Povestiri istorice romanesti

BRISTENA, FIICA DACILOR   Vremea a dăltuit în piatră o sarică cu glugă colțuroasă în creștet, pe care a cârpoșit-o apoi cu petice de mușchi negru-verde. Din depărtare, piatra pare o femeie ce stă în picioare, dreaptă, nemișcată. Lumea îi spunea BABA. Se zice că, mai înainte, femeile îi duceau ba un cocoloș de mămăligă cu brânză, ba o oliță cu lapte, i le aduceau, i le așezau la picioare și se depărtau în vârful degetelor, să nu le simtă. Unii au surprins piatra întorcând capul după trecătorii de pe drum; își ridica încetișor colțul glugii de lespede și mijea dintr-un ochi, apoi își lăsa perdeluța pe față și încremenea iar. Și se mai spune că baba asta are mulți copii. De unde să-i aibă? De unde are baba atâția copii? Asta îi povestea războiului lui Decebal cu râmlenii. …Că s-a dus vestea despre bogățiile țării ăsteia, despre munții ei de aur, până la Roma. Și pe împărații Romei nu-i mai încăpea pământul: aveau în stăpânire mări și țări cu robi fără seamăn de mulți —și lor tot nu le ajungeau. Își puseseră în gând să cucerească toată suflarea de om ce se afla atunci pe pământ. Așa, au pornit cu război și peste țărișoara lui Decebal. Acuma, ce să spun, știe o lume întreagă cum au luptat dacii, bărbați și femei, și cum au fost zdrobiți de râmleni. Numai că la război au luat parte și copiii dacilor. Așa, dacii îi așteptau acum pe râmleni în cete, cete, prin munți. — Unde or fi dușmanii? Și-a întrebat un taraboste ceata lui. — Eu am să aflu, zice Bristena, fetița unui luptător. — Cum ai să afli? — Așa, că am să mă duc cu mielușeii la păscut iarbă. Zis și făcut: a luat cu ea încă doi copilași mai mici, frățiorii ei, și cu câțiva berbeci s-a apropiat de tabăra dușmanilor. — De unde aveți voi berbecii ăștia? Au întrebat-o râmlenii. — Din turmă. — Să ne arătați și nouă turma voastră! S-au răstit ostașii la copii. Și Bristena a adus cu ea o sută de ostași râmleni, prin Cheie, spre fundătura Velii, unde s-au trezit înconjurați de daci. — Așa, fata tatii, ni-i puseși în palmă, i-a zis taică-său. Dar pe frățiorii tăi unde i-ai lăsat? — Ostateci! — Ostateci? — Ostateci. Dar îi aduc și pe ei, și încă cu mare alai. — Cum „cu mare alai”? — Cu oaste râmleană, pe care să o așteptați și să o cinstiți cum se cuvine. Așa, Bristena n-a mai spus nimic, ci a luat din mâna unui râmlean prizonier scutul și de la altul lancea, și s-a dus cu ele la râmleni. — Unde-s soldații noștri? a întrebat-o mânios mai marele oștirii. — Unde să fie? Vă așteaptă. Au pregătit un ospăț: o leasă de jăratic plină cu berbece! În frigări! — Să te credem? a întrebat unul mirat de o veste ca asta. — Păi de ce au trimis ei scutul și lancea asta? Ca să aveți încredere. — Bine, dar să nu ne porți cu vorba, că apoi ți-a sta capul unde îți stau picioarele, îi zice mai-marele oștirii, arătându-i tăișul unei săbii. — Cum să vă duc cu vorba!? se miră fetița. — De ce nu au trimis un soldat de-ai noștri? O mai întrebă el, neîncrezător. — Pe cine să trimită, că au dat și de muntele Bulzul de Aur și acum se muncesc să-l sfarme în bucăți! zice fetița. — Un munte de aur? I se miră râmleanul. — Un munte de aur! își întărește fetița spusele. — Dar oastea lui Decebal unde e? O mai întreabă comandantul. — Dacii au pierit cu toții în luptă, la Dierna, la Tapae, la… Comandantul râmlean luptase și el la Dierna și Tapae, așa că i-a dat fetiței crezare. Acum, Bristena și-a luat frățiorii de mână și, cu pază la spate, i-a dus pe râmleni prin Cheie, acolo unde le pregătiseră dacii primirea. Aici se trezesc ei cu pietroaie rostogolite de pe creștetele stâncilor. — Așa ne fu vorba? Se răstește soldatul la fetiță, cu sabia ridicată în vânt, gata să-i reteze capul. Dar în clipa aceea, un bolovan mare l-a luat de pe picioare și el s-a răsturnat pe spate. Bristena i-a ridicat de jos sabia și, cu frățiorii de mână, s-a furișat printre pietroaiele din Cheie, până la ceata lor. Și au pierit și aici mulți râmleni, că dacii au coborât apoi de prin munții din jur și i-au prins din toate părțile, ca în clește. Dar râmlenii nu s-au lăsat și, până la urmă, i-au învins pe daci. Tatăl Bristenei a fost prins și dus în robie. — Vreau să-l scap! i-a zis fetița tarabostelui ei. — Cum ai să-l scapi? — Așa, că m-oi înfățișa iar la dușmani. Bristena și-a potrivit acum părul băiețește, s-a îmbrăcat cu haine de copil și, desculță, mâna din urmă doi vițeluși. — Unde-i duci? s-a răstit o strajă dușmană la băiețel. — La păscut! Răspunde el. — Atunci să-i lași cu ai noștri, i-a zis ostașul, și i-a luat vițelușii băiețașului. — Să-i păstoresc eu, s-a rugat de el. — Să-i păstorești pe toți, și pe ai noștri. Băiețașul a ajuns păstor la ciurda de vite a râmlenilor. Și dușmanii nu au mai luat seama la prichindelul cu ochii vii ca de veveriță. Ba, băiețașul le mulgea vacile și le da ostașilor să bea lapte. — Așa… Cum te cheamă? — Țimoca. — Așa Țimoca, să păstorești vacile și să ne dai lapte, i-au zis dușmanii. Dar Țimoca era numai ochi și urechi, într-o zi a văzut un șir de robi, minați din urmă de ostași dușmani. — Unde-i duceți? a întrebat un râmlean. — Să taie muntele de aur, i-a răspuns ortacul lui. Țimoca a auzit unde îi duceau pe robi. L-a zărit între ei și pe taică-său. Noaptea au poposit în Veree. Țimoca s-a strecurat printre străji până la el, l-a îmbrăcat în haine râmlenești și așa, în chip de ștafetă, taică-său s-a înfățișat la comandantul cioporului de robi. — Aduc porunca să-i întorci pe drumul Uzii, i-a zis ștafeta. Acum, ceata de robi, urmată de paznici, s-a înfundat în codrii Uzii, de pe muntele Bulzul de Aur, unde au căzut în mâinile dacilor, care i-au slobozit. Dar războiul a împuținat luptătorii daci 5 bărbați și femei erau din ce în ce mai puțini. Bristena a strâns copiii de prin sate. — Ce să faceți voi? a întrebat-o tarabostele. — Îi ducem pe vrăjmași în partea cealaltă și apoi voi îi luați din urmă. Așa au făcut: o sută de copii, cu Bristena în frunte, au prins a lărmui pe povârnișul Rachișului, intrând și ieșind din codri. Râmlenii i-au zărit din depărtare. N-au mai stat să ia seama că îs copii și s-au rânduit în linii de bătaie, într-acolo. Așa, dacii i-au înghesuit din urmă pe vrăjmași, în strâmtoarea dintre stânci, unde i-au măcinat pe toți. Într-o noapte întunecoasă, fetița s-a strecurat în cortul comandantului râmlenilor și i-a luat scutul și sulița, lăsându-i vorbă: „Să vii după ele!” Altădată le-a dezlegat, noaptea, caii de la iesle și le-a dat drumul prin păduri. — Bristena! Să mi-o prindeți, a urlat comandantul râmlenilor, care aflase despre isprăvile fetiței îndrăznețe. Și au prins-o pe fetiță, au legat-o în lanțuri, ca abia le putea târî după ea. Au pornit-o   ostașii pe drum, spre mai-marele lor. Dar, în dreptul Babei, s-a ivit de după pietroi bătrâna. — Ce-a greșit? I-a întrebat femeia pe ostași. — Ne-a prăpădit mulți luptători, zic aceia. — Fetița asta?! Se face a se mira bătrâna. — Fetița asta! îi răspund ostașii. — Și unde o duceți acum? — La mai-marele nostru, să-i taie capul, pe care să-l trimită la Roma. — Sărăcuța! Parcă i-ar fi sete! Să o lăsați să bea un strop de apă, a mai zis bătrâna și i-a dat să soarbă o gură de udătură din urciorul ei, apoi baba s-a făcut nevăzută. — Tu ești, Bristena? a întrebat-o râmleanul, când i-au înfățișat-o ostașii lui. — Eu îs Bristena, a răspuns fetița fără frică. — Apoi, iaca, ți-a venit și ție rândul Să-i retezi capul! a poruncit el Ostașului de la spatele fetiței. Ostașul a scos sabia și, pe loc harș, a izbit cu ea, să-i reteze capul Bristenei. Dar sabia a făcut „țnnn!” și s-a rupt în două. Au adus altă sabie și iar „țnnn!” și sabia s-a frânt în două; — Cum!? Se rup săbiile de gâtul fetiței? se întrebau râmlenii. Ostașul mai încercă o dată, de două ori, de nouă ori, dar toate săbiile se frângeau de gâtul fetiței. De ce se frângeau săbiile? Păi, baba i-a dat să bea apă din urciorul ei fermecat. I-a dat și a prefăcut-o într-o piatră vier fetiță de piatră, cu mâini, picioare, gură, nas de piatră, numai ochii îi erau vii și avea grai. Ce să facă acum râmlenii cu Bristena? Au trimis-o la Roma, împăratului lor, să vadă și el ce fel de luptători sunt în Dacia. — De piatră!? s-a mirat împăratul când a dat cu ochii de fetiță. — La voi oamenii sunt de piatră? a întrebat-o unul. — Toți sunt tari și neclintiți, ca pietrele, a răspuns cu curaj fetița. Dar, până la urmă, râmlenii i-au învins și pe daci și le-au cucerit toată țărișoara. Și au strâns de prin munți mulți robi, pe care i-au trimis în țara lor. Au strâns și copii, băieți și fetițe, i-au făcut ciopoare și i-au pornit și pe ei pe drumul fără capăt al robiei. Nici plânsul, nici oboseala pruncilor nu au muiat inimile ostașilor, care îi mânau din urmă ca pe oi. Însă, aici, în Cheie, baba din piatră le-a auzit vaietele. Și-a ridicat gluga de lespede de pe ochi, să vadă ce o mai fi și asta. Când a zărit cârdul de copii, mânați din urmă ca oile, a zvâcnit din adăpostul ei și s-a proptit în calea generalului. — Unde-i duci? l-a întrebat ea. — La Roma. — De ce îi duci la Roma? — Îi duc împăratului nostru. — Ce să facă împăratul vostru cu plodurile astea mărunte? — Să-i vândă prin târguri! — Ca pe oi? — Ca pe oi! — Să mi-i vinzi mie. — Să ți-i vând ție?… — Să mi-i vinzi. — Îi avea cu ce să-i cumperi? — Oi avea. — Daaa… nu așa, un crițar, doi. — Aur! — Aur! îi răspunde baba și îl duce pe râmlean la Peștera Preușa, plină cu aur. Generalul a încărcat atunci din peșteră o sută de care cu aur, pe care le-a pornit pe drumul Romei, însoțite de ostași cu săbii și sulițe. Numai că, în Cheie, când să-și ia tălpășița pe urmele carelor, generalul s-a răzgândit. — Haide și copiii! a poruncit el. — Așa ne fu vorba? îl întrebă baba. — Aurul e prea puțin, zice el. — Prea puțin? Să-ți mai dau, îi făgăduiește ea. — Să-mi mai dai, se învoiește râmleanul. Și baba l-a dus la peștera Bogzuțului, de unde lacomul a mai încărcat o sută de care cu aur. Dar, în Cheie, a data-i porni iar la drum pe copii. — Cum? Tot nu-ți ajunge aurul? l-a întrebat baba. — Nu-mi ajunge! s-a răstit generalul. — Să-ți mai dau! — Să-mi mai dai! Și baba l-a dus la peștera Bedeleului, de unde a încărcat altă sută de care cu aur. — Să mergem! s-a răstit el iară la soldații lui, făcându-le semn să ia și copiii. — Ho! Stai! Stai să te satur eu de aur! i-a strigat baba. — Mai ai și alt aur? s-a mirat generalul. — Mai am. Am cât dorești! Am atâta aui, încât să satur toată Roma, i-a zis femeia. — Scumpi ți-s copiii! se miră generalul. — Mai scumpi decât tot aurul pământului! Și scump ai să-i plătești tu! — Să-i plătesc eu? se înfurie generalul. — Să-i plătești tu! — Cum să-i plătesc? — Cum se plătesc toți robii! — N-oi fi eu robul tău?! — Ba îi fi. — Roob…! urlă cela, de-a răsunat toată valea Cheii. — Dar, până una alta, să-ți dau ce ți-am făgăduit. — Aur! — Aur! Și l-a dus baba la muntele Bulzul de Aur. — Hăăă! s-a mirat râmleanul când a văzut un munte de aur. — Îl vezi? — Îl văd! — Ți-l dau! — Pe tot. Dar să te văd cum ai să-l urnești din locul lui. — Cum? Cu robi! — De unde robi? Și râmleanul a adus ceata de copii și i-a pus să sfarme muntele în pietre mărunte de aur, pe care să le încarce în care, să facă un șir cu un capăt la Roma și cu celălalt aici, în Cheia, și să treacă prin fața împăratului o sută de zile și tot să nu se mai sfârșească. — De ăștia îmi ești? îi mai zice baba, când a văzut copilașii scurmând cu degetele lor să dezghioace muntele de aur. Râmleanul nu a mai avut vreme să asculte vorbele femeii. El a pocnit din bici și a plesnit copiii peste spinări, zorindu-i la treabă. Bătrâna, dacă a văzut-o și pe asta, dacă a văzut lăcomia și răutatea omului, a făcut cu mâna ei uscată un semn, și copiii au împietrit în fața vrăjmașului, adică s-au făcut pietroaie numai că pietroaiele erau ca niște statui de aur. — Ce-i asta? s-a răstit generalul la bătrâna. — Nimica toată. — Cum „nimica toată”? — Tu nu vezi? — Ba văd statui de aur. — Dacă le vezi!? — Să le duc la Roma! — Ba îi face bine să te bolovănești și mătăluță aici, lângă copilașii noștri. Generalul a simțit atunci că îl cuprinde o răceală ca de piatră. Dar, ce mai atâta vorbă? Râmleanul s-a făcut și el pietroi, aici la poalele muntelui de aur. Numai că ochii nu i-au împietrit. Și nici limba nu i-a împietrit. El vedea, auzea și vorbea, ca mai înainte. — Ce-am făcuuut! Ce-am făcuuut! se bocea viteazul din pietroi. — Te-ai prins în laț, ca un sticlete prost! îi zice baba. — În laț? — În lațul robiei! — Eu, rob!? — Tu rob! — Să mă slobozi! — Să te răscumperi! — Să mă răscumpăr? Cum să mă răscumpăr? — Cum se răscumpără toți robii! — Cum se răscumpără toți robii! Generalul din pietroi a dat poruncă ostașilor lui să alerge, să ajungă din urmă carele cu aur și să le întoarcă înapoi. — Nu vreau aur! i-a zis baba. — Dar ce vrei? — Să-mi întorci din robie pe toți tații și pe toate mamele copilașilor ăstora, i-a cerut baba. — Că tații lor or fi pierit în război, zice cela. — Atunci îmi dai alții în loc, câte doi de fiecare tată și mamă. Și s-au întors din robia râmlenilor de două ori atâția bărbați și femei câți tați și câte mame au avut copiii din Cheie. Baba l-a despietrit apoi pe general și l-a lăsat să se ducă în țara lui. A despietrit și copiii. Numai că s-a pornit al doilea război cu râmlenii și baba a bolovănit iar toți copiii satului. Dar acum i-a făcut pietroaie, nu statui de aur. Asta ca să nu-i mai ia vrăjmașii și să-i ducă la Roma.  

VII   Cât pământ tu vei vedea E cuprins de zestrea mea…   Crezând că Ogotai Becr a scăpat din încercuire, dușmanii au așteptat, în liniște, ajutor, de la tabăra lui Hantătar de peste Siret. Ar fi putut ieși din poiană, prin luptă, dar nu voiau să piardă prăzi bogate ca acelea. În timpul nopții sosit-au însă cinci sute trimiși de Ulea și tot atâția dintre oștenii lui Dragomir, să întărească rândurile vitejilor lui Dragoș și ale prietenilor lui. Nemaiavând încotro, tătarii s-au predat, fără luptă, cu prăzi cu tot, în mâinile vitejilor lui Dragoș. — Ei, acum are cine-ți îngriji rana din braț, a surâs Dragoș către Ștefan, privindu-l cu cât zor dezlega funiile din jurul Dragăi. — Noroc, voievoade, că nu m-a nimerit și pe mine o săgeată otrăvită. O zi și o noapte au ospătat vitejii din carnea zimbrului, în poiana Mesteacănului, sub mestecenii cu frunze de aur. Peste cinci zile, cu puteri unite, Dragoș Voievod, Dragomir spătarul și Lackfi comitetele au atacat prin surprindere tabăra lui Hantătar de peste Șiret și-au spulberat-o. În tot ținutul de la Prislop la Șiret și până la Trotuș și mai departe s-a orânduit în acea toamnă un voievodat care mai apoi, s-a numit tot Moldova, de la râul numit așa de Dragoș însuși. Andrei Lackfi ar fi poftit s-ajungă el stăpân peste acele locuri minunate. De aceea a pornit să se bată cu un mare pâlc de tătari. Tătarii însă l-au tras într-o cursă, dincolo de Prut, și l-au înfrânt. Abia a scăpat cu viață. Așa a ajuns Dragoș Voievod în fruntea voievodatului de la răsărit de Carpați. Drept mulțumită pentru ajutor și prieteșug, Dragoș a dăruit lui Moș Ițcu pământuri întinse, pe malul Sucevei, lângă târgul de cojocari transilvăneni, acolo unde-și avusese prisaca și unde începuse lupta cu tătarul. Așa s-a întemeiat așezarea ce i s-a zis Ițcani. Pe Draga a cununat-o cu Ștefan, înzestrându-i cu pământ roditor. Ca herb[1] și pecete a noii țări, întemeiate prin unirea tuturor în luptă cu tătarii, Dragoș a ales capul de zimbru. Iar râul pe malul căruia a murit Molda, rănită de săgeta tătară, poporul l-a numit, de atunci, Moldova, așa cum a dorit Dragoș Voievod. În poiana unde-a pierit zimbrul cel mare, ucis de buzdugan, doi dintre vitejii lui Dragoș au pus temei satului Boureni. Trăind în aceste „locuri desfătate”, Ștefan și Draga știau că Dragoș Voievod plănuise să mai împlinească încă un gând mare al moldovenilor: libertatea deplină a țării. Dar n-a mai apucat, a murit, nimeni nu știe cum, după doi ani de ocârmuire. Mai trecut-au încă cinci ani. Și tot așa, într-o toamnă, Ștefan și alții dintre căpitanii lui Dragoș, cu mii de moldoveni, l-au alungat pe Bale, urmașul lui Dragoș, pentru că era prea plecat craiului ungur. I-a ajutat într-asta și Bogdan, venit tot de la Cuhea Maramureșului. Și luptând iarăși cu năvălitorii lui Hantătar, au întins în acea toamnă hotarul Moldovei până la Marea cea Mare. Și l-au pus atunci moldovenii ocârmuitor pe Bogdan Voievod. Să statornicească satele. Să facă orașe. Să tocmească oștire. Să ocârmuiască fără amestecul cuiva din afară. Să orânduiască o țară slobodă cu adevărat și de sine stătătoare. Era în 1359.     [1] Herb — Stemă.

STEJARUL DIN BORZEȘTI   Ștefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie, li plăcea să se joace cu copiii răzeșilor. Toți îi spuneau Ștefăniță sau Ștefănucă, și era bucuria lor când venea prin părțile Trotușului. Mic, îndesat, sprinten și ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeților către uli! Avea ochi albaștri, părul inelat. Purta și zale ușoare. Și niște pinteni frumoși. Așa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe șa, arătându-i frumuseți și bogății pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ștefan îi plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeștilor, unde se afla un stejar uriaș, rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ștefan cu copiii de prin partea locului. Toți dădeau chiote că s-au întâlnit. Îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ștefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărțeau în două cete: cei din ceata lui Ștefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeș Mitruț. Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii și-i pârjoleau până și iarba. Erau arse satele și cetățile. Oamenii erau legați cu juvățul de gât și duși în robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci așa era ștafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, și-l zăreau alți pândari, de pe alte dealuri, și așa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, piuă sub pădurile Sucevei. Așa afla domnul de primejdie. Își aduna ostile de țară. Și ostile în leafă, să țină piept cumpenei. Dar tătara erau mai tari și nu mai avea pace sărmana Moldovă! Oamenii fugeau în codru și-n munte, în timp ce semănăturile ardeau și satele erau șterse de pe fața pământului.   II   Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbătici și sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când țârâie din niște ușoare strune miile de gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare. Glasurile copiilor din Borzești s-amestecau cu glasurile păsărilor, și parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseților nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ștefănită, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruț, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevărați. Apoi s-a arătat Mitruț, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieșit și ceata lui Ștefăniță din pădure, și săgețile de trestie vâjâiau ușurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ștefăniță, tare era și Mitruț, dar până la urmă Ștefăniță a ieșit biruitor. Prins între niște lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruț a fost dus la județ[1], în fața puilor de moldoveni. Așezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ștefăniță a prins a-l judeca strașnic, întrebându-l: de ce-i calcă țara? De ce ucide copiii? De ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru țara Moldovei? Întrebându-l, Ștefăniță își limpezea, de fapt, primejdia tătarilor și necazurile oamenilor. Își strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă. Văzuse cu ochii lui sate arzând și carele Moldovei în pribegie. Văzuse și corbi zburând spre stârvurile oamenilor. Zărise și tătari, pe un deal, departe, și-n urma lor cerul era înroșit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari. — De ce? a întrebat înc-o dată Ștefăniță, așa de crunt, încât Mitruț aproape că și-a pierdut firea, iar ceilalți copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit? Ce pedeapsă i se cuvine pentru ca a năvălit în țară străină? La întrebarea asta, copiii și-au plecat ochii, pe gânduri. Ce pedeapsă li se dă de obicei năvălitorilor? Auziseră din bătrâni ca-i treceau prin sabie, că le tăiau nasurile, ori le scoteau ochii. — Să i se reteze nasul… a spus unul. — Nu! E prea puțin! a răspuns Ștefăniță. — Să i se scoată ochii!… — Nu, e prea puțin! — Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… A spus altul, și Mitruț nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori și urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată! Copiii și-au desfăcut cingătorile, apoi și le-au legat una de alta. Toți râdeau și chiuiau, numai Ștefăniță stătea încruntat și tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor. — Așa! a spus el, în timp ce copiii ceilalți îl trăgeau pe Mitruț în sus. Mitruț râdea și bătea din palme. L-au urcat până la jumătatea stejarului, și l-au lăsat în leagănul ușurel al vântului. Deodată, cum râdea el așa și se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige: — Tătarii!… Vin tătarii!… Vin tătarii… Și se uita cu groază cum vin tătarii cei adevărați, în galopul cailor, cu iataganele-n dinți, cu șomoioguri aprinse în vârful sulițelor. — Coborâți-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, țipând: — Tătarii… vin tătarii! Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înșfăcau parii afumați la capăt, furcile, coasele și topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau țipetele copiilor și ale femeilor: — Tătarii!… vin tătarii!… Și băteau mai tare clopotele.   III   Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, și-n urma lor colburile urcau până-n înălțimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzești, hanul năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruț, aproape mort de spaimă. — Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgețile în el? — Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid… — De ce? s-au mirat tătarii. — Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămășag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…     — Să vedem… au spus celelalte căpetenii și cetele s-au așternut pe vale, în priveală. — Fie-ți milă… a răcnit Mitruț, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă și l-a omorât. Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând și prăpădind tot, spre Suceava-n sus.   IV   În vremea asta, Bogdan voievod galopa spre munți, ținându-l pe Ștefăniță dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca. — Niciodată să nu uiți, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzești trebuie răzbunat! — Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ștefăniță. Pe Mitruț am să-l răzbun eu, cu mâna mea! Dacă trăiește hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzești... — Așa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se învețe minte, să nu mai omoare oameni nevinovați, să nu mai calce pământ străin… Și Bogdan voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, ca apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor! Să nu uiți, Ștefăniță, că legea noastră e apărarea pământului străbun! Să n-ai milă de năvălitori! La foc și pară, răspunde-le cu foc și pară! — N-am sa uit, tată! Am să răzbun sângele lui Mitruț și al sărmanei noastre Moldove… Pârjolul urca tot înainte, din Țara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei. Prin sate și cătunuri arse se vedeau copii înfipți în parii gardurilor. Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan voievod îmbătrânea, se ridica Ștefăniță, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț. Cum și-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe: se liniștesc, sau nu? Căci prea s-a încruntat lumea de atâta sânge și năvăliri! îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe! Să afle hanul că țara are domn tânăr și viteaz, și va fi vai și amar de cei ce-i vor mai călca hotarele… Hanul a primit cuvântul lui Ștefan cel Mare cu mânie strașnică. A scrâșnit: — Auzi, câinele! Cum îndrăznește să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul hanilor!... Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinții! Am să-i tai limba cu paloșul, să nu mai poată grăi așa… — E tânăr și are cutezanța tinereții! I-au spus atamanii. Să-l învățăm oleacă minte! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci ești ostenit de bătrânețe… — Nu! a răspuns hanul, cinici poruncă oștenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăț minte pe puiul acesta cutezător… Și astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeșii Țării de Jos s-au strâns la Borzești, în preajma vadului mare al năvălirilor. A coborât și Ștefan, cu țara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă. Într-o noapte cerul s-a făcut roșu cât țineau zările. Ardeau satele și câmpiile. Puținii pământeni scăpați cu zile veneau îngroziți, rânduindu-se în oastea voievodului. Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzești, Ștefan a trimis înaintea lor o oaste de harță, care se ivea din păduri, tăia în dușmani și iar se făcea nevăzută în singurătățile hârtoapelor. Tot așa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harță, până ce, într-o dimineață, a zărit stejarul din Borzești… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinerețe… Nu? Ia să-și aducă aminte… — Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ți-aduci aminte? — Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, și în clipa aceea a auzit buciumele și cornurile de luptă ale Moldovei! Bătălia cumplită s-a încins cât ai scăpăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezaturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgețile. Ștefan cel Mare își deschide drum. Spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta și-n stingă cu buzduganul! Striga: — Izbiți, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruț… Unde-s răzeșii din Borzești? Izbiți, răzeși!… Deodată, a ajuns față-n față cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloșul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului și l-a cârduit deoparte. În vremea asta ostile cotropitoare fugeau mâncând pământul. Apoi, pe la asfințitul soarelui, moldovenii s-au așternut la hodină, pe coasta dealului. — Acum să-l judecăm pe han-tătar!… strigat Ștefan cel Mare, în fața cortului așezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeși? — Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri. — Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele. — Nu! a răspuns Ștefan cel Mare și i s-au umezit ochii, amintindu-și întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeși, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ți-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruț, între ramurile acestui stejar… Ridicați-l, feciori, în funie… Apoi, după ce năvălitorul și-a primit pedeapsa, trei zile și trei nopți au stat oștile moldovene în petrecere. Astfel se răzbuna Ștefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine străină.     [1] Județ – judecată.

DOMNUL DIN VLADIMIRI SPRE CASĂ   În noaptea aceea înmiresmată de august, un călăreț, cu pletele curgându-i pe umeri, ajungând pe un drum ocolit la hotarul vestic al țării, se ridică în scări, încercând să scruteze zarea.. Se aplecă apoi, ușor, pe grumazul calului murg – din soiul odinioară vestit al hergheliilor mehedințene – și porni în galop. Pulberi scânteietoare se împrăștiau în jur. Noaptea era pe sfârșite. O lumină cețoasă, turbure – ca o pânză de aburi – se ridica din spatele pădurii. Goni neostenit. Și iată-l pe drumul ce iese din sihla întunecoasă și se deșiră lung, răsfățat și vesel, către șesul unduios al Gilortului. Și-a oprit puțin calul și cată peste dealuri. Acolo, sus, s-a întâlnit, în copilărie, cu lupul, pe când păștea oile tatălui său, pandurul Constantin Ursu, și ale altor oameni din sat. Lupul era uriaș sau cel puțin așa i s-a părut în clipa când a dat ochii cu el. Dar nu s-a înfricoșat. Și, când dihania, rânjindu-și colții, s-a repezit, a izbit-o cu bâta. De două sau trei ori. Fiara s-a prăbușit. Ce s-au mirat sătenii când l-au văzut sosind, cu lupul târâș, în satul Vladimiri. Dincolo, la Măgura Turcului, au găsit oamenii, o dată, într-o scorbură, o mulțime de vipere. S-au dus să le stârpească. I-a însoțit și el. Tată-său, la plecare, i-a poruncit să stea, undeva, la o parte, cât timp le-or nimici dar șerpii au început să se strecoare din scorbură și să curgă spre plai. Era ceva nemaivăzut. Gheme întregi de șerpi curgeau ca un pârâu. N-a mai putut răbda. Și, apucând în mâini un cârlig ciobănesc, s-a repezit și el. Duminică, la predică, popa Ciuhoiul l-a lăudat, spunând că el fusese acela care stârpise cei mai mulți șerpi. Călărețul zâmbește. „Uite și grohotișul!” De-aici, în dimineața când plecase împreună cu văru-său, Ștefan, să caute un lăutar – ca să cânte la nunta Mariei, sora mai mare a lui Ștefan – au zărit, peste râu, o ceată de ieniceri răzvrătiți ai pașii din Vidin furișându-se prin pădure, spre vad. Oricine și-ar fi dat seama ce trebuia să urmeze. Turcii ar fi urcat spre plaiul Vladimiri. Ar fi dat foc satului, ar fi luat robi flăcăii cei mai buni de muncă și fetele cele mai frumoase, ar fi răpit bucatele și vitele. Ce era de făcut? — Ștefane, fugi în sat și vestește-i pe oameni că vin turcii! i-a spus lui văru-său. Băiatul s-a înfiorat. — Și tu? Ce faci? — Eu mai rămân oleacă, să-ncerc să-i opresc locului pe cârjalii. — Cum ai să poți tu ține locului o ceată atât de mare de otomani? s-a mirat văru-său. — Eh, o să-ncerc și eu! Rămas acolo, singur, i-a așteptat, liniștit, pe osmalâi să sosească la vad. Când i-a văzut călcând apa, a luat un bolovan cât a putut mai mare și l-a zvârlit, așa, cam de-a latul, peste un vraf de pietre. Grohotișul a început să se dărâme, vuind, prinzând aproape jumătate din cârjalii sub năruirea lui. Au mai încercat, pe urmă, otomanii să urce dealul încă de două ori, pățind însă, de fiecare dată, la fel. Câți mai trăiau au tras în sus cu puștile. Un glonte l-a izbit în umăr. Dar el, deși rănit, a rămas acolo de strajă, până ce au venit oamenii chemați de văru-său, Ștefan. Niciunul dintre otomanii care n-au înțeles că trebuiau să fugă cât mai repede nu s-a mai întors teafăr la pașa din Vidin. Lăutarul Niță Băloi, pe vremea aceea tânăr, a alcătuit, peste câteva săptămâni, un cântec despre isprava feciorului lui Constantin Ursu. Și, tot pe drumul acesta, s-a întors într-o duminică din război. Venea încărcat de onoruri, având rangul de ofițer și de comandir al pandurilor. Pe piept purta crucea Sfântului Vladimir și, în deget, inelul gros de aur, cu un rubin mare și semnătura țarului rușilor, drept răsplată a vitejiei lui, în luptele date de-a lungul Dunării cu oastea otomană, pentru păstrarea libertății țării. Sătenii îl aclamau și azvârleau flori înaintea pașilor calului său. Astăzi, când se întoarce din nou la casa părintească, strigătele de bucurie ale mulțimii nu-l mai întâmpină. Sosește chemat în taină de frații lui de luptă, pandurii. Știri rele, întunecate ca țărâna mormintelor, a tot primit în țara unde a fost silit de urgia domniei fanariote și urmărirea turcilor, să rămână fugar. Satele pandurești au fost mereu lovite, arse și jefuite, fiindcă oltenii lui, care i-au înfruntat pe turci, n-au vrut să-și plece frunțile sub talpa domnitorului și a marii boierimi. Se apropie de casă. Gonește ca o nălucă. Și inima îi cântă: „Tărâm sfânt, strămoșesc. M-am întors, cu toate că știu bine ce m-așteaptă. Ura vrăjmașilor. Dar nu mă înspăimânt. Sufletul mi-e împăcat. Și sunt gata de luptă!”…

DREPTATE ȘI SLOBOZENIE   Opriți-vă!… Opriți-vă!… Oamenii se opriră. De sus, curgeau fulgi mari și grei, ca niște fluturi înghețați, legănându-se leneș. — A venit slugerul? — Adâncaurea sosi! Noaptea se îngemăna cu ziua. Pe umerii sumanelor și pe căciuli, zăpada se clădea spornic. — Voi de unde veniți? — Noi de la Tâmna. Da’ voi? — Din Măgura… Șușaru… Tismana… Aninoasa… Bodrogul vechi… Dodâra… Mulțimea se frământă pe întreg platoul și până lângă Motru. — Și zi, începem hora? — Ne-ajunge, fraților!… Că nu se mai putea. — Da’ unde ziserăți că este slugerul? — Este în casa lui Purec, îi lămurește pe oameni un bătrân. — Adineaurea intrară căpitanii să se mai sfătuiască… — Sfatul e tare bun… că, fără el, la luptă… cam greu… Murmurul oamenilor s-a făcut clocot. — Da’ vine chiar acuși… — Uite-l că vine… — Uite-l!… Un corn sună prelung și vesel, ca atunci când boierii, cu câinii adunați, se pregătesc să plece la vânat. — Loc!… Loc!… strigă moșneagul. Sosește slugerul cu căpitanii. Îmbrăcat într-o șubă lungă și albă, cu o căciulă înaltă de hârșie[1] pe cap, urmat de omul lui de credință, Zoican, și patru căpitani, Tudor trece călare prin mijlocul mulțimii. Aceasta se agită și se tălăzluește. Ninsoarea s-a întețit. Glasurile vuiesc. — Tudor!… Tudor!… Tudor din Vladimiri!… Tudor!… Strângându-și în frâu calul, slugerul înaintează până la o movilă. Alături se găsește un meterez de lemn. Aici descalecă și urcă pe meterez. — Tăcere, fraților!… îi îndeamnă moșneagul pe cei din jur. De la brâu, Tudor scoate un sul lung de hârtie. Îl desface atent. — Tăceți!… Tăceți!… Vorbește!… se îndeamnă pandurii unii pe alții. — Fraților, lăcuitori ai Țării Românești, rostește tare Tudor, veri de ce neam veți fi!… Cât este locul acela de întins, nu se mai aude nici măcar o șoaptă. Numai glasul lui Tudor bubuie ca un tunet. — Nicio pravilă nu oprește pre om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iese înainte, dai cu ciomagul de îl lovești, ca să-i iei viața, care de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dară pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?… — Până când?… Până când?… Codrii parcă se clatină și munții întreabă, nu oamenii: — Până când?… Până când?… — Veniți, dar, fraților, urmează Tudor, cu toții, cu rău să-i pierdem pe cei răi, ca să ne sie nouă bine!… care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și cu lănci… Se frământă pământul în adâncuri? Se zguduie lumea? Cerul se rostogolește? Într-un singur, uriaș, glas, mulțimea pandurilor răspunde: — Te vom urma până la moarte și dincolo de ea! Îți jurăm!… Steagul din mătase albastră, lung de doi metri, având pe el vulturul lui Negru Vodă între ramuri cu frunze, flutură furtunos. — Îți jurăm!… îți jurăm!… Arată-ne din nou cum este fața dreptății!… nu încetează să răspundă mulțimea chemărilor lui Tudor. Însă acesta continuă: — Și iar să știți că nimeni dintre noi nu este slobod, în vremea acestei adunări – obștii folositoare – ca să se atingă măcar de un grăunte, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășean sau țăran, sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să se jertfească… — Poruncile ce ni le dai le vom urma întocmai! — Să guste și boierii din mămăliga noastră cu lacrămi de sânge!… — Mă urmați?… Sunteți gata?… întrebă, în sfârșit, Tudor. — Te urmăm!… Suntem gata!… — Să pornim dar! — Să pornim!… Să pornim!… Zoican, ținând în mână steagul, călărește înainte. Tudor în urma lui, cu ochii sclipitori. Și toată acea mulțime, ca o mare în clocot, pornește după ei, prin ger și zăpadă, cu căpitanii în frunte. — „Dreptate și slobozenie!” vestesc pandurii bucuroși oamenilor din sate și orașe. Pământurile boierești, mânăstirești și ale tuturor celor ce au săvârșit nedreptăți se vor lua, urmând a fi împărțite țăranilor. Birurile grele se vor înlătura și drepturile pierdute ale norodului se vor redobândi. Oastea înaintează și cântă cântecele alcătuite pe drum de bătrânul lăutar Niță Băloi din Plenița, acela căruia boierii i-au tăiat degetele de la mâna dreaptă, ca să nu mai poată cânta la lăută și să nu mai răscoale, cu viersul lui, poporul. I-au tăiat degetele, ce-i drept, dar nu i-au putut smulge sufletul. Și sufletul îi este alături de Tudor. Odinioară, Niță Băloi alcătuise un cântec care începea astfel:   Toate plugurile umblă, Numai plugulețul meu L-a-nțelenit Dumnezeu!   Acum, ascultând și el alte cântece dintre cele cu care au venit pandurii la oaste, contopindu-le toate, i-a croit o urmare:   Uite, c-a dat Dumnezeu Să umble și plugul meu! Să trag brazda dracului La ușa spurcatului. O brăzduță d-ale sfinte. Să țină ciocoiul minte. Să-ți arunc un semănat, Cu sângele meu udat. Ploaie, măre, d’apă vie, Ce sămânța ți-o învie. Să mi-ți dau un semănat, Cum demult nu s-a mai dat. Semănat de potecași, Să răsară românași. Semincioară d’aia, nene, Tot cu ochi și cu sprâncene. Sămânță de plumb, de fier. Ce mi-ți crește pân’ la cer!…   Mânăstirile oltenești, cum ar fi Tismana, Strehaia, Motru și altele în care se cuibăriseră boierii, toate conacele și întăriturile din drum, au fost cucerite și transformate în cetățui ale Adunării Izbăvitoare. Orașele și satele, unul după altul, li se alăturară. Numai marii boieri pier dinaintea oștii norodului, parcă purtați de vânt. Divanul a trimis o scrisoare, cerându-i lui Tudor să renunțe la luptă, făgăduindu-i în cazul acesta iertarea, iar dacă nu se va supune, amenințându-l cu moartea. Pandurii, moșnenii, clăcașii, târgoveții, boiernașii și toți câți sunt de partea oștii izbăvitoare au fost adunați. Li s-a citit răvașul Divanului. Și toți au dat răspunsul: — Noi nu vom lăsa armele, pentru că suntem hotărâți să-nvingem sau să murim laolaltă cu slugerule… După aceea, s-a dat poruncă oștirii să plece mai departe. Alături de Tudor se aflau, călări, Nicolae Zoican, căpitanii Minai Cioranu, aghiotantul său, și Enache Calețeanu, comandantul tunurilor, (din care, ce e drept, deocamdată niciunul nu funcționa, fiindcă erau stricate). Pe toți aceștia îi urma bătrânul lăutar Niță Băloi, din Plenița, cel cu degetele tăiate, călărind însă ca un tânăr și având o sabie la șold (pe care, nemaiputând s-o țină cu dreapta, o mânuia, la nevoie, cu stingă). Și mulțimea cânta ceea ce Niță Băloi compusese doar cu o zi înainte:   Mi-am vândut și cămășoara, Și-mi cumpărai săbioara! Plugulețul meu nebun, Cum te prefăcuși în tun! Vezi, așa mai poți ara, Să mai scapi de angara!   O mare mâhnire o simțea totuși Tudor, în suflet, fiindcă mai erau unii care-i slujeau pe vrăjmași, în rândurile oastei trimise de Divan pentru a-i ține calea se aflau și moșneni strânși cu făgăduieli sau cu amenințări. — Oamenii aceștia, obișnuia să spună el, vor veni curând, în rândurile noastre! Zilele însă se perindau și ei întârziau să-și dea seama că datoria lor este să treacă în tabăra lui Tudor. Dar iată că, într-o dimineață, oastea Divanului, se sub conducerea marelui vornic Nicolache Văcărescu, după o îndelungată pregătire de luptă, dezlănțuie atacul hotărâtor. În cursul acestei bătălii trebuia nimicită „ceata de rebeliști”. Îmbrăcat într-o șubă luxoasă de samur și cu o căciulă uriașă pe cap, marele vornic Nicolache își privea din depărtare, cu mulțumire, trupele de arnăuți pedeștri și călăreți bine înarmați, care înaintau. În fruntea pandurilor se afla Tudor. Deodată acesta, fără să-și scoată sabia, în timp ce pandurii rămân pe loc, pornește singur în întâmpinarea oștii Divanului. — Dați buzna!… Dați năvală!… țipă, din spate, Nicolache. Arnăuții grăbesc pasul, însă nici căpetenia oștirii revoluționare, nu-și contenește drumul. — Trageți!… Trageți în ei!… poruncește boierul. Tudor nu se înspăimântă. Oastea Divanului înaintează. Nu duce însă armele la ochi și pasul îi este din ce în ce mai șovăielnic. — Trageți!… Trageți în el!… Distanța dintre Tudor și oastea boierească se micșorează neîncetat. Vocea lui Nicolache s-a subțiat ca ața. — Ce? Ați înnebunit? Divanul poruncește… Trageți în „rebeliști”… Mitropolitul… Țara… — Opriți-vă! ordonă comandantul pandurilor, calm, oastei Divanului. — Foc!… Foc!… Foc.!.. Împușcați-l! sughiță Nicolache. — Noi vă socotim frați. Și, dacă vornicul dorește să slujească pe cei ce ne urăsc, eu îl poftesc să vină și să lupte cu mine! La auzul unor asemene cuvinte, întreaga oaste își întoarce capul spre Nicolache și clocotește în râs. Vornicul este slab, cocoșat și nici nu se pricepe să mânuiască sabia. Rândurile oastei Divanului se strică. Strigăte izbucnesc: — Noi nu tragem în frați!… Oastea Divanului și oastea revoluționară fraternizează. — Trăiască Tudor!… strigă și unii și ceilalți. Trăiască Tudor din Vladimiri!… Trăiască domnul Tudor!… — Unde e Nicolache? Să-l aducem aici! Dar Nicolache fuge călare către Craiova, urmărit de panduri, tremurând tot de spaimă. — Întoarce-te! îi răcnește unul dintre aceștia. Te-așteaptă domnul Tudor! — Să dai ochii cu el! îl completează altul. Tot în aceeași zi, cam peste șase ceasuri, Tudor mai are parte de încă o bucurie. Prin ninsoarea măruntă, străjile pandurești văd apropiindu-se o ceată de bărbați în poturi[2] și mintene, cu căciuli ascuțite. Ceata venea călare, cântând:   Sunt născut pe frunzi de fag, Ca să fiu la lume drag. Și-s scăldat de mic în Olt, Să mă fac viteaz de tot; Și-s frecat cu busuioc, Să am zile cu noroc.   — Cine să fie oare? Se întreabă pandurii. Atâta că de răspuns nu mai este nevoie. În fruntea cetei sale viforoase de foști haiduci, Iancu se apropie în galop de prietenul și fratele său Tudor. — Iartă-mă, Tudore, spune el, deschizându-și larg brațele. Iartă-mă și primește-mă împreună cu toți acești flăcăi pe care ți i-am strâns – în rândurile tale. Cel care a avut dreptate ești tu. Căci drumul ridicării întregului norod, în numele dreptății și slobozeniei, este singurul bun! Mă ierți și mă primești? — N-am pentru ce te ierta, deoarece și lupta ta a fost la fel de folositoare celor năpăstuiți, recunoaște Tudor.. Și, dacă în această frumoasă zi de iarnă veniși să te unești cu pandurii, înseamnă că totul este și va fi cum nu se poate mai bine și că vom birui! Vino-n brațele mele!…     [1] Hârşie — blană neagră de miel cu lână măruntă, creață. [2] Pantaloni largi în partea de sus,. Strânși pe pulpe și împodobiți cu găitane.