Ion Baiesu

Mama s-a indragostit de Ion Baiesu PERSONAJELE:   MAMA.   TATĂL.   FIICA.     (O sufragerie mobilată decent, fără lux. Masa, de patru persoane, este pregătită pentru cină. Un bărbat, între 45 şi 50 de ani, ci mijlocul înconjurat cu un prosop, aranjează tacâmurile, în timp ce fiul lui, Emil, în vârstă de 18 ani, şade întins pe o sofa şi meditează. Tatăl dichiseşte totul cu migală şi, deşi mişcările lui sunt precise, el nu-şi poate ascunde o puternica tulburare interioară. Fiul continuă să stea nemişcat pe sofa).         FIUL: Tată, la ce oră a spus că vine?   TATĂL: În jurul orei opt.   FIUL: A pronunţat ea această cifră?   TATĂL (după ce se gândeşte): Nu. A spus că va veni astă seară.   FIUL: Ceea ce nu înseamnă neapărat ora opt. Seară poate fi şi la ora zece sau unsprezece. Insist asupra orei pentru că aş fi avut treabă în oraş pentru un ceas.   TATĂL: Te rog să nu pleci. Trebuie aşteptăm cu toţii.   FIUL: Dar Camelia de ce nu vine?   TATĂL: Trebuie să pice şi ea.   FIUL: M-aş mira. (Pe uşă intră Camelia. Ea este geamănă cu fratele ei, asemănarea lor fizică fiind perfectă şi tulburătoare. Camelia a venit în fugă şi respiră greu.)   FIICA: A venit?   FATAL: Nu, dar va sosi dintr-o clipă într-alta. (Fiica îşi dezbrăcă pardesiul în tăcere. Se aşează apoi pe un scaun).   FIICA: A precizat că va veni în seara asta?   FIUL: Da, dar nu a spus ora. Iar eu aş avea ceva treabă în oraş. Mă tem că ne pierdem timpul.   FIICA: Emil, cum îţi permiţi să spui că-ţi pierzi timpul aşteptând-o pe mama? (Tatăl iese pe uşa care duce spre bucătărie). Poţi să-mi spui şi mie ce treabă importantă ai la această oră?   FIUL: Nu. Şi-ţi interzic să-mi pui întrebări de acest gen.   FIICA: N-avea nici o grijă, ştiu lotul.   FIUL (ridicându-se de pe pat, cvasi-agresiv): Ce ştii?   FIICA: Tot ceea ce este necesar să ştiu.   FIUL: Şi de ce este necesar să ştii tu totul despre mine? (Tatăl intră cu un platou cu gustări şi-l aşază pe masă. Apoi pleacă iar în bucătărie.)   FIUL (care între timp s-a calmat): Poţi să-mi spui şi mie, dacă le ştii pe toate, de unde vine mama? Adică din oraş sau din provincie?   FIICA: Nu ştiu, că n-a vorbit cu mine. Din câte bănuiesc, se întoarce definitiv.   FIUL: Definitiv – de unde? Tu ştii o grămadă de amănunte despre povestea asta şi mie nu-mi spui nimic! Eu nu am dreptul să ştiu adevărul?   FIICA: Adevărul nu-l ştiu nici eu. Adevărul îl ştie tata.   FIUL: Şi nouă de ce nu ne spune nimic (Intră Tatăl, aduce şerveţele şi solniţa.) Tată, poţi să ne spui şi nouă de unde vine mama, de ce a plecat, de ce vine, pentru cât timp vine şi ce se ascunde sub această dispariţie misterioasă?   TATĂL (intra în panică): Emil, ştii foarte bine că v-am interzis să-mi puneţi întrebări pe această temă. Nici eu, nici mama nu trebuie să vă dăm socoteală pentru ceea ce facem. Mama a plecat pentru că aşa a dorit ea… Şi se întoarce pentru că aşa a doreşte ea… Obligaţia voastră este s-o primiţi cu bucurie şi respect, aşa cum se cuvine să primiţi o mamă. (Tăcere îndelungată).   FIICA: Tală, mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de cineva?   TATĂL: Cine ţi-a dat voie să întrebi?   FIICA (îndârjită): Am aflat că mama a plecat de acasă pentru că s-a îndrăgostit de un bărbat. Vreau să ştiu dacă acesta este adevărul. Şi vreau să mai ştiu de ce se întoarce acum înapoi. (Începe să plângă) Cum e posibil ca mama mea să se îndrăgostească? Cum a putut să facă aşa ceva?   TATĂL: Camelia, linişteşte-te. Mama va sosi dintr-o clipă într-alta. N-aş vrea să te vadă tulburată. Mama voastră este cea mai bună din lume şi voi nu aveţi dreptul să-i reproşaţi nimic.   FIUL: Cele mai bune mame din lume nu fug de-acasă după alţi bărbaţi. Camelia, de unde ştii tu că mama s-a îndrăgostit de cineva?   FIICA: Mă priveşte. Important e că ştiu.   FIUL: Şi mie de ce nu mi-ai spus?   FIICA: Pentru că nu meritai să ştii.   FIUL: Ar trebui să te pălmuiesc pentru obrăznicia asta.   FIICA: Încearcă.   FIUL: Tată. Tu ai ştiut?   TATĂL: Emil… (Se gândeşte, împovărat) Du-te şi pune apa minerală la frigider.   FIUL: Nu mă duc.   TATĂL: Atunci mă duc eu. (Se aude soneria de la intrare. Tatăl intră în panică) Copiii a venit! Camelia, du-te şi deschide. (Se răzgândeşte) Lasă că mă duc eu. (Se duce şi deschide. Se întoarce peste câteva clipe, singur) Era poştaşul. Trebuie să plătim telefonul. Optzeci şi cinci de lei şi cincizeci de bani.   FIICA: Mama nu are cheie?   TATĂL: Cred că da. În orice caz, a plecat fără pardesiu şi, între timp, s-a făcut frig. Emil, nu te duci să pui apa minerală la frigider?   FIUL: Am spus că nu. Vreau să mă gândesc.   TATĂL: Atunci gândeşte-te. Am s-o pun eu. (Se îndreaptă spre bucătărie, dar se opreşte. Se aude un zgomot. Din nou intră în panică) Copii, a venit! (Peste câteva clipe intră Mama, călcând rar, oarecum nesigură pe ea, cu o lumină stranie pe faţă. E îmbrăcată simplu, dar elegant, foarte palidă şi încă frumoasă, o frumuşele în vârstă de treizeci şi opt de ani, încă viguroasă, dar marcată de oboseală. Ezită o clipă, apoi îi sărută pe cei doi copii pe obraz. Tăcere lungă greu suportabilă)   MAMA (cu o veselie bruscă): Doamne, ce mari v-aţi făcut, copii! Aţi crescut înfiorător. (Râde strident) Emil, ţi-ai lăsat perciuni şi arăţi ca un golan. Camelia, de ce ţi-ai tăiat părul, cum de-ai făcut tâmpenia asta? (Cei doi nu răspund şi nu zâmbesc) Dar de ce sunteţi aşa de muţi?   TATĂL (pare cel mai derutat): Vă rog să poftiţi la masă. (Se aşază eu toţii la masă, dar fără convingere, cu gesturi încete, parcă cuprinşi de o surdă oboseală) Un moment, să aduc vişinata. (Se duce în bucătărie şi aduce o sticlă cu vişinată. Toarnă apoi în pahare) Să bem. (Ridică paharul. Nimeni nu-l urmează)   MAMA: Mulţumesc, eu nu beau.   FIICA (cu ostentaţie): Nici noi.   TATĂL (încercând, disperat, să încropească o discuţie): E foarte gustoasă. Am nimerit-o. (Pauză) Nu mâncaţi? (Nimeni nu mănâncă.)   MAMA: O să mâncăm mai târziu. Hai să bem, totuşi, nişte vişinată. (Gustă dintr-un pahar) Nu-mi place. E groaznic de dulce. (Pauză) Dar de ce vă uitaţi aşa de fioroşi la mine? Ce-am făcut? (Pauză) Aşteptaţi cumva o explicaţie?   TATĂL: Nu aşteptăm nici un fel de explicaţie.   FIICA (gata să izbucnească în plâns): Tată, cum poţi să spui aşa ceva?   TATĂL: Adică ce să spun?   FIICA: Ştii foarte bine că noi aşteptăm explicaţie!   TATĂL (către Mama): Nu-i nevoie să te dezvinovăţeşti în faţa lor.   FIICA: De ce? (Începe să plângă).   MAMA (o mângâie pe păr cu blândeţe): Nu plânge, Camelia, nu fi caraghioasă. Nu mă voi dezvinovăţi în faţa nimănui, dar am să vă dau lotuşi o explicaţie, dacă aveţi nevoie de ea. Ca să scurtăm atmosfera asta penibilă, am s-o fac chiar acum. (Tulburată şi oarecum solemnă.) Am plecat de acasă, părăsindu-vă pe voi şi pe tatăl vostru, pentru că m-am îndrăgostit de un bărbat. Asta-i tot.   FIUL (abia ţinându-şi plânsul): Ce fel de bărbat?

PERSONAJELE:   VÂNĂROTUL I.   VÂNĂROTUL I.   VÂNĂROTUL I.   FEMEIA.         La marginea unei păduri, într-un şanţ, doi vânători. Vânător I este bătrân. Vânător II este relativ tânăr, adică de aproximativ patruzeci de ani. sunt în aşteptarea vânatului, în sensul că puştile sunt gata de tragere.   VÂNĂTOR II: Dacă eşti amabil, colega, aş vrea să-ţi pun o întrebare.   VÂNĂTOR I: Te rog.   VÂNĂTOR II: Ce vânăm noi aici?   VÂNĂTOR I: Cum ce vânăm?!   VÂNĂTOR II: Da, te-am întrebat ce vânăm.   VÂNĂTOR I: Păi dumneata ai venit la vânătoare fără să ştii ce vânezi?!   VÂNĂTOR II: Mi s-a spus că e vorba de mistreţi, dar că n-ar fi exclus să ne sară în faţă un iepure, un fazan sau o vulpe.   VÂNĂTOR I: Fireşte, unui vânător îi poate apărea în faţă şi un elefant, dar el, când pleacă la vânătoare, pleacă pentru un anumit vânat. În sensul că-şi pregăteşte încărcătura armei fie pentru iepuri, fie pentru urşi, sitari sau ciori. Nu pleacă la întâmplare. Asta ţi-o spun în calitatea mea de vânător bătrân. Vânez de cincizeci şi cinci de ani. La vârsta de patru ani am omorât o vrabie cu praştia.   VÂNĂTOR II: Te rog să nu fii rău sau ironic cu mine. Am să-ţi fac o mărturisire penibilă: eu vânez azi pentru prima oară în viaţa mea.   VÂNĂTOR I: Fii serios!   VÂNĂTOR II: Pe cuvântul meu! Deşi am aproape patruzeci de ani merg pentru prima oară la o vânătoare.   VÂNĂTOR I: Bine, dar văd că ai o armă extraordinară, nu sunt decât câteva în ţară.   VÂNĂTOR II: Am primit-o moştenire. Acum două săptămâni am intrat în posesia ei, după un proces de cinci ani, cu verii mei. A fost a bunicului meu. Poate aţi auzit de el: singurul român care a vânat un tigru bengalez.   VÂNĂTOR I: Popescu!   VÂNĂTOR II: Exact. Făcându-şi testamentul, el a specificat că lasă arma lui cea mai bună, primită cadou de la un maharadjah indian, cu care vâna lei, nepotului care se va dovedi cel mai iubitor de animale.   VÂNĂTOR I: Şi ai dovedit dumneata această virtute?   VÂNĂTOR II: Eu, nu. Nevastă-mea. Are zece pisici şi şase câini. Am angajat un avocat celebru, s-au făcut zece expertize, ne-a costat zece mii de lei şi-am câştigat arma.   VÂNĂTOR I: Care costă cinci mii.   VÂNĂTOR II: Soţia mea a ţinut neapărat să câştigăm această armă. Nu-mi dau seama de ce.   VÂNĂTOR I: Probabil pentru că a sperat să devii şi dumneata vânător.   VÂNĂTOR II: Probabil. Deşi eu nu ţin deloc la acest lucru. Nu doresc câtuşi de puţin să omor animale. Este gestul cel mai oribil pe care-l poate comite un om. O adevărată crimă!   VÂNĂTOR I: Dragul meu, spui nişte prostii cât dumneata de mari! Vânătoarea e un sport ca oricare altul. Ca pescuitul, ca fotbalul sau ca bridge-ul.   VÂNĂTOR II: N-aş crede. La bridge, de pildă, nu se trage cu arma.   VÂNĂTOR I: Nu vulgariza. Vânătoarea este una dintre cele mai vechi şi mai nobile îndeletniciri omeneşti. Imediat după ce a coborât din copac, omul a început să vâneze. Altfel ar fi murit de foame.   VÂNĂTOR II: Omul vâna pentru că era el însuşi vânat de alte animale. Dacă nu omora el, era omorât.   VÂNĂTOR I: Vâna pentru că nu avea ce mânca. Vânatul era unica lui sursă de existenţă.   VÂNĂTOR II: Da, pe omul primitiv îl înţeleg. Dar omul modern vânează din plăcere.   VÂNĂTOR I: Fireşte. Vânatul e un sport. Sportul e şi o plăcere, dar, mai ales, un mijloc de călire a organismului. Nu alergi zece mii de metri din plăcere, ci ca să-ţi fortifici muşchii şi inima. În zeci sau poate sute de partide de vânătoare am fost udat până la piele, am stat în mocirlă, în zăpadă, în căldură toridă. Ca să nu-ţi mai spun de câte ori mi-am pus viaţa în pericol.   VÂNĂTOR II: Dar vânătoarea noastră când începe?   VÂNĂTOR I: Ai răbdare. Ni se va da un semnal. Şi apoi, dragul meu coleg, vânăm şi pentru ca să menţinem un echilibru al speciilor. Dacă mistreţii nu ar fi vânaţi, ei ar distruge toate recoltele de porumb şi cartofi. Ţi-ai pus întrebarea ce s-ar întâmpla cu găinile dacă nu ar fi tăiate? În câţiva ani globul pământesc ar fi plini de găini.   VÂNĂTOR II: Da, pentru că noi împuşcăm vulpile, care, dacă n-ar fi împuşcate, ar mânca găinile.   VÂNĂTOR I: Fii serios. Du toate vulpile din ţară într-o crescătorie de păsări. După ultimul recensământ există cinci mii cinci sute de exemplare vii. Ce să facă aceste amărâte cu câteva miliarde de găini? Când să le mănânce?   VÂNĂTOR II: Dumneata iubeşti animalele?   VÂNĂTOR I: Eu?! Mai mult ca pe mine. Am casa plină de câini şi pisici. Toate dorm cu mine în pat. În tinereţe am crescut o maimuţă şi un pui de leu pe care-l pupam pe bot.   VÂNĂTOR II: Atunci cum poţi să tragi într-un animal nevinovat? Ce rău au făcut animalele omului? L-a biciuit boul pe om vreodată? L-a călărit calul pe om vreodată? Că un leu ne-a mai sfâşiat câteodată, da, e posibil, dar asta pentru că omul a venit peste el, în vizuina lui. Dar a venit vreodată un leu să te atace în apartamentul dumitale? Sau în lift sau pe stradă, la cinema, la teatru? teatru audio aici.........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

CUPRINS: PARTEA I 4   Tabloul 1 „Puneţi mâna şi gândiţi!” 4   Tabloul 2 „Dudul sau gutuiul?” 17   Tabloul 3 „O dragoste mai găseşti, dar un prieten – ba!” 25   PARTEA a II-a 36   Tabloul 4 „Fiat lux!” 36   Tabloul 5 „A mai trecut un an din viaţa mea!” 52   Tabloul 6 „Veni, vidi, vici” 58   Epilog 64     PERSONAJE:   IVENIŢA.   GHEORGHE.   DORU.   DORA.   BUDIN.   SECRETARA.   COSTICĂ.   MILIŢIANUL.   DIDI.   TASE.   NINO.   DIRECTOAREA.   SOFRONIE.   ZARE.   PROCURORUL.         PARTEA I.   Tabloul 1 „Puneţi mâna şi gândiţi!”   O încăpere nu prea spaţioasă, într-o casă de ţară. E camera pentru oaspeţi, cu un pat, o masă, o ladă veche şi sculptată, cu velinţe, carpete ţi ştergare cusute cu arnici, cu preşuri colorate pe Jos. Gazda, Iveniţa, o femeie dolofană şi zdravănă, de circa cincizeci de ani, aranjează lucrurile prin cameră. Apoi intră Gheorghe, soţul ei, un bărbat înalt şi blând, de aceraşi vârstă. Are o raniţă în spinare şi o puşcă de vânătoare.   IVENIŢA: Tu erai?   GHEORGHE: Eu eram. (Se aşază pe un scaun şi-şl aprinde o ţigară.) Unde e inginerul?   IVENIŢA: La dracu’ să-l cânte. S-a dus pe râu. De ce mi l-ai adus pe cap pe nebunu-ăsta?   GHEORGHE: Cine ţi-a spus că e nebun?   IVENIŢA: Nu trebuie să-mi spună nimeni, am văzut cu ochii mei.   GHEORGHE: Adică?   IVENIŢA: Alaltăieri l-am găsit în grădină culcat între bălării şi uitându-se în pământ. „Ce faceţi aici, domnu’ inginer?” l-am întrebat. „Nu mă deranja, mi-a zis el. Mă uit să văd rum creşte firul ierbii”. „Dar de ce faceţi asta?” l-am întrebat. Şi el ce crezi că-mi răspunde?   GHEORGHE: Că aşa i-a spus doctorul.   IVENIŢA: Da. Ca să nu-l mai doară capul. Ţi-a spus şi ţie?   GHEORGHE: Mi-a spus. E astenic. Boală boierească.   IVENIŢA: Ascultă, că n-am terminat. Ieri-noapte – tu dormeai tun – aud buf-buf în curte. Ies repede, şi mă iau cu mâinile de cap. Ce crezi că făcea? Luase un topor şi ne tăia aracii pentru vie pe care dădusem un curcan de cinci kile jumate. Ştii ce mi-a zis? Că tăiatul lemnelor este o muncă recomandată de doctori, ca să-ţi ia gândurile. Azi-dimineaţă, când dădeam mâncare la păsări, vine să-mi spună că vrea ciorbă de cocoş. „Păi, îi zic, să mă duc prin sat să vă cumpăr unul”. „Nu, zice el, eu îl vreau pe-al dumitale, că e mare şi frumos”. „Păi nu-l tai, zic, nici pe-o mie de lei, pentru că îl am de zece ani şi mi-e drag de el”.   GHEORGHE: N-ai înţeles? Cocoşul nostru îl trezeşte noaptea din somn şi vrea să scape de el. Mi-a zis c-o să-i sucească gâtul.   IVENIŢA: Nu poţi să-l duci la altă gazdă? Într-o noapte, cine ştie, ne dă foc la casă.   GHEORGHE: Ajutăm şi noi un suflet de om necăjit. A muncit mult, e obosit, trebuie să se refacă. Doctorul i-a zis să stea o lună de zile într-un sat liniştit, să bea lapte proaspăt, să nu facă nimic, să doarmă mult.   IVENIŢA: De ce nu ia buline dacă vrea să doarmă?   GHEORGHE: Păi aici e chestia, că el vrea să se vindece fără medicamente, cu ajutorul naturii. Asta e ultima găselniţă a medicinei moderne: aer, mişcare, linişte, vitamine. Acum vreau să-l iau la vânătoare. Îl duc sus, la cabană, îi pun o puşcă în mâini şi ne aşezăm la pândă. Poate venim cu un căprior, cu un mistreţ, cu o cioară, ceva, nu ne întoarcem cu mâna goală. Fă-i un pachet cu mâncare.   IVENIŢA: Mă duc să-i fac. (Se uită pe fereastră.) A venit. (Iese.) (Intră Doru, un bărbat mărunţel, palid, de circa 30 de ani. E nemulţumit, încruntat.)   DORU: Salut. Care-i baiul, primare?   GHEORGHE: Ce mai faci?   DORU: Fac pe dracu’! Nu pot să-nchid un ochi nici ziua, nici noaptea. De ce?   GHEORGHE: Până te obişnuieşti cu odihna.   DORU: La aer stau, lapte beau, plimbări fac… Ia să vedem ce mi-a mai spus doctorul. (Scoate o hârtie din buzunar.) Să privesc cum creşte firul ierbii. Aiurea. L-am privit o juma’ de zi, nici nu s-a clintit. Poveşti. După părerea mea, toate plantele cresc numai noaptea, pe furiş, când nu le vede nimeni.   GHEORGHE: Sunt ruşinoase.   DORU: Probabil. Ce mai zice doctorul? (Se uită pe listă.) Pescuit. Am fost şi la pescuit.   GHEORGHE: Şi?   DORU: Am aţipit cu undiţa în mină şi, când a tras peştele, m-am speriat şi-am căzut în apă. Plus că mi s-a agăţat un ac de ureche. Uite-l aici, trebuie să mi-l scot. Aveţi dispensar?   GHEORGHE: Avem.   DORU: Ce mai zice doctorul? Să mă las de fumat. M-am lăsat.   GHEORGHE: Şi cum te simţi?   DORU: Îmi vine să muşc. Cine-a adus tutunul în Europa? Columb?   GHEORGHE: Da, parcă el.   DORU: Şl cafeaua?   GHEORGHE: Probabil tot el.   DORU: Cred că i se răsucesc oasele în mormânt de cât l-am blestemat.   GHEORGHE: Câte cafele beai şi câte ţigări fumai?   DORU: Păi să-ţi dau un exemplu. În ziua când mi s-a făcut rău… Ţi-am povestit?   GHEORGHE: Nu.   DORU: Aveam un proiect extraordinar de urgent, ne pusese ministrul sulă-n coaste, îl vroia a doua zi, mort-copt. Am lucrat până la patru dimineaţa. Zic: ce să mă mai duc acasă, mă culc pe canapea, în biroul şefului. N-am putut să dorm, bineînţeles, băusem opt cafele, aşa că am lucrat mai departe. Dimineaţa, la şapte, vin colegii, colegele, se uită la mine şi-mi zic: „Măi, tu eşti cam palid”. Zic: „Am dormit prost azi-noapte”. „Du-te acasă, îmi zic ei, odihneşte-te şi vii după-masă”. „Lasă, zic eu, mă simt bine”. Tipii ce fac? Anunţă şeful, şi şeful cheamă doctorul. „Ce vreţi, dom’le, cu mine, n-am nimic, sunt sănătos tun!” – am ţipat eu, furios. După care ce crezi că am făcut? teatru audio........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

EA.   EL.   Parcul Cişmigiu – cu desăvârşire pustiu. Pe una din alei apare o femeie; aleea este întunecată şi paşii scârţâie într-un chip dureros. Se aşază pe una din bănci, îşi încrucişează mâinile pe piept şi oftează. Exact peste un minut, pe aceeaşi alee apare un bărbat. Bărbatul se apropie de banca pe care se află femeia şi întreabă pe un ton cu desăvârşire firesc.   EL: Nu vă supăraţi: pot să mă aşez lângă dumneavoastră?   EA (uimitor de firesc): Desigur.   EL (îşi încrucişează mâinile pe piept): Alături este o bancă complet liberă şi aţi putea să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe acea bancă. Mai mult, probabil că în acest Cişmigiu, în această noapte de revelion, toate băncile sunt libere şi aţi putea tot atât de bine să mă întrebaţi de ce nu mă aşez pe una dintre ele.   EA (întorcându-se spre el cu circa zece grade şi răspunzându-i peste umăr): Vă rog să mă credeţi, dar nici prin cap nu mi-a trecut să vă pun o astfel de întrebare. Nici prin cap nu mi-a trecut.   EL: Vă mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi, dar mi s-a întâmplat nu o dată ca, cerând voie cuiva să stau alături pe bancă, să mi se pună o astfel de întrebare: „De ce, domnule, nu te aşezi pe o altă bancă, din moment ce există atâtea bănci libere?” Alţii nu zic nimic, dar, după ce te aşezi alături de ei, se ridică ostentativ şi se aşază pe altă bancă, ceea ce este, de fapt, egal cu un refuz. Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră aşa ceva?   EA: Desigur.   EL: Veniţi des în parc?   EA: În fiecare seară. Vin deoarece…   EL: Vă rog să continuaţi. Vă rog din suflet.   EA (se întoarce spre el în proporţie de douăzeci şi cinci de grade): Iertaţi-mă. Pot să-mi permit să am încredere în dumneavoastră?   EL: Iertaţi-mă, doamnă, că fac această afirmaţie, dar eu sunt un om de mare încredere, în sensul că enorm de multă lume are încredere în mine. Nu numai caracterul meu integru, dar şi figura mea deschisă inspiră tuturor o mare încredere. Uneori, persoane necunoscute mă opresc pe stradă, mi se confesează cinci minute, apoi pleacă mai departe, împăcate sufleteşte.   EA: Atunci, domnule, aş vrea să vă mărturisesc cu toată sinceritatea de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. De mult simţeam nevoia acută de a face o astfel de mărturisire, dar nimeni nu mi-a inspirat atât de multă încredere ca dumneavoastră.   EL: Doamnă, îngăduiţi-mi să vă ascult cu foarte multă atenţie.   EA: Mulţumesc. Atunci să vă spun de ce vin în fiecare seară în Cişmigiu. Pentru asta am să vă cer însă permisiunea de a face o scurtă incursiune în copilăria mea.   EL (întorcându-se spre femeie în proporţie de circa douăzeci şi cinci de grade): Iertaţi-mă că vă întrerup şi vă promit că n-o să mai fac acest gest incalificabil, căci nimic nu e mai neplăcut pentru cineva care se confesează decât să fie întrerupt, iar eu nu am acest obicei; totuşi, am să vă întreb dacă este vorba despre o copilărie nefericită.   EA: Da, domnule, aţi intuit perfect. Este vorba despre o copilărie nefericită. Eram nefericită, nu pentru ca n-aş fi fost iubită de părinţii mei, pentru că eram iubită, ci pentru că sufeream de o boală îngrozitoare.   EL: Îngrozitoare?   EA: Da, acesta este cuvântul. O boală care mi-a pricinuit chinuri imense şi suferinţe fără seamăn.   EL: Doamnă, nu trebuie să vă jenaţi de mine. Spuneţi-mi totul fără nici un ocoliş.   EA: Da, am să vă spun totul fără nici un ocoliş. Sufeream de următoarea chestiune, domnule: luam lucrurile la modul propriu.   EL (îngrozit): La modul propriu?!   EA: Da, la modul propriu. Nu ştiu dacă vă imaginaţi. Era ceva cumplit. În sensul că…   EL: Iertaţi-mă că vă întrerup. E vorba de ceva ereditar?   EA: Da, în sensul că şi bunicul, şi bunica, şi mama, şi tata, şi unchiul luau lucrurile la modul propriu.   EL: Totuşi…   EA: Am să vă explic. Boala se manifesta în sensul că nu înţelegeam metaforele. Nu le realizam. Să vă dau un exemplu. Mama îmi spunea: „Ia trage-l pe frate-tău de limbă şi află ce măgării a mai făcut azi, măgarul”, iar eu îl apucam, într-adevăr, cu degetul de limbă şi trăgeam. Doamne, şi ce scandal ieşea! Doamne, ce scandal ieşea! Dumneavoastră să fi fost în locul lui şi să vă fi tras cineva de limbă…   EL: Evident…   EA: Sau, altă dată, mama mi-a spus să mă vâr pe sub pielea cuiva, nu ştiu de ce, probabil că avea ea vreun interes, dar zilnic îmi spunea: „Bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub pielea lui unchi-tu, bagă-te pe sub…” Dumneavoastră credeţi oare că e simplu să te bagi pe sub pielea cuiva la modul propriu? Aţi încercat vreodată?   EL: Nu.   EA: Dar vă puteţi cel puţin imagina ce dureros este să te bagi la modul propriu pe sub pielea cuiva? Altă dată, mama mi-a spus să mă vâr în sufletul cuiva. Am stat nopţi întregi şi m-am gândit cum să fac asta, deoarece îmi iubeam foarte mult mama şi nu voiam să o refuz. Fiţi sincer şi spuneţi-mi: credeţi că e simplu să te vâri în sufletul cuiva la modul propriu?   EL: Nu, nu e deloc simplu.   EA: Totuşi, spuneţi-mi cum aţi fi procedat dumneavoastră în locul meu. Cum aţi fi intrat, de pildă, dumneavoastră, la modul propriu, în sufletul cuiva?   EL (întorcându-se spre femeie cu încă douăzeci şi cinci de grade): Cred că aici lucrurile se complică puţin şi îmi cer pur şi simplu scuze pentru ceea ce am să spun mai departe. În sensul că problema se pune niţel şi din punct de vedere filosofic. Adică, mai întâi trebuie să te întrebi, vrând-nevrând, ce este sufletul.   EA: Evident. Asta m-am întrebat şi eu: ce este sufletul? Dumneavoastră ştiţi ce e sufletul?   EL: Doamnă, ca să fiu sincer, nu. Nu pentru că nu mi-am pus întrebarea, ci pentru că pregătirea mea teoretică nu-mi îngăduie. Cunoştinţele mele filosofice, în ciuda faptului că posed o fire realmente meditativă, sunt de-a dreptul derizorii. Ca să fiu sincer până la capăt, şi vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, eu nu sunt încă în clar nici cu infinitul.   EA: Infinitul?! În privinţa infinitului, cred că lucrurile sunt simple.   EL: Nu, nu vă grăbiţi să spuneţi aşa ceva. Nu sunt deloc simple. Eu pentru asta m-am dus odată să consult un filosof.   EA: Era un filosof de stat sau particular?   EL: Particular.   EA: Şi?   EL: Mi-a luat banii şi mi-a spus: „Duceţi-vă, faceţi-vă wassermann-ul şi reveniţi peste trei luni”.   EA: Cel puţin v-a dat o recipisă?   EL: Bineînţeles. Dar v-am întrerupt şi-mi pare realmente foarte rău. Vă rog, continuaţi.   EA: Cum spuneam, copilăria mea a fost ratată din cauza acestei boli groaznice. Mama a început să mă urască, tata a început să mă urască, iar eu, la vârsta adolescenţei, am fugit de-acasă. Aveam şaptesprezece ani neîmpliniţi, dar arătam ca de şaptesprezece ani împliniţi. Era în noaptea de revelion. Am fugit şi am venit aici, în parc, şi m-am aşezat pe această bancă.   El.: Chiar pe asta?   EA: Exact pe asta. Nu după mult timp, a venit un bărbat care mi-a cerut permisiunea să se aşeze lângă mine. I-am răspuns: „Vă rog”. Iar el s-a aşezat. Era un bărbat care-mi inspira foarte multă încredere. I-am spus că sufăr de o boală groaznică şi i-am explicat pe larg despre ce fel de boală groaznică este vorba. El mi-a promis că mă vindecă, a precizat că este la curent cu această boală şi că are leacul ei. Fireşte, m-am căsătorit cu el pentru ca tratamentul să fie cât mai eficace.   EL: Şi v-a vindecat?   EA: Da.   EL: Cum?   EA: Simplu. Mi-a interzis să mai vorbesc la figurat. N-am mai vorbit la figurat şi m-am vindecat. Vorbeam tot timpul la modul propriu. Dar vă întreb acum pe dumneavoastră: oare aceea a mai fost viaţă? Cum să trăieşti fără să vorbeşti cu soţul tău măcar o dată pe săptămână la figurat? Ce este oare viaţa fără metafore? Fără posibilitatea de a transfigura ceva, un obiect, o întâmplare sau o stare de lucruri, fără putinţa de a decanta o idee, punând în ea flacăra miraculoasă a figuraţiei? În sfârşit… Pe scurt, în cele din urmă, după o discuţie care s-a petrecut chiar în acest parc şi pe această bancă, ne-am despărţit. Mi-a spus cu o voce tristă, tristă, tristă: „Du-te, şi dacă va fi cazul, să te întorci pe această bancă în seara de revelion, ca atunci când ne-am cunoscut…” O, şi ce drag îmi era, ce drag îmi era…   EL: Doamnă, dacă aţi şti cât de zguduit sunt de tot ce mi-aţi spus, dacă aţi şti cât sunt de zguduit! Dacă nu mi-aţi lua-o în nume de rău, aş spune că sunt şi uimit, dar mă reţin. Eu ştiu ce înseamnă o suferinţă, ce înseamnă o boală, şi vă înţeleg. Doamne, cum vă mai înţeleg!   EA: Şi dumneavoastră, domnule, aţi suferit de o boală?   EL: Am să fiu sincer până la capăt şi am să răspund: da. De o boală asemănătoare cu a dumneavoastră. Boala mea consta în aceea, doamnă, că mă luam după exemple. Nu ştiu de unde mă căptuşisem cu această boală, pentru că mama mea nu se lua după exemple, tatăl meu nu se lua după exemple, bunicul meu – nu, bunica mea – nu. Dimineaţa, cum mă sculam, nici nu apucam să beau ceaiul, că şi fugeam la fereastră. Mă uitam după exemple. La teatru, la fel… La cinematograf, la fel… Toată ziua căutam exemple. Mai ales pe stradă, căci, probabil ştiţi, străzile sunt pline de exemple. Deşi de atâtea ori m-am jurat, de atâtea ori… Nu puteam să fac absolut nimic dacă nu aveam un exemplu. Ca să mănânc, trebuia să am un exemplu; ca să strănut, trebuia să am un exemplu, ca să zâmbesc, trebuia să am un exemplu, ca să dorm, trebuia să am un exemplu; ca să privesc, trebuia să am un exemplu; ca să admir, trebuia să am un exemplu; ca să interpretez, trebuia să am un exemplu; ca să minimalizez, trebuia să am un exemplu; ca să… Apoi, boala s-a complicat. Am început să fac toate lucrurile pe jumătate: mâncam pe jumătate, beam pe jumătate, gândeam pe jumătate, iubeam pe jumătate, mergeam pe jumătate, dormeam pe jumătate, visam pe jumătate, glumeam pe jumătate, clipeam pe jumătate, zâmbeam pe jumătate, râdeam pe jumătate, fluieram pe jumătate, sforăiam pe jumătate, admiram pe jumătate, interpretam pe jumătate, înţelegeam pe jumătate, şi aşa mai departe. M-au dus la un doctor şi doctorul mi-a spus că boala nu are leac şi că există perspectiva să ajung într-o bună zi să fac toate lucrurile pe sfert. Atunci, bineînţeles, părinţii m-au alungat de acasă, de frică să nu-i contaminez cu boala mea pe fraţii mei şi pe surorile mele, care urmau cu toţii o şcoală de ambliopi. Am venit în parcul acesta, pe banca aceasta, şi am cunoscut o tânără femeie cu care m-am căsătorit. Era un om minunat. Suferea însă de o boală, în sensul că lua lucrurile la modul propriu; am încercat şi am reuşit să o vindec, dar ne-am despărţit într-o seară de revelion, tot pe această bancă, îmi pare foarte rău. Pentru că mi-era dragă. Mi-era dragă chiar şi boala ei.   EA: Şi fostul meu soţ suferea de boala exemplelor. În sensul că se lua tot timpul după exemple. Apoi începuse să facă toate lucrurile pe jumătate, ceea ce era groaznic de enervant. Dar mi-era drag. Nici până acum nu ştiu de ce a trebuit să ne despărţim. (Ora 24. În oraş, toate ceasurile în stare de funcţiune anunţă momentul cu solemnitate. Bărbatul şi femeia se întorc unul spre celălalt în proporţie de o sută de grade.)   EL: La mulţi ani!   EA: La mulţi ani, domnule, şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.   EL: Doamnă, şi eu vă rog să mă iertaţi dacă v-am plictisit cu povestea vieţii mele.   EA: De mult nu am întâlnit un om care să-mi inspire atâta încredere şi care să mă asculte cu atâta atenţie. Numai fostul meu soţ îmi inspira atâta încredere şi mă asculta cu atâta atenţie.   EL: Doamnă, aş vrea, înainte de a ne despărţi, să vă urez noapte bună şi să vă întreb dacă nu doriţi, eventual, să ne căsătorim. Mă gândesc că atât caracterul, cât şi felul meu de a fi… În plus, aş încerca să vă vindec de boala de care suferiţi.   EA: Domnule, îmi pare foarte rău că nu-l mai pot aştepta pe fostul meu soţ, care mi-a promis acum un an că va veni în noaptea aceasta aici, dar am să accept propunerea dumneavoastră. Fostul meu soţ ar suferi dacă ar şti că nu-l mai aştept. (Varsă o lacrimă.) Era un om minunat. Realmente minunat.   EL (solemn): Doamnă, vă felicit cu ocazia căsătoriei dumneavoastră cu mine. Noapte bună. Întrucât ora este întârziată, eu mă duc să mă culc. Ne vedem mâine seară, tot aici, pentru perfectarea ultimelor amănunte în vederea căsătoriei.   EA: Desigur, domnule. Noapte bună. (Bărbatul pleacă şi dispare pe o alee. Peste câteva minute apare alt bărbat, care este identic cu cel care a plecat. Acesta este grăbit şi agitat.)   EL: Draga mea, iartă-mă că am întârziat. Ţi-am promis că voi fi aici în noaptea de revelion, dar am întârziat.   EA: Dragul meu, iartă-mă dar ai întârziat. Chiar adineaori m-am recăsătorit cu un bărbat care mi-a inspirat foarte multă încredere. Îmi pare foarte rău.   EL: Nu-i nimic, draga mea. Ne întâlnim la revelionul viitor. Atunci n-am să mai întârzii. Noapte bună, draga mea.   EA: Noapte bună, dragul meu.   — CORTINA –- SFÂRŞIT  

PERSONAJELE:   TATĂL – 40 – 50 ani.   FATA – 16 ani.   EL – fără vârstă.         O încăpere oarecare. Tatăl se plimbă îngândurat. Apoi devine neliniştit. Îşi frânge mâinile.   TATĂL: De ce întârzie fiica mea? De ce? I-am dat voie să meargă la un film despre orfani, întrucât ea însăşi este orfană de mamă. De când a plecat au trecut patru ore şi un sfert. Este posibil ca un film despre orfani să dureze patru ore şi un sfert? (Pauză.) S-ar putea să fie posibil. Pe vremea când eram eu tânăr, adică între prima şi a doua conflagraţie mondială, filmele durau obligatoriu mai puţin de o oră, fie că erau drame, fie că erau comedii. Pe-atunci toate filmele erau scurte. Fie că erau cu Stan şi Bran sau cu Greta Garbo, nu durau mai mult de o oră. Astăzi nu mai există, practic, nici un fel de îngrădiri pentru regizori. Cel puţin în ceea ce priveşte durata filmelor. În America s-a şi stabilit un record în acest sens. În sensul că un regizor a făcut un film de opt ore şi jumătate. Nici publicul nu s-a lăsat mai prejos: un spectator a vizionat într-o săptămână şaptezeci şi două de filme, fără să adoarmă la niciunul. Bineînţeles, avea hrană rece la el. (Pauză.) De ce întârzie fiica mea? E pentru prima oară când o las în oraş singură. Singură şi lipsită de experienţă. De obicei mergeam eu cu ea la filme, pentru a-i explica conţinutul lor, dar astăzi mi-a zis: „Tată, lasă-mă să ies singură în viaţă!” (Pauză.) De ce? Probabil simţea nevoia de independenţa. La un moment dat, copiii simt nevoia să ia viaţa în piept. Eu însumi, la cinci ani şi jumătate, am plecat de-acasă pentru a-mi câştiga singur pâinea. La zece ani, deja, eram brutar. (Pauză.) Nimic mai cumplit pentru un tată, decât să-şi aştepte o fiică întârziată. Gânduri dintre cele mai crunte îl pot fulgera din toate direcţiile: dacă a călcat-o o maşină, dacă a asasinat-o un asasin, dacă a ademenit-o un escroc sentimental, dacă a… Există o sumedenie de ipoteze, care de care mai tragice.   FATA (intră, gâfâind): Tată, iartă-mă! Am întârziat!   TATĂL: Dar ce s-a întâmplat, draga mea?   FATA: Tată, am fost la cinema şi acolo, în timpul filmului, s-a aşezat lângă mine o persoană… Adică un tânăr… un băiat…   TATĂL: Şi?   FATA: M-am îndrăgostit de el.   TATĂL: Dumnezeule! Presimţirile nu m-au înşelat! Cum te-ai îndrăgostit? Pe întuneric?   FATA: Nu. Pe întuneric l-am cunoscut. Apoi, după film, ne-am plimbat prin parc, iar în timpul plimbării m-am îndrăgostit.   TATĂL: Atât de brusc?   FATA: Da, atât de brusc, că nici nu mi-am dat seama. Adică, la un moment dat, în timp ce-i vorbeam şi mă uitam la el, am simţit cum mi se îngreuiază întreaga fiinţă de atâta fericire câtă era în mine. Eram atât de îndrăgostită şi de fericită încât abia îmi mai puteam târî picioarele. „Doamne, ce sentiment cumplit este dragostea!”, îmi şoptea o voce interioară. Pe urmă… Tată, să nu te sperii: ne căsătorim!   TATĂL: Vă căsătoriţi?   FATA: Da. Bineînţeles.   TATĂL: Dumnezeule! Dar cum a fost posibil?   FATA: Tată, nu pot să-ţi spun mai mult. Tu ştii foarte bine că sentimentul e inefabil şi că nici poeţii nu au curajul să-l descrie în amănunt.   TATĂL: Da, da, te înţeleg. Dar cine este tipul? Cum arată? Pot să-l văd şi eu?   FATA: Bineînţeles. E aici, la uşă. A venit cu mine (Tatăl se aşază pe un scaun. Evenimentul l-a istovit. Fata iese şi se întoarce imediat cu El. E o fiinţa care arată cât se poate de ciudat: atât de ciudat încât nici nu poate fi descrisă). Tată, el e!   TATĂL (după ce-l studiază cu privirea, îndelung): El e?   FATA: Da, el e. Cum ţi se pare? Nu-i aşa că e nostim?   TATĂL (vizibil deranjat): Da, s-ar putea să fie nostim. Câţi ani are?   FATA: Câţi ani are? Nu ştiu. Nu l-am întrebat. (Către El.) Câţi ani ai?   EL (înainte de a vorbi, are un tic: bâţâie o mână, închide un ochi, înalţă o sprinceană, îşi mişcă o ureche): Nu ştiu.   TATĂL (uluit): Nu ştie?! Nu ştie câţi ani are? Extraordinar!   FATA: Tată, dar ce contează vârsta?! De ce te formalizezi?   TATĂL (continuând să-l studieze pe tânăr): Ai dreptate, vârsta nu contează. Dar sunt atâtea altele care contează. Contează dacă are o meserie, dacă are un serviciu. Tu nu-ţi câştigi încă pâinea singură, va trebui să te întreţină. Iartă-mă că te aduc cu picioarele pe pământ şi întreabă-l dacă-ţi poate asigura o pâine zilnică. Întreabă-l.   FATA: Întrebarea e penibilă, tată. Eu nici nu mănânc pâine.   TATĂL: Nu-i vorba de pâine ca pâine concretă, ci de pâinea existenţială!   FATA (către EL): Tata te întreabă dacă poţi să-mi asiguri pâinea existenţială.   EL (după ce-şi îndeplineşte ticul): Ce e aceea pâine?   TATĂL (consternat): Dacă nu ştie ce e aceea pâine, este limpede că nu ştie nici cum se câştigă.   FATA: Tată, dar ce importanţă are asta din moment ce ne iubim? De ce cobori acest sentiment sublim până la pâine? Crezi că Romeo şi Julieta, în clipele lor sublime, se gândeau la pâine?   TATĂL: Te rog, fără exemple din literatură! Dacă vrei să lucrăm cu exemple, ia-le din viaţă! Ca să nu mai spun că părinţii lui Romeo şi ai Julietei erau putrezi de bogaţi! Dar tu? Tu nu ai o situaţie, el nu are o situaţie. Tu nu ţi-ai terminat şcoala. El şi-a terminat-o? (Către El.) Ţi-ai terminat şcoala?   EL: Ce este aceea şcoală? teatru audio gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE:   George 32 ani.   Lia 32 ani.   Cornel 32 ani.   Femeia 90 ani.   Doctorul 32 ani.   Anişoara 32 ani.   Acţiunea se petrece în zilele noastre.         ACTUL ÎNTÂI.   Noaptea târziu, după orele unu. O staţie de tramvai într-un cartier al Bucureştiului. Trecători foarte rari. George stă pe o bancă cu faţa pe jumătate acoperită de gulerul paltonului. Lia, în picioare, la câţiva metri distanţă, îl priveşte insistent. Apoi se apropie de el, fără să se aşeze.   LIA: Bună seara. (George ridică spre ea o privire total absentă, dar nu-i răspunde. Ea continuă să-l privească insistent. O femeie foarte bătrână se apropie de ei cu precauţie.) Bună seara! (Ceva mai tare.) Bună seara!   FEMEIA: Nu ştiţi, mai vine tramvaiul, sau s-a întrerupt curentul, sau e vreo deraiere, sau ce-ar putea să fie?   LIA (sec): Nu ştiu. (Femeia pleacă. Lia îl priveşte pe George cu o insistenţă agresivă.) Am spus bună seara. (George nu răspunde. Ea se aşază pe bancă lingă el. Tace. Apoi îşi aprinde o ţigară şi-i întinde şi lui pachetul.) Fumaţi? (George nu răspunde; deşi ea se află lângă el, nu o aude.) Bună seara! (Urlă.) Bună seara! (Încet, cu discreţie.) M-aţi auzit? V-am spus bună seara. N-am spus nimic altceva decât bună seara. De ce nu vreţi să vorbiţi? Dacă nu vorbiţi, cel puţin răspundeţi la bună seara, sau dacă nu fumaţi, spuneţi că nu fumaţi. Cred că nu vă cer un efort prea mare. (George continuă să tacă.) Aşteptaţi tramvaiul? S-ar putea să nu mai vină. (Pauză. Ea îl priveşte insistent. El continuă să nu realizeze prezenţa ei. O distanţă enormă îi desparte.) Spuneţi-mi cel puţin dacă aţi auzit sau nu că v-am spus bună seara. Spuneţi-mi eventual că aţi auzit, dar că nu vreţi să-mi răspundeţi. (Pauză. George continuă să privească neclintit, cu un zâmbet străin de el însuşi pe faţă. Lia îi urlă ieşită din minţi, în urechi.) Alo! Cu dumneata vorbesc! Bună seara! (Pauză. Revine la tonul normal de conversaţie.) În ce direcţie mergeţi? (George tace. Lia se apropie de el mai mult şi-l apucă de mânecă.) De ce nu vreţi să vorbiţi? Aşteptăm împreună un tramvai la ora unu noaptea, într-o staţie pustie. După înfăţişare, arătaţi a fi om, şi orice om este dator să răspundă unui om, chiar dacă asta îi face sau nu plăcere. (Îşi pierde răbdarea.) Hei! (Îl zgâlţâie de guler.) Vorbeşte! (Urlă.) Vorbeşte! (George tresare speriat, se ridică şi intră în panică. Vrea s-o ia la fugă. dar ea îl apucă de mânecă şi-l trage pe bancă.) Stai, nu fugi! Vorbeşte!   GEORGE (îngrozit): Vă rog să mă iertaţi. Cu mine aţi vorbit?   LIA (liniştindu-l): Da. Dar nu vă speriaţi. V-am rugat să vorbiţi, atâta tot.   GEORGE: Ce să vorbesc?   LIA (blândă): Nimic. V-am spus buna seara şi, aşa cum e normal, aşteptam să-mi răspundeţi.   GEORGE (în aceeaşi stare de panică şi umilinţă): Vă rog să mă iertaţi dacă v-am jignit cu ceva… Pur şi simplu nu mi-am dat seama… Nu eram atent sau…   LIA: Dar nu m-aţi jignit cu nimic. Să vă explic exact cum a fost. Dumneavoastră v-aţi aşezat pe această bancă înaintea mea. Eu am venit şi m-am aşezat lângă dumneavoastră. Şi când m-am aşezat v-am spus „bună seara”. Asta a fost tot.   GEORGE: Şi?   LIA: Dumneavoastră nu mi-aţi răspuns, iar cu mi-am permis să insist. Asta pentru că mi s-a părut ciudat ca nu vreţi să-mi răspundeţi.   GEORGE (umil şi speriat): Dar nu v-am auzit, vă rog să mă iertaţi. Nu v-am auzit, scuzaţi-mă. (Se ridică.) Bună seara, doamnă…   LIA (îl apucă de mânecă, speriată): De ce plecaţi? Nu aşteptaţi tramvaiul?   GEORGE: Ba da.   LIA: Trebuie să vină dintr-un moment în altul. Luaţi loc. (George se aşază.) Un tramvai aşteptat singur e un chin; aşteptat în doi e o plăcere. Cine a spus asta?   GEORGE: (intrigat): Cine?   LIA: Nu ştiu. Probabil că n-a spus-o nimeni. E pur şi simplu o reflecţie personală.   GEORGE (buimac, îşi strânge tâmplele în palme): Da, desigur…   LIA: Vă e rău?   GEORGE: Nu, mulţumesc.   LIA: Atunci de ce vă strângeţi tâmplele? Să vă dau un antinevralgic? Sau obişnuiţi altceva? Aveţi gripă?   GEORGE (o priveşte lung, insistent, foarte neplăcut surprins): Nu vă supăraţi ca vă întreb: de ce trebuie să-mi puneţi în fiecare clipă câte o întrebare?   LIA: În fiecare clipă?   GEORGE: Da. De ce?   LIA: Nu mi-am dat seama că pun prea multe întrebări. Probabil că e o obişnuinţă.   GEORGE: Ce înseamnă obişnuinţă? Aveţi o meserie care se bazează pe întrebări?   LIA: Nu. Pe cu totul altceva.   GEORGE: Atunci?   LIA: Vedeţi, de fapt şi dumneavoastră puneţi foarte multe întrebări. De ce? Sau, ca să evit o interogaţie, aş putea să constat că nu vă plac întrebările.   GEORGE: Da.   LIA (pauză): Nu vă supăraţi că vă întreb totuşi ceva. Vă e rău? teatru audio gasiti aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Comedie satirică în patru tablouri     PERSONAJELE:   GRĂMESCU, 50 de ani.   ELIRA, 27 de ani.   PĂSCULETE, 50 de ani.   NUŢI, 19 ani.   BUBU, 40 de ani.   GIGI, 30 de ani.   SOTIR, 35 de ani.   VAVA, 30 de ani.   GROAPĂ, 50 de ani.   VICĂ, 51 de ani.   URBATU, 50 de ani.         Acţiunea se petrece chiar în zilele noastre.   Tabloul 1   Biroul lui Grămescu, şeful cooperaţiei meşteşugăreşti din orăşelul B. Tip înalt, masiv, 50 de ani; cu zece ani în urmă era frumos, dar şi acum place femeilor. Vorbeşte la telefon.   GRĂMESCU: Îmi aranjezi separeul din fund. Atât, două persoane. Nu aprinzi lumina electrică, aprinzi două luminări roşii. Se începe cu păstrăv, se continuă cu pastrama de gâscă, ficăţei de pasăre la tigaie, caş afumat şi ceapă verde. Ai prepeliţe? Perfect. Pui două la cuptor. Crocante. Mă, să fie serviciu a-ntâia, că vă belesc! Vin cu o prinţesă. Turcitu, cu acordeonu’, să fie pe-aproape. Ce vin aveţi? Mă, voi ştiţi care sunt cele trei calităţi ale vinului? Să fie sec, să fie rece şi să fie mult. Ha, ha, ha! Fir-aţi ai dracului de pungaşi, mi-aţi mâncat o avere. Salut! (Apasă pe butonul soneriei. Intră Elvira, secretara, blondă, 27 de ani, încă frumoasă, deşi a făcut şolduri.) Fă-mi o cafea.   ELVIRA: E adevărat ce-am auzit?   GRĂMESCU: Ce-ai auzit?   ELVIRA: Că-ţi iei o alta secretară în locul meu.   GRĂMESCU: Da, ai auzit bine. Îmi iau una mai aspectuoasă. Aşa e protocolul: când o secretară îmbătrâneşte îi ia locul alta mai tânără. Circulaţia cadrelor.   ELVIRA: Poţi să fii atât de nemernic?   GRĂMESCU: Nu te obrăznici!   ELVIRA: Acum cinci ani, când te-am cunoscut, tot aşa îmi vorbeai?   GRĂMESCU: Atunci când ai venit la mine pentru angajare, iar eu te-am invitat în aceeaşi zi la un restaurant în afara oraşului, ţi-am oferit o găină la ceaun, iar seara tu m-ai invitat la tine acasă, aranjând cu colega de cameră să doarmă la o prietenă?   ELVIRA: Da.   GRĂMESCU: Păi de ce-ai făcut asta? Cine te-a obligat să mă inviţi acasă? Nu bănuiai că o să tabăr pe tine?   ELVIRA: Altfel nu mă angajai.   GRĂMESCU: Ba da, te angajam. Te angajam şi te invitam altă dată la restaurant, peste vreo săptămână. Iar tu puteai să refuzi, pretinzând că eşti logodită şi că-ţi iubeşti logodnicul etc. Iar eu te mai ţineam încă vreo săptămână ca secretară, şi pe urmă te mutam în altă parte.   ELVIRA: Nenorocirea e că mă îndrăgostisem de tine din prima zi.   GRĂMESCU: Foarte rău. Trebuia să bănuieşti cu cine ai de-a face.   ELVIRA: Aveai farmec, semănai cu un lord englez.   GRĂMESCU: De unde ştii tu cum arată un lord englez?   ELVIRA: Din filme.   GRĂMESCU: Vax! Am văzut eu unul în carne şi oase, la Bucureşti, la Athenée Palace, cum se scobea în nas… Dar, în sfârşit, faptul că erai îndrăgostită nu justifică figura odioasă pe care mi-ai făcut-o.   ELVIRA: Ce ţi-am făcut?   GRĂMESCU: Mi-ai făcut un copil.   ELVIRA: Tu ai zis să-l lăsăm.   GRĂMESCU: Pentru că m-ai anunţat în luna a cincea. Ce sperai? Să mă însor cu tine?   ELVIRA: N-ar fi fost normal?   GRĂMESCU: Şi, cu nevastă-mea, în vârstă de cincizeci şi unu de ani, ce să fac? S-o omor?   ELVIRA: Ziceai c-ai încercat.   GRĂMESCU: Bineînţeles că am încercat. I-am turnat petrosin în ceai şi terebentină în chiftele, m-am făcut că alunec şi am împins-o sub un autobuz, nimic. Până la urmă, am aranjat cu un amic de la grădina zoologică să-mi împrumute un tigru. Degeaba! Fiara, în loc s-o mănânce pe ea, a mâncat pisica şi s-a săturat. Dar să presupunem că divorţam normal. Mi se dădea un vot de blam, eram scos din funcţie, mă însuram cu tine şi duceam o viaţă de mizerie. Aşa, cel puţin, nu duci lipsă de nimic, îţi dau eu de toate.   ELVIRA: Am rămas, la douăzeci şi şapte de ani, nemăritată. Din cauza ta.   GRĂMESCU: Ai o mângâiere: copilul.   ELVIRA: Căruia nu-i dai voie să-ţi zică „tată”.   GRĂMESCU: Închipuie-ţi că ne-am întâlni pe stradă, eu cu nevastă-mea şi tu cu copilul, care mi-ar sări în braţe, urlând: „Tăticuţule! Tăticuţule!”   ELVIRA: Aşa, preferi să-ţi spună „nene”…   GRĂMESCU: Ţi-am aranjat un loc bun: coafeza la „Igiena”. Într-o lună, te califici la locul de muncă, scoţi două sute pe zi.   ELVIRA: Eu, coafeză?! Cu liceul la bază?! (Varsă o lacrimă.) Mi-ai distrus viaţa! teatru audio de Ion Baiesu gasiti aici........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE: FLORICA.   ALFONS.   BIJU.   ZOGLU.   TRAULICĂ.   PICTORUL.   MAIORUL.   TACHE ZMEU.         PARTEA ÎNTÂI (Marea sală de recepţie a unui foarte vechi şi ruinat castel medieval. Bârne căzute, pietre, cărămizi şi câteva frânghii care atârnă de tavan. Sus, în dreapta şi în stânga, câteva loji aproape dărâmate. Pe alocuri, prin tavan, se vede cerul. Lumină săracă şi murdară. La ridicarea cortinei, scena e goală. Apoi intră Florica – foarte tânără, frumoasă şi sportivă. Îşi aruncă raniţa pe care a purtat-o în spinare, istovită, Apoi începe să cerceteze încăperea, folosindu-se de o lanternă.)   FLORICA: Hei! Nu e nimeni pe-aici? Nu e nimeni pe-aici? (Se aude un foşnet.) Hei! E cineva? (Se aşază pe o grindă, istovită.) Dacă nu e nimeni, aşteptăm. (Peste câteva secunde apare Alfons, ca o umbră sinistră, înalt, bătrân şi zdrenţăros. Florica tresare.) Bună seara, domnule.   ALFONS: N-am înţeles.   FLORICA: Am spus bună seara.   ALFONS (se aşază lângă ea): E deja seară?   FLORICA: Aproape.   ALFONS (ramolit): Eu credeam că e joi.   FLORICA: Nu. E miercuri.   ALFONS: Ce să zic, mare diferenţă!   FLORICA: Bineînţeles. Oricum, eu v-am spus bună seara. Sper că nu mi-aţi luat-o în nume de rău.   ALFONS: Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă. Dar cum aţi ajuns tocmai aici, în creierul munţilor? V-aţi rătăcit?   FLORICA: Nu, nu m-am rătăcit. Am mers după hartă. Dar eu credeam că acest castel e numai ruine şi că e pustiu.   ALFONS: Păi e pustiu.   FLORICA: Păi daică eşti dumneata aici, nu mai e pustiu.   ALFONS: Doamnă sau domnişoară ce sunteţi, eu ca şi cum n-aş fi. Sunt foarte bătrân şi-mi trăiesc penultimii şi ultimii ani ai vieţii. Eu am fost pe vremuri valetul principal al castelului şi mă numesc Alfons. Ultima parte a numelui se pronunţă pe nas.   FLORICA (se recomandă şi ea, strângându-i mâna bărbăteşte): Florica! Nume popular. Trei silabe, patru consoane.   ALFONS: Dar e foarte mult de-atunci, de când eram eu valet principal al castelului. E mult de tot.   FLORICA: Dacă nu vă deranjez, aş vrea să vă pun o întrebare oarecum nepotrivită: ce vârstă aveţi?   ALFONS: După ultimele mele calcule, peste o sută douăzeci.   FLORICA: De ce?   ALFONS: De ani.   FLORICA: Eu v-am întrebat serios.   ALFONS: O clipă, că facem socoteala exactă. Unu: dacă prinţul ăl bătrân, străbunicul stăpânului meu, atunci când m-a botezat făcea încă pipi pe el şi dacă punem la socoteală şi faptul că m-a scăpat în cazanul cu apă sfinţită, spărgându-mi capul, înseamnă că nu putea să aibă mai mult de patru anişori. Doi la mână: dacă el a murit la patruzeci de ani, în duel de pistoale cu fratele lui geamăn, pe care l-a împuşcat pe la spate şi care geamăn avea tot patruzeci de ani, şi dacă fiul lui, care l-a moştenit în urma otrăvirii mamei sale, a murit de moarte bună la fix optzeci de ani, atunci e clar că eu trebuie să fi împlinit peste o sută douăzeci.   FLORICA: Socoteala este exactă. Sunteţi un longeviv. Ce mâncaţi?   ALFONS: Frunze, ierburi şi rădăcini.   FLORICA: Crude sau fierte?   ALFONS: Uneori chiar prăjite, că sunt mai gustoase. E, de pildă, o rădăcină de… Vă supăraţi dacă-i spun numele în latină!   FLORICA: Vă rog.   ALFONS: Omnitaceea bărbătuş. După o porţie de omnitaceea bărbătuş – mi-e ruşine să vă spun – chiui, cânt şi dansez câte două ceasuri, după care îmi revin, mi se face ruşine şi-mi dau cu pumnii în cap tot câte două ceasuri. Pe urmă, mai e o frunză – veritabilis truscaceea – care te face să-ţi aduci aminte numai amintiri colorate. Odată, de pildă, mi-am adus aminte toată copilăria în mov.   FLORICA: În orice caz, faţă de vârstă, vă ţineţi foarte bine.   ALFONS: Mă ajută mult acest baston de bambus. Stăpânul meu, serenisimul, în ultima zi a vieţii, a vrut să-mi dea câteva la spate cu el – avea obiceiul – dar, când l-a ridicat, a făcut brusc un atac de cord şi s-a prăbuşit. De atunci, am luat eu bastonul în primire şi nu l-am mai lăsat. E tot ce mi-a mai rămas de la el. In afară de amintiri, desigur… Iertaţi-mă că pălăvrăgesc, dar n-am mai întâlnit demult o persoană care să mă asculte atât de frumos şi atent.   FLORICA: Stăpânul vă bătea, într-adevăr, cu bastonul? Era atât de crud?   ALFONS: Mai ales în ultima parte a vieţii, când se ramolise şi făcea o sumedenie de prostii. Dealtfel, provenea dintr-o familie de prinţi bavarezi, încrucişată cu una balcano-fanariotă şi avea o fire tare copilăroasă. De pildă, primăvara zicea că se duce la vânătoare de bizoni, dar el împuşca de fiecare dată boii ţăranilor din împrejurimi, ţărani care-l dădeau apoi în judecată, fireşte, cerând despăgubiri, deşi el nu recunoştea nimic, susţinea sus şi tare că a împuşcat bizoni. pentru teatru audio de Ion Baiesu da-ti click aici..........https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

Comedie într-un act     PERSONAJELE:   BARTOLOMEU CAPRĂ – pensionar, fost magistrat, 80 de ani.   HOŢUL – 30 – 40 de ani.   MARIOARA – femeia de serviciu a blocului, 35 – 40 de ani.     Apartamentul lui Bartolomeu Capră, compus din două încăperi, nedespărţite prin nimic. Mobile vechi: un pat, o masă, nişte fotolii, un scrin. La ridicarea cortinei, încăperea e cufundată în penumbră. După un timp, dinspre balcon intră, pe fereastra deschisă, o umbră. E umbra unui bărbat care se strecoară pe vârful picioarelor, aplecat, cu vădite intenţii răufăcătoare. El adună repede diferite lucruri din încăpere, după care se îndreaptă spre fereastră, cu gândul să dispară. În clipa aceea, din spatele unui fotoliu apare statura mărunţică a pensionarului Bartolomeu.         BARTOLOMEU (urlând fioros): Stai! (Hoţul încremeneşte.) Mâinile sus! (Hoţul lasă sacoşa jos şi ridică mâinile.) Nu mişca! Dacă mişti, trag!   HOŢUL (tremurând de frică): Domnule, nu trageţi!   BARTOLOMEU: De ce să nu trag?   HOŢUL: Pentru că nu mă mişc. Observaţi, vă rog, cu atenţie, că nici măcar un firişor de păr nu mi se mişcă. Nu trageţi, că nu fug. Lăsaţi pistolul jos.   BARTOLOMEU: Care pistol? (Aprinde lumina. Cei doi se privesc cu o lacomă curiozitate.) Vezi bine că nu am nici un pistol. Te-am somat din prudenţă. Ia loc.   HOŢUL (se aşază, prudent): Mulţumesc.   BARTOLOMEU (se învârte în jurul hoţului, studiindu-l): După cât îmi dau seama, dumneata ai intrat în casa mea cu intenţia evidentă de a făptui un rapt material.   HOŢUL: Poftim?   BARTOLOMEU: Adică de a fura.   HOŢUL: Exact.   BARTOLOMEU: Ce-ai furat?     HOŢUL: Ce-am apucat. (Caută în sacoşă.) O cămaşă, o pereche de ciorapi şi una de cârnaţi. Cârnaţii erau pe balcon, i-am luat mai mult pentru poftă. Sunt de casă?   BARTOLOMEU: Făcuţi de mâna mea.   HOŢUL: Pot să gust?   BARTOLOMEU: Te rog.   HOŢUL (după ce muşcă din cârnaţi): Delicioşi.   BARTOLOMEU: Nu sunt prea picanţi?   HOŢUL: Nu. Tocmai potriviţi.   BARTOLOMEU (se plimbă în jurul hoţului, îngândurat): Deci, asta ai considerat dumneata de cuviinţă să furi din casa mea: o cămaşă, nişte cârnaţi şi o pereche de ciorapi. Care, între noi fie vorba, sunt purtaţi şi uzaţi. Recunoşti?   HOŢUL (speriat): Recunosc.   BARTOLOMEU: Va să zică… (Îl întrerupe o ciocănitură. Către uşă.) Cine-i?   MARIOARA (de afară): Eu sunt, Marioara.   BARTOLOMEU (către hoţ): Ascunde-te. E femeia de serviciu. (Către Marioara.) Ce doreşti?     MARIOARA (care a intrat fără să fie poftită): Domnule Bartolomeu, am să vă pun o întrebare.   BARTOLOMEU: Poftim.   MARIOARA: A intrat cumva cineva la dumneavoastră? Mă refer la o persoană.   BARTOLOMEU: Pe unde?   MARIOARA: Pe fereastră.   BARTOLOMEU: Exclus!   MARIOARA: Grozavă chestie. Vecina a văzut adineaori un hoţ urcând pe burlan către etajul unu. Dacă la dumneavoastră n-a intrat, dacă la doi n-a intrat, atunci unde s-a dus? Că doar nu s-a urcat la cer?!   UARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Va să zică, dumneavoastră credeţi că putea să se urce la cer?   BARTOLOMEU: De ce nu?   MARIOARA: Bravo! Şi ne mai mirăm că se întâmplă atâtea calamităţi naturale. (Iese.)   BARTOLOMEU (către hoţ): Ia loc, te rog. (Hoţul se aşează în fotoliu.) După cum ai observat, nu am demascat prezenţa dumitale în locuinţa mea.   IIOŢUL: Mulţumesc.   BARTOLOMEU: Dealtfel, tipa nu merita această confidenţă. E cam grosieră. Ar fi început să urle… Se aduna lumea… venea miliţia…   HOŢUL (îşi face cruce): Doamne fereşte!   BARTOLOMEU: Dacă voi chema miliţia, o voi face discret şi telefonic. Dar dă-mi voie să te întreb, monşer, dacă nu te superi: pentru asta te-ai urcat dumneata pe un burlan până la etajul unu, pentru asta ai escaladat un balcon şi ţi-ai riscat libertatea? Pentru o cămaşă şi nişte cârnaţi?   HOŢUL: Şi o pereche de ciorapi… pentru teatru audio Ion Baiesu da-ti click aici......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJELE: CHIŢIMIA I – 40 de ani.   CHIŢIMIA II – 20 de ani.   VICĂ – soţia lui CHIŢIMIA I – 40, iar apoi 20 de ani.   PROFESORUL – 45-50 de ani.   JAPONEZUL – 35 de ani.   FILOSOFUL – 45-50 de ani. PARTEA I.   O cameră oarecare, neîngrijită şi fără gust mobilată – camera salon a familiei CHIŢIMIA I. Un glasvand, deschis aproape tot timpul, desparte acest salon de dormitor, care va fi plasat în fundul scenei. În dormitor se află o oglindii, două noptiere şi un pat foarte larg în care doarme, acoperita până peste cap cu plapuma, VICĂ. CHIŢIMIA I, tip cu figura decavată, vizibil marcat de o înceată şi sigură degradare morala, îmbrăcat într-un halat de casa jerpelit, stă la masă, în salon, şi cercetează nişte hârtii, trăgând aprig din ţigară. În acest timp, bombăne, fluieră, geme, trânteşte scaunul. Vică se trezeşte şi scoate de sub plapumă un cap acoperit cu păr roşcat, pus pe moaţe. E slabă şi urâtă.   VICĂ (cu glas suferind): Eu nu am dreptul să dorm în casa asta? (Nu i se răspunde.) Întreb: eu nu am dreptul să dorm în rasa asta? Există, în general, dreptul de a dormi?   CHIŢIMIA I (cu silă): Probabil că există, dar nu e scris nicăieri. Adică nu suntem obligaţi să-l respectăm.   VICĂ: Ce vrei să spui cu asta?   CHIŢIMIA I: Nimic în plus.   VICĂ: De ce de nu ştiu câte ore te foieşti prin casă şi mă laşi să dorm? (Plânge.) Dacă tu ai avea servici şi ai munci, eu nu te-aş lăsa pe line să dormi? Nu te-aş lăsa?   CHIŢIMIA I: Probabil că nu.   VICĂ: Ba da! Te-aş lăsa. Eu nu sunt câine, ca tine! Nenorocitule!   CHIŢIMIA I (nu recepţionează insulta, îşi vede mai departe de ale lui. Apoi i se adresează pe un ton duios): Fetiţă scumpă şi dulce, nu vrei tu să-mi faci o cafeluţă bună şi aromată, aşa cum numai tu ştii să faci?   VICĂ (se ridică din pat; nu mai e supărată pe el): Ba da. Am să-ţi fac. (Îşi pune un capot, vine lângă el şi-l mângâie pe păr.) Scumpul meu, iar te-ai sculat cu noaptea-n cap şi iar te-ai îngropat în hârtii. Ţi-a venit vreo idee? (El nu răspunde.) Tu, când n-ai somn, înseamnă că eşti chinuit de idei. Nici un chin nu e mai groaznic decât chinul celui care gândeşte o idee. Care o gândeşte sau o pândeşte – tot aia. (E nedumerită că el nu-i răspunde.) Mă duc să-ţi fac cafeluţa. (Dar nu se duce, continuă să pălăvrăgească.) Azi iau salariul şi am să fac diferite cumpărături, deci voi întârzia circa o oră. Vreau să-ţi fac o surpriză: să-ţi cumpăr o haină pentru seară. Luna viitoare am să-ţi cumpăr un pantalon şi atunci poate că ieşim şi noi, în sfârşit, undeva, într-o seară. În viaţa ta n-ai ieşit şi tu seara cu mine în oraş. Ziua nu ieşi pentru că munceşti, noaptea nu ieşi pentru că gândeşti… Poate mergem şi noi la un teatru. Am auzii că se joacă o comedie foarte drăguţă. A văzut-o o colegă de birou şi mi-a zis c-a râs o dată acolo, în sală, şi-a mai râs şi a doua oară acasă, când şi-a adus aminte. Ştii ce mi-a spus tipa? Că râsul dezvoltă plămânii, e o descoperire ştiinţifică de ultimă oră. Apropo de colegă: ieri, o colegă de birou a venit şi ne-a anunţat… (Se abţine să spună mai departe. El o priveşte lung, cu ură şi dispreţ.) Gata, dragul meu, ştiu că am spus prostii şi banalităţi, dar am făcut-o anume ca să-ţi mai alung glodurile. în ultimul timp eşti foarte chinuit şi mi-e milă de line. Mă duc să fac cafeluţa. (Pleacă în bucătărie. Chiţimia I continuă să răscolească prin hârtii. La un moment dat găseşte una şi strigă.)   CHIŢIMIA I: Asta e!   VICĂ (din bucătărie): Ai găsit ceva important?   CHIŢIMIA I: Da, am găsit exact ceea ce mă interesa. Bravo! Profesorul se va bucura nemaipomenit. E o schemă teribil de importantă. Ultima chichiţă care ne ţinea pe loc.   VICĂ (vine cu ceaşca de cafea spre el, se împiedică şi varsă puţin pe covor; întâmplarea o face să încremenească de spaimă): Am vărsat puţină cafea pe covor…   CHIŢIMIA I (îşi iese din minţi): Întotdeauna trebuie să verşi tu cafeaua pe covor! Întotdeauna! Parcă eşti blestemată!   VICĂ (dezolată): M-am împiedicat…   CHIŢIMIA I: Şi de ce trebuie să te împiedici? Unde scrie că trebuie să le împiedici tocmai atunci când îmi aduci mie cafeaua?   VICĂ (plânge): Ah, Doamne, viaţa mea e un infern! Toată lumea are voie să se împiedice, numai eu nu am voie! Orice femeie de pe lume are voie să verse cafeaua, numai eu nu! (Indignată.) De ce?   CHIŢIMIA I (sufocat de mânie): Îţi interzic să-mi pui astfel de întrebări! Îţi interzic!   VICĂ: Foarte bine! Şi-aşa nu eşti niciodată în stare să-mi dai un răspuns ca lumea. Ca să te pedepsesc, am să beau restul cafelei.   CHIŢIMIA I: Foarte bine. Eu cafea vărsată nu beau.   VICĂ: Cu pretenţiile astea ale tale n-ai să ajungi departe. Să-ţi intre bine în cap! (Pauză. Ea bea cafeaua. El răsfoieşte hârtiile de pe masă.)   CHIŢIMIA I (înveselindu-se brusc): Anonima pe care i-am trimis-o ieri proprietăresei şi-a atins ţinta.   VICĂ: Dar ce-ai scris în ea?   CHIŢIMIA I: C-am văzut-o alaltăieri seara pe fiică-sa sărutându-se cu unul pe ploaie.   VICĂ: Alaltăieri seara n-a plouat.   CHIŢIMIA I: N-are importanţă. Important e că maică-sa a bătut-o de-a rupt-o. Demult aveam boală pe fâţâita aia. teatru audio Ion Baiesu gasiti aici.......https://latimp.eu/?s=ion+baiesu

PERSONAJE:   Guzgănici responsabilul unităţii nr. 2 a Cooperativei „Dopul perfect”   Mama.   Unchiul din partea mamei.   Unchiul din partea tatei.   Nepotul I.   Nepotul II.   Nepotul III.   Secretara lui Guzgănici.   Inspectorul de la CentralăPortarul.   Controlorul de calitate.   Corespondentul voluntar.   Plătică de la Ambalaj.   Şeful de echipă.   Tolfini.   Rafistolina.   Paznicul I.   Paznicul II.   Groparul.   Ştefan.   Autorul.   Alţii.         TABLOUL 1   Scena reprezintă un birou obişnuit de lucru. Pe peretele din spate se află un panou de reclamă pe care e desenat un dop uriaş, sub care scrie: „Folosiţi cu încredere produsele Cooperativei „Dopul perfect”!” La ridicarea cortinei, Guzgănici, responsabilul unităţii nr. 2 a Cooperativei „Dopul perfect”, discută cu Controlorul de calitate.   CONTROLORUL DE CALITATE (continuând o idee):… Situaţia asta, de altfel, eu am mai sesizat-o în câteva…   GUZGĂNICI (neatent, cu aerul unui om foarte stăpân pe situaţie): În câteva ce?   CONTROLORUL DE CALITATE: În câteva şedinţe.   GUZGĂNICI: Aha! Şedinţe… (Oftează obosit.) Tovarăşu'… că ţi-am uitat numele… tovarăşu' controlor de calitate, dumneata ai în exprimare un defect capital. Nu eşti concis. Care-i esenţa?   CONTROLORUL DE CALITATE: Esenţa e că dopurile produse în cooperativa noastră nu sunt aşa cum scrie pe firmă.   GUZGĂNICI: Care firmă?   CONTROLORUL DE CALITATE: Firma noastră, pe care scrie: Cooperativa „Dopul perfect”.   GUZGĂNICI: Ce vrei să insinuezi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Că dopurile noastre nu sunt perfecte.   GUZGĂNICI (cu o gravitate ameninţătoare): Dumneata te-ai pătruns puţin, înainte de a spune aceste cuvinte?   CONTROLORUL DE CALITATE: Da, m-am pătruns.   GUZGĂNICI: Şi susţii în continuare că dopurile noastre nu sunt perfecte?   CONTROLORUL DE CALITATE: Susţin.   GUZGĂNICI: Pe ce te bazezi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Pe faptul că se sfărâmă.   GUZGĂNICI: Interesant… Şi de ce se sfărâmă?   CONTROLORUL DE CALITATE: Pentru că nu au suficient clei.   GUZGĂNICI: Şi de ce nu li se pune suficient clei?   CONTROLORUL DE CALITATE: N-avem.   GUZGĂNICI: De ce?   CONTROLORUL DE CALITATE: Aţi dat ordin la magazie să nu ni se mai livreze, deşi acest material e prevăzut în procesul tehnologic.   GUZGĂNICI: Eu?!   CONTROLORUL DE CALITATE: Da, dumneavoastră.   GUZGĂNICI (ameninţător): Eşti sigur?   CONTROLORUL DE CALITATE: Da. Eram de faţă.   GUZGĂNICI (moale): Într-adevăr, ideea a fost a mea. Nu ştiu dacă cunoşti, dar avem pierderi mari din cauza dopurilor nevândute. (Confidenţial.) Pe piaţă se petrece un fenomen foarte ciudat: dopurile noastre nu se mai caută. Aşa că o să facem economie la clei şi le ieftinim brusc. Ce zici de ideea mea?     CONTROLORUL DE CALITATE: Le ieftinim, dar de sfărâmat se sfărâmă în continuare. Asta e problema.   GUZGĂNICI: Sunt multe?   CONTROLORUL DE CALITATE: Destul de multe.   GUZGĂNICI: Se observă de la prima vedere?   CONTROLORUL DE CALITATE: Se observă.   GUZGĂNICI: Atunci să facem în aşa fel încât să nu se observe. Înţelegi? Neobservându-le, nu vei mai avea nici dumneata sentimentul că ele există. Înţelegi?   CONTROLORUL DE CALITATE: Nu înţeleg.   GUZGĂNICI: Mă mir. Doar sunt destul de dar. Să-ţi explic încă o dată. E foarte simplu. Puneţi dopurile perfecte într-o parte, iar pe cele imperfecte în cealaltă parte, în aşa fel încât între ele să existe o diferenţă: cele perfecte să se vadă, iar cele imperfecte să nu se vadă. (Îi surâde prietenos; perfid şi complice.) Văd că ai înţeles. Bravo! (Controlorul de calitate îl priveşte perplex, apoi pleacă. Guzgănici strigă după el.) Spor la muncă, tovarăşe controlor de calitate! (Intră Corespondentul voluntar, un tânăr de vreo 25 de ani.)   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Bună ziua.   GUZGĂNICI: Bună ziua, drăguţă. Cu ce ocazie?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Dumneavoastră m-aţi chemat.   GUZGĂNICI: Eu?!   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Da, dumneavoastră.   GUZGĂNICI: Eşti sigur?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Absolut sigur. Personal mi-aţi dat telefon acum cincisprezece minute.   GUZGĂNICI: Într-adevăr, ai dreptate, eu te-am chemat. Am vrut să stăm puţin de vorbă amândoi. Aşa, ca de la om la om.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Cu plăcere.   GUZGĂNICI: Am auzit că dumneata eşti înzestrat cu darul condeiului, ştii să compui frumos.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR (modest): Da, scriu şi eu câte ceva… Nu mă pricep prea bine, dar…   GUZGĂNICI: Lasă că te pricepi, te pricepi… Chestia aia care ai făcut-o cu brigada artistică de agitaţie… aia cu… ştii dumneata cu ce… era destul de reuşită. Rima era bine aleasă. Dumneata eşti talentat. Păcat că nu-ţi foloseşti talentul doar în incinta unităţii noastre… Am auzit că scrii şi la presă.   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Aşa, câte o scurtă ştire… diferite aspecte…   GUZGĂNICI: Tocmai despre aspectele astea e vorba. E adevărat că ai scris despre dopurile noastre că sunt de o calitate slabă?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: E adevărat.   GUZGĂNICI: E bine că recunoşti. Înseamnă că eşti un om cinstit. Şi de ce n-ai venit să-mi arăţi şi mie aceste articole, să le văd şi eu, eventual să le pun şi o ştampilă, ca să fie legale din toate punctele de vedere? De ce nu procedezi corect până la capăt?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Eu cred că am procedat corect. N-am spus decât adevărul.   GUZGĂNICI: Pe dumneata, ca salariat, nu te leagă nimic, nici un pic de sentiment patriotic faţă de unitatea în care lucrezi? Cum ai putut s-o bârfeşti, s-o murdăreşti cu noroi şi s-o dezonorezi?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: (calm): Tovarăşul Guzgănici…   GUZGĂNICI (îi sare deodată muştarul): Ce „tovarăşu' Guzgănici!”? Ce vrei să insinuezi cu asta?   CORESPONDENTUL VOLUNTAR: Nu insinuez nimic.