Marie Anne Desmarest Torente complet

PARTEA ÎNTÂI.           I.           CEI DIN CASĂ O SĂRBĂTOREAU pe Flavie, care adusese pe lume o fetiţă. Jan reuşise să se refugieze în gradină, în dosul unui gard viu de căline; sprijinit cu spatele de un tei secular, stătea nemişcat, visător, cu ochii pe jumătate închişi. Deci familiei Yvarsen i se mai adăugase un membru. Da, copacul creştea, îşi înălţa noi ramuri spre viitor, în vreme ce rădăcinile, din ce în ce mai stufoase, se înfundau tot mai adânc în pământul vieţii. Jan îşi aduse aminte, cu strângere de inimă, de micul Nils, primul lui copil, care se odihnea de atâţia ani într-o criptă din îndepărtatul Transvaal. Primul lui copil. Prima sa reacţie, nemărturisită Idei, fusese o teamă ascunsă, o frică pe care nu şi-o putea explica. Acum însă, odată cu obiectivitatea şi luciditatea vârstei, putea să-şi îngăduie o analiză psihologică în faţa căreia atunci dăduse înapoi. Adevărul e că se văzuse ameninţat, detronat, surghiunit în rândul generaţiilor trecute. Copilul însemna o viaţă nouă, imaculată şi pură, care venea să i-o tulbure pe a sa. „Oricărei curbe ascendente – îşi spusese el atunci – îi corespunde în mod necesar şi una descendentă; deci oricărui urcuş spre lumină, un declin iremediabil”. N-ar fi trebuit mai curând să recunoască, chiar din prima clipă, că viaţa nu se conduce după legi matematice, că ea scapă de sub lanţul rigid al raţiunii reci, că se situează, în realitate, pe tărâmul tainei? Taina profundă, taina nesfârşită a dragostei, genunea ce nu poate fi cercetată, a sufletului omenesc. El, Jan Yvarsen, cutezase să se sperie de ivirea pe lume a primului său copil, îi fusese teamă ca nu cumva această nouă viaţă să-i frângă avântul! Totuşi, se mai ridicase atunci în el şi un alt glas, puternic, cu accente mult mai imperioase: glasul speranţei! Căci, gândindu-se la viitor, omul aude cum ţâşneşte din speranţă izvorul imaculat al bucuriei şi atunci inima – cuprinsă de fiorul aşteptării înflăcărate – presimte armonia dulce şi senină a zorilor acelui timp care n-a sosit încă, a acelor viitoare aurore şiroind de prospeţime şi de lumină. O dimineaţă de mai la marginea unei păduri, sub un cer vast, fremătând de limpezime, cu flori timide, orbite de aurul soarelui; strălucirea boabelor de rouă, ciripitul, parcă vrăjit, ieşit din gâtlejul vreunei păsări tulburate şi mai ales imperceptibila, dar cât de reala tresărire a întregii firi în faţa veşnicului miracol al unei noi zile! Acea dimineaţă de primăvară înflorise odinioară şi în inima lui Jan. Când micul Nils venise, în sfârşit, pe lume, tatăl său se simţise aproape transfigurat.           Cu o mână distrată, Jan culese o floare şi începu să-i rupă încet, petalele; cu ochii pe jumătate închişi, plutea departe, în timp şi spaţiu, alături de blânda Ide, prima lui soţie şi alături de leagănul încântător ale cărui perdele albe de muselină îşi desfăceau faldurile aidoma unor mari aripi de lebădă, leagăn unde surâdea Nils, primul său fiu, datorită căruia el, Jan, descoperise bucuriile paternităţii. Bucurii de nebănuit! Era ca şi cum traiectoria propriei sale vieţi s-ar fi dedublat brusc, ca şi cum lungul, foarte lungul fir de argint al unui viitor luminos s-ar fi adăugat panglicii luminoase a drumului său terestru. Se născuse din el, Jan, o nouă conştiinţă, un nou suflet! Prezenţa sa pe lume devenise parcă mai bogată, mai intensă. Dar şi ce durere îngrozitoare când micul Nils murise răpus de boala necunoscută! Chiar şi acum după atâţia ani, Jan mai simţea şocul, disperarea, revolta sa cumplită în faţa ineluctabilului pe care, cu toată ştiinţa sa, nu-l putuse împiedica.           Mai târziu, ori de câte ori o nouă naştere binecuvânta familia Yvarsen, Jan încerca acelaşi sentiment de bucurie, dar totodată şi de sfâşiere: în toiul bucuriei suverane, ameţitoare pe care i-o prilejuia tresărirea pură a unei fiinţe chemate la viaţă, în toiul înflăcărării febrile în care-l arunca miraculoasa apariţie a unei fiinţe născută din dragoste, în toiul nădejdii pe care o aprindea în inima lui privirea limpede a unui copil, nu putea să nu vadă esenţa ultimă şi sublimă a vieţii, nu putea să nu se gândească la moarte.           Căci orice nouă viaţă e ca un cântec de slavă, ca un imn de bucurie ce se înalţă de pe pământ către bolta cerească. Este prima licărire a zorilor după domnia întunericului, freamătul mugurilor sub soarele proaspăt, strigătul ciocârliei ce se avântă pentru prima oară către imensitatea cerului, suflul irezistibil al puternicului vânt care ia cu sine frunzele uscate, îngăduind gingaşelor fire proaspete de iarbă să răsară, mânzul care se năpusteşte, nechezând de bucurie, către câmpia îmbălsămată de flori, raza de lumină care cade în mijlocul unui luminiş tăcut. Orice viaţă nouă înseamnă, de asemenea, dulcea legănare a spicelor de aur sub adierile dimineţii, acel allegro care izbucneşte după tânguiosul adagio, corabia încărcată cu miraje ce se reîntoarce, în sfârşit, în port, surâsul răscolitor al bătrânei mame care-şi regăseşte, tremurând, fiul, scăpat din grozăviile războiului.           — Atât de departe de noi, doctore şi atât de visător? Spuse brusc o voce cristalină.           Jan deschise ochii şi o văzu în faţa lui pe Judith Stiffenacker, tânără, blondă şi seducătoare. Împreună cu soţul ei, Hugo, se afla de mai bine de o săptămână la Tjorpa. Căci, de îndată ce auzise de trecerea prin Suedia a lui Hugo, prilejuită de un turneu de concerte, Jan îşi şi invitase foştii vecini de la Cap-Ferrat. Aflat într-o prestigioasă ascensiune, Hugo devenise unul dintre cei mai iluştri violonişti ai vremii sale. Flavie şi Erling îl cunoscuseră odinioară, la Hamburg, pe vremea când era slujbaş la un armator, simplu contrabasist, cu o înfăţişare misterioasă. Mânat de soarta lui glorioasă, obscurul muzician de odinioară din saloanele burgului german se însurase cu frumoasa americană care, timp de o vară, îi tulburase inima lui Jan. Fiindcă radioasa ei frumuseţe îi amintise de Sigrid, năluca Trollhättanului.           — Da, insistă Judith, eşti tăcut şi gânditor. Ce se întâmplă cu dumneata?           Jan schiţă un gest evaziv.           — O răbufnire a trecutului a ajuns până la mine, zise el.           — Amintiri melancolice? Regrete?

PARTEA ÎNTÂI.           I.           O STEA CĂZĂTOARE TOCMAI apare pe cerul noptatic. Îi urmărim cu ochii dâra argintie ca s-o vedem mai apoi dispărând la marginile nopţii. Apariţie, dispariţie. Imagine impresionantă a vieţii omeneşti. Fiecare fiinţă, fiecare suflet nu e oare o lumină a cerului? Fiecare chip, fiecare privire nu luminează lumea, nu lămureşte marele mister al fiinţei? Aidoma stelei pieritoare, viaţa se iveşte brusc din tenebre, odată cu primul strigăt al noului născut, ca să traseze mai apoi minunata curbă ascendentă a tinereţii până la acel punct din spaţiu care marchează apogeul, punct variabil pentru fiecare ins, după care pieritoarea lumină a vieţii se va cufunda în genunea de nepătruns a morţii.           Viaţa se iveşte brusc din tenebre.           Doctorul Knut Yvarsen ţinuse să-şi ajute el însuşi nevasta să nască, pe gingaşa, pe delicata şi languroasa Ingrid. Copilul veni pe lume cu un strigăt strident.           — Câtă putere. Murmură tatăl emoţionat, întinzându-l moaşei care-l asista.           Mai târziu, când mama noului născut se linişti după durerile crâncene, Knut Yvarsen se aplecă spre ovalul lipsit de sânge al chipului ei şi-i şopti:           — E băiat kära du1.           Un surâs rătăci pe buzele aproape copilăreşti ale lui Ingrid, o roşeaţă abia vizibilă îi coloră obrajii.           — E frumos? Întrebă ea dintr-o răsuflare.           — Ai să-l vezi imediat, cântăreşte mai bine de douăsprezece livre.           — Va fi voinic ca tine, Knut, când va fi mare?           — Un stejar, sunt convins!           — Deci suferinţele mele n-au fost zadarnice.           — Ai să-ţi recapeţi în curând puterile. În privinţa asta i-am şi dat unele sfaturi devotatei noastre Ane Mette: odihnă totală pentru stăpâna dumitale, însoţită de un regim alimentar foarte îmbelşugat. Uite, că-ţi şi revin culorile în obraji.           — Nu cumva ăsta e un simptom de febră?           — Nici pomeneală!           Umbrele tristeţii şi resemnării trecură prin marii ochi albaştri ai fragilei fiinţe.           — Nu-s prea sigură de asta. Suspină ea.           — Nu mai ai încredere în mine, kära du? Îţi vorbeşte medicul şi nu soţul.           Tânăra femeie clătină imperceptibil din cap.           — Eşti prea bun, Knut, n-ai să-mi spui niciodată adevărul. Încercă să se sprijine în coate. Cum o să-i spunem?           — Tu hotărăşti, dragă Ingrid.           — Mi-ar plăcea să poarte numele tatii.           Gânditor, Knut Yvarsen se îndreptă spre fereastră şi-şi rezemă fruntea de geamul rece.           — Jan, zise el, deci se va numi Jan.           Soţia lui îl fixă cu ochi strălucitori.           — Nu eşti de acord?           — Cum să nu fiu de acord? Zise el. Jan Yvarsen.           Doctorul se întoarse spre nevastă-sa.           — Numele e foarte frumos, are ceva bărbătesc şi totodată melodios.           Un tremur uşor al vocii îi trădă intensa emoţie. Fiul meu. Jan Yvarsen!           Ingrid se lăsă încetişor să cadă pe pernă.           — Cât eşti de fericit. Murmură ea pe un ton încântat, eşti de copleşit.           — Avem un fiu, kära du! E minunat!           — Să-i dorim toată fericirea posibilă!           — Nu mă tem de nimic pentru el! Strigă Knut Yvarsen. Va creşte mare, puternic, frumos, generos, inteligent! Vom fi mândri de el!           Dar în sinea ei soţia lut Knut Yvarsen simţea o imensă tristeţe. Căci instinctul îi spunea că nu-şi va vedea crescând fiul care-i răpise toată vlaga. Sigur, era în culmea fericirii că putuse să-i dăruiască un băiat omului pe care-l iubea atât de mult. Da, satisfacţia ei era dintre cele mai intense, iar încântarea ei, reală. Totuşi o teamă de nespus îi frângea inima. Membrele îi erau inerte, ca şi paralizate şi i se părea că trupul îi fusese golit de toată substanţa lui. Oboseala care o zdrobea era de neînvins, definitivă, letargică. Şi-i plăcea atât de mult viaţa! Primăverile la Tjorpa cu proaspetele miresme ale unei naturi în floare! Râurile limpezi ce coborau colinele şerpuind printre mesteceni, carpeni şi brazi! Aerul îmbălsămat de mirosul răşinii şi al mierii din marile păduri tăcute! Acoperişul roşu al unei ferme întrevăzut în adâncimea unei vâlcele şi ivindu-se încet, încet dintr-o masă de ceaţă! Cu ochii închişi, Ingrid visa, voia să trăiască. Vedea un fluture cu aripile aurite aşezat pe paloarea unui crin; pajişti semănate cu bumbi de aur şi cu margarete coborând către un sătuc cu căsuţe fercheşe de cărămida trandafirie. O alee înflorită de păducei, bobiţel şi căline, împodobite cu miriadele de diamante ale aurorei; stânci cu panaşe de brazi înclinându-se peste oglinda albăstruie a unui lac; un stol de lebede sălbatice desenându-şi triunghiul pe imensitatea translucidă a cerului din Nord. Auzea fâşâitul unei sănii lunecând pe strălucitoarea albeaţă a unui peisaj de iarnă; cântecul păsărelelor ascunse prin frunzişul vreunui boschet legănat încetişor de adierea vântului din zori; nechezatul vesel al unui mânz zburdând în verdele şi mai vesel al unei câmpii; clopotele de duminică, lansându-şi, la ţară, chemarea, strigătul lor dătător de speranţă. Dar vedea mai ales odaia cea mare de la Tjorpa, auzea vocea de bas a soţului ei.           Odaia cea mare de la Tjorpa. Pereţii erau îmbrăcaţi în lemnărie rustică de stejar. Lampa, la care se puteau aprinde cincizeci de lumânări, şi sfeşnicele aşezate pe lunga şi impozanta masă dreptunghiulară erau şi ele tot din lemn. De o înaltă calitate artizanală, mobilele aveau un caracter atemporal, atestau o opoziţie tenace la vibraţiile modei şi ale gustului; pianul Pleyel, pe care mama lui Knut îl comandase special la Paris; fotoliile largi, tapiţate, invitând la odihnă şi la destindere; bufetul lucrat cu migală, ale cărui închizători erau întotdeauna lustruite cu grijă de Ane Mette; cufărul greoi, sculptat în mod cam naiv, care venea de undeva de prin secolul al XIII-lea, măsuţele şi gheridoanele do mozaic dispuse ici şi colo, pe care, în vase de cristal şi de faianţă, se aflau în permanenţă flori, cât ţinea vara: în sfârşit, trei vitrine înalte şi elegante unde stăteau alături minuni nemaipomenite de argint şi de cristal, de cositor şi de aur. Un perete întreg era ocupat de un şemineu monumental, îmbrăcat în marmoră cenuşie vărgată cu albastru şi verde; suporturile pentru buşteni se asemuiau cu prorele drakarurilor, amintind de nişte strămoşi îndepărtaţi, vikingii.           După masa de seară, bărbatului ei îi plăcea să stea la taifas cu ea în faţa focului din cămin care lumina odaia. Buştenii groşi, rotunzi şi zgrunţuroşi ardeau zbicindu-se şi trosnind, aruncând lungi şi tremurătoare dâre roşii peste careurile mari, albe şi negre, ale podelei, în timp ce odaia vastă se umplea de mirosul suav al răşinii ce îmbălsăma pădurile Suediei. Afară, vântul nordului, izbea în rafale zăpada în obloanele ermetic închise. Vara, îşi terminau seara pe terasă, aşezaţi confortabil în fotoliile de lemn de palmier, întorşi cu faţa spre frunzişurile în care piereau ultimele lumini ale amurgului. Knut îi vorbea întotdeauna ca unei confidente dragi, îşi deschidea inima, îi dezvăluia dificultăţile întâmpinate peste zi, din clipa în care plecase în zori, ca să-şi facă rondul pe la bolnavi, în faetonul uşor la care era înhămată o iapă albă. Îi descria viaţa ţăranilor, ei, care-şi petrecuse toată tinereţea la Stockholm într-un cadru molcuţ şi înstărit al unei vechi case burgheze sau îi povestea vreun accident survenit în vreo exploatare forestieră.           — Mă aflam la Troelle, începu el odată, pentru un caz de pojar, când un tânăr se năpusti spre mine ca să mă roage să mă duc de urgenţă în pădurea lui Karl Andersson. Un tăietor de lemne fusese zdrobit de un copac! Omul mai trăia! Nu era nici un minut de pierdut!           — Nenorocitul!           — I-am spus băiatului să urce alături de mine şi să mă conducă la locul accidentului. Pădurea Andersson e pe o coastă de deal şi drumurile sunt foarte înguste. Abia am putut trece cu faetonul!           — Cred că biata iapă a fost supusă la nişte eforturi serioase.           — Animalului ăstuia îi plac piedicile. Dar până la urmă am fost obligaţi să părăsim trăsura şi să ne continuăm drumul pe jos. Între timp, tânărul meu însoţitor m-a informat că era vorba de un om de vreo cincizeci de ani, însurat şi tată a şase copii.           — Ce nenorocire!           — Da, totul era într-adevăr foarte deprimant. Când, în sfârşit, am ajuns, tăietorul de lemne scotea nişte gemete cumplite, care-ţi sfâşiau inima. Sunt totuşi obişnuit cu durere, dar în acel loc, vezi tu, m-am simţit zguduit.           — Cum s-a produs accidentul?

Vol. 3.1 – FIUL LUI JAN   Motto: „Dragostea nu înseamnă un bărbat şi o femeie care se privesc în ochi, ci o femeie şi un bărbat care merg alături şi care privesc în faţa lor.”           Antoine de Saint-Exupéry                 I.           CASA DOCTORULUI JAN YVARSEN, unde lămpile străluceau ca ziua, ilumina parcul. La banchetul pe care doctorul îl dădea pentru a sărbători strălucitul succes al fiului său la examenul de internat, fuseseră invitate cincizeci de persoane.           Jan Yvarsen nu se schimbase. Abia dacă i se argintaseră tâmplele; cele câteva riduri care i se iviseră, la colţurile ochilor îi scoteau şi mai mult în evidenţă blândeţea chipului, ce contrasta totuşi cu privirea voluntară, puţin cam trufaşă. Silueta, care-şi păstrase tinereţea, evoca supleţe şi prospeţime. În jurul mesei domnea buna dispoziţie, şi când Jan râdea, buzele sale pline lăsau să i se vadă dinţii de o albeaţă strălucitoare. Niciuna dintre persoanele care-l cunoscuseră cu douăzeci şi cinci de ani mai înainte, atunci când conducea spitalul din Krittelwerk, n-ar fi ezitat să-l recunoască.           În faţa lui, Thérese îşi ascundea cu greu emoţia. Privirea ei îl părăsea adesea pe fiu pentru a se opri pe chipul soţului. Acesta, ca şi cum ar fi vrut să-i mulţumească, pentru faptul că era atât de frumoasă, o încuraja făcându-i câte un mic semn cu mâna, gest pe care numai ea îl înţelegea, un fel ele complicitate a unei perechi fericite pe care anii o apropiaseră şi mai mult.           În stânga Théresei stătea Tom Starner, venit în mod special tocmai din Transvaal, unde conducea o importantă exploatare agricolă. Cu doi ani mai înainte, Ide, sora lui Erling, se măritase cu James, fiul lui Tom. Tinerii soţi locuiau în Africa şi asta era cea de a doua călătorie a lor în Europa, de când se căsătoriseră. Ide era leit maică-sa aceeaşi privire tandră, aceeaşi prospeţime a tenului, acelaşi surâs. După ce Ide plecase în Transvaal, Thérese simţise o mare sfâşiere sufletească, fiindcă mama şi fiica trăiau ca două surori în casa ce se golea în fiece dimineaţă, după ce Jan şi fiul său plecau la clinică. Lângă Jan stătea Fanny, vechea lui colaboratoare de la spitalul din Krittelwerk, prietena de odinioară a Théresei, care se măritase cu Tom Starner. Jan, emoţionat, surâdea aducerilor-aminte evocate de Fanny. Întreg trecutul – cu ceasurile lui triste şi grave, profunde şi plăcute – reînvia acum pentru ei, un trecut plin de experienţe aspre, dar şi de bucurii mari, din care răzbăteau adesea umbrele celor morţi. „Îţi aminteşti.” Fanny rostea aceste cuvinte magice prin simplitatea lor şi timpul se oprea brusc în loc. Jan întorcea capul spre Thérese şi-i căuta privirea. Apoi se uita la Erling.           Erling Yvarsen stătea la celălalt capăt al mesei. Era, în seara aceea, atât de copleşit de complimente, încât începea să se simtă cam stânjenit. Şi iată că tatăl său se ridică la rându-i.           — Fiule, zise Jan cu voce gravă, iată-te astăzi faţă în faţă cu o sarcină zdrobitoare: aceea de a-i sluji pe oameni, atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Începe pentru tine lucrul cel mai greu: trebuie să înţelegi, să admiţi că încă nu ştii nimic şi că abia de acum încolo începe adevărata ta ucenicie. Începând de mâine, te vei apleca asupra suferinţei omeneşti şi vieţile unor oameni vor depinde de stăpânirea, de precizia, de inteligenţa ta. Ştii că un medic este un instrument, dar totodată şi un om, că omul din tine trebuie să lecuiască trupurile celor în suferinţă, care ţi se încredinţează. Fii nu numai cel care poate să vindece şi uneori care poate să salveze în ultima clipă, ci şi cel care mângâie, care, ajută, care iubeşte. Meseria noastră, fiule, înseamnă dragoste faţă de semenii noştri.           Glasul lui Jan deveni puţin răguşit, şovăielnic.           — Erling, cea mai mare bucurie a, mea e că te am alături. Văd că încet, încet, îmi vei lua locul. N-am câtuşi de puţin obiceiul să mă înduioşez, dar vreau totuşi să-ţi spun un lucru: de câţiva, ani de când lucrăm împreună, ca doi vechi prieteni, tu mi-ai dăruit toate bucuriile pe care şi le poate dori un părinte.           Ascunzându-şi stânjeneala, Erling îngăimă câteva vorbe, apoi, cu un gest vesel şi spontan, ce voia să exprime toată acea camaraderie pe care Jan se pricepuse atât de bine s-o instaureze între ei, ridică paharul:           — În sănătatea, ta, tată!           Mai emoţionat decât voia să se arate, Jan îi surâse; apoi se întoarse spre Ide:           — În sănătatea, voastră, dragii mei copii! Acceptaţi ca entuziasm înfruntările pentru tot ceea ce puteţi obţine prin ele, fără urmă de invidie pentru ceea ce vi se refuză. Ide, nu vreau să mai găsesc în scrisorile tale acele accente de tristeţe pe care ţi le prilejuieşte despărţii de noi. Nu-i micşora astfel curajul lui James pe care-l iubim ca şi cum ar fi propriul nostru copil. Sigur, ar fi plăcut să trăim unii lângă alţii, dar fiinţele care se iubesc aşa cum ne iubim noi, nu sunt niciodată despărţite cu totul. După ce-ai să pleci, adu-ţi aminte că şi noi am trăit pe acel pământ african, că ne-am simţit ca acasă, ceea ce ne îngăduie să fim întotdeauna, într-o oarecare măsură, prezenţi acolo. În sănătatea voastră, a tuturor!           Ide veni lângă Jan şi-i înlănţui gâtul, cu braţele ei: rotunde şi bronzate. Apoi, înconjurând masa, îşi apropie buzele proaspete de obrazul încă ud de lacrimi, al mamei sale.           Jan puse, hotărât, capăt acelor efuziuni ce riscau să se transforme în melancolie.           — Să dansăm, copii, spuse el vesel.

Moto: „Ce-ar însemna, o Doamne, gândirea omenească, Şi cine adevărul, vreodată, l-ar iubi, De n-ar fi bucuria şi jalea pământească, De care nici un suflet nu pare-a se-ndoi?”           ALFRED DE MUSSET   „Povara acestei lumi e mult prea grea pentru ca vreun om s-o poată purta, iar suferinţa universului, prea crudă pentru o singură inimă.”           OSCAR WILDE                 I.           ÎN AERUL FOARTE PROASPĂT şi luminos, trăsurica uşoară, pe două roţi, joasă şi confortabilă, părea o jucărie de copil când trecea pe străzile unei ţări ca Suedia, caracterizate de o arhitectonică modernă. Eleganta trăsurică mergea într-un mod foarte fantezist. Fiindcă Troll, calul de talie mică, dar de rasă pură, care fusese înhămat la ea, alerga aşa cum avea el chef, nu cum îi poruncea stăpâna lui. Trăsurica şi calul erau cadoul colectiv al lui Jan, al copiilor – care ţinuseră neapărat să participe la această surpriză.           — Şi de asemenea al câtorva vecini.           Thérese Yvarsen, iubită, răsfăţată şi preţuită de toţi, se simţea fericită şi liniştită. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să tragă adânc în piept aerul proaspăt şi să se bucure de peisajul care-i era atât de drag. Troll avea ideile lui şi-şi plimba stăpâna când de-a lungul lacului, când al râului. Nu se întorcea la Tjorpa decât după ce rătăcea îndelung, fie la trap, fie la galop. Mâinile înmănuşate ale Théresei aproape că nici n-aveau nevoie să ţină hăţurile, fiindcă Troll ştia şi unde şi când trebuia să se oprească, aşteptând liniştit până ce Thérese se urca sau cobora din trăsurică. La început, soţia lui Jan se revoltase foarte tare împotriva reţetei recomandată de propriul ei bărbat, pe care-l calificase drept „autocrat”.           Neliniştit de felul cum arăta Thérese, Jan îi prescrisese să petreacă zilnic doua sau trei ore în aer liber, renunţând la o parte din treburile casei. Dar a încerca s-o determini pe Thérese – veşnic ocupată cu treburile mărunte ale acelei case mari, moştenită de la mătuşa Brita – să renunţe la îndeletnicirile sale şi mai ales la împletitul a tot felul de lucruri pentru bărbatul, copiii sau nepoţii ei, părea ceva aproape imposibil. Cum s-o obligi să-şi petreacă, plimbându-se, adică nefăcând nimic, o bună parte din zi? Dar, pe de altă parte, cum să rezişti complotului urzit de cei care te iubeau atâta? Cum să refuzi un dar tot atât de neaşteptat, cum ar fi fost de pildă, o rachetă interplanetară?           Bucătăreasa Gerda vorbise unei precupeţe despre recomandarea doctorului şi despre refuzul categorie al doamnei Thérese de a pune mâna pe volanul unei maşini şi de a se plimba singură. Încântate să vină în ajutorul doctorului, vecinele se adunaseră în mare taină şi, tot tăifăsuind, le venise ideea reîntoarcerii la mijloacele de locomoţie din trecut; fără să mai piardă vremea, se puseră pe treabă: trăsurica ce zăcea uitată, de multă vreme, în fundul unei magazii, fu atât de bine refăcută şi vopsită, încât puteai să juri că e nouă. Troll – la rândul lui – se dovedi a fi un căluţ ideal ca s-o plimbe pe doamna Thérese; în sfârşit, vecinii cei mai apropiaţi se oferiră să-l adăpostească pe Troll în grajdurile lor, dimpreună cu trăsurica. Thérese, care ieşise pe peronul casei însoţită de Jan, fu atât de uluită văzând trăsurica şi calul, încât aproape că îi pieri glasul; cu atât mai mult cu cât trăsurica fusese modificată ca să fie mai comodă şi să prezinte maximum de siguranţă. Thérese Yvarsen nu putu mulţumi în alt fel acelor fiinţe atât de încântate de darul lor, decât strângându-le cu căldură mâinile. Surâsul şi ochii ei împânziţi de lacrimi erau mai grăitoare decât orice discurs. Acum putea da curs recomandaţiei soţului ei. Când vremea era frumoasă, dar geroasă, se înfofolea într-o blană călduroasă şi-şi punea o pereche de mănuşi groase, ca un vânător din Marele Nord. Îmbrăcată astfel, nu risca să răcească. Dacă ploua sau ningea, o capotă cu arcuri acoperea şi trăsurica şi pe Troll. În sfârşit, inovaţia cea mai ingenioasă aparţinea Flaviei, care, petrecându-şi copilăria şi adolescenţa în Canada, ştia totul despre zăpadă; inovaţia consta în faptul că roţile puteau fi oricând scoase şi trăsurica, aşezată pe două tălpici, se putea transforma cât ai bate din palme în cea mai confortabilă sanie.           Într-o zi furtunoasă, Thérese strigase:           — Ce păcat! Troll va fi foarte trist că nu-şi poate face plimbarea zilnică.           Gerda se grăbi să împărtăşească unei prietene starea de spirit a stăpânei sale şi cuvintele femeii zburară din gură în gură:           — Doamnei Thérese au început să-i placă plimbările cu trăsurica şi de altfel n-ai decât să te uiţi la ea ca să vezi cât de bine a început să arate: şi ochii şi faţa îi strălucesc de sănătate.           În acea dimineaţă luminoasă, în care primăvara se şi anunţase, Thérese se simţi dintr-o dată plină de viaţă. Îşi recăpătase puterile pe care aproape că se resemnase să şi le creadă pierdute pentru totdeauna. După atâtea furtuni şi necazuri, toţi ai ei erau sănătoşi şi se simţeau minunat. Era atât de fericită şi de bine dispusă, încât surâse aproape fără să-şi dea seama. Privirile îi rătăceau peste câmpiile ce se întindeau de o parte şi de alta a drumului. Vântul gonise zăpada în văioage. Ici, colo, se mai vedeau, totuşi, câteva troiene. Straturi subţiri de gheaţă mai făceau să strălucească încă acoperişurile, dar în curând aceste rămăşiţe ale iernii aveau să dispară. Pretutindeni se simţea impulsul naturii, grăbită să reînvie. Corbii, în căutare de insecte sau mici rozătoare, săltau greoi printre băltoace şi prin zăpada murdară.

PARTEA ÎNTÂI.           I           — TU, CE SPUI, THÉRESE? Eu aş propune să lăsăm maşina aici şi să urcăm pe jos până în oraşul vechi.           Thérese se întoarse spre soţul ei, surâzând:           — Sigur, răspunse ea cu glasu-i plăcut şi plin de căldură, să mergem pe jos, ca doi tinerei, fiindcă astăzi îmi simt inima ca la douăzeci de ani! Şi apoi, va fi mult mai pitoresc şi mai interesant.           Jan se aplecă spre soţia sa şi o sărută.           — Ce plăcută e viaţa alături de tine, Thérese, murmură el. Privirea ta luminoasă şi surâsul tău senin sunt pentru mine apa vie a tinereţii. Alături de tine nu mă simt câtuşi de puţin bătrân. Îşi înălţă capul şi adăugă, cu un aer gânditor: Când eşti lângă mine, am impresia că timpul şi-a oprit în loc opera lui nimicitoare. Da, draga mea, alături de tine viaţa mi se pare un veşnic şi luminos prezent.           — Cât lirism! Strigă Thérese, râzând.           — Poţi să nu devii liric sub cerul Italiei?           — Da, spuse Thérese coborând din maşină, e o ţară minunată, îi simţi în permanenţă poezia.           După ce se asigură că toate portierele maşinii erau închise, Jan o porni după Thérese care şi ajunsese pe podul Roya, de unde privea, cu admiraţie, colina pe care se etalau casele şi bisericile cetăţii medievale din Vintimillia.           — Minunat! Strigă el. Şi când te gândeşti că, pentru majoritatea turiştilor, Vintimillia nu e decât un oraş dea frontieră, unde doar schimbi trenul, cumperi vederi şi bei primele vinuri italieneşti!           — Nu toată lumea se interesează, ca noi, de vestigiile trecutului şi de pietrele astea vechi!           — Totuşi, spuse Jan visător, crezi că există vreun limbaj mai elocvent şi mai emoţionant de cât cel al vechilor monumente înnobilate de patina timpului?           O jumătate de oră mai târziu, după ce urcaseră colina pe nişte străduţe înguste numite sestieri, mărginite de case împodobite cu arcade, Jan şi Thérese ajunseră în mica piaţă ce se afla în faţa bisericii Sfântul Mihail.           — Ce minunăţie! Spuse Thérese, încântată.           — Da, întări Jan, iată-ne în prezenţa unei capodopere a celei mai pure arhitecturi romane.           — Din ce epocă?           — Secolul XI, sfârşitul secolului al XII-lea, poate chiar începutul secolului al XIII-lea.           — Crezi că am putea-o vizita?           — Bineînţeles, cu atât mai mult cu cât trebuie sa alba şi un ghid.           Ghidul – om de vreo cincizeci de ani – foarte cultivat, şi cave vorbea o italiană clasică, se arătă foarte bucuros să le înfăţişeze toate comorile bisericii.           — Veţi vedea că această biserică e remarcabilă din multe puncte de vedere, începu ei. Din păcate, nu e prea cunoscută şi mai ales peste hotare.           — Într-adevăr, spuse Jan, n-am văzut-o menţionată în nici o lucrare de artă romană.           — O lipsă de neiertat, signor. Priviţi bolta!           — Ce desen precis şi sobru.           — Apogeul artei romane, apogeul, signor.           — Şi cele doua jgheaburi uimitoare, care slujesc de agiazmatar? Se interesă Thérese. De unde provin?           — Vedeţi cuvintele gravate pe ele, signora? Se unul, puteţi citi: Augustus, iar pe celălalt Antonius Pius.           — Numele a doi împăraţi romani, spuse Jan.           — Bravo, signor, bravo! Aceste jgheaburi – cum le spune signora – sunt de fapt nişte stele dedicate celor doi împăraţi şi care fuseseră înălţate în vechiul templu păgân ce se afla odinioară aici.           — Cui îi era consacrat, acel templu?           — Lui Castor şi Polux, signor.           Aflară că în epoca romană. Vintimillia se afla cu un kilometru mai la răsărit de centrul actual, pe malul râului Nervia. Pe vremea aceea, templul dedicat lui Castor şi Polux se afla pe o colină pustie, unde oamenii nu urcau decât în anumite zile. Mai târziu, când acest cult s-a perimat, primii creştini au amenajat, sub templul ameninţat cu ruina, o criptă.           Jan şi Thérese admirară o frescă de o puritate emoţionantă a liniilor, reprezentând chinurile Sfântului Sebastian şi datorată lui Giovanni Cimabue, maestrul lui Giotto. După care, părăsiră aproape cu regret acea veche biserică, nu înainte de a fi făgăduit ghidului – care li se părură deosebit de atent şi de simpatic – să se întoarcă de îndată ce vor avea prilejul.           Se opriră, câteva clipe, sub portalul luminat de soare.           — Ce vreme frumoasă! Spuse Thérese, cu un entuziasm juvenil. Ce ţară de vis!           Jan o luă de braţ.           — Hai, draga mea, să trecem pe partea cu umbră, uite, în dreapta noastră se află Porta Piemonte; de acolo vom avea o privelişte splendidă asupra întregului ţinut.           — Hai, repede, spuse veselă Thérese.           Jan avusese dreptate: într-adevăr, de la Porta Piemonte se vedea întreaga vale Roya, precum şi munţii sinuoşi, dar totodată ascuţiţi, din Piemont. Thérese se simţea copleşită.           — Ziua asta măreaţă e cel mai frumos dar pe care mi l-ai oferit de când suntem împreună, şopti ea la urechea lui Jan, strângându-se lângă el.