Marie Anne Desmarest Torente complet

I.           SCURTĂ ŞI MOHORÂTĂ, TOAMNA SUEDEZĂ îşi şi făcuse apariţia în grădina de la Tjorpa. Vântul murmura printre brazi. Vânt familiar, care iarna învăluia în lunga lui jelanie casa familiei Yvarsen.           Pe aleea centrală, printre stejarii aurii şi straturile rămase fără flori, Rholf-Harald, care cu trei săptămâni mai înainte îşi făcuse apariţia în mijlocul acelei familii atât de unite, îşi potrivea pasul după cel al Idei. Tânăra femeie îl primise cu multă căldură pe acel frate vitreg despre care nu ştiuse nimic atâta vreme.           Logodna ei cu Jorgens Meldgaard, căsătoria apropiată n-o cufundaseră într-o fericire egoistă, imensa dragoste faţă de ai săi o făcuse să înflorească din nou – toate incertitudinile, toate ambiţiile amare se risipiseră – şi acum era gata să dăruiască o bună parte din această tandreţe acelui tânăr cu nume de viking, rezervat şi ascuns.           — Am impresia, spuse ea râzând, că ţi-e greu să-mi spui pe nume. Că tata te intimidează un pic, mi se pare normal. Lăsând la o parte modestia, doctorul Yvarsen este o mare personalitate şi trecutul s-ar putea să ţi-l facă mai puţin apropiat. Cu timpul, vă veţi apropia totuşi unul de celălalt. Dar Erling, Flavie şi mama te-au primit cu braţele deschise. De mine ce să mai zic? Sunt atât de bucuroasă de a fi descoperit că mai am încă un frate! Mi-ar fi plăcut să copilărim împreună, să ne jucăm, să-ţi mărturisesc gândurile mele.           Rholf-Harald îşi înălţă capul. Ide îi văzu profilul, acel profil mândru, cu trăsături regulate, care amintea şi de frumuseţea lui Sigrid şi de frumuseţea lui Jan.           — Ide, răspunse cu blândeţe tânărul, copilăria mea nu-mi aparţine decât mie. Am fost de mic de tot un copil fără familie. Comandantul Eckeby – unchiul meu Kristoffer – n-a pretins niciodată să-mi ţină loc de tată. A fost susţinătorul şi educatorul meu, apoi cel mai bun prieten. Am avut şi câteva bucurii: o mică excursie pe mare, o furtună dezlănţuită, am văzut la marginea unei păduri o ceată de animale sălbatice, apoi un castel pe malul unui lac, într-un amurg de o rară frumuseţe. Dar nu m-am jucat niciodată aşa cum te-ai jucat tu. E adevărat că am fost lipsit de griji. Mă găseşti romantic şi nu ascund această înclinare, dimpotrivă, încă de foarte mic am simţit că venisem pe lume sub semnul fatalităţii.           — Nu poţi uita acest lucru?           — E foarte greu, Ide! Nu mai sunt un adolescent maleabil, ci un bărbat în toată firea. M-au format anumite sentimente care mi-au împietrit inima. Am trăit vreme îndelungată cu ranchiuna în suflet şi m-am obişnuit să fiu singur. Aici, la Tjorpa, toţi m-au primit ca pe un fiu sau ca pe un frate. Dar totul e încă prea proaspăt. Încearcă să mă înţelegi! Tu eşti atât de dreaptă şi de spontană! Nu pot să mă integrez fără efort în clanul vostru. Voi mă socotiţi ca pe unul de-ai voştri, dar eu mă consider ca un invitat, mai exact: ca „o mobilă nouă”.           — Totul se reduce la răbdare, zilele trec repede, iar viaţa ne aduce până la urmă şi bucurii.           O umbră fugară înceţoşa ochii Idei, vântul îi lipi câteva şuviţe de păr pe obrazul atât de delicat. Clătină din cap ca şi cum ar fi vrut să alunge tristele amintiri, apoi spuse:           — Eu a trebuit să-mi smulg bucată cu bucată fericirea.           — Da, tu ştii ce-i lupta, zilele negre, suferinţa!           — Rholf-Harald, acum sunt o femeie fericită şi aş dori ca şi tu să fii un bărbat fericit. Văd că ţi-ai pus în minte ceva. Îmi dau seama de acest lucru, după chipul tău. Ori de câte ori tata ia o hotărâre serioasă, are privirea asta pe care o ai tu acum, privire care pare că vrea să provoace soarta. Bărbia îi devine parcă mai pătrată, mai dură, aşa cum e a ta în acest moment. Nu vrei să-mi spui la ce te gândeşti?           Gura fermă a lui Rholf-Harald schiţă un surâs.           — Probabil că ţin foarte mult la tine, din moment ce-ţi împărtăşesc ideea mea care aproape că a devenit o idee fixă, dar care mi se pare întemeiată. În loc să aştept să aibă loc adevărata fuziune morală între. Doctorul Yvarsen şi mine, şi să cadă barierele dintre familia ta – acel bloc compact, ca de granit – şi înclinarea mea către singurătate, sunt convins că e necesar să. Mă maturizez sufleteşte. Vreme de câteva luni, un an, poate chiar şi mai mult, aş vrea să călătoresc, să văd diverse ţări cu tot ce au ele mai deosebit. Nu cunosc decât Suedia şi oraşul Paris, unde m-am născut şi pe care l-am părăsit când eram încă foarte mic, dar unde m-am reîntors mai târziu pentru a regăsi câteva urme ale trecutului. Sunt poet, cu alte cuvinte un animal destul de rar în zilele noastre. Alte ceruri, alte peisaje m-ar inspira. Mă voi gândi la voi toţi mai liber, mai detaşat, fiindcă depărtarea te face mult mai obiectiv, cum eu încă n-am ajuns să fiu. De îndată ce voi pleca de la Tjorpa, îi voi trimite o scrisoare tatălui tău şi cred că mă va înţelege.           — Tatăl meu! Ca şi cum n-ar fi şi tatăl tău! Mereu eziţi să-i spui „tată”. Da, te va înţelege. Va admite că din prea multă pudoare doreşti să eviţi o discuţie delicată. Îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine. Dar te rog să nu mă mâhneşti plecând înainte de căsătoria mea.           — Când e? Peste zece zile? Sigur, pot să aştept până atunci şi-ţi făgăduiesc că voi fi de faţă la ceremonia de la biserică.           Cu un gest afectuos, Ide îşi strecură braţul sub cel al lui Rholf-Harald. Se strădui să-şi ascundă neliniştea care o tulbura. De ce trebuia să se gândească numai la nenorociri şi la primejdii? Fratele regăsit se va întoarce, dar când?           Cu trei săptămâni mai înainte, tânăra femeie nici măcar nu bănuia existenţa acestui nou venit. Prestigiul, seducţia sa erau de aşa natură, încât se impuseseră tuturor, în mod firesc. Absenţa lui avea să işte un mare gol mai ales în sufletul lui Jan şi, mai mult ca sigur, şi al Théresei.

PARTEA ÎNTÂI.           I.           NELINIŞTIŢI, CURIOŞI, NEGRII SE grăbeau către coliba bătrânului Sammy.           — Nu vă apropiaţi! Strigă o voce din mulţime, tocmai şi-a încărcat puşca!           — Puşca?           — Da, ne pândeşte! Va trage în noi!           — Prostii! Nu există om mai paşnic ca bătrânul Sammy.           — Doar ţi-am spus c-a înnebunit.           — Înnebunit?           — Da, din pricina unei nelinişti morbide sau unei obsesii, cum spun medicii. Nu ştiu exact despre ce e vorba.           — Dacă nu ştii, taci din gură!           — Atunci spune tu.           Din mijlocul mulţimii se ridică o voce autoritară:           — Linişte! Here comes the boss. Iată-l pe stăpân.           Foarte înalt, blond, cu chipul bronzat, James Starner se apropie de contramaistrul său care tocmai voia să-i vorbească:           — Ce se întâmplă, Tom? Ce-i cu îmbulzeala asta de oameni?           — Old Sammy a înnebunit, domnule!           — Cum adică?           Negrii se îndepărtară, respectuoşi, din jurul celor doi. Tom arătă coliba:           — Îl cunoaşteţi pe bătrânul Sammy, nu-i aşa, domnule?           — Sigur, e unul dintre cei mai buni lucrători ai noştri.           — Ei bine, iată. Azi după-amiază, Sammy s-a apucat să repare un tractor, împreună cu Bill, tânărul mecanic.           — Îl ştiu, da, şi?           — Dintr-o dată, s-a năpustit asupra lui Bill şi a vrut să-l strângă de gât. Urla cu o voce ascuţită: „Nu vreau să văd pe nimeni în jurul meu! Pe nimeni! Pe nimeni!”.           — Şi pe urmă?           Bill a reuşit să scape din mâinile lui şi l-a ameninţat cu o cheie englezească. Sammy s-a năpustit în coliba lui şi s-a încuiat înăuntru. Şi de atunci urlă întruna.           — Ce spune?           — Că nu vrea să vadă pe nimeni în jurul lui şi că pe primul care va cuteza să treacă prin faţa casei sale, îl va împuşca. Ascultaţi! Îl auziţi?           — Da, îl aud!           Old Sammy vocifera într-un amestec curios de. Engleză şi de dialect local. Ameninţătoarea ţeavă a puştii sale se vedea foarte clar în ambrazura porţii.           — Dacă Jan era aici s-ar fi priceput să-i vorbească, să-l calmeze, murmură James.           — Mister Jan Yvarsen, doctorul? Întrebă Tom.           — Da.           James rămase o clipă pe gânduri: situaţia nu mai putea dura. Old Sammy putea, dintr-un moment în altul, să-şi descarce puşca în orice trecător nevinovat, o femeie, un copil. Trebuia să acţioneze şi încă repede de tot. Îşi şi însuşise trăsătura tuturor membrilor familiei Yvarsen: de îndată ce se iveau unele dificultăţi, vreun pericol, se gândea instinctiv la Jan. Numai că în vremea asta, Jan şi Thérese se aflau în vacanţă, în Franţa, ca şi tatăl şi mama lui James – Tom şi Fanny – care se duseseră să petreacă câteva săptămâni în bătrâna Anglie. Aşa că James rămăsese singurul stăpân. Nu spusese contramaistrul: „Here comes the boss?” Acum, patronul, adică omul care trebuia să-şi asume răspunderile, nu mai era Tom Starner, ci James.           Îşi aminti că tânărul contramaistru negru, isteţ şi capabil, purta acelaşi nume ca şi tatăl său, fiindcă Tom Starner îi fusese naş. James îşi dădu seama că toţi ochii erau aţintiţi asupră-i, că trebuia „să facă faţă”. Hotărârea sa şi fusese luată. Îl îndepărtă pe Tom care voia să-l oprească şi se îndreptă, cu pas ferm şi hotărât, către coliba lui Old Sammy. Auzi paşi în urma lui şi se întoarse. Era Bill, tânărul mecanic negru, care alerga după el.           — Ce vrei? Îl întrebă James. Rămâi lângă ceilalţi. Old Sammy e înarmat cu o puşcă.           Bill era foarte palid şi zise cu glas rugător:           — Don't hurt him, mister James, sir, he doesn't know what he is doing!           Ca toţi negrii, apelase din instinct la fraze biblice.           „Nu-i căşunaţi nici un rău, domnule, nu-şi dă seama ce face!” Şi tocmai Bill spunea asta, omul pe care Sammy era cât pe ce să-l strângă de gât, într-un acces de furie.           Acum James se afla singur în faţa micii bariere care despărţea grădiniţa lui Sammy de drum. Ştia că în acel moment dădea dovadă că era bărbat, ca toţi negrii strânşi grămadă, îl judecau, îi cântăreau.           James îşi trecu braţul pe deasupra portiţei şi trase zăvorul. Zarurile fuseseră aruncate. Acum nu mai putea să dea înapoi, trebuia să înfrunte, cu orice preţ, puşca lui Sammy. În jurul lui, o puzderie de flori roz, galbene şi violete. Căci lui Sammy îi plăceau florile. Grădina sa era cea mai frumoasă din exploatare şi până şi Tom Starner îi invidia unii trandafiri care aveau culoarea smaraldului şi pe care numai el se pricepea să-i cultive. James îi iubea pe negri, aceştia erau cei mai buni prieteni ai săi. Se născuse în Africa: pentru el, Europa era un pământ străin. Camarazii săi de joacă fuseseră negri şi învăţase foarte repede să le stimeze inteligenţa vie şi intuitivă, cunoştinţele asupra plantelor şi animalelor, bunătatea lor înnăscută, candoarea, spontaneitatea. Aşa că Old Sammy nu era un străin pentru el; departe de aşa ceva! Nu-l legănase pe genunchi când fusese un puşti de câţiva ani? Nu Old Sammy îi insuflase dragostea faţă de animale? Căci acest Old Sammy dăduse întotdeauna dovadă de o dragoste fanatică faţă de fiarele din pădure şi din hăţişuri. Nu se spunea în sat că odinioară, cel mai bun prieten al lui Sammy fusese un leu, cu care se întâlnea zilnic, undeva, departe, lângă râul albastru ce şerpuia printre preriile verzi? James nu văzuse el însuşi acea gazelă îmblânzită care trăia în grădina casei sale şi care mânca din mâna bătrânului?           Acum îi reveniseră în minte toate acele amintiri. Legendele pădurii pe care Sammy le istorisea pe înnoptate.

PARTEA ÎNTÂI           I.           TOCMAI ÎMPLINISEM OPTSPREZECE ani când un accident îngrozitor m-a lăsat orfană, dezlegându-mă brutal de toate legăturile. Mă credeam distrusă pentru totdeauna, dar pe urmă – o vitalitate a animalului din noi – firea mea robustă a învins. Asta a început printr-o foame bruscă şi violentă. De câtă vreme nu mai înghiţisem decât un gât de lapte şi nu mai ronţăisem decât puţină ciocolată? Acum, simţeam foamea. O foame sfâşietoare, dureroasă. Rămăsesem în casa mare, goală de moarte, numai cu o servitoare bătrână. Dar, pe moment, foamea alungase din mine orice alt sentiment. Groaza mea faţă de prezent, spaima în faţa viitorului slăbiră când, la bucătărie, m-am aruncat asupra a tot ceea ce-mi cădea în mână. Ghiftuită, am dormit în sfârşit, pe săturate. Dar, vai! A doua zi coşmarul a reapărut aidoma ca în ajun. Cu chipul înfundat în pernă, îmi imaginam maşina răsturnată, revedeam trupurile mutilate. Scăpasem din acea catastrofă printr-o minune. Refuzasem să-mi însoţesc părinţii – care-l luaseră atunci pe fratele meu mai mic la o expoziţie la Strasbourg – nevrând să lipsesc de la acea mică reuniune care ne aduna în fiecare joi, pe prietenii mei şi pe mine, când la unul când la altul. Timpul uscat şi însorit ne ispitise în ziua aceea să facem o plimbare înainte de masă. O luarăm spre câmp. Fâşii de zăpadă mai stăruiau pe brazdele unde corbii ţopăiau greoi. La apropierea noastră, păsările zburară în crengile cireşilor de pe marginea drumului. Dintr-o dată unul dintre ei se năpusti spre mine, scoţând un croncănit urât.           Aripile lui îmi atinseră toca de blană; am rămas uluită în mijlocul prietenilor mei, ei înşişi impresionaţi. Ne-am întors din drum. În timp ce ceilalţi îşi recăpătaseră veselia, eu nu mă puteam scutura de o presimţire ciudată. Ne-am întors în clipa în care servitoarea întindea pe faţa de masă brodată cu flori de câmp tradiţionalul kugelhopf şi turna în vechile ceşti de Strasbourg laptele mustos. Mirosul cafelei se răspândise în aer. După masă am trecut în salon. Lămpile înalte îşi cerneau lumina blândă. Jeraticul licărea în dosul portiţei de la soba de porţelan. Grupaţi în jurui pianului, ascultam valsurile pe care Cathy Lehman le cânta punând în ele tot romantismul ei şi vorbeam despre flirturile noastre, în ziua aceea despre un locotenent care la ultimul bal făcuse senzaţie. Ofiţerii germani nu existaseră niciodată pentru noi şi entuziasmul de a vedea o uniformă franceză încă nu se potolise.           — M-a întrebat o mulţime de lucruri despre tine, îmi raportă Maria Benner. Domnişoara Erhardt e la fel de frumoasă ca şi mama ei, dar are în plus contrastul ochilor violeţi şi al părului negru, mi-a spus el.           — Să consultăm oracolul, propuse fata care era gazdă. Pianul fu părăsit şi cărţile de jos, întinse pe masă. Odile, căreia noi îi spuneam Didela, ştia să le manevreze ca o bătrână ghicitoare. Când mi-a venit rândul, m-am temut de nu ştiu ce prezicere. Dar cărţile mele erau bune şi-mi făgăduiau o căsătorie din dragoste. Prietenii mă părăsiseră în clipa în care, ajunsă în faţa uşii de la intrare, am vârât cheia în broască. Am găsit coridorul, scările cufundate în întuneric. Am strigat servitoarea, dar în casă nu s-a mişcat nimeni. Şi iată că în strania tăcere a sunat telefonul. O linişte ciudată mă cuprinse în timp ce ridicam receptorul.           — Alo, alo, domnişoara Erhardt! Aici Hôtel-Dieu din Strasbourg. Fiţi curajoasă, domnişoară. Un accident. Părinţii dumneavoastră sunt grav răniţi.           N-am putut auzi mai mult, telefonul mi-a căzut din mână.           Neamuri depărtate, venite la înmormântare, cerură să se ocupe de mine. Le-am respins propunerea. Orice dovadă de compasiune îmi era de nesuportat. Înclinarea mea către singurătate, indiferenţa pe care o arătam tuturor lucrurilor îl neliniştiră pe medicul care mă cunoştea de mică. Vorbi de o şedere într-un sanatoriu. Această ameninţare îmi dădu forţa de a reacţiona. Am înţeles că nu mai puteam să rămân multă vreme în această casă bântuită de amintiri care mă sfâşiau, să înfrunt oglinzile care păstrau reflexul celor trei chipuri atât de brutal smulse dragostei mele. Am înţeles că, dacă voiam să continui să trăiesc, trebuia să fug din acele locuri, unde, înnebunită, nu încetam să pândesc zgomotul unei uşi, să aştept o imposibilă întoarcere.           Trăiam astfel de săptămâni, când, într-o dimineaţă, ieşind din grelele coşmaruri şi fiind pe punctul de a cădea iar pradă chinurilor, privirea mi-a căzut pe globul terestru, pe care, împreună cu bietul meu tată, urmărisem adesea cu degetul liniile fine, roşii, ce-l înconjurau. „Fratele meu e aici.”, spunea el căutând Africa de Sud. La această amintire o idee încolţi în mine. Dacă aş pleca? Moştenirea îmi îngăduia să călătoresc unde voiam. Am sărit din pat, m-am vârât în haina vătuită şi am alergat în salon. Am luat albumul şi, înfierbântată, am întors paginile peste portretele învechite. L-am găsit repede pe cel al unui bărbat cu favoriţi, cu un aer ţeapăn, care sprijinea cu o mână pe umărul unei tinere frumoase. Unchiul meu Jacques şi drăguţa mea verişoară Doris alături de care petrecusem doi ani la Hirondelles, la Geneva şi care locuiau la noi în timpul vacanţelor. Anunţându-le telegrafic nenorocirea mea, ei îmi răspunseseră printr-o scrisoare afectuoasă. Unchiul Jacques locuia la Johannesburg. În tinereţea lui acest frate al tatei emigrase în Ţara Burilor. Acolo făcuse avere şi se însurase cu o olandeză. Ideea unei fugi, a unei evadări posibile, se fixă în mintea mea şi deveni din ce în ce mai puternică. Să plec. Ispita unei apropiate plecări nu mă părăsi. I-am mărturisit totul tutorelui meu care mi-a aprobat planul. Le-am scris rudelor mele îndepărtate. După şase săptămâni am primit răspunsul. Se bucurau de hotărârea pe care o luasem de a veni să trăiesc alături de ei.

               I.           SPRIJINITĂ ÎN COATE, LA FEREASTRA deschisă spre cerul ţintuit de stele, Thérese retrăia filmul extraordinar al acelor ultimi ani: singură pe lume, îşi părăsise Alsacia natală, ca să se ducă în Africa de sud la nişte rude pe care nu le văzuse niciodată. În cabina navei ce urma s-o ducă departe, descoperise caietele ce-i revelau o dramă, tentativa de asasinat comisă de o frumoasă suedeză, ca să-l recucerească pe omul pe care-l iubea, abandonând cu sânge rece, în Veld, pe soţia acestuia. Ide, pe care-o credeau moartă, sfâşiată de fiare, se întorsese la căminul ei, graţie Théresei, apoi se stinsese. Sigrid fugise. Thérese, devenită infirmieră, surprinsese în ea un sentiment de entuziastă admiraţie faţă de prestigiosul doctor Yvarsen. Thérese nu putea şi nu voia să renunţe la amintirile legate de el. Chiar şi astăzi, după doi ani de despărţire, mai avea în urechi sunetul vocii lui; îşi amintea de culoarea ochilor săi, de felul cum fuma, de mişcarea mâinii, când şi-o trecea prin frumoasa lui chică blondă. Fiecare zi petrecută alături de el, la spital sau acasă, o făcea să-şi aducă aminte de cele mai mici amănunte. Thérese nu făcea din dragostea ei pentru Jan Yvarsen o obsesie, dar nici nu încerca să renunţe la ea. Măritată, nu roşise din pricina acestui cult ciudat, căci fericirea senină, liniştită, pe care soţul ei i-o dăruia în fiece minut, nu i-o datora doctorului Yvarsen? Dar Corsen, la rândul lui, nu-şi datora fericirea tot lui Jan? Într-o zi, Yvarsen venise la el în vizită însoţit de Thérese. Fericirea, intrată pe uşă odată cu el, se prevedea solidă, eliberată de orice spaimă, limpede ca apa. Ce-i trebuia mai mult? Trecuseră două ierni şi două veri de când James Corsen făcuse din ea stăpâna paradisului. Casa pe care Thérese, încă de la prima vizită, o comparase cu un vast şi elegant pachebot, plutind pe oceanul Veldului, era prevăzută cu tot confortul. Totul în această casă respira curăţenia. Thérese respectase stilul olandez, bogat şi confortabil, al imensei săli principale, dar în balconul cu geamuri îşi impusese gustul ei în privinţa confortului. Doctorului îi plăcea să-şi fumeze ţigara intr-unul din imensele fotolii de piele, pe care soţia lui le aşezase ici şi colo, ca nişte mici refugii, ca nişte oaze ale odihnei.           — Aceste fotolii te silesc să fii optimist, zicea încântat James Corsen, a cărui fire, ca să spunem adevărul, nu era niciodată posomorită.           Pereţii cabinetului de lucru al doctorului erau în întregime ascunşi sub rafturi de stejar de culoare deschisă. Cititori avizi, cei doi soţi primeau cu regularitate din Europa cărţi în mai multe limbi. Rare erau serile care să nu fie consacrate discutării unui roman nou apărut. Doctorul îşi privea tandru tânăra soţie, încântat de inteligenţa ei şi de acea patimă pe care-o punea ca să ghicească taina unor suflete. La rândul lui, măcar că nu mai profesa, era la curent cu descoperirile ştiinţifice şi cu evoluţia medicinii şi chirurgiei. Thérese şi soţul ei nu discutau despre trecut decât ca să evoce ceasurile de lucru în comun. Thérese nu uita suferinţele şi mizeria unor fiinţe mai puţin favorizate de soartă.           — Tihna, spunea ea, nu-i întotdeauna o minune, dar este o binecuvântare, pentru care nu oboseşti niciodată să mulţumeşti cerului.           În doi ani nu sosiră decât două scrisori de la doctorul Yvarsen. În prima, le istorisea în amănunt cum se instalase în Suedia. Doctorul conducea la Stockholm o mare clinică. Munca înverşunată părea să fi devenit unicul lui scop în viaţă. Le vorbea de asemenea despre draga lui nevastă, despre moartea ei. În prima scrisoare spunea: „Dragii mei, Trebuie să-ţi accepţi soarta fără să faci din nenorociri o disperare. Răspunderile care-mi revin mi-au dat puterea să trăiesc. Ide rămâne pentru mine nepieritoare, iar amintirile sunt ca nişte parfumuri pe care le respiri doar în ceasul când gândul se desprinde de preocupările zilnice. Munca e o lege sacră, mă supun ei, sunt absorbit de ea. Mă aflu foarte departe, dar ştiu că mormântul Idei trebuie să fie adesea plin de flori aduse de mâinile voastre tandre şi atente. Vă scriu din odaia mea. Pe birou se află fotografia scumpei mele soţii şi a micului nostru Nils. Pun zilnic flori lângă ele şi răsfoiesc adesea albumul în care revăd zilele noastre fericite.           Mă gândesc la voi, la tot ceea ce-am trăit laolaltă. Nădăjduiesc că duceţi o viaţă plăcută şi blândă în frumosul vostru Paradis. Eu mi-am regăsit pustiurile de zăpadă. Mi-e dragă austeritatea lor şi, când timpul îmi îngăduie, plec singur în lungi plimbări pe schiuri. Daţi-mi veşti despre voi, povestiţi-mi viaţa voastră zilnică în acea ţară pe care am iubit-o atât şi de care mă leagă atâtea amintiri.”           A doua scrisoare, prin care le trimitea urări pentru noul an şi pentru cel de-al doilea an al şederii lor în Veld, păstra tonul melancolic al primei. Simţeai totuşi în ea o anumită resemnare curajoasă. Le anunţa moartea mătuşii Brita şi instalarea lui în casa părintească, din care ea nu avusese decât uzufructul. Despre el însuşi, despre activitatea lui dădea prea puţine amănunte, dar faima sa făcuse înconjurul globului. În numeroasele reviste medicale şi ştiinţifice pe oare James Corsen le cerceta cu regularitate, lucrările doctorului Yvarsen se bucurau de multă autoritate. Thérese păstra în sertarul ei cele două scrisori preţioase. Ştia pe dinafară fiecare frază. Scrisul lui nu se schimbase, ferm şi solid aşternut ca un reflex al unei inimi tari, al unui suflet mândru. Niciodată Jan Yvarsen nu făcuse aluzie la Sigrid, frumoasa şi criminala lui verişoară. Ce se întâmplase cu ea? Sigur că murise, din moment ce era singurul moştenitor al mătuşii Brita.           Paradisul îşi justifica, pe deplin numele. Se părea că tuturor fiinţelor care locuiau acolo le era proprie seninătatea. Thérese avea o cameristă a ei, Betty, o matroană căreia nu-i scăpa nimic, care dădea răspunsuri amuzante şi era de un mare devotament. Betty era plină de atenţii faţă de tânăra femeie. Nici o lady, după părerea ei, n-o egala în frumuseţe, în blândeţe şi în bunătate pe cea căreia în fiecare dimineaţă îi pieptăna părul castaniu şi mătăsos.           — Sunteţi toată familia mea, îi spunea ea Théresei, nu vă am decât pe dumneavoastră pe acest pământ şi nu vă iubesc decât pe dumneavoastră.

Motto: ”Cine ştie cât mi-e de-aproape sfârşitul!; Timpul se duce şi Moartea soseşte; Cât de furişă şi cât de promptă; Mâna ei să mă-nşface se pregăteşte.”                 PARTEA ÎNTÂI.           I.           JAN ÎMPINSE ÎNCETIŞOR UŞA şi intră în odaie. Aruncă o privire rapidă, de jur împrejur, ca să se asigure că nu se schimbase nimic. Doar grinzile din tavan şi lambriurile ce îmbrăcau pereţii se mai închiseseră la culoare. Mobilierul însă rămăsese acelaşi, din ziua când locuise în acea cameră, împreună cu Ide, prima lui soţie. Masa, frumoasă şi masivă, cu picioare groase şi rotunde, datând din secolul al XV-lea, secreterul din marchetărie, scaunele adânci şi confortabile, acoperite cu o stofă în culori plăcute, şi patul lat, de abanos sculptat, din faţa căruia fuseseră trase în lături aceleaşi draperii de damasc galben. Vechile dagherotipuri înrămate în baga. Bibelourile depăşite, dar înduioşătoare: vase romantice, cu toarte încrustate cu pietricele aurite, lămpi de porţelan roz şi bleu, oale de apă pântecoase, pe care erau pictate animale domestice şi peisaje campestre, opaline gingaşe, oglinzi înconjurate de naiade şi scoici sidefii, sfeşnice din faianţă înflorată, toate – martorele mute şi neînsufleţite, ale generaţiilor trecute. Neînsufleţite? Nu, căci toate acele obiecte modeste aveau în ele ceva de o naivitate tulburătoare, care dădea viaţă decorului vetust, dar încântător. Pentru Jan, fiecare evoca un fapt, un chip, o sărbătoare de familie. Prin diverse asociaţii de idei, până şi cel mai neînsemnat bibelou poate face o inimă să tresară. Şi nu sunt deloc rare cazurile când o afecţiune cu totul deosebită ne poate lega de un obiect foarte modest, numai pentru că a aparţinut unei fiinţe dragi sau pentru că ne-a fost oferit de acea fiinţă. După cum la teatru, fiecare act sau fiecare scenă are câte un decor al ei, la fel şi viaţa omului nu se desfăşoară în vid, ci într-un cadru strict personal; însă, contrar actorului care – odată piesa terminată – nu mai aruncă decât o scurtă privire distrată decorurilor ridicate de maşinişti, omul rămâne întotdeauna ataşat de mediul în care a copilărit, şi-a trăit tinereţea şi maturitatea. Există oare cineva care să nu se fi apropiat cu emoţie, de casa natală? Există oare cineva care să nu fi simţit cum îi bate inima mai tare, împingând portiţa ce dă spre grădiniţa înverzită din copilăria sa?           Jan se aşeză pe marginea patului şi închise ochii, lăsându-se în voia amintirilor. La câtăva vreme după moartea lui Nils, fusese invitat la un congres de medicină ce avusese loc în Europa, la Viena. Hotărâse s-o ia cu el şi pe Ide, ca s-o smulgă din dureroasa toropeală în care se cufundase după tragica moarte a băieţaşului lor cu plete blonde. Vaporul îi lăsase la Rotterdam, unde îi aşteptau mama Idei şi cele patru surori ale sale. Bucuria Idei – când păşise din nou în vechea locuinţă olandeză unde văzuse lumina zilei – fusese fără margini. Treptele uzate, dar lustruite oglindă, dintr-un exces de zel specific olandez, odăile pardosite cu cărămidă roşie, numeroasele coridoare, paliere şi unghere întunecate, dar simpatice, îi făcuseră o nespusă bucurie. În grădină recunoscuse cu greu tufele de fragi şi de aluni, atât crescuseră de mari!           O memorie prea bună poate deveni la un moment dat o povară greu de suportat. Cu o precizie aproape fotografică, Jan îşi aminti de tristeţea Idei când trebui să o părăsească şi să se ducă la congres. Şi el avea inima strânsă.           — Am să număr ceasurile până la întoarcerea ta! Strigase Ide, pe peronul gării din Rotterdam.           Ajunseseră târziu la gară. Jan abia apucase să se urce în tren că uşile se şi închiseseră. Sprijinit de fereastra compartimentului, Jan o privea pe Ide care abia îşi ţinea lacrimile, luptând cu curaj împotriva imensei tristeţi care se abătuse asupră-i. Ca şi cum instinctul ei sigur, de femeie, ar fi avertizat-o încă din acea zi că se apropia clipa în care bărbatul ei avea să-i fie luat de alta! Da, poate că Ide îşi presimţea, în mod inconştient, soarta funestă şi sfârşitul pretimpuriu! Aproape de capătul drumului, o aştepta capcana criminală a lui Sigrid, apoi o efemeră reîntoarcere la viaţă, o foarte scurtă perioadă trăită alături de bărbatul ei. Bănuia cumva, încă de pe atunci, calvarul ca re-o aştepta?           După reîntoarcerea lui Jan în Olanda, primiseră o invitaţie de la mătuşa Brita. Ide auzea atunci pentru prima oară de numele lui Sigrid. Trenul îi duse mai întâi, prin nordul Germaniei, la Hälsingborg, prima staţie suedeză. Peisajul şi începuse a deveni mai luminos: câmpii împestriţate de bănuţei, armate de mesteceni coborând până spre apele palide ale unui lac înconjurat de brazi; din când în când, câte un pâlc de căsuţe roşii; râuri şi canale pe care coborau şlepuri încărcate cu lemne. Case mici în mijlocul unor grădini îngrijite, pline de păducei, de bobiţel şi de căline. Apoi merseseră de-a lungul unor păduri ce păreau albastre, de-a lungul unor canale cu ape limpezi ca oglinda, a unor lacuri nemişcate şi a unor stânci împodobite cu pini. Încântată, Ide descoperea Suedia.           La Tjorpa, mătuşa Brita îi aştepta în pragul porţii; o femeie înaltă şi zdravănă, cu ochii de un albastru ca de faianţă, cu obrajii plini şi rumeni; cu părul cărunt, răsucit la ceafă într-un coc mare, mătuşa Brita – care purta o rochie amplă, cu numeroase garnituri de dantelă – se sprijinea într-un baston gros cât trunchiul unui pomişor. După saluturile de rigoare, poftise tânăra pereche în odaia unde Jan se lăsase acum pradă unor amintiri atât de amare.           Imaginea Idei o aduse după sine şi pe cea a lui Nils. Ultimele seri, dureroase, groaznice, petrecute la căpătâiul copilului ce trăgea să moară! Tot atât de alb ca şi perna pe care se odihnea, Nils se stingea cu fiecare ceas care trecea. Sfârşitul fu cumplit, sfâşietor:           — Mami, aprinde lumina. Murmurase micuţul.           După ce Ide dăduse la o parte perdelele, soarele ce apunea învălui odaia în razele sale purpurii. Chipul copilului, slăbit de boală, se destinse într-un surâs, în timp ce mâinile lui străvezii încercau să pipăie lumina: