Michel Zevaco

Prolog.           Decor: o noapte înmiresmată de primăvară, misterioasă şi pură, piaţa din faţa catedralei Notre-Dame. La un capăt, catedrala ghemuită în umbră ca un sfinx sprijinit pe labele din faţă, iar la celălalt capăt, un palat seniorial cu faţada severă. În balconul gotic, sub mângâierea luminii astrale, o apariţie albă, fermecătoare şi graţioasă.           Fremătând de fericire ea urmăreşte cu privirea, în întunericul albăstrui, pe un gentilom elegant şi semeţ, care se îndepărtează.           Tânăra este Léonore, singurul copil al baronului de Montaigues care, din tragica zi a Sfântului Bartolomeu, când bătrânul hughenot fusese torturat – scoţându-i-se amândoi ochii – o înconjură cu nesfârşite dovezi de dragoste. Iar seniorul, căruia îi sunt adresate sărutările şi pătimaşele semne de adio, este elegantul şi nobilul duce Jean de Kervilliers.           Iubitul ei! După ce el se face nevăzut ea se întoarce în cameră, încet şi cu părere de rău, acolo unde întâlnirile lor nocturne se scurgeau tot atât de repede ca şi clipele amăgitoare ale unui vis orbitor şi unde, acum un ceas, încolăcită de gâtul lui Jean, ea şoptise cea mai emoţionantă şi de temut dintre mărturisiri… Va fi mamă!           Cum s-a mai cutremurat ea atunci! Ştia că pentru baronul Montaigues, acest tată pe care-l adoră, nu putea exista un sfârşit mai ruşinos şi mai sfâşietor.           De la primul cuvânt, Kervilliers se albise la faţă… de fericire fără îndoială, căci a prins-o strâns într-o îmbrăţişare înflăcărată şi a bâiguit asigurări hotărâte şi liniştitoare: bătrânul nu va afla nimic. Greşeala va fi reparată la timp şi nimeni nu va şti de ea. Mâine, el, Jean, va vorbi! Mâine, ea va deveni logodnica lui şi în puţine zile îi va fi soţie!           Deodată, un pocnet! Un geam al balconului fusese spart, iar pe covor se rostogoli o piatră învelită în hârtie. Léonore încremenise la început de uimire şi de spaimă.           Hârtia o fascina şi o atrăgea. Un bilet? Se apleacă, o ridică, şovăie şi… o despătureşte. Îi soarbe conţinutul dintr-o privire. Şi atunci păli. Inima i se strânse şi un geamăt de sfâşietoare disperare îi izbucni de pe buze. Ce citise oare? …           Iată: „Monseniorul episcop, prinţul Farnese, care va oficia mâine slujba de Paşte la Notre-Dame, este singurul care vă poate spune de ce Jean, duce de Kervilliers, nu vă va lua niciodată de soţie… niciodată!”           Cine aruncase piatra? Un gelos din dragoste? Un duşman al familiei? Ce importanţă are? Şi în timp ce fiinţa aceea, oricare ar fi ea, ascultă şi priveşte, iar fiica lui Montaigues se zbate luptând cu deznădejdea, ducele de Kervilliers se întoarce acasă, cade în genunchi în faţa unui portret al Léonorei şi hohoteşte:           — Ce-a spus? Că va fi mamă? Am auzit bine? E pierdută! Oh, pierdută! Dar eu? … Mizerabil ce sunt! De ce oare n-am fugit atunci când această iubire mi-a muşcat inima? Ce să fac? … Să fug! Să fug ca un laş…           La vremea slujbei celei mari din duminica Paştelui 1573, Léonore intră în catedrală, al cărui prag, ea, fiică de hughenot, nu-l trecuse niciodată.           Trăise ceasul chinurilor de neuitat. Prin minte i-au trecut mii de presupuneri înnebunitoare. Să fie oare Jean căsătorit cu altcineva? Episcopul îi va răspunde la această întrebare!           În biserică se opreşte, gata să leşine, de-abia ştiind ce face. Acolo, în fund, în strălucirea lumânărilor, în odăjdii aurite, prinţul Farnese, emisarul papei, intona Kyria Eleison, rugăciunea de la începutul slujbei.           Léonore înaintează. Cu eforturi tăcute, ea îşi deschide drum. Dar când ajunge lângă altar, se simte fără puteri. Cel mult zece paşi o mai despart de prinţul-episcop. Cu faţa spre tabernacol, acesta oficiază, cu o înfăţişare pătrunsă de o solemnă măreţie…           Acum, Léonore este cuprinsă de teamă. O înspăimântă apropierea de înfiorătoarea realitate. Se agaţă de visul ei de dragoste, vrea să se mai amăgească câteva clipe… Deodată sună clopotul care anunţă binecuvântarea!           Monseniorul Farnese a luat în mână potirul şi, strălucind de splendoare, se întoarce. Un puternic fior o străbate pe Léonore din cap până în picioare. Episcopul acesta… Scânteierea aceea a ochilor! Această minunată frumuseţe! … Îi sunt toate cunoscute! …           Episcopul acesta… Nu, vedenia este prea fără noimă! Trebuie să fie sigură, să vadă de aproape! Cu privirea pierdută, mişcându-se cu iuţeală, ea trece grilajul, se avântă… şi atunci! Clătinându-se, urcă treptele altarului! Mâinile sale încleştate se abat pe umerii episcopului înlemnit şi un strigăt jalnic sfâşie tăcerea:           — Dumnezeule atotputernic! Jean! Iubitul meu, tu eşti!           Şi Léonore, neînsufleţită, cade de-a curmezişul treptelor, la picioarele episcopului încremenit, alb ca marmura.           Se dezlănţuie o furtună de ţipete. E un sacrilegiu! Toţi se apropie grăbiţi, se reped asupra Léonorei şi pun mâna pe ea.           Şi în timp ce ea e târâtă, ridicată şi aruncată în fundul unei temniţe, prinţul Farnese, episcopul, ibovnicul, e sfâşiat de propria-i conştiinţă, care-i urlă:           — Afurisitule! Blestematule! Sunt blestemat pe veci!           În piaţa Grčve, în dimineaţa ceţoasă de noiembrie, în jurul unei schele din bârne groase, se tălăzuieşte un val de oameni. Lângă stâlpul cel mare din mijloc şade un uriaş tăcut: meşterul Claude… călăul! Acel sinistru schelet de stâlpi este spânzurătoarea! Iar mulţimea, adunată din cele patru zări ale Parisului, se afla acolo s-o vadă murind pe Léonore, condamnată pentru minciună drăcească şi defăimare eretică a episcopului.

                                                 Capitolul 1           Încercuirea din strada La Cossonnerie.           La moartea regelui Henri al IV-lea, reginei mamă, Maria de Médicis i s-a recunoscut de către Parlament regenţa regatului. Ea şi-a dăruit orbeşte încrederea unui aventurier italian, Concino Concini – mai târziu mareşal d’Ancre – şi soţiei sale, Léonora Galigaď. Ei au iniţiat în jurul tronului lui Ludovic al XIII-lea o serie de intrigi împotriva tânărului monarh.           O doamnă ambiţioasă, ducesa de Sorrientčs – alias Fausta – acreditată, în Franţa, ca trimis al regelui Spaniei, Filip al III-lea şi consilierul său, contele Cristobal d’Albaran, îşi propun să-l înlocuiască pe Ludovic al XIII-lea la tronul Franţei cu contele d’Auvergne, duce d’Angoulęme, care nu este altcineva decât Carol de Valois. Ducesa de Sorrientčs spera ca, prin proiectată căsătorie cu ducele d’Angoulęme, să devină ea însăşi regină a Franţei. Pentru a-şi putea realiza proiectele ambiţioase, a luat în serviciul ei un tânăr cavaler, Odet de Valvert, cunoscut pentru curajul lui.           Valvert este vărul lui Jehan de Pardaillan, căsătorit cu Bertille de Saugis. Tânărul cuplu s-a retras în provincie în urma răpirii copilului lor, micuţa Loďse.           Valvert, care aflase de la cavalerul de Pardaillan – tatăl lui Jehan – şi de la Landry Coquenard, credincios ţi fidel servitor, despre tâlharii din slujba ducesei de Sorrientčs, se alătură acesteia pentru a servi şi apăra interesele regelui. Dar o bruscă revelaţie îl fulgeră pe Odet de Valvert: îndrăgostit de o tânără florăreasă numită Muguette – pe numele ei adevărat Florence – află că este fiica lui Concini şi a Mariei de Médicis. Aceasta din urmă şi-a adus fiica nelegitimă la Luvru. În schimb, ducesa de Sorrientčs o ţine pe Loďse sub puterea ei. I-o spune lui Pardaillan, adăugind că nepoata îi va fi înapoiată dacă renunţă la luptă. Pardaillan a refuzat un asemenea târg dezgustător.           Au trecut trei zile de la vizita ducesei de Sorrientčs. Valvert se întorsese la locuinţa lui din strada Cossonnerie. E de la sine înţeles că Landry Coquenard îl urmase. În fiecare zi Valvert venea să-l vadă pe Pardaillan.           După fiecare vizită, care se prelungea mai mult sau mai puţin, pleca şi făcea lungi drumuri în Paris, fie singur, fie urmat de Landry.           Oare încotro mergea? Cel mai adesea dădea târcoale Luvrului. Luvrul în care se afla iubita lui. Cel puţin, el aşa credea şi Pardaillan credea acelaşi lucru. Era o teribilă imprudenţă. În orice clipă risca să se întâlnească nas în nas cu Concini şi cu spadasinii lui. O ştia prea bine, dar era ceva mai tare decât el: trebuia să vină să respire puţin din aerul pe care îl respira Florence a lui.           Ar trebui spus că, pentru a săvârşi această nebună bravadă, care putea să-l coste scump, consimţise totuşi să-şi la anumite precauţii, ca de pildă aceea de a-şi ascunde faţa în gulerul mantalei. Trebuie să mai adăugăm că nu-şi luase această măsură de prevedere decât la insistenţele repetate ale lui Landry Coquenard care, văzând unde îl ducea stăpânul lui, începuse să strige de groază.           Cât despre Pardaillan, el de asemenea îşi petrecea timpul bătând Parisul de la un capăt la altul, absolut singur. Era limpede că, la rândul lui, căuta ceva sau pe cineva. Oare nu cumva pe micuţa Loďse? Am putea spune: nu, cu toată siguranţa. Pardaillan îi spusese Faustei că nu o va căuta. S-ar putea crede că n-a vorbit în vânt. Ştia foarte bine ce spune.           Pe de altă parte, ştim bine că îşi ţinea întotdeauna promisiunile. Şi asta nu-i ceva extraordinar, cum am putea crede la prima vedere, pentru bunul motiv că nu promitea niciodată decât ceea ce era sigur că poate duce la bun sfârşit. Pardaillan promisese că nu-şi va căuta nepoata. Cu alte cuvinte, era sigur că nu avea nevoie să o caute. Şi dacă nu avea nevoie s-o caute, era limpede că nu-şi pierdea timpul s-o facă.           În această nouă şi, cu siguranţă ultimă luptă pe care o ducea împotriva Faustei, singura teamă a lui Pardaillan era să-şi vadă fiul – pe Jehan – aruncându-se şi el în bătălie. Ştia foarte bine că fiul său n-ar fi ezitat o clipă şi ar fi venit de partea lui. Dar ideea de a-şi vedea fiul luptând împotriva mamei sale, într-o luptă care putea şi chiar trebuia să fie mortală pentru unul dintre adversari, ei bine, ideea asta îi era de nesuportat.           Sorţii au vrut ca Jehan de Pardaillan să se afle pe moşia lui, la Saugis, lângă soţia lui, Bertille, bolnavă. Pardaillan se temea să-l vadă pe Jehan venind pe nepusă masă.           Ca să evite această catastrofă, Pardaillan l-a trimis la Saugis pe Escargasse.           Escargasse avea datoria să-şi liniştească prietenul şi stăpânul şi să-l anunţe că domnul cavaler pleca într-o călătorie îndepărtată, în care el şi Gringaille aveau să-l însoţească, fiindcă era vorba de micuţa domnişoară Loďse, pe care domnul cavaler spera să o regăsească.           Escargasse, crescut şi stilat de Pardaillan, îşi îndeplinise misiunea cu atâta dibăcie, încât Jehan nu bănuise nimic şi rămăsese lângă soţia lui. Escargasse revenise a doua zi, punându-l pe domnul cavaler la curent cu cele petrecute.           Acum Pardaillan era liniştit: era sigur că Jehan nu va veni la Paris ştiind că tatăl lui nu mai este acolo.           După ce i-a povestit cele întâmplate şi a primit felicitări binemeritate, Escargasse a pus pe masă o pungă rotunjoară cu un sunet plăcut, spunând:           — Din partea domnului marchiz, pentru cheltuielile de drum ale domnului cavaler. Când aceşti cinci sute de pistoli vor fi cheltuiţi, nu va trebui decât să faceţi un semn şi vor veni alţii.           Şi apoi, cu orgoliu:           — Ei, da, suntem bogaţi, slavă Domnului!

CAPITOLUL 1           VRĂJITOAREA.           ÎNDRĂGOSTIŢII.           O dimineaţă frumoasă de toamnă. Suntem în anul 1536. Cerul albastru, ca valurile mării, dă Parisului lui Francisc I un aer de sărbătoare şi veselie.           În Piaţa Grevei, un furnicar de lume. Erau acolo precupeţi de păsări şi fructe, cofetari, negustori de vinuri, care îşi transportau marfa în butoiaşe cărate de măgăruşi. Iată şi pe frumoasele florărese cu rochiţele lor scurte.           Era o gălăgie infernală. Toţi strigau, discutau, se înjurau în glumă într-o atmosferă de bună dispoziţie, la fel cum se întâmpla în toate dimineţile de duminică, atunci când vibraţiile clopotelor dau Parisului o aureolă de basm.           Dar în vâltoarea acestei veselii, pe această piaţă, între două spânzurători se ridică un obiect hidos: un rug.           Pentru ce trebuia acest rug? Pentru ce se ridicaseră cele două spânzurători? Mulţimea curioasă avea să afle, probabil, curând motivele. Un sunet de trompetă făcu brusc să înceteze miile de zgomote matinale.           Iată, pe scaunul său purtat de doi servitori, crainicul regal. El desface un pergament şi cu voce puternică citeşte: „Din partea regelui!… Noi, Robert Dubech, crainicul regal, însărcinat de către Monseniorul de Vaupart, mare judecător al Provinciei, facem cunoscut următoarele tuturor celor aici prezenţi:           Prin voinţa regală, numitul baron Lerohne, senior de Vaupart, trebuie să caute, să afle şi să execute sumar, fără forme sau procese încete, pe toţi vrăjitorii, vrăjitoarele, ghicitorii, demoni şi agenţi ai satanei, care, cu îndrăzneală, infectează capitala regatului.           Orice cinstit şi credincios locuitor al acestui frumos oraş este obligat, sub pedeapsa de a fi condamnat la galere, să denunţe pe aceşti trimeşi ai infernului. Pentru a se executa porunca regală, Monseniorul de Vaupart a ordonat constituirea rugurilor necesare, în pieţele publice, adică în „Târgul porcilor”, „Piaţa bisericii Notre-Dame” şi „Piaţa Grevei”.           Aceasta este voinţa regelui”.           Mulţimea, care se strânsese, pentru a auzi mai bine ucazul crainicului regal, se despărţi, plecând care încotro, iar heraldul regal porni mai încolo să repete proclamaţia.           Şi, din gură în gură, printre murmure de teroare, surde imprecaţii şi ameninţări de ură, trecea temut numele de Vaupart, mare judecător al provinciei.           În fundalul unui decor de ziduri ascuţite, de acoperişuri rotunde şi faţade cu ogive, la capătul Piaţa Grevei, sub marii plopi de pe malul Senei, treceau încet doi tineri.           Ea, suplă şi plăpândă în rochie cu lungi pliuri de brocart, era una din acele fecioare cu păr blond, pe care primitivii le visau ca pe madonele din vitralii, una din acele apariţii pe care le adori şi în vis.           El, o fiinţă cu un aspect de neuitat, purta pecetea vizibilă a unor nebănuite fatalităţi. O fizionomie stranie, de o frumuseţe emoţionantă. Fruntea lui era una din acelea în care ardea geniul şi pe care Michelangelo în van se străduise s-o modeleze. Doi ochi negri, plini totuşi de o neînţeleasă bunătate şi care posedau o strălucire de supranatural, adânceau şi mai mult puternica lui personalitate.           Cei doi tineri se aşezară pe o bancă de piatră în faţa fluviului cu reflexe de smarald. Mâna în mână, ochi în ochi, formau o viziune ideală a unui cântec de iubire.           Un fel de bonă, care-i urma pas cu pas, se apropie şi făcând o reverenţă, spuse:           — Marie, rugăciunea s-a sfârşit. E timpul să ne înapoiem acasă.           — Încă un minut, doamnă Bertrande, suspină tânăra fată.           — Mă şi părăseşti? murmură înflăcărat tânărul. Marie, Marie adorată, va trebui să plec departe de Paris pentru vreme îndelungată, pentru totdeauna poate, fără sa ştiu cine eşti? Mi-ai poruncit să am răbdare, să respect misterul cu care te înconjori şi te-am ascultat. Acum va trebui să mă duc să-l întâlnesc pe tatăl meu, pe prietenul meu, pe profesorul meu, pe Dumnezeul meu pe pământ. După cum ştii, tata a fost silit să fugă şi s-a refugiat în Montpellier. Acuzat de vrăjitorie, ameninţat să fie ars pe rug, hărţuit de Vaupart…           — Vaupart!… şopti fata, pălind deodată.           Tânărul avu un gest violent. dar se calmă imediat şi continuă:           — Mama, bătrâna mea mamă, sărmana, mă sileşte să plec după el şi e mirată că ezit să mă duc la Montpellier. Ea nu ştie că te-am cunoscut pe tine…!           — Renaud, iubitul meu Renaud, îngăimă Marie, mâine vei afla total despre mine. M-am hotărât să mă sfătuiesc astăzi cu o femeie, care, desigur, mă va convinge să-ţi povestesc totul.           „O femeie? Se gândi Renaud. Mama sa, pesemne. Cu cine altcineva s-ar putea sfătui, dacă nu cu mama ei. Oh! Cât aş vrea s-o cunosc pe această mamă şi să-i cad la genunchi.”           — Să mergem domnişoară, insistă bona. E târziu…           Dar Marie nu auzea. O clipă ea rămase visătoare. Apoi, privind cu ochii ei mari şi frumoşi în ochii tânărului, spuse cu o tandreţe infinită:           — Scumpul meu Renaud, îţi mulţumesc pentru supunerea ta. Dacă ai fi vrut, puteai foarte uşor să afli totul. Dar ai acceptat rugămintea mea. Ai consimţit să rămân pentru tine o necunoscută. Însă mâine, aici, sub aceşti plopi, ai să afli de ce am tremurat să-ţi spun cine sunt. De altfel, scumpule, numele meu e Marie şi mă iubeşti. Al tău este Renaud şi te ador. Ce putem face în plus? Te iubesc şi ţi-am spus-o. N-aş ezita s-o strig Parisului întreg. Şi când mă gândesc că acum o lună nici nu te cunoşteam! Când mă gândesc la această forţă misterioasă, puternică, irezistibilă, care, în răstimp de o clipă, mi-a înrădăcinat această iubire, mi se pare că sunt …prinsă de o vâltoare.

Capitolul 1           În această dimineaţă, Henri al IV-lea îl aştepta pe ministrul său, Sully, într-un mic cabinet al apartamentului regal. Ministrul solicitase această întrevedere, necesară ca urmare a confidenţelor pe care i le făcuse, în ajun, cavalerul de Pardaillan.           Acesta, devotat regelui, lăsase de înţeles lui Sully că viaţa regelui era în pericol. Avertismentele sale precizau că, după informaţiile adunate, se plănuia uciderea lui Henri al IV-lea cu prilejul ceremoniei de încoronare.           Ministrul Sully făcea o legătură între aceste avertismente şi intrigile duse împotriva regelui de către anturajul nefast al Mariei de Médicis, regina. El cunoştea, efectiv, influenţa funestă pe care o exercită asupra soţiei regelui florentinul Concini, favorit fără scrupule şi soţia sa, Léonora Galigaď.           Abia introdus la rege, Sully încercase să-i fie acceptată ideea sugerată de Pardaillan, care era aceea de a părea că regele cedează dorinţei reginei şi să fixeze o dată sigură a ceremoniei încoronării. Dar regele nu era omul care să se mulţumească cu explicaţii confuze. Încolţit, Sully trebui să se resemneze şi să-l pună pe rege la curent cu avertismentul mascat dat de Pardaillan.           De la primele cuvinte, Henri pălise.           — Pe toţi dracii! Prietene, mă vor asasina, asta-i sigur! … Nu voi ieşi viu din oraşul ăsta!           — Nu vă vor ucide, sire, dacă veţi urma sfatul care vi se dă.           — Şi apoi? … Voi fi cumva în câştig dacă voi ajunge până la primăvara viitoare?           — Hm! Sire, vă voi răspunde cu ceea ce mi-a răspuns domnul de Pardaillan: veţi câştiga aproape un an. În primăvară, sire, vă veţi începe campania şi veţi fi la adăpost de pumnalul asasinilor. Şi cum sfârşitul acestei campanii nu poate fi pus la îndoială, vă veţi întoarce din Germania învingător, măreţ, aureolat cu prestigiul gloriei încât nimeni nu va îndrăzni să încerce ceva împotriva voastră.           — Ei bine, fie! Mai ales că nu văd altă cale de urmat. Dar pentru a grăbi acel mare proiect cu câteva luni, după cum ai spus, e nevoie de bani. Îi vei avea?           — Voi găsi tot ceea ce va trebui şi poate chiar mai mult decât e nevoie.           Şi Sully povesti în câteva cuvinte tot ceea ce ştia despre povestea comorii Faustei şi sfârşi spunând:           — Printre altele, aceste zece milioane ne vor fi de un real ajutor pentru a grăbi pregătirile voastre militare.           — Dar, sublinie regele, după câte se pare, aceste milioane nu ne aparţin nouă.           — Să avem iertare, Sire, spuse cu răceală Sully, de mai bine de douăzeci de ani aceste milioane sunt ascunse în regatul vostru, fără că proprietarul să dea vreun semn de viaţă. Nici voi, nici predecesorii voştri nu şi-au luat, după câte ştiu eu, nici un angajament asupra acestui subiect. Ceea ce se găseşte pe pământurile regelui, aparţine regelui. Avem destui jurişti care să o ateste.           Henri al IV-lea, ca şi Sully, chiar dacă nu în acelaşi grad, era interesat. Şi cum Bearnezului îi plăcea ca atunci când lua o hotărâre să meargă până la capăt, decise să lichideze chiar atunci problema ceremoniei de încoronare, chemând-o pe regină.           — Doamnă, spuse el hotărât după ce regina se aşezase, mi-aţi cerut o audienţă. Bănuiesc că este vorba, din nou, despre acea ceremonie a încoronării voastre.           — Într-adevăr, sire, doream această audienţă privitoare la acest subiect. Dar văd că va avea soarta celor precedente. Regina nu poate obţine nimic de la rege.           — Ei bine, doamnă, vă înşelaţi. Regele vă acordă azi ceea ce a refuzat până acum.           — Cum? bolborosi Maria de Médicis surprinsă, consimţiţi?           — Tocmai am discutat cu vărul meu Sully, unele hotărâri importante. E posibil – nu e vorba de nimic sigur, remarcaţi asta – e posibil să-mi încep campania la primăvară. În timpul absenţei mele, veţi asigura regenţa, doamnă. Reflectând la aceasta, am hotărât că este necesar să vă asigur autoritatea, atât cât îmi stă în putere, în ciuda marilor cheltuieli ce le va necesita, această ceremonie este necesară. De aceea am hotărât: am fixat data pentru douăzeci septembrie.           Maria de Médicis se repezi la rege şi, prinzându-i mâinile, exclamă emoţionată în mod sincer:           — Cât de bun eşti, Henri! … Şi cât de fericită mă faci! …           — Da, iubito, îi replică regele cu puţină melancolie în glas, sunt bun… Poate că-ţi vei aminti… atunci când nu voi mai fi.           Dar spiritul ei sec, profund egoist, al Mariei de Médicis începu deja să se facă simţit şi ea reluă:           — Pentru că regele pare aşa de bine dispus în ceea ce mă priveşte, voi profita pentru a-i mai cere ceva.           — Şi anume? întrebă Henri cu oarecare reţinere.           — Sire, am nevoie de bani.           — Iarăşi? strigă Henri posomorât.           — Sire, e vorba de o nimica toată. Doar douăzeci de mii de livre!      — Numai atât, doamnă? o zeflemisi regele, nemulţumit. Credeţi că douăzeci de mii de livre e o nimica toată? … Ei, la naiba! Credeţi că voi pune poporul la noi biruri numai din dorinţa voastră de a-l îngrăşa pe nesătulul de Concini, căruia, de bună seamă, îi veţi da banii? … Fiindcă ştiu, în mod sigur că toţi banii pe care vi-i dau trec în cuferele sale.

I CERŞETORI ŞI HAIMANALE.                    Despre epocă pe care încercăm s-o schiţăm cu ajutorul caracterelor personajelor şi a întâmplărilor posibile atunci – schiţă palidă fără îndoială – aşadar la acea vreme, afacerile publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură decât în ziua de azi.           Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg şi filosofic al cuvântului; cât priveşte libertatea socială şi politică, se afla în stadiul de vis în rândul câtorva minţi care îşi devansau contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea mai multă independenţă în atitudinea generală, mai puţină stinghereală în amănuntele mărunte ale vieţii. Erau inchizitori care încropeau ruguri; dar nu şi agenţi care încropeau contravenţii. Contravenţia reprezintă iadul modern.           Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai faţă de cealaltă pedeapsă.           După cum spuneam, exista mai puţin mister în afacerile publice. Azi o acţiune a poliţiei, o razie, să zicem, rămâne un secret până la declanşarea ei.           Cerşetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toţii la curent cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de mare amploare pusă la punct de Monclar şi inspirată de Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se ştia printre cerşetori era ziua în care ar avea loc atacul.           Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susţină un adevărat asediu.           Regele Argotului – milogul de Tricot – a răspândit cu multă abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită sfaturilor lui Manfred şi ale lui Lanthenay, se acţionase ca şi cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească.           Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, şi s-au baricadat temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor.           Mai întâi, Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-şi lua în serios rolul de general de armată.           În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po străzile ce se învecinau cu marele cadrilater.           Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de-ai lui şi fiecăruia îi dăduse drept poruncă:           — Nu spuneţi nimic, şi lăsaţi-i să treacă pe oricare! După aceste câteva explicaţii date, să ne întoarcem la Ragastens.           Cavalerul şi Spadacape s-au îndepărtat cu iuţeală de strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către Curtea Miracolelor.           Ragastens era îngrijorat.           Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred.           Or, el s-a lovit de dificultăţi atât de ciudate de fiecare dată când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât îşi pierduse speranţa să mai poată pătrunde acolo.           — Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i mustaţă, ştiţi la ce mă gândeam când ne aflam închişi în pivniţa din casa de lângă Tuileries?           — Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui.           — Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre soldaţi, i-ar fi fost sete, şi ar fi vrut să bea vin din butoiul cu pricina…           — Ghicesc urmarea: am fi fost obligaţi să ne încăierăm. Dar pentru ce această reţinere?           — De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e sete sunt capabili de orice, chiar să nu ţină seamă de un ordin.           — Înţeleg unde baţi. Condamnabilă metodă! Am încercat-o… Nu, eu am o altă idee care poate va reuşi. Să mergem…           Grăbiră pasul.           Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o reţea foarte încurcată în jurul domeniului cerşetorilor.           Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerşetor care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopţii, imperiul Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către Monclar.           Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit.           Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica o baricadă formată din bârne şi butoaie.           — Aha! gândi el, se pare că oamenii noştri s-au pus în gardă! Aici vom fi opriţi.           Se apropie de baricadă.           Un om se ivi în apropierea sa.           — Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viaţa voastră a tuturor.           — Sunteţi de la curte? spuse omul. Treceţi. Era una din santinelele lui Tricot.           Şi trecu la iuţeală peste obstacolele adunate în acest loc. Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară uşurinţă care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în care mai mult ca niciodată suspiciunile cerşetorilor trebuiau să fie treze. Ragastens îşi continuă drumul.           Şi avu o emoţie puternică atunci când a zărit la capătul stradelei o piaţă vastă luminată de focuri.           Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. Se opri mai întâi pentru a se orienta, şi să arunce o privire asupra spectacolului ciudat ce se desfăşura în jurul lui. Cinci sau şase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt alunga fumul, şi atunci flăcările luminau cu reflexe roşii casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau nişte ochi saşii imobili.           În jurul fiecărui foc mişuna o adevărată mulţime.