Povestiri istorice romanesti

SOARELE DIMINEȚII   Bucureștii par înecați sub verdeață. Primăvara, după câteva săptămâni de ploi reci și de vânturi, s-a așezat deplin în drepturile sale. Pe ulițe, în ogrăzi și mai ales pe malurile brăzdate, ici-colo, de poduri, ale atât de năbădăiosului râu Dâmbovița, copacii și-au înălțat cupolele de umbră. De pretutindeni se ridică, plutind îmbătătoare, miresmele suave ale liliacului. În oraș, cu toate zvonurile neliniștitoare care se împrăștie necontenit prin piețe – cele mai multe dintre acestea fiind aduse de călătorii sosiți din țară – domnește ordinea. Orice încălcare a hotărârilor lui Tudor de a se respecta avutul și demnitatea locuitorilor e aspru pedepsită. De altfel, aproape zilnic, el însuși face câte o raită pe ulițele Bucureștilor, pornind din Cotroceni și luând-o fie spre Dealul Spirii, fie spre Filaret, ori către Podul Târgului de Afară, pe unde se vântură mai mult locuitorii, cu scopul de a mai sta de vorbă cu ei și a vedea, cu proprii lui ochi, ce s-a mai petrecut. Astăzi, comandantul suprem al pandurilor, însoțit numai de căpitanul Simion Mehedințeanu și secretarul său de taină, Petrache Poenaru, a cercetat întâi Ulița Ișlicarilor[1], a luat-o apoi pe Podul Mogoșoaiei[2] și s-a îndreptat, în cele din urmă, către Târgul de Sus[3]. Pe tot parcursul drumului, și mai ales pe Podul Mogoșoaiei, orășeni și săteni, tineri sau bătrâni, bărbați, femei, copii, văzându-l, îl aclamă cu însuflețire. Merg gloată după el. Atât lui cât și căpitanului Simion Mehedințeanu și lui Petrache Poenaru, o seamă de copile le dăruiesc buchețele de flori. O dată ajuns în totul Târgului de Sus, comandantul pandurilor coboară de pe cal. Toți cei aflați acolo, meșteșugari, neguțători, țărani, cumpărători de toată mâna se strâng în jurul lui. Căpitanul Simion îi ia de dârlog calul și slugerul, mergând încet pe jos, prin mijlocul mulțimii, precum obișnuiește în fiecare zi, întreabă cu glas tare: — Cine dintre lăcuitori are să ne facă vreo plângere? Cine are vreun păs? Să vină să ni-l spună… Pe fruntea lui semeață, bătută însă neîncetat de zbuciumările sufletului, i s-a săpat, în aceste ultime luni de cumpănă și luptă neostoită, o dungă între sprâncene. Oricât se străduiește, datorită atâtor vrășmași și piedici, care îi tot ațin calea, Tu dor nu poate încă ajunge la limanul atât de mult dorit pentru poporul său. Numai ochii, ochii săi mari, căprui, i-au rămas limpezi. Și cu ochii curați, cum este cerul ce se boltește astăzi deasupra Bucureștilor, privește întrebător capetele mulțimii. — Cine ce păs mai are, fraților? Spuneți!… Un țăran desculț, cu o desagă în spate, după ce șovăie puțin, își face deodată curaj, se desprinde de gloată și-i iese înainte lui Tudor, frământându-și căciula. Slugerul se oprește și-i face semn cu mâna că poate să vorbească. Țăranul înghite întâi greu, jucându-și om ușorul. Își trece palma noduroasă peste fruntea încrețită și arsă de sudori și grăiește domol: — Sunt Niță al Profirii; și sunt de fel de pe moșia Dudeștilor; și, ca să spun pe drept, n-am mai fost niciodată la târg… Vreo câțiva privitori, auzindu-l vorbind, își surâd unul altuia. — N-a mai venit niciodată la târg; și-a nimerit de-a dreptul înaintea domnului Tudor!… zice un neguțător de horbote și pânză. — Și care ți-e durerea? Țăranul dă din mâini: — Durerile sunt multe. Le știi domnia ta mai cu temei ca mine… Chipul comandirului de panduri se asprește. Ca întotdeauna, nimic nu-l face să sufere mai mult decât amarurile, pe care le îndură, nemeritat, cei mulți din neamul său. — De-altminteri, nici nu am venit să mă plâng de mulțimea acestor dureri, ori de greutatea lor!… se bâlbâie țăranul. — Dar pentru ce-ai venit? îi taie vorba un curelar cu-o față roșie și un chimir bătut în ținte de alamă. — De ce te-ai proțăpit, așa netam-nesam, înaintea domnului Tudor și te tot bâlbâi? Râde o femeiușcă în fuste înfoiate și care poartă în brațe un cos mare cu flori. — Vedeți să nu cumva să fie vreunul dintr-aceia care se tot strecoară, în straie preschimbate, în preajma slugerului, cu gânduri ucigașe! Presupune un diac cu o bărbuță sură. Știm noi ce plănuiesc… Țăranu cade însă în genunchi înaintea lui Tudor. — Am patruzeci și șapte de ani! spune. — La mulți ani înainte! îi urează un vânzător de sugiuc și de bragă, în glumă. — Și, de cine, dragă doamne, m-ara ridicat și eu numai de-o șchioapă pe lumea asta, am și-nceput să sorb din oala cu venin… urmează, netulburat, țăranul. — Din asta sorbim toți! murmură florăreasa. — Logofătul m-a luat. M-a pus la muncă grea, în rând cu vitele… Nimeni nu mai glumește. Zâmbetele s-au stins. — Munceam și mă bătea. Aproape patruzeci de ani am muncit. Și n-a fost an, nici lună, de când mă țin eu minte în viață, să nu fi fost bătut… Florăreasa suspină. — Umerii, coastele, șalele, obrajii și grumazul mi-au fost mereu, de-atunci, una de vânătăi… Simion Mehedințeanu îl apucă pe cel căzut în tină de braț: — Haide, ridică-te! Nu știi că slugerul nu-ngăduie norodului să-i cadă la picioare? Țăranul nu se lasă: — Vreau să stau în genunchi, și să dau mulțămită ca-n fața unui sfânt, celui ce ne-a adus Oastea Izbăvitoare; căci din această vreme nu mă mai bate nici logofătul, nici ispravnicul și nici însuși boierul. Fusesem ca o vită. Și domnul nostru Tudor m-a făcut OM. Ian priviți toți la mine. Țăranul își azvârle din spate sumanul și cămașa. Întâiași dată-n viață, carnea mi-e fără vânătăi. Și-ntâiași dată-n viață – își arată desaga pe care o purtase mai înainte în spate și acuma se găsea lângă genunchii lui – nevasta m-a putut trimite și pe mine la târg, ca pe un om de samă, să vânz nițică lină. Bărbatul își desface cu mâini tremurătoare desaga și scoate din ea un ghemotoc de lină cenușie, pe care o arată lui Tudor și celor dimprejur. Că am și eu o oaie. Atât am încropit. Da’ niciodată… niciodată n-am apucat s-o tunz pentru folosul nostru, al meu sau al femeii și copiilor mei. O lacrimă i se prelinge bărbatului de patruzeci și șapte de ani —ce pare un bătrân de cel puțin șaizeci – printre țepii cărunți de pe obrazul supt. Și-acuma poci s-o vânz. Și asta fiindcă scăpai de datorie. S-a scăzut dajdia. Și-aveam o judecată, din timpuri, cu boierul. Și, de când domnul Tudor se află-n București cu oastea Adunării norodului, mi s-a făcut dreptate. Și nu mai sunt dator… — Și eu mi-am câștigat o judecată!… Și eu!… Și eu!… răsună alte glasuri din gloată. Divanul nu-și mai ține, de două luni încoace, așa de sus trufia!… Bărbații și femeile aflați în ziua aceea în târg s-au prins din nou să râdă. Și râd cu poftă mare. Cine nu știe că toți marii boieri, în frunte cu mitropolitul – capul Divanului, au fost popriți de Tudor în casele de piatră ale Golescului, pe malul Dâmboviței[4] sub paza căpitanului Ioniță? Și că, într-o bună zi, după ce încercaseră o nouă viclenie, boierii au tras o spaimă, de nu le mai tihnește somnul nici azi. Una dintre ghiulelele tunului celui mare – tunul care fusese reparat de elevii lui Lazăr – a venit vâjâind, de credeai că dărâmă întregul București. Și s-a înfipt în țărm, fără să facă însă, ce-i drept, palatului nici pui de stricăciune. Căpitanul Ioniță le-a explicat boierilor că un tunar mai tânăr și mai necugetat greșise la exerciții ținta. Atâta că veliții au priceput îndată ce veste adusese ghiuleaua „rătăcită”. Și, cuprinși de fiori, s-au legat să împlinească, fără multă tocmeală, cerințele Adunării, să facă, între altele, și judecăți mai drepte pentru bietul norod. — Divanul s-a mai schimbat, precum se vede, la păr!… gâlgâie în râs privitorii. Dar nu și la nărav. Oricum, cine dintre marii boieri sau dintre dregători cutează încă astăzi să se mai poarte silnic cu cei din talpa țării? Până și clăcuiala și nartul[5] s-au mai împuținat… Și e doar începutul pentru boierii noștri! Frica, sireaca, frica!… Țăranul de pe moșia Dudeștilor, cât timp durase schimbul de vorbe, rămăsese în tină, uitat de cei din jur, nu însă și de Tudor. Acesta îl întreabă: — Asta vruseși să-mi spui? — Asta, măria ta!… — Nu sunt… măria ta. — Ești cel dintâi chinuitor al tării ieșit din rândul nostru, al celor apăsați și călcați în picioare. Și, pentru noi, te afli și vei rămâne, pe totdeauna, DOMN. Noi nu mai vrem pe altul… — Da!… Pentru noi ești DOMN!… Domnitorul norodului valah; ieșit din rândul nostru!… întărește mulțimea. Toți trecătorii prin ulițele învecinate, auzind zgomotul acela mare, se strâng și ei în târg, unindu-și strigătele și uralele față de domnul Tudor cu ale celorlalți. Pandurul își ridică brațul, cerându-i mulțimii înfierbântate să facă liniște. Cu toate astea, țăranul îngenuncheat continuă: — Ci eu, măria ta, rogu-te să primești de la mine și copilașii mei, grămăjoara aceasta de lână cenușie!… — Lâna pe care vreai s-o vinzi? Ce să facem cu ea? se miră căpitanul Simion Mehedințeanu. — Să se țeasă din ea un ilicel oricât de sărăcuț pentru vreun pandur… Prinos al inimii… Tudor e înduioșat. — Prinos al inimii?… — E-ntâiul meu avut – din toată viața – pe care sunt de-a binelea stăpân. Și-l dăruiesc acelora care, când jafurile și nedreptățile celor de sus ne-au prăvălit în cea mai din urmă deznădăjduire, s-au ridicat cu țara, pentru scăparea noastră, a celor obidiți. Să ne numim iar OAMENI, cum se spune c-am fost… Comandantul pandurilor se pleacă. Primește lina pe care țăranul i-o întinde și, cuprinzându-l de subțiori, îl ridică și-i sărută obrajii țepoși și înlăcrimați: — Îmbrățișez prin acest om sărman pe toți cei gata să facă orice jertfă pentru slobozenia și dreptatea norodului valah!… În trap întins, sosește în această clipă, străbătând Podul Mogoșoaiei, căpitanul Enache. Mulțimea îi face loc. Căpitanul salută. — Slugere, îi raportează ei, ne-am întors. Aflând că, după retragerea lui Ipsilante și-a lui bimbașa Sava către Târgoviște, noi am rămas aici, sultanul a poruncit să se azvârle spre București toate puhoaiele urdiilor osmane… — Noi, deocamdată, n-avem război cu turcul, răspunde slugerul. Ne-am cerut numai drepturile care ni s-au răpit. Dar, de vom fi siliți, nu vom da înapoi… — Credem, să nu te superi, măria ta, că-ți spun, vorbește de astă dată un bai un din mijlocul mulțimii – același căruia boierii îi răpuseseră feciorul în martie, fiindcă trecuse de partea Adunării-că nu e bine să-ți macini puterea în zadar. Osmanul te-ar zdrobi, căci este de zece ori mai numeros și pe urmă ar trimite noi oști. Orașul ar fi ar… — Așa e. Orașul ar fi ars… Copiii ne-ar pieri!… recunoaște mulțimea. — Pașa, care conduce urdiile, pare-se c-ar fi gata, jurând pe Mahomed să cruțe Bucureștii, dacă plecăm și noi! Precizează Enache. Mulțimea se îndeasă în jurul slugerului. Vocile se împletesc. — Astfel e mult mai bine… Și ni ai curând sultanul și pașa își vor păstra cuvântul, știind că se găsește o oaste înarmată gata să intre-n luptă!… — Vă mulțumesc la toți de sfatul ce-mi dați, ia slugerul cuvântul. Aveți încrede că noi vom chibzui. Și-apoi vom hotărî ce poate fi mai bine, și pentru București, și pentru toată țara… — Știm că vei chibzui cum poate fi mai bine, se bucură poporul. Avem încredere în tot ce hotărăști… — Alte dorințe se mai află în inimile voastre ce se cer împlinite? — Unsprezece fecioare din București, glăsuiește diacul cel cu bărbuță sură, îți cer îngăduința domniei tale sa devină mirese… — Și cine le oprește? Din gloată se aud alte noi hohote. — Da. Cine le oprește? — Mirese de panduri. Oricare le-ar fi soarta… Tu dor se află în șa. S-a făcut liniște. Toți așteaptă răspunsul. — Este adevărat, spune el în sfârșit. Viața merge-nainte. Orice s-ar întâmpla. Și, clătinându-și capul, încheie: Bine, diacule. Îmi dau încuviințarea. Perechile să vină mâine-naintea mea!… — Trăiască DOMNUL TUDOR!… izbucnește mulțimea în alte noi urale, ce zguduie orașul. Așa cum stă, călare, cu sabia la brâu, în mijlocul poporului, Tudor pare uriaș. Soarele dimineții îl scaldă în lumină și-i aurește chipul. — Trăiască PATRIA nepieritoare-n veci! Și toți câți sunt de față simt că se contopesc în inimă și cuget cu cel care-i conduce și este gata să-și dea și viața pentru binele lor: — Trăiască PATRIA!   [1] Strada 30 Decembrie [2] Calea Victoriei. [3] Lipscanii. [4] Palatul Belvedere – astăzi o casă de copii, în strada Țibleș. [5] Normă de muncă pe care ţăranii trebuiau să o împlinească într-o zi, pe moşia boierului.

EPILOG   Au trecut douăzeci și doi de ani. De-a lungul îngustei văi a Gilortului au înflorit pretutindeni, pe coaste și poiene, tufele învăpăiate de Sângele voinicului. Pe drumul alb, dar încă umed de ploaia din ajun, urcă o mulțime de călători, care pe jos, care călări, pentru a lua parte la Sărbătoarea bradului din satul Vladimiri. Sătenii sunt îmbrăcați cu tot ce au mai bun, bărbații, în mintene albe, găitănite, femeile cu părul învelit în marame subțiri ca pânza de păianjen, iar copiii în cămășiuci ca neaua și cu ilice țesute măiestrit, în toate culorile curcubeului, deasupra. Printre aceștia – călărind cu destulă greutate prin mijlocul mulțimii – au fost văzuți și patru călători sosiți de la oraș. Căpitanului de district – a cărui sarcină era de a verifica pe toți străinii de ținut – aceștia i se recomandaseră drept membri ai unei societăți literare bucureștene, veniți pentru a cunoaște și a admira străvechea datină din satul Vladimiri. Numele lor – în ordinea în care au fost trecute în registru – erau: Iancu Văcărescu, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu (acesta din urmă ieșean de origină, dar făcând de asemenea parte, după cum susținuse el, din Societatea literară bucureșteană) și Nicolae Bălcescu. Tuspatru se înghesuiseră în rândurile cele mai din față ale acelora care luau parte la Sărbătoarea bradului. Satul, în răstimpul care trecuse de la revoluție, se mai mărise și crescuse în întindere, dar locul unde se ridica bradul, după tradiție, rămăsese același. Se găsea tot în fața casei răposatului preot Ciulioiu, acela care îl învățase pe Tudor slovele. Numai cântecul și parcă și danțul se mai schimbaseră. Fetele dănțuiesc ușoare ca niște fulgi în jurul bradului. Cineva, cu un instrument de lemn, un fel de toacă, le acompaniază pașii. Danțează cam zece pași și se opresc. Fac o scurtă plecăciune în fața bradului, cântând, și iar pornesc, urmate de flăcăi. Ridică, sprintene, coșurile cu bucate aduse pentru praznic, și le așază, grațioase, pe cap. Iau în mâini ulcioarele cu apă proaspătă, lapte și vin. Și glasurile lor limpezi, ca niște clopoței, sună întrebător:   — Brade, brade, văruț brade, Ce, brade, t-ai d-oblâncitu, De din codri ai pornitu? Din codri, din codri verzi Și de la izvoare răci, Aicea la pietre săci?   În acest moment, fluierele încep să doinească. Fetele se dau la o parte, păstrând însă coșurile pe cap și ulcioarele în mâini. Tar flăcăii, cu pași mari, legănați, izbucnesc în danț, rotindu-se, cântând cu glasuri bărbătești și dând răspunsul doinit al bradului:   — O, o, o, văruță dragă, Nice eu n-aș fi plecat Dar pe mine m-or cătat. Mult prin codri au umblat Și ca min’ n-or mai aflat, Un brăduț așa de nalt.   Fluierele își intensifică acum strigătul. Fetele lasă jos coșurile cu daruri și ulcioarele cu apă, lapte și vin. Și se prind de mijloc între feciori. Laolaltă formează un cor al cărui melodios ecou umple toți munții:   — Nu mă mir că m-or găsit Unde-am fost eu răsărit. Și-apoi cu două topoară S-or pus ca să mă doboară. O, o, o, văruță dragă! O, o, o, văruță dragă!…   — Un cântec atât de mișcător nu mi-a mai fost dat să aud! Spune Dimitrie Bolintineanu, căruia vântul îi spulberă șuvițele subțiri și moi ale părului. — Aluzia este directă la Tudor, constată cel mai vârstnic dintre cei patru bărbați sosiți de la oraș, poetul Iancu Văcărescu. — Mi-am dat seama și eu, încă de la-nceput, de-același lucru, glăsuiește și tânărul cărturar moldovean Mihail Kogălniceanu. De altfel, pe unde am trecut, și nu numai prin Oltenia, știți bine că am tot întâlnit, colo Stejarul lui Tudor, sub coroana căruia se spune că s-ar fi odihnit el, dincolo Fântâna sau Izvorul lui Tudor, unde se zice că s-ar fi împrospătat… — Apoi alte nenumărate mese ale lui Tudor, adaugă Văcărescu, unde cică el ar fi mâncat, sau Măguri ale lui Tudor, de unde se povestește că el și-ar fi condus cutare ori cutare bătălie. Și așa mai departe… — Ce să mai spun, râde cu râsul lui nevinovat, copilăresc, Dimitrie Bolintineanu, că încă și astăzi, mai ales în Oltenia, pe unde întrebi băieții cum se numesc, îi auzi răspunzând… — Tudor! exclamă Kogălniceanu. Tudor, Tudor și Tudor. Nici nu-ți vine să crezi cât de teribilă este memoria poporului. Nimeni nu vrea și nici nu poate să-l uite pe marele erou al acestui popor, ucis mișelește de unii dintre cci pe care-i socotise tovarăși în lupta pentru libertate. Fetele au rămas singure în danț. Și joacă, mlădiindu-se, pe melodia tânguioasă a fluierelor, ținându-se de mâini:   — Dimineața om veni, Cân’ soarele-o răsări. Și cu lacrămi te-om stropi, Și cu lacrămi te-om uda, Și nu te vei mai usca!   — Faptul în sine mi se pare cum nu se poate mai firesc, vorbește, în sfârșit, tânărul palid, cu chipul încadrat de o bărbuță neagră, al cărui nume este Bălcescu și care privise până atunci, aproape fără suflare, bradul ciobanilor. Poporul nostru îl socotește pe Tudor, prin intuiție, o piatră de hotar, în istoria sa, deoarece el l-a trezit și, dovedindu-i că o nație nu-și poate obține mântuirea decât prin sine însăși, l-a îndemnat să-și ceară cu tărie drepturile. Cui altcuiva decât lui îi datorăm înlăturarea fanarioților, reinstaurarea domnilor pământeni, punerea temeliei noii armate românești prin reorganizarea trupului de panduri? Ochii tânărului cărturar strălucesc ca în febră. Tudor, continuă el cu glasul avântat, înseamnă pentru români eroul care a izbutit, prin lupta lui, să încheie acel îndelung proces al luptei antifanariote, și care și-a ajutat poporul și țara să își redobândească o parte din vechile sale drepturi. Dacă nu ar fi fost omorât…   — Dimineața om veni, Cân’ soarele-o răsări. Și cu lacrămi te-om stropi, Și cu lacrămi te-om uda, Și tu nu te-i mai usca!   cântă fetele mai departe, cu glasurile lor dulci. În aceeași seară, rămânând să ia parte și la restul de datini ale ciobanilor, așezați în tinda casei în care se născuse Tudor, în vreme ce fetele cântau nemuritorul cântec: „Pom, pom, pom eram io, pom!”, cei patru cărturari s-au luat, la lumina focurilor aprinse în șapte părți ale satului, la vorbă cu sătenii. Un moșneag care fusese și el pandur, văzându-l pe Iancu Văcărescu, îndată l-a recunoscut și și-a reamintit de ziua când, venind la ei în tabără, le-a recitat o parte din versurile sale închinate mișcării revoluționare conduse de Tudor. Și l-a rugat să le repete. La fel ca și atunci, deși trecuseră atâția ani, cu glasul tremurându-i de emoție, poetul a început:   Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală! Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală! Să tremure, să tremure cumplita tiranie: Zdrobită azi în pulbere, pe loc, să nu mai fie! Ființa ei și numele în iad să se coboare! Și-ai ei prieteni mult huliți ca ea să se doboare!   — Aceste versuri sunt la fel de întemeiate și astăzi când Tudor nu mai e printre cei vii – exclamă Bălcescu, aprins – și astfel vor rămâne câtă vreme fiii fărădelegii își vor menține încă asupra oamenilor spurcata lor tiranie. Și datoria cea mai sfântă mi se pare, în aceste zile, a fi aceea de-a isprăvi, cu aceeași râvnă, ceea ce Tudor, cu jertfa sângelui său, a început. Țăranii ascultau încremeniți. Și pumnii celor mai mulți dintre ei li se strâng. — Spuneți-ne, îl roagă, în cele din urmă, iarăși pe Iancu Văcărescu țăranul fost pandur, Tudor al nostru o fi murit într-adevăr? La-nceput auzirăm că doi din arnăuții lui Caravia l-ar fi răpus, după ce ni l-au luat din tabără, de la Golești, cu înșelăciune. Mai târziu ni se povesti că Tudorin ar fi încăput în temniță la turci. Și, în cele din urmă, c-ar fi scăpat și din mâna lui Ipsilante, și-a turcilor, și de-atunci stă în așteptare, pe undeva, până în clipa când o socoti el că trebuie să-și încingă iar sabia și să sfârșească lupta pe care a-nceput-o. Ce-o fi adevărat din toate astea? Noi nu putem să credem că Tudorin al nostru muri… îi facem slujbe, pomeni, da’ nu putem să credem!… Iancu Văcărescu auzise ceea ce auziseră pare-se și alții, și anume că – în noaptea când cei doi arnăuți l-au înjunghiat – generalul Caravia, care conducea execuția, s-ar fi plecat asupra pandurului și, înainte ca acesta să fi închis ochii, i-ar fi spus, mânios: — Te-am coborât în moarte, pandurule, așa cum meritai!… Dar Tudor, deși cu buzele albite de cele din urmă răsufluri ale vieții, conștient totuși de dreptatea, ca și de rostul sacrificiului său, i-ar fi răspuns: — Cât te-nșeli, Caravia! M-ați ridicat la viața veșnică… Cu gândul la aceste vorbe ale pandurului, Văcărescu grăiește: — Drept vorbiși, prietene. Tudor, chiar și-n mormânt— deși trupul lui nu s-a găsit, cum știți —rămâne pentru poporul nostru pe totdeauna viu! — Iar duhul lui ne cere să ne înălțăm, rostește, în încheiere, mulțimii, Nicolae Bălcescu, către acele vremuri când niciun om nu va rămâne rob altuia, niciun popor nu va mai stăpâni pe altul, ci va domni, în lume doar înzeita libertate, astfel precum a năzuit, în cele mai înflăcărate visuri ale sale, DOMNUL DIN VLADIMIRI

MAMA PITOIEANCA   Pe vremea prigoanelor turcești, oamenii satelor, mai ales cei de pe lângă Dunăre, n-așteptau să vină oastea voievodului ca să-i apere: se apărau singuri, își făceau singuri dreptate, ținându-se într-o necontenită hărțuială cu cetele de ieniceri, spahii și alții care îi tot jefuiau, le furau fetele și nevestele, le luau vitele, le dădeau foc gospodăriilor. * Către sfârșitul celui de-al șaisprezecelea veac trăia în satul Fărcășeni, din județul Romanați, un rumân voinic, îndrăzneț, Popa Stoica. Mulți turci a tăiat Popa Stoica, mare spaimă vârâse în ei, de veneau și satele vecine să-i ceară sfat și ajutor, când se vesteau niscaiva cete de tâlhari cu turbane și șalvari. Isprăvile lui Popa Stoica din Fărcășeni ajunseră și la urechea lui Mihai Viteazul, care îl chemă la el și văzând cât este de isteț și de aprig, rugă pe mitropolitul țării să-l despopească. Stoica s-a lăsat de preoție, intră în oastea voievodului, dădu mari dovezi de vitejie și ajunse, cu vremea, agă, adică general de pedestrime. Căci falnicul voievod un căuta dacă cineva e fecior de boier sau de căpitan, ca să-l așeze acolo unde i se cuvenea. Dacă un om i se părea vrednic de înălțare, apoi îl înălța, fie el născut și într-o colibă. Numai vrednic și cu dragoste de țară să fi fost, încolo, puțin îi păsa voievodului. Slujindu-l ca agă, Popa Stoica din Fărcășeni i-a fost demult folos lui Mihai, în grele lupte pe care acesta le avu împotriva marelui vizir Sinan Pașa, pornit cu două sute de mii de oameni să supună țările românești. Sinan-Pașa ducea cu el steagul verde al Profetului, care era scos numai la zile grele. * Mulți bărbați și multe femei destoinice a dat poporul acesta românesc, de-a lungul anilor. Dar n-a avut cine să le scrie povestea și să-i nemurească. Numai cântecele pe care le spuneau și le cântau țăranii, pomenindu-le minunatele isprăvi, le-au păstrat numele până în zilele noastre. Câte doine însă și câte povești din vechime nu s-au pierdut, în atâta amar de ani! Poporul a păstrat amintirea unei fete din Putoieni, o nepoată a lui Popa Stoica, numită Mar ia. Ca și atâtea alte așezări din câmpie, satul acesta n-avea liniște din pricina musulmanilor răzleți, pripășiți pe malul Dunărei, în vremea când Giurgiul devenise cetate turcească. Tâlharii veneau să prade când aici, când dincolo, fur în d nu numai cai, și oi, și boi, nu numai cuprinsul hambarelor, dar până și copiii, femeile și fetele oamenilor. Unul dintre acești turci își pusese ochii pe Marin, o copilă de optsprezece ani, de frumusețea căreia se dusese vestea peste șapte sate. Zadarnic o îmbia și o ispitea cu tot felul de daruri și de făgăduieli, o căpetenie de oșteni turci, numit Kara-Ilan, adică „Șarpele Negru”. Maria nu voia s-audă. Își vedea de casa și de ograda părinților, fie torcând și cusând cu degete meștere, în zilele de iarnă, fie muncind pe câmp, plivind și mânuind cu braț voinic uneltele de plugărit. Se gândea Maria să se mărite, la vremea ei, cu vrun flăcău din sat, să-și întemeieze o gospodărie, după datină și lege. Dar turcul nu se lăsa. Într-o noapte, veni pe furiș cu alți câțiva, s-o răpească. Tatăl și fratele Mariei ieșiră cu topoarele, să-și apere cinstea casei. Ei uciseră trei tâlhari, dar cum mai erau șapte, cei doi români fură omorâți, chiar în fața ușii care ocrotea pe Maria. Fata auzi strigătele lor de moarte, horcăiturile părintelui și fratelui ei, auzi cum răbufnesc paginii și vor să dărâme ușa cu umerii. Maria sta în dosul acelei uși, în mână cu o sabie turcească, luată de la dușman cu o săptămână înainte. Cel dintâi care pătrunse în odaia fetei a fost însuși Kara-Ilan. Rânjea de bucurie și întindea brațele s-o cuprindă. Dar n-apucă să facă un pas, că îl și lovi Maria în creștetul capului și-l spintecă, lăsându-l lat. Ceilalți turci, crezând că în acea încăpere se mai ascundeau și alți săteni înarmați, fură cuprinși de spaimă și o luară la goană. Mai ales că mai marele lor, șarpele negru, se afla acum în paradisul lui Mahomet. Maria se strecură pe fereastră și o luă pe câmp, cu sabia în mână, gata să-și plătească scump viața și cinstea. Dar n-o văzu și n-o urmări nimeni… Fără să mai aibă răgaz de-a-și plânge și de a-și îngropa morții iubiți, fata se ascunse la niște rude dintr-un sat vecin, își tunse cosița, se îmbrăcă în haine ostășești și jură să-și răzbune părintele și frățiorul, să vie de hac cât mai multor păgâni. N-a bănuit nimeni că acel ostaș Marin Putoieanul, din oastea lui aga Stoica, era fată, nu băiat. Maria a fost prinsă de turci, împreună cu alți robi, și purtată pe drumuri depărtate, în amar surghiun. * În anul 1595 era sultan la Țarigrad Murat al treilea. Împărăția turcească trăia zile grele, semiluna începea să apună. Spahiii și ienicerii nu mai voiau să meargă la război, fiindcă nu li se plăteau lefurile. Visteria era sleită. În vremea aceasta, vești proaste veneau de la Dunăre: voievodul Mihai al Țării Românești, în unire cu craiul Ardealului, Jigmond Batori, și cu Aron Vodă, domnul Moldovei, ridicaseră steag de răzmeriță și loveau în turci, care la Dunăre, care aiurea! Murat al treilea muri de inimă rea și-n locul său veni unul din feciorii săi, Mahomet. Ca să vedem ce fel de om era acest Mahomet al treilea, ajunge să știam ce a făcut în cele dintâi zile ale înscăunării sale. Anume: Și-a adunat cci nouăsprezece frați (câți mai rămăseseră din cei o sută de copii ai lui Murat), îi îmbrățișă pe fiecare, arătându-le marea dragoste ce le-o poartă și, despărțindu-se de ei, îi puse să se culce fiecare în altă odaie, în toiul nopții, cei nouăsprezece sultani se pomeniră cu gâzii cumpliți, muții Seraiului, cărora li se tăiase limba, ca să nu poată povesti fărădelegile pe care erau siliți să le facă. Frații noului padișah fură sugrumați în tăcere, să n-audă nimeni. Omorându-i, Mahomet scăpa de cei ce aveau drept la tron și ar fi putut să-l omoare ei și să-i ia locul. Pe cei nouăsprezece frați uciși, sultanul îi culcă în sicrie de chiparos, le împodobi cosciugele cu turbane și pene de cocor și le duse cu mare alai și bocete, și lacrimi, așezându-le la loc de cinste, alături de tatăl lor. * Foametea și ciuma se adăugară celorlalte urgii care bântuiau împărăția. La Dunăre fulgera sabia lui Mihai și se adunau ostile creștine, dornice să se scuture o dată de vechea robie. Mahomet III se gândi să pună în fruntea armiilor sale pe cel mai încercat dintre căpitani, pe bătrânul Sinan-Pașa, care fusese de trei ori mare vizir și era trimis departe, în surghiun, după ce câștigase mari izbânzi, pe câmpuri de luptă, în Rumelia, în Asia, în Africa. Înainte de a porni spre Dunăre, Sinan voi să arate sultanului și altor turci de vază o priveliște măreață. Pe At-Meidan (maidanul cailor, fostul hipodrom al împăraților bizantini) el orândui să treacă mii și mii de ieniceri[1], spahii[2], purtători de steaguri, muzicanți, șiruri de cămile. Soarele arzător își revărsa focul pe vârful sulițelor, pe iataganele scânteietoare, pe pietrele scumpe ce împodobeau frâul cailor, pe alămurile proaspăt frecate ale trâmbițelor, ale fluierelor, ale tobelor. În fruntea lor mergea călare însuși marele vizir, moșneagul înalt, sprinten, care, trecut de optzeci de ani, era mai zdravăn ca un ienicer de treizeci. Barba albă și lungă i se resfira pe piept, iar în fesul, înconjurat de turban, strălucea o uriașă ghindă colorată. La un semn prietenesc a lui Mohomet III, Sinan-Pașa veni și se alătură sultanului, să vadă împreună cum se perindă floarea împărăției. — Și acum, Înălțimea Ta, preaputernic padișah, vei vedea ce are de gând să facă din ghiaurii de peste Dunăre, supusul și credinciosul tău Sinan, cu această fără ele pereche oștire!… Într-adevăr, întrerupând o clipă șirul strălucitoarelor perindări, iată o ceată de oameni zdrențuiți, mai bine de o sută, care treceau cu mâinile legate, în fața padișahului. Erau oameni, bărbați și femei, prinși de război, din Valahia, Ungaria, scoși din închisori, aduși pe jos de departe, ca să fie arătați ca niște bogate prăzi omenești. Bătrâni gârboviți, cu plete albe, cu fața pământie și sleită, frunți înalte, sub care numai ochii străluceau, căpitani de oaste, învățați, preoți și episcopi, treceau, alături de femei istovite, care se vedeau, prin portul lor de odinioară și prin înfățișarea lor mândră, că fuseseră la ele acasă soții și mame de vajnici căpitani, ele înșile apărătoare ale căminului și ale tării. În mijlocul atâtor fețe trudite, a atâtor trupuri sleite, frânte, iată un tânăr ostaș, cu plete de aur, cu fața strălucitoare de frumusețe, cu un zâmbet disprețuitor pe buze, privind cu semeție pe sultan, pe Sinan, pe toți marii cădii, hogi, pașale și bei ce se țineau la spatele lui Mahomet. — Cine este acel ostaș cu chip de femeie? întrebă sultanul. Să mi-l aduceți aici, să-l văd? Ostașul cu părul de aur fu adus în fața padișahului. — Cine ești? De unde vii? îl întrebă. Cu fruntea sus, cu un surâs disprețuitor pe buze, flăcăul răspunse pe românește: — Nu înțeleg ce mă întrebi? Eu nu știu să vorbesc turcește. La auzul acestui grai de peste Dunăre, din ceata înalților curteni ce înconjurau pe sultan se desprinse unul care veni să facă pe tălmaciul. Nu era altul decât ticălosul Mihnea, fost de două cri domn în Țara Românească și turcit acum. Ca să fie trimis domn și a treia oară, Mihnea, vânzătorul de țară, ce-a luptat împotriva alor săi, a însoțit pe Sinan împotriva românilor, până și-a găsit moartea la Târgoviște. Acest Mihnea spuse padișahului că ostașul fără mustață este o fată de la Dunăre, prinsă împreună cu alți munteni, de ostile Înălțimei Sale. Cu ajutorul lui Mihnea, Mahomet descusu pe Maria Putoieanca. — Te-ai îmbrăcat bărbătește ca să te ții după vreun flăcău ce ți-era drag? o întrebă padișahul. — Nu! răspunse cu fruntea semeață Maria din Putoieni. N-a știut nimeni că sunt femeie. Am intrat în oaste ca să lupt împotriva voastră! — Ai ucis cu mâna ta vreun credincios al meu? O mai întrebă sultanul. — Zece! răspunse Maria. — Și de ce-ai făcut asta? — Ca să-mi răzbun neamurile măcelărite de voi, ca să-mi apăr neamul! Și Maria povesti cum jefuiau otomanii satele românești, cum a vrut s-o răpească Kara-Ilan, cum i-a ucis părintele și fratele, cum i-a omorât ea și-a fugit și s-a făcut ostaș. Sultanul se încruntă, rămase pe gânduri, în vreme ce curtenii din jurul său erau spăimântați de răspunsurile Mariei și de soarta ce-o aștepta. Dar crudul ucigaș al fraților săi nu făcu ceea ce credea lumea toată. Dimpotrivă. Frumusețea și vitejia acelei copile, îi merseseră la inimă. Ar fi vrut s-o oprească la curtea lui, s-o închidă în harem, s-o facă fată de casă pe lângă maică-sa, sultana Valide, o creștină din Italia, o venețiană pre nume Boffa. Dar Maria nu voi s-audă asemenea înjosire. — Eu sunt ostaș în oastea țării mele, n-am venit aici să intru slugă turcului! Mânios, sultanul porunci să i se taie capul. Apoi se răzgândi. — Deocamdată, s-o trimiteți la închisoare, la Edi-Cule, poate să-i vie mintea la cap! În sufletul lui, Mohamet își închipuia că de frica morții, cu vremea, acea mândră și încăpățânată valahă se va îndupleca și se va gândi că e mai bine să fie roabă, decât să putrezească în temnița „Celor șapte turnuri” sau să fie aruncată cu o piatră de gât, în apele Bosforului. Pare-se că sultanul, cu gândul la Maria Putoieanca, n-a putut să doarmă în acea noapte, fiindcă s-a sculat în zori de zi și a poruncit să fie adusă în fața lui, la serai, fetișcana aceea de la Dunăre. L-au adus și pe Mihnea, să fie tălmaci, s-o ispitească. În felul acesta, slujindu-și stăpânul, credea că va ajunge și el, mai repede, stăpân în Țara Românească. — Copila mea, îi vorbi cu prefăcută blândețe turcitul. Strălucitul padișah vrea cu orice chip să-ți scape viața. Mai mult. Vrea să te dea drept pildă supușilor săi. Dragostea ta de țară, chiar dacă acea țară nu este prietenă Luminăției-Sale, trebuie să fie o pildă. Ca să-ți arate cât de mult te prețuiește, înainte de a te primi în haremul său, înălțimea Sa vrea să-ți dea cinstirea ce se cuvine unui oștean viteaz! Maria nu înțelegea prea bine gândul sultanului. Primi să fie îmbrăcată în straie strălucitoare de ienicer și purtată prin tot orașul, pe un cal alb, alături de Mihnea, care călătorea pe un armăsar negru. Trei rânduri de câte trei spahii mergeau înaintea ei pe armăsari negri și alte trei rânduri o urmau. Alaiul se oprea din loc în loc. Un trâmbițaș suna din goarnă. Un toboșar bătea toba, lumea se aduna, iar un pristav striga în gura mare: — Luați pildă de la această fată de ghiaur! Ca să-și răzbune fratele și părintele uciși, n-a pregetat să ia armele împotriva noastră! s-a luptat vitejește, a fost prinsă, dar înaltul padișah a scos-o din robie și o ridică azi în slavă, ca să fie pildă tuturora, bărbaților și femeilor din împărăție, cât e de sfântă dragostea de neam și cum își primește răsplata chiar de la vrăjmaș!     Așa strigau pristavii, lumii adunate pe ulițele și maidanele Țarigradului. Se minuna și Maria de asemenea purtare a lui Mahomet, de marea cinste ce i se făcuse. Când însă Mihnea i-a tălmăcit cuvintele ce le spuneau pristavii, și când ticălosul a povățuit-o să intre în haremul sultanului, copila a descălecat și n-a vrut să meargă mai departe. Au dus-o iar în fața lui Mahomet și iar a tălmăcit Mihnea cuvintele fetei: — Preaputernice padișah, eu n-am ajuns aici ca să vă fiu vouă pildă de vitejie. Mânios, văzând că nu e nimic de făcut cu această încăpățânată fată de ghiaur, sultanul porunci s-o ducă iar la închisoarea numită Edi-Cule, „Cele șapte turnuri”, unde a fost surghiunit și căsăpit mai târziu Constantin Brâncoveanu și neamurile lui, precum și atâția alți români cu dragoste de țara lor. * Nu se știe ce s-a mai întâmplat cu Maria Putoieanca. A îmbătrânit și a murit în temnița de la zidurile Țarigradului? I-au tăiat capul? A fost înecată în Bosfor? A fugit? Nimeni n-ar putea răspunde. Dar putoienii au păstrat multă vreme o scrisoare a Mariei, trimisă nu se știe cum, nu; se știe prin cine, de la „Cele șapte turnuri”. În acea scrisoare povestea pățaniile ei și s îndemna pe români să nu-și plece capul, ci să-l ție sus, să iubească țara și să fie mândri de pământul lor, să-l apere împotriva dușmanului. „Dar mai ales – scria Maria Putoieanca – feriți-vă de acei vânduți, de acei trădători de neam, cum este ticălosul de Mihnea, care s-a turcit, doar o ajunge domn a treia oară. De aici, din închisoare, mai frumoasă și mai dragă îmi pare țara mea. Iubiți-o, apărați-o, ca urmașii noștri să trăiască în slobozenie și să vă binecuvânteze!” Așa își încheia spovedania săteanca din Putoieni, care, până la capătul vieții a ținut fruntea sus și a avut inima plină de dragoste pentru țara sa.     [1] Ienicer – soldat din vechea infanterie turcească. [2] Spahiu – soldat din vechea cavalerie turcească.

DREPTATEA LUI ION VODĂ   Acum vreo patru veacuri domnea în Moldova un strănepot al lui Ștefan cel Mare, Ion, pe care l-au numit Ion Vodă cel Cumplit. L-au botezat „cel cumplit” cronicarii vremii, care, trăgându-se din tagma boierească sau călugărească, nu puteau uita asprimea cu care acest domnitor, iubitor al poporului, pedepsea pe asupritori, atunci când îi prindea cu jafuri și nedreptăți. Norodul însă, care știa ce inimă vitează și ce suflet bun avea Ion, l-a numit „părintele Moldovei”. Era un bărbat frumos acest Ion Vodă. Ar; a părut negru ca aripa corbului, fața măslinie, ochii mici și negri, ageri și iscoditori, nasul coroiat, fruntea înaltă și trupul voinic de uriaș. S-a urcat pe tron destul de târziu, la 1572. Trecuse de cincizeci de ani și n-a domnit decât doi ani, dar, în acest scurt răstimp, a făcut multe lucruri bune, spre înălțarea țării și ridicarea mulțimilor oropsite. Până la vârsta de cincizeci de ani, acest strănepot al marelui Ștefan a trăit departe de țară. A venit să-și ia tronul după ce Moldova fusese jăcmănită când de fiorosul Alexandru Lăpușneanu, când de către Iacob Despota, când de nevolnicul Bogdan Vodă, cel ce se plimba în trăsuri poleite cu argint și aur. Multe nedreptăți a mai găsit Ion când s-a urcat pe scaunul Moldovei! Toate sarcinile visteriei cădeau pe țărănimea muncitoare și nevoiașă. Cei mari, moșierii, mai marii bisericii, nu plăteau dări către stat. Noul domnitor i-a pus și pe ei să plătească, ușurând pe cât îi sta în putere viața țăranilor, dezrobindu-i pe unii, împroprietărindu-i pe alții, ridicându-i în rândul oamenilor. Până la Ion Vodă, gospodăria Moldovei o chiverniseau marii dregători, miniștri, cum se spune azi. Domnitorul nu se prea amesteca, mulțumindu-se cu câștigurile lui, cu viața plăcută, cu petrecerile, cu lingușirile, cu adunatul banilor, ca să aibă ce cheltui prin cele străinătăți, după ce va pierde tronul. Ion Vodă a înțeles că nu acestea sunt îndatoriile omului pus să cârmuiască o țară. El cerea să vadă toate actele oficiale, vânzările sau schimburile de moșii, de bălți, de păduri, comenzile pentru oștire, rânduiala vămilor, cumpărăturile din țară și de peste hotare și iscălea cu mâna lui toate acele hrisoave, ca să nu se strecoare nereguli și furtișaguri. Acest amestec al lui Vodă nu convenea deloc boierilor, care se credeați adevărații conducători ai țării. Logofeți, vornici, vistieri, căpetenii ale oștilor, vlădici – vlădică înseamnă gospodar al averilor bisericești, episcop – își făceau partea cea mai grasă din aceste bunuri, mai folositoare lor decât chiar nenumăratele moșii pe care le stăpâneau. Se mai amestecă Ion Vodă și în judecăți: piuă atunci aceste judecăți le hotăra numai „divanul”, adică sfatul vlădicilor, al boierilor și al căpeteniilor de oaste. Aceștia nu făceau totdeauna dreptate dreaptă, după cum scria în „pravilă”, adică în cartea legilor țării, ci după cum îi plăteau împricinații. Cum n-aveau bani decât cei bogați, tot în folosul bogaților ieșea judecata, nu în folosul celor ce n-aveau cu ce mitui pe împărțitorii de dreptate. Cu Ion Vodă, lucrurile n-au mai mers așa. El lua parte la judecarea celor mai neînsemnate pricini, lăsând pe sfetnici să-și spuie părerile, să vadă ce pedepse li se cuvin vinovaților, iar la sfârșit, cumpănea vina și dreptatea fiecăruia și dădea el hotărârea cea potrivită. Într-o zi, a venit în fața divanului să fie judecat un mitropolit care nu se purtase după cum se cuvine unui smerit călugăr, unei înalte fețe bisericești. Era un ușuratic și un mare iubitor de arginți. Pe călugări i-ar fi ținut numai în posturi și munci grele, iar el petrecea cu maicile și cu hangițele, mânca și bea bine, trăgea din ciubuc ca pașa de la Rusciuk. În marea lui lăcomie de bani vindea episcopiile te miri cui, iar episcopii, ca să-și scoată pungile de galbeni date mitropolitului, arendau pământurile făcând stareți de mănăstire pe alți ticăloși. Aceștia, la rândul lor, își umpleau buzunarele luând mită de la tot felul de hoți de cai sau târâie-brâu, pe care îi făceau preoți la sate. Iar acești preoți, care treceau înaintea celor care n-aveau de unde plăti, de unde să scoată bani pentru arenda parohiei lor? Tot de la nevoiașii de țărani luau cât mai mulți curcani, ouă, miere, caș și făină. Muncitorii ogoarelor erau secătuiți de atâtea dări, fie pentru visteria țării, fie pentru îndestularea tuturor clericilor acestora nesățioși. O dată cu acel mitropolit, mai erau trași la judecată doi boieri mari, un biv-vel-vornic și un biv-vel-logofăt[1]. Acești doi mari vornici și logofeți de pe vremuri, unul Sbierea, iar celălalt Nicola, fuseseră atotputernici sub trei domnitori.. Sbierea îi vânduse pe câteșitrei fie turcilor, fie polonilor. Acum voia să se ia bine eu Ion Vodă, ca să-l vândă și pe el mai târziu. Dar nu i-a mers, fiindcă Ion l-a prins cu ocaua mică și l-a chemat în fața judecății divanului. Celălalt împricinat, boier Nicola.. Nu numai că punea la munci grele pe țăranii de pe pământurile. Sale, lăsându-i flămânzi și goi, bătuți de toate, bolile, schingiuiți de argați, dar mai avea și alt nărav; când făcea chefuri în grădină, cu oaspeții săi, noaptea târziu îi veneai gust de vânătoare și aduna robi țigani, pe care vătafii îi urcau în pomi, cu sila. Iar boierii, beți de vinuri și de rachiuri grele, începeau. Să strige: — Huș, cioară! Huș din pom! Și-i săgetau. Bieții robi cădeau răniți din copac și dacă nu mureau de săgeată, mureau izbindu-se cu capul de pământ. Preacinstitul mare logofăt Nicola punea să-i îngroape la rădăcina copacului, drepți, nu întinși, fără slujbă și fără raclă, de le găseau mai târziu scheletele în picioare, cocoșate, așa cum căzuse țărâna peste ei. Acești trei mari vinovați, mitropolitul, Sbierea și Nicola, își găsiseră apărători fierbinți în rândul înalților dregători, numiți boieri „divaniți”, fiindcă făceau parte din divan. — Măria Ta și cinstiți boieri! zise apărătorul mitropolitului. Înalt Prea Sfințitul Macarie trebuie iertat, fiindcă toate ce se spun pe socoteala înalt Prea Sfinției Sale sunt născociri vrăjmașe. Cât despre banii pe care i-ar fi luând, ca să facă episcopi și egumeni, aceasta este o veche datină. Au făcut-o și alții înaintea înalt Prea Sfinției Sale. Este obiceiul țării ca mitropolitul să plătească voievodului atâta, la urcarea pe scaun, și atâta în fiecare an de păstorie. De unde să scoată înalt Prea Sfințitul bănetul, dacă n-ar lua de la cei cărora le dă slujbele duhovnicești?! Oare Prea Sfinții episcopi și egumeni nu-și scot banii cu dobândă? Să-l iertăm, Măria Ta, să-l punem iar pe tron și va face el înalt Prea Sfințitul așa ca să se dea și Mariei Tale partea ce i se cuvine! — Așadar, întrebă Ion Vodă, sfatul țării e de părere să nu aducem nicio supărare lui Macarie Mitropolitul? — Așa, Măria Ta, așa! Nicio supărare, că e bătrân și iubitor al celor sfinte! — Bine! răspunse Ion Vodă, vom vedea și vom hotărî. Ce facem acum cu Sbierea? — S-a spus de Sbierea – vorbi alt divanit – că și-a vândut trei stăpâni. Așa cereau treburile Moldovei în acea vreme și Sbierea n-are altă vină decât că și-a iubit țara. — Vânzând străinilor pe domnitorii tării?! — Acei domnitori nu erau buni de nimic. S-au arătat niște ticăloși, au fost alungați și de aceea se află Măria Ta pe tron, că i-am gonit noi, cu Sbierea în frunte, ca să vii Măria Ta! — Dacă erau atât de răi acei domni, de ce le-a jurat vornicul Sbierea credință și a slujit sub ei, și-a tras toate foloasele de pe urma lor? Ciudată mi se pare această purtare! Dar despre biv-vel-logofătul Nicola ce ziceți? Este vinovat sau nu? — Marele logofăt Nicola e stăpân pe moșiile, pe clăcașii, pe țiganii lui și are drept de viață și de moarte asupra lor! vorbi un alt boier divanit. Așa că nu vedem ce vină are biv-vel-logofătul că se purta ca un stăpân ce era pe pământurile lui! N-o să-i dăm acum pedeapsă pentru că s-au supărat câțiva puturoși de țărani și c-au pierit niște țigani, când se desfăta și înălțimea Sa câteodată! Una sunt boierii și alta gloatele nevolnice! — Bine, boieri mari, bine! răspunse voievodul. Mă bucură că aveți inima atât de bună, că sunteți iertători la suflet, că vă aveți bine între domniile voastre și nu vă dușmăniți unii pre alții. Mai avem vreo judecată pe ziua de azi? — Mai sunt trei netrebnici de țărani… — Ce vină i-a adus în fața noastră? — Să spună Prea Sfințitul Episcop al Rădăuților! Inochentie se ridică de pe jilț și începu să vorbească răspicat, cu vocea tunătoare. Cei trei țărani fură aduși legați cu lanțuri și ghiulele la picioare. Ticăloșii ăștia au făcut cea mai cumplită faptă, cea mai grozavă spurcăciune! strigă episcopul Inochentie. Focul gheenei să-i ardă, diavolii să-i înțepe cu furcile, să le bată limba în piroane! Să le putrezească oasele și carnea pe ei, de vii! Au călcat cele mai sfinte canoane! Blestemați să fie în vecii vecilor! — Dar ce-au făcut, Prea Sfințite? întrebă Vodă. — Au mâncat carne în sfânta zi de vineri! strigă episcopul. — Rău! Rău! zise Domnul. Aveți ceva de spus întru apărarea voastră? întrebă Ion Vodă pe țărani. — Apăi, de, Măria Ta, răspunse cel mai bătrân. Dreptu-i că am mâncat de dulce în sfânta zi de vineri, dar n-aveam încotro, că în alte zile de unde să mâncăm noi carne, că o mănâncă toată dumnealor, boierii mari… Dumnealor le dă nuna să postească vinerea, că toată săptămâna numai miei și curcani și purcei mănâncă și sunt sătui. Tinerea se mai odihnesc și înălțimile lor, de mai rămâne ceva carne și pentru noi, că toată săptămâna o ținem numai cu zeamă de lobodă și cu fiertură de urzici și suntem lihniți, Măria Ta, de aceea ne spurcam tocmai în sfânta zi de vineri… — Bine, răspunse Ion Voievod. Hotărâți dumneavoastră, boieri mari, ce se cuvine fiecăruia, iar grămăticii să scrie. Să scrie hotărârea înaltului Divan, până mă voi hodini puțin! Domnul părăsi Divanul, iar boierii se sfătuiră între ei și hotărâră acestea: „Mitropolitul Macarie să fie iertat de vreo vină și pus pe scaunul înalt Prea Sfinției Sale, iar cei ce l-au defăimat să fie pedepsiți cu asprime. Biv-vel-vornicul Sbierea să fie lăsat slobod pe moșiile sale și să le chivernisească, întrucât Măria Sa, Domnitorul, nu mai are încredere în el, ca să-i mai dea careva slujbă. Biv-vel-logofătul Nicola își poate gospodări averile în toată voia, dar va fi rugat să nu mai ucidă robii în copac, iar dacă totuși îi va mai ucide, să-i îngroape creștinește, întinși pe spate, cu raclă, și cu slujbe, nu în picioare, ca pân-acum. Cei trei țărani păcătoși, care s-au spurcat mâncând carne în sfânta zi de vineri, vor primi, vreme de un an, în fiecare vinere, câte douăzeci și cinci de bice la tălpi și cincizeci pe umeri, mulțumind Măriei Sale și înaltului Divan că nu le-au dat pedepse mai grele”. * Ion Vodă luă zapisul, întocmit de grămătici după hotărârea sfetnicilor, îl citi, îl mai citi o dată, îl cercetă adânc, frământându-și fruntea cu degetele, apoi muie pana de gâscă în zeamă de bozi – cerneala de pe vremea aceea – șterse pedepsele și iertările, și scrise cu mâna lui această carte de judecată: „Se vor lua toate averile mitropolitului Macarie și se vor da țării, spre folosință. Macarie va fi trimis în surghiun la mânăstirea Secului, unde va munci alături de ceilalți monahi, tăind lemne, sfărâmând bolovani, plivind bostănăriile și grădinile. Nu va primi tain mai mare decât al celorlalți călugări. Se va pocăi și se va smeri până la sfârșitul vieții, a duc în d laude și mulțumiri Domniei Mele că n-am pus să i se taie capul. Biv-vel-vornicul Sbierea își va pierde toate averile, ce vor fi vărsate visteriei. Va îi aruncat în temniță grea, să cunoască amarul pâinei uscate și al vânzării stăpânului său. Se va căi și se va pocăi aducând laude și mulțumiri Domniei-Mele, că n-am pus să i se taie capul. Biv-vel-logofătul Nicola va fi dus pe moșiile sale, în grădina unde omora țigani. Se vor aduna acolo toți boierii tării, mari și mici, norodul dimprejur și rudele robilor uciși. Va fi urcat Nicola în copac, toată lumea îi va striga „huș, cioară”, și va fi săgetat, ca să cunoască și el și ceilalți prețul vieții omenești și să le fie tuturora pildă de dreptatea și de mânia domnului țării, Ion Vodă. Cei trei țărani care s-au spurcat în zi de vineri vor primi fiecare, pentru ei și pentru ai lor, câte o găină lunea, un purcel marțea, o gâscă joia, un ied sâmbăta și un sfert de vițel duminica, din partea Prea Sfințitului episcop Inochentie, care știut este de toți că are ograda plină de orătănii și de tot soiul de vite mari și mici”.   Astfel făcea dreptate Ion Vodă, și poporul i-a purtat o amintire neștearsă.   [1] Biv înseamnă în limba slavonă fost, iar vel, mare.

VRANCEA   I Războiul înfricoșat din iulie 1476, la Valea Albă, s-a dat, și cumpăna a stat vremelnic de partea puterilor lui Mahom. Pierit-a acolo floarea vitejilor. Pulbere s-a ales, și din hânsarii cavaleriei ușoare, și din cavaleria grea. Tara Moldovei era arsă din cer până-n pământ. Focul dezlănțuit s-a adăugat arșiței grozave de iulie, încât cimitir era lumea, de la Dunăre la brazda Pocuției. Și după ce cumpăna s-a înclinat de partea puterilor urgiei, și după ce apele Pârăului Alb s-au întunecat de sângele curs, Ștefan Voievod a privit gurile tunurilor moldovenești încă fumegând. S-a uitat la artileriștii morți între roți, la hânsarii adormiți de veci o dată cu caii lor, s-a uitat la arcași, la arbaletieri și întunecată jale l-a cuprins… Ochii lui au și lepădat un șirag de lacrimi către soarele răsărind. A gemut înspăimântător asupra tăcutului câmp de luptă: — Oh, feciorii Moldovei mele!… Dar unui bărbat vrednic nu-i stă bine să-l vadă soarele lăcrimând: a pornit numaidecât, însoțit doar de câțiva supraviețuitori. Întâi s-a gândit să treacă brazda Moldovei, să ceară ajutor de la rigi și crai, dar știa că cuvântul lor ține cât frunza-n vânt… Trebuia să se bizuie și acum numai pe țară[1], trebuia să cheme în ajutor ultimii stropi de vlagă ai țărișoarei lui, ce s-ar fi putut asemăna cu o căprioară, încolțită și de tigru, și de leopard, și de leu în același timp. Cine asculta noaptea codrii, bine și adânc, auzea cornul voievodului. Semăna cu mugetul zimbrului. Era ca o chemare ultimă la încercarea vitejiei. Ecourile preluau chemarea și o duceau în tuspatru zările, ori încotro se aflau sate răzlețe sau bejenari. Trimisese voievodul și câțiva călăreți, pe drumurile ferite, să afle țară pribeagă prin hârtoape și munți, și s-o cheme la încordarea ultimă… Și încet-încet rămășițele de țară se adunau pâlc lângă pâlc, pe când cotropitorii nici nu gândeau… Sultanul Mahomed al 11-lea împresurase în vremea asta, cu o parte din oaste, Suceava. Dar cetatea Sucevii se da greu! Rezistau eroic și tunarii, și arcașii de la meterez! Văzând deci că nu-i treabă ușoară, Mahom sultanul a poruncit să se sape șanțuri și mai adânci, căci aveau să țină cetatea împresurată mult, până ce toată vietatea avea să piară de foame și sete… Dar n-au mai apucat să vadă cum se predă cuibul vulturilor Moldovei! Foamea s-a arătat în rândurile oștilor împresurătoare. Secera și setea, căci fântânile erau otrăvite, iar râușorul Sucevei aproape secase. Mai apoi, urgiei foamei și setei i s-a adăugat a treia, și cea mai grozavă, ciuma, și a prins și ea să secere în șanțurile împresurătoare! Sultanul Mahom nu se mai gândea acum decât la un drum de scăpare din această Bogdanie neagră[2]! Și-a chemat căpeteniile într-o noapte, la cortul întunecimii sale! Căpeteniile numaidecât au venit, și au căzut cu fața la pământ, bătând temenea spre secera lunii și spre tuiurile[3] de pe ușa cortului. — Ce aveți de spus? s-a stropșit Mahom. Am învins Cara-Bogdania sau nu? — Am învins-o! au răspuns căpeteniile într-un glas. — Pe totdeauna? — Pe totdeauna! a răspuns un pașă. Ștefan, Voievodul, a și pierit la Valea Albă… — Ba, Moldova n-ați învins-o, iar Ștefan cel Mare n-a murit! s-a auzit un glas de la meterez, și o piatră a astupat gura ce grăise. Au huit tunurile de pe ziduri – au răspuns tunurile de pe colinele împrejmuitoare. Mahom a poruncit tuturor să sară la un iureș ultim, dar nu i-au răspuns decât gemetele răniților și muribunzilor. Și peste șanțurile potopite de foamete și ciumă, tunarii Sucevei vărsau ghiulele, și ploua cu pietre, și săgețile întunecau soarele. Apoi, într-o noapte, apărătorii cetății au auzit cum cotropitorii prind a părăsi șanțurile lăsându-și răniții, muribunzii și morții— și apucă repede spre sud, la Dunăre… Curgeau ca un puhoi, nemaipomenit de lung, și lat, și învălmășit. Mâncaseră vitele de povară și caii, încât cu greu își duceau armele și mai cu seamă tunurile… Cum se repezeau la fântâni, să bea, dădeau de-o mocirlă neagră, stoarsă până la strop de alți însetați, din alte coloane în fugă. Nu se mai uitau că-n jurul fântânilor se aflau morți, doborâți de otrava băută: își înfigeau gurile și ei în mocirla din pumnii tremurânzi, și o mâncau hulpav, și după un timp își dădeau ochii peste cap… Așa mărșuia în coborâșul spre Dunăre oastea lui Mahom! Și cu cât timpul trecea, grija întuneca și mai tare fruntea cotropitorului: unde se afla Ștefan, domnul Bogdaniei? De ce în tot lungul acestei țări nimeni și nimic nu se arată? Astfel gândind, Mahom tot căta spre munții și codrii plini de întuneric. Simțea că primejdia dintr-acolo va veni, și poruncea bulucurilor să mărșuiască mai strânse, mai repede… Cercetașii zăreau uneori, înainte, departe, călărimi, dar toate dispăreau ca niște năluciri, în umbre. Și cornuri se auzeau… Și chemări de clopote… Dar cum se opreau cotropitorii să le asculte mai bine, încetau și cornurile și clopotele. Mahom gândea însă: „Cum ar putea renaște așa de repede Neagra Bogdanie, arsă din cer până-n pământ, și cu eroii ei morți la Valea Albă?” Cum putea renaște Neagra Bogdanie, cotropitorii aveau s-o afle numaidecât… II   Într-un sătișor de pe apa Trotușului, într-o noapte, a ajuns un om pribeag. S-a arătat întâi la un foc din margine. Bejenarii i-au văzut ciubotele rupte, sumanul, pălăria brașovenească, obrajii încrețiți de niște griji negre. L-au poftit la foc, și cu sfială i s-au plecat, când s-a răsucit în loc și i-a fulgerat în cornul de la șold piatra scumpă. Îl însoțea un feciorel, îmbrăcat la fel, tot în suman, cu pălărie brașovenească și cu ciubote rupte. Amândoi s-au pierdut în întuneric, tăcuți, așa cum ajunseseră la focul de pe malul apei. S-au oprit în mijlocul satului, în crucea drumurilor, în fața unei case înconjurată de garduri înalte, cade întărituri, și de porni uriași, negri. — Aici… a spus pribeagul cel bătrân. Bate în poartă. — Bat! Dar parcă are să deschidă? a răspuns feciorelul. Cine deschide pe o cumpănă ca asta? — Bate în poartă! a spus încă o dată pribeagul bătrân. Cine doarme pe-o cumpănă ca asta? Feciorelul a bătut des și apăsat, dar numai pustiul a răspuns după gardurile înalte. S-a stârnit o cucuvaie… — Bate mai tare… a poruncit iar pribeagul bătrân. Dacă jiu răspunde nici a treia oară… — …atunci… — …înseamnă că mama Vrancea a murit! Mai bate o dată! — Bat, cum să nu bat? Iată… Feciorelul a bătut a treia oară, mai tare, și au răspuns numai pustiul și țipătul cucuvaei. — Nu răspunde… Se vede ca nu răspunde… Să încercăm și cu glasul cornului… Sfârșind cuvântul, pribeagul bătrân și-a scos cornul de la șold. Când și l-a ridicat spre gură, feciorelul i s-a plecat cu sfială, amintindu-i că și cornul se uscase de sete și-și pierduse tăria glasului, așa încât ar trebui să-i toarne măcar un strop de vin în mu stuc. — Dar ai vin? a întrebat pribeagul bătrân, bucuros. — Mai sunt doi stropi: unul pentru gura cornului, celălalt pentru inima Mariei Tale… — Îți mulțumesc pentru am îndoi! a răspuns pribeagul, și i-a venit un pic inima la loc, și după ce a dat cornului să bea, și-a ferit mustața într-o parte și-n alta, și și-a ridicat chiupul cu vin spre gură… Apoi cornul a sunat o dată, înalt, până-n tăria cerului, pe urmă a coborât într-o aulice molcomă. Și, cum a tăcut cornul, pribegii i-au ascultat ecourile, rostogolindu-se până-n adânc iniile întunericului, ca o ciurdă de zimbri… Și nici acum poarta nu s-a deschis. Și a mai sunat o dată cornul, și glasul lui n-a mai urcat la tărie, ci parcă adâncul pământului ofta… Și poarta tot nu s-a deschis. Și nu s-a deschis nici când a răsunat a treia oară, mai adânc, mai prelung, până ce toate văile Trotușului se umpluseră de chemări de corn; erau ca niște ciurde de zimbri, îndepărtându-se în fugă cumplită, ca rostogolirile de tunet, înconjurând jur împrejur zarea și întorcându-se și pierind în vecinătatea casei tăcute… — Se vede că mama Vrancea. A murit… a spus oftând pribeagul bătrân. Să mergem…     — Să mergem… Dar n-au apucat a porni. Drugi au sunat, repeziți la o parte de pe porți. Un glas amarnic de femeie striga, întreba: — Hei, Hai! He-he-hei… Dar unde ești, Doamne? Sau am visat, sau am înnebunit, sau a sunat cornul lui Ștefan Vodă?… Unde ești, Ștefan Vodă? Hei! Hei! Acum erai aici! Dar nu, nu se poate: numai un corn din Țara Moldovei mugește ca zimbrul… — Cu drept grăit-ai… a răspuns pribeagul bătrân. Un singur corn sună cu atâta jale… Pace și sănătate, mamă Vrancea! — Doamne, Măria Ta! a răcnit mama Vrancea, căzând în genunchi și sărutându-i poala sumanului. Dacă nu mi-ai fi domn și stăpân, te-as lua în brațe și te-aș săruta… Poftim în răzășia mea… — Mulțumim domniei tale, mamă Vrancea! Te urmez, căci ni-i foame și sete… și inima ne sângeră de jale… Cum au intrat în ogradă, drugii au fost repeziți la loc pe porți, și mama Vrancea a deschis ușa larg, și făclii luceau, curând, în casa de răzeș, largă, însă cu pereții goliți de scorțuri și lăicere. — Umblu și adun țară… a glăsuit Ștefan Voievod, după ce s-a ospătat din belșug, împreună cu soțul său. De bună seamă, ai auzit, mamă, jalea Moldovei întâmplată la Valea Albă… Acolo mi-au rămas hânsarii, și pedestrimea, și Mahom însuși mi-a împresurat cetatea străbunilor, Suceava! — Am auzit, Măria Ta, de toate nenorocirile! He-he-hei, Doamne! Păcat că nu mai trăiește Toader al meu, că altfel se rânduiau cumpenele timpului… Dar ce drum ai, Doamne? — Pornim mai departe, să adunăm țara… — Prea bine, Doamne! Văd însă că stai slab, și cu încălțările… Am să caut într-o ladă, numai dac-oi nimeri pe întuneric locul unde-am îngropat-o… Mai sunt în ea niște încălțări și niște îmbrăcări, de pe când trăia Toader… Ți-l amintești? — Cum l-aș putea uita? a răspuns Ștefan Voivod, și a stat o clipită cu ochii țintiți în timp, la o vijelie petrecută la Podul înalt lângă Vaslui. Toader? Se poate să-l fi uitat, mamă Vrancea? Venise la bătălie cu șase feciori… Dar ce-ți fac feciorii? — Sunt sus în munte… După ce Toader al meu a pierit la Podul înalt, răpus chiar de paloșul beglerbegului[4]… — …îmi amintesc! Toader, soțul domniei tale a dărâmat întâi calul acelui beglerbeg, secerându-i picioarele cu un drug… — …da, Doamne! Pe urmă a fost paznicul oștilor, cu răsplata vrednicilor! Feciorii mei s-au întors toți, cu tatăl lor mort, dus pe pat de sulițe! Sub căpătâi i-ai fost pus chiar Măria Ta, cu mâna Mariei Tale, hrisov de vrednicie, și dovadă în veac că a știut să apere pământul strămoșesc! Iar feciorilor mei le-ai dat scuteală în veci de bir și oaste… — Așa este! Scutiți să fie și de-acum înainte, în vecii-vecilor… Iar acum, te rugăm, mamă Vrancea, stinge făcliile, să furăm timpului un pui de somn… Numaidecât făcliile s-au stins. Cum oaspeții au adormit, mama Vrancea a ieșit în tmdă. A luat de după ușă buciumul mare. L-a scos în prag. I-a turnat în gură borș acru și o oală mare de vin. Pe urmă l-a luat pe umăr și a urcat pe-un dâmb. Întâi, buciumul a dat un geamăt, o chemare de probă. Și mama Vrancea a prins după aceea să sune din bucium, cu toată puterea ei de zmeoaică:   „Coborâți! Coborâți! Repede! Repede!”   Și, nu după mult, s-a auzit răspunsul din creasta muntelui, din alte buciume, ca niște suspine sau ca niște fâlfâiri de pasăre pe apele nopții:   „Până-n zori, venim! Până-n zori, venim…”   Și-n vremea asta, Ștefan Voievod dormea profund, și ca prin vis auzea aulitul buciumului ei. Și după ce aulitul s-a alinat, el a adormit mai profund, după atâtea zile și săptămâni de pribegie. În răstimpuri ofta prin somn: — Oh, Moldovă a inimii mele…   III   Cum soarele a dat primul fulger apelor Trotușului, Măria Sa a sărit din așternut, gata de drum, parcă rușinat că-l apucase lumina dormind. Numaidecât s-a mirat tare, văzând la căpătâiul patului îmbrăcări de răzeș noi-nouțe, mirosind a busuioc, și alături cu patul cizme cu botfori roșii, brașovenești, cu bold sclipitor în față și cu pinteni ușor zornăitori. Două tolbe, cu pită proaspătă și cu caș, stăteau, de asemenea, alături, pe la iță, iar pe masă se afla gata pregătită gustarea de dimineață și o ploscă cu vin, destul de pântecoasă. Apa din cană mirosea a dumbravnic, încât când și-a clătit cu ea fața și gura, Ștefan Voievod a simțit toată puterea pădurilor Moldovei: parcă întinerise la loc, dintr-odată, absorbind tinerețea dintr-un stejar cu rădăcinile până-n adâncul timpului și pământului și cu coama până-n soare… Mama Vrancea sta sfioasă la ușă, așteptând îngăduință să intre. Zâmbea cald, ca orice mamă când își pregătește feciorul de drum lung, și ofta des, bodogănind cine știe ce, ca să-și acopere jalea… — Iată, Măria Ta! De la mine puțin, de la alții mai mult! Îți stă bine îmbrăcarea de răzeș, căci tu, Doamne, ești doar răzeșul cel mare, părintele răzeșilor Moldovei! Sameni, Doamne, cu Toader al meu, și când te-am văzut acum o clipită, îmbrăcat așa, mi-a venit să te îmbrățișez și să te sărut… Dar nu despre asta-i vorba, Măria Ta! Altceva dau eu pământului Moldovei: dacă binevoiești, uită-te afară… Ștefan Voievod s-a uitat deodată pe fereastră, și s-a dat un pas înapoi. S-a frecat pe la ochi, să alunge o nălucire, o amăgeală… Ce era asta? Când se adunaseră cele șase cete de călăreți, sub streașină codrului? Cine erau căpeteniile, feciorii aceia pietroși, la cușme cu pană de vultur și cu bold? — Iată, Doamne… a continuat mama Vrancea, plângând de bucurie. Prin hrisov i-ai scutit de bir și moarte, dar cum să stea la scuteală, când pământul strămoșesc geme? Ți-i dau, Doamne: du-i la fapte de vitejie… și ce va mai fi vom mai vedea… Ștefan Voievod nu s-a putut stăpâni: i-a apucat mina dreaptă și i-a sărutat-o adânc, rostind: — Îți mulțumesc, mamă… Și, sfârșind, Ștefan Voievod și-a zdrobit o lacrimă între gene, apoi a ieșit în pridvor, drept în bătaia zorilor. S-au descoperit cele șase cete. Într-un glas au strigat: — Întru mulți ani să trăiești, Măria Ta… Du-ne la fapte de vitejie! — Numaidecât, fii ai Vrancei! a răspuns Ștefan Voievod, și feciorelul ce-l însoțea i-a adus la prag un armăsar negru: — Încalecă, Doamne, că ne apucă ziua albă… — Du-i la fapte de vitejie… spunea în vremea asta mama Vrancea, uitându-se la feciorii ei, pe rând, și râzând printre lacrimi. Poate i-ai uitat, de la Podul înalt, Doamne! Sa ți-i amintesc eu: pe primul, cel voinic cât zmeul, și semănând ca doi stropi de apă cu taică-su, Costache îl cheamă! Pe al doilea, cel cu fața brăzdată de paloș, și cruciș și curmeziș, Dragoș îl cheamă. Pe al treilea, cel fioros sub cușmă, Vasilică îl cheamă! Pe al patrulea, cel cu ochii iuți, îl cheamă Gheorghiță! Pe al cincilea, cel cam cârn, îl cheamă Onofrei! Iar al șaselea, Doamne, poartă numele lui Făt-Frumos din basm, adică Ion îl cheamă, și uite-l Măria Ta, că abia se ține în șa, de iute ce-i… Și, cu cât rostea numele feciorilor ei, mama Vrancea, cu toată înfățișarea și glasul de zmeoaică, simțea cum o podidește tot mai tare plânsul. — Dar pe mine, mamă, cum de m-ai uitat la număr? s-a auzit deodată un glas subțirel. Ce-i asta, bădie Costache? Ce te uiți așa de iau la mine? Ei, da: am fugit de la monahia Bistriței, de la cărturărie, căci Moldova are nevoie și de brațul meu… Mirare mare au arătat cei șase frați, dar mai mare, Vrancea și Ștefan Voievod! — Cine-i, și al cui e puiul? a pus întrebare Măria Sa. — Puiul? Care pui? a răspuns nou-venitul. Pui am fost, Doamne… Sunt Mitruț, al șaptelea fecior al Vrancei! De când sunt unii oameni opriți să purceadă la fapte de vitejie? Vreau, Măria Ta, mamă, și fraților, să merg la luptă… — Ba, fă bine și te astâmpără… a răspuns Vrancea, albă de spaimă. Tu, la luptă? Ești crud încă, și drumu-i lung! Poate ostile Moldovei vor ajunge tocmai la Țăligrad[5]! — Apoi, tocmai de aceea am fugit de la monahie, căci vreau să merg piuă la Țăligrad și eu… îngăduit fie-mi, Măria Ta, să mă alătur scuturilor tale… Iată, am și eu arme tari… Mitruț și-a și arătat voievodului spada și scutul, și calul înșeuat gata, lăsat mai la fereală. — Dar știi mânui spada? l-a întrebat. Ștefan Voievod, zâmbind stins. — Bineînțeles, Doamne… — Ba, știe mai bine mânui cărțile, Măria Ta! Căci doar de aceea l-am dat tocmai la monahia Bistriței, să iasă caligraf… Nu știe mânui arme! Nu-l crede… Și grăind, mama Vrancea se îngălbenise rău, de teamă că voievodul îl va primi pe vânturatecul Mitruț în oaste — Îngăduiești, Măria Ta? întrebă Mitruț, a treia oară. Mă poți pune la o probă, dacă te îndoiești de vrednicia mea… — Hai! s-a auzit deodată glasul ca de zmeu al lui Costache. Ți-arăt eu ție cum se fuge de la învățătură… — Ți-arăt eu… s-a auzit glasul lui Onofrei. — Nu-i nevoie de nicio prubă… a răspuns Ștefan Voievod, în timp ce Mitruț se și oțăra spre spadele celor doi frați. Țara Moldovei, dragul meu Prâslea mititel, arc nevoie și de aprigi mânuitor de penițe de vultur. Rămâi la vatră! Întoarce-te la învățătură… — Ascult, Doamne, a răspuns Mitruț, cu un surâs șiret bine ascuns sub cușma cu bold. — Să aibă iertare, Măria Ta… a spus mama Vrancea, și plângea mai tare, și strângea degeaba, în pumnul vrednic să sfarme cremene, lacrimile, ca pe niște grăunțe dese, aurii în soarele dimineții. Prâslea cel mic părea o fată de voievod, coborâtă dintr-o zugrăveală veche: fața cu zâmbetul sfios, mâinile albe și subțiri, părul inelat căzându-i de sub coif pe umerii de fată, straiele alese, de domnișor, toate arătau că Mitruț învață cărturărie și stă la umbră… — Măcar să-mi petrec frații, Doamne… se ruga el, îngenuncheat în fața lui Ștefan Voievod. Îi petrec drum de-o poștă, și mă întorc… — Fie-i îngăduit aceasta! a răspuns Ștefan Voievod către Vrancea și către feciorii ei. Dar să-ți ții cuvântul, Prâsleo… — Se poate altfel, Doamne? A întors răspuns Prâslea. Am doar când vedea și turcime năvălitoare și Țaligradul… — Să aveți grijă de Mitruț, să nu meargă prea departe! Striga mama Vrancea. — Numai până la Țăligrad… a răspuns Mitruț, râzând. — Să aveți grijă, să se întoarcă într-un ceas, sănătos… a strigat ea, din nou, în timp ce pilcurile ieșeau de sub streașină codrului și se rânduiau în urma voievodului. Apoi, mama Vrancea și-a scăpat capul în piept. N-a plâns. A gemut numai, ca o zmeoaică. Ură mai neagră a cuprins-o împotriva cotropitorilor. Își va mai vedea feciorii?… Chiar din clipa aceea a și început a-i aștepta. Auzea tropote necontenite: poate treceau alte și alte călărimi ale Moldovei, poate își auzea doar bătăile inimii.   IV   Bulucurile turcești se zvârcoleau mai departe în jos spre Dunăre, mai uscate de foame și sete, și, dintr-odată, pe când nimeni nu se aștepta, Țara Moldovei s-a trezit ca un singur cuget și ca un singur gând. Primul semnal l-a dat natura, bubuind din tunetele îngrozitoare, trăsnind și fulgerând – și au început clopotele, cornurile și buciumele, și nu se vedea nici în cer nici în pământ… Călărim i și pedestrimi au apărut deodată, cu mii de spade și lănci, iar arbaletele și tunurile nu mai aveau număr… Printre cornurile chemătoare se deslușea unul cu muget ca al zimbrului, și se auzea numai în frunte, mereu unde vrăjmașii erau mai mulți și toate pilcurile se orientau după chemarea lui… Ștefan Voievod încerca să-l prindă viu pe întunecimea Sa Mahom, și-l urmau pas cu pas, mișcare cu mișcare, feciorii a ramei! Amarnic învârtea un drug prins în laț Costache! Dar aprigul luptător mereu parcă avea o nălucire: de un timp încoace, în toiul luptelor, pe la popasurile pentru strângerea răniților, mereu i se năzărea o față cunoscută, un feciorel frumos ca o fată, semănând așa de bine cu Prâslea!… Sta locului Costache, cât sta, să se uite, dar feciorelul fie că-și lăsa capul în piept, fie că și-l întorcea repede în alta parte, sau dacă era toiul zbuciumului se avânta repede înainte… — Știți bine că Prâslea s-a dus acasă? Nu cumva l-a păcălit pe Vasilică? E adevărat că i-ai dus până la Adjud? — Numaidecât, Costache. Dar ce, te-au apucat iar vedeniile? L-am dus până aproape de casă… Și Costache iar își învârtea drugul grozav, și Gheorghiță și Onofrei îl urmau cu spadele grele, ca la aprigile vânători de mistreți și lupi! — Pe dânșii, mă! Nu-i lăsați, mă! Dați ca-n câini, mă! După câtva timp cotropitorii fugeau spre brazda celeilalte țări românești, către Brăila și Galați, la Dunăre, la galioanele de salvare… — Opriții, mă! Nu-i lăsați, mă! Dar să știți că Mitruț a fost, fraților! Jur că l-am văzut pe Prâslea! Nu-i? Unde-i? Că acum era la spatele nostru… S-a întors acasă, cum a făgăduit, sau văd cu năluci? — S-a întors, dar mai mult cu sila s-a întors… Cel puțin așa spune Vasile, că el l-a dus înapoi, până la apa Trotușului! — Și? Și? Vasile s-a întors, iar Mitruț a apucat spre casă!… — Hm! Mare lucru ar fi… a încheiat Costache, și se tot freca pe la ochi, să sperie nălucirea. — Hei, Costache, ești chior? De ce lași capcânul să fugă pe lângă tine? Arde-l! Așa! N-ai grijă! Prâslea e acum acasă la sânul mămuchii… Dar Costache a boldit deodată niște ochi mari cât cepele, spre o latură a câmpului de luptă, drept pe malul Șiretului: iatagane și hangere îl îngrămădeau pe Prâslea, și-l împingeau spre râu… — Dar acela cine-i? Nu-i el? Ha? Prâslea! Hei, Prâslea… Hai, repede în ajutorul lui, că-l spintecă harapii lui Maliom… Prâslea, ține-te bine, că venim… venim… Toți și-au dat seama, deodată, că se rupseseră de pilcul lui Ștefan Voievod, și vrăjmași mulți îi înconjurau… — Pe dânșii, mă! a răcnit Costache, luându-și calul în pinteni și parcă zburând cu dânsul… Nu era mai bine dacă-l însoțea unul din noi pe Prâslea până acasă? Căci doar e mic… Dați! Dați, mă! Dați! Dați! Și astfel, schimbând sudalme și miluind vrăjmașii cu moarte, cei șase frați treceau ca vijelia înainte, în ajutorul lui Prâslea neascultătorul… Și bătălia s-a învălmășit mereu înainte, spre Dunăre, și acum se auzeau și tunurile de pe galioanele turcești. Spadele românești, când se îndesau, când răreau în jurul lui Ștefan Voievod, în timp ce bulucurile lui Mahom se aruncau pe corăbii sau de-a dreptul în apa Dunării Deodată, Ștefan Voievod n-a mai simțit lângă dânsul puterea celor șase feciori – dar i-a zărit, departe, luptând unul contra zece. Și pe urmă nu i-a mai văzut. Și bătălia sfârșindu-se o dată cu seara, Ștefan Voievod a văzut cumpăna stând toată de partea săbiilor Moldovei. Și s-a purces la îngroparea morților și la alinarea celor răniți. Pieriseră cei șase feciori ai Vrancei. Ștefan Voievod a îngenuncheat și lângă Costache, și lângă Onofrei, și lângă Dragoș. La urmă a întrebat: — Dar care, Prâslea? N-o fi venit și el, înapoi, de la Adjud? Dar de unul, Prâslea, nu auzise nimeni. Singurii care știau cine era acel Prâslea, dormeau demult, alături, somnul cel lung. Ștefan Voievod a poruncit oștilor descoperirea în fața eroilor. Și ostile s-au descoperit în tăcere, pe urmă a poruncit sa se pregătească numaidecât șase scuturi, și să fie bine împodobite, cu flori și ierburi. Și ostile i-au așezat pe cei șase feciori ai Vrancei pe scuturi și au pornit, în frunte cu voievodul, spre apa T retușului. Sunau prelung surlele și cornurile. Și cu cât se apropiau de sate, îi întâmpinau clopotele în cântări de aramă. Și se opreau des în drumul lor, și îngropați morții și adunau răniții. Ieșeau la marginea drumurilor satele și cetățile, să se uite la feciorii Vrancei, și să-și dea seama ce jertfă dăduse. Ea, pentru pământul strămoșesc. Natura reînvia, mai puternică, după urgia pârjolurilor, iar ploaia căzută la timp înviorase totul, de la spin până la ținta luceafărului. Și după un timp s-a învălmășit alaiul, spre Adjud, pe apa Șiretului, S-au așternut ostile la hodină. Și pe când îngropau alți și alți morți, l-au deosebit pe unul cu obraz de fată și cu ciuboțele de domniță! Avea un hanger înfipt în inimă. Pierise cu capul pe-o piatră din râu, dar întors spre cer, și zâmbea Prâslea, zâmbea și acum, către soare și ciocârlii, în timp ce Ștefan Voievod plângea de i se scutura zaua… — Oh, feciorelul tatei! Neascultătorule! îl jeluia Măria Sa, sărutându-i obrajii reci, sărutându-i apoi din inimă hangerul. Ce voi spune maicii tale, neascultătorule? Și plângeau oștile mocnit, în timp ce Ștefan Voievod îl ducea pe Prâslea în brațe, spre al șaptelea scut. Și răsunau cornurile. Și de la Adjud la Par au, și pe toată valea Trotușului, băteau clopotele, și nu se afla om să nu întrebe cine-i domnița cu ciuboțele, întinsă așa de frumos pe scutul al șaptelea… Și popor se aduna lângă popor, să urmeze alaiul, și bucium lângă bucium se aduna, și corn lângă corn, și parcă țara toată urca spre răzeșia Vrancei…   V   Ca să se mai ia cu treaba, și să-și mai uite gândurile, mama Vrancea începuse a-i pregăti lui Prâslea merinde de drum, numaidecât, căci îndată ce se întorcea, trebuia sa ia din nou calea monahiei! Dar trecea timpul și el nu se mai întorcea… Într-o zi, aluatul dospea în copaia mare și focul în cuptor trosnea. „Cu cât îl trimit pe Mitruț înapoi mai repede, cu atât mai bine va fi… își spunea ea, căci dacă soarta războiului se schimbă și cumpăna sta de-a binelea de partea lui Mahom? Valea noastră va fi și ea stropșită de istov, și va trebui să pierim toți, însă Mitruț trebuie să scape, să ne urce săra în ța neamului în veac…” Așa gândea mama Vrancea, frământând aluatul și mărind focul în cuptor, însă cu ochii sta numai spre fereastră… Și timpul trecea. Demult Mitruț ar fi trebuit să fi ajuns acasă… Soarele trecuse de amiază, demult, și pe cinci umbrele codrului se lungeau, potopind văile, ea a sărit ca arsă, auzind un călăreț… A sărit la fereastră! a țipat: — Mitruț! Mitru! Dar călărețul nici n-a întors capul. Era un vestitor de-al lui Ștefan Voievod. Striga: — Fiți gata! Bătălia a început… Mama Vrancea s-a întunecat ca noaptea. A văzut că Mitruț nu mai vine… Aștepta apoi zi și noapte și asculta foșnetele și glasul vântului și ușoara larmă a depărtărilor. Deseori, când apele vuiau prea tare, ori când vântul dărâma arbori bătrâni prin tăuri[6], ea sărea speriată, ieșea în prag și până la ziuă asculta inima tăcerilor. Trecători răzleți, oșteni sloboziți la vatră îi dăduseră veste despre sfârșitul cumpătului, și știa că Moldova era acum liberă… Dar feciorii ei? Veneau pe scut sau sub scut? „Numai de-ar trăi Prâslea… oh, dragul mamei Prâslea…” Uneori câinii ei ciobănești, coborîți din munte, apucau în lungul drumului, urlând de dorul stăpânilor. Într-o zi, câinii i s-au întors la prag urlând, și ea a cetit în urlet semnul de moarte. „Ce bine ar fi dacă s-ar întoarce măcar Prâslea cel mic…” gândea ea. Câinii au apucat iar la drum, și s-au întors abia după o zi. Și când s-a uitat ea pe culmea dealului, departe, departe, a deslușit pulbere și oști oprite… Erau ca o pădure sub flamuri multicolore. De ce se opriseră, oare? Mama Vrancea a scos în prag buciumul mare. I-a turnat întâi în muștuc cuvenitele porții de vin și borș. Apoi și l-a potrivit la gură. A întrebat spre oști:   „Ce-i, feciori? Ce-i, feciori? Veniți? Veniți? Veniți? Veniți?”   Au răspuns la vreme peste zece mii de buciume și cornuri:   „Venim… venim… Venim… venim…”   Și mama Vrancea le-a întrebat pe toate:   „Dar feciorii mei? Dar el, Prâslea mititel?”   Buciumele și cornurile nu i-au mai răspuns. Băteau numai clopotele pe văi și câinii urlau. Și a întrebat iar mama Vrancea:   „Unde-i el, Prâslea mititel?”   Atunci s-a auzit cornul lui Ștefan Voievod, ca mugetul zimbrului. Suna a vitejie, arătând mamei Vrancea că și Prâslea pierise pentru țară… — Dar e liberă Moldova! a spus mama Vrancea, și plângea în hohote, însă s-a stăpânit cum s-au zărit flamurile din capul alaiului. — V-am dăruit pământului străbun, dragii mei fii… a strigat ea, mai apoi, privindu-și feciorii, și toți șapte dormeau adânc și lin, între ostile așezate pe două rânduri. Buciumele tăcuseră. — Fapta lor va dăinui până-n veacul veacului… a rostit Ștefan Voievod. Pe trupurile lor care au avut atâta putere, pe cele șapte inimi ale fiilor domniilor tale, mamă, vom clădi nu șapte cetăți, căci și cetățile se destramă; pe inimile lor de eroi vom ridica șapte munți… — Oh, Prâslea! Prâslea… neascultătorule… plângea mama Vrancea, potrivindu-i mai bine la căpătâi frunze binemirositoare de dumbravnic și captalan. Ștefan Voievod a poruncit unui fecior de casă să-i aducă arbaleta… Și cum i s-a adus arbaleta, Măria Sa a ochit un dâmb, pentru Costache; și a mai ochit unul, pentru Onofrei; și încă unul, pentru Dragoș; și încă unul, pentru Ion.   Iar la urmă, pentru Prâslea, a ochit o colină gătită cu flori ca o mireasă… Și au pornit scuturile cu eroii. Și cornurile Moldovei sunau petrecându-i, și cânta arama tocmai în înaltul cerului. Vulturi în șirag s-au arătat, în număr de șapte, planând asupra celor șapte coline. Și după aceea, poruncit-a Ștefan Voievod oștilor și întregului popor să aducă pământ și să înalțe munți peste mormintele eroilor. Și cărau ostile pământ, cu scuturile și cu coifurile, și munții se înălțau, și mama Vrancea se uita mândră, cum se ridică fiilor ei amintire, nu pentru timpuri, ci pentru cât va dura pământul. Și după ce munții s-au înălțat cât zborul șoimului, poruncit-a Ștefan Voievod să se planteze pe ei păduri. Și s-au plantat păduri. Și e adevărat că de atunci au trecut secoli în număr de cinci, dar călătorii prin țara Vrane ci au tot aruncat pe cei șapte munți pământ încât munții s-au tot ridicat, până au fost așa cum sunt în ziua de azi! Și nimic nu-i mai armonios ca susurul vuitului prin codru din munții Vrancei… Și când răsar stelele mai ales în nopțile limpezi de toamnă, parcă-s focurile taberelor lui Ștefan Voievod, răsărite din eternitate. Legenda Vrancei și a feciorilor ei a ajuns până la noi, din om în om, cale de cinci sute de ani. Am ascultat-o și noi, și am scris-o, pentru ca de la noi să meargă mai departe… înainte însă de a o scrie, ne-am dus în munții Vrancei și am respirat adânc aerul tare, mirosind a dumbravnic și captalan. Într-o noapte, mi s-a părut chiar că aud două chemări. Suna una puternic, parc-ar fi cântat din bucium o zmeoaică; a doua îi da răspuns și semăna cu mugetul zimbrului. M-am înfiorat, deși știam bine că oricât vor exista codri și va bate vântul, și oricât va susura frunza, se vor auzi mereu, și buciumul Vrancei și zimbrul lui Ștefan Voievod.     [1] Ţară — popor. [2] Nume dat Moldovei de cotropitorii otomani. [3] Tui – steag făcut de obicei din coadă de cal. [4] Beglerbeg — cuvânt de origine turcă, înseamnă căpetenia unei provincii. [5] Ţăligrad — Istambul. [6] Tău – apă stătătoare, puțin adâncă.

STEJARUL DIN BORZEȘTI   Ștefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie, li plăcea să se joace cu copiii răzeșilor. Toți îi spuneau Ștefăniță sau Ștefănucă, și era bucuria lor când venea prin părțile Trotușului. Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli! Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși. Așa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe șa, arătându-i frumuseți și bogății pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ștefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeștilor, unde se afla un stejar uriaș, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii de prin partea locului. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit. Îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț. Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau până și iarba. Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gât și duși în robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pândari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, piuă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna ostile de țară. Și ostile în leafă, să țină piept cumpenei. Dar tătara erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.   II   Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbătici și sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când țârâie din niște ușoare strune miile de gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare. Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefănită, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceata lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vâjâiau ușurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare era și Mitruț, dar până la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ[1], în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebându-l: de ce-i calcă țara? De ce ucide copiii? De ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei? Întrebându-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă. Văzuse cu ochii lui sate arzând și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburând spre stârvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari. — De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încât Mitruț aproape că și-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru ca a năvălit în țară străină? La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gânduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrâni ca-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scoteau ochii. — Să i se reteze nasul… a spus unul. — Nu! E prea puțin! a răspuns Ștefăniță. — Să i se scoată ochii!… — Nu, e prea puțin! — Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… A spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți râdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor. — Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus. Mitruț râdea și bătea din palme. L-au urcat până la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vântului. Deodată, cum râdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige: — Tătarii!… Vin tătarii!… Vin tătarii… Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vârful sulițelor. — Coborâți-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipând: — Tătarii… vin tătarii! Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coasele și topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și ale femeilor: — Tătarii!… vin tătarii!… Și băteau mai tare clopotele.   III   Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau până-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă. — Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el? — Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid… — De ce? s-au mirat tătarii. — Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…     — Să vedem… au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală. — Fie-ți milă… a răcnit Mitruț, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă și l-a omorât. Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.   IV   În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținându-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca. — Niciodată să nu uiți, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat! — Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mâna mea! Dacă trăiește hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzești... — Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pământ străin… Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, ca apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor! Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară! — N-am sa uit, tată! Am să răzbun sângele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove… Pârjolul urca tot înainte, din Țara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor. Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan voievod îmbătrânea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe: se liniștesc, sau nu? Căci prea s-a încruntat lumea de atâta sânge și năvăliri! îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul că țara are domn tânăr și viteaz, și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele… Hanul a primit cuvântul lui Ștefan cel Mare cu mânie strașnică. A scrâșnit: — Auzi, câinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul hanilor!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa… — E tânăr și are cutezanța tinereții! I-au spus atamanii. Să-l învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci ești ostenit de bătrânețe… — Nu! a răspuns hanul, cinici poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător… Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeșii Țării de Jos s-au strâns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălirilor. A coborât și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă. Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cât țineau zările. Ardeau satele și câmpiile. Puținii pământeni scăpați cu zile veneau îngroziți, rânduindu-se în oastea voievodului. Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hârtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, până ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinerețe… Nu? Ia să-și aducă aminte… — Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ți-aduci aminte? — Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei! Bătălia cumplită s-a încins cât ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezaturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum. Spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stingă cu buzduganul! Striga: — Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț… Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!… Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cârduit deoparte. În vremea asta ostile cotropitoare fugeau mâncând pământul. Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului. — Acum să-l judecăm pe han-tătar!… strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeși? — Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri. — Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele. — Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ți-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar… Ridicați-l, feciori, în funie… Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere. Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină.     [1] Județ – judecată.

FATA DE LA COZIA   Ascultați povestirea Mariei, fata de la Cozia.   Spun cărțile că, pe la veleat 1450, după moartea domnitorului Vlad, poreclit Draculea, în Țara Românească s-a aprins iarăși zurbavă mare între boieri. Se sfădeau cumplit, cu sabia, pentru tron, pricinuind tulburarea și nenorocirea țării. Nu le prea păsa că norodul se istovea la crunte nevoi și-n aspre lipsuri. Numai ei s-ajungă stăpâni și poruncitori peste toate. Dar iată că, în 1456, domnia a luat-o Vlad vodă, feciorul lui Draculea. Și era Vlad vodă bărbat nalt, cu plete până pe umeri, cu frunte lată, cu nas drept, cu ochi mari, vineți, cu mustață iscusit tușinată, cu bărbie de om dârz și neînduplecat. A mirare era surâsul pe bărbătescul lui chip: rar și abia încondeiat pe buzele-i necrezut de gingașe, în ciudată nepotrivire cu asprimea înfățișării, luată în totul ei tot. Spusese răspicat: „Am venit să curm zâzaniile și vrajba din țară. Să pun săbiile și oștile împotriva mișeilor și a dușmanilor, iar nu împotriva celor vrednici și iubitori de norod”. Dar cei mai mulți boieri l-au primit pe Vlad vodă cu îngrijorare, dacă nu chiar cu spaimă. Îl știau om umblat prin lume: zălog la Țarigrad, fugar în Modova, om de credință al lui Iancu de Hunedoara, prieten al lui Matei Corvin, craiul Ungariei; îl știau aspru și necruțător; și mai ales, doritor să ocârmuiască o țară slobodă. Ca și boierii, călugării de la mănăstirea Cozia stârneau între dânșii dispute despre noua domnie. De pildă călugărul Eftimie se îngândura, grăind: — Vremile-s aspre și grele. Turcii bat de un veac la Dunăre și Carpați. Ne trebuie un domn drept și viteaz. — Ei, eu socot că mai potrivit ar fi un domn evlavios, își ridica dreapta spre cer călugărul Macarie, răsucind-o ușor ca să lunece mâneca neagră a sutanei de mătase. — Bună-i și evlavia, părinte Macarie; dar acuma țara are nevoie de om dârz. Și Vlad vodă este. Îl știu din războaiele lui Iancu de la Hunedoara, unde însumi m-am bătut, pân-am pierdut piciorul drept și umblu azi cu unul de lemn, cum mă vezi. — Nu mă rostesc despre Vlad, până nu-l văd la treabă. Că, deocamdată, menirea noastră aici, în ăst loc adăpostit, loc de hodină și cugetare, este să ne îndeletnicim numai și numai cu cele sfinte. Să ne lepădăm de pământeștile griji și cerului să ne închinăm. Eftimie, călugărul cel șchiop, nu împărtășea gândurile cuviosului Macarie. Deși nu se afla demult aici, știa că, de când a zidit-o Mircea bătrânul, mănăstirea Cozia a fost adesea în bătaia furtunii, vânzolită de oameni care vin de la miazăzi ori de la miazănoapte, pe valea Oltului, printre munții cei mari. Noroc că zidurile o apărau ca pe o bine zidită și tare cetate, cu turnuri ele apărare, cu firide pentru slobozirea săgeților din arc, cu tainițe și cămări pentru provizii.   Trăia, pe-atunci, în slujba mănăstirii Cozia un bătrân pe nume Pârvu. I se zicea „Pârvu, rumânu mănăstirii”. Trecuse de șaptezeci de ani. Împreună cu femeia lui – Tudora o chema —dubia[1] blăni de vulpe, de jder și de bursuc, de vidră și de veveriță. În tinerețe Tudora furase ăst meșteșug de la un sas din Sibiu. Nopți și nopți a stat ascunsă în spatele hârdaielor cu dubeală, în duhori înăbușitoare, a cărat pieile împuțite cu brațul, a slugărit și a răbdat umilințele cele mai grele cinci ani în șir, pân-a aflat toată taina dubirii. Că, pentru nimica în lume, nu voia sasul să știe și altul, afară de fecioru-su, taină ca asta. Având mare nevoie de blănițe moi și călduroase, călugării de la Cozia i-au rânduit Tudorii o dubălărie în Călimănești, pe malul Oltului. L-au silit și pe Pârvu să părăsească meseria lui de olar, ca s-o ajute pe Tudora. În zeci de ani de lucru la dubălărie, Tudora și Pârvu au îmbrăcat în blană de vulpe, de jder și de bursuc, toate anteriile și rantiile preacuvioșilor călugări din chinoviile[2] de la Cozia, Bistrița și Curtea de Argeș. La început, călugării aduceau blănile. Pe urmă l-au obligat pe Pârvu să și ie procure singur. Așa, rumânul mănăstirii s-a nevoit a învăța vânătoarea, iar Tudora a pune capcane pentru sălbăticiuni. Îmbătrânind, fiindu-le tot mai greu să horhăiască prin păduri, întru găsirea vânatului, și-au învățat nepoții, pe Marin și Maria, cum să mânuiască arcul și să împlânte săgeata într-o vulpe sau un jder, cum să pună și să scoată o capcană pentru veverițe ori bursuci. Marin și Maria semănau între dânșii, nespus. Moș Pârvu îi creștea de la vârsta de cinci ani. Că tatăl lor pierise în războiul cu turcii, iar mama se înecase în Olt, într-o primăvară, când trecea cu vânatul pe-o plută. După ce au împlinit doisprezece ani. Călugărul Macarie a trimis nepoții lui moș Pârvu să vândă blănițele pe la mănăstiri. Încărcau marfa în desagi, așezau desagii pe doi măgăruși și porneau la drum, îmbrăcați ca vai de lume, să-i creadă drumeții cerșetori, iar nu neguțători. Că de i-ar fi bănuit răufăcătorii ce poartă în desagi, lesne i-ar fi jefuit. La plecare, îngenuncheau în pridvorul bisericii și, cu mare cutremurare, ascultau blăstămul răcnit al călugărului Macarie, până se înroșea ca sfecla: — Dacă sfeterisiți vreun gologănaș, vă afurisesc! Și nu mai pupați voi raiul, în vecii vecilor, amin… Dintre toți cumpărătorii, călugărițele se purtau mai omenește cu tinerii negustorași. E-adevărat, chiteau[3] și puricau blănițele cu toată luarea-aminte: să nu cumva să fie țăncușate ori pătate. Se târguiau mult; dar totdeauna plăteau cinstit. O lăudau mai cu seamă pe Mar ia, că se arăta cuviincioasă, alegea cu grijă vorbele și deprindea ușor să facă socotelile, drept și frumos. — Are chip frumușel și plăcut. Creste aproape tot așa de năltuță ca și frate-su. Și mi se pare chiar mai isteață decât el, spunea călugărița Melania de la Hurez. Când auzea vorbele de laudă, Mar ia se rumenea la obraji de focul unei lăuntrice bucurii, îmbujorarea asta incinta și mai mult călugăritele. — O să fie o fată frumoasă și vrednică, întăreau vorba alte maici. I-au zis Fata de la Cozia. Avea păr castaniu, bogat și vălurit. Când dezbrobodită, se strecura prin poiene să cerceteze capcanele, bătaia soarelui îi înspica părul cu sclipiri de aur. Ochii, căprui, păreau albaștri pe vreme senină și cenușii când se-ncețoșa cerul. Gura abia acum i se strunguia, cu gingășie, deprinzând a rosti vorbă răspicată. Furișarea tupilușă, pe sub ramuri și cetină, îi făcea trup zvelt, mlădios, ca de zvârlugă. Înfățișarea lui Marin părea aidoma cu a soră-sii. Când Maria își punea cușmă, iar Marin se lega c-o broboadă, călugării nu-i mai osebeau. — Cum pot fi două făpturi așa de asemenea? întreba călugărul Macarie. Oare ăsta nu-i vreun semn de la domnul? — Asemănare părelnică și trecătoare, se-mpotrivea călugărul Eftimie. Că sunt cum nu se poate mai deosebiți: unul parte bărbătească, iar celălalt parte femeiască. Marin are mâini mai mari, trup mai ciolănos, mai țeapăn. Peste șase-șapte ani deosebirile fivor mai însemnate. Numai orbii pot spune că-s asemenea. — Îndrăcit ești, sfinția ta. Totdeauna mi te împotrivești în păreri. Dar într-o nefericită zi, tâlharii au aținut calea celor doi copilandri. Le-au croit câte trei lovituri cu o coadă de topor peste șale, i-au prăbușit în pulbere. Au înșfăcat frâiele măgărușilor, și duși au fost. Când usturimea cărnii zdrobite de lovituri s-a mai potolit, băiețașii s-au târât șchiopătând, până la Cozia. Aici, călugărul Macarie i-a mângâiat cu biciul, pentru nevrednicie. — Țara-i plină de tâlhari, a suspinat Marin. — Pradă caravane de negustori brașoveni, darmite… — Taci, zăludo! Tâlhari sunteți voi!… Ați vândut b ian ițele și asinii și-ați dosit banii. Banii sfintei mănăstiri! Blestem peste capul vostru, până la al nouălea neam! S-aveți parte de focul Gheenei și de furcile dracilor!… Au amuțit, înspăimântați. Parcă n-așteptau decât să se deschidă pământul și să-i înghită focul Gheenei. Drept pedeapsă, călugărul Macarie i-a trimis întru osândă, pentru o vară, la stâna baciului Gligor, mocan din săliștea Sibiului, care de mulți ani, ținea întru pășunare plaiurile de pe vârful muntelui Cozia. Ciobanii se temeau de el mai ceva ca de urs, atât era de rău și de abraș baciul Gligor. Marin și Maria au cărat apă la târlă, au spălat hârdaiele și donițele, au frământat cașul, au copt turtele pe vatră, au ghilit lina în apa Turnișorului, au dubit pielicele pentru căciuli și pentru toharce, au împletit colțuni și mănuși pentru iarnă, au hrănit porcii și câinii, au fiert în zer cămășile ciobanilor. Mă rog; toată treaba ce se cere vara la o stână. Și ceva, peste: au prins vulpi cu capcana, veverițe cu lațul și iepuri cu arcul. Toamna, baciul Gligor i-a adus la mănăstire: — Cuvioase părinte, a cuvântat el către călugărul Macarie, dă-mi mie copilandrii iștia. Sunt vrednici cum rar se afla. Auzind asemenea dorință călugărul s-a încruntat foarte: — Sunt rumânii mănăstirii! — Atunci, îngăduie-mi ca, pentru slujba cu care m-au slujit, să le dărui câte trei mioare. Dar la bordeiul lui moș Pârvu, Marin și Maria aflat-au jale mare. Stoarsă de puteri, bunica Tudora a căzut, într-o seară din august, în groapa cu dubeală și-a murit. Ca să nu piară de foame, bunicul Pârvu s-a întors la meseria de olar. Arsese trei cuptoare de oale și străchini. În iarna aceea, călugărul Macarie a poruncit să încarce oalele într-o sanie trasă de doi asini și a trimis pe Marin să le vândă prin țară.! — Mergi și tu cu mine, a rugat-o pe soră-sa — Ești flăcău mare! a strigat călugărul Macarie. Sora-ta să rămână aici, să care lut olarului. Cu povața călugărului Eftimie, Maria a cărat o movilă de lut, a așezat-o în fața bordeiului și, pe furiș, a pornit împreună cu frate-su pe valea Oltului, cu o căruță de oale, la Sibiu. Mare oraș și cetate puternică Sibiul; ziduri groase, turnuri, case mari, biserici înalte. Și lume bogată, cu straie frumoase: nobili, cavaleri, femei strălucitoare în trăsuri aurite. Și câte nu se spun și nu s-aud prin acest oraș… Așa au auzit și cei doi frați de o urzeală drăcească, privind stăpânirea și ocârtnuirea Țării Românești. Au aflat-o de la un român, slujitor în casa unui sas mare. Și acum zoreau să ducă știrea în țară. Vântul primăverii zbicise drumurile. Mugurii plesneau pe ramuri, împrăștiind mirozne proaspete, plăcute. Pe malurile Oltului, iarba creștea văzând cu ochii, ca un covor împodobit cu bumbii de aur ai păpădiei. Dar aproape de Brezoi i-au pândit trei lotri. Le-au astupat gurile cu călușe de iarbă și i-au legat în funii de doi fagi groși. Le-au luat banii și asinii, cu căruță cu tot. Au stat legați toată noaptea, li s-au înțepenit și învinețit trupurile, sub strânsoarea frânghiilor. Huhurezii i-au înspăimântat cu huhuirea lor jalnică. Mar ia lăcrăma, gândind: „Și nici nu mai putem ajunge la vreme, să destăinuim părintelui Eftimie știrea… Abia la prânzul cel mic doi călători i-au văzut și s-au îndurat să-i dezlege. Au alergat până la Cozia. Dar călugărul Eftimie nu se afla în chilie: plecase la Hurez. Marin s-a grăbit să spună călugărului Maearie despre nenorocirea întâmplată pe drum. — Nevolnicilor! Vă jefuiește orice lotru, ca pe niște nătângi. Vă-nec în Olt! — La Sibiu se primejduiește domnia și viața măriei sale! a strigat Maria, ca să-l facă pe călugăr să mai uite necazul. Și-a povestit, pe nerăsuflate, despre urzeala aflată la Sibiu: în înțelegere cu turcii, mai mari sașilor trimis-au bani și ceva oști unui boier Vlad, poreclit călugărul, să se facă domn și să plătească bir sultanului. Călugărul Macarie a tresărit. I-a tremurat barba. I-au scăpărat ochii. S-a schimbat la față când ea sfecla, când ea morcovul: — Am să-l vestesc pe vodă despre ticăloșia asta! S-a întâmplat ca, spre seară, călare, însoțit de doi căpitani tineri și voinici cum rar se află, să sosească la Cozia Vlad vodă însuși. Unul dintre căpitani semăna cu voievodul de parcă i-ar fi fost frate mai mic. Lui i-a vorbit Vlad vodă întâi: — Căpitane Maldăr, gătește hăitașii pentru mâine, în zori. Vânăm pe Cozia. Căpitanul Maldăr a descălecat și-a poruncit starețului: — Cincizeci de hăitași, mâine, în zori. Maria urmărea din colțul pridvorului chipul mândru, umbletul hotărât și vorba scurtă, aspră a căpitanului Maldăr. I se părea un fel de icoană mai tânără a lui Vlad vodă. Și asta o supăra amarnic: „… Uite, un om care împrumută chipul stăpânului…” Seara călugărul Macarie a adus lui Marin o pereche de ciubote, iar Mariei o casâncă de lână țigaie: — Drept mulțămită de la măria sa, pentru știrea de la Sibiu. Strașnic bărbat. A zis: Pe Vlad călugărul îl urc în țeapă și-i cânt însumi molifta… vorbea călugărul Macarie cu neobișnuit spor de amănunte, rotind ochi vicleni asupra copilandrilor. A doua zi, la vânătoare, nepoții lui moș Pârvu fost-au rânduiți hăitași. S-a întâmplat iarăși ca, chiar în fața lui Vodă, Maria să țintească un pui de căprioară. — O fată arcașă?! s-a minunat și s-a bucurat Vlad vodă. Căpitane Stroe Maldăr, mai cutează Dobrotă stolnicul a zice că n-are țara oșteni? Maria s-a speriat: „M-a văzut măria-sa..” Dar, totodată, inima i s-a înfiorat de plăcerea înaltei laude. — Da, măria ta, a cutezat a zice căpitanul. Dar vânătoarea și războiul nu-s treburi pentru muieri. Vodă nu i-a răspuns; a slobozit săgeata într-un cerb cu coarne în opt rânduri. În căprioara care-l urma a tras Stroe Maldăr j a ochit-o, a doborât-o și s-a îngâmfat și mai tare. „… Prea-i mândru…” gândea Maria, retrasă lângă tulpina unui molid și privindu-l cu coada ochiului. Totuși, când l-a întâlnit singur, i-a vorbit, cum ar fi vorbit cu un călugăr din mănăstire: — Spune, rogu-te, aflat-a măria sa de primejdia ce-l paște? Trufaș, căpitanul Maldăr s-a prefăcut că n-aude. Maria s-a îndârjit și mai mult: — Ce, dacă-s desculță, n-ai ochi să mă vezi? îi fi dumneata voinic și frumos, îi fi din straja lui vodă, dar așa, ca om, ca suflet, nu faci două parale. Măria sa m-a observat; domnia ta… trufașule! Deodată hăulirea hăitașilor a stârnit un urs bătrân: o namilă mai mare decât un bou. Se apropia în salturi de locurile de pândă. S-a năpustit chiar spre locul de pândă al lui Vlad vodă. Ghicind primejdia, Maldăr s-a săltat spre fiară, cu jungherul. S-a încins o trântă furioasă între om și urs. Când dihania, când căpitanul era dedesubt. Inima Mariei tremura ca frunza plopului. I s-a golit capul de orice gând. Doar mâinile au adus, parcă singure, arcul în față și-au potrivit săgeata pe coardă. Dar drept în clipa aceea namila s-a prăbușit sub jungherul lui Maldăr, scoțând răget cumplit, de-au clocotit tot muntele Cozia și valea Oltului până hăt departe. Dezmeticită, bucuroasă, Maria a adus un ulcior de apă de izvor, a spălat obrazul zgâriat al căpitanului. Îi plăcea că stătea cuminte și parcă sur idea, sfios, celor care-l lăudau, în cap cu vodă însuși. A doua zi vânătoarea a continuat. Maria l-a întâlnit și-acum pe căpitanul Maldăr. Devenise iarăși trufaș. Zgârieturile de pe obraz prinseseră coji roșietice. Maria îmbrăcase catrința cea nouă. Se încălțase cu opinci. Dar el tot n-o vedea. A dat să-l întreacă la fugă. N-a izbutit. A tras într-un jder, o dată cu dânsul. Săgeata ei a smuls un smoc de păr din coama fiarei, pe când a lui a pătruns în inimă. Totuși, tânărul căpitan n-a hohotit de râs, cum fac biruitorii cei falnici. Ci a învăluit-o c-o privire cercetătoare, schimbată repede în admirație: — Strașnic!… Cum te cheamă? — Fata de la Cozia! — Ce nume!… Tu nu știi că nu se cuvine să te-ntreci cu un oștean? — Ba, iaca, mă-ntrec! Și ce dacă ești… căpitanul măriei sale? — Ești îndrăzneață, Fată de la Cozia! — Și eu mă mir cum de-s așa… Spune, mărite căpitan, aflat-a cinstitul voievod despre urzelile pregătite la Sibiu? — Ce bâigui, fată? Piei din față-mi. Trap! s-a oțărât Maldăr. Din întâmplare, aflându-se aproape și auzind, Vlad vodă a poruncit: — Vorbește! Maria a căzut în genunchi și, cu inima în zbatere asemenea jderului în capcană, a istorisit tot ce auzise la Sibiu. Așa cum istorisise și călugărului Macarie. Pe chipul lui vodă se izvodea o umbră subțire, parc-ar fi trecut un nour peste creștetul Coziei. — Încetarea! a strigat către slujitorul ce-i sta în stânga. Glas de corn a sunat între arbori și stânci. Hăitașii au amuțit. Gata să leșine de spaimă, Maria s-a prăbușit cu fruntea în iarbă. Straja s-a adunat repede. Și în cap cu vodă, pornit-au în galop, fără să se mai oprească la mănăstirea Cozia. Rămasă singură în poiană, Maria nu știa dac-a făcut bine sau rău. Dar a înțeles că vodă Vlad nu era om, ci vijelie. Ba, împreună cu Marin, chibzuia că se putea ca părintele Macarie să nu-i fi spus nimica despre urzeala de la Sibiu. Mai ales că în acele zile a și fost, pe valea Oltului, oarecare vânzoleală de oameni ciudați, necunoscuți, înarmați. Peste două săptămâni s-a auzit și la Cozia că Vlad vodă a poftit la ospăț mare boierii   potrivnici și i-a întrebat: „Câți domni ați schimbat?” Și pentru că fiecare schimbase, pentru strâmt folosul său, câte șapte-opt, a poruncit călăilor să-i tragă pe toți în țeapă: să învețe acolo statornicia și cinstea. Din acea zi, boierii pus-au lui vodă nume nou: Vlad Țepeș.   [1] A dubi — a tăbăci. [2] Chinovie-comunitate de călugări. [3] A chiti — a crede, a potrivi, a aranja.

La Cozia, călugărul Macarie, vânăt la față, se ruga în taină pentru sufletul celor trași în țeapă. Tar către Eftimie vorbea fățarnic: — Bine le-a făcut! Niște mișei… Dezbinau tara. — În sfârșit, suntem de aceeași părere, râse călugărul Eftimie. — De ce râzi? — Pentru că, după câte am aflat, vodă a crezut-o mai degrabă pe Maria lui moș Pârvu decât pe sfinția ta. — Cerul vede cât mă urăști și mă defăimezi! A treia zi după disputa asta, călugărul Macarie a însoțit el însuși pe Marin și pe Maria, cu căruța cu oale în drum spre miazăzi, pe Olt la vale. Își făcuse culcuș bun sub coviltir. Au trecut de Drăgășani și s-au îndreptat spre Caracal. Au mers bine două zile. Dar în a treia zi, spre seară, le-a ieșit în cale o ceată de turci. L-au tras de barbă pe călugăr, jos din căruță. Au răsturnat oalele și-au călcat cioburile în picioarele cailor. Pe Maria și pe Marin i-au legat cu funii, i-au urcat pe cai și-au galopat spre Dunăre. Înțelegând ce soartă îi aștepta, tot timpul Fata de la Cozia s-a gândit la căpitanul Maldăr: „… Dac-ar ști, ar sări să ne scoată din robie…” Aproape de hotar, în adevăr, le-a ieșit în cale straja țării. Pe Maria au scos-o din ghearele răpitorilor. Dar pe Marin l-au trecut vrăjmașii pe celălalt mal al Dunării, rob, cu alți mulți copii și tineri furați din țară, să-i facă ieniceri, la turci, în Țarigrad, ajuns tocmai în acei ani cetatea de scaun a vestitului sultan Mahomed al II-lea, zis Cuceritorul. Străjerii care-au adus-o pe Maria până la Cozia îl cunoșteau pe căpitanul Stroe Maldăr: „Fecior de moșnean din Câmpulung; om vrednic și bun, foarte bun oștean”. Maria și-l închipuia sărind în șa: „Fată de la Cozia, plec să-ți scot fratele din robia turcească…” Ei, visare deșartă. Parcă-și mai amintește dumnealui de mine?! Și de ce și-ar aduce aminte?! Că i-am spus că-i trufaș și nu face două parale?” se răzgândea Maria și parcă i se amăra cerul gurii. La Cozia, aflând de la părintele Macarie că turcii i-au răpit nepoții, bunicul Pârvu s-a îmbolnăvit de mâhnire. Maria l-a găsit zăcând, pe scândurile patului, învălit cu un țol. Când și-a văzut nepoata, a cuprins-o în brațe, tremurând. — Aprinde-mi o feștilă, a rugat-o cu glas stins. Nu te speria… Cuvine-se să-mi plătesc datoria cea de obște. Iartă că te las singură pe lume, înainte de-ați găsi ocrotitor vrednic de tine… L-a înmormântat într-un colț al țintirimului din deal. A stat în genunchi lângă groapă, până s-a înnoptat. Gândea: „Am șaisprezece ani. Nu mai am pe nimeni… Unde să mă duc?” Și lacrimile-i picurau pe bulgării de iarnă. A ieșit din cimitir ca o umbră. Din cerdacul chiliei, călugărul Macarie a strigat-o: — Ești om de-al mănăstirii. Să nu-ncerci a fugi, că te aflăm oriunde. Și legată de coada calului te-aducem înapoi. A pus-o să facă oale, la roata bunicului. O bătea pentru fiecare oală strâmbă. Voia să-i strivească tinerețea, bucuria de a trăi. Asta urmărea călugărul Macarie. Dar nu-l putea opri pe călugărul Eftimie s-o ajute la ars oalele, la făcutul socotelilor. — Părinte Eftimie, îți slujesc un an, dacă mă-nveți buchiile. — Te-nvăț, Mărie, fără nicio îndatorire. Scria slovele pe turte netezite din lutul pentru oale. Le-a deprins mai repede decât și-a închipuit călugărul. În două săptămâni a început să silabisească și pe ceaslov. În a treia, citea chiar bine. Când călugărul Macarie i-a poruncit să plece cu căruța cu oale să le vândă, Maria a îmbrăcat straiele lui frate-său. Se bucura că lumea o socotea drept băiat. Vindea oale numai în satele de sub munte ori în Transilvania. Nu pogora mai jos de Drăgășani, de teama turcilor. Într-o zi o maică din Hurez a întrebat-o: — Flăcăiașule, tu ești fratele Fetei de la Cozia? — Da… — Și unde-i soră-ta? — Au răpit-o turcii… a suspinat flăcăuașul. Auzind că Maria drumețește îmbrăcată bărbat, călugărul Macarie a tresărit. Ochii i-au scăpărat scântei verzi: — Foarte bine! De-acum, pentru oricine, ești Marin a lui Pârvu. Flăcăul de la Cozia! Eu te-am botezat așa. Și numai cu ăst nume or să te primească în rai: Flăcăul de la Cozia… Așa au mai curs zilele și nopțile a doi ani. În răstimp, boierii vicleni, tâlharii, cerșetorii, hoții, turcii trufași, toți și-au găsit sfârșitul sus, în țeapă, îngrășând corbii. Așa Vlad vodă a pus bună rânduială în țară. Acum lăsau negustorii marfa și punga cu galbeni în mijlocul drumului și n-o atingea nimeni. Dar mai cu seamă Vlad vodă Țepeș a oprit orice bir către sultan. Ca să apere hotărârea asta mare, voievodul a tocmit oaste bună, de țară, ca pe vremea lui Mircea bătrânul. Și bine a făcut, căci, în primăvara anului 1462, străjile, așezate pe movile și pe culmi de dealuri aprinzând focuri, au dat semn că asupra țării s-abătea cumplită urgie, venind de la miazăzi. Ordia lui Mahomed, zis Cuceritorul, trecea Dunărea, prădând, arzând, batjocorind, ucigând. Și-au trecut, spun cărțile, 250 000 de turci. Oastea lui Vlad Țepeș, prea mică, nu se putea măsura fățiș cu puhoiul osmanlâu, năbuitor, peste trupul țării. De aceea domnitorul a poruncit să se aștearnă pustiul în calea dușmanului. Și a hotărât să-l hărțuiască pe împotrivnic, lovindu-l cu vigoare, dar și cu vicleșug, pe neașteptate, la locuri strâmte, noaptea, în popasuri ori când turcimea se afla după pradă. Locuitorii dădeau foc caselor, satelor, holdelor și se bejeneau spre munte. În mănăstirea Coziei, călugărul Eftimie lăuda fapta și îndrăzneala lui Vlad vodă: — Paloșul lui sclipește ca fulgerul în furtună. A, dacă n-aș fi beteag… mâine aș intra în oastea țării! Macarie cobea: — Avut-am ieri noapte năprasnică vedenie: ardea țara cu flăcări mai nalte ca munții. Pe Olt hoituri omenești curgeau, ca buștenii primăvara. Și, dacă zădărâm pe turci și nu primim domn pe Radu cel Frumos, vedenia s-adeverește. — Radu cel Frumos? Un trădător, un vândut sultanului! — Îl știu frate cu Vlad vodă. E frumos fără să fie și Țepeș. — Ci țara îl vrea domn pe Vlad Țepeș! Maria urca în vârful muntelui Cozia, privea țara arzând și lăcrima. Zărind valuri de pulbere, stârnite de copitele cailor, tresări înfricoșată și coborî în fugă: — Părinte Eftimie, a zis, oprindu-se în fața pridvorului unde citea călugărul, un pâlc mare de turci ajuns-au la Râmnicul Vâlcii. Cu ciobanii, cu oamenii din Jiblea și Călimănești, Eftimie a rânduit repede apărarea mănăstirii. Îmbrăcată flăcăiește, Maria îi era mâna dreaptă. Turcii au împresurat mănăstirea. Au cerut o mie de oi și zece putini de miere. — N-avem! Au răspuns cei dinăuntru. Dușmanii au deschis lupta. Românii s-au apărat cum au putut, care cu săgeți, care cu pietre aruncate de pe ziduri în capul asaltatorilor, care cu apă clocotită. Maria alerga prin toată mănăstirea, ca o suveică, ducând poruncile lui Eftimie. Nu știa de ce, dar își amintea mereu de căpitanul Stroe Maldăr. Îl aștepta parcă să vină cu un stol de oșteni, să zdrobească turcimea, să despresoare mănăstirea și oamenii. Noaptea, la sfatul călugărului Eftimie, „Flăcăul de la Cozia” a coborât pe frânghie zidul dinspre Olt. A trecut apa înot. A alergat la baciul Gligor. Străbătând poiana unde Maldăr s-a trântit cu ursul, l-a strigat, ca și cum ar fi putut-o auzi: „Stroe Maldăr, domnia ta nu știi că ni-i primejduită viața? De ce nu vii să ne mântui de iataganele spahiilor”? Baciul Gligor a ascultat rugămintea călugărului Eftimie. Și, în zori, douăzeci și patru de ciobani s-au furișat, ca jderii, printre sălcii, s-au apropiat pe nesimțite de caii turcilor, i-au încălecat și i-au gonit în sus, spre pădure. În ăstimp, cincizeci de oameni înarmați s-au năpustit din mănăstire asupra turcilor tăhui de somn. Pe mulți i-au prins, i-au pus în lanțuri și i-au închis în tainițele mănăstirii. Să se sature de jaf și omor. În seara aceea, deasupra Coziei stăpânea un cer albastru și o liniște mare, ca după furtună. Maria a îmbrăcat iară catrința și-a pornit încet, agale, pe malul Oltului, prin singurătatea luncii de la deal de mănăstire. Căta spre vânzoleala valurilor, mult asemeni frământului din inima-i, și gândea: „… Nu, nu-i de trăit într-atâta zurbavă, lăcomie, patimă și ură… Să fug la Sibiu, ori poate la Țarigrad, să-mi găsesc fratele! Să nu fiu chiar singură pe lume, de izbeliștea vrafurilor rele. Ori poate să m-arunc în Olt, ca mama…” Mergea înainte, călcând pe iarba moale, rourată: „... Acolo au dormit turcii. Și-acolo pășteau caii. I-am răpus. Dar mâine?…” S-a oprit să privească un firicel de iarbă, c-o picătură de rouă cât un bob de muștar: părea de aur în lumina asfințitului. A mirosit o frunză de mentă. A trecut palma peste catifeaua florii de nalbă. Și-a răzimat spatele de tulpina unei sălcii bătrâne. Printre crengi zărea fruntea de piatră a muntelui Coz ia și piscurile Făgărașului, aurite de raza asfințitului. „… Unde-ar putea fi mai bine și mai frumos ca aici?… Asta-i tara mea, viața mea… Pentru ea se bate și Stroe Maldăr, trufaș căpitan din straja lui vodă, cu ce m-a vrăjit de nu-l uit? Și-n amărăciune, și-n dulceața unor clipe tot el mi se-ntruchipează. Ca o umbră și ca o lumină. Se stârnește chipul lui în inima mea cum se stârnește cântecul în gușulița privighetorii. Și el m-o fi uitat de-atunci… O biată roabă, desculță și proasta, singură-n lume. Ei, dar ce, dumnealui parcă-i de neam mare? Fecior de moșnean de la Câmpulung. Las’ că mi-au spus mie oamenii… Se bate acum cu paginii. Iar paginii îl silesc pe Marin să vină cu iatagane asupră-ne. Marin… Nu numai o spadă mai puțin la noi, ci una mai mult la vrăjmași. Cine-mi va înlocui fratele? Cine-l scapă de robie? Cine-l răzbună? Singură eu… Numai eu… Flăcăul de la Cozia…” Soarele asfințise demult și stelele spuzeau cerul, când Maria a intrat în cuprinsul mănăstirii, să găsească odihnă. A treia zi, cu povața călugărului Eftimie, Maria s-a îmbrăcat flăcău și a plecat spre Câmpulung. Îl căta pe Stroe Maldăr. Pe drum s-a întâlnit cu cinci ciobani și cu opt țărani din Govora. Au trecut Oltul pe la Râmnicul Vâlcii. — Sunt Marin al lui moș Pârvu, își da nume Maria, ca să pară mai îndrăzneață. Oamenii îmi zic Flăcăul de la Coz ia. — Ai putea să-ți mai rătezi pletele, flăcăuașule, a râs un cioban, cu mustață groasă, neagră sub un nas ciolănos. — Nu-s destul de… Adică, da! La război pletele te-ncurcă. — Nu de-ncurcat e vorba. Ci s-ar putea ca, frumușel cum ești, turcii să-ți zică feteleu… — Sunt bărbat, bădițule! își îngroșă Flăcăul de la Cozia glasul și-și arătă pumnii. Merg să mă bat cu dușmanii. Ce gândești? — De bună seamă! Numai că s-ar fi cuvenit să mai stai câțiva anișori lângă fustele maică-tii. Altminteri pieri pe drumuri, de frica stafiilor. — Ei, nu-i chip să mai stau lângă mama, sur idea Flăcăul de la Cozia. Întâi, că demult tare demult nu mai am mamă. Al doilea, pentru că am o soră roabă la turci și se cuvine s-o ajut să scape. Al treilea, pentru că în aste vremi vânzolite, nimănui nu-i este îngăduit a sta cu brațele încrucișate. Și al patrulea, că nu m-am temut niciodată de stafii. — Firav e și crud la trup, dar mintea i-i ageră. — Iar vorba iscusită și aleasă. — Cine te-a crescut, țâncule? — Flăcăule! — Bine… flăcăule! — M-a crescut bunicul și m-a bătut călugărul Macarie. Ceva slove și, mai ales, cum să trag cu arcul m-a învățat călugărul Eftimie, cel rănit în războiul cu turcii, la Varna, acum optsprezece ani… Luările-n derâdere au contenit însă numai când l-au văzut cum trăgea cu arcul, cum trecea săgeata printr-o frunză de tei mai mică decât o inimă de miel. — Dacă-ai ști să mânuiești și paloșul, te-am rândui printre oșteni, flăcăule, mai cârti ciobanul cu mustața neagră. — Ei, cunosc eu un căpitan, Maldăr îi zice, din straja măriei sale. El o să mă-nvețe și lupta cu paloșul. Însoțitorii flăcăului rămaseră pe Argeș, unde s-au întâlnit cu cele dintâi pilcuri de oșteni români. Că Vlad își avea. Tabăra în sa”. Oștenii lui se adăposteau ziua în păduri, în lunci, după dealuri, iar noaptea, sau când le venea bine, loveau turcimea pe furiș, pricinuindu-i mari pagube. Flăcăul de la Cozia și-a urmat calea încă două zile, în bobote. Nimeni nu știa unde putea fi căpitanul Maldăr. Numai întâmplarea și norocul i-l putea scoate în cale. În dimineața zilei a treia, lângă o moară, s-a întâlnit cu un oștean care-și potcovea calul: — Viteazule, nu mă iei și pe mine până la căpitanul Maldăr? — Dar de unde știi că-s din stolul lui Maldăr, flăcăule? — Păi… așa, după chip și asemănare. El viteaz, dumneata viteaz; el aspru, dumneata aspru; el… — Nu cunosc niciun… Maldăr! — Ei, mă prepui iscoadă, știu… Sunt om cinstit: Marin al lui Pârvu zis Flăcăul de la Cozia. Ia-mă, rogu-te, la stolul dumitale. Vreau să mă bat cu dușmanii. După încă o zi de mers, au ajuns la Gura Văii. Stolul lui Maldăr se oprise pentru odihnă la marginea pădurii. Caii pășteau. Oștenii, strânși în jurul a trei focuri, frigeau slănină ori topeau brânză, s-o mănânce cu ceapă. În văzduh mirosea ademenitor a friptură. Zărindu-l pe căpitanul Stroe Maldăr, Flăcăul de la Cozia s-a clătinat. Parcă un paloș nevăzut i-ar fi rătezat picioarele. — Ce te-ai pierdut așa, flăcăule? a întrebat oșteanul călăuză. Ziceai că-l cunoști pe căpitan. — Cela de… de colo, a arătat flăcăul cu un deget șovăitor. — Du-te la el. Îi place să arate aspru și strașnic, ca Vlad vodă. Dar nu-i cum pare. Prăfuit, ars de soare și bătut de vânturi, Stroe Maldăr călărea pe-un cal roib, frumos și ager. Părea și mai mândru și mai trufaș… „Mi-i mai ușor s-alerg până-n piscul Negoiului, decât să mă apropii de un om ca ăsta” chibzuia Flăcăul de la Cozia cu mânie, cu teamă și părere de rău. Se temea de el, și se fericea că l-a întâlnit. Cu cât se apropia mai mult de căpitan, cu atât mânia i se topea în dragoste, cum se topesc cețurile în lumina zorilor. Aflând că dorește să intre în stolul lui, Maldăr a întrebat, aspru: — Crezi c-aici e-adunătură de țânci, să joace poarca? — Te știu de la o vânătoare de pe Cozia, căpitane. — Tu? A întors Maldăr obrazul către flăcău. A, da, da… Soră-ta cutezat-a a se-ntrece din arcuri cu… — Da, căpitane! Și vreau să mă-ntrec și eu. — Nu! Nu-i vreme acum de hârjoană. — Dar e vreme de război. Eu trebuie să-mi scot sora din robia turcului și, singur… — Cum? Fata de la Cozia e roabă? — De acum doi ani. Ne-au prins la Caracal. Eu am scăpat, ea… — Te-ncumeți a mă sluji? — Pe domnia ta, nu. Ești mânios și trufaș. Dar mă-ncumet să-mi slujesc țara. — Pentru aste vorbe ai merita să te-alung!… Ori să te strâng în brațe, frățește. — Cum te-ndeamnă inima. — Rămâi! s-a răstit Maldăr. Dar la cea dintâi sminteală, uite buzduganul, ici, la oblânc. Te pălesc cu el în numele tatălui. A descălecat și-a început cina: pâine cu slănină prăjită pe cărbuni. — Sameni nespus cu soră-ta. Ce rău îmi pare că… Ei, drăcie! s-a răzvrătit căpitanul, împungând priviri mânioase spre Flăcăul de la Cozia. Mă cuprinde duioșia ca un leșin grețos. Aleargă, flăcăule, și-mi țesală roibul! Șterge zalele de pulbere. Lustruiește spada. Curăță-mi ciubotele. Trap! După atâtea aspre porunci, a lămurit oștenii aflați roată în jur, înfulecând slănină și bând rachiu tare din ploști de lemn: — La o călătoare, sus pe Cozia, iese o dihanie de urs. Sare spre vodă. Eu dau să-i împlânt jungherul. Dar tare, namila, îndrăcit de tare. Mă lupt. Mă vlăguiește. Sora ăstui flăcăiaș aștepta cu săgeata pe coarda arcului, să-i mântuie zilele… N-a fost nevoie. Am prins jungherul și-am înțepat inima fiarei. Fata a zorit cum zorește și flăcăul ăsta, să-mi aducă apă rece. N-am băut apă bună ca aceea… De asta îl primesc slujitor. Sau cum se zice, scutier. Și întorcând capul către Flăcăul de la Cozia: — Flăcăule, de azi încolo îmi ești scutier! — Am înțeles: scutier! — Să-ți rostuiești un cui murg de la un turc. Cal frumos! Nu primesc scutier pe-o mârțoagă. Trap! Scutierul a deprins repede viața de ostaș. Viață nespus de grea și de primejduită pentru toți oștenii români de-atunci, când fiecare sotnic[1] și fiecare pilc trăiau și se luptau pe seama lor, împlinind o singură și mare poruncă: cât mai multă pagubă dușmanului. De aceea, urmăreau cetele de turci plecate în pradă. Aprindeau pădurile ori satele din calea lor. Otrăveau fântânile. Îi atrăgeau pe turci cât mai departe de tabără, îi istoveau în goană și hărțuială. Îi loveau pe neașteptate și nu-i lăsau până nu-i capturau ori spulberau ca fumul. Oștenii l-au ajutat pe scutier să-și găsească murgul cerut de căpitan. L-au învățat lupta cu paloșul. Maldăr i-a schimbat opincile cu niște ciubote faine, roșii. Toți priveau cu dragoste, dar și cu nedumerire spre scutier. — Vrednic, supus, curajos, dar prea firav. — Obrajii și boiul ca de muiere. — Măcar glasul de i s-ar mai îngroșa. — Barem de i-ar creste musteața! — Căpitane, scutierul domniei tale știe să gătească niște fripturi!… — L-or fi învățat călugării la Cozia! a râs Maldăr; iar o poruncă lăuntrică îl silea să adauge: Amintitu-mi-am că soră-sa a destăinuit lui vodă urzeala sașilor din Sibiu cu Vlad Călugărul. S-ar cere ca flăcăul ăsta să fie înfățișat la curte, să primească răsplata. — Ei, dacă adeverești domnia ta, căpitane, că-i flăcău… — Adeveresc! a râs căpitanul Maldăr, cu hohote, vădind, ca niciodată până acum, că știe să râdă când vrea, chiar fără cine știe ce pricină. — Atunci, flăcău să fie! — Flăcăul de la Cozia, mă! Surâdeau și priveau cum urca, din vale, în mare grabă, cu bota de apă. „… O poartă pe cap-măcina gândul lui Maldăr sămânța mirării – ca muierile din Vâlcea. Spune că are șaisprezece ani? Păi si-acu doi ani tot… Ce măsluire-i aici?” — Căpitane! i-a rupt scutierul firul gândului. Dinspre Boita s-apropie mulțime mare de turci spahii[2]. — Departe-s? — Cale de-un sfert de ceas. — Pe cai! Scutierul a pus bota în mâinile unui oștean însetat, și-a încins în grabă armele, s-a azvârlit în șa, atent la poruncile căpitanului Maldăr: — Le ieșim în cale, pe dâmbul de colo. De-s puțini, lovim; de-s mulți, săgetare și goană-ndărăt, până-n cotul Prahovei, la smârcuri. Au pornit, vifor. S-au oprit pe botul dealului. Au socotit, în grabă, numărul turcilor: cam cinci sute. — Noi, cincizeci. Săgetăm! Adăpostiți în vale, au pândit pân-au intrat potrivnicii în bătaia săgeții. Ca toți oștenii, scutierul sta cu săgeata pe coarda arcului. Își simțea zbaterea inimii, ca mierlița în laț. Rău îi părea doar că huietul inimii îi înfunda urechile și n-o să audă porunca lui Stroe Maldăr. Spahii înaintau ca un val roș, negru, galben. — Săgeată, a dat semn căpitanul Maldăr. Cincizeci de arcuri s-au încordat din răsputeri. Cinzeci de săgeți au vâjâit în văzduh și-au pătruns în carne de spahiu. — Săgeată!… Și încă! Crâșcau oștenii, ținteau și slobozeau săgeată după săgeată. Caii turcilor au bătut văzduhul cu picioarele de dinainte, parcă s-ar fi izbit de un zid nevăzut. Mulți spahii au căzut. Alții, zăpăciți, au pierdut frâiele, s-au vălmășit, ieșind din bătaia săgeților. S-au rânduit iarăși. Au chitit să înconjoare dealul. Și-au pornit, vijelios, lungiți pe coama cailor, cu sulițele înainte. Copitele bidiviilor prindeau țărna, împroșcând-o în urmă, ca o grindină neagră. — Galop! a dat semn Stroe Maldar. Risipirea!… Văzând că românii fug în neorânduială, turcii și-au întețit goana. Căpitanul Maldăr rămânea în urmă, anume ca să zădărască osmanlâii. Se înfierbântase așa de tare, că n-a simțit când l-a mușcat o săgeată vrășmașă de pulpa piciorului stâng, sfâșiindu-i carâmbul ciubotei. În râpa din preajma smârcului, românii au descălecat și-ntr-o clipită au adăpostit caii sub mal. Iar ei, cu arcurile în mâini, s-au împânzit pe tot cotul Prahovei. — Ochiți în dușmani! a strigat Maldăr. Caii ne trebuie. Surprinși de ploaia săgeților țâșnite de jur împrejur, spahii au prins a răcni și a se buluci, bezmetici; spre mlaștină unii, alții înapoi. Nu trecuse o jumătate de ceas, și peste două sute de spahii zăceau împotmoliți în mocirlă, răniți sau morți. Sfârșind săgețile din torbă, scutierul a ieșit din adăpost, s-a repezit la torba unui spahiu, căzut în apropiere. Dar cu un pas mai la stânga, un turc rănit s-a ridicat să-i împlânte hangerul în spate. Noroc că Maldăr, urmărindu-și scutierul, a izbit o săgeată drept în pieptul spahiului, prăbușindu-l: — Ce faci, Flăcăule de la Cozia? a întrebat căpitanul Maldăr, cu bucurie și cu dojană, dând să-și așeze în spate torba adusă de scutier. Dar, în clipa aceea, trei spahii s-au năpustit asupra lor. L-au silit pe Maldăr să salte peste doi osmanlâi răniți. Să tragă paloșul și să stea la harță, răsucindu-se, cu uimitoare iuțeală, în toate părțile, ca să-și salveze viața și scutierul. A frânt sulița unui spahiu. A spintecat gâtul unui cal. Când sta gaia să-i biruie pe cei trei, a mai răsărit încă unul, din spate.   [1] Sotnic – comandant al unei sotnii; sotnia era unitate de cavalerie. [2] Spahiu – militar din vechea cavalerie turcească.

Scutierul a tras o săgeată în cal, prăbușindu-l. C-o altă săgeată pe coarda arcului, sta gata să-l prindă în țintă. Spahiul, ridicat de jos cu drăcească iuțeală, tăia văzduhul cu iataganul. Maldăr lupta năpraznic. Parcă nu era unul, ci trei, patru; câte unul în fața fiecărui spahiu. A doborât un potrivnic. Și pe-al doilea. Al treilea a atins cu vârful iataganului brațul căpitanului și a întins-o la fugă. Scutierului i s-a părut că dușmanul a retezat stânga lui Maldăr. A zbârnâit săgeata după fugar, dar n-a nimerit. A mai tras una din torbă. Se stăpânea să nu-i tremure mina. Se minuna cum mai lupta căpitanul. Și când îl văzu biruind, chiui: — Să trăiești, dragule! — Pe cai! a poruncit Maldăr, luând torba de jos și punând-o în spate: După ei! Să-i săgetăm și cu săgețile lor. După vreun ceas, s-au întors la cotul Prahovei. Au scos caii din mlaștină. Au cules armele. Au oblojit răniții, adăpostindu-i prin case. Și dintre români șapte primiseră răni. Unul a murit îndată ce i s-a scos săgeata din piept. L-au îngropat sus, pe-o movilă. Abia seara, când scutierul i-a tras ciubotele, Stroe Maldăr a văzut că rana-i adâncă și obrintită. — Te doare, căpitane?… a tremurat glasul scutierului și i s-au umezit ochii. — Scutier, te-nduioșezi de-o zgârietură? — Când te doare pe domnia ta, pe mine încă și mai rău mă doare. I-a spălat rana, cu grijă și îndemânare, și i-a oblojit-o cu măduvă de falcă de urs și cu frunză de pătlagină. Maldăr l-a lăudat: — Ai mână ușoară, izvoditoare de alin, scutiere, parcă n-ar fi mină de bărbat. — Păi, că nici nu-i. — Cum? — E mină de flăcău, căpitane. Asemenea laudă, rostită cu glas blajin, și asemenea jitii n-a auzit încă nimeni din gura căpitanului Stroe Maldăr, cel aspru și strașnic, după pilda lui Vlad vodă Țepeș. Cinci zile s-au tălăzuit între Prahova și Argeș oștenii oblăduiți și căpitanul Maldăr și n-au mai zărit turban otoman. În a șasea, pe la prânz, pitac domnesc. Citindu-l, Stroe Maldăr și-a răsucit stolul și a zburat spre asfințit. În goana cailor, scutierul trăgea cu coada ochiului spre căpitan. Încruntat și mut, Maldăr sorbea văzduhul cu nări dilatate. Încruntarea și muțenia căpitanului nu lămureau întrebările din inima scutierului. Ce poruncă era în pitacul domnesc? Încotro alergau așa de vijelios? După miezul nopții, i-a oprit un străjer la o margine de pădure: — Cu caii de frâu, vă mistuiți între copaci. Hrăniți bine caii. Nu aprindeți foc. Nu vorbiți tare. Nu lăsați armăsarii să necheze. Dormiți până mâine-n prânz. Au împlinit porunca, întocmai. După-amiază s-au ivit trei căpitani: — Săvârșim ceva osebit. Cu câți osteni i ti mergi, Maldăre? — Cu toți! — Rămâne în ăst loc un străjer. — Scutierul! În amurg, pe samarele a zece asini, câțiva țărani au adus straie turcești. Maldăr a dat poruncă: — Îmbrăcați-le! — Ne… turcim? Se mirau oștenii, ridicând sprâncenele ori surâzând. — Pentru câtăva vreme, s-a încruntat Maldăr, și mai și. Aflând că-i sorocit strajă la straiele românești, scutierul s-a întristat amar: — Asta-i treabă de muieri! Nu rămân. — Neîmplinitorii poruncilor, trădătorii, sub ascuțiș de paloș! După ce și-au schimbat straiele, oștenii au mai așteptat vreo două ceasuri, râzând pe-nfundate de felul cum îmbrăcămintea otomană le schimonosea înfățișarea. Numai unul își întărea curajul trăgând din ploscă, pe furiș dușcă după dușcă de țuică, pin-a golit plosca și s-a îmbătat criță. Ca să nu-l simtă ortacii, s-a tras mai deoparte. A adormit pe frunze. Străjuind, scutierul l-a văzut. I-a luat anteriul și turbanul și le-a îmbrăcat el. Când să-i scoată și șalvarii, poruncă de plecare. Și-a încins iute iataganul. Prin întuneric, s-a rânduit între oșteni. Au pornit, cu caii de frâu, fără vorbă. La ieșirea din pădure, au cotit la dreapta, au încălecat și-au vâjâit în goană nebună, mai bine de-un ceas. S-au întâlnit cu încă două sotnii și-au făcut popas, să răsufle caii. — E și vodă aici, șopteau oștenii. Scutierul tăcea, prin întuneric, să nu-l cunoască nimeni. Stroe Maldăr a primit poruncă scurtă. A împărtășit-o stolului în șoaptă: — Lovim tabăra dușmană! Faceți ce fac eu, întocmai. Crugul stelelor arăta că sosise miezul nopții. Umbrele celor trei grupuri se ghiceau pe întinsul câmpiei, ca trei nori negri vânzoliți de o năpraznică furtună mută. Au trecut un pârâu, niște dâmburi, niște livezi, un sat ars, o luncă și apoi câmpia. Ca la un semn, galopul a încetat. Și câtăva vreme au mers în pas lin, pe pământ pârjolit de foc. În văzduh a prins să adie duhoare din tabăra otomană, tot mai acră, mai iute. Caii dădeau să strănute. În capul pilcului din mijloc a fulgerat, scurt, o flacără. Și-n clipa aceea toți s-au azvârlit într-un galop și mai nebun, spintecând văzduhul cu iataganele. În scurt, în față, s-au ivit corturile taberei turcești, ca niște buboaie pe obrazul câmpiei. Tot din pilcul mijlociu a izbucnit un șuier tare, ascuțit, clocotitor. Și toți oștenii au slobozit glas asurzitor sub bolta mută a nopții. Strigând năpraznic, tăind cu iataganele în dreapta și-n stingă, românii au sărit în goană peste străji. Spărgeau corturile cu sulițele. Le spârcuiau cu iataganele. Loveau. Loveau și strigau cumplit, groaznic. Să se cutremure pragurile pământului. Să se zguduie torțile cerului. Treziți din somn, năuciți, turcii nu pricepeau nimic. Gândeau: „Ghiaurii!” Și vedeau tot turci. Pe cei mai mulți îi chinuia groaza: osmanlâii junghie osmanlâi? Și nu știau cum să folosească iataganele. Alții înșfăcau armele și loveau la nimereală: în vecinii de cort, în cei din corturile alăturate. Loveau să nu fie loviți. În fiecare clipă sporea învălmășeala, sporea spaima și se întindeau în toată tabăra. Parcă toată turcimea își pierduse capul. În tabără, la drept vorbind, rămăseseră doar brațe să mânuie arme și glasuri să urle înspăimântător. Unii aprindeau făclii de rășină și le aruncau în corturi, stârnind pojar mare și asemănând încă mai mult pământul cu prăpădul iadului. Cel care conducea lovitura asta, Vlad vodă Țepeș, cu douăzeci de oșteni, s-a năpustit asupra unui cort mare, din mijlocul taberei, îl bănuia a fi a sultanului Mahomed. Au trecut totul prin sabie. Au aruncat și aici torțe aprinse. Așa, într-un ceas, cele trei stoluri de romani au străbătut toată tabăra, lăsând în urmă osmani îi să se taie între ei ca chiorâi. Au ieșit în latura dinspre răsărit, năzuind spre necuprinsa liniște a câmpiei. Căpitanul Stroe Maldăr a oprit stolul, să numere oștenii: lipseau patru. Pristavul stolului a strigat tare: — Ai lui Maldăr, aiiici! O cupă de așteptare. În spate, flăcările și zurbava taberei otomane parcă tot mai sporite; înainte, largul câmpiei pierdut în cețurile nopții. Deodată, din stingă, drept răspuns au vâjâit două săgeți. Una a doborât calul oșteanului din dreapta căpitanului. Alta a țiuit chiar pe la urechea lui Maldăr. S-au zărit și umbre omenești. Suduind cumplit, căpitanul Maldăr s-a năpustit într-acolo. — Ești român? a întrebat cineva din întuneric cu glas deznădăjduit. — Român. — Ia-mă cu tine, frate! Sunt tot român. — Fugi spre răsărit! — Sunt legat… Căpitanul Maldăr a tăiat frânghiile cu iataganul. L-a ajutat apoi pe celălalt oștean, căzut alături, să-și scoată piciorul de sub murgul ucis. — Tu, scutiere? Se înfurie căpitanul, cunoscându-l la lumina stelelor. — Eu. — Ți-am poruncit să… îi potrivi un ghiont în coastă: Mi-ai nesocotit porunca! S-ar cuveni să te las aici la dușmani. Te iau cu mine să te judec și să-ți tai capul, răzvrătitule! — N-ai domnia ta inima asta, se alinta, copilărește, scutierul, deși piciorul răsucit îl durea amarnic. An ajuns oștenii din urmă. L-au urcat pe un cal și s-au tot dus spre luceafărul zorilor. În urmă, în tabăra turcească vânzoleala a mai durat încă multă vreme. Abia la lumina zilei s-au dumirit și-au înțeles ce se întâmplase. Și cică n-a fost, nicicând, întâmplare mai amară pentru oastea otomană: un mănunchi de viteji i-au pricinuit mari stricăciuni și pierderi și-au făcut-o de râs în fața lumii. Când au dat în drumul Târgoviștei, oștenii lui Stroe Maldăr au cotit la stingă, către miazănoapte. În trap ușor au țintit la locul unde-și lăsaseră straiele românești. Stroe Maldăr trăgea cu coada ochiului spre scutier. Gândea: „… îi doare rău, săracul. Dar ce-am să-l mai urechesc că mi-a călcat porunca… Și mai zice că vrea s-ajungă la Țarigrad, să-și mântuie sora din robie, zăludul, neascultătorul…” Când roșul soare răsărea, chipul lumii rumenind, Maldăr și-a oprit stolul în popas. Toți se fericeau c-au scăpat cu viață, c-au săvârșit o ispravă nemaiauzită. Și amintindu-și de turbarea otomanilor, făceau haz și-l lăudau pe Vlad Țepeș: — Ce îndrăzneț, ce cap iscusit! Deodată, Stroe Maldăr s-a crucit: — Doi scutieri? — Cum adică? întrebă un oștean. — Păi, uite: unul lângă mine, șchiop; altul între voi, teafăr. — Și amândoi… turci! râse careva dintre oșteni. — Numai el e scutier, grăi flăcăuașul de lângă Maldăr. — Și tu? — Sora lui, Maria. — Tu erai legată de stâlp? — Nu, frate-meu, Marin. — Nu înțeleg… — E ușor de înțeles. Și pentru că l-ai scos din robie, drept mulțămită, să-ți fie slujitor, adicătelea scutier. Măcar până mi se tămăduiește piciorul… Câteva clipe oștenii s-au uitat unul la altul, uluiți. Pe urmă toți au izbucnit în râs, bucuroși de întâmplare nemaiauzită și fericita ca aceea. Singur căpitanul Maldăr sta posac și acru, parc-ar fi mestecat mere-pădurețe: „… Ce-o să zică vodă când o afla c-am ținut scutier o fată? se întreba și tot el răspundea: Mă trâmbițează în toată oștirea. Pe Stroe Maldăr l-a păcălit o fetișcană… Și toți or să leșine de râs. O trimit de îndată la Cozia”. Dar, așezată lângă tulpina unui stejar bătrân, Maria îl privi cu multă dragoste și-l dojeni c-o întrebare: — Căpitane Maldăr, trufia te silește să uiți că ți-am oblojit rana? Stroe Maldăr a întors priviri dușmănoase spre Maria. Sta pe iarbă, sprijinită cu umărul de tulpina stejarului, cu piciorul lovit întins, cu celălalt ușor îndoit, și surâdea. Lepădase turbanul și ilicul de spahiu. Pletele-i cădeau pe umeri. Cămașa abia-i ascundea sinii. Și surâsul, și privirile-i galeșe, și totului ei tot vădeau acum că-i fată, nu flăcău. — Fost-am orb? se întreba Maldăr, cu glas răstit. Dar, ciudat, nu se mai simțea vătămat în mândria lui. Nu mai era nici trufaș. I se muia inima, ca oricărui tânăr când vede frumusețea și simte dragostea aproape. Și asta îl bucura, în adâncul sufletului, tot așa demult ca și biruința împotriva dușmanilor. A scos ciubota din piciorul lovit al Mariei. A pus un genunchi în pământ și a cârmit ușor glezna fetei până a așezat osul la loc. Maria strângea din dinți, lăcrăma de durere, dar n-a scos niciun scâncet măcar. Surâdea printre lacrimi. Din clipa aceea căpitanul Stroe Maldăr a înțeles că mai căpătase un stăpân. Poate chiar mai mare decât vodă. Războiul s-a purtat, cu nedomolită înverșunare, în toată vara anului 1462. Foarte se mirau și se înspăimântau otomanii de strășnicia poporului român. Oștenii lui Țepeș se înverșunau să-i pândească de după fiecare copac ori dâmb. Îi urmăreau oamenii satelor, îi speriau fiarele pădurilor ori bufnițele nopților și-i încurcau în mreaja lor ciulinii bărăganelor. Nu mai puteau îndura. Avut-au un singur noroc: în noaptea aceea de pomină, când Țepeș, cu oștenii travestiți au atacat tabăra, sultanul nu dormea în cortul împărătesc. Și așa, numai întâmplarea i-a mint uit viața. În toamnă, numărându-și ordiile, Mahomed sultan le-a aflat scăzute, istovite de hărțuieli, lupte, foame și molimi. Întru biruință nu mai nădăjduia. Și călcându-și în picioare semeția, poruncit-a îndărăptare peste Dunăre. Cu puținii lui viteji, Vlad Țepeș zădărnicise năvala a 250 000 de turci. Pe la jumătatea lui septembrie, iată că vodă și-a primit căpitanii la Câmpulung, iu palatul domnesc. A sfătuit cu fiecare, cum să ducă războiul la anul, dacă sultanul mai cuteza-va. — Maldăre, auzit-am că ți-ai luat scutier o fată. Adevăru-i? — Adevăr, măria ta! a stat smirnă căpitanul, hotărât să primească, senin ocara lui vodă. — Cine-i? — Fata de la Cozia, Maria. — Aducătoarea știrii despre uneltirile lui Vlad Călugărul? — Întocmai. Și-aș vrea… — Știu; demult i s-ar fi cuvenit răsplată. O moșie… — Nu măria ta! — Atunci… să ți-o dau de nevastă? — Da, măria ta! a izbucnit, tare, parc-ar fi chiuit de bucurie. — Vă cunun chiar eu. Primiți o moșie pe Jiu. Nunta la Cozia. Fiți fericiți! — Să trăiești, măria ta! În după-amiaza zilei sorocite nunții, Stroe Maldăr și Maria ieșeau la Călimănești întru întâmpinarea lui vodă, nașul. Până la Cozia au însoțit rădvanul domnului călări, de-a dreapta și de-a stânga, înfrumusețându-i alaiul cu tinerețea lor. Cununia era poruncită a se face imediat, ca pe urmă vodă să treacă la odihnă. Ci, când toți nuntașii se aflau în biserică, a ieșit în față călugărul Macarie și, cu multă miere în glas, a grăit: — O cunosc pe Maria de pruncă: vrednică, îndrăzneață, vitează putere-aș spune. Dar pe căpitanul Maldăr nu-l povățuiesc s-o ia de soție. Și nici pe măria ta, să-i cununi! — De ce? a zgârcit vodă sprânceana. — Întâi pentru că-i roaba mănăstirii. — O răscumpăr! surâse tăios Vlad vodă. — Al doilea, făptura asta a fost și Fata de la Cozia și Flăcăul de la Cozia. — Ei, și? — Săvârșit-a mare fărădelege și neiertată, măria ta și cinstiți credincioși. — Care? Se aspri glasul lui vodă. —  Cercetat-am cărțile sfinte și legiuirile mirenești și aflat-am că asemenea păcat nu află ispașă fără numai în sihăstrie, în munții silhui, în peșteri reci, printre șerpi și lilieci. — Mă înspăimânți, călugăre! a dat vodă parcă să râdă. — Da, măria ta. Pentru păcat asemănător, chiar papistașii franțuzi și briți[1], câtu-s ei de eretici, tot osândit-au la ardere pe rug o fată, ce-i zicea Ioana, fecioara din Orleans. Au osândit-o pentru păcatul că îmbrăcat-a, precum știți, strai bărbătesc. Ademenit-a barbarii și poruncitu-le-a s-o urmeze, pe căi necunoscute și pline de vrajbă. Aidoma și Maria umblat-a despletită, ca desfrânatele. A cutezat a-și schimba firea, îmbrăcând când strai muieresc, când strai bărbătesc, când tăindu-și părul, când lăsându-și plete să-i crească. Numele ei, când Maria, când Marin, s-a scos din pomelnicul sfinților. S-o scoatem și noi din rândul oamenilor. În biserică s-a lăsat tăcere. S-auzeau picuri de ceară pe lepezi căzând. O clipă, Maria n-a putut privi spre oameni, își oprea ochii pe chipul blând al lui Mircea bătrânul, ctitorul mănăstirii zugrăvit în aur și purpură. Parcă și el se mira de sucita predică a lui Macarie. Și nu-și mută privirea de pe chipul ctitorului, până când Maldăr n-a cuprins-o de mijloc și-a strâns-o la piept. — Starețe, cunună-i! a strigat Vlad vodă Țepeș, de s-a cutremurat catapeteasma. Și a urmat, întrebând pe cei din jur: De ce vrea călugărul Macarie să smulgă țării un oștean vrednic și o mamă de oșteni încă mai vrednici, pentru vremile ce după noi veni-vor? — Îngăduie, slăvite, a pășit mai în față călugărul Eftimie, să dăm unele lămuriri despre purtările călugărului Macarie. Dară numai după nuntă, ca să nu umbrim veseli nuntașilor. Fost-a nunta ca-n povești. I-a plăcut și lui vodă și a schimbat-o într-o sărbătoare a biruinții împotriva otomanilor. Și trei zile petrecut-au nuntașii. Nașul a benchetuit la rând cu toți. Doar, din cinci în cinci, căpitanii îi șopteau câte-o vorbă la ureche. În a patra zi, vodă a stat îndelung la sfat cu starețul mănăstirii, cu călugărul Eftimie, cu Marin și Maria. Apoi l-a judecat pe Macarie pentru hiclenie, pentru cârdășie cu dușmanul: era printre uneltitorii lui Vlad Călugărul, sortiți să-l prindă pe vodă la vânătoarea de pe muntele Cozia; se număra printre cei care chemase pilcul de turci să prade Cozia; avea prieteșug cu boierii care-l voiau domn pe Radu cel Frumos. A doua zi după plecarea lui Vlad Țepeș de la mănăstirea Cozia, slujitori domnești îl înfigeau pe călugărul Macarie în țeapa cioplită dintr-un plop înalt, înalt, pe malul Oltului. Și-a stat acolo, în țeapă, până l-au sfâșiat vulturii și l-au ciugulit corbii. Ploile i-au deznodat oasele, vânturile le-au lepădat în Olt, iar apa la vale le-a dus în neființă, cum duce gunoaiele și putregaiurile. Aici sfârșește povestea Mariei, Fata de la Cozia. Cărțile spun că, totuși, la câteva luni după asta, boierii potrivnici l-au răpus pe Vlad Țepeș. Ca dovadă că, uneori, mișelia-i mai tare decât vitejia. Legendele istorisesc că Stroe Maldăr s-a dus atunci în Moldova, unde, sub porunca lui Ștefan cel Mare, a luptat mai departe împotriva oștilor turcești. Se zice c-ar fi căzut la Războieni, în vara cumplitului an 1476, când fost-au copleșiți moldovenii de numărul cel necuprins de mare al dușmanilor. Oricum, peste un veac și ceva, un Tudor Maldăr, alături de frații Preda, Radu și Stroe Buzescu, lua parte la războaiele cu otomanii: căpitan în oastea lui Mihai Viteazul. Judecând după isprăvile săvârșite, și după credința cu care a slujit țara în acele vânzolite și eroice vremi, Tu dor a fost, de bună seamă strănepotul lui Stroe Maldăr și al Mariei, Fata de la Cozia.     [1] Briți – britanici, englezi.

VÂNĂTOAREA LUI DRAGOȘ   Dragoș, mândru ca un soare, A plecat la vânătoare…   I Era în 1352. Toamnă. Îngălbenea frunza, poleind cu aur codrii. Între culmile Carpaților, plaiul Prislopului se întindea larg și luminos, ca un pod al lumii. Lângă izvor, sub o stâncă, aproape de un brad înalt, trăsnit și uscat demult, poposea ceata de viteji a lui Dragoș Voievod de la Maramureș. După arme și îmbrăcăminte, după armăsarii lăsați să pască slobozi pe plai, ce-i o sută cincizeci de viteji din ceata lui Dragoș păreau niște păstori porniți după turme, ori niște vânători dornici să treacă prin codri nestrăbătuți și locuri pustii, să se bată cu fiarele fioroase. Când toți s-au strâns roată în juru-i, Dragoș Voievod a grăit, lămurind: — În văile și șesurile de la marginea zării cum bine știți, hălăduiesc hoardele lui Han. Tătar. N-au oamenii nici liniște, nici tihnă, din pricina jăfuitorilor. Trăiesc foarte greu, totdeauna în primejdie de moarte.. Și ne-au chemat să le dăm ajutor. Să scuture jugul. Să scape de asupreli. Sunt frați de-ai noștri și datori suntem să-i mântuim de obidă. — Știm, Voievoade! — Urcă, Ștefane, în ist brad, vezi și străjuiește până ospătăm! a poruncit Dragoș Voievod unui viteaz tinerel și sprinten, cu ochii albaștri și cu mustăcioara abia urzită. Tânărul a descătărămat zalea ascunsă sub cojocel, și-ntr-o clipită a ajuns în vârful bradului bătrân și uscat. După asta, o seamă de viteji au adunat lemne uscate. Câțiva au scăpărat din amnare și, la adăpostul stâncilor, au aprins focuri mari, ciobănești. Alții au cioplit cu baltagurile țigle lungi, au înfipt în ele buturi de căprioară, le-au sprijinit pe crăcăni bine înfipte în pământ, și le-au învârtuit deasupra jarului, să se frigă. Așa au pregătit strașnic ospăț vânătoresc. Mirozna de friptură s-a răsfirat îmbătătoare peste plai. Lepădându-și zalele de sub contăș, Dragoș s-a întins pe straiul de pănură albă. Ținea aproape spada grea și ghioaga ghintuită. Era un bărbat nalt, impunător, voinic, vânjos, cu barba oleacă sură. Vorbea rar, răspicat, gândit. Își privea vitejii cu drag; deși, de obicei, între sprâncene i se săpa o adâncitură aspră, severă. — Ce zărești, Ștefane? a întrebat după un timp. — Flăcări și fumegări, Voievoade. — Osebești pârjolirile tătarilor de semnele fraților noștri? — Da… Tătarii ard satele din văi: frații noștri aprind focuri de paie, cu flăcări înalte, pe movile, pe dealuri. Noaptea se lăsa mută peste munții silhui. Rar, foșnet de pasăre în zbor ori pas de sălbăticiune se prefira prin frunze uscate. Molda, cățeaua lui Dragoș, ciulea urechile și scutura din cap când într-o parte, când în alta, parc-ar fi ghicit: cela-i șoim, colo-i căprioară, dincolo mistreț, în brazii din dreptul izvorului un râs, în poiană un urs. Vrednică și isteață Molda, câine olăcar, sur, c-o pată albă și cu meșteșug de orientare cum nu s-a mai văzut. Iar. Ștefan o deprinsese să asculte porunca, să străbată depărtările până dă de om cunoscut și să înfățișeze ori să primească răboj, întorcându-se apoi la stăpân, am irosind văzduhul, adulmecând urmele. Au ospătat vitejii acolo, în preajma focurilor. Au băut apă rece din izvorul de sub st încă Prislopului. Au hrănit-o și pe Molda. Și s-au lăsat toți, pe-o parte, la hodină. Caii pășteau otava de pe plai, răsărită printre firave brândușe liliachii. Din văgăunele adânci de la marginea zării a răsărit cornul de aur al lunii. Și totul s-a preschimbat în lume de basm. Aproape de miezul nopții, Molda a tresărit din somn, a sorbit văzduh pe nările-i subțiri, ușor tremurânde, a scrutat zarea cu ochi scânteietori și-a chihăit de trei ori, ascuțit, a spaimă. Dragoș Voievod s-a trezit și-a tras ghioaga mai aproape. A ascultat. Și, îndată, muget, și boncăluire de zimbru a clocotit în văi, zămislind spaime. Molda s-a apropiat de picioarele stăpânului. Dragoș a încruntat și mai tare sprânceana 3 de treizeci de ani bătea codrii Carpaților în lung și-n lat, dar niciodată n-a auzit asemenea muget și asemenea boncăluire. S-au trezit și ceilalți viteji, arătând multă uimire. — Ce să fie, Voievoade? a întrebat Ștefan. — Om vedea. Că, auzi-l, vine-ntr-acoace! După ce-au mai căzut din cer vreo trei stele, la marginea plaiului, în lumina șovăitoare a lunii, s-a ivit o fiară uriașă, neagră, ca un nour de furtună. Împungea văzduhul cu coarne țapoșe. Sforăia parc-ar fi împroșcat flăcări pe nări. — Ce dihanie groaznică… a șoptit cu spaimă Ștefan. — Zimbrul cel mare! a lămurit Dragoș. Am auzit de el de la tatăl meu, vânător vestit, după cum bine știți. L-a urmărit o dată două luni prin codru, dar n-a izbutit să-l răpună. Toți căpitanii vitejilor maramureșeni s-au adunat în jurul lui Dragoș Voievod. Unii își găteau săbiile; alții arcurile; iar alții lăncile și buzduganele. Dar fiara a scurmat pământul, a boncăluit cutremurând și stâncile munților și torțele cerului, apoi a țâșnit în codru, pierzându-se în pâcla umbrelor misterioase ale nopții, adormite printre arborii bătrâni. — Ăsta-i zimbrul cel mare…! — Să-l hăituim, Voievoade! — Da, căpitani, să-l hăituim, dar să nu-l prindem! zicem că vânăm zimbrul cel mare și ne lăsăm pe firul văilor, spre răsărit. Să nu ne simtă iscoadele lui Hantătar. Să nu bănuie că avem legătură cu Andrei Lackfi, care coboară pe Trotuș cu secuii, să nu știe că suntem înțeleși cu Dragomir spătarul, care vine cu oștenii lui din Țara Românească, trimis de Nicolae Alexandru Vodă. Ne-au chemat în ajutor frații noștri din această parte a țării. Iar noi, pogorând tainic din munți, ne ivim pe neașteptate în șesuri și, izbim din trei părți hoardele lui Hantătar. În cale or să ni se adauge mulți prieteni, păstori, țărani ori cneji cu cetele lor. Ștefane, tu pornești înainte! Iscodești mișcările tătarilor. Afli unde sunt prietenii noștri și ne trimiți știre prin Molda. Pe băștinașii de bună credință vestește-i de venirea noastră. De dușmani, ferește-te cât poți mai bine! Nu uita deslușirea semnelor ele pe răboj! — Nu, Voievoade! Și luând lemnișorul de paltin de la gâtul Mo Idei, a arătat ca un învățăcel cuminte: o crestătură aici, în partea asta, înseamnă: un pâlc de tătari vin încoace. O crestătură piezișă, pe partea cealaltă, înseamnă că Lackfi se află la cinci zile de noi. — Fii cu luare-aminte! — Voi fi, Voievoade! — Și nu uita: vorba de prietenie și de legătură este „Ați vânat zimbrul cel mare?” Iar răspunsul: „Suntem pe urmele lui…” Când carul mare, în crugul lui rotitor, s-a întors pe cer drept cu oiștea în sus, Ștefan și cei doi soți ai lui au pornit înainte, la vale. În zori, ceata lui Dragoș Voievod din Maramureș și-a urmat calea spre răsărit. II   După multă goană, cu caii în spume, Ogotai Becr, căpetenia unui pâlc de tătari, însoțit de doi slujitori, s-a oprit la malul râului Suceava. Venea dinspre miazănoapte și căta spre tabăra de pe Șiret. Vestea localnicii să plătească dările și plocoanele către măritul Hantătar și le trimetea înainte spre tabără. Atâta neastâmpăr îi clocotea în vine, că și atunci când se plimba tot gonea, ca vântul, până plesnea armăsarul. A descălecat să hrănească și să adape caii. A privit, o vreme, cum arau, în vale, doi țărani, cu plug de lemn tras de doi boi: să samene grâu de toamnă. Asta-i plăcea lui Ogotai Becr: o bună parte din rod curgea și spre corturile sale. Grâu, brânzeturi, miere, păstrămuri, vite, lână cu fir moale, mătăsos – astea-s dările, birurile, plocoanele smulse de la băștinașii din preajma Carpaților. Gândind la asemenea lucruri, Ogotai Becr s-a tolănit pe iarbă la umbră, sub o răchită pletoasă și bătrână. Un slujitor i-a descătărămat armele și i-a tras ciubotele. I-a întins un hartan de păstramă de berbec, scoasă dintr-o desagă de la oblânc. Ogotai Becr a înfulecat lacom. După ce și-a ospătat stăpânul, slujitorul s-a culcat și el pe malul râului, privind valurile din bulboană. Celălalt, mai încolo, păzea caii. Ogotai Becr n-avea mai mult de treizeci de ani. Vârtos la trup și mlădios ca gânjul de carpen, stăpânea un ales meșteșug —neântrecuta agerime și îndemânare în luptă. Ochii pieziși, ca la vulpe, păreau adormiți; dar în ceas de primejdii fulgerau asemeni privirii sălbăticiunilor din pustie. Crescut și trăit mai mult de-a călare, avea picioarele incârjoiate, dedate după burta calului. De cinci ani umbla după pradă prin preajma Carpaților. Cunoștea bine locurile, vadurile râurilor, satele, ascunzătorile și hațașul turmelor. Învățase chiar graiul localnicilor. Dar, ca toți cei crescuți în pustă, Ogotai Becr se temea de codri. Tuâpinele uriașe, dese, umbrele misterioase, glasul păsărilor, foșnetul fiarelor, răsunetul oricărui zgomot și, mai cu seamă, atacul neașteptat al băștinașilor: ciobani, prisăcari, vânători îl înfiorau. A încercat, de două ori, să urmărească niște fugari prin codru. Și, de ambele dați s-a făcut de râs. Întâia oară i s-a agățat cealmala[1] într-o cracă gata-gata să-și scoată și ochii. A doua oară i s-a poticnit calul, într-o groapă amăgitoare, acoperită cu crengi și frunze. Și-a frânt, bietul animal, amândouă picioarele de dinainte. Iar el, Ogotai Becr câtu-i de căpetenie din hoarda de aur a lui Hantătar, tot rămas-a încurcat între crengi, înădușit în morman de frunze uscate, până l-au scos slujitorii la aer și lumină. Ca să nu pară de râsul lumii, a pretins ca s-a bătut cu duhul rău al pădurii. Și-a zis bogdaproste c-a scăpat cu zile. Acum, gândind la prăzile și roabele răpite, aflate în drum spre tabără, sub strașnică pază, Ogotai Becr, s-a socotit mulțumit și a început să moțăie. Dar, deodată, în față i-a răsărit o fată cu păr galben ca raza soarelui din acest septembrie senin și cald. Sub brațul stâng ținea o barda că de lut, plină cu miere. Întâi fata parcă a dat să râdă de înfățișarea tătarului cu cap pleșuv, fără arme și desculț. Dar, cunoscându-l că-i Ogotai Becr, a dus mâna la gură a uimire și a spaimă. Așa, lui Ogotai Becr i s-a părut nespus de frumoasă fata asta ivită ca din senin. — Temu… s-a rotit către slujitorul adormit pe malul râului, și-a rânjit fericit și curios, parc-ar fi vrut s-o întrebe ce are în bardaca de sub braț, uitând să termine cuvântul și ridicându-se s-o înșface de mâini. Înțelegând din rânjetul lui Ogotai că i-i primejduită viața, fata i-a trântit bardaca în cap. Bardaca s-a spart. Ogotai a urlat ca o sălbăticiune junghiată. Iar mierea i se scurgea din creștetul chilug, peste fața smeadă, încleindu-i ochii și astupându-i nările și gura.   Urletul a trezit slujitorii buimăciți, într-o pornire deznădăjduită, năvalnică, fata a sărit spre slujitorul de pe malul apei și înainte de a se dezmetici deplin din somn, l-a rostogolit, bâldâbâc, în bulboană. Și pe când căpetenia Ogotai Becr nu mai știa cum să se descleie din miere și să-și găsească armele, pe când al doilea slujitor se căznea să-și mântuie ortacul de la înec, fata a zbughit-o la fugă, topindu-se în tufele de lozie și lăuruscă de pe malul Sucevei. Până în amurg, cei trei tătari au otrocolit locul, dar n-a fost chip s-o găsească. Doar o bătrână, cu bordeiul sub râpa Sucevei, amenințată de jungherul tătarului, a spus că s-ar putea să fi fost Draga, nepoata prisăcarului Ițcu, o fetișcană frumoasă foc și poznașă cum nu se mai află. Împodobit cu un măreț cucui în frunte și cu straiele năcleite în miere, de-l bâzâiau viespile și muștele, Ogotai Becr s-a retras spre tabăra de peste Șiret. Avusese poruncă să treacă și pe la pilcul de tătari care asedia Cetatea Neamțului. Dar i-a fost lehamite. Iscodind printre oameni, a prins știre că pârcălabul Ulea a vârât în cetate un sas meșter în făurirea vârfurilor de săgeată, în ascuțirea lăncilor și, mai cu seamă, a întocmit o bombardă în stare să arunce pietre de zece ocale drept în corturile tătărești. Pârcălabul Ulea însuși a învățat șapte prăștiași să țintească, de sus de pe creneluri, taman în scăfârliile asaltatorilor. Spunea Ogotai Becr către soții lui: — Se petrece, neapărat, ceva pe-aici. Prea s-au îndârjit localnicii. Prea se poartă fără sfială. Ies din păduri și poiene, nu ca să ne dea tributul și plocoanele, ci ca să ne înfrunte. La tabăra de peste Șiret, Ogotai Becr a aflat că vin oști din Transilvania și din Țara Românească. — Ehei, de-aici le izvorăște cutezarea! Să nu-i lăsăm! Să vârâm și mai avan groaza în inimile lor!     [1] Cealmala — turbanul.