Clive Staples Lewis

Introducere.           Prezentăm aici cititorului român una dintre capodoperele literaturii creştine moderne. O strălucită şi profundă prezentare a credinţelor fundamentale ale creştinismului, o carte care produce o delectare pentru intelect şi o tonică înaripare a credinţei.           De la data când a fost mai întâi publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în sute de mii de exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mântuitoare în Dumnezeu. Printre cei ce s-au convertit prin citirea ei se numără şi Chuck Colson, fost consilier al preşedintelui Nixon. Implicat în scandalul Watergate, Chuck Colson a ajuns la închisoare. Acolo a citit această carte, s-a convertit la creştinism, şi ulterior a devenit una dintre personalităţile cele mai remarcabile ale vieţii religioase americane.           Cine este autorul cărţii acesteia? Clive Staples Lewis s-a născut în Belfast în Irlanda de nord, în anul 1898. Şi-a făcut studiile la Universitatea Oxford, unde a rămas apoi ca lector de literatură şi filologie engleză. Cu timpul, a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciaţi profesori ai Oxfordului, prelegerile lui atrăgând un număr enorm de mare de studenţi şi alţi auditori. În 1954 s-a mutat la Cambridge, unde a preluat postul de profesor şef de catedră de literatură medievală engleză. Cea mai mare parte a vieţii a trăit singur. Abia în 1956 s-a căsătorit cu o evreică americană, Joy Davidman Gresham, o fostă comunistă atee care a devenit creştină citind cărţile lui şi care era bolnavă de cancer. Ea a murit în anul           1960. Trei ani mai târziu a trecut şi el din viaţa aceasta printr-un atac de inimă.           C. S. Lewis a fost un savant cu o vastă cultură filosofică, ştiinţifică şi literară. El a scris un număr de 58 de cărţi de o uimitoare varietate tematică: poezie, critică literară, filosofie, apologetică creştină, romane ştiinţifico-fantastice, unele pentru adulţi, altele pentru copii, şi cărţi referitoare direct la viaţa spirituală a creştinismului.           La mai bine de 20 de ani după moartea sa, C. S. Lewis este studiat într-un impresionant număr de cărţi savante care se scriu pe marginea lucrărilor sale şi este prezentat prin epitete ca: „una dintre cele mai logice minţi ale secolului”, „un excepţional cruciat al credinţei creştine”, „unul dintre cei mai ascultaţi şi mai citiţi oameni ai Angliei”, „cel mai citit apologist al secolului”, „una dintre cele mai imaginative minţi ale secolului'.           VI.           Vă vom spune aici doar câteva cuvinte despre cele mai importante lucrări ale sale.           Opera sa cea mai de seamă în domeniul criticii literare este Alegoria iubirii           (1936), care este un studiu al dragostei cavalereşti în literatură şi care reprezintă o piatră de hotar în critica literaturii medievale.           Tot în domeniul criticii literare, O prefaţă la paradisul pierdut (1941) a stârnit o vie controversă cu privire la teologia lui Milton şi cu privire la interpretările romantice ale lui Satan.           Într-o epocă agnostică, dominată de materialism ştiinţific, C. S. Lewis a scris o serie de cărţi destinate să îndepărteze barierele din calea credinţei.           Astfel, Abolirea omului (1943) este o disertaţie despre necesitatea raţională şi socială a unei etici normative. Miracole (1947) este o apărare filosofică a posibilităţii minunilor. Problema durerii (1940) discută problema, veche cât istoria omului, a dificultăţii reconcilierii existenţei unui Dumnezeu bun cu existenţa suferinţei umane. Reflectări despre Psalmi (1958) şi Scrisori către Malcolm, în special despre rugăciune (1963) discută probleme ridicate de Psalmi, de rugăciune şi de viaţa spirituală personală.           C. S. Lewis îşi foloseşte imaginaţia lui prodigioasă pentru a prezenta creştinismul nu numai ca un sistem de gândire şi de trăire, ci şi ca un mod de a privi la întregul cosmos şi de a-L vedea pe Creator în centrul acestui cosmos. El realizează acest lucru în romanele sale ştiinţifico-fantastice Din planeta tăcută (1938), Perelandra (1943) şi Acea hidoasă putere (1945). Aceste cărţi ţes creştinismul într-un răvăşitor de frumos mit cosmic şi îl fac să iradieze pentru noi uluitoare promisiuni eterne.           Pentru copii, C. S. Lewis face acelaşi lucru în cele şapte romane care alcătuiesc Cronica ţării Narnia. Prin toate aceste cărţi cititorul explorează universul creştin cu ajutorul unei mitologii care indică spre realităţi eterne, aflate dincolo de cotidianul banal al existenţei noastre materiale.           C. S. Lewis ne prezintă un univers strălucitor şi glorios, dar în acelaşi timp şi primejdios, căci în acest univers forţele răului sunt angajate în luptă continuă cu slujitorii lui Dumnezeu. Oricât ar fi de modestă poziţia noastră în lume, noi suntem chemaţi să luptăm de o parte sau de alta.           Această luptă între oamenii lui Dumnezeu şi forţele răului apare în toate romanele, lui C. S. Lewis, dar ea este direct şi fascinant prezentată în Celebrele Scrisorile lui Screwtape (1941), care conţin instrucţiuni date de un.           Demon bătrân unui demon tânăr care a primit sarcina de a smulge uri tânăr abia convertit la creştinism din mrejele cerului.           C. S. Lewis a trecut în tinereţea lui printr-o perioadă de ateism, în anii de liceu, de studenţie şi în primii ani de profesorat la Oxford. Prin cercetările sale filosofice, prin lecturile sale şi prin convorbiri cu prieteni credincioşi, trecând prin stadii de gândire ca romantism, idealism şi apoi teism, Lewis a revenit în 1929 în biserică, îmbrăţişând credinţa creştină în forma ei anglicană.

CĂLĂTORIE PE MARE CU „ZORI DE ZI”                 Capitolul 1           TABLOUL DIN DORMITOR.           A fost odată un băiat pe care îl chema Eustace Clarence Scrubb {1} şi aproape că îşi merita numele. Părinţii îl strigau Eustace Clarence, iar profesorii – Scrubb. Nu vă pot spune cum i se adresau prietenii, fiindcă nu avea niciunul. Nu le spunea tatălui şi mamei lui „tată” şi „mamă”, ci Harold şi Alberta. Erau nişte persoane foarte moderne şi luminate la minte. Vegetarieni şi nefumători, nu consumau băuturi alcoolice şi purtau un anumit gen de rufărie de corp. În casa lor erau foarte puţine mobile, lenjeria de pat era sumară, iar ferestrele stăteau tot timpul deschise.           Lui Eustace Clarence îi plăceau animalele, în special scarabeul, dacă erau morţi şi prinşi cu acul pe un carton. Îi plăceau cărţile, dacă erau cărţi de informaţie şi aveau poze cu silozuri de cereale şi copii străini foarte graşi, care făceau gimnastică în şcoli model.           Eustace Clarence nu-i putea suferi pe verii lui, cei patru fraţi Pevensie, Peter, Susan, Edmund şi Lucy. Dar s-a bucurat mult când a aflat că Edmund şi Lucy veneau să stea la ei. Şi asta fiindcă, în sinea lui, îi plăcea să facă pe şeful şi pe zbirul; or, deşi era tare pirpiriu şi nu i-ar fi putut ţine piept într-o încăierare nici măcar lui Lucy, darămite lui Edmund, ştia că există zeci de metode de a-i sâcâi pe alţii, dacă eşti la tine acasă şi ei sunt doar musafiri.           Edmund şi Lucy nu vroiau nicidecum să vină să stea la unchiul Harold şi la mătuşa Alberta. Numai că efectiv n-aveau încotro. Tata urma să ţină nişte prelegeri în America, timp de şaisprezece săptămâni în vara aceea, iar mama mergea cu el, fiindcă nu mai avusese o vacanţă adevărată de zece ani de zile.           Peter muncea din greu pentru un examen şi trebuia să-şi petreacă vacanţa meditându-se cu bătrânul profesor Kirke, în a cărui casă cei patru copii avuseseră nişte aventuri minunate mai demult, în anii de război. Dacă ar mai fi locuit încă în acea casă, i-ar fi chemat pe toţi să stea la el. De atunci însă, sărăcise şi trăia într-o căscioară, în care nu exista decât un singur dormitor de oaspeţi. Pe de altă parte, ar fi costat prea mulţi bani ca părinţii să-i ia şi pe ceilalţi trei copii în America, deoarece Susan plecase.           Oamenii mari o socoteau pe Susan cea mai frumuşică din familie, dar nu era deloc bună la şcoală (deşi, altminteri, foarte matură pentru vârsta ei), iar mama zicea că „ar profita mult mai mult decât cei mici de pe urma unei călătorii în America”. Edmund şi Lucy încercau să nu o invidieze pe Susan pentru norocul de care avea parte, însă era îngrozitor să fie nevoiţi să-şi petreacă vacanţa de vară la mătuşa lor. „E şi mai rău, însă, pentru mine, zicea Edmund, fiindcă tu măcar vei avea camera ta, pe când eu va trebui să stau în acelaşi dormitor cu împuţitul ăla de Eustace”.           Povestea începe într-o după-amiază, când Edmund şi Lucy izbutiseră să fure câteva minute preţioase pentru a rămâne singuri. Şi, fireşte, vorbeau despre Namia, care era numele tărâmului lor tainic şi neştiut de nimeni. Majoritatea dintre noi, presupun, avem un tărâm tainic, însă pentru noi acesta este doar un tărâm imaginar. În această privinţă, Edmund şi Lucy erau mai norocoşi decât alţi oameni. Tărâmul lor tainic exista aievea. Fuseseră deja acolo de două ori; nu în joacă sau în vis, ci în realitate. Ajunseseră acolo prin Vrajă, care este singura cale de a pătrunde în Namia. Şi li se făgăduise în Namia sau, în fine, li se dăduse speranţa că într-o bună zi aveau să se întoarcă acolo. Vă puteţi închipui cât de mult discutau despre asta, când găseau prilejul.           Erau în camera lui Lucy, unde stăteau pe pat şi se uitau la un tablou atârnat pe peretele din faţă. Era singurul tablou din casă care le plăcea. Mătuşa Alberta nu-l putea suferi (de aceea şi fusese surghiunit într-o odăiţă dosnică de la etaj), însă nu se putea descotorosi de el, fiindcă îl primise în dar de nuntă de la o persoană pe care nu voia s-o jignească.           Tabloul înfăţişa o corabie – o corabie care plutea drept spre tine. Prora era suflată cu aur şi avea forma unui cap de balaur cu botul larg deschis. Avea doar un singur catarg şi o singură pânză mare şi pătrată, de culoare purpurie. Părţile laterale ale corabiei – ceea ce se vedea din ele acolo unde se terminau aripile aurii ale balaurului – erau verzi. Vasul tocmai se cocoţase pe creasta unui fabulos val azuriu, al cărui pântece învolburat se rostogolea spre tine, plin de spumă şi clăbuci mari. Se vedea limpede cum corabia naviga iute, sub rafalele unui vânt vioi, înclinată uşor pe partea babordului. (Apropo, dacă aveţi de gând să citiţi până la urmă această poveste şi dacă nu ştiţi deja, n-ar strica să băgaţi la cap că partea stângă a unei corăbii, când te uiţi din faţă, se numeşte babord, iar partea dreaptă tribord.) Toată lumina soarelui cădea pe corabie în acea parte, iar apa pe acea parte era plină de irizări verzi şi purpurii. Pe cealaltă parte, avea o tentă de albastru închis, de la umbra corabiei.           — Întrebarea e, zise Edmund, dacă nu-i mai rău să priveşti o corabie namiană, când ştii bine că nu poţi ajunge la ea.           — Până şi privitul e mai bun decât nimic, spuse Lucy. Oh şi cât de namiană e corabia asta.           — Tot cu jocul ăla al vostru? Spuse Eustace Clarence, care trăsese cu urechea la uşă şi acum intrase înăuntru, rânjind. Anul trecut, când locuise la familia Pevensie, făcuse ce făcuse şi izbutise să-i audă pe toţi vorbind despre Namia, plăcându-i să-i tachineze pe această temă. Se gândea, fireşte, că născociseră totul; şi, fiind prea nătărău ca să poată născoci şi el ceva, nu privea cu ochi buni toată povestea asta.           — Prezenţa ta nu e dorită aici, zise Edmund, tăios.           — Încerc să mă gândesc la o poezioară, spuse Eustace. Ceva de genul:           Nişte puştani care s-au jucat de-a Narnia s-au făcut treptat tot mai natantoli.

CALUL ŞI BĂIATUL                 1. SHASTA PORNEŞTE LA DRUM.           Aici începe povestea unei aventuri care s-a petrecut în Namia şi Calormen şi în ţinuturile dintre ele, în Epoca numită de Aur, atunci când în Namia domnea Marele Rege Peter, iar fratele şi cele două surori ale lui erau Rege şi Regine supuse lui.           În zilele acelea, departe, în sudul ţinutului Calormen, pe o limbă de pământ la malul mării, trăia un pescar sărman, pe numele său Arsheesh. Împreună cu el locuia un băiat care-i spunea Tată. Numele băiatului era Shasta. Dimineaţa devreme, Arsheesh ieşea în larg la pescuit, iar după-amiaza îşi înhăma măgăruşul la căruţa încărcată cu peşte şi pornea înspre satul aflat cam la o milă mai la sud. Dacă vânzarea era bună, pescarul se înapoia acasă bine dispus şi Shasta scăpa de bruftuială. Dar dacă vânzarea mersese prost, Arsheesh îi găsea mereu nod în papură şi nu de puţine ori Shasta mânca bătaie. Şi nu era greu să-i găsească pricină, căci numeroase erau îndatoririle lui Shasta: de la reparatul şi curăţatul plaselor de pescuit şi până la pregătirea cinei şi dereticatul prin colibă.           Shasta nu găsea nimic care să-l atragă prin părţile ce se întindeau la sud de coliba lor. O dată sau de două ori îl însoţise pe Arsheesh în târg şi nu văzuse nimic vrednic de interes. Bărbaţi asemeni tatălui lui, bărbaţi cu caftane lungi, soioase şi saboţi de lemn cu vârfurile întoarse în sus, cu capul înfăşurat în turbane şi obrazul acoperit de barbă, care-şi vorbeau unul altuia cu glas tărăgănat despre treburi plicticoase. Băiatul, în schimb, era foarte curios să ştie ce se află în părţile dinspre nord, căci nimeni niciodată nu mergea într-acolo şi nici el nu avea îngăduinţa de-a se duce. Şi nu de puţine ori, stând afară singur, reparând plasele pescarului, privirea i se îndrepta lung şi cu nesaţ înspre nord. Din locul unde se afla coliba, ochiul se oprea la un deal înverzit, cu coamă netedă, dincolo de care se înălţa doar cerul, brăzdat de câte o pasăre.           Uneori, dacă Arsheesh era acasă, Shasta îl întreba: „Spune-mi, Tată, ce se află dincolo de dealul acela?” Şi atunci, dacă pescarul era cu ţâfnă, îi trăgea o palmă şi îi spunea să-şi vadă de treabă. Dar dacă era bine dispus, îi răspundea: „Nu-ţi lăsa, Fiule, mintea să-ţi lenevească la lucruri de prisos. Căci, după cum spune poetul, «Hărnicia este izvorul limpede al bogăţiei, iar cel care cercetează lucruri ce nu-l privesc nu face decât să intre în apele tulburi ale sărăciei» „.           Şi astfel, în mintea lui Shasta se formă gândul că dincolo de deal se află ascunsă o mare taină pe care tatăl său nu voia să i-o dezvăluie. În realitate însă pescarul vorbea aşa pentru că nici el nu ştia ce se întinde către nord. Şi, de altfel, nici că-l interesa. Pescarul era o fire foarte practică.           Într-o zi, dinspre sud, sosi un om care era altfel decât toţi oamenii pe care-i văzuse Shasta până atunci. Călărea un cal puternic, cu coama şi coada despletite. Scările şeii şi căpăstrul erau încrustate cu argint. Străinul purta cămaşă de zale şi un turban de mătase din mijlocul căruia se înălţa vârful ascuţit al unui coif de metal. La şold îi atârna un iatagan cu tăişul curbat, la spate avea un scut rotund cu ţinte din alamă şi în mâna dreaptă ţinea o suliţă. Pielea obrazului îi era întunecată, dar faptul acesta nu era lucru neobişnuit pentru Shasta, căci toti locuitorii din Calormen aveau pielea închisă la culoare; ceea ce-l surprinse însă fu barba străinului. Era o barbă vopsită în roşu-aprins, răsucită şi unsă cu uleiuri parfumate. După aurul care împodobea braţul gol al străinului, Arsheesh ştiu imediat că acesta era un Tarkaan, un mare nobil şi se aruncă de îndată cu faţa la pământ, zorindu-l şi pe Shasta să îngenuncheze.           Străinul ceru găzduire pentru noapte, iar pescarul nu îndrăzni să-l refuze. Toate bucatele mai de preţ din casă fură aşezate înaintea Tarkaanului (şi acesta nici măcar nu fu impresionat), iar Shasta, cum se întâmpla de obicei când pescarul avea oaspeţi, primi un colţ de pâine şi fu trimis afară din colibă. În împrejurări ca acestea, băiatul îşi încropea un culcuş în micul grajd acoperit cu paie, alături de măgăruş. Dar acum era mult prea devreme ca să meargă la culcare şi Shasta, căruia nimeni nu-i spusese vreodată că nu e frumos să asculţi pe la uşi, se aşeză cu urechea lipită de o crăpătură din peretele de lemn al colibei, să audă ce vorbeau între ei oamenii mari.           — Şi acum, gazdă a mea, spuse Tarkaanul, am de gând să-ţi cumpăr băiatul.           — O, stăpâne al meu, răspunse pescarul (şi Shasta ştiu, după glasul mieros cu care vorbea, că în ochii lui Arsheesh se aprinsese o lumină lacomă), oare ce preţ l-ar putea îndemna pe servitorul tău, oricât ar fi el de sărman, să-şi vândă ca rob pe unicul lui fiu, trup din trupul lui? Căci, după cum spune poetul, „iubirea e mai hrănitoare decât supa, iar copiii mai preţioşi decât cel mai de preţ dintre nestemate”.           — Ai grăit bine, răspunse sec oaspetele. Dar tot poetul spune: „Cel ce încearcă să-l înşele pe cel înţelept îşi dezveleşte singur spinarea pentru bici”. Nu-ţi încărca buzele venerabile cu minciuni. E limpede ca lumina zilei că acest băiat nu este fiul tău. Obrazul tău este la fel de întunecat ca şi al meu, dar băiatul e bălai şi cu pielea albă, asemeni blestemaţilor, dar frumoşilor barbari care locuiesc în ţinuturile din nordul cel îndepărtat.      — Cât de adevărat ai grăit, zise atunci pescarul, scuturile pot sta pavăză împotriva săbiilor, dar ochiul înţelepciunii străpunge orice apărare! Află deci adevărul, binecuvântat oaspete al meu. Află că din pricina grelei mele săracii nu m-am însurat niciodată şi nu am nici un copil. Dar, în acelaşi an în care Tisrocul (fie ca în veci să trăiască) şi-a început augusta şi milostiva lui domnie, într-o noapte cu lună plină, a fost voinţa zeilor să nu-mi pot găsi somnul. Ci m-am ridicat din culcuşul meu şi mi-am îndreptat paşii către malul mării, să mă răcoresc privind la valuri şi la lună şi să respir aer proaspăt. Şi cum stăteam aşa, nu trece mult şi aud plescăit de vâsle venind înspre mine peste valuri, urmate, mi s-a părut, de sunetul unui scâncet slab de copil. Şi iată că valurile aruncă pe mal o mică barcă, în care era un bărbat vlăguit de foame şi de sete, care pesemne murise cu doar câteva clipe înainte (căci nu se răcise încă), un burduf de apă gol şi un copil, încă în viaţă.

JILŢUL DE ARGINT                 Capitolul 1           ÎN SPATELE SĂLII DE GIMNASTICĂ.           Era o zi mohorâtă de toamnă şi Jill Pole plângea în spatele sălii de gimnastică. Plângea fiindcă o terorizaseră Ăia. Cum cartea aceasta nu va fi o poveste despre şcoală, voi spune cât mai puţin posibil despre şcoala lui Jill, subiectul nefiind deloc plăcut. Era o Şcoală Experimentală, o şcoală de băieţi şi fete, ceea ce pe vremuri se numea o şcoală „mixtă”; nu chiar atât de mixtă totuşi, socoteau unii, pe cât de „mixate” şi învălmăşite erau ideile din capul celor care o conduceau. Oamenii aceştia erau de părere că băieţii şi fetele trebuiau lăsaţi să facă ce voiau. Or, din păcate, ceea ce le plăcea cel mai mult celor zece-cincisprezece băieţi şi fete din clasele mari era să-i terorizeze pe ceilalţi. Continuau să se petreacă tot felul de lucruri, lucruri de-a dreptul oribile, care la o şcoală obişnuită ar fi fost date în vileag şi oprite în jumătate de trimestru; ei bine, nu şi la şcoala asta. Sau chiar dacă se întâmpla totuşi aşa, cei care le săvârşiseră nu erau exmatriculaţi şi nici pedepsiţi. Directoarea zicea că elevii aceştia erau nişte cazuri psihologice interesante, aşa că îi chema la ea şi stătea de vorbă cu ei ore în şir. Iar dacă te pricepeai cum s-o iei pe directoare şi ce să-i spui, te pomeneai că ai ajuns şi elev preferat, când de fapt altceva ar fi fost de aşteptat.           Acesta era motivul pentru care în acea zi mohorâtă de toamnă, Jill Pole plângea pe cărăruia abruptă de lângă tufişurile din spatele sălii de gimnastică. Şi, pe când tot plângea ea aşa, necăjită, de după colţul clădirii a apărut fluierând un băiat, cu mâinile în buzunare. Puţin a lipsit să nu se ciocnească de ea.           — De ce nu caşti ochii pe unde mergi? zise Jill Pole.           — Bine, bine, spuse băiatul, dar nu-ncepe acum – şi pe urmă, văzând cum arăta la faţă: Hei, Pole, ce-ai păţit?           Jill doar se strâmba; aşa cum te strâmbi când încerci să spui ceva, dar ştii că dacă vorbeşti te pui iar pe plâns.           — Tot Ăia, presupun – ca de obicei, zise băiatul, furios, vârându-şi şi mai adânc mâinile în buzunare.           Jill încuviinţă din cap. Nu era nevoie să spună nimic, chiar dacă ar fi fost în stare. Ştiau prea bine amândoi.           — Uite ce e, începu băiatul, n-are nici un rost ca noi toţi…           Era bine intenţionat, însă vorbea efectiv ca un om care se pregăteşte să-i tragă un perdaf cuiva. Lui Jill i-a sărit ţandăra numaidecât (ceea ce ţi se poate întâmpla foarte uşor când cineva te-a întrerupt din plâns).           — Oh, pleacă de-aici şi vezi-ţi de treaba ta, i-o reteză ea. De ce-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, mă rog? Faci pe deşteptul şi-ţi închipui că poţi să ne spui noua ce-ar trebui sa facem! Păi, după mintea ta, probabil ar trebui să ne gudurăm tot timpul pe lângă Aia, să le intrăm pe sub piele şi să facem sluj în faţa lor, aşa ca tine.           — Oh, Doamne! exclamă băiatul, aşezându-se pe iarbă lângă tufişuri, dar ridicându-se numaidecât, întrucât iarba era udă leoarcă. Din păcate, îl chema Eustace Scrubb{1}, însă nu era rău la suflet.           — Pole! zise el. Crezi ca e drept? M-ai văzut tu pe mine făcând aşa ceva în trimestrul ăsta? Uiţi că i-am ţinut piept lui Carter în povestea cu iepurele? Şi că am păstrat secretul despre Spiwins – chiar şi în caznele torturii? Uiţi că…           — N-n-nu ştiu şi nu-mi pasă, îngăimă Jill, printre suspine de plâns.           Scrubb observă că Jill nu-şi revenise şi, cu mult bun-simţ, se gândi să-i ofere o bomboană de mentă. Şi îşi luă şi el una. În scurt timp, Jill începu să vadă lucrurile ceva mai limpede.           — Îmi pare rău, Scrubb, zise ea, imediat. N-am fost corectă cu tine. N-ai făcut toate chestiile alea trimestrul ăsta.           — Păi, şterge cu buretele ultimul trimestru, dacă poţi, îi zise Eustace. Eram altfel pe atunci. Eram – ei, drăcia dracului, o lichea, asta eram!           — La drept vorbind, cam aşa e, să ştii, îi spuse Jill.           — Înseamnă că ai remarcat că m-am schimbat? o întrebă Eustace.           — Şi nu numai eu, să ştii, îi confirmă Jill. Toată lumea spune asta. Până şi Ăia au observat. Eleanor Blakiston a auzit-o pe Adela Pennyfather vorbind despre asta în vestiar, ieri. Zicea: „Nu ştiu cine-a pus mâna pe puştiulică ăla, Scrubb. Nu se mai lasă deloc mânuit trimestrul ăsta. Va trebui să ne ocupăm de el imediat.”           Eustace se cutremură de groază. Toată lumea de la şcoala Experimentală ştia cum era „să se ocupe” Ăia de tine.           Amândoi copiii tăcură câteva clipe. De pe frunzele de leandru picurau stropi mici.           — De ce erai altfel trimestrul trecut? îl întrebă acum Jill.           — Am păţit în vacanţă o sumedenie de lucruri ciudate, îi răspunse Eustace, misterios.           — Ce fel de lucruri? se interesă Jill.           Eustace nu spuse nimic o bună bucată de timp. După care, zise:           — Uite ce e, Pole, amândoi urâm locul ăsta mai mult decât orice pe lume. Am sau n-am dreptate?           — Păi, cum să n-ai dreptate! îi răspunse Jill.           — Atunci, cred efectiv că pot avea încredere în tine.           — Ei, nu mai spune, bravo ţie! i-o trânti Jill.           — Da, dar e vorba de un secret efectiv nemaipomenit. Măi Pole, tu chiar crezi că nişte lucruri sunt întocmai cum spun eu? Mă refer la nişte lucruri pe care alţii, aici, le-ar lua în derâdere.

NEPOTUL MAGICIANULUI                 1. UŞIŢA TAINICĂ.           Această poveste este despre ceva ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă, când bunicul vostru era copil. Este foarte importantă fiindcă în ea se povesteşte cum au început toate călătoriile între lumea noastră şi tărâmul numit Narnia.           Pe vremea aceea, domnul Sherlock Holmes mai locuia încă pe Baker Street, iar familia Bastable căuta comoara din Lewisham Road. Pe vremea aceea, băieţii trebuiau să poarte guler scrobit, iar şcolile erau mai toate cu mult mai severe decât sunt acum. Mâncarea era însă mai bună; nici nu vă mai spun ce ieftine şi gustoase erau dulciurile, ca să nu vă lase gura apă degeaba. Ei bine, pe vremea aceea, trăia la Londra o fetiţă pe nume Polly Plummer.           Locuia într-o casă dintr-un lung şir de case lipite una de alta. Într-o dimineaţă, când era în grădina din spatele locuinţei, deasupra zidului care despărţea grădina lor de cea a casei vecine, apăru capul unui băiat care se cocoţase pe zid. Polly fu foarte mirată, fiindcă până atunci nu mai văzuse nici un copil în casa de-alături, în care locuiau doar domnul şi domnişoara Ketterley, frate şi soră, bătrâni, amândoi necăsătoriţi, îşi ridică privirea, curioasă. Faţa băiatului necunoscut era foarte murdară. N-ar fi putut fi mai murdară nici dacă şi-ar fi şters lacrimile cu mâinile pline de ţărână. De fapt, cam asta se şi întâmplase.           — Bună, spuse Polly.           — Bună, spuse băiatul. Cum te cheamă?           — Polly, răspunse fetiţa. Pe tine?           — Digory, îi răspunse băiatul.           — I-auzi, ce nume caraghios! zise ea.           — Nu e nici pe departe aşa caraghios ca Polly, spuse Digory.           — Ba da, îl contrazise fata.           — Oh, nu, zise băiatul.           — Eu cel puţin mă spăl pe faţă, zise Polly. Ceea ce-ar trebui să faci şi tu; mai ales după…           Se opri. Fusese cât pe ce să spună „După ce-ai dat apă la şoareci”, dar se gândi că n-ar fi prea politicos din partea ei.           — Aşa e, am plâns, spuse Digory cu voce tare, ca un băiat atât de amărât că nu-i mai pasă dacă află cineva c-a plâns. Ai face şi tu la fel, continuă el, dacă ai fi trăit toată viaţa la ţară şi-ai fi avut un ponei şi râu în spatele grădinii, şi-ai fi fost adusă dup-aia să locuieşti într-o Groapă nenorocită ca asta.           — Londra nu-i o Groapă, spuse Polly indignată.           Dar băiatul era prea pornit ca s-o bage în seamă; continuă să-şi spună oful:           — Şi dacă tatăl tău ar fi în India, iar tu ar trebui să vii să stai cu o mătuşă şi un unchi care-i nebun (cui i-ar plăcea asta?), fiindcă au grijă de mama ta care e grav bolnavă şi… care-o să moară.           Faţa i se schimonosi ca atunci când încerci să nu pufneşti în plâns.           — N-am ştiut, îmi pare rău, zise Polly umilă. După care, fiindcă nu ştia ce să mai spună şi ca să-l facă pe Digory să se gândească la lucruri mai vesele, îl întrebă:           — Domnul Ketterley chiar e nebun?           — Sau e nebun, îi răspunse Digory, sau e un mister la mijloc. Are o cămăruţă, sus, la etaj, în care mătuşa Letty zice că n-am voie să intru. E ceva necurat la mijloc. Şi mai e ceva. De câte ori vrea să-mi spună ceva la masă – cu ea nu vorbeşte niciodată – mătuşa îl opreşte mereu, îi zice: „Nu necăji băiatu', Andrew” sau „Sunt sigură că nu-l interesează aşa ceva pe Digory” ori „Digory, n-ai vrea să te duci să te joci în grădină?”           — Da' ce încearcă să-ţi spună?           — Nu ştiu. N-apucă niciodată să spună prea mult. Da' mai e ceva. Într-o seară – se înnoptase de fapt – în drum spre camera mea, când am trecut pe lângă scara care duce la pod (nici nu-mi place să trec pe-acolo), sunt sigur c-am auzit un strigăt.           — Poate-şi ţine acolo vreo nevastă nebună.           — M-am gândit şi eu la asta.           — Sau poate face bani falşi.           — Sau o fi fost pirat, ca personajul din Comoara din Insulă şi se ascunde de foştii camarazi.           — Poate ţi se pare interesant, spuse Digory. Da' dac-ar trebui să dormi acolo, n-ai mai gândi la fel. Cum ţi-ar plăcea să stai trează-n pat şi să-l auzi pe unchiul Andrew trecând tiptil pe lângă camera ta? Şi are nişte ochi groaznici!           Aşa s-au cunoscut Polly şi Digory; şi, cum vacanţa de vară de-abia începuse şi niciunul dintre ei nu mergea la mare în anul acela, se întâlneau aproape în fiecare zi.           Aventurile lor au început mai ales din pricină că era una din cele mai umede şi mai reci veri din ultimii ani. Vremea i-a alungat în casă: sau, am putea spune, spre explorări în casă. E minunat să vezi câte lucruri poţi explora într-o casă sau într-un şir de case, cu o bucăţică de lumânare. Polly descoperise de multă vreme că, dacă deschizi o anume uşiţă din podul casei ei, dai de un rezervor de apă şi, în spatele lui, de un loc întunecos, în care puteai ajunge dacă te căţărai puţin, cu atenţie.      Locul ăsta întunecos era ca un tunel lung, cu un perete de cărămizi de o parte şi cu un acoperiş în pantă de cealaltă parte. Printre ţiglele de pe acoperiş pătrundeau pete mici de lumină. Tunelul n-avea podea: trebuia să păşeşti de pe o grindă pe alta, iar între grinzi era numai ipsos.