de nervi. — A, da, zise Oratorul cu blândeţe. A fost mai mult sau mai puţin o coincidenţă că, pe când ieşea din clădirea Scotland Yard-ului, îndreptându-se spre Whitehall, prima persoană pe care dl. Rater o întâlnea avea să fie Bill Osawold; şi totuşi nu a fost chiar o coincidenţă, deoarece drumul dintre Bloomsbury şi staţia Waterloo trece pe lângă Whitehall şi traversează podul Westminster, iar Bill tocmai se îndrepta spre gară, pregătit să şteargă puţină, dacă cele două valize măricele şi cufărul voluminos aflate încă în portbagajul taxiului pot fi luate drept dovadă. Taxiul lui Bill trecu ca o săgeată pe lângă inspector pentru a se opri puţin mai departe, vis-a-vis de clădirea Parlamentului, blocat într-un dop de circulaţie. Până să se restabilească circulaţia, Oratorul era deja lângă uşa deschisă a taxiului. — Haide, ieşi. Hai, tinereşte, zise el. Bill se supuse. Era alb ca varul şi ochii îi scăpărau de furie. Cu un singur gest Oratorul îl chemă la ordin pe poliţistul din apropiere: — Umflă-l, îi zise, scurt. Are o jucărie la el.   [1]  O. Rater şi orator se pronunţă la fel. (n. tr.)

Capitolul I Tony Perely nu era „yellow”[1], nici în faţa propriei judecăţi nici după aprecierile altora, mult mai exigenţi. Nu e loial să „ciripeşti” la poliţie (şi nici sănătos, cînd poliţiştii sînt cumpăraţi), dar se poate discuta cu cei deopo­trivă cu tine; ba chiar o poţi face în gura mare, dacă ai mai fost cumva şi nedreptăţit. Nu e loial să „dai” poliţiei pe unul dintr-ai tăi, în afara cazului cînd individul e „yellow”; ba chiar nici atunci. Singura soluţie onorabilă, în acest caz, o să-l iei undeva mai de-o parte, să-i spui o poveste despre bine şi rău şi... să-i cam faci felul... ...Fermierii îngroziţi, descoperind în zori cenuşii de zi, la vreo margine de cîmp, cadavre despuiate şi împănate cu gloanţe, puteau să se scandalizeze pînă la isterie. Nu conta, treaba lor! Faptele erau fapte; acesta era genul de justiţie la care se recurgea în tot Vestul şi chiar într-o parte din centrul ţării. Obişnuinţa e a doua natură, mai ales cînd convine... Să luăm exemplul lui Gallway Roşcovanul. Individul practicase toate meseriile condamnabile şi comi­sese tot ceea ce se poate comite în materie de încălcare a legilor şi delicvenţă. Fusese, pe rînd, sau în acelaşi timp, spăr­gător, hoţ de buzunare, patron de localuri deocheate şi multe, multe altele. În urma acestui amestec de îndeletniciri de excep­ţie, parvenise la cea de „bootlegger”. Contrabanda cu alcool îi adusese mai multă bogăţie decît visase vreodată şi, ca urmare, o existenţă confortabilă, un soi de imunitate contra arestărilor, precum şi amiciţia unor tipi... mai degrabă energici... Dar succesul urcă repede la cap, iar Gallway nu-i poate rezista; devine flecar, certăreţ şi ranchiunos şi, infinit mai grav, ia obiceiul de a priza „pudră albă”. Angelo Vérona, elegantul şef de stat-major al bandei, a trebuit să-i spună, deschis, într-o zi: — Ascultă, Roşcatule! Dacă aş fi în locul tău, aş termina cu prizatul. Tony n-admite praf de coco prin maşinărie. E suficient ca poliţiştii să „prelucreze” un pic pe vreunul dintre amicii tăi de viciu ca să fii „dat în gît”. Figura dezagreabilă a Roşcatului se strîmbă într-un rictus care se voia zîmbet: — Ah! adevărat? zise. Angelo făcu un gest de afirmare, fixîndu-l pe avorton cu ochii săi mari, de culoare brună. — „Zăpada” n-a făcut bine nimănui. Îţi dă, pentru mo­ment, impresia că eşti mai mare decît „Immeuble Wrigley”, dar cum îi trece efectul redevii exact ceea ce eşti: un rahat. E chiar aşa cum îţi spun!... Gallaway se întîlnea des cu un prieten, un anume Mose Lesson, care practica, atunci cînd avea chef, meseria de mecanic. Gusturile comune, de cel mai jos nivel, îi făceau să se simtă în largul lor mai mult prin murdăria şi atmosfera viciată din unele stabilimente deocheate, decît în restaurantele de lux, la modă. Mose Lesson făcuse o descoperire cu urmări capitale în viaţa lui Tony Perelli. Mose era o hahaleră fără bani, linguşi­tor şi parazit. Pentru el, Roşcovanul, era cel mai mare dintre cei mai mari traficanţi de alcool, adică un tip din clasa proprietarilor de automobile şi cămăşi de mătase. Avea pentru prietenul său bogat atenţii ca de la supus la monarh. Se aflau, cu aperitivele în faţă, într-un bar al bandei cînd Mose, la fel de vulgar la spirit ca şi la trup, îi făcu amicului său o propunere, după ce, mai înainte, îi dăduse nişte informaţii confidenţiale. Roşcatul scutură din cap:   [1] yellow-galben (în engleză), dar şi trădător,fricos (în argou )-N.T.