Povestiri istorice romanesti

Eram o ceată gălăgioasă de băieți care ne întâlneam pe maidane. Cei de vârsta mea abia terminaseră, ca și mine, cele patru clase primare și ca să înveți mai departe nu era chip. Din pricina asta trepădam toată ziua ca niște cârlani fără frâu, iar maidanele ne îmbiau cu maldărele lor de bălării. În anul acela se zicea că războiul va lua sfârșit. Așa credeau mulți. Și așteptau o schimbare ca pe o fericire tainică. Cam ce trebuia să fie, nu ne dădea prin minte, dar și noi, copiii, ne bucuram. Un lucru însă îl înțelegeam bine, că vom scăpa de hitleriști și asta se reflecta și în jocurile noastre de-a războiul: tabăra nemțească lua întotdeauna o bătaie soră cu moartea. Nici nu se putea altfel, de vreme ce, pe front, hitleriștii mâncau cu adevărat papară: fugeau de rupeau pământul, urmăriți de Armata Sovietică. Mama încercă să pună capăt hoinărelilor mele și mă luă într-o zi de mână, ducându-mă la un meșter instalator care locuia nu departe de strada noastră, pe șoseaua Basarab, într-o curte lungă, plină cu tot soiul de vechituri ruginite, ca un adevărat cimitir de fierărie. Am intrat acolo, cu inima strânsă. Mi se părea că pătrund într-o pădure întunecoasă, plină de animale îngrozitoare, gata să prindă viață și să mă înghită. Nu mi-a plăcut la instalator și peste două zile nu m-am mai dus. M-a dat apoi la un sobar, un om voinic cu niște mustăți uriașe, de care m-am speriat. Se spunea că sobarii câștigă bine. Am plecat și de la meșterul ăsta. Mama era o femeie tare bună. Nu mă certa niciodată și rar dacă ridica glasul. Acum însă mă privi cu un aer sever: — Mi se pare că ești cu capul în nori. Apoi, vorbind parcă mai mult pentru sine îmi spuse totuși cu destulă blândeță: E grea viața, mai cu seamă pentru oameni ca noi. Trebuie să ne descurcăm cum putem, și oftă. Nu știam nici eu ce să fac. M-as fi vârât la orice meserie numai să n-o văd amărâtă, dar eu tare aș fi vrut să urmez liceul. Chiar fratele meu Vasile îmi spusese într-o zi: — Măi Costică, tu ar trebui să înveți carte. — Cum să învăț, nene? Că așa îi spuneam, nene. El avea cinsprezece ani mai mult decât mine. Cum să învăț? Dumneata nu știi cât costă taxele? — Poate că tu ai să apuci alte timpuri, îmi răspunse dânsul. Și l-am văzut cu ochii duși departe, scormonind timpurile acelea viitoare pe care le dorea. Știi, mânzule, adăugase el după o pauză, îi vom alunga pe boieri și totul arc să se schimbe, înțelegi? Atunci și tu și alții vor putea învăța carte. De la o vreme pe Vasile nu-l mai prindeai pe acasă. Nu știu ce treburi avea pentru că nici duminicile nu-l mai vedeam. Altădată, sărbătorile mergeam cu el afară, la gârlă, la Ciurel. El mă învățase să înot. Îl iubeam foarte mult. Pe tata nu mi-l aduceam aminte. Murise într-un accident de muncă. Vasile îmi ținea loc de tată. Într-o duminică dimineața, mama îl prinse pe Vasile, pe când voia să plece, și-i spuse: — Vasile, ce facem cu băiatul ăsta? Umblă de colo până colo ca un câine fără stăpân. Mai stai și tu de vorbă cu mine, să mă sfătuiesc și eu cu cineva. Altfel, cu cine altul dacă nu cu tine? Nu știu care or fi treburile tale de la o vreme. Nici pe acasă nu mai dai… Și, de unde începuse vorba despre mine, mama se porni cu gura pe Vasile, uitându-mă cu totul. Îl scărmăna cu blândeță, dar o mare tristeță îi învăluia cuvintele. Vasile zâmbea cu bunătate. Răspunse cu privire la mâner — Mai lasă-l, mamă, și-om vedea. Să se mai liniștească lucrurile. — Bine, Vasile, dacă zici tu, se potoli mama pe dată. Și era cu gândul la războiul care părea că se sfârșește… Numai că vezi, adăugă dânsa, să nu se învețe cu nărav. — N-ai grijă. Are să-i treacă. Îmi ciufuli părul, spunându-mi: Vezi, mânzule, să n-o necăjești. Și dădu să plece. Se vedea că e tare grăbit. — Dar de tine mi zici nimic? mai întrebă mama nevoind să-l slăbească. — Ce să zic? zâmbi larg Vasile. — Bine că te mai văd zâmbind, că de la un timp te-ai întunecat ca cerul care stă să plouă. Vasile râse cu poftă. Era un om vesel, însă mama avea dreptate. Demult nu-l mai văzusem niciunul râzând. Parcă-l munceau toate grijile pământului. Dar griji, slavă domnului, aveam destule. Iar mama poate că le știa mai bine. Când Vasile aducea sâmbăta salariul, ea era aceea care trebuia să-l întindă cu socoteală până la sâmbăta următoare. — Ei, Vasile, vorbi mama supărată, râzi, dar de răspuns nu-mi răspunzi! — Am să-ți răspund, mamă; acum însă trebuie să plec. Am treabă. O să stăm mai mult de vorbă, cândva. — Vasile, Vasile, să văicări dânsa, ce te-or fi apucat relele tocmai acum! Arde cerul și pământul de atâtea păcate pe capul nostru, duce-s-ar peste mările negre, cu cine le-a adus! — Nu te necăji, mamă, spuse Vasile cu inima muiată și o luă în brațe, văzându-i chipul întunecat. Uite, mai schimb și eu o vorbă, la un pahar, cu băieții. — Rău lucru băutura, băiatule, suspină dânsa, clătinând capul. Cum te-oi descurca acolo la atelier, dacă pierzi și nopțile? Ai slăbit, uite, ca scândura asta, mai zise ea ciocănind în masa de lemn de tei. Vasile o sărută pe obraz: — Fii liniștită, mamă. Ai încredere în mine. Și o privi în ochi. Da? Vorbise cu atâta seriozitate, încât mama n-a mai zis nimic. Nu știu ce-o fi înțeles ea și nu știu la ce s-o fi gândit. În schimb eu, ca și cum prin mintea mea ar fi trecut un fulger, mi-am dat seama că e vorba de altceva. Și când a plecat, m-am luat după el. Aș fi vrut să-mi mai spună ceva. Voiam să-l întreb multe și să mă bucur că vor veni vremurile în care eu și alți copii sărmani vom pute învăța carte: că va fi alungată sărăcia, care se răsfăța în casele noastre. — Nene, am început eu sfios, dar am tăcut, neștiind cum să continui. — Spune, mânzule, îmi zise el luându-mă pe după umeri. Atunci l-am întrebat fără niciun ocoliș: — Te întâlnești cu comuniștii? Vasile își alungă deodată zâmbetul. Aruncă o privire în jurul său. Mă trecură fiorii. Îmi zvârlii și eu ochii, dar nu era nimeni prin apropiere. — Nu mă întâlnesc cu niciun comunist, îmi răspunse el nițel cam aspru. Ce ți-a venit? Apoi mi se păru că-și îmblânzește glasul. Să nu vorbești cu nimeni despre lucrurile astea. Cine știe cum ajung cuvintele tale la urechile poliției. Înțelegi, mânzule? — Da, nene, i-am răspuns eu destul de speriat, mai ales că nu mă îndoiam că se vede cu comuniștii. Era lucrător la ateliere și se spunea că toți muncitorii sunt comuniști. — Să știi să taci. Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva. Ne-am despărțit. Cuvintele lui Vasile nu-mi mai ieșeau din minte. „Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva”. Vorbele astea voiau să spună și altceva decât să tac. Ele mă îndemnau, fără îndoială, să le fiu de folos comuniștilor. Eram sigur. Aveam o închipuire bogată și cărțile de aventuri pe care le citisem contribuiseră mult. Tot timpul nu mă gândeam decât la ce ar trebui să fac pentru a ajuta la venirea comuniștilor. Din ziua aceea mă schimbasem cu totul. Devenisem mai tăcut, mai serios, plin de preocupări. Voiam să înfăptuiesc un lucru mare. Nu știam ce-ar fi trebuit să fac, dar când vedeam câte-o patrulă nemțească aș fi vrut să am o grenadă, s-o zvârl în mijlocul ei. Sau să dau foc barăcii unde-și aveau depozitele de arme. Rar mă mai duceam la joacă, iar când mă găseam în mijlocul băieților stăm țeapăn, strivit de gânduri prea mari pentru mine. Vorbeam chibzuit. Prindeam cu ușurință, ca niciodată, tot ce se petrecea în jurul meu – și de unde altădată aproape că nu vedeam nimic, acum îi întrecusem pe ceilalți care rămăseseră în urmă în multe privințe. Adevărul este că nu mai trăiam cu „capul în nori”, cum zicea mama. Când mă aflam de față cu Vasile ne priveam complice, și mi se părea că punem la cale amândoi o treabă care să alunge fascismul. Crescusem în ochii mei.   Era pe la sfârșitul lui iulie. Câteva nopți și zile la rând, Vasile nu se mai ivi. Intrasem în august și el nu-și mai făcu apariția. Era acel august care avea să aducă sărbătoarea noastră națională, ziua Eliberării. Și când mama află că Vasile nici la atelier n-a mai fost văzut, se dădu de ceasul morții. — Mi s-a prăpădit băiatul, se plângea ea vecinilor. Mi l-au arestat. Îl omoară… Mi-era și mie teamă și totuși nu știu ce voce lăuntrică îmi spunea că nu era așa. Am căutat s-o liniștesc, să-i alung teama, și-i spusei cu toată convingerea: — S-a ascuns ca să nu fie arestat. N-aș putea să vă lămuresc cum mi-a venit în minte explicația asta, dar nu mă îndoiam că acesta e adevărul. Mama s-a potolit pe deplin și-a intrat în bucătărie. Zilele se scurgeau domol. Simțeam că mama e tot timpul cu gândul la Vasile, dar nu mai plângea. Și mă bucuram că pot să cuget și eu în tihnă la ce am de făcut. Pentru că trebuia să întreprind ceva. Trăiam într-o mare încordare. Nu mai aveam pace… Într-o zi – trecuse o săptămână de când dispăruse Vasile – pe când mă duceam la băcănie să cumpăr cu ultimii bani o litră de untdelemn – de când lipsea Vasile nu mai căpătăm pe datorie – mă ajunse din urmă un om. — Ce mai faci, mânzule? Îmi spuse el zâmbind. Și mă bucurai, deși nu-l cunoșteam pentru că mânzule nu-mi spunea decât Vasile. Îl privii câteva clipe. Nu mă cunoști? Mai întrebă dânsul. Îl mai văzusem, dar am stat pe gânduri dacă trebuie să-l întreb de Vasile. Ceva mă oprea. „Să știi să taci”, îmi zisese. Dacă omul mi-ar fi cerut lămuriri cu privire la Vasile, mă pregătisem să-i răspund că nu știu nimic, ca să curm vorba… Să-i spui mamei, șopti necunoscutul, că Vasile e sănătos. Să nu se neliniștească. Apoi îmi vârî în buzunar ceva. Eu îl priveam aiurit. Nici nu mai știam cum să mă port, căci planurile mele dăduseră greș… Totuși mă temeam. Putea fi un agent. Mi-a spus Vasile că ești un băiat curajos și deștept. Vrei să înveți carte. Dacă vrei să înveți carte trebuie să ajuți și tu cu ceva… Am căscat ochii. Erau cuvintele lui Vasile. Nu mai încăpea îndoială că omul aducea știri de la fratele meu și n-aveam de ce să mă mai tem… îmi cunoști numele? Mai zise el și-mi netezi părul. — Nu! răspunsei eu ca de pe altă lume, atât eram de emoționat. — Nici nu trebuie, adăugă el. Am să vă mai dau vești. Eu sau altcineva. Dar să nu ne cunoști. Dacă ne întâlnești pe stradă să te faci că nu ne vezi. Înțelegi? Și trecu colțul fără altă vorbă. Eram îmbujorat, cred. Obrajii îmi ardeau. Și-mi era nespus de cald. Nici nu mai știu cum am cumpărat untdelemnul și cum am ajuns acasă. Inima îmi bătea mai grozav decât la alergările pe care le făceam cu băieții. Când intrai în casă abia mai puteam vorbi. M-am încredințat că nu e nimeni la noi și coborând glasul, i-am spus mamei: — Mamă, nenea e bine, sănătos. Ne-a trimis vești. Să n-ai grijă! Biata de ea, era cât pe-aici să scape sticla de untdelemn… Abia după ce-i trecu tulburarea, mama vru să vorbească, dar în clipa aceea, îmi adusei aminte că omul îmi vârâse nu știu ce în buzunar. Desigur, o scrisoare, mă gândeam eu. Am dus repede mâna în buzunar și-am tras afară niște hârtii. Erau bani. — Uite, am adăugat eu cât se poate de firesc, îți trimite și bani. Mama se lăsă deodată pe marginea patului și începu să plângă. Plângea tăcută, dreaptă, fără suspine, liniștit. Mi se părea că nici nu plânge, pentru că doar lacrimile îi șiroiau. Eu nu știam să plâng astfel. Și privind-o cum i se prelingeau lacrimile pe chipul ei smochinit, m-am înmuiat de tot și-am început și eu să plâng. Un plâns de-adevăratele, cu urlete. Mai târziu m-am rușinat. Trebuia să fiu mai tare. Mai ales că nu se întâmplase nimic rău. Dimpotrivă. Toată după-masa am fost necăjit din cauza plânsului meu nesocotit. Nu se potrivea cu mine. Uitasem chiar și joaca. M-am dus doar în treacăt să văd ce mai fac copiii pe maidanul unde ne adunam și am plecat degrabă cu toate că băieții jucau bile. Am scos din buzunar pumnul meu de bile și le-am dăruit fără remușcări. Și aveam bile de sticla cu vinișoare roșii. Toți au rămas cu gura căscată la gestul meu. Așa au trecut două zile în care timp tot umblam pe străzi de colo piuă colo în așteptarea altor știri. O dată am trecut pe lângă barăcile nemțești trăgând cu ochiul. Barăcile mă atrăgeau cu putere. „Cum aș putea să le dau foc?” mă gândeam în timp ce inima îmi zvâcnea cu putere, încât mi s-a făcut frică să nu mi se întâmple ceva. Am plecat de lângă barăci, dar gândul nu m-a părăsit. Spre seară, când mama se-ntoarse de la muncă, spăla rufe la un avocat, mă întrebă dacă știu unde șade moș Geamănu. Știam. Fusesem adeseori pe la el cu băieții. Când avea timp, moș Geamănu ne făcea moriști de lemn. Nu era moș. Avea, cred, vreo cinzeci de ani și era un om în toată puterea. Nu știu ce avea acum mama. Întotdeauna, când venea de la spălat, se lungea în pat, istovită. Uneori ațipea. În clipa asta, însă, părea că o copleșesc treburile pentru că nici nu-i mai ardea de odihnă. — Du-te la dânsul, adăugă ea grăbit, și roagă-l să ne împrumute puțin mălai. — Mai avem mălai, mamă. — Nu e nimic, zise ea în timp ce golea săculețul în care țineam mălaiul. Ne mai trebuie. — De ce nu te odihnești? Am întrebat-o eu grijuliu, văzându-i neastâmpărul. Nu ești obosită? — Ba da, băiatul mamei, mă mângâie dânsa, până te-ntorci am să mă odihnesc. Hai, fuguța, Costică. Și să-l întrebi ce mai tace. Dacă îl mai doare piciorul. Auzi? Să nu uiți. Chiar așa să-l întrebi. Am plecat cam fără poftă. Purtarea ei mă neliniștise. Mi se părea că-mi ascunde ceva. N-o văzusem niciodată atât de agitată. Moș Geamănu locuia în capătul celeilalte străzi. Când am ajuns la el, l-am găsit în curte, tăind cu fierăstrăul o scândură. M-așteptam să-l văd șchiopătând, dar se mișca tot așa de sprinten cum îl știam. „I-o fi trecut piciorul”, mă gândii. Îi spusei pentru ce am venit. — Mălai? întrebă el cercetându-mă cu multă luare-aminte, parcă. Vino în casă. Mă luă după dânsul. Trase de sub pat un sac, pe jumătate plin și, pe când răsturna în săculețul meu o scafă cu mălai, spusei: — Mama întreabă ce mai faceți. Dacă vă mai doare piciorul. Mi s-a părut c-a tresărit. Îmi puse săculețul în mână și, privindu-mă în ochi, zise: — Piciorul mă doare rău. Abia pot merge. I-am mulțumit și-am plecat spre casă degrabă cu gând să dau o raită pe la băieți. Mi se făcuse dor de joacă. La școală, ceasul arăta șase și jumătate. Până la opt, când mama urma să răstoarne mămăliga, aveam destul timp. Nu știu ce i-o fi venit mamei să mai ceară mălai că doar mai era. Dar se vede treaba că nu mai avea bani. Cu gândurile astea am ajuns acasă. Mama se ridică repede din pat. — Ei, Costică? întrebă ea. — Mi-a dat, uite, răspunsei eu, arătând săculețul. Dar parcă nici n-o interesa mălaiul. — L-ai întrebat de sănătate? — L-am întrebat. — Și ce-a răspuns? Hai, vorbește. Trebuie să-ți scot cuvintele din gură cu cleștele. Am privit-o nedumerit. Nu eram supărăcios de felul meu, dar acum mă supărasem. Aproape să-mi dea lacrămile. Și am izbucnit: — Dacă vrei să știi, mamă, moș Geamănu a mințit. — Ce-a mințit? întrebă ca din calc-afară de mirată. — Că-l doare piciorul — Îl doare piciorul? Părea disperată. Chiar așa a spus? — „Piciorul mă doare rău de tot. Abia pot să mai umblu”. Așa a spus. Dar nu e adevărat. Mergea foarte bine. L-am văzut în curte. Și-apoi, în casă, când a scos sacul… N-am mai terminat ce aveam de spus. O văzui că zâmbește, alungându-și umbrele din obraz. Mă strânse în brațe și mă sărută. Dar, revenindu-i îngrijorarea aceea pe care nu mi-o explicam, zise: — Costică, eu dau o fugă să cumpăr o bucățică de brânză. — Mă duc eu, mamă. Nu te-ai odihnit ca lumea. — Da, spuse ea cu gândul în altă parte, dar tot trebuie să trec și pe la o vecină. Viu acușica. Mai vâră un lemn pe foc și pune ceaunul cu apă. Până fierbe, sunt înapoi, sa fac mămăliga… Îl doare piciorul rău, săracul. Și ieși în grabă mare. O văzui cum își îndreaptă șalele chinuite. Ceasuri întregi stătea aplecată peste albie. Biata de ea! Și m-a apucat o ciudă împotriva lui moș Geamănu cum n-avusesem niciodată împotriva nimănui. Mama, săraca, e mai beteagă decât el, îmi ziceam eu… Am luat o carte să citesc dar gândurile îmi alergau bezmetic… De ce o fi mințit moș Geamănu? N-aș fi crezut asta, la el. „Abia pot să mai umblu”. Umbla foarte bine. Și deodată, mă luminai. Nu știu cum mi-a venit în minte. Cuvintele astea trebuie să însemne cu totul altceva, eram sigur. Nici pomeneală de durere. Acum, cu adevărat că n-am mai putut să citesc. Am lăsat cartea și am așteptat-o cu înfrigurare pe mama. Unde o fi alergat? s-a dus, desigur, să spună cuiva că e ceva în neregulă la moș Geamănu. Că e urmărit, poate. Asta e! Agenții sunt cu ochii pe el. Nici nu mai poate merge pe la întâlniri, din cauza lor. Și moș Geamănu își vestea astfel tovarășii prin mine, prin mama, să se ferească. Toate cărțile de aventuri pe care le citisem nu mai făceau doi bani pe lângă aventurile care începeau să se deschidă în fața mea. Aș fi vrut să fiu amestecat cât mai mult. Doream să iau parte la o luptă în care să dobor câțiva fasciști. Sau altceva, nu știu ce, dar ceva deosebit, strașnic… Când s-a întors mama n-am scos o vorbă. N-am vrut să afle că am priceput tâlcul cuvintelor lui moș Geamănu. Și iată că, de unde până atunci mama ofta uneori pe ascuns, ca să n-o văd eu, acuma se lecuise. Eram fericit. Eram fericiți amândoi. Mie mi se părea că facem parte dintr-o armată de comuniști care pornise lupta împotriva dușmanului. Grăbeam cu mintea vremurile care trebuiau să vină, rupând, plin de neastâmpăr, filele unui calendar din închipuirea mea.   Nu mai aveam în gând altceva decât o altă misiune din partea comuniștilor. O vedeam uneori pe mama că zâmbește singură unei imagini din gândurile ei. Atunci ni se întâlneau privirile în care licăreau lumini ciudate și eram convins că am îndoi ne gândeam la același lucru: o altă însărcinare cu care să ajutăm pe comuniști. Numai cu gândurile astea mă hrăneam. Dar încordarea în care ne aflam n-o trăiam numai noi, parcă toată lumea, toți cunoscuții și chiar strănii. Vedeam, simțeam, înțelegeam din fiecare șoaptă, din fiecare semn, din fiecare privire a celor cu care ne întâlneam, fără să ne spunem nimic. Doar privirile noastre vorbeau, își răspundeau la întrebări, își transmiteau știri, se încurajau, se mângâiau și se bucurau, ne bucuram că eram mulți… în aer parcă plutea ceva. Așa mi se părea. Dar numai închipuirea mea era de vină. * *        * Într-o noapte ne-a trezit din somn un vecin. Era zgomot afară, forfotă. Lumea se țesea pe stradă și vorbea fără sfială. Uitase șoapta. Oamenii erau peste măsură de veseli, se îmbrățișau, se sărutau. — Aduc vești de la băieți, mamă Lenuțo. — Care băieți? — Apoi al meu și-al dumitale, Vasile. — Doamne, spuse mama. Vasile! L-ai văzut? Unde e? Și-al dumitale e acolo? Mama zicea „acolo” de parcă era un loc anumit unde se aflau toți aceștia, șezând poate pe niște bănci și așteptând. — Nu i-am văzut, dar s-a sfârșit cu Antonescu. A fost arestat. Ne vin copiii. N-am mai închis ochii. Toată noaptea am sporovăit. Din centru veneau mereu alte zvonuri despre arestarea guvernului Antonescu. Asta n-o făcuseră decât comuniștii. Nu mai era niciun secret. Mama râdea și plângea. Eu mă foiam plin de neastâmpăr. Dimineața ne-a fost dat să vedem un lucru care ne-a umplut inima de o mare bucurie. Pe străzi umblau muncitori înarmați. Erau încinși și cu cartușiere peste hainele de lucru. Purtau arme, iar la brațul stâng un tricolor. Erau gărzi muncitorești. Erau ai noștri, comuniștii, tineri, bătrâni obosiți, dar veseli. Gărzile muncitorești dezarmaseră multe posturi hitleriste. Făcuseră prizonieri. Alți hitleriști fugeau. Barăcile nemțești erau păzite de oameni înarmați. Aci l-am văzut și pe moș Geamănu, cu arma la umăr. Nu-l mai „durea piciorul”. Ziua trecu în așteptare și liniște. Un avion hitlerist bombarda orașul în centru. Vasile nu mai venea. În ziua următoare o mașină nemțească se opri la poarta noastră. Era plină cu muncitori. Toți purtau arme. Din ea sări sprinten Vasile. Nici nu mi-am dat seama la început.   Credeam că e cineva care ne aduce vreo veste, dar ne-aducea vești chiar el. Fratele meu intră zorit în curte mai înainte de a-l întâmpina noi. — Vasile! strigă mama și se lăsă moale în brațele lui puternice. Eu mă lipii de el. Vasile mă strânse lângă dânsul. Îi pipăiam patul puștii și mă gândeam că Vasile vine dintr-un loc misterios, unde au pus la cale alungarea acelora care mă opreau de la învățătură. Îl auzii apoi vorbind: — Trebuie să plec, mamă. — Unde pleci iară? zise mama strângându-l mai tare lângă dânsa. — Acolo unde e nevoie de noi, unde ne trimite partidul. Încă n-am isprăvit cu dușmanii. Am trecut doar să vă văd. Și smulgându-se din brațele noastre, alergă la mașină zornăindu-și cartușele; sări în ea și înainte de a porni mașina, îmi strigă: — Bravo, mânzule! * *       * Profesorul, care istorisea aceste întâmplări copiilor, făcu o pauză, curmându-și povestirea pe care o spusese pe nerăsuflate. Apoi continuă cu glasul încărcat de emoție: Ziua aceea, de 23 August 1944, n-am uitat-o. M-a călăuzit ca o lumină în toți cei douăzeci de ani care s-au scurs de atunci.’ O am în minte cu tărie. Ea s-a încrustat în inima mea cu mai multă putere pentru că o văzusem crescând sub ochii mei, modelată de sufletul comuniștilor. Datorită acestei zile am învățat carte. Datorită ei voi vă aflați aci, la școală, cu profesori comuniști, fii sau rude ale comuniștilor și ale atâtor alți patrioți care au adus țării noastre Eliberarea prin luptele și jertfele lor.  

TUNARUL LUI AVRAM IANCU   În muzeul din Alba Iulia se găsesc, printre altele, niște registre mari, cu numele țăranilor delegați la Adunarea solemnă din 1918, când a fost sărbătorit actul Unirii Transilvaniei cu România. Pe una din filele unui registru, e un mic proces-verbal, încheiat de țăranii comunei Vâlcele, județul Alba. „Delegăm la această întrunire a Națiunilor pe cel mai vrednic și mai bun dintre noi: Ion Munteanu.” M-am dus la Vâlcele să aflu unele amănunte despre vrednicia acelui om și mi s-au istorisit următoarele: Era în 1848. În Munții Apuseni se dădeau lupte crâncene între revoluționarii din Transilvania și ostile împăratului. Românii isprăviseră munițiile și tunurile lui Avram Iancu amuțiseră. Se retrăseseră sus, către munți, iar armata imperială îi urmărea. Se părea că dușmanilor nu le mai poate sta nimic împotrivă. Numai ici, colo mai trăgea câte-o flintă; unul dintre atacanți se clătina, bălăbănea din mâini și cădea. Ascuns în coroana unui stejar, un tânăr de vreo șaisprezece ani, înalt și vânjos ca un urs, se uita cu tristețe la armata care înainta, apropiindu-se mereu de întăriturile revoluționarilor. Și-ar fi dat bucuros viața ca să-l ajute pe Craiul munților. Dar cum să-l ajute? Ce putea să facă el împotriva unui puhoi de soldați înarmați până în dinți? Și, Doamne, că mulți mai erau! De câte ori trecea un nou grup, el îi număra și, plin de ură, își strângea pumnii. Nu mai avea nici el nicio încărcătură în flintă și se simțea neputincios; de altfel, chiar de-ar fi avut o mie, tot n-ar fi putut trage. Avram Iancu îl trimise să iscodească și să-i aducă vești: câți soldați și ce arme are dușmanul. Și misiunea trebuia împlinită! Toată ziua s-au scurs soldații. Cu flinte și tunuri, cu pistoale și cu tot felul de arme, veniseră să ucidă, să jefuie, să aresteze și să tortureze pe românii care îndrăzniseră să ceară dreptate. Spre seară, puhoiul se rări. O vreme nu mai trecu nimeni și Ion Munteanu vru să coboare. Numărase vreo patru mii de ostași împărătești cu arme multe nu glumă. Deodată flăcăul tresări. Urechile lui prinseră un scârțâit de roți, cântece și râsete de oameni beți! Guița, parcă, un purcel și behăiau niște oi. Căută cu privirea printre frunzele arborilor! Pe drum venea o căruță trasă de doi cai mari și grei, de povară. Un soldat mustăcios mormăia un cântec și ținea hățurile. Altul strângea în brațe un purcel alb; iar un al treilea mergea împleticindu-se și îndemna la drum zece miei. Cel de-al patrulea, un sergent, moțăia pe un butoi. Toți păreau beți. Ba cel cu oile se așeză pe iarbă și nu se mai ridică. După ce convoiul se depărta, tânărul se dădu jos din copac și porni tiptil spre cel ce dormea, gata să-i dea una cu patul flintei. Dar curând înțelese că nu mai este nevoie. „Viteazul” scăpase pușca în iarbă și sforăia ca un cal. Fusese doborât nu numai de băutură, ci și de oboseală și somn. Ion Munteanu îi luă arma și încărcătorile cu cartușe și se topi în pădure. Mergând pe cărări numai de el știute, ieși înaintea căruței, strigând o dată de băniră munții: halt! Cum toți erau amorțiți de rachiu, nu se împotriviră de fel. Flăcăul îi legă și le puse călușe în gură. După un ceas și jumătate, ajunse cu ei în munți. Butoaiele erau pline cu pulbere. Însuși Avram Iancu îi strânse călduros mâna. — Bravo! Acum avem cu ce-i primi pe austrieci. Ion Munteanu își simți ochii umezi. Dacă Avram Iancu, Craiul Munților, îi zice așa, înseamnă că își îndeplinise cu cinste misiunea. Bătălia fu într-adevăr crâncenă. Praful de pușcă adus de Ion Munteanu a pricinuit mare prăpăd în rândurile armatei nobililor austrieci și maghiari. Dar oricât de vitejește se purtară răsculații, puterea armelor și a numărului fu mai mare și ei trebuiră să se retragă departe, în munți. Revoluția a fost apoi înfrântă și mulți dintre cei revoltați au fost prinși. Unii au fost împușcați fără judecată, alții condamnați la mulți ani de temniță grea. Tânărului Ion Munteanu i-a rămas numele: Tunarul lui Avram Iancu. A rătăcit o bucată de vreme prin codri, dar într-o zi jandarmii au pus mâna și pe el. A fost bătut, purtat prin închisori, ținut flămând și dezbrăcat. S-a întors în satul lui abia după cinci ani… Toți credeau că i-a intrat frica în oase și nu va mai zice nimic în fața oamenilor stăpânirii. Dar după doi ani, în Vâlcele s-a iscat o răscoală împotriva grofilor și a dărilor grele. Și cine-a fost capul răscoalei? Ion Munteanu, tunarul lui Avram Iancu!   L-au judecat din nou și l-au mai condamnat la doi ani închisoare. Și-a făcut osânda și iarăși s-a înapoiat la Vâlcele. Jandarmii au stat cu ochii pe el și se părea că nu le scapă nicio mișcare… Ion Munteanu își vedea de donițele și ciuberele lui. Trebuia să-și hrănească femeia și cei șapte feciori. Iarna lucra, iar vara umbla prin Ardeal să le vândă. Trecând prin codri, cu calul încărcat cu ciubere, zicea cântecul de jale al moților.   Munții noștri aur poartă, Noi cerșim din poartă-n poartă.   Și glasul lui răsuna peste văi și peste munți. Miile de moți îl ascultau ca vrăjiți. Și… într-o vară, la Vâlcele, s-a mai petrecut încă o răzmeriță. Împotriva acelorași grofi și jandarmi, împotriva acelorași împilări pe care le suferea poporul de veacuri. Cine-i împinsese pe oameni? — De bună seamă că tot Tunarul, a zis solgăbirăul. — El, el! au încuviințat jandarmii. L-au dus din nou la ocnă. Pe douăzeci de ani. Când și-a-mplinit pedeapsa, feciorii lui – ca șapte brazi – își aveau casele lor. Îi lăsase copii și îi găsea oameni în toată firea. Ion Munteanu nu atinsese șaizeci de ani, dar jumătate din viață trăise numai în ocnă și se simțea vlăguit. Avea mersul domol și părul alb colilie. Acolo însă, tăind sare, se deprinsese să gândească profund. Printre ocnași erau și câțiva cărturari. Era și un tânăr poet. Fuseseră închiși pentru că ceruseră Unirea Transilvaniei cu Muntenia și Moldova… De la ei a învățat Ion că forța nu o poți înfrânge decât cu o putere mai mare sau cu unirea. A început să vorbească în șoaptă. A povestit oamenilor tot ce aflase de la acei cărturari. Toți românii trebuie să se adune într-o singură țară care să fie a lor, nu a străinilor venetici. Jandarmii l-au mai închis de câteva ori pe bătrânul Ion Munteanu. L-au închis și i-au bătut și feciorii. Dar el a fost tare ca piatra de cremene. A ajuns la 84 de ani și, în 1916, când Austro-Ungaria a început războiul cu România, el și-a îndemnat nepoții să treacă de partea românilor. Unii dintre nepoți au fugit. Doi au fost prinși și spânzurați de crengile unui stejar bătrân. Bunicul a cioplit, din piatră, două cruci. A dăltuit pe ele numele morților. A îngropat două costume. Deasupra fiecărei cruci a pus câte un clop și câte-o coroană de flori. A plâns și s-a rugat. A jurat și răzbunare!   Ce s-a întâmplat după aceea, mi-a povestit de curând unul dintre strănepoții moșneagului, un om în puterea vârstei, care știa de la tată-său. În Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, Tunarul lui Avram Iancu a fost ales în prezidiu… Avea părul și mustățile albe ca puful de păpădie, dar privea mândru peste mulțime. Spre seară, când s-a întors la Vâlcele, a spus tuturor: — Acum pot să mor! Mi-am văzut visul cu ochii…  

VODĂ CUZA LA HANUL CUCULUI   Întâmplările pe care le veți întâlni în povestirea aceasta s-au petrecut cu multă vreme în urmă, cam pe când s-a făcut unirea Moldovei cu Muntenia, iar treburile acestor două țări împreunate erau diriguite de domnitorul pământean Alexandru Ion Cuza. Povestea spune că pe drumul colbăit ce străbătea ținutul Galațiului și se îndrepta spre Focșani, alerga o caleașcă neagră, neagră, trasă de patru telegari iuți pe care-i strunea amarnic un surugiu mândru de un asemenea echipaj, dar mai mândru încă de veșmântul lui împodobit cu ciucuri și fireturi. Ide o parte și de alta a drumului rămâneau în urmă copacii răzleți ce se ridicau ici și colo pe miriștile goale sau prin porumbiștile coapte, gata de cules. Înaintea cailor se zărea o margine de sat și nu după multă vreme caleașca începu a trece pe lângă bordeiele tupilate, cu învelișuri de paie. Spre inima satului era un han care se numea Hanul Cucului. În vremuri mai vechi fusese acolo stăpân un om ursuz și singuratic, fără copii, fără femeie și fără ajutoare la negustorie. În toată hardughia trăia singur cuc, de unde s-a tras și numele hanului. Înaintea ușii, rezemați de stâlpii streșinii, stăteau acum câțiva țărani la taifas, căci se nimerise a fi sărbătoare în ziua aceea. Când a ajuns în dreptul lor; surugiul a tras scurt de hățuri și cei patru telegari, leoarcă de sudoare, s-au oprit sforăind. Atunci s-a deschis și ușa de la caleașcă. Țăranii s-au ridicat în picioare și după ce și-au scos căciulile, au rămas pe loc, privind în tăcere la străinul ce coborâse și se îndrepta acum spre ușa hanului. Era un bărbat în puterea vârstei, frumos la chip și cu înfățișarea mândră. Avea căutătura ageră, dar blândă, fruntea senină, iar mustața tăiată scurt. Purta barbișon după moda timpului. După îmbrăcăminte părea mai mult târgoveț decât boier. Dar pasul măsurat și sigur, statura lui falnică, nu semănau a fi deloc ale unui târgoveț care umblă singur pe drumuri. Străinul aducea mai degrabă a căpitan de oști. Ajuns lângă o masă în umbra streșinii, rămase câteva clipe în picioare, sprijinit cu mâna de tabla goală de lemn, apoi se așeză liniștit pe un scaun. Îndată se înfățișă și hangiul cu plecăciuni adânci și bucuros de câștig. Țăranii nu se hotărâseră încă ce trebuie să facă. Ar fi plecat de acolo, așa cum era orânda în fața altor boieri, dar ochii străinului nu-l arătau deloc c-ar fi vrut să se lipsească de tovărășia lor. Ba, dimpotrivă, după ce-i privi pe fiecare în parte, grăi: — Stați, oameni buni, și duceți-vă sfatul mai departe. Eu nu m-am oprit aici să vă tulbur pacea. — Mulțam im de îngăduință, boierule! răspunse atunci unul dintre țăranii adunați în fața hanului. Străinului îi plăcu vorba așezată a omului și căută la dânsul cu mai multă băgare de seamă. Era cel mai bătrân dintre toți. Asta se vedea după barba lui albă, dar mai ales după felul cum ceilalți îl înconjuraseră cu cinstea cuvenită. Avea pletele lungi și cărunte, ochii albaștri ca cerul, iar fruntea îi era brăzdată de cute adânci. Cămașa lui de tort era cârpită dar curată. În picioare purta opiniei. Străinul de la masă îi privi încă o dată chipul și i se păru că dincolo de semnele bătrâneții și ale sărăciei, stăruie înțelepciunea, îl întrebă: — Cum îți spune, moșule? Bătrânul își clătină pletele ușor. — Vasile Pădure mă cheamă, boierule… Și după câte țin minte de la răposata mea mamă, aș fi venit pe lume în anul când a fost tras pe roată crăișorul Horia, cel care a făcut răsmeriță în țara Ardealului, dacă-i fi auzit domnia ta de asta. — Am auzit, moșule, răspunse străinul cu oarecare dojană în glas. Dacă de atunci ești venit pe lume, înseamnă că ai 74 de ani. Eu îți urez să ai peste sută. — Mulțămesc de cuvânt bun, boierule.. Numai că la traiul dus de noi ni-i cam peste mână să împlinim urarea domniei tale. — O duceți greu după câte înțeleg. — Am să răspund și la întrebarea asta. O ducem ca întotdeauna: adică așa cum au dus-o și bunicii, și străbunicii noștri. Noi, cei care întoarcem pământul și pe o parte și pe alta, cu mâinile astea, nu facem un lucru ca să-l oprim pentru noi ci ca să-l dăm. Dacă ai umblat mai mult pe la sate, vei fi băgat de seamă că grăiesc numai adevărul. — Am băgat de seamă și asta, moșule, zâmbi străinul cu îngăduință… Dar pe aici, pe la dumneavoastră, care necazuri v-apasă mai greu? Chipul bătrânului Vasile Pădure, ca și al celorlalți din preajma lui, se însenină de un zâmbet, semn că inimile lor se cam apropiau de aceea a străinului. — Necazuri sunt destule, boierule. Nu știm cine ești și ne-ar părea său să fii vreo iscoadă, dar ochii nu te arată. Iar dacă ai fi slujbaș domnesc tare ne-am bucura. Am auzit că domnitorul cel nou, Vodă Cuza, îi om de omenie și stăruie să ne scoată și pe noi li liman. De asta îndrăznesc a spune adevărul: ne apasă povara muncilor la boieri, ne lipsește pământ și slobozenie; robii țigani și iobagii gem sub șfichiul cnutului boieresc și astăzi. Bătrânul își înclină fruntea la pământ și nu mai scoase nicio vorbă. Atunci străinul se ridică de la masă și după ce se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr: — Deschide-ți inima, moș Vasile. Fără nicio teamă. Vasile Pădure căută cu ochii în jur, la ceilalți oameni, parcă cerându-le încuviințarea. — De când ne știm, boierule, își urmă el vorba, noi prostimea, am plătit fel de fel de biruri. La unele le zicea găletărit, vinărit, la altele oierit și cășerit, apoi fumăritul, zeciuiala boilor, vama porcilor și câte altele, îi și greu să le mai ții minte pe toate, d-apoi să le mai dai. — Asta așa-i! S-auzi un glas dintre oameni și ceilalți se mișcară a încuviințare. — Truda pe moșiile boierești și mânăstirești ne suge vlaga din oase; ba, pe aici, pe la noi, mai este și un turc, nu l-ar mai ține pământul, care în fiecare lună născocește câte ceva, vine pe la casele noastre și ia. Ia mereu. — Un turc? păru a se minuna străinul. — Precum spun, boierule. Satul nostru se află pe moșia unei mănăstiri cu popi greci. Iar pe lângă ei s-a oploșit și un turc, și turcul acesta născocește fel de fel de biruri. — Cam ce fel de biruri? — Păi să vă spun ce s-a petrecut în satul nostru luna trecută, boierule. Că de atunci ne și stă un om închis în beciurile mânăstirii. Și de-i avea, cumva, cinstea să dai ochii cu domnitorul Cuza, să afle și Măria Sa de trebușoara asta. — Le-ascult, moș Vasile! îl îndemnă străinul după ce se așeză la loc pe scaun și făcu un semn surugiului. Acesta pesemne că știa bine obiceiurile stăpânului, căci îndată coborî de pe capra căleștei, desfăcu chingile la cai și le agăță pe după gât câte o traistă de ovăz. Bătrînul Vasile Pădure tuși de câteva ori și-și dete drumul glasului. — Luna trecută, într-o dimineață, când se săltase soarele la prânzul cel mic, numai ce auzim noi în capătul dinspre Galați al satului, hămăit de câini. Lătrau javrele ca la lup, când la o casă, când la alta. Măi, ce să fie? Ne-am zis noi, câțiva oameni, care ne aflam în partea asta de sat. Și am pornit într-acolo, că era sărbătoare, ca și azi. Când am ajuns, boierule, ce crezi domnia ta că ne-a fost dat să vedem cu ochii? Turcu luase o capră, îi pusese un potcap între coarne și umbla cu dânsa de curmei, de la o poartă la alta. Cioc, cioc, cioc! Bocănea el până ce ieșea gospodarul în drum. Atunci îl întreba: — Ia uită-te bine, bre, și spune ce-i asta? Omul privea pocitania pe care o ținea turcul de curmei și zicea: — Capră, ce să fie! — Asta-i capră? Nu vezi că-i călugăr? Scoate și dă zece parale. După ce lua paralele, trecea la vecin, îl scotea și pe el în drum și-l întreba: — Ce-i asta, bre? — Capră. — N-ai ghicit, îi călugăr că are potcap. Dă zece parale. Din vorbă în vorbă, la celelalte case s-a auzit ce-a mai născocit turcul și s-au sfătuit oamenii să spună că pocitania cu potcap îi călugăr, nu capră. Și-a ajuns turcul la altă casă. — Uită-te bine, bre, și spune ce-i asta. — Îi călugăr, a zis bietul om amărât. — Ha, ha! a râs turcul. Ăsta-i călugăr? Nu vezi că-i capră? Scoate și dă zece parale. Și iar s-a zvonit în sat că pocitania nu-i nici capră nici călugăr și oricum ar spune omul, tot nu-i bine și zece parale tot trebuie să dea. Dar a ajuns turcul la poarta unuia de aici din sat, pe nume Toader Harțag, un țăran mai tânăr și vânjos. Când a fost întrebat și el, omul a privit pe rând, când la capră, când la turc, și-a zis: — Asta-i belea turcească pe țara românească! Atunci turcul a dus repede mâna la buzunar și a scos zece parale să-i dea omului. — Iu ai ghicit, bre. Na de la mine zece parale, dar nu mai spune la nimeni ce-am auzit acum. Toader Harțag n-a vrut să ia paralele. Ba a strigat în gura mare cum se cheamă pocitania aceea. Atunci au tăbărât slugile boierești și cele de la mânăstire de l-au legat pe bietul Harțag; că boierul cu turcul și popii grecești sunt totuna. După ce ascultă povestea lui moș Vasile Pădure, străinul zâmbi amar, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi se ridică falnic cum era și zise: — Treburi de astea n-au să se mai întâmple, oameni buni. N-au să vă mai jupoaie nici boierii, nici călugării greci ai mânăstirilor. Nici turcii. N-au să mai fie nici robi și aveți să primiți pământ din moșiile boierești și mănăstirești, ca să vă bucurați singuri de truda palmelor voastre. — Spui vorbe mari, domnia ta, boierule! se minună moș Vasile Pădure. Străinul nu mai avu vreme când să-i răspundă, căci tocmai atunci s-auzi pe drum năvală mare de tropote și duruit de roti. În fața hanului se opriră alte trei călești, parcă mai greoaie, mai înzorzonate și mai lucitoare. Cozile cailor și coamele lor împletite erau împodobite cu canafi, iar pe hamurile galbene erau prinse rozete aurii. Câte două șiraguri de zurgălăi săltau o dată cu neastâmpărul telegarilor înaintași. În scaunele caleștilor stăteau surugii țepeni, iar veșmintele lor erau cusute din stofă de două feluri: una albastră, alta galbenă. Fireturile și ciucurii atârnau pe ei parcă mai bogate decât la surugiul străinului ce sta de vorbă cu țăranii. După ce caii struniți de surugii se mai potoliră din jocul lor, ușile caleștilor, împodobite cu perdele grele de horbote, se mișcară încet. Sprijiniți de subțiori coborâră atunci cu mare încetineală boierii ce stătuseră amorțiți în pernele adânci. Podișca de peste șanțul săpat de apele ploilor în fața hanului scârțâi sub greutatea lor. Erau trei la număr și aveau bărbile stufoase și grele. La doi dintre dânșii le străluceau obrajii de trai bun și inimă împlinită. Al treilea era mai subțiratic, gălbejit la chip și fioros la privire. Se vede că-l rodea vreo boală pe dinăuntru, sau răutatea firii. Umblau toți îmbrăcați în ișlic[1] și giubea[2], iar peste burți le atârnau lănțuguri de aur. Înainte de a ajunge boierii sub streașină, țăranii se strânseră mai la o parte și se pregăteau de plecare, dar tocmai atunci străinul de la masă, care privea cu interes spre ce-i ce de-abia se urneau peste podeț, vorbi: — Nu se putea un prilej mai potrivit, moș Vasile. Am să pun la cale chiar acum să vă dea boierii pământ. Bătrânul Vasile Pădure căută la dânsul cu multă uimire; îndoiala n are se putea vedea și pe chipurile celorlalți țărani, acolo de față. În mintea lor nu pricepeau cum poate vorbi astfel un boiernaș, când vedea singur cât de puternici și cu câtă greutate erau noii sosiți. Dar mai mult se minunară după aceea. Ajuns sub streașină, boierul cel slăbănog privi roată și deodată, văzându-l pe străinul ce stătea singur la masa de lemn, tresări. Se frecă la ochi de câteva ori, apoi încredințându-se de cele ce vedea, se aplecă până la pământ și zise: — Să trăiești, Măria Ta! Și-și duse dreapta la inimă. Auzind asemenea cuvânt, boierii ceilalți se înclinară și ei cu frunțile la pământ. Țăranii se priviră unii pe alții muți de uimire, căci nu se așteptau la asemenea minune. De unde să le treacă lor prin cap ca străinul de la masă era chiar domnitorul țării! Vodă Cuza îi zâmbi boierului slăbănog și-i răspunse: — Vreme bună și domniei tale, boier Beldie! Slăbănogul se lumină la chip și-și îndreptă statura, dar rămase tot cu fruntea plecată. — După câte văd, Măria Ta mă cunoaște, și pentru mine nu se află o cinste mai mare. — Cât am fost pârcălab de Galați – vorbi domnitorul Alexandru Ion – am cunoscut pe mai toți boierii din ținut. I-am cunoscut și de buni și de răi… Dar poftiți de ședeți pe scaun, boieri dumneavoastră! Se așeză mai întâi slăbănogul, pe urmă ceilalți cu obrajii rumeni, necunoscuți domnitorului. — Domniile voastre nu sunteți din partea locului, li se adresă Vodă Cuza. — Nu Măria Ta, răspunse unul dintre ei. Eu sunt mai de sus, din ținutul Vasluiului și țin moșia Negreștilor, iar dumnealui, boier Iepureanu, este din partea Bârladului. — Am trecut și pe moșia domniei tale, boier Iepureanu, își aminti domnitorul. Eram tot pârcălab de Galați și călcam drumul lașului. Pe moșia domniei tale am văzut un lucru pe care n-am să-l uit niciodată. — Și cum de nu v-ați abătut pe la conac, Măria Ta? — Erai dus din țară, boierule. Și-apoi în ceasul acela nici nu mă-ndemna inima să te cunosc. — V-au făcut vreun necaz oamenii mei, Măria Ta? Că dacă eram plecat, și de bună seamă eram la Viena, apoi n-am de unde să știu. — Să-ți povestesc, boier Iepureanu, și-ai să-nțelegi singur. Domnia ta ai în coasta conacului o grădină cu pomi plini de roade, cu pajiști împlinite și mătăsoase. — Așa este, Măria Ta! — Era într-o zi călduță spre toamnă și pe pajiștea domniei taie stăteau boieri și jupânese tinere, întinși pe coverturi de lină țigaie. Se vedea de departe că sunt prinși de tăria vinului bun, stors din inima pământului nostru darnic. — Or fi fost neamuri d-ale mele, Măria Ta, sau prieteni. — Or fi fost și nu bănuiește nimeni de asta, boier Iepureanu. Numai că altul era necazul. Într-un copac am văzut suiți doi copii tuciurii, copii unui țigan rob. Era o fetiță și un băiat, mici cam de cinci-șase ani. La rădăcina copacului era legat un câine ciobănesc, fioros, astfel că bieții copii nu puteau sări decât dacă se hotărau să se lase sfâșiați de colții dulăului. Și ce crezi că făceau neamurile domniei tale, boierule? Puseseră rămășag care trage mai bine cu arcul, arma cu care străbunii ne-au apărat moșia[3]. Auziți, boieri dumneavoastră? — Auzim, măria Ta, vorbi celălalt boier roșcovan. — Și în cine credeți, domniile voastre, că trăgeau cu arcul neamul Iepurenilor! În cei doi copii, boierilor. Slăbănogul se făcu a se minuna, clătinându-și capul într-o parte și în alta, iar boierii roșcovani își plecară frunțile. — Și dacă vreți să știți cum am ajuns să văd și treaba asta, apoi aflați că mi s-a trântit înaintea cailor, s-o calce în picioare, mama copiilor, țiganca. Am lăsat caleașca la o jumătate de poștă, unde mă aflam, și-am venit pe jos, tiptil, să văd și eu cum petrec boierii noștri. Așa este, boier Iepureanu? — Nu știu Măria Ta. Dacă eram plecat, n-am de unde să știu. Cu mine de față asemenea cruzimi nu au loc. — Se prea poate și asta! răspunse domnitorul în doi peri, apoi se adresă dintr-odată slăbănogului: și ia spune, boier Beldie, pe aici cum stau rosturile? Trecând în goana cailor m-am uitat pe câmp și-am văzut porumbiștile răscoapte, dar neculese. Boier Beldie se-nsenină de bucurie că Măria Sa nu-l iscodește despre alte treburi. Dinei cu ochii de cei câțiva țărani la care se uita  de la început pieziș, răspunse: — E-adevărat, Măria-Ta, că păpușoiul e copt și-ar fi trebuit cules, dar avem greutăți Măria Ta. Țăranii sunt puturoși. — Așa! Păru a înțelege lucrurile Vodă Cuza. Dacă sunt puturoși, să-i îmboldim la treabă, boier Beldie. Să muncească pământ mai mult, să nu lenevească! — Așa ar trebui, Măria Ta!   Domnitorul rămase câteva clipe pe gânduri, pe urmă întrebă: — Spuneți-mi, domniile voastre, rogu-vă, dacă un om are trei perechi de boi și patru fălci de pământ, nu poate munci mai mult? — Ba mai poate pe moșiile noastre, Măria Ta. Poate munci și 10 și 12 fălci, răspunse boierul de la Negrești. — Domnia Ta ce spui, boier Iepureanu? — Poate, Măria Ta, mai poate. — Dar unul cu două perechi de boi, cât poate munci? — Până la opt fălci, se grăbi a spune slăbănogul. — Dar unul cu o pereche de boi? Muncește și patru și cinci fălci, Măria Ta. Domnitorul se ridică atunci gata de plecare. Nici boierii, și nici țăranii, care ascultaseră schimbul lor de vorbe, nu bănuiau ce fel de gânduri se învălmășeau atunci în mintea lui. Vodă Cuza rămase în picioare, tăcu o vreme, apoi zise: — Dacă-i așa să rămână cum spuneți dumneavoastră, boieri. De azi încolo veți da țăranilor pământ de la voi, să muncească după puteri, adică după capetele de vite. Slăbănogul se făcu roșu la față, iar ceilalți doi, cu chipurile roșcovane, se făcură galbeni. — Cum adică, Măria Ta? Adică să dăm din pământul nostru țăranilor? — Precum bine ați înțeles. Țăranii vor primi slobozenie și vor primi pământ de la voi. De azi înainte așa va fi. Fără altă vorbă, Vodă Cuza porni cu pași măsurați și siguri, purtându-și statura falnică spre caleașcă. Boierii rămaseră lipiți de scaune. Cât timp surugiul puse zăbalele cailor, domnitorul făcu un semn bătrânului Vasile Pădure, care nu se mișcase din loc, și-l chemă lângă dânsul, la caleașcă. — Ia spune, moș Vasile – îl întrebă Vodă Cuza – ți-a plăcut cum i-am înșelat pe boieri? Bătrânul rămase tăcut multă vreme, cu ochii în pământ, cu căciula în mână, încovoiat în fața ușii deschise. În cele din urmă răspunse: — Să mă ierți de vorbă proastă, Măria Ta. Ai făcut lucru bun, dar cei înșelați, tot noi, sărăcimea, am rămas. — De ce, moș Vasile? se minună domnitorul. — Ai mai luat oleacă de pământ boierilor, dar l-ai dat tot la cei care mai aveau, Măria Ta. Noi, mulțimea asta nevoiașă, n-avem vite de muncă și dacă n-avem, nici pământ nu ne-ai dat. Puțini sunt cu boi și mulți fără boi. Glasul bătrânului era chinuit. Domnitorul căzu pe gânduri. Surugiul se aruncă în scaun, și caii începură a frământa locul cu copitele. — Ș-poi să-ți mai spun una, Măria Ta, vorbi din nou moș Pădure. Să știi de la mine că atâta timp cât vor fi boieri, dreptate n-are să fie. Surugiul plesni din bici și cei patru telegari porniră în goană. În lungul drumului colbăit, alerga o caleașcă neagră, trasă de patru telegari iuți, iar înăuntrul ei se afla cel dintâi domnitor al României, Alexandru Ion Cuza. Era copleșit de gânduri îndrăznețe, de planuri mărețe, care dacă ar fi fost împlinite, ar fi adus oamenilor truditori pe moșiile boierești înlesniri pe care nu le avuseseră piuă atunci niciodată. Vrerea lui însă nu s-a putut împlini. Lăcomia și răutatea boierilor sau dovedit a fi mai tari. Domnitorul Vodă Cuza a fost învins și trimis departe de locurile lui, departe de poporul nevoiaș pe care-l îndrăgise.     [1] Ișlic – un fel de căciulă de postav sau de blană, purtată de domni și de boieri, mai târziu de negustori și lăutari. [2] Giubea – haină largă de postav (adeseori căptușită cu blană), purtată pe vremuri de boieri și boieroaice. [3] În limba veche înseamnă „țară”.

NICOLAE BĂLCESCU   Nu apucase să se lumineze bine de ziuă, când plecă din Câmpina o trăsură brașoveancă, trasă numai de doi cai suri, mărunței, și ruinată de un vizitiu înalt și bărbos, cu o privire cruntă de sub cușma înaltă de oaie trasă adânc pe ochi. — Haide, hai zmeișorii taichii!… La drum, la drum!… strigase vizitiul bărbos, învârtind în văzduh un bici lung de sfoară împletită, legată de o codirișcă de alun. Și vocea sa tunase până-n păduricea de brădet de la marginea Câmpinii, hăulise printre trunchiurile vinete ale desișurilor și se-ntorsese într-un ecou prelung. La auzul acestui strigăt fioros, căluții, care stătuseră toropiți, cu capetele în pământ, tresăriseră. Ciuliseră urechile și pielea lor, cu păr lins și mătăsos, fusese străbătută de un fior, ce li se plimbase pe spinare, ca vălurelele de pe apa unui lac tulburat de adierea vântului. În aceeași clipă, căluții smuciră hățurile de frânghie, întinzând gâturile, și, cu picioarele încordate, porniră într-un galop sălbatic, făcând să duruie și să sară, prin bolovanii uscați ai drumului, către Telega, trăsurica ușoară și prinsă țeapăn pe patru roți obișnuite. Vizitiul își zâmbi în barba stufoasă și abia atunci se putu vedea că, sub sprâncenele groase și zbârlite, sclipeau doi ochi blânzi, luminați de o undă șireată de râs. Cu toate acestea, șuierăturile biciului, semănând unei încâlceli de șerpi înfuriați, se făcură tot mai amenințătoare și strigătele i se întețiră, în vreme ce căișorii, în loc să-și potolească primul avânt, goneau parcă din ce în ce mai tare, pe drumul de deal, stricat și prăfuit. În trăsurică, pe băncuța de lemn de stejar lustruit, stătea un bărbat cam de treizeci de ani, subțirel, cu o față smeadă, gânditoare, având în jurul obrazului o bărbuță neagră. De sub pălăria sa tare și imita atârnau, moi și fluturate de vânt, buclele lungi ale părului, până aproape de gulerul hainei. Așa era pe atunci moda timpului. Căci ne găsim în anul revoluționar 184S, într-o duminică, în ziua de 10 iunie. Bărbatul slăbuț, cu fața gânditoare și serioasă, din trăsură, nu era altcineva decât Nicolae Bălcescu, care începuse lupta pentru dezlănțuirea revoluției din Țara Românească. Ceasul hotărâtor se apropia cu pași repezi. Drumul acesta îl făcea la căpitanul Alexandru Cristofi, comandantul trupelor de pază la Telega, cu care se mai întâlnise de câteva ori în cursul trecutei săptămâni și pe care-l convinsese să ia parte la revoluție. În Prahova, Bălcescu ațâța cu înfrigurare flăcările răscoalei care trebuia să izbucnească. Pierdut în gânduri, Bălcescu nu văzuse că trăsura cotise pe lângă o colină împădurită. Simți însă aerul proaspăt și răcoros, și, ca trezit din visare, se șterse la ochi și privi încântat frunțile solemne ale copacilor, care se legănau alene în boarea dimineții. În iarbă străluceau, ca diamante, picături de rouă. Ciocârliile săgetau înălțimile albastre, aburite încă de răcoarea nopții, ce abia se risipise, și trilurile lor gâlgâiau vesele în văzduh. Pe cealaltă latură a drumului foșneau rochițele de foi verzi ale porumbului crescut timpuriu și, printre straturile sale trudeau, cu sape și lopeți, la prașilă, oameni slabi, istoviți, bărboși, în cămăși de pânză sau sumane ferfenițite. Ochii lui Bălcescu se umbriră la vederea acestora și trăsăturile feței i se aspriră de o mâhnire adâncă. — Ai cui sunt clăcașii aceștia, Dumitre? îl întrebă pe vizitiu, într-o clipă când bărbosul își curmase strigătele și pocnetele din bici. — D-apăi, ai cui să fie, coane Nicule? răspunse tunetul din mijlocul bărbii celei stufoase. Ia, ai boierului Pavalache Scorțeanu. Hain om! Așa-i ține, pe moșie, pe robi, că s-a umplut țintirimul de cruci și amu își îngroapă clăcașii jos, pe malul bălții, unde-i mănâncă viermii mai degrabă… La trecerea zdruncinată și plină de zgomot a trăsurii, muncitorii din lan abia întorceau capul să privească spre călători, că între ei se și auzeau niște blesteme îngrozitoare și pocnete de harapnic, semn că logofătul boierului își făcea datoria, biciuindu-i pe clăcașii care îndrăzneau să se oprească măcar o clipă din lucru. Priveliștile acestea se schimbară, rămânând însă de fapt mereu aceleași, căci peste tot de-a lungul moșiilor și pădurilor boierești sau mânăstirești, clăcașii români sau robii țigani, muncind din greu, ofereau aceeași jalnică înfățișare. Trecuseră câteva ceasuri bune de drum și soarele, ridicându-se tocmai sus, în înaltul cerului, începuse să ardă cu vâlvătăi de raze, făcând aerul înăbușitor. Caii erau numai spumă, dar din galopul lor nu se opriseră decât vreme de câteva minute, lângă un izvoraș, când Dumitru, vizitiul, îi dezmierdase cu mormăitul lui gros și, după ce-i trăsese pe amândoi de urechi ceea ce, după părerea sa, îi înviora, porniră iarăși, în aceeași goană nebună. În depărtare se zăreau căsuțele albe ale Telegii și vederea lor îl făcu pe Dumitru să-și îndemne și mai mult căișorii suri, ce alergau în salturi mari, iepurește, cu urechile lăsate pe spate. Galopul lor zguduia atât de tare trăsurica, încât călătorul abia izbutea să se ție c-o mină de marginea băncuței și cu cealaltă să-și țină borul pălăriei înalte, așezată pe vârful capului, după cum se purta în acea vreme. Trăsurica se opri în fața unei case cu pridvor cenușiu de lemn, ce se găsea în vecinătatea lacului cu apă verde-albăstrie, despre care se spunea că este o fostă ocnă de sare prăbușită. Obosit și plin de praf, călătorul se dete jos, purtând în mână un cufăraș, de lemn, ce nu părea prea greu, și abia făcu doi pași că în față îi și sări un om vânjos, în ținută militară, care îl îmbrățișă cu afecțiune. — Bine-ai venit, Nicule! Te așteptam. Este aici și Telegescu. Ce e nou? Fără să-l lase să răsufle, ostașul acesta, căpitanul Cristofi, îl strângea voinicește în brațe pe Bălcescu, care era mai mic de stat și mai delicat, și, copleșindu-l cu întrebări, nu-i da pas, de fapt, să-i dea niciun răspuns. Dumitru, vizitiul, își scoase de pe cap cușma albă de oaie, mare cât o baniță, și râdea cu icnituri scurte și grele, ca niște bolovani răsturnați într-un sac, ștergându-și cu mâneca largă a cămășii de cânepă sudoarea, ce i se scurgea șiroaie de pe frunte în barbă. Scăpând până la urmă din strânsoarea căpitanului, Bălcescu intră în odaia răcoroasă ce slujea de cancelarie corpului de trupă comandat de Cristofi, și în cale îi ieși un țăran cu pletele pe umeri și cu părul crescut în dezordine pe obraz. Era rnoșneanul Telegescu venit cu știri. Se așezară pe o laviță acoperită cu un covor de lină înflorată, țesut în nenumărate culori vii, și Bălcescu începu să vorbească repede și înflăcărat: — Așa nu se mai poate! Boierii și domnul parcă sunt Dumnezeu cu sfinții! Stau pe tron, fac ce le place, iau ce vor și nu li se cuvine decât închinăciune; nu au nicio nevoie și nicio mustrare. Oamenii săraci și muncitori trudesc și flămânzesc. Sunt bătuți și înjugați ca boii; i-am văzut și mai adineauri pe drum. Ceilalți doi tăceau și dădeau doar din cap aprobând. Moșneanul Telegescu strânse fălcile, de părea un lup flămând, numai ochii îi pluteau în lacrimi. În totul vorbirii se auzi un ciocănit în ușa de brad cu canat și un ostaș intră grăbit, în mână ținea o bucată de hârtie, lipită cu ceară roșie la capete, ce fusese adusă de un curier și pe care Cristofi, după ce o desfăcu și o citi, o împărtăși și celorlalți cu glas tare: — Scriu oamenii, vestind că pe la ei, prin ținut, cugetele sunt pregătite pentru revoluție. — Asta-i bun! rosti și Telegescu, clătinându-și pletele cărunte. Noi, la mânăstirea Mărgineni, am răsculat clăcașii de pe moșie. Iar, la saline, toți „ciocănașii” sunt cu noi. A mai rămas acolo Sergheescu să-i organizeze. — În București stăm la fel, spuse Bălcescu cu voce limpede, nu prea puternică, dar hotărâtă și tăioasă ca un brici. Mărginașii, tinerii și lucrătorii din tăbăcării și din alte părți sunt organizați pe cete pentru luptă. Iar semnalul cred că se va fi izbutit a se da ieri la Islaz, după cum ne-am înțeles. În București o să meargă gloata la Palat, peste o zi sau două, să ceară Constituție. Vrem să-l gonim pe vodă și să facem republică. Dacă va fi nevoie, săriți și voi! Să fiți gata! Bălcescu era altminteri firav la trup și avea o voce moale. Dar când spunea ceva, parcă se înălța. Creștea. Cei care-l ascultau rămâneau cu ochii pironiți la buzele sale. Atunci părea măreț și puternic ca un stejar. Era duhul adevărului, pe care inima lui îl simțea și îl trăia, dându-i o forță uriașă, mai mare ca altor oameni. Cei buni îi rămâneau atunci prieteni pe viață, cei răi se înspăimântau. De aceea, auzind vorbele sale, cei doi tovarăși de luptă, Cristofi și Telegescu, ridicară deodată capetele și rostiră într-un cuvânt: — Suntem ai tăi, suntem gata! — Am trupa cu mine. Am ascultat sfatul tău și am oprit demult bătaia ostașilor de către gradați. Le-am făcut o viață omenească, mai adăugă căpitanul Cristofi. — Putem fi siguri și pe „ciocănașii” din saline și pe clăcași. Boierii au de ce se teme!… împlini moșneanul Telegescu. Se răcoriră de zăduf cu apă rece din puț și apropiindu-se ora prânzului, își potoliră foamea cu brânză de oi și pită proaspătă. După-amiază, fiind zi de sărbătoare, în ograda corpului de trupă începură să se adune oameni mai bătrâni, ca și dintre cei tineri. Printre ei mișunau ostașii. Bălcescu ieși în pridvor, le rosti cuvinte de îmbărbătare și le lămuri ce au de făcut. Alături de el erau căpitanul Cristofi și moșneanul Telegescu. Împotriva acestuia din urmă „Departamentul ’Probilor din Lăuntru” dăduse strașnice porunci de urmărire și arestare. Țăranii clăcași de pe moșiile învecinate își povesteau între ei ce auziseră despre Bălcescu, de la ostași, care știau mai multe. Ce fel de cărturar era și cum stătuse ani întregi prin închisori, unde se îmbolnăvise greu de piept. Dar cu aceasta nu i se stinsese dragostea lui fierbinte pentru popor. Ba dimpotrivă, parcă i s-a aprins mai tare. Un clăcaș bătrân, cel mai vechi om din sat, îl întrebă: — Oare crezi dumneata că o să mai vie cândva dreptatea aceea pe care am așteptat-o noi, cei bătrâni, de la răscoala lui Tudor, pandurul acela din Vladimirii Gorjului, mâncat și el tot de ura boierească? Sau n-om mai scăpa niciodată? — Să nu spui asta, moșule, răspunse Bălcescu. Poate că nu așa degrabă se va împlini totul. Dar dreptatea va veni. Urmașii dumitale vor trăi-o cu siguranță. — Cum o să fie aceea? mai întrebase bătrânul. — Va fi așa! N-or să mai fie nici claca și, nici robi, și toți or să se bucure de toate libertățile. Învățătură și dreaptă judecată n-o să mai fie numai pentru boieri. Pe urmă va fi scăparea de sub jugul străin, independență. La sfârșit om vedea cine va trebui să dea seamă pentru relele săvârșite până acum. — Așa… Așa… murmurau oamenii și inimile lor necăjite le creșteau de nădejde, și pumnii li se strângeau pe gurguiele tari și noduroase ale măciucilor de corn; iar femeile rămâneau uimite, cu tulpanele la gură, nevenindu-le să creadă că se va putea întâmpla vreodată așa ceva. Se făcuse seară. Vitele veneau mugind și sunându-și trist tălăngile, de la păscut. În Telega și prin împrejurimi vestea venirii lui Bălcescu se răspândise ca fulgerul. Se simțea cum răzmerița plutea în aer. Plouase puțin și pământul se răcorise. Bălcescu intră în casă și începu să scrie, la lumina tremurătoare a unei lumânări, răvașe către prietenii săi.   Deodată, afară, se auzi zgomotul mare al unei călești, trasă de mai mulți cai, pocnete, strigăte de vizitii, clinchete vesele de clopoței și tulburare printre oameni. Bălcescu și prietenii săi se grăbiră din nou la ușă și apucară să vadă cum din caleașcă se coborî, trufaș, un boier mare, cu caftan și calpac1 pe pletele unse. Lângă el se ivi, ținându-se mai în urmă, un boiernaș tinerel și fandosit, slujbaș de la isprăvnicie, care călca țanțoș, îmbrăcat în straie „nemțești”. Amândoi se îndreptară spre căpitanul Cristofi și boierul, îndreptând un deget, rotunjor și rumăn ca un cârnăcior, spre Bălcescu, întrebă mânios: — Dumnealui este răzvrătitorul? Da sau ba? — Uite-l și pe Telegescu! exclamă isprăvnicelul. — Cum? strigă baș-boierul. Dar atunci, aici este cuibul revoluției! — Nu! răspunse liniștit Bălcescu, apropiindu-se cu mersul ușor și legănat. Nu, boierule Scorțeanu. Dar de revoluție nu veți 1 Căciulă de piele, tivită cu blană scumpă, purtată de boieri. Scăpa. O să vină capătul urgiei. Destul ați sugrumat pe plugari în munci, dări și amenzi. Destul ați jupuit țara și ați oprit drepturile numai pentru voi!… Boierul cu caftan se dăduse cu doi pași înapoi. — Ia-l! Arestează-l! N-auzi, căpitane Cristofi? E pe lista de arestați a Domnitorului!… țipa ascuțit baș-boierul. Țăranii și soldații se apropiară de grupul boieresc, cu fețele trase, încruntați. Telegescu începu să râdă cu hohote. Lângă el se veselea Dumitru, vizitiul, cu umerii cât niște coturi de stâncă. Căpitanul Cristofi zâmbea și el fără să vrea pe sub mustețe, văzând cum boierul cel măreț și gros cât o bute se tot trăgea înapoi, înfricoșat, din fața lui Bălcescu cel mărunt și firav. Serios și gânditor, dar cu ochii negri luminați parcă de o flacără, Bălcescu se apropie încet și legănat de baș-boierul Scorțeanu. Acestuia i se păru că omul negricios și cu bărbiță în jurul obrazului, care se apropia, crescuse acum cât un munte și stă să i se prăvălească asupră-i. Boierul mai vru să spună ceva, dar figurile celor din jur nu arătau nimica bun. Își pierdu firea și o luă grăbit spre caleașcă, urmat îndeaproape de isprăvnicel. Luna mare și plină poleia cu aur chipurile colțuroase ale clăcașilor și țoalele zdrențuite de pe ei. Un om venea călare, în goană, pe drumul prăfuit și albit de razele lunii. Purta numai ițari și cămașă și călărea pe deșelate. Legă calul, ce sforăia obosit, de unul din stâlpii meșteșugit crestați ai pridvorului și, din sinul cămășii scoase un bilet de hârtie, tot plin de sudoare. Era un „Ciocănaș” de la saline. — A pornit revoluția!… spuse el cu glas întretăiat de oboseală. Marin Sergheescu-Naționalul anunța prietenilor știrea aflată de el, cum la Izlaz, în județul Romanați, popa Șapcă dăduse semnalul răscoalei, citind „Proclamația” întocmită de Bălcescu. — Și noi? întrebase amărât Cristofi. Noi nu pornim? — Voi deocamdată nu, răspunse Bălcescu. Dumitre, plecăm chiar în seara asta! Cel mai târziu mâine trebuie să fiu la București. Acum începe hora cea mare… Țăranii prinseră înțelesul vorbelor și cușmele lor, dihănii albe sau negricioase, zburau în sus, însoțite de chiotele oamenilor. — A început revoluția! se bucurau ei. Se va termina cu asuprirea boierească!… Nori pufoși, tiviți cu horbotă argintie, umbreau albastrul întunecat al cerului. Dumitru pregătea de drum trăsurica lui Bălcescu. Bucuria oamenilor nu mai cunoștea margini de izbânda ce o aflaseră. Bucătarul de trupă bătea zadarnic cu lingura de lemn într-o toacă de tinichea, chemând ostașii la fiertura de seară. De departe răsuna prelung, ca o vestire, cântecul lin al unui bucium.  

DOMNUL DIN VLADIMIRI SPRE CASĂ   În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop. Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii. Goni neostenit. Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului. Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri. Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri. Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el. Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi. Călărețul zâmbește. „Uite și grohotișul!” De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele. Ce era de făcut? — Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său. Băiatul s-a înfiorat. — Și tu? Ce faci? — Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii. — Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său. — Eh, o să-ncerc și eu! Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad. Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre. Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui. Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel. Câți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin. Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu. Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său. Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar. Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi. Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă: „Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…

BRADUL CIOBANILOR   Casa, aflată pe deal, coboară parcă de-a dreptul din pădure, semeață, abia refăcută după pârjolul turcesc din primăvară, cu pridvorul sprijinit pe patru stâlpi și cu acoperișul din șiță. Soarele, revărsându-se cald de peste dealul înverzit al Desului, inundă întreg satul într-o ploaie de aur. Tudor, trezit din somn, încă din zori, cată înviorat pe fereastră. Iese apoi în pridvor, plecându-se să nu se lovească de pragul de sus, și își întinde brațele mușchiuloase, răsuflând din adânc. Pe fața lui frumoasă și în ochii căprui, în timp ce privește dealul, pădurea și pârâul, vechii săi prieteni, se răspândește o lumină vie. — Te sculași, Tudore? Vocea duioasă a mamei îi sună, ca în copilărie, plăcută la ureche. Se întoarce și o cuprinde cu dragoste în brațe. — Ehei, muică, muică dacă eram la arat, aram până acum o postață bună. — Și eu, care nu mă mișcăm, ca să nu te trezesc. Râd amândoi cu poftă. — Taica se sculă? — Se sculă și plecă. Se duse la târlă cu caprele. — Și Pavel, Dina, Ioana? Fieștecare cu treburile lui. Rămăsei singură. Stăi să-ți aduc laptele, că îl pusei la fiert. Mama se repede în cuhnie și se întoarce cu laptele, o bucată de mămăliguță caldă și un dărab de brânză. Întinde un ștergar alb pe masa din pridvor. Laptele aburește în oală. Tudor mănâncă lacom. — De mult, nu-mi mai fu dat să mănânc bucate așa de bune! Îmbujorându-se ca o copilă, când un flăcău îi spune că este cea mai frumoasă, mama îi toarnă în strachină feciorului întors acasă după atâta vreme încă puțin lapte. — Ia și-mbucă, Tudorine, ăi fi flămânzit adesea prin străini. — Am flămânzit, muică, da’ nu de lapte și mămăligă. — Da’ de ce, Tudorine? — Păi știi dumneata de ce. Știe și taica. Știu și toți oamenii din sat. Mi-a fost și-mi este sete și foame… Tudor aruncă lingura de lemn la o parte și se ridică în picioare. — Mănâncă, Tudorine… Glasul mamei s-a stins. Își privește feciorul, înalt, puternic, dârz, fără teamă de nimeni. Și totuși, încă de mic, pentru el a tremurat inima ei cel mai mult. Pentru că n-a fost rău în satul lor, în satele pandurești, pe urmă în întreaga țară, ca el să nu se ridice și să nu lupte pentru stârpirea lui. — Mi-e foame și sete de dreptate pentru neamul acesta călcat de toți în picioare! — Mănâncă, Tudorine!… — Nu mai poci! săru’mâna, muică. Cât mâncai îmi ajunse. Mănânc și mai târziu. În mijlocul satului, în fața casei popii Ciuhoiu, acela care l-a învătat carte când era mic, s-a ridicat un brad. Este bradul ciobanilor. Douăsprezece fete îi împodobesc ramurile, după datină, cu ghirlande de flori. Una dintre ele cântă:   — Măi stai, badeo… nu pleca, Că zahar dulce ți-oi da, Și-n brațe te-oi legăna, Și-n brațe te-oi legăna!…   Tudor ascultă atent. Surâde pe sub mustață. Glasul este, neîndoios, al Florichii. A aflat că el a venit în sat și, în acest fel, încearcă să-i atragă luarea-aminte. Dar adevărul este că feciorul pandurului Constantin Ursu a iubit-o pe Florica doar ca pe o soră. Și i-a spus fetei acest lucru. Numai pentru Ancuța, sora lui Iancu Jianu, a știut să bată, cu altfel de dragoste, inima lui. Însă nici pe Ancuța încercările vieții nu i-au dat pas s-o vadă prea des. Mama îi înțelege fiecare gând. — Atâta aș mai fi vrut să trăiesc și eu, și să văd, zice ea, pe feciorul meu cel mai drag însurat. Să aibă o nevastă frumoasă și bună, așa cum sunt Florica sau Ancuța. Să aibă și copii. Să am ce legăna… — Crezi că eu n-aș fi vrut? îi răspunde feciorul. Dar dacă n-am putut să privesc nepăsător cum fiarele și șerpii veninoși tot mușcă norodul! Ce să fac, muică? Așa mi-o fi dat mie!… Să tot mă-nfrunt cu fiarele și șerpii… Fața smeadă a lui Tudor se încruntă și ochii i se fac de gheață. — Și azi-noapte visai șerpi… Din susul satului, în șir, flăcăii au coborât și au încercuit bradul adus anume pentru sărbătoarea de azi a ciobanilor. Unul poartă în brațe Va vila, momâia făcută din fân, despre care se crede că ocrotește vitele, oile și caprele de molimi. Flăcăii s-au prins de mână cu fetele și joacă.   Leagănă-te vârf de bradu, C-aseară mai pe-nseratu Și jipu[1] s-o legănatu. Că jipu-i în vârf la boare, Nu-i ca mine, la răcoare. Că jipu-i în vârf la bire, Nu-i ca mine, la băltire.   — Și cum îi visași șerpii, azi-noapte, Tudorine? Ia povestește lui muica… — Păi se făcea, începe el să spună – în timp ce cată să vadă mai bine cum, dinspre stogul Ursului, vin oamenii, care cu un șiștar cu lapte, care cu o bucată de caș, o strachină de urdă sau un burduf de brânză, pentru praznicul Bradului —că mă găseam pe laviță. Și, iată, pe neașteptate, un șarpe, așa cam de cinci coți, se ițește în ușă. Pun mâna pe cârligul din grindă, când numai șarpele începe să-mi vorbească… — Șarpele să vorbească?… — Păi da, fiindcă uitasem să-ți spun că șarpele acela avea un cap de om. Și nu numai că avea căpățână de om, da’ mai purta încă și-un fel de chivără. Și la chivără pene… Mama își face cruce: — Șarpe cu pene, Tudorine? Șerpii cu cap de om, și chivără, și pene, după mintea mea, n-ar putea fi decât ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari. Tudor râde cu poftă, astăzi, pentru a treia oară. — Ce te socotești, mamă?… — Ascultă-mă pe mine. Ori domni, ori ghinărari, ori careva dintre boierii cei mari… Glasul dulce al Florichii se aude acuma mai deslușit ca adineauri:   — Când treci, badeo, pi la noi, Pune clopote la oi. Di la Vaideeni la vale, Să-ți pui un clopot mai mare, Să te-aud din scăldătoare. Di la măru’roșu-n jos, Du-te, bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   — Și ce ziceai că ți-a spus șarpele acela cu pene? Hai, povestește-mi, fiule! Hai, povestește-mi!… Ochii albaștri, până adineauri senini, ai mamei, s-au înnorat. — Tudore! Sâsâia el. Tudore!… Vină-n culcușul meu. — Și tu te-ai dus? Mâinile aspre, bătucite de muncă, ale Ioanei lui Ursu tremură. — Asta, zău că nu mai știu, muică. Parcă-mi venea să mă duc… și parcă nu. Și-atuncea mă trezii. Începuseră să cânte cocoșii. Mama, măruntă, negricioasă, subțire, venindu-i lui Tu dor nici până la umăr, se apropie de fecior și încearcă să-l cuprindă pe după umeri, dorind parcă să-l ocrotească, întocmai ca atunci când era mic și năvăleau în sat turcii sau slujbașii domniei. — Da’ ce-i cu dumneata? Tremuri? Ți-i frig, ori ți-i frică?… Pentru mine să n-ai teamă, muică. Nu poate fi șarpe pe lumea asta să mă poată mușca. — Ba poate fi, dragul meu, Tudorin al meu, poate fi… Ferește-te de ei!… Ferește-te!… — Oho!… Muica mea bună… Și feciorul își strânge la piept mama. Nu te înfricoșa! Că știe Tudorin al dumitale să le vină tuturor șerpilor de hac… Din vale vine, alergând cât îl țin picioarele, un băietan scundac. Este Petrică al Surului. Și-l fratele Florichii. Se azvârle pe poartă. — Bădie Tudore, gâfâie el. Jos, pe Gilort, sunt oamenii domniei. Vin să te ia legat. Mama își pune palma la inimă. — Tudorine, băiatul meu… Tudorine… — Adu-mi din grajd Zmeoaica, îi dă el o poruncă scurtă băiatului.   — Di la măru’ roșu-a jos, Du-te bădiț, sănătos, Ca un trandafir frumos!…   Răsună, de la sărbătoarea Bradului, glasul pătimaș al Florichii. Băiatul se repede ca un vârtej în grajd și, peste câteva clipe, se întoarce cu calul înșeuat. Tu dor își umple coburii și traista cu cele de trebuință la drum; își ia pistoalele și iataganul; și își îmbrățișează mama. — Unde pleci, Tudorine? Nici nu te-ai hodinit. — Hodina vântului, hodina mea, râde Tudor. Așa mi-i dat mie, pesemne, muică. Spune-le lui Taica și lui alde Zoican, că plecai la Craiova. Pe urmă m-oi duce, poate, și la București. Să-l caut pe egumenul Ilarion. Să cerc un sfat cu el. Călugărul știe multe. Da’ ei să pună la cale toate, așa cum vorbirăm noi împreună azi-noapte. S-adune caprele. Auzi? S-adune caprele. Că eu am să mă-ntorc… Și dă-le încolo de vise. Nu fac un firfiric. Sare pe cal, după obiceiul lui, fără să atingă scara, și trage de frâu. Zmeoaica, subțire, înaltă, tropăie, întâi puțin, pe loc. Se ridică în două picioare. Nechează. Și, dintr-odată, încă nechezând, își face vânt. Trece, parcă zburând, peste pârleaz. — Rămâi cu bine, muică! — Du-te cu bine, feciorul meu!… Nici nu se potolește bine colbul stârnit de galopul sălbatic al Zmeoaicei, și, dinspre vale, năvălesc oamenii domniei în sat. Sunt cel puțin treizeci. — Unde este casa pandurului Constantin Ursu? întreabă căpetenia lor, un bărbat gros, cu mustața pe oală. Dar nimeni nu-i răspunde. — Ce-aveți cu el?… Ce-aveți? se îngrozește Florica. — Las’ c-o găsim noi și singuri! În pridvorul casei, unde până în urmă cu câteva minute Tudor se răsfățase fericit, n-a mai rămas decât mama. Stă pe scăunel și împletește ciorapi. — Cheamă-ți feciorul, bătrâno, să stea cu noi de vorbă! îi poruncește mamei căpitanul neferilor domnești. Mama ridică fruntea. Așa cum ține capul în soare, bătrâna seamănă cu Tudor neînchipuit. La fel ca fiul său, are o dungă adâncă pe frunte, lângă sprânceana stingă. — Fiul meu, căpitane de neferi, spune ea, e urgisit de voi. Și nu l-am mai văzut de nu știu câtă vreme. Așa că nu ai de ce să-l cauți în ograda mea. — Dați-o de-o parte pe bătrână, răcnește căpitanul. Și căutați peste tot. Trebuie să fie ascuns, pe-aici, pe undeva. Nu avea când fugi În jurul gardului de nuiele ai casei s-a adunat o mulțime de oameni. Și alții vin mereu. — Tudor o să vi le plătească pe toate, într-o bună zi, mormăie un bătrân. — Temeți-vă de el… adaugă altul. — Nu vă atingeți de mătușa Ioana!… protestează mulțimea. Tudor nu este aici. Căpitanul neferilor s-a învinețit la chip. — Dacă nu spuneți unde e Tudor, vă aprind casele. În mâinile sătenilor au apărut bâte, coase și seceri. Privirile acestora sunt tot mai arzătoare.   [1] Jip — copac tânăr, înalt.

MĂRĂCINI PĂGUBITORI   Cei doi bărbați călări gonesc pe ulițele înguste ale orașului. Din spate îi urmărește o ceată de arnăuți. Întraga zi, Bucureștiul a fost vânzolit de neferi domnești. S-au tras focuri de puști și pistoale. Casele – prin multe din mahalalele unde se știe că locuiesc olteni – au fost răscolite. Prevăzători și pățiți, neguțătorii și meseriașii și-au-tras obloanele. Locuitorii orașului s-au zăvorât în dosul ușilor și porților, astup în du-ai ferestrele, și am rămas. Ascunși, mulțumindu-se numai să tragă cu urechea, încercând să-și dea seama ce se petrece afară, fiind gata totuși, firește, la nevoie, să-și apere familiile, cu ce bruma de arme aveau, sau, în cel. Mai rău caz, să fugă, să ceară adăpost prin mânăstiri și hanuri. În cele din urmă s-a aflat. În București se găsesc Tudor și unul dintre pandurii lui. Dar nu se știe bine dacă – din ordinul turcesc sau numai din dorința boierilor și domnului— urma ca Vladimirescu, după ce va fi prins, să fie zvârlit în temniță sau trimis turcilor plocon (ceea ce, oarecum, înseamnă același lucru). — Pe unde o luăm? întrebă unul dintre cei doi bărbați fugari. Drumul însă s-a închis. Un zid înalt cu un acoperiș de olane le-a răsărit în cale. Ceata de arnăuți i-a ajuns. — Să încercăm să ne croim o potecă prin mijlocul lor! — Bine, să încercăm. — Înconjurați-i și luați-i prinși! ordonă același căpitan de neferi, care fusese și în satul Vladimiri. Sau, la nevoie, omorâți-i. Nu-i nicio pagubă, dacă s-or duce în iad. Scrâșnind din dinți, Tudor, ca un cosaș vrednic, trântește din șa pe toți câți încearcă să se apropie de el. Între aceia pe care i-a răsturnat se găsește și căpitanul. Acesta nu e ucis, dar zace într-un șanț văietându-se de șale. În zăpăceala ce se produce, fugarii izbutesc să scape. Căpitanul observă: — Luați-vă după ei!… Numai doi arnăuți să rămână cu mine. Drumul cotește prin vii. O gârlă micuță, dar zgomotoasă, le taie drumul. Trec dintr-un salt peste ea. Răzbat într-o grădină, apoi din nou într-o uliță. Sub bolta masivă a unei case, o poartă de fier a rămas, nu se știe cum, deschisă. — Hai să intrăm aici! Din vii răsună focurile pistoalelor arnăuțești. Urmăriții descalecă. Își ascund caii în umbra zidului și pășesc pe sub boltă. Nimeni nu îi împiedică j casa pare pustie. Doar, într-o odăiță din fundul curții, lângă încăperile slugilor, pâlpâie o lumină. Fereastra odăiții nu e astupată ca toate celelalte. Și, privind înăuntru, cei doi oșteni zăresc pe un bărbat, încă destul de tânăr, șezând la o masă de brad. Bărbatul poartă plete, mustăți și o barbă scurtă, bălaie. Masa de brad, asupra căreia stă aplecat este încărcată de cărți. Cel mai înalt dintre cei doi fugari privește îndelung pe bărbatul acesta încă destul de tânăr cufundat în lectură. Lui însuși îi plăcuse nespus demult să studieze. De altfel, pe vremea când fusese în slujba unui condicar la Craiova, visase să se ducă la Viena, la o școală înaltă; dar viața zbuciumată pe care o trăise nu îi îngăduise să-și împlinească visul. — Un cărturari șoptește, cu îngăduință, al doilea fugar. Încet, primul deschide ușa. Cărturarul nu îl aude. Cu pana înseamnă pe hârtie ceva. Al doilea, din nebăgare de seamă, a doborât o carte, care se afla pe pervazul ferestrei. Și cartea, în căzătura ei, a pocnit. — Cine este? Ridică, în sfârșit, capul bărbatul de la masă. — Mă cheamă Tudor Vladimirescu și acesta este prietenul meu, Zoican, îngaimă cel dintâi cu sfială. Și te rugăm, cărturarule, să ne dai adăpost. Bărbatul se saltă de la masă. Pe fața lui palidă, s-a zugrăvit o imensă mirare. — Tudor Vladimirescu? exclamă, bucuros. Chipul încordat al fugarului s-a luminat. — Ai auzit de numele meu? — Cum puteam, slugere, să n-aud, căci doar nomele domniei tale sună, de la un timp, pe toate buzele, fie că sunt acestea ale prietenilor, fie că sunt ale dușmanilor… Ba mă gândisem, dacă vrei să știi, că vara aceasta să vin eu însumi în Oltenia și să te caut. Mi s-a spus însă că ești plecat… Dincolo de zidurile casei, se aude ropotul amenințător al cailor arnăuțești. Cărturarul se repede afară și închide porțile. Trage ivărul gros, tocmai în clipa când tropotul unui cal se oprește la poartă. Și o voce guturală întreabă, cu năduf: — A cui este casa aceasta? — A marii boieroaice Bărcănescu. — Și tu cine ești? — Eu sunt dascălul Gheorghe Lazăr, învățătorul copiilor cucoanei Bărcănescu. — Boierii nu-s acasă? — Nu, au plecat cu slugile la moșie. — Cine păzește casa? — Eu singur. Și n-ai văzut sau n-ai auzit cumva doi călăreți pe cale? — N-a trecut nicio umbră de om, de peste două ceasuri. — Nu minți? — Dă-mi pace, arnăutule! Nu-mi arde mie de călăreți, bombăne Lazăr. — Dascăl năuc… adaugă glasul. Ce te-ași plezni cu biciul, de nu ai fi în slujba Bărcăneștii… Trage apoi un blestem și o înjurătură. Și trapul se îndepărtează. — Îți mulțumim, dascăle Gheorghe Lazăr, îi strânge Tudor mâna cărturarului, când acesta se întoarce în odaie. — Luați loc! Ne-om odihni la noapte tustrei, care pe laviță, care pe jos, cum om putea. Vedeți bine că nu mai puteți pleca. Iar domnia ta nu ai pentru ce să-mi mulțumești, slugere Tudor. Ba, mai degrabă, aș îndrăzni să-ți spun că este datoria mea să-ți mulțumesc, fiindcă mi-ai călcat pragul… — Nu-nțeleg, dascăle, prin ce-aș putea să merit atâta cinste din partea dumitale. După ce își îndeasă cu tutun o lulea de lemn încovoiată, dascălul Lazăr se așază pe laviță, lângă oaspeții săi. — Am venit aici, în Țara Românească, începe el să spună, fiindcă aveam o datorie… O mare datorie… slugere Tudor. — Ce datorie, dascăle? întrebă, curios, Tudor. Flacăra lumânării care înfiptă într-un sfeșnic sărac de piatră, arde între cărți, pe masă, aruncă pe chipul dascălului niște sclipiri ciudate. — Neamul acesta al nostru pare a fi uitat că are o origină-naltă. Că dacii cei viteji și romanii cei înțelepți și puternici îi sunt vrednici strămoși. Și că menirea lui este de-a viețui aici, lângă Dunăre, în toată libertatea. Tudor s-a ridicat în picioare, și după obiceiul lui, se plimbă cu pași mari, prin odaie. — Așa e, ai deplină dreptate, dascăle. — Într-o epocă de înaintare, cum e acesta pe care o trăim, continuă dascălul, limba română este disprețuită de boierii cei mari. — Și nu numai de fanarioți, ci și de cei români! — Boierii, în sindrofii, nu se maimuțăresc decât pe grecește, și, chiar când vorbesc românește, stâlcesc sărmana limbă de n-o mai înțelegi. În casă se făcuse prea cald. Tudor deschide fereastra. Aerul rece, proaspăt, al nopții, pătrunde în odaie, umflând perdelele. — Neamul acesta al nostru, ca toate celelalte, trebuie să aibă și el dreptul să meargă pe calea progresului. Pentru aceasta are însă nevoie de o conștiință puternică, urmează dascălul. Conștiința se luminează prin cultură. Dar numai prin cultură în limba strămoșească, înțelegi slugere? — Înțeleg, dascăle. — De altfel, visul cel mai drag al tuturor românilor a fost, din totdeauna, în afară de libertate și dreptate, înflorirea graiului curat și fără neghină al limbii românești… înflorirea gândirii noastre proprii… — În ce ogor, cărturarule Lazăr? — În ogorul său cel mai spornic, slugere, școala… — Adevărat, câți dintre fiii poporului, din care mulți s-ar fi ales în frunte la-nvățătură prin râvna și însușirile lor – nefiind o școală în limba românească – nu sunt siliți și osândiți să orbecăie veșnic prin negura neștiinței? Grăiește tare Tudor. Numai că eu știu încă una mai mult, dascăle Lazăr. Cartea este bună, nu spun. Și limba la fel. Dar ceea ce apasă pe cei de jos, în primul rând, e asuprirea boierilor români, greci și de toate neamurile, și a domniei fanariote, în slujba turcilor. Eu cred că numai azvârlindu-i pe toți aceștia de pe umeri, vom răsufla noi liberi… — Una fără de alta nu este cu putință, slugere Tudor, oftează dascălul. Tudor se plimbă prin odaie neliniștit, cu mâinile la spate. Se apropie de fereastră și trage cu nesaț aerul rece în piept. — Dascăle Lazăr, urmează el, cred că lupta domniei tale o deschide pe-a noastră… Sau, oricum, o ajută! Gheorghe Lazăr își aprinde tutunul din lulea. Este emoționat. — Pământul acesta a fost năpădit de buruieni netrebnice și mărăcini păgubitori, iar noi, amândoi, fiecare, cu uneltele lui, va trebui să-l curățăm! glăsuiește rar Lazăr. Tudor îl ațintește pe cărturarul firav, dar plin de însuflețire, cu încredere, în ochi. — De cum te întâlnii, mărturisește el, simții că-mi vei fi frate, învățătorule!… Un fluture de noapte de forma unei inimi pătrunde în odaie și se rotește în jurul lumânării. Peste cam două ceasuri o să se facă ziuă. În depărtare, arnăuții și-au reînceput goana. Trag cu pistoalele. — Și eu mi-am dat seama că-mi vei fi ca un frate, chiar înainte de-a te-ntâlni. De-aceea și doream să-ți mulțumesc domniei tale și să-i mulțumesc sorții că, pe neașteptate, mi-ai călcat pragul… Și să știi, pe toți câți te ascultă și te urmează îi voi socoti, de astăzi înainte, ca pe niște frați ai mei!… — Îți mulțumim din inimă, dascăle, însă acuma va trebui sa plecam! Piua nu se face ziuă. — Nu înainte de a vă da niște veșminte și două pelerine dintr-ale mele. Cam ponosite și peticite, ce e drept. Dar învălindu-vă în ele, vă veți putea strecura, nebănuiți de străji, prin târg și veți putea ieși pe porți. Tudor începe să râdă. — Nu te supăra dascăle. Ești foarte bun. Dar mi-ar fi nu știu cum să-mi îmbrac, în locul pantalonilor mei albi, oltenești, și a minteanului acesta cu găitane, niște straie nemțești. Și, afară de asta, continuă el, văzându-l pe dascăl ca s-a mâhnit, nu de straie am eu nevoie, ci de fierbintea inimă a domniei tale, s-o țin lângă a mea. Gheorghe Lazăr s-a înseninat din nou. — Ia-o, ți-o dăruiesc. Să bată împreună. Deoarece pentru sărmanul nostru neam urgisit bat ele amândouă. — Tare aș dori să te mai întâlnesc, dascăle, și să mai stăm de vorbă. — Aceeași dorință o am și eu, slugere. Zoican a hrănit, între timp, caii și i-a înșeuat. Lazăr deschide poarta. Cei doi fugari încalecă. — Pornim! Rostește Tudor. Rămâi cu bine, dascăle. — Mergi sănătos și cu izbândă, slugere. Caii pleacă în galop, răscolind pietrele și praful drumului. În zare, către palatul domnesc, cerul s-a împurpurat.  

DOUĂ DRUMURI   Lopețile plescăie surd și se aude scrâșnitura lemnului bărcii frecându-se de pietrele din mal. Oltul curge, tăcut, dar frământat, la vale. Miroase puternic a nămol și a plante de apă putrezite. În stânga, se zărește moara domnească, iar către dreapta se întind livezi nesfârșite de cireși și de vișini. Cerul este verzui și presărat cu stele, care se oglindesc, se sfărâmă și se orânduiesc la loc, în apa neliniștită a râului. — Cine-i acolo? Slugerul Tudor? Întreabă o voce. — Eu, îi răspunde alta. Tudor sare din barcă și împreună cu cei doi haiduci care îl așteptaseră la mal începe să urce coasta. De dimineață a plouat și pământul alunecă. — Șăt rarul a sosit? — Nu încă. Și ne mirăm și noi că-ntârzie. Nu are obiceiul acesta, rostește un haiduc. — Eh! a veni îndată! Glăsuiește al doilea. Pesemne mai avu căpitanul fo treabă cu boierii. Da’ nu tăcurăți calea degeaba, vă-ncredintăm!… — Căpitanul nostru când spune o vorbă-i vorbă. Încă nu se văzu să și-o calce fodată! zice din nou întâiul. O umbră li se ivește în față. Este un alt haiduc. Acesta aduce cu sine patru cai. Fără să scoată vreo vorbă, îi încredințează fiecăruia dintre cei sosiți dârlogul câte unui cal. Bărbații încalecă. Tropotul cailor turbură liniștea, altminteri, neclintită, a nopții adânci de toamnă. Departe, la marginea livezilor, se văd niște movile vinete tivind zarea și semănând cu mușuroaiele de cârtiță. Acestea sunt bordeiele în care locuiesc clăcașii de pe moșiile de dincoace de Olt ale marelui boier din Divanul domnesc Brâncoveanu. La cotitura drumului, acolo unde începe pădurea de stejar, care se întinde deasă ca peria până la Slatina, se vede o butcă înconjurată de călăreți. Dintre călăreți se desprinde unul și le iese înainte. — Tudore! — Iancule! Cei doi bărbați, așa călări cum sunt, își strâng mâinile. — Ce se-ntâmplă aici? întreabă Tudor. — Ce să se-ntâmple? râde tăios haiducul. Medelnicerul Pangal, egumenul Filotie, logofătul Păun și sameșul Grigorie se puseră în sara ce trecu pe petrecere. Au petrecut ce-au petrecut și le-a venit chef de plimbare, la aer curat, noaptea. Și, fiindcă nenorociții de țărani nu le găsiră îndată niște cai mai de soi, au poruncit să fie puși ei în hamuri. Știi și tu prea bine cine sunt egumenul și boierii aceștia!… Unul îi jefuiește pe țărani, sporind, cu de la sine putere, birul. Ceilalți nu sunt   mai vrednici. Se băjenește lumea de groaza lor. Fiare, fiare turbate. Asta sunt, Tudore! Căpitanul haiducilor s-a aprins. Vorbind, își înfipsese unghiile în carne. Sângele picura. „Ce ochi!… Ce ochi arzători are, gândește Tu dor. Și cum îl doare suferința țăranilor, mai rău decât a lui”. — Noroc că, dintr-o întâmplare, venind să te găsesc pe tine, întâlnii butca, continuă Iancu. Și, dacă văzui asta, poruncii să coboare preacinstitele fețe. Să-i fi văzut pe făloși ce se mai jeleau și cum cereau iertare. Slobozii pe țărani. Îi șuii în caleașcă. Și înhămai în loc fețele boierești. Acum cam osteniră… Ajunseseră lângă butcă. Boierii și egumenul se prăbușiseră în hamuri, aproape leșinați. — Am să-i stârpesc fără nicio milă! Și, chiar în noaptea asta le voi da foc conacelor și caselor în care locuiesc. — Îndură-te și miluiește-te de noi, cade în genunchi în fața haiducului egumenul Filotie. Și domnul o să te binecuvânteze. — Îndură-te de noi, urlă și Pangal, smucindu-se în hamuri, boierule șătrar!… — Eu nu mai sunt boier șătrar. Sunt căpitan de haiduci! îi taie vorba Jianu. Hai, ridicați-vă! — Și voi – se adresează țăranilor aflați pe jilțul căptușit cu perne de mătase al butcii – puteți trage de hățuri. Unul dintre aceștia apucă în mâini hățurile și izbește cu biciul. Boierii se ridică. Se încordează în hamuri, gemând, și butca se urnește. — Fiare!… Fiare turbate!… Lupi sângeroși! Asta sunt! Pământul să-i înghită!… blestemă Iancu Jianu. — Înainte!… înainte, tâlharilor!… poruncește moșneagul. Și butca se Urăște mai departe, legănându-se însoțită de gemetele boierilor, de pleznetele de bici ale țăranului și haiducilor. — Drumul acesta pe care mergi tu, Iancule – îi spune Tudor, cam cu o jumătate de ceas mai târziu, pe când se găseau amândoi într-o colibă de crengi, clădită de haiduci în pădure – are, desigur, rostul lui. — Iau înapoi boierilor ceea ce ei au răpit și le-mpart sătenilor și, mai ales, clăcașilor. Altă cale nu văd să împlinesc dreptatea. — Și, totuși, Iancule, drumul acesta al tău mi se pare prea-ngust. — Nu te-nțeleg ce spui. Lupta mea pentru cei necăjiți e sfântă, oriunde și oricum. Nu-m i doresc altceva decât să lecuiesc arsura nedreptății și-a suferințelor pe care le îndură bietul nostru norod. Și asta o voi face, orice preț aș plăti. — Nu ar fi bine să ne unim cu toții, să chibzuim mai adânc, să ne pregătim?… — Oh, numai chibzuință și chibzuință, se necăjește Iancu. N-am inima cu zări atât de largi ca tine, pandurule. Și buba este coaptă! Trebuie să lovim!… — Mi-a fost dat, cu puțină vreme în urmă, să cunosc un adevărat om, mai glăsuiește Tudor. Un mare cărturar transilvănean. Numele acestuia e Gheorghe Lazăr, un dascăl din Avrig, cu înaltă învățătură, nu numai teologhicească, ci încă și matematicească, inginerească și filozoficească, și nu știu de mai care. Am stat cu el de vorbă. Și de la el am învățat că, pentru a învinge, este neapărată nevoie ca să trezim poporul. — Norodul suferă și eu îi fac dreptate, cum îmi stă în putință. Așa cum ai văzut! Dreptate haiducească!… N-am vreme să aștept! — Iancule!… Iancule!… îmi pare rău că nu ne înțelegem și că nu crezi îndeajuns în puterea de fier a unirii… Haiducul sprinten, cu mișcări iuți, dă la o parte perdelele de crengi ce acoperă intrarea bordeiului, și, la lumina lunii, desface o lădiță. Din lădiță scoate o fâșioară albă de pânză și un capăt de brâu. — Iată. Atât mi-a mai rămas! îi spune el lui Tudor. Tu mă-ndemni la răbdare. Și să aștept să se lumineze norodul, așa cum te-a învățat pe tine Gheorghe Lazăr. Și să se unească? Dar cum să am răbdare? strigă haiducul, mușcându-și buzele. Cum? Atât mi-a mai rămas!… Pandurul se apropie de Iancu și, în lumina lunii, privește fâșioara de pânză. Inima i se strânge. — Dar bine, aceasta este o bucată din narama pe care eu i-am adus-o în dar, Ancuței, surorii tale, în ziua de Crăciun, mărturisește Tu dor. Ce s-a-ntâmplat cu ea? — Ce s-a-ntâmplat? Ancuța, curata mea surioară, pe care ți-o hărăzisem ție de soață, mi-a fost furată, acum trei luni, de cârcsărdarul Stoica. Și tot cu acel prilej, mi-a fost ucisă mama. Capătul acesta de brâu, găsit în scrumul casei din Drăgășani, este din brâul ei… Pandurului îi zvâcnesc tâmplele. — Și unde se găsește Ancuța? O voi scăpa… — Ei, vezi? Șoptește cu lacrimi în ochi haiducul. Într-o împrejurare ca aceasta nici tu, care ești stăpânirea întruchipată, nu te poți stăpâni. Atâta că Ancuța, dragă Tudore, nu știu, de scârbă, ori durere, pieri. Și am jurat să-l ucid, cu mâna mea, pe ticălosul Stoica, chiar pe mormântul ei. Al ei și-al mamei noastre, fiindcă le-ngropai în același mormânt. Așa că, vezi și tu de ce nu pot avea răbdare, nici vreme. De ce nu pot privi, ca tine, înainte, ci numai înapoi. Și nu mă mângâie decât pelinul faptei. Mă înțelegi sau nu? Tudor oftează greu. — Te înțeleg. Și știu ce-i sânt dator Ancuței… Și ție, că mă scăpași o dată de niște arnăuți. Cu două vieți îți rămân dator, Iancule… însă mă bucuram dacă mă-nțelegeai și tu, și, înfrângându-ți durerea, mă ajutai în ce mă străduiesc… — Și eu mă bucuram să vii cu mine-n codru. Așa nădăjduiam. — Drumurile noastre, oricum, duc spre același țel… — Duc spre același țel, și, poate, mai devreme sau mai târziu, se vor încrucișa…  

DREPTATE ȘI SLOBOZENIE   Opriți-vă!… Opriți-vă!… Oamenii se opriră. De sus, curgeau fulgi mari și grei, ca niște fluturi înghețați, legănându-se leneș. — A venit slugerul? — Adâncaurea sosi! Noaptea se îngemăna cu ziua. Pe umerii sumanelor și pe căciuli, zăpada se clădea spornic. — Voi de unde veniți? — Noi de la Tâmna. Da’ voi? — Din Măgura… Șușaru… Tismana… Aninoasa… Bodrogul vechi… Dodâra… Mulțimea se frământă pe întreg platoul și până lângă Motru. — Și zi, începem hora? — Ne-ajunge, fraților!… Că nu se mai putea. — Da’ unde ziserăți că este slugerul? — Este în casa lui Purec, îi lămurește pe oameni un bătrân. — Adineaurea intrară căpitanii să se mai sfătuiască… — Sfatul e tare bun… că, fără el, la luptă… cam greu… Murmurul oamenilor s-a făcut clocot. — Da’ vine chiar acuși… — Uite-l că vine… — Uite-l!… Un corn sună prelung și vesel, ca atunci când boierii, cu câinii adunați, se pregătesc să plece la vânat. — Loc!… Loc!… strigă moșneagul. Sosește slugerul cu căpitanii. Îmbrăcat într-o șubă lungă și albă, cu o căciulă înaltă de hârșie[1] pe cap, urmat de omul lui de credință, Zoican, și patru căpitani, Tudor trece călare prin mijlocul mulțimii. Aceasta se agită și se tălăzluește. Ninsoarea s-a întețit. Glasurile vuiesc. — Tudor!… Tudor!… Tudor din Vladimiri!… Tudor!… Strângându-și în frâu calul, slugerul înaintează până la o movilă. Alături se găsește un meterez de lemn. Aici descalecă și urcă pe meterez. — Tăcere, fraților!… îi îndeamnă moșneagul pe cei din jur. De la brâu, Tudor scoate un sul lung de hârtie. Îl desface atent. — Tăceți!… Tăceți!… Vorbește!… se îndeamnă pandurii unii pe alții. — Fraților, lăcuitori ai Țării Românești, rostește tare Tudor, veri de ce neam veți fi!… Cât este locul acela de întins, nu se mai aude nici măcar o șoaptă. Numai glasul lui Tudor bubuie ca un tunet. — Nicio pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iese înainte, dai cu ciomagul de îl lovești, ca să-i iei viața, care de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dară pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?… — Până când?… Până când?… Codrii parcă se clatină și munții întreabă, nu oamenii: — Până când?… Până când?… — Veniți, dar, fraților, urmează Tudor, cu toții, cu rău să-i pierdem pe cei răi, ca să ne sie nouă bine!… care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci… Se frământă pământul în adâncuri? Se zguduie lumea? Cerul se rostogolește? Într-un singur, uriaș, glas, mulțimea pandurilor răspunde: — Te vom urma până la moarte și dincolo de ea! Îți jurăm!… Steagul din mătase albastră, lung de doi metri, având pe el vulturul lui Negru Vodă între ramuri cu frunze, flutură furtunos. — Îți jurăm!… îți jurăm!… Arată-ne din nou cum este fața dreptății!… nu încetează să răspundă mulțimea chemărilor lui Tudor. Însă acesta continuă: — Și iar să știți că nimeni dintre noi nu este slobod, în vremea acestei adunări – obștii folositoare – ca să se atingă măcar de un grăunte, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășean sau țăran, sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească… — Poruncile ce ni le dai le vom urma întocmai! — Să guste și boierii din mămăliga noastră cu lacrămi de sânge!… — Mă urmați?… Sunteți gata?… întrebă, în sfârșit, Tudor. — Te urmăm!… Suntem gata!… — Să pornim dar! — Să pornim!… Să pornim!… Zoican, ținând în mână steagul, călărește înainte. Tudor în urma lui, cu ochii sclipitori. Și toată acea mulțime, ca o mare în clocot, pornește după ei, prin ger și zăpadă, cu căpitanii în frunte. — „Dreptate și slobozenie!” vestesc pandurii bucuroși oamenilor din sate și orașe. Pământurile boierești, mânăstirești și ale tuturor celor ce au săvârșit nedreptăți se vor lua, urmând a fi împărțite țăranilor. Birurile grele se vor înlătura și drepturile pierdute ale norodului se vor redobândi. Oastea înaintează și cântă cântecele alcătuite pe drum de bătrânul lăutar Niță Băloi din Plenița, acela căruia boierii i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă, ca să nu mai poată cânta la lăută și să nu mai răscoale, cu viersul lui, poporul. I-au tăiat degetele, ce-i drept, dar nu i-au putut smulge sufletul. Și sufletul îi este alături de Tudor. Odinioară, Niță Băloi alcătuise un cântec care începea astfel:   Toate plugurile umblă, Numai plugulețul meu L-a-nțelenit Dumnezeu!   Acum, ascultând și el alte cântece dintre cele cu care au venit pandurii la oaste, contopindu-le toate, i-a croit o urmare:   Uite, c-a dat Dumnezeu Să umble și plugul meu! Să trag brazda dracului La ușa spurcatului. O brăzduță d-ale sfinte. Să țină ciocoiul minte. Să-ți arunc un semănat, Cu sângele meu udat. Ploaie, măre, d’apă vie, Ce sămânța ți-o învie. Să mi-ți dau un semănat, Cum demult nu s-a mai dat. Semănat de potecași, Să răsară românași. Semincioară d’aia, nene, Tot cu ochi și cu sprâncene. Sămânță de plumb, de fier. Ce mi-ți crește pân’ la cer!…   Mânăstirile oltenești, cum ar fi Tismana, Strehaia, Motru și altele în care se cuibăriseră boierii, toate conacele și întăriturile din drum, au fost cucerite și transformate în cetățui ale Adunării Izbăvitoare. Orașele și satele, unul după altul, li se alăturară. Numai marii boieri pier dinaintea oștii norodului, parcă purtați de vânt. Divanul a trimis o scrisoare, cerându-i lui Tudor să renunțe la luptă, făgăduindu-i în cazul acesta iertarea, iar dacă nu se va supune, amenințându-l cu moartea. Pandurii, moșnenii, clăcașii, târgoveții, boiernașii și toți câți sunt de partea oștii izbăvitoare au fost adunați. Li s-a citit răvașul Divanului. Și toți au dat răspunsul: — Noi nu vom lăsa armele, pentru că suntem hotărâți să-nvingem sau să murim laolaltă cu slugerule… După aceea, s-a dat poruncă oștirii să plece mai departe. Alături de Tudor se aflau, călări, Nicolae Zoican, căpitanii Minai Cioranu, aghiotantul său, și Enache Calețeanu, comandantul tunurilor, (din care, ce e drept, deocamdată niciunul nu funcționa, fiindcă erau stricate). Pe toți aceștia îi urma bătrânul lăutar Niță Băloi, din Plenița, cel cu degetele tăiate, călărind însă ca un tânăr și având o sabie la șold (pe care, nemaiputând s-o țină cu dreapta, o mânuia, la nevoie, cu stingă). Și mulțimea cânta ceea ce Niță Băloi compusese doar cu o zi înainte:   Mi-am vândut și cămășoara, Și-mi cumpărai săbioara! Plugulețul meu nebun, Cum te prefăcuși în tun! Vezi, așa mai poți ara, Să mai scapi de angara!   O mare mâhnire o simțea totuși Tudor, în suflet, fiindcă mai erau unii care-i slujeau pe vrăjmași, în rândurile oastei trimise de Divan pentru a-i ține calea se aflau și moșneni strânși cu făgăduieli sau cu amenințări. — Oamenii aceștia, obișnuia să spună el, vor veni curând, în rândurile noastre! Zilele însă se perindau și ei întârziau să-și dea seama că datoria lor este să treacă în tabăra lui Tudor. Dar iată că, într-o dimineață, oastea Divanului, se sub conducerea marelui vornic Nicolache Văcărescu, după o îndelungată pregătire de luptă, dezlănțuie atacul hotărâtor. În cursul acestei bătălii trebuia nimicită „ceata de rebeliști”. Îmbrăcat într-o șubă luxoasă de samur și cu o căciulă uriașă pe cap, marele vornic Nicolache își privea din depărtare, cu mulțumire, trupele de arnăuți pedeștri și călăreți bine înarmați, care înaintau. În fruntea pandurilor se afla Tudor. Deodată acesta, fără să-și scoată sabia, în timp ce pandurii rămân pe loc, pornește singur în întâmpinarea oștii Divanului. — Dați buzna!… Dați năvală!… țipă, din spate, Nicolache. Arnăuții grăbesc pasul, însă nici căpetenia oștirii revoluționare, nu-și contenește drumul. — Trageți!… Trageți în ei!… poruncește boierul. Tudor nu se înspăimântă. Oastea Divanului înaintează. Nu duce însă armele la ochi și pasul îi este din ce în ce mai șovăielnic. — Trageți!… Trageți în el!… Distanța dintre Tudor și oastea boierească se micșorează neîncetat. Vocea lui Nicolache s-a subțiat ca ața. — Ce? Ați înnebunit? Divanul poruncește… Trageți în „rebeliști”… Mitropolitul… Țara… — Opriți-vă! ordonă comandantul pandurilor, calm, oastei Divanului. — Foc!… Foc!… Foc.!.. Împușcați-l! sughiță Nicolache. — Noi vă socotim frați. Și, dacă vornicul dorește să slujească pe cei ce ne urăsc, eu îl poftesc să vină și să lupte cu mine! La auzul unor asemene cuvinte, întreaga oaste își întoarce capul spre Nicolache și clocotește în râs. Vornicul este slab, cocoșat și nici nu se pricepe să mânuiască sabia. Rândurile oastei Divanului se strică. Strigăte izbucnesc: — Noi nu tragem în frați!… Oastea Divanului și oastea revoluționară fraternizează. — Trăiască Tudor!… strigă și unii și ceilalți. Trăiască Tudor din Vladimiri!… Trăiască domnul Tudor!… — Unde e Nicolache? Să-l aducem aici! Dar Nicolache fuge călare către Craiova, urmărit de panduri, tremurând tot de spaimă. — Întoarce-te! îi răcnește unul dintre aceștia. Te-așteaptă domnul Tudor! — Să dai ochii cu el! îl completează altul. Tot în aceeași zi, cam peste șase ceasuri, Tudor mai are parte de încă o bucurie. Prin ninsoarea măruntă, străjile pandurești văd apropiindu-se o ceată de bărbați în poturi[2] și mintene, cu căciuli ascuțite. Ceata venea călare, cântând:   Sunt născut pe frunzi de fag, Ca să fiu la lume drag. Și-s scăldat de mic în Olt, Să mă fac viteaz de tot; Și-s frecat cu busuioc, Să am zile cu noroc.   — Cine să fie oare? Se întreabă pandurii. Atâta că de răspuns nu mai este nevoie. În fruntea cetei sale viforoase de foști haiduci, Iancu se apropie în galop de prietenul și fratele său Tudor. — Iartă-mă, Tudore, spune el, deschizându-și larg brațele. Iartă-mă și primește-mă împreună cu toți acești flăcăi pe care ți i-am strâns – în rândurile tale. Cel care a avut dreptate ești tu. Căci drumul ridicării întregului norod, în numele dreptății și slobozeniei, este singurul bun! Mă ierți și mă primești? — N-am pentru ce te ierta, deoarece și lupta ta a fost la fel de folositoare celor năpăstuiți, recunoaște Tudor.. Și, dacă în această frumoasă zi de iarnă veniși să te unești cu pandurii, înseamnă că totul este și va fi cum nu se poate mai bine și că vom birui! Vino-n brațele mele!…     [1] Hârşie — blană neagră de miel cu lână măruntă, creață. [2] Pantaloni largi în partea de sus,. Strânși pe pulpe și împodobiți cu găitane.

MUGUR, MUGUREL   Pământul – ușor zbicit de vântulețul cald ce suflă neîncetat de trei zile – miroase a primăvară. Mugurii pomilor au început să se umfle. Prin grădini gospodarii au săpat pământul înțelenit și se pregătesc să-l semene. Cerul scânteiază sărbătorește și toate clopotele Bucureștilor – în afara celor de la mitropolie – trase de cetele de băiețandri, care au năvălit încă din zorii zilei prin biserici și mânăstiri, sună asurzitor. În tabără, Tudor a poruncit orânduirea, în formație de marș, a pandurilor. S-au ales dintre ei aceia care au cele mai frumoase și mai bine întreținute veșminte, de-o parte cei cu poturi și mintene de postav cafeniu, de alta, cei îmbrăcați în alb. Pentru a face o cât mai bună impresie asupra bucureștenilor, Tudor a poruncit ca aceia care se bucură de o îmbrăcăminte mai acătării, dar nu au în schimb puști, pistoale sau săbii, ci numai furci, lănci și topoare, să ia cu împrumut armele de la ceilalți. Tunurile, reparate de Gheorghe Lazăr și de elevii lui, și puse în stare de a funcționa lucesc de parcă ar fi noi. De altfel, toți elevii dascălului Lazăr, s-au strămutat din școala de la Sfântul Sava, aici, în tabără. Unul dintre ei, Petrache Poenaru, lucrează chiar în secretariatul de taină al lui Tudor. Alți doi sunt de asemenea grămătici. Iar toți ceilalți au fost împărțiți de Lazăr, unii pentru împlinirea anumitor treburi cu caracter ingineresc (măsurători, trasări de șanțuri, clădiri de metereze sau fortificații), alții la conducerea atelierului de reparatul armelor și, în sfârșit, alții fie la calcularea tragerilor pe câmpul de instrucție, fie ca dascăli ai acelor panduri care vor să învețe cititul, socotitul, istoria și geografia patriei. Tudor însuși s-a îmbrăcat astăzi în straiele cele mai bune: o dulamă cafenie, închisă în bumbi de argint și cu chepcenul[1] albastru deasupra. Peste pletele castanii, lucioase, poartă căciula de hârșie obișnuită, înaltă și cu fundul din postav alb. Sabia, bine ascuțită de unul dintre elevii lui Lazăr. Și-o ține agățată cu o curea, pe sub chepcen, la șold. Nu mai departe decât aseară, pe când se sfătuia în cort cu Ilarion – devenit de curând episcop – dascălul Lazăr le-a cerut îngăduința să intre. — Măria Ta! i-a spus el, pășind cu sfială ca întotdeauna sub cort. Lui Tudor nu-i plăcea să i se spună astfel. S-a ridicat în picioare și i-a ieșit în întâmpinare. — Rogu-te, dascăle, să nu-mi mai spui „măria ta”. Întreaga tabără vuia de glasurile bucuroase și pline de speranță ale pandurilor care intonau în cor: „Mugur, mugurel”… vestitul cântec al revoluționarilor de la 1821, alcătuit, ca mai toate cântecele din acea vreme, de bătrânul lăutar Niță Băloi.   Mugur, mugur, mugurel. Mugur, mugurel, Ia fă-te mai măricel, Mugur, mugurel, Că ne-am săturat de iarnă. Mugur, mugurel, Și de greutăți în țară, Mugur, mugurel.   Dascălul Lazăr, firav, uscățiv, îl privea pe Tudor, cu o nețărmurită dragoste. — Și atunci… cum să mă adresez… măria ta? — Adresează-te: „slugere”, la fel ca și-nainte, și-așa cum îmi spun prietenii apropiați, că doară și domnia ta faci parte dintre ei. Dare ce se întâmplă? — Mai întâi, am aflat prin mijlocirea unuia dintre școlarii mei, fiul neguțătorului Teii, că ticălosul bimbașa Sava face stricăciuni podurilor, ca să nu poată trece mâine peste Dâmbovița oastea pandurilor!… — Fii liniștit, dascăle Lazăr, de ce le este frică tot n-au să scape. Mâine de dimineață intrăm în București, oricâte piedici ar încerca să ne pună în cale și Sava, și boierii… — Al doilea, a urmat Lazăr, din Transilvania… Dar n-a apucat să-și isprăvească fraza și s-a oprit, rămânând câteva clipe cu ochii pierduți în zare, încercând să prindă înțelesul acelor cuvinte din cântecul revoluționarilor, pe care încă nu avusese prilejul să le asculte.   Bate-i, doamne, pe ciocoi. Mugur, mugurel, Cum ne bat și ei pe noi, Mugur, mugurel. Când ciocoiul e-n putere, Mugur, mugurel, Ne strivește în picere, Mugur, mugurel. Ne înjugă ca pe boi, Mugur, mugurel, Și ne tunde ca pe oi, Mugur, mugurel. Din câmpia românească, Mugur, mugurel, Piere floarea vitejească, Mugur, mugurel…   — Nu vrei să-ți termini vorba? a întrebat, nerăbdător, episcopul Ilarion, care mai ascultase cântecul. Ce vești ți-au mai sosit din țara domniei tale? Auzind cuvintele episcopului, Lazăr a tresărit și i-a grăit cu mustrare: — Țara mea este și-a celor de-aici, după cum tara celor de-aici este și tara mea, căci toți, laolaltă și cu moldovenii, suntem români… — Asta, e drept, așa e, a încuviințat Tudor. Sau, mult mai bine zis, așa ar trebui să fie… Dar nu voi să te necăjești dascăle. Episcopul Ilarion nu gândi să te supere. Știi bine cât ține la domnia ta și cât te prețuiește. Cuvântul „țară” îl rosti doar așa, cum ar fi spus „pe meleagurile domniei tale”… — De bună samă că numai în acest chip trebuiau primite cuvintele mele, recunoscu, roșindu-se, episcopul. Și, totuși, ce vești ai mai primit din Transilvania? — Fratele meu mi-a trimis o scrisoare. Zice că-n Transilvania oamenii sunt încredințați că, îndată ce vei isprăvi, domnia ta, Tudore cu boierii din Țara Românească, te vei urca în sus, pe Olt, pe la Boița, să le aduci și lor dreptatea contra domnilor nemeși și slobozenia nădăjduită. Iată!… Și Lazăr, desfăcând scrisoarea, i-o arată lui Tudor. Zice fratele meu că unul, Adam Bedie, din Sulighete, de la Hunedoara, umblă peste podișul Transilvaniei și, unde întâlnește mai mulți țărani, scoate din șerpar o țâdulă, pe care le-o citește. Privește și copia țâdulei. „Se face înștiințare, în tara de dincolo, că s-a ridicat un crăiut, cu numele de Todoraș. Întâi, cu puțină oaste; dar, din zi în zi, oastea sporește mereu. Norodul tot, ține cu el, că vrea să facă dreptate. Și de-o sfârși cu bine lucrul acolo, în Tara Românească, până-n Paști o da și-ncoa!…” — Să se-mplinească totul cu bine, dascăle! — Iar la Sângătin, oamenii au fost chemați cu clopotele ca-n vreme de răscoală… — Auzi?… Auzi? se minunează Ilarion. — Și unul, Toma Voina a spus că, de cum vei ajunge domnia ta în Transilvania, el va fi cel dintâi care te va urma. Iar oamenii au strigat cu toții că nimeni nu va lipsi atunci să nu-i dea ajutor crăiuțului lor Tudor… — Tuturor celor cu inima curată, fapta le va ajuta la împlinirea gândurilor, mai spune Ilarion. Tudor l-a cuprins pe învățatul său prieten transilvănean pe după umeri. — Nu vom uita, niciodată, dascăle Lazăr, i-a grăit el, și nici norodul nu va uita, că, înfruntând toate greutățile, ai pornit, cu dragoste și sârg, din ținuturile de peste munți, luînd-o de-a lungul Oltului, cu cartea-n mâna dreaptă. Și, așa cum Negru Vodă din poveste și-a ținut sabia, tot astfel ai descălecat și domnia ta cu cartea în Țara Românească, s-o scoți din beznă, prin lumina învățăturii, ca să se-așeze la loc de cinste în rândul popoarelor de seamă ale lumii. Chipul uscățiv al lui Lazăr s-a îngălbenit de emoție. — Măria ta… Slugere… Este prea multă și prea nemeritată, cinste… Ce Negru Vodă, eu, un biet amărât dascăl cu straiul peticit?… — Dar dascălul acesta cu straiul peticit a trezit sufletele, făcându-i pe cei de aici să-și prețuiască limba și să fie mândri că se numesc români… — Măria ta… Slugere… — Într-un anume fel, așa cum ți-am mai spus, ne-ai deschis calea nouă, celor îmbrăcați în cămașa morții, care ne ridicarăm cu armele, ca să înlăturăm, pentru totdeauna, rușinea de a fi jefuiți, urgisiți, înjosiți și călcați în picioare, în însăși casa noastră… — Iar eu… eu n-am făcut altceva decât am răspuns unei chemări a neamului… Atâta tot… — Atâta tot? După izbândă, acestui dascăl plin de merite și modestie, ne gândim, făgăduiește Tudor – nu-i așa, frate Ilarioane? Să-i dăm în samă nu numai dregătoria școlilor, ci și toate treburile culturalicești din tară. — Măria ta… slugere, să nu mai vorbim despre asta. Mie încredințează-mi, dacă mă socotești vrednic, doar tipăritul cărților în limba românească și lasă-le altora dregătoriile — Numai că, până una alta, să nu ne pierdem cu gândul în visări îmbietoare, iubite dascăle, ci să ne îngrijim ca noii sosiți din Transilvania să fie găzduiți, ospătați și îmbrăcați în haine ostășesti, așa cum se cuvine… — Alerg, alerg… și-a luat îndată seama Lazăr. — Dascăle, dascăle… a murmurat în urma lui, surâzând, Tudor. — Dascăl fără de arginți, a recunoscut Ilarion. Numai inimă și suflet. Nimic pentru el, totul pentru țară. Parcă ați fi gemeni. Inima Transilvaniei și inima Olteniei, înflăcărate de aceleași năzuințe românești, au ajuns să bată alături… — Și inima Moldovei bate la fel! a tuturor românilor… — A tuturor iubitorilor de adevăr și dreptate bate la fel!… Și toți, în aceeași măsură, vor trebui să-și recâștige drepturile!…   Alaiul, avându-l în frunte pe Tudor călare, înaintează cu voioșie, spre București. Clopotele bat. Un pandur, trimis înainte, se întoarce în grabă și vestește că, la barierea Podului Calicilor, s-a strâns norodul ca frunza și ca iarba, și-l așteaptă pe Tudor, intonând cântecul revoluționarilor. Într-adevăr, de departe, răsună murmurul și zvonul abia înțeles al mulțimii:   Ciocoiul e-nveninat, Mugur, mugurel, Unde prinde tot stârpește, Mugur, mugurel. Floarea, iarba nu mai crește, Mugur, mugurel, Bate-i, doamne, pe ciocoi, Mugur, mugurel, Căci e chin și-amar de noi, Mugur, mugurel, Căci e chin și-amar de noi, Mugure, mugurel.   Pe măsură ce trece timpul, cerul e din ce în ce mai albastru și mai strălucitor. Pașii celor două mii de panduri bine instruiți în tabără de căpităniilor, călcând la unison, răsună până hăt departe, de parcă ar fi pașii unui singur uriaș. Cei cinci sute de călăreți, cu chivăre lucitoare și sulițe, jucându-și în frâie caii, sosesc pe urma lor. De cum ies din temeiul pădurii și ajung la barieră, mulțimea izbucnește în ura le. Tudor descalecă. Scoate din săculețul de piele galbenă de capră (cusut de mama sa) de la oblânc, o pâine mare, rotundă, proaspătă, aurie, plăcut mirositoare. Și așa, cu pâinea în mână și sabia la brâu, deschide drumul pandurilor prin mulțime. — Trăiască domnul Tudor din Vladimiri! strigă în delir, cavafii, tabacii, făinarii și toți ceilalți meșteșugari, micii neguțători și cărturari de toată mâna, bătrânii, femeile și copiii. Clopotele bat și Tudor —avându-l, în dreapta, pe episcopul Ilarion, și în stânga, pe vechiul său tovarăș de arme Ni colac Zoican, urmat de Gheorghe Lazăr, Petraclie Poenaru, căpitanii Cioranu, Iancu Jianu, Mâlcomete, Enache și alții – răspunde din toată inima mulțimii care îl întâmpină cu entuziasm nestăvilit, îl slăvește și însoțește gălăgioasă alaiul. Flori timpurii, culese de copii și tineri din pădure – mai ales ghiocei și violete – însă și altele, dintre cele crescute cu grijă de gospodine în ghivece păstrate la căldură în timpul iernii, i se aruncă în cale. Nu e pandur sau arnăut (din cei care au trecut de partea domnului Tudor), care să nu poarte la chivără sau la căciulă, la armă sau la   piept, o floare, dată de vreo copilă frumușică sau o nevastă, uneori împreună și cu o sărutare. Steagul albastru, cu ciucuri, fâlfâie glorios. Și clopotele sună, sună – vestind intrarea pandurilor în București. Deoarece știe că podurile de peste Dâmbovița au fost stricate de bimbașa Sava, sluga dușmanilor, slugerul dă poruncă alaiului s-o ia spre Curtea Veche, să urce pe urmă către mitropolie. — Acolo să se citească proclamația în auzul boierilor și preasfințitul mitropolit Dionisie să slujească! Numai că, ajungând alaiul în dreptul crucii de la poalele dealului, arnăuții lui Sava se pornesc să tragă cu puștile în văzduh, în semn de amenințare. — Pe ei… Pe ei, vânzătorii! se înfurie mulțimea. O ceată de băieți, fii de meșteșugari, neguțători și chiar de boiernași bucureșteni, apucând fiecare de pe unde poate bucăți de lemn și pietre, încep să zvârle cu ele, mânioși, către mitropolie. — Slugere, dă-ne voie să pornim noi atacul! îi cer îngăduința doi dintre căpitani, Jianu și Mâlcomete. Iar clopotele de la bisericile și mânăstirile Bucureștilor, trase de băiețandrii din oraș, nu încetează să sune. — Până într-un ceas am trecut, ca nimic, peste ziduri… mai spune Iancu Jianu. — …și ți-l aducem pe Sava peșcheș! încheie Mâlcomete. Pandurii freamătă. O ură fără de seamăn împotriva boierilor îi bântuie pe toți. — Vânzători ticăloși!… Slugi fără de rușine!… Vipere otrăvite… Trebuie nimiciți… și călcați în picioare… Să-i răpunem până la u ml!… Mulțimea s-a înfierbântat. Un semn dacă ar face Tudor și totul s-ar preschimba într-un măcel. În clipele acelea, Ilarion înălță cârja episcopală. Rubinele și diamantele de pe mâner scânteiază într-un mănunchi de foc. — Mitropolia nu trebuie sub niciun chip lovită! Rostește el, sonor. — Dar, de pe zidurile ei, s-au tras focuri de pușcă! se împotrivește mulțimea. Să răspundem la fel… Episcopul se întoarce: — Tudore, îl sfătuiește el, încrede-te în mine. Nu-i bine și-nțelept să-ți începi stăpânirea asupra Bucureștilor prin vărsare de sânge. Și-așa dușmanii ți-aduc mereu învinuirea că ești prea crud și că nu-i ierți pe panduri când nesocotesc legea. Tudor s-a făcut palid. Privește încruntat către mitropolie. — Oh, Ilarionae, Ilarioane! Geme el din rărunchi. Tot tu mă sfătui și și mai acu o lună să nu-i jupoi de piele pe divăniți. Și nu putui să fac, precum făgăduisem, din pielea lor douăsprezece perechi de opinci pentru pandurii mei. Și iată-i că fugiră cei mai mulți dintre ei. Și astăzi, tot tu mă-nveți să nu-i lovesc, pe Sava, cum cere, vezi și tu singur, n rodu1. — Iartă-i încă oleacă. Să te întemeiezi. Peste puțină vreme ai să-l poți pedepsi pe Sava. Și nu numai pe el… — De n-ar fi turcii la Dunăre și nu m-aș teme să n-aduc ponos țării, zău, Ilarioane, că nu te-aș asculta… Episcopul răsuflă ușurat. — Bine faci că m-asculți. Ai să te-ncredințezi… Între timp, orele trecuseră. Se apropia amiaza. — Si-acum ce facem? Ce hotărâre iei? întreabă Nicolae Zoican. Tudor își ia privirea de pe mitropolie. — Ne așezăm în casele boierilor fugiți, cum a fost hotărât dinainte! Și restul poruncilor le veți primi la vreme. Pandurii pornesc în frunte cu ceaușii să-și caute gazdele. Dintre ei nu rămân locului decât foarte puțini și anume doar aceia care urmează să-i însoțească pe căpitani la toate răspântiile orașului, acolo unde aceștia trebuie să citească ultima proclamație a lui Tudor, dată în Cotroceni. Din mijlocul mulțimii, în momentul acela, se rup patru bărbați (unul foarte bătrân) și cinci-șase femei. Cad la picioarele lui Tudor. — Ridicați-vă! le poruncește el. Oamenii însă, învățați să se prosterne în fața tuturor boierilor și dregătorilor țării, nu se învoiesc decât cu chiu și vai să se ridice, și numai la îndemnul episcopului, al lui Lazăr și al lui Iancu Jianu. Tudor însuși îl ajută pe bătrân să se scoale din tină. — Fraților, îl îndemnă el. Spuneți ce-aveți pe suflet. — Mie, plânge bătrânul, aflând marii boieri că fiul meu ține cu Adunarea, mi l-au luat. Și, învinuindu-l că e răzvrătitor, l-au biciuit până ce l-au ucis. — Pe mine, bimbașa Sava, tot din aceeași pricină, mă jefui, de nu-mi rămase decât sufletul. — Iar mie, se jeluie o mamă, arnăuții mi-au răpit cele două fiice, una de doisprezece și alta de treisprezece ani. Și-acu’ s-a auzit c-ar fi fost duse în tabăra lui Sava. Și-acolo, numai în cămașă, sunt silite să joace și să cânte ca să-i înveselească pe arnăuți. — Scapă-ne de dureri!… Lecuiește-ne rănile și te-om sluji până la moarte!… Tudor, cu fiecare nouă vorbă ce o ascultă, simte că inima îi sângerează mai mult. Pentru oamenii aceștia chinuiți se ridicase. Și fiecare din ei numai în el nădăjduiau. — Înfățișați-vă mâine cu jalbele; dați-le acestui tânăr grămătic, răspunde el, arătându-l pe Poenaru. Și ne vom strădui să vă facem dreptate!… — Te binecuvântez, ca pe feciorul meu! zice bătrânul, căzând iar în genunchi. — Îți dorim să izbândești, maică, adaugă și femeia. — Îți dorim să izbândești, să te întărești și să ne luminezi!… glăsuiesc oamenii. Clopotele sună. Preoții, din porunca lui Ilarion, și-au început, la toate marile răspântii ale Bucureștilor slujbele. Căpitanii pandurilor și toți grămăticii lui Tudor citesc: „Fraților! Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile dumneavoastră sfânta dragoste cea către patrie, aduceți-vă aminte că sunteți părți ale unui neam și că, câte bunătăți aveți sunt răsplătiri din partea neamului către strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut…” Strigăte de bucurie răsună pretutindeni din cantonamentele pandurești. Cântecele alcătuite de Niță Băloi umplu cu larma lor toată cetatea urmașilor lui Bucur. „Să ne unim dar cu toții, mici și mari, și, ca niște frați, fii ai unei maici, să lucrăm cu toții împreună, fieștecare după destoinicia sa, pentru câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre!” Clopotele bat. La răspântii, locuitorii Bucureștilor ascultă proclamația, întrerupându-i însă destul de des pe căpitanii și gramatici cu uralele lor: — Trăiască Domnul Tudor din Vladimiri!… Trăiască Adunarea Izbăvitoare! Trăiască oastea pandurească! Trăiască slobozenia!… Trăiască!… Garda prințului Ipsilante – formată numai din tineri cu ochii sclipind de fanatism și îmbrăcați în uniforme negre – s-a înșirat pe două rânduri, de-a dreapta și de-a stânga scării de la intrarea palatului de vară al marelui ban Ghica. Ofițerul care-i comandă se află în capătul din dreapta al coloanei. Numele lui e Caravia. Este un bărbat foarte voinic, însă cu chipul buhăit de băutură și căruia vântul îi flutură pulpanele mantiei și mănunchiul de pene gaibele de la coiful de bronz. De altfel, vremea s-a stricat. Cerul este acoperit de hori și vântul șuieră înverșunat, ca toamna. Deodată, oșteanul din postul de observație al străjii anunță că Tudor și suita lui au trecut gârla Colentinei, prin vad, și vin către palat. — Mavrofori[2], drepți! comandă Caravia, cu voce ascuțită. Trâmbițele sună. Tobele bat mărunt. Și tinerii oșteni scoțându-și săbiile le prezintă pentru onor. Chipurile lor par cioplite în piatră. Cei mai mulți dintre acești tineri au fugit cu neînchipuite greutăți din Grecia, ca să se înroleze în „batalionul sacru”, a cărui deviză este: „Libertate Eladei sau moarte!” Acum vine rândul pandurilor. Înveșmântați în haine oltenești, albe, cu găitane cafenii și cu căciuli negre pe cap, pandurii sosesc în trapul vioi al cailor. Fac mai întâi un măiestrit ocol și își așază caii în rând, în dreptul mavroforilor. — Descălecați! ordonă căpitanul Mihai Cioranu. Pandurii se zvârl de pe cai și, ridicându-și palele[3], rămân înțepeniți. Între rândurile pandurilor și acelea ale mavroforilor, a rămas o cale largă cam ele trei metri. Prin acest spațiu liber, trece întâi Tu dor, călare pe armăsarul său, Aripaș. Pe urmă, huruind, vine butca lui Ilarion. Tudor sare din șa. Coboară și episcopul. Descalecă polcovnicii și căpitanii. Toți se strâng lângă sluger. La baza scărilor, se află cei doi prinți, frați ai lui Ipsilante, un general și un polcovnic. Vântul șuieră, smucind cu și mai multă îndârjire pulpanele mantiei lui Caravia care, scrâșnind din dinți, se jură că se va răzbuna cândva pe umilința aceasta de a fi fost silit se dea, cu mavroforii lui, onorul… unui om de țară valah. Norii, împinși de vânt, deschid pentru câteva clipe o poartă soarelui, lăsând ca palele pandurilor și săbiile mavroforilor să ardă în lumină. Un cal nechează scurt. După ce s-a sfârșit salutul, cei doi frați ai lui Ipsilante se îndreaptă spre Tudor și Ilarion și îi poftesc să intre. Îi urmează generalul, polcovnicii și căpitanii. Conduși cu o mulțime de reverențe și complimente, cei doi bărbați urcă, la început, pe scara de la intrare și apoi pe o alta din interiorul casei. Tudor, drept ca un brad și cu grumazul vânjos, îmbrăcat în chepcenul albastru, calcă pe trepte cu pasul lui semeț. — Bine ai venit, slugere, îl salută amabil, pe grecește, din capul de sus al scării, Alexandru Ipsilante.  Tudor, deși cunoaște greaca, tot astfel după cum știe nemțește, sârbește și turcește, îl lasă pe Ilarion să-i traducă salutul. Urcă, mai departe, liniștit, scările și, când ajunge sus, îi răspunde lui Ipsilante pe românește: — Bine te găsii, prințule! — Nu știi grecește, slugere? îl întreabă, intrigat, Ipsilante, în timp ce-l conduce în salon și îi îmbie un jilț. E limbă diplomaticească. Și nu-mi închipui vreun om de seamă în acesta țară care să n-o cunoască. — Ba o cunosc, cum de nu, recunoaște, pandurul, așezându-se simplu pe un scăunel plușat și lăsându-i jilțul îmbrăcat în catifea roșie – unde îl îmbiase Ipsilante să stea – episcopului Ilarion. Numai că mă gândii c-așa e cuviincios din partea mea să-ți răspund, în țara unde bunicul și părintele alteței tale, și alte rubedenii s-au străduit să dobândească scaunul domnesc, și unde însuși alteța ta ai trăit o bucată de timp… Prințul îl ascultă pe Ilarion traducându-i. Își răsucește puțin gâtul în gulerul înalt și tare al uniformei negre de comandant suprem al Eteriei[4] (uniformă tăiată în curmeziș de o eșarfă, pe care sunt brodate cu fire de aur două oase încrucișate, craniul unui schelet și deasupra o cruce) și râde stânjenit: — Bine, dar elina este nu numai o limbă d i pl om atic ea se ă, ci și cea mai de seamă limbă a lumii… Feciorul, cu dulceață și apă proaspătă, se apropie de Tudor, întinzându-i tablaua. Acesta îl refuză. — Fiecare din noi are dreptul să creadă că limba cea mai de preț a lumii este aceea pe care a-nvățat-o la sânul maicii sale… Dar să lăsăm aceste toate, prințule, și să vorbim mai bine de treburile noastre. Pentru ce m-ai poftit?… — Cu toții se simt intimidați în fața acestui bărbat mândru, care spune pe șleau tot ceea ce gândește. — Doream să știu… grăiește Ipsilante, vizibil indispus, cum privești Eteria?… Nervos, prințul își mângâie mustața și barbișonul tăiat în furculiță, pe care frizerul său i-l potrivește cu grijă în fiecare zi. Vântul s-a întețit și suflă în rafale, aducând cu el praf. Feciorul vrea să servească vinul. Dar prințul Cantacuzino – care de asemenea se află de față – îi face semn să mai întârzie. — Și dacă ești cu noi? adaugă Ipsilante. — Îngăduie alteța sa, întreabă Tudor, să-i dau răspunsul tot în limba română? Deoarece așa-mi pot eu mărturisi gândurile mai limpede… Ipsilante ridică mâna stingă. (Mâna dreaptă îi lipsește). Și glăsuiește rece: — Poți să vorbești cum vrei!… — Planul urzit de eteriști, cu țelul slobozirii pământului elin de sub călcâiul turc, mi se pare măreț! Mărturisește Tudor. Și, drept să spun, adineaori sosind și văzându-i pe mavrofori, mă cutremurai, prințule. Atâtea suflete curate s-au adunat aici, fără precupețire, și nu pentru petrecere, ci pentru moarte!… Prințul se înviorează. În cameră se produce mișcare. Iar Cantacuzino îi face semn aghiotantului său, prin ușa întredeschisă, că poate da ordinul să servească vinul. — Tot așa și pandurii noștri, pentru sărmana țară!… mai glăsuiește Tudor. Numai că noi, să ne iertați prințule, mai avem niște g înduri… — Ce gânduri mai aveți? se miră Ipsilante. — Norodul e sătul, piuă peste cap, de povara urgiei boierești… Lui Ipsilante nu-i prea este pe plac felul de a vorbi al lui Tudor. Așa că-l întrerupe: — Nu despre asta-i vorba!… Ci despre ce ne doare… — Pe noi, vechii lăcuitori ai țării, ne doare totul. Și turcul… Și despre ce-ți spusei… — Căpitanul nostru Iordache ne-a dat asigurări că, printr-tui legământ, pe care l-ați făcut împreună, ai jurat să ne-ajuți, schimbă cursul discuției Ipsilante. Tudor își umflă pieptul. — Am jurat să v-ajut să treceți Dunărea către patria voastră, ca să luptați acolo, așa cum ne-ai rugat și cum făgăduiai în proclamațiile către români. Și asta o r oi face. Îmi voi păstra cuvântul, dându-vă ocrotirea pandurilor, zaherea[5] câtă vreți și vite de povară. — Nu vrei să-ți unești forțele cu oastea Eteriei? Noi te putem oblădui!… Tudor zâmbește trist. — Așadar, iată gândul adânc al domniei tale. Numai că nouă, prințule, să ți-o spun verde, ne place să ne oblăduim noi înșine, în orice împrejurare. — Și țarul ne va trimite o oaste de șaptezeci de roii de oameni… se laudă Ipsilante. — Țarul nu va putea trimite nimic, chiar dac-ar vrea – se îndoiește Tudor – fiindcă vor sta împotrivă Englitera, Austria și Franța. Uiți oare, prințule, că țarul le-a jurat celorlalți monarhi europeni să nu dea sprijin nici unei revoluții? — Deci nu crezi, slugere, în biruința noastră. — Nu cred în năluciri și-mi place să privesc adevărul în față. — Și care este adevărul, după domnia ta? — Adevărul este că, în afară de „batalionul sacru”, oastea Eterici este cam slab alcătuită. — Ce te face să crezi? — Atâția eteriști vi se răznesc de oaste în fiecare zi. N-ascultă comandanții și fac nelegiuiri cam pe oriunde trec, ceea ce este, între altele, și o rea pildă pentru pandurii mei… Eteriștii schimbă între ei priviri încărcate de ură. — Iar eu îl știu pe turc, pentru că mă luptai cu el vreme de șase ani, pe țărmul Dunării. Și, n-aș vrea să te supăr, însă mai știu și că, de-o birui puterea otomană, domnia ta și eteriștii veți pleca, negreșit, către alte meleaguri. Noi însă vom rămâne, aici, așa cum stăm de veacuri și de veacuri, supuși lovirilor și poate nimicirii neamului nostru. Cunoști doar foarte bine însuti domnia ta că sultanul își hrănește de multă vreme gândul să ne prefacă în pașalâc turcesc. Enervat, Ipsilante se scoală și întreabă: — De ce judeci astfel lucrurile, spune-ne deslușit, ce plănuiești să faci? Privindu-l pe prinț în ochi, dezamăgit, comandantul pandurilor răspunde: — Credeam că-nțeleseși. Ne vom lupta până la capăt pentru patria noastră. De ea suntem datori să ținem seama înainte de toate. Și când spun patrie eu înțeleg norodul și nu tagma jefuitorilor. Și ce vor porunci patria noastră și durerile ei aceea și vom face… — Da’n ce privește Eteria?… — Îți vom da ajutorul pe care l-ai cerut, ca să treci Dunărea, așa cum îți spusei. Și, dacă va veni țarul, și se va porni lupta cea mare contra păgânilor, vom fi și noi alături. Îți făgăduiesc cu tărie. Iară de nu, precum ne este teamă că s-o întâmpla, nu vom putea primejdui norodul în chip nejudecat, căci n-avem acest drept, și ne vom mulțumi numai să dobândim, prin strădania, sau chiar prin jertfa noastră, cel puțin ușurarea greutăților și împilărilor de pe spinarea țării, și domnii pământene. Ipsilante cată cu fruntea întunecată spre Tu dor. — Poate te răzgândești! — Dacă se răzgândesc aceste vremuri cumplite pentru patria mea, n. Ă răzgândesc și eu. Altminteri – îți vorbesc deschis, ca între frați creștini, deoarece socotesc mai vrednic și mai bun adevărul, oricât de dureros, decât înșelăciunea – nu am dreptul să șovăi… Pandurul se ridică de pe scăunel, ca să-și ia rămas bun de la prinț. Acesta îi întinde o mână înghețată. — Noi vă dorim, la despărțire, îi grăiește cald Tudor, să vă vedeți patria liberă deplin, tot astfel cum nădăjduim să ne-o vedem și noi. Și să vă împliniți năzuințele dreptei… — Și vouă vă dorim biruință! Răspunde aspru și având parcă o undă de amenințare în glas Ipsilante. Afară vântul întunecase iarăși văzduhul potopindu-l cu nori. Și, pe neașteptate, se pornise o ploaie cu clăbuci. Vinul turnat în cupe rămăsese tot neatins. Sub revărsarea ploii, tinerii eteriști— după ce Tudor coboară scările – îi dau iarăși onorul. — Panduri, încălecați! Poruncește căpitanul Cioranu, după ce s-a sfârșit ceremonia salutului. Tudor pornește în frunte, urinat de toți polcovnicii și căpitanii lui. Departe, fulgeră.   [1] Chepcenul sau cepchenul este o haină cu mânecile despicate. [2] Mavrofori, numiţi astfel fiindcă purtau uniforme negre (în greceşte mavros înseamnă negru şi phoros [foros1, purtător). [3] Pală — sabie lată, cu două tăişuri, încovoiată spre vârf. [4] Alexandru Ipsilante, fiul fostului domnitor fanariot al Țării Românești, Constantin Ipsilante, devenise din anul 1820 șeful suprem al Eteriei Frăției), organizație revoluționară grecească ale cărei baze fuseseră puse de poetul grec Constantin Rigas, cu scopul eliberării naționale de sub jugul, stăpânirii otomane a Eladei. [5] Hrană, provizii pentru armată.