Ion Baiesu

PERSONAJELE:   George 32 ani.   Lia 32 ani.   Cornel 32 ani.   Femeia 90 ani.   Doctorul 32 ani.   Anişoara 32 ani.   Acţiunea se petrece în zilele noastre.         ACTUL ÎNTÂI.   Noaptea târziu, după orele unu. O staţie de tramvai într-un cartier al Bucureştiului. Trecători foarte rari. George stă pe o bancă cu faţa pe jumătate acoperită de gulerul paltonului. Lia, în picioare, la câţiva metri distanţă, îl priveşte insistent. Apoi se apropie de el, fără să se aşeze.   LIA: Bună seara. (George ridică spre ea o privire total absentă, dar nu-i răspunde. Ea continuă să-l privească insistent. O femeie foarte bătrână se apropie de ei cu precauţie.) Bună seara! (Ceva mai tare.) Bună seara!   FEMEIA: Nu ştiţi, mai vine tramvaiul, sau s-a întrerupt curentul, sau e vreo deraiere, sau ce-ar putea să fie?   LIA (sec): Nu ştiu. (Femeia pleacă. Lia îl priveşte pe George cu o insistenţă agresivă.) Am spus bună seara. (George nu răspunde. Ea se aşază pe bancă lingă el. Tace. Apoi îşi aprinde o ţigară şi-i întinde şi lui pachetul.) Fumaţi? (George nu răspunde; deşi ea se află lângă el, nu o aude.) Bună seara! (Urlă.) Bună seara! (Încet, cu discreţie.) M-aţi auzit? V-am spus bună seara. N-am spus nimic altceva decât bună seara. De ce nu vreţi să vorbiţi? Dacă nu vorbiţi, cel puţin răspundeţi la bună seara, sau dacă nu fumaţi, spuneţi că nu fumaţi. Cred că nu vă cer un efort prea mare. (George continuă să tacă.) Aşteptaţi tramvaiul? S-ar putea să nu mai vină. (Pauză. Ea îl priveşte insistent. El continuă să nu realizeze prezenţa ei. O distanţă enormă îi desparte.) Spuneţi-mi cel puţin dacă aţi auzit sau nu că v-am spus bună seara. Spuneţi-mi eventual că aţi auzit, dar că nu vreţi să-mi răspundeţi. (Pauză. George continuă să privească neclintit, cu un zâmbet străin de el însuşi pe faţă. Lia îi urlă ieşită din minţi, în urechi.) Alo! Cu dumneata vorbesc! Bună seara! (Pauză. Revine la tonul normal de conversaţie.) În ce direcţie mergeţi? (George tace. Lia se apropie de el mai mult şi-l apucă de mânecă.) De ce nu vreţi să vorbiţi? Aşteptăm împreună un tramvai la ora unu noaptea, într-o staţie pustie. După înfăţişare, arătaţi a fi om, şi orice om este dator să răspundă unui om, chiar dacă asta îi face sau nu plăcere. (Îşi pierde răbdarea.) Hei! (Îl zgâlţâie de guler.) Vorbeşte! (Urlă.) Vorbeşte! (George tresare speriat, se ridică şi intră în panică. Vrea s-o ia la fugă. dar ea îl apucă de mânecă şi-l trage pe bancă.) Stai, nu fugi! Vorbeşte!   GEORGE (îngrozit): Vă rog să mă iertaţi. Cu mine aţi vorbit?   LIA (liniştindu-l): Da. Dar nu vă speriaţi. V-am rugat să vorbiţi, atâta tot.   GEORGE: Ce să vorbesc?   LIA (blândă): Nimic. V-am spus buna seara şi, aşa cum e normal, aşteptam să-mi răspundeţi.   GEORGE (în aceeaşi stare de panică şi umilinţă): Vă rog să mă iertaţi dacă v-am jignit cu ceva… Pur şi simplu nu mi-am dat seama… Nu eram atent sau…   LIA: Dar nu m-aţi jignit cu nimic. Să vă explic exact cum a fost. Dumneavoastră v-aţi aşezat pe această bancă înaintea mea. Eu am venit şi m-am aşezat lângă dumneavoastră. Şi când m-am aşezat v-am spus „bună seara”. Asta a fost tot.   GEORGE: Şi?   LIA: Dumneavoastră nu mi-aţi răspuns, iar cu mi-am permis să insist. Asta pentru că mi s-a părut ciudat ca nu vreţi să-mi răspundeţi.   GEORGE (umil şi speriat): Dar nu v-am auzit, vă rog să mă iertaţi. Nu v-am auzit, scuzaţi-mă. (Se ridică.) Bună seara, doamnă…   LIA (îl apucă de mânecă, speriată): De ce plecaţi? Nu aşteptaţi tramvaiul?   GEORGE: Ba da.   LIA: Trebuie să vină dintr-un moment în altul. Luaţi loc. (George se aşază.) Un tramvai aşteptat singur e un chin; aşteptat în doi e o plăcere. Cine a spus asta?   GEORGE: (intrigat): Cine?   LIA: Nu ştiu. Probabil că n-a spus-o nimeni. E pur şi simplu o reflecţie personală.   GEORGE (buimac, îşi strânge tâmplele în palme): Da, desigur…   LIA: Vă e rău?   GEORGE: Nu, mulţumesc.   LIA: Atunci de ce vă strângeţi tâmplele? Să vă dau un antinevralgic? Sau obişnuiţi altceva? Aveţi gripă?   GEORGE (o priveşte lung, insistent, foarte neplăcut surprins): Nu vă supăraţi ca vă întreb: de ce trebuie să-mi puneţi în fiecare clipă câte o întrebare?   LIA: În fiecare clipă?   GEORGE: Da. De ce?   LIA: Nu mi-am dat seama că pun prea multe întrebări. Probabil că e o obişnuinţă.   GEORGE: Ce înseamnă obişnuinţă? Aveţi o meserie care se bazează pe întrebări?   LIA: Nu. Pe cu totul altceva.   GEORGE: Atunci?   LIA: Vedeţi, de fapt şi dumneavoastră puneţi foarte multe întrebări. De ce? Sau, ca să evit o interogaţie, aş putea să constat că nu vă plac întrebările.   GEORGE: Da.   LIA (pauză): Nu vă supăraţi că vă întreb totuşi ceva. Vă e rău? teatru audio gasiti aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Comedie satirică în patru tablouri     PERSONAJELE:   GRĂMESCU, 50 de ani.   ELIRA, 27 de ani.   PĂSCULETE, 50 de ani.   NUŢI, 19 ani.   BUBU, 40 de ani.   GIGI, 30 de ani.   SOTIR, 35 de ani.   VAVA, 30 de ani.   GROAPĂ, 50 de ani.   VICĂ, 51 de ani.   URBATU, 50 de ani.         Acţiunea se petrece chiar în zilele noastre.   Tabloul 1   Biroul lui Grămescu, şeful cooperaţiei meşteşugăreşti din orăşelul B. Tip înalt, masiv, 50 de ani; cu zece ani în urmă era frumos, dar şi acum place femeilor. Vorbeşte la telefon.   GRĂMESCU: Îmi aranjezi separeul din fund. Atât, două persoane. Nu aprinzi lumina electrică, aprinzi două luminări roşii. Se începe cu păstrăv, se continuă cu pastrama de gâscă, ficăţei de pasăre la tigaie, caş afumat şi ceapă verde. Ai prepeliţe? Perfect. Pui două la cuptor. Crocante. Mă, să fie serviciu a-ntâia, că vă belesc! Vin cu o prinţesă. Turcitu, cu acordeonu’, să fie pe-aproape. Ce vin aveţi? Mă, voi ştiţi care sunt cele trei calităţi ale vinului? Să fie sec, să fie rece şi să fie mult. Ha, ha, ha! Fir-aţi ai dracului de pungaşi, mi-aţi mâncat o avere. Salut! (Apasă pe butonul soneriei. Intră Elvira, secretara, blondă, 27 de ani, încă frumoasă, deşi a făcut şolduri.) Fă-mi o cafea.   ELVIRA: E adevărat ce-am auzit?   GRĂMESCU: Ce-ai auzit?   ELVIRA: Că-ţi iei o alta secretară în locul meu.   GRĂMESCU: Da, ai auzit bine. Îmi iau una mai aspectuoasă. Aşa e protocolul: când o secretară îmbătrâneşte îi ia locul alta mai tânără. Circulaţia cadrelor.   ELVIRA: Poţi să fii atât de nemernic?   GRĂMESCU: Nu te obrăznici!   ELVIRA: Acum cinci ani, când te-am cunoscut, tot aşa îmi vorbeai?   GRĂMESCU: Atunci când ai venit la mine pentru angajare, iar eu te-am invitat în aceeaşi zi la un restaurant în afara oraşului, ţi-am oferit o găină la ceaun, iar seara tu m-ai invitat la tine acasă, aranjând cu colega de cameră să doarmă la o prietenă?   ELVIRA: Da.   GRĂMESCU: Păi de ce-ai făcut asta? Cine te-a obligat să mă inviţi acasă? Nu bănuiai că o să tabăr pe tine?   ELVIRA: Altfel nu mă angajai.   GRĂMESCU: Ba da, te angajam. Te angajam şi te invitam altă dată la restaurant, peste vreo săptămână. Iar tu puteai să refuzi, pretinzând că eşti logodită şi că-ţi iubeşti logodnicul etc. Iar eu te mai ţineam încă vreo săptămână ca secretară, şi pe urmă te mutam în altă parte.   ELVIRA: Nenorocirea e că mă îndrăgostisem de tine din prima zi.   GRĂMESCU: Foarte rău. Trebuia să bănuieşti cu cine ai de-a face.   ELVIRA: Aveai farmec, semănai cu un lord englez.   GRĂMESCU: De unde ştii tu cum arată un lord englez?   ELVIRA: Din filme.   GRĂMESCU: Vax! Am văzut eu unul în carne şi oase, la Bucureşti, la Athenée Palace, cum se scobea în nas… Dar, în sfârşit, faptul că erai îndrăgostită nu justifică figura odioasă pe care mi-ai făcut-o.   ELVIRA: Ce ţi-am făcut?   GRĂMESCU: Mi-ai făcut un copil.   ELVIRA: Tu ai zis să-l lăsăm.   GRĂMESCU: Pentru că m-ai anunţat în luna a cincea. Ce sperai? Să mă însor cu tine?   ELVIRA: N-ar fi fost normal?   GRĂMESCU: Şi, cu nevastă-mea, în vârstă de cincizeci şi unu de ani, ce să fac? S-o omor?   ELVIRA: Ziceai c-ai încercat.   GRĂMESCU: Bineînţeles că am încercat. I-am turnat petrosin în ceai şi terebentină în chiftele, m-am făcut că alunec şi am împins-o sub un autobuz, nimic. Până la urmă, am aranjat cu un amic de la grădina zoologică să-mi împrumute un tigru. Degeaba! Fiara, în loc s-o mănânce pe ea, a mâncat pisica şi s-a săturat. Dar să presupunem că divorţam normal. Mi se dădea un vot de blam, eram scos din funcţie, mă însuram cu tine şi duceam o viaţă de mizerie. Aşa, cel puţin, nu duci lipsă de nimic, îţi dau eu de toate.   ELVIRA: Am rămas, la douăzeci şi şapte de ani, nemăritată. Din cauza ta.   GRĂMESCU: Ai o mângâiere: copilul.   ELVIRA: Căruia nu-i dai voie să-ţi zică „tată”.   GRĂMESCU: Închipuie-ţi că ne-am întâlni pe stradă, eu cu nevastă-mea şi tu cu copilul, care mi-ar sări în braţe, urlând: „Tăticuţule! Tăticuţule!”   ELVIRA: Aşa, preferi să-ţi spună „nene”…   GRĂMESCU: Ţi-am aranjat un loc bun: coafeza la „Igiena”. Într-o lună, te califici la locul de muncă, scoţi două sute pe zi.   ELVIRA: Eu, coafeză?! Cu liceul la bază?! (Varsă o lacrimă.) Mi-ai distrus viaţa! teatru audio de Ion Baiesu gasiti aici........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE: FLORICA.   ALFONS.   BIJU.   ZOGLU.   TRAULICĂ.   PICTORUL.   MAIORUL.   TACHE ZMEU.         PARTEA ÎNTÂI (Marea sală de recepţie a unui foarte vechi şi ruinat castel medieval. Bârne căzute, pietre, cărămizi şi câteva frânghii care atârnă de tavan. Sus, în dreapta şi în stânga, câteva loji aproape dărâmate. Pe alocuri, prin tavan, se vede cerul. Lumină săracă şi murdară. La ridicarea cortinei, scena e goală. Apoi intră Florica – foarte tânără, frumoasă şi sportivă. Îşi aruncă raniţa pe care a purtat-o în spinare, istovită, Apoi începe să cerceteze încăperea, folosindu-se de o lanternă.)   FLORICA: Hei! Nu e nimeni pe-aici? Nu e nimeni pe-aici? (Se aude un foşnet.) Hei! E cineva? (Se aşază pe o grindă, istovită.) Dacă nu e nimeni, aşteptăm. (Peste câteva secunde apare Alfons, ca o umbră sinistră, înalt, bătrân şi zdrenţăros. Florica tresare.) Bună seara, domnule.   ALFONS: N-am înţeles.   FLORICA: Am spus bună seara.   ALFONS (se aşază lângă ea): E deja seară?   FLORICA: Aproape.   ALFONS (ramolit): Eu credeam că e joi.   FLORICA: Nu. E miercuri.   ALFONS: Ce să zic, mare diferenţă!   FLORICA: Bineînţeles. Oricum, eu v-am spus bună seara. Sper că nu mi-aţi luat-o în nume de rău.   ALFONS: Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. Dar cum aţi ajuns tocmai aici, în creierul munţilor? V-aţi rătăcit?   FLORICA: Nu, nu m-am rătăcit. Am mers după hartă. Dar eu credeam că acest castel e numai ruine şi că e pustiu.   ALFONS: Păi e pustiu.   FLORICA: Păi daică eşti dumneata aici, nu mai e pustiu.   ALFONS: Doamnă sau domnişoară ce sunteţi, eu ca şi cum n-aş fi. Sunt foarte bătrân şi-mi trăiesc penultimii şi ultimii ani ai vieţii. Eu am fost pe vremuri valetul principal al castelului şi mă numesc Alfons. Ultima parte a numelui se pronunţă pe nas.   FLORICA (se recomandă şi ea, strângându-i mâna bărbăteşte): Florica! Nume popular. Trei silabe, patru consoane.   ALFONS: Dar e foarte mult de-atunci, de când eram eu valet principal al castelului. E mult de tot.   FLORICA: Dacă nu vă deranjez, aş vrea să vă pun o întrebare oarecum nepotrivită: ce vârstă aveţi?   ALFONS: După ultimele mele calcule, peste o sută douăzeci.   FLORICA: De ce?   ALFONS: De ani.   FLORICA: Eu v-am întrebat serios.   ALFONS: O clipă, că facem socoteala exactă. Unu: dacă prinţul ăl bătrân, străbunicul stăpânului meu, atunci când m-a botezat făcea încă pipi pe el şi dacă punem la socoteală şi faptul că m-a scăpat în cazanul cu apă sfinţită, spărgându-mi capul, înseamnă că nu putea să aibă mai mult de patru anişori. Doi la mână: dacă el a murit la patruzeci de ani, în duel de pistoale cu fratele lui geamăn, pe care l-a împuşcat pe la spate şi care geamăn avea tot patruzeci de ani, şi dacă fiul lui, care l-a moştenit în urma otrăvirii mamei sale, a murit de moarte bună la fix optzeci de ani, atunci e clar că eu trebuie să fi împlinit peste o sută douăzeci.   FLORICA: Socoteala este exactă. Sunteţi un longeviv. Ce mâncaţi?   ALFONS: Frunze, ierburi şi rădăcini.   FLORICA: Crude sau fierte?   ALFONS: Uneori chiar prăjite, că sunt mai gustoase. E, de pildă, o rădăcină de… Vă supăraţi dacă-i spun numele în latină!   FLORICA: Vă rog.   ALFONS: Omnitaceea bărbătuş. După o porţie de omnitaceea bărbătuş – mi-e ruşine să vă spun – chiui, cânt şi dansez câte două ceasuri, după care îmi revin, mi se face ruşine şi-mi dau cu pumnii în cap tot câte două ceasuri. Pe urmă, mai e o frunză – veritabilis truscaceea – care te face să-ţi aduci aminte numai amintiri colorate. Odată, de pildă, mi-am adus aminte toată copilăria în mov.   FLORICA: În orice caz, faţă de vârstă, vă ţineţi foarte bine.   ALFONS: Mă ajută mult acest baston de bambus. Stăpânul meu, serenisimul, în ultima zi a vieţii, a vrut să-mi dea câteva la spate cu el – avea obiceiul – dar, când l-a ridicat, a făcut brusc un atac de cord şi s-a prăbuşit. De atunci, am luat eu bastonul în primire şi nu l-am mai lăsat. E tot ce mi-a mai rămas de la el. In afară de amintiri, desigur… Iertaţi-mă că pălăvrăgesc, dar n-am mai întâlnit demult o persoană care să mă asculte atât de frumos şi atent.   FLORICA: Stăpânul vă bătea, într-adevăr, cu bastonul? Era atât de crud?   ALFONS: Mai ales în ultima parte a vieţii, când se ramolise şi făcea o sumedenie de prostii. Dealtfel, provenea dintr-o familie de prinţi bavarezi, încrucişată cu una balcano-fanariotă şi avea o fire tare copilăroasă. De pildă, primăvara zicea că se duce la vânătoare de bizoni, dar el împuşca de fiecare dată boii ţăranilor din împrejurimi, ţărani care-l dădeau apoi în judecată, fireşte, cerând despăgubiri, deşi el nu recunoştea nimic, susţinea sus şi tare că a împuşcat bizoni. pentru teatru audio de Ion Baiesu da-ti click aici..........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Comedie într-un act     PERSONAJELE:   BARTOLOMEU CAPRĂ – pensionar, fost magistrat, 80 de ani.   HOŢUL – 30 – 40 de ani.   MARIOARA – femeia de serviciu a blocului, 35 – 40 de ani.     Apartamentul lui Bartolomeu Capră, compus din două încăperi, nedespărţite prin nimic. Mobile vechi: un pat, o masă, nişte fotolii, un scrin. La ridicarea cortinei, încăperea e cufundată în penumbră. După un timp, dinspre balcon intră, pe fereastra deschisă, o umbră. E umbra unui bărbat care se strecoară pe vârful picioarelor, aplecat, cu vădite intenţii răufăcătoare. El adună repede diferite lucruri din încăpere, după care se îndreaptă spre fereastră, cu gândul să dispară. În clipa aceea, din spatele unui fotoliu apare statura mărunţică a pensionarului Bartolomeu.         BARTOLOMEU (urlând fioros): Stai! (Hoţul încremeneşte.) Mâinile sus! (Hoţul lasă sacoşa jos şi ridică mâinile.) Nu mişca! Dacă mişti, trag!   HOŢUL (tremurând de frică): Domnule, nu trageţi!   BARTOLOMEU: De ce să nu trag?   HOŢUL: Pentru că nu mă mişc. Observaţi, vă rog, cu atenţie, că nici măcar un firişor de păr nu mi se mişcă. Nu trageţi, că nu fug. Lăsaţi pistolul jos.   BARTOLOMEU: Care pistol? (Aprinde lumina. Cei doi se privesc cu o lacomă curiozitate.) Vezi bine că nu am nici un pistol. Te-am somat din prudenţă. Ia loc.   HOŢUL (se aşază, prudent): Mulţumesc.   BARTOLOMEU (se învârte în jurul hoţului, studiindu-l): După cât îmi dau seama, dumneata ai intrat în casa mea cu intenţia evidentă de a făptui un rapt material.   HOŢUL: Poftim?   BARTOLOMEU: Adică de a fura.   HOŢUL: Exact.   BARTOLOMEU: Ce-ai furat?     HOŢUL: Ce-am apucat. (Caută în sacoşă.) O cămaşă, o pereche de ciorapi şi una de cârnaţi. Cârnaţii erau pe balcon, i-am luat mai mult pentru poftă. Sunt de casă?   BARTOLOMEU: Făcuţi de mâna mea.   HOŢUL: Pot să gust?   BARTOLOMEU: Te rog.   HOŢUL (după ce muşcă din cârnaţi): Delicioşi.   BARTOLOMEU: Nu sunt prea picanţi?   HOŢUL: Nu. Tocmai potriviţi.   BARTOLOMEU (se plimbă în jurul hoţului, îngândurat): Deci, asta ai considerat dumneata de cuviinţă să furi din casa mea: o cămaşă, nişte cârnaţi şi o pereche de ciorapi. Care, între noi fie vorba, sunt purtaţi şi uzaţi. Recunoşti?   HOŢUL (speriat): Recunosc.   BARTOLOMEU: Va să zică… (Îl întrerupe o ciocănitură. Către uşă.) Cine-i?   MARIOARA (de afară): Eu sunt, Marioara.   BARTOLOMEU (către hoţ): Ascunde-te. E femeia de serviciu. (Către Marioara.) Ce doreşti?     MARIOARA (care a intrat fără să fie poftită): Domnule Bartolomeu, am să vă pun o întrebare.   BARTOLOMEU: Poftim.   MARIOARA: A intrat cumva cineva la dumneavoastră? Mă refer la o persoană.   BARTOLOMEU: Pe unde?   MARIOARA: Pe fereastră.   BARTOLOMEU: Exclus!   MARIOARA: Grozavă chestie. Vecina a văzut adineaori un hoţ urcând pe burlan către etajul unu. Dacă la dumneavoastră n-a intrat, dacă la doi n-a intrat, atunci unde s-a dus? Că doar nu s-a urcat la cer?!   UARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Va să zică, dumneavoastră credeţi că putea să se urce la cer?   BARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Bravo! Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea calamităţi naturale. (Iese.)   BARTOLOMEU (către hoţ): Ia loc, te rog. (Hoţul se aşează în fotoliu.) După cum ai observat, nu am demascat prezenţa dumitale în locuinţa mea.   IIOŢUL: Mulţumesc.   BARTOLOMEU: Dealtfel, tipa nu merita această confidenţă. E cam grosieră. Ar fi început să urle… Se aduna lumea… venea miliţia…   HOŢUL (îşi face cruce): Doamne fereşte!   BARTOLOMEU: Dacă voi chema miliţia, o voi face discret şi telefonic. Dar dă-mi voie să te întreb, monşer, dacă nu te superi: pentru asta te-ai urcat dumneata pe un burlan până la etajul unu, pentru asta ai escaladat un balcon şi ţi-ai riscat libertatea? Pentru o cămaşă şi nişte cârnaţi?   HOŢUL: Şi o pereche de ciorapi… pentru teatru audio Ion Baiesu da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE: CHIŢIMIA I – 40 de ani.   CHIŢIMIA II – 20 de ani.   VICĂ – soţia lui CHIŢIMIA I – 40, iar apoi 20 de ani.   PROFESORUL – 45-50 de ani.   JAPONEZUL – 35 de ani.   FILOSOFUL – 45-50 de ani. PARTEA I.   O cameră oarecare, neîngrijită şi fără gust mobilată – camera salon a familiei CHIŢIMIA I. Un glasvand, deschis aproape tot timpul, desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În dormitor se află o oglindii, două noptiere şi un pat foarte larg în care doarme, acoperita până peste cap cu plapuma, VICĂ. CHIŢIMIA I, tip cu figura decavată, vizibil marcat de o înceată şi sigură degradare morala, îmbrăcat într-un halat de casa jerpelit, stă la masă, în salon, şi cercetează nişte hârtii, trăgând aprig din ţigară. În acest timp, bombăne, fluieră, geme, trânteşte scaunul. Vică se trezeşte şi scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roşcat, pus pe moaţe. E slabă şi urâtă.   VICĂ (cu glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am dreptul să dorm în rasa asta? Există, în general, dreptul de a dormi?   CHIŢIMIA I (cu silă): Probabil că există, dar nu e scris nicăieri. Adică nu suntem obligaţi să-l respectăm.   VICĂ: Ce vrei să spui cu asta?   CHIŢIMIA I: Nimic în plus.   VICĂ: De ce de nu ştiu câte ore te foieşti prin casă şi mă laşi să dorm? (Plânge.) Dacă tu ai avea servici şi ai munci, eu nu te-aş lăsa pe line să dormi? Nu te-aş lăsa?   CHIŢIMIA I: Probabil că nu.   VICĂ: Ba da! Te-aş lăsa. Eu nu sunt câine, ca tine! Nenorocitule!   CHIŢIMIA I (nu recepţionează insulta, îşi vede mai departe de ale lui. Apoi i se adresează pe un ton duios): Fetiţă scumpă şi dulce, nu vrei tu să-mi faci o cafeluţă bună şi aromată, aşa cum numai tu ştii să faci?   VICĂ (se ridică din pat; nu mai e supărată pe el): Ba da. Am să-ţi fac. (Îşi pune un capot, vine lângă el şi-l mângâie pe păr.) Scumpul meu, iar te-ai sculat cu noaptea-n cap şi iar te-ai îngropat în hârtii. Ţi-a venit vreo idee? (El nu răspunde.) Tu, când n-ai somn, înseamnă că eşti chinuit de idei. Nici un chin nu e mai groaznic decât chinul celui care gândeşte o idee. Care o gândeşte sau o pândeşte – tot aia. (E nedumerită că el nu-i răspunde.) Mă duc să-ţi fac cafeluţa. (Dar nu se duce, continuă să pălăvrăgească.) Azi iau salariul şi am să fac diferite cumpărături, deci voi întârzia circa o oră. Vreau să-ţi fac o surpriză: să-ţi cumpăr o haină pentru seară. Luna viitoare am să-ţi cumpăr un pantalon şi atunci poate că ieşim şi noi, în sfârşit, undeva, într-o seară. În viaţa ta n-ai ieşit şi tu seara cu mine în oraş. Ziua nu ieşi pentru că munceşti, noaptea nu ieşi pentru că gândeşti… Poate mergem şi noi la un teatru. Am auzii că se joacă o comedie foarte drăguţă. A văzut-o o colegă de birou şi mi-a zis c-a râs o dată acolo, în sală, şi-a mai râs şi a doua oară acasă, când şi-a adus aminte. Ştii ce mi-a spus tipa? Că râsul dezvoltă plămânii, e o descoperire ştiinţifică de ultimă oră. Apropo de colegă: ieri, o colegă de birou a venit şi ne-a anunţat… (Se abţine să spună mai departe. El o priveşte lung, cu ură şi dispreţ.) Gata, dragul meu, ştiu că am spus prostii şi banalităţi, dar am făcut-o anume ca să-ţi mai alung glodurile. în ultimul timp eşti foarte chinuit şi mi-e milă de line. Mă duc să fac cafeluţa. (Pleacă în bucătărie. Chiţimia I continuă să răscolească prin hârtii. La un moment dat găseşte una şi strigă.)   CHIŢIMIA I: Asta e!   VICĂ (din bucătărie): Ai găsit ceva important?   CHIŢIMIA I: Da, am găsit exact ceea ce mă interesa. Bravo! Profesorul se va bucura nemaipomenit. E o schemă teribil de importantă. Ultima chichiţă care ne ţinea pe loc.   VICĂ (vine cu ceaşca de cafea spre el, se împiedică şi varsă puţin pe covor; întâmplarea o face să încremenească de spaimă): Am vărsat puţină cafea pe covor…   CHIŢIMIA I (îşi iese din minţi): Întotdeauna trebuie să verşi tu cafeaua pe covor! Întotdeauna! Parcă eşti blestemată!   VICĂ (dezolată): M-am împiedicat…   CHIŢIMIA I: Şi de ce trebuie să te împiedici? Unde scrie că trebuie să le împiedici tocmai atunci când îmi aduci mie cafeaua?   VICĂ (plânge): Ah, Doamne, viaţa mea e un infern! Toată lumea are voie să se împiedice, numai eu nu am voie! Orice femeie de pe lume are voie să verse cafeaua, numai eu nu! (Indignată.) De ce?   CHIŢIMIA I (sufocat de mânie): Îţi interzic să-mi pui astfel de întrebări! Îţi interzic!   VICĂ: Foarte bine! Şi-aşa nu eşti niciodată în stare să-mi dai un răspuns ca lumea. Ca să te pedepsesc, am să beau restul cafelei.   CHIŢIMIA I: Foarte bine. Eu cafea vărsată nu beau.   VICĂ: Cu pretenţiile astea ale tale n-ai să ajungi departe. Să-ţi intre bine în cap! (Pauză. Ea bea cafeaua. El răsfoieşte hârtiile de pe masă.)   CHIŢIMIA I (înveselindu-se brusc): Anonima pe care i-am trimis-o ieri proprietăresei şi-a atins ţinta.   VICĂ: Dar ce-ai scris în ea?   CHIŢIMIA I: C-am văzut-o alaltăieri seara pe fiică-sa sărutându-se cu unul pe ploaie.   VICĂ: Alaltăieri seara n-a plouat.   CHIŢIMIA I: N-are importanţă. Important e că maică-sa a bătut-o de-a rupt-o. Demult aveam boală pe fâţâita aia. teatru audio Ion Baiesu gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu