Howard Philips Lovecraft

             Cartea de Howard Philips Lovecraft               Amintirile îmi sunt foarte confuze. Nu reuşesc deloc să-mi precizez unde încep, întrucât uneori îmi pare că am deja în urmă un imens număr de ani, iar în alte momente cred că prezentul meu. nu-i decât un punct izolat într-un infinit cenuşiu şi inform. Nu ştiu nicî măcar cum să comunic acest mesaj. Conştient de faptul că sunt pe cale să-l scriu, am vaga impresie că îmi va fi necesară o intermediere străină şi, fără îndoială, cumplită, ca să îngăduie mesajului să fie ascultat acolo unde doresc. Surprinzător de nesigură este şi identitatea mea. Am sentimentul că aş fi suferit un şoc puternic, datorat monstruoasei mulţimi de cicli cuprinzând experienţele mele unice şi incredibile. Experienţele pomenite şi-au avut originea în cartea aceasta mâncată aproape în întregime de molii. Îmi amintesc că am găsit-o într-un loc slab luminat, nu departe de ţărmul negru şi uleios peste oare zac mereu pături groase de ceaţă. Era un spaţiu foarte vechi, cu pereţii, până la tavan, acoperiţi de rafturi înţesate de volume pe jumătate putrede. Existau cărţi în toate încăperile şi în toate ungherele. Unele erau strânse în cutii grosolane, altele în grămezi, pe jos. Într-una din ele am descoperit obiectul. N-am aflat niciodată titlul acestei lucrări, căci îi lipseau primele pagini. Pe când o ridicam, s-a deschis singură undeva, spre sfârşit, iar cele văzute acolo m-au stârnit teribil. Era o listă cu lucruri de făcut şi despus, în care am recunoscut o formulă interzisă, neagră, de felul celor citite de mine în scrierile ezoterice ale vechilor cabalişti porniţi în căutarea secretelor Universului. Aveam în mâini ghidul, cheia la care visează misticii încă din primele ere ale omenirii, pentru a trece dincolo, în domeniul insondabilului. Vreme de secole, oamenii în-l cercaseră zadarnic să regăsească formula aflată acolo, în acaa carte foarte veche. Literele mari şi înfricoşătoare ale frazelor latineşti nu fuseseră imprimate de vreo tiparniţă, ci înscrise de mina unui călugăr pe jumătate nebun. Când am luat documentul, bătrânul care rânjea întruna a făcut un gest straniu cu mina şi i-am simţit multă, vreme privirea şireată scormonindu-mă. N-a acceptat să-i plătesc, dar abia cu mult mai târziu am înţeles de ce.           Pe clnd mergeam grăbit pe străduţele şerpuitoare şi înecate în ceaţă din lungul cheiului, am avut impresia neliniştitoare că. mă urma pe furiş un zgomot de paşi înăbuşiţi. De-o parte şi de alta a străzii, casele înclinate, seculare, dădeau semne că se trezesc la viaţă. Îmi păreau răutăcioase şi malefice, ca şi cum din pământ ar fi erupt pe neaşteptate un curent de intenţii maligne. Aveam impresia că zidurile, frontoanele de cărămidă mucegăită, de ghips şi bârne năpădite de ciuperci, şi ferestrele semănând cu nişte faţete de diamant, toate mă aţinteau, toate ieşeau în întâmpinarea mea, să mă strivească. Nu citisem decât ultimul fragment al incantaţiei blasfematorii înainte de a închide cartea ca s-o duc acasă. Locuiam într-o clădire mare şi liniştită, şi cred că aveam o familie. Ştiu că erau acolo mulţi servitori, însă nu-mi mai amintesc în ce an s-au petrecut toate acestea, deoarece de atunci încoace am trăit veacuri de aventuri, pierzând complet noţiunea timpului. Pe la miezul nopţii m-am dus să mă închid, palid de emoţie, în mansarda pe care mi-o amenajasem special pentru cercetările mele secrete. La flacăra unei luminări cu ceara picurândă, deranjat doar de bătăile ritmice ale orologiilor din vecinătate, am început să citesc cu lăcomie manuscrisul. Ascultam vibraţia bătăilor cu o intensitate aparte, ca şi cum m-aş fi temut să nu descopăr cumva, printre notele obişnuite, vreun sunet venit de dincolo de mormânt. Dar cea dintâi bizarerie s-a produs sub forma unui râcâit în fereastra cea mai de sus, care domina toate acoperişurile oraşului. În clipele acelea citeam cu glas tare paragraful al nouălea din prima parte a documentului şi am priceput imediat despre ce era vorba. Râcârtul îmi dădea de ştire că tocmai depăşisem pragul dinspre domeniul umbrelor şi că n-aveam să mai fiu singur. De fapt, am intrat într-un vârtej unde timpul şi imaginile erau complet deformate. În zori am observat că tencuiala pereţilor şi decoraţia rafturilor se schimbaseră, încăperea nu mai era aceeaşi. Ca urmare, n-am mai recunoscut nicicând nimic din lumea în care mă născusem. Prezent, trecut, viitor, totul se amesteca; obiecte odinioară familiare îmi păreau brusc străine, într-atâta se lărgise viziunea mea asupra lucrurilor. Începând de atunci, am fost purtat printr-un vis fantastic unde formele îmi erau, în cel mai bun caz, pe jumătate ştiute, dar de cele mai multe ori total necunoscute. Fiecare poartă de care treceam mă antrena mai departe şi mai adânc în fantasmagorie. Îmi era tot mai greu să recunosc obiectele uzuale din sfera strimtă ce fusese a mea vreme atât de îndelungată. Ceea ce vedeam eu în jur nu vedea nimeni altul. Şi, de frică să nu mă ia ceilalţi drept nebun, am rămas singur, departe de agitaţia oamenijor. Câinii se temeau de mine, căci simţeau umbra aflată de fiecare dată în preajma mea. Îmi petreceam timpul citind cărţi uitate şi secrete, manuscrise de vrăjitorie care, pe măsură ce treceam fără oprire de noi praguri, mă împingeau spre inima neştiutelor lumi cosmice.           Ţin minte o noapte când am trasat pe jos cinci cercuri concentrice, de foc, şi stând în picioare în cel din mijloc am recitat una dintre îngrozitoarele litanii aduse de trimisul Tartarului. Într-o clipită pereţii s-au topit şi un suflu întunecat m-a purtat prin spaţii cenuşii, de nepătruns, la câţiva kilometri deasupra piscurilor oţelite ale unor munţi misterioşi. După o beznă deplină, lumina miriadelor de stele alcătuia constelaţii monstruoase. Treceam în zbor peste o câmpie înverzită pe care zăream acum turnurile întortocheate ale unui oraş cum-plit. Nu văzusem niciodată şi nici nu citisem sau visasem despre ceva asemănător. Coborând spre centrul oraşului, am distins o imensă clădire de piatră. M-a cuprins o teamă înfiorătoare. Am ţipat, zbătându-mă să nu mă zdrobesc de ea. După un moment de inconştienţă, m-am regăsit în mansardă, întins cât eram de lung peste cele cinci cercuri fosforescente. Călătoria aceea n-a fost nici mai mult, nici mai puţin bizară decât cele făcute de mine înainte. Spaima, însă, mi-a fost violentă. Ajunsesem prea aproape de hăurile terifiante ale lumii de dincolo. Ca urmare, am devenit mai prudent în ce priveşte incantaţiile, căci n-aveam nici cea mai slabă dorinţă să mă rup definitiv de lume şi să plonjez în nişte genuni necunoscute de unde să nu mai pot reveni nicicând.                                                                           SFÂRŞIT      

  Cautarea lui Iranon de Howard Philips Lovecraft               Un tânăr cu fruntea încinsă de o cunună din frunze de viţă-de-vie, aşezată pe nişte plete blonde strălucind de smirnă, îmbrăcat cu o tunică purpurie sfâşiată de arbuştii muntelui, rătăcea prin Teloth, cetatea de granit. Locuitorii din Teloth, oameni gravi cu pielea negricioasă, trăiesc în case de formă pătrată. Bănuitori, îl întrebară pe străin de unde venea, care-i era numele şi averea. Tânărul răspunse:           — Mă cheamă Iranon. Vin din îndepărtata cetate Aira, din care am păstrat abia o vagă amintire, şi pe care o caut mereu. Chemarea mea e să isc frumuseţe, evocând copilăria. Cânt imnurile învăţate în Aira. Aceste cântece sunt bogăţia mea. Ele-s făcute din mici amintiri, din vise şi speranţe pe care le murmur seara, prin grădini, când luna e blândă, iar vântul apusului mişcă mugurii de lotus.           Auzind acestea, locuitorii din Teloth ţinură sfat. Dacă râsul şi cântecele sunt necunoscute în cetatea de granit, oamenii cei gravi priveau totuşi, adesea, primăvara, spre colinele karthiene, cu gândul la lăutele din Oonai despre care vorbeau călătorii. De aceea îl invitară pe străin să rămână şi să cânte în piaţă, dinaintea turnului Mlin, deşi nu le plăceau nici culoarea tunicii lui sfâşiate, nici smirna din părul său, nici cununa din frunze de viţă-de-vie, nici tinereţea vocii lui de aur.           Seara, Iranon cântă. Şi pe când el cânta, un bătrân începu să se roage, iar un orb spuse că vedea o aureolă în jurul capului tânărului poet. Dar cea mai mare parte a oamenilor din Teloth se plictisiră. Unii râseră şi alţii aţipiră: Iranon nu spunea nimic folositor când îşi cânta ar amintirile, visele şi speranţele.           — Îi amintesc amurgul, luna şi cântecele mângâietoare care mă legănau să adorm. De la fereastră vedeam strada plină de lumini aurii, cu umbre jucăuşe pe casele de marmură. Îmi amintesc de culoarea fără seamăn proiectată de lună pe pământ şi de nălucile care dansau în razele astrului nopţii când îmi cânta mama. Îmi amintesc, vara, soarele dimineţii senine deasupra dealurilor pline de culoare şi, la fel, mireasma dulce a florilor, adusă de vântul de la miazăzi, care făcea arborii să cânte.           O, Aira, cetate de marmură şi berii, fără număr sunt frumuseţile tale! Cât îmi plăceau boschetele gingaşe şi rfumate de pe celălalt mal al râului Nithra! Şi casca-ele micului Kra, care curgea prin valea înverzită! Prin păduri şi prin luncă, ghirlande de flori îşi împleteau, unii altora, copiii. Pe înserat visam vise stranii sub copacii muntelui, privind dedesubt luminile cetăţii şi pe Nithra cel tăcut, ca o panglică de stele reflectate.           Iar cetatea gemea de palate de marmură – marmură cu vinişoare şi culori; aveau bolţi aurite, pereţi pictaţi şi grădini verzi prevăzute cu bazine de azur şi fântâni cristal. Mă jucam adesea prin grădini, mă bălăceam în bazine. Mă întindeam să visez printre flori pale, sub copaci. Iar uneori, la scăpătatul soarelui, suiam lunga stradă în pantă ce ducea la citadelă şi la terasă, de unde contemplam Aira, cetatea de marmură şi berii, minunată în roba sa de aur scânteietor.           Îţi duc de mult timp dorul, Aira. Eram încă mic când am cunoscut exilul dar tatăl meu era regele tău, iar eu voi reveni la tine, căci aşa stă hotărât în Destin. Te-am căutat prin şapte ţinuturi şi într-o zi voi domni peste crângurile şi grădinile tale, peste străzile şi palatele tale. Voi cânta pentru oameni care îmi vor înţelege cântecele Şi le vor asculta fără să râdă. Fiindcă eu sunt Iranon, Prinţ de Aira. În noaptea aceea, locuitorii din Teloth îl găzduiră pe străin într-un staul. Dimineaţa îl căută un arhonte ca să-i spună să meargă la dugheana lui Arthok, cizmarul, să fie ucenicul lui.           — Dar eu sunt Iranon şi cânt cântece, spuse el, n-am nici o chemare pentru meseria de cizmar.           — Toată lumea trebuie să muncească la Teloth, răspunse arhontele. Asta-i legea aici.           — Pentru ce munciţi voi? i-o întoarse Iranon. Nu ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi? Iar dacă munciţi doar pentru a munci şi mai mult, când o să găsiţi fericirea? Viaţa nu-i făcută oare şi din frumuseţe, şi din cântece? Dacă nu-i îngăduiţi pe cântăreţi printre voi, atunci ce faceţi cu roadele trudei voastre? Munca fără cântece e ca o zi fără sfârşit. Până şi moartea îmi pare mai plăcută.           Arhontele era însă prost dispus. Nu pricepu nimic din cuvintele acelea şi-l repezi pe străin:           — Tu eşti un tânăr ciudat, nu-mi plac nici chipul şi nici glasul tău. Vorbele pe care le rosteşti sunt blasfemii, căci zeii din Teloth spun că munca e bună. Zeii noştri ne-au promis un rai de lumină. După moarte, vom cunoaşte odihna veşnică şi o seninătate de cristal în care nimeni nu-şi va chinui mintea cu gânduri sau ochii cu frumuseţi. Du-te la Arthok, cizmarul, sau pleacă din cetate înainte de lăsarea serii. Toată lumea trebuie să muncească aici. Să cânţi e o prostie.           Atunci Iranon ieşi din staul. Merse pe străzile înguste, printre sinistrele case de granit, în căutarea unui spaţiu verde, fiindcă totul era acolo de piatră. Feţele oamenilor erau duşmănoase şi exprimau dezaprobarea. Ajunse, astfel, la cheiul de piatră al leneşului râu Zuro. unde şedea un băieţaş cu ochi trişti, uitându-se în apă, la crengile cu muguri verzi aduse de torenţi de pe dealuri. Copilul i se adresă:           — Nu eşti tu cel despre care vorbesc arhonţii? Cel ce caută o cetate de departe, dintr-o ţară frumoasă? Pe mine mă cheamă Romnod. M-am născut în Teloth, dar nu mă pot obişnui cu oraşul de granit. Tânjesc în fiecare zi după boschete gingaşe, după peisaje frumoase şi îndepărtate, după cântece. Dincolo de dealurile karthiene se află Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului, despre care poveştile călătorilor spun că-i şi ispititoare şi cumplită. Acolo m-aş duce, dacă aş fi destul de mare încât să găsesc singur drumul. Acolo trebuie să te duci tu. Acolo oamenii îţi vor asculta cântecele. Să plecăm din cetatea Teloth şi să mergem împreună peste colinele primăvăratice. Tu o să-mi arăţi cum se călătoreşte, iar eu o să te ascult cântând seara, când stelele, una după alta, aduc visul în sufletele celor adormiţi. Poate că tocmai Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului, este acea frumoasă Aira pe care o cauţi? Să mergem la Oonai, o, Iranon cel cu cap de aur, să mergem unde oamenii au să ne înţeleagă dorinţele. Acolo unde ne vor întâmpinia ca fraţii, unde nimeni n-o să râdă şi n-o să încrunte din sprâncene la ceea ce spunem noi.           — Aşa să fie, mititelule, îi răspunse Iranon. Dacă tânjeşti după frumuseţe, trebuie să pleci din cetatea de granit şi să mergi dincolo de munţi. Nu vreau să te las să te prăpădeşti pe malul leneşului Zuro. Dar să nu-ţi închipui că vei afla bucurie şi înţelegere dincolo de dealurile karthiene, nici mai încolo, şi nici la capătul unei călătorii de o zi, de-un an, sau de un lustru. Ascultă: când eram cât tine de mic, locuiam în valea Narthos, aproape de îngheţatul Xari, unde nimeni nu lua în seamă visele mele. Când o să fiu mai mare, îmi ziceam, voi merge la Sinara, pe coasta din sud, şi voi cânta în piaţă pentru conducătorii de cămile cei veşnic zâmbitori. Când am ajuns, în sfârşit, la Sinara, n-am întâlnit decât conducători de cămile beţi şi desfrânaţi. Cântecele lor nu semănau cu ale mele. Am călătorit după aceea cu barca pe Xari, până la cetatea Jaren, cea cu ziduri de onix. Însă soldaţii din Jaren, şi-au bătut joc de mine şi m-au alungat, încât rătăceam din oraş în oraş. Am văzut Stethelos, sub marea cataractă, şi am privit mlaştinile unde se ridica odinioară Sarnath. Am fost la Thraa, la Ilarnek şi la Kadatheron, pe malurile şerpuitorului râu Ai. Am mai locuit mult timp la Olathoe, în ţara Lomar. Dar dacă uneori am avut oameni dispuşi să mă asculte, ei n-au fost niciodată prea mulţi, iar eu ştiam că nu-mi voi găsi fericirea decât în Aira, cetatea de marmură şi berii, unde tatăl meu era cândva rege. De asta o să căutăm Aira. Vom merge în îndepărtata Oonai, dincolo de dealurile karthiene, care ar putea fi Aira, deşi nu prea cred. Frumuseţea cetăţii Aira întrece închipuirea şi nimeni nu poate vorbi despre ea fără încântare, ceea ce nu-i cazul cu Oonai, despre care conducătorii de cămile spun că-i un loc de dezmăţ. La apusul soarelui, Iranon şi Romnod plecară din Teloth şi rătăciră îndelung printre dealuri verzi şi păduri pâine de prospeţime. Drumul era greu şi întunecos, părea că refuză să-i conducă pe călători la Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului. În fiecare seară, când apăreau stelele, Iranon cânta despre Aira şi minunăţiile ei, iar Romnod asculta. Erau prieteni, fericiţi, fiecare în felul lui. Ca să trăiască, mâncau din belşug fructe roşii de pădure. Timpul trecea şi niciunul, nici celălalt nu luară seama la anii mulţi, scurşi pe neobservate. Micul Romnod era mare de-acum. Glasul său nu mai era ascuţit ci adânc, însă Iranon nu îmbătrânea. Pletele lui aurii erau acoperite mai departe cu frunze şi parfumate cu o răşină mirositoare, găsită pe copaci. Într-o zi, Romnod păru mai în vârstă decât Iranon, cu toate că fusese foarte tânăr când prietenul său îl întâlnise la Teloth privind ramurile înmugurite şi verzi ce pluteau pe lângă malurile de piatră ale lenevosului Zuro.           Într-o noapte cu lună plină, ajungând pe o culme de munte, călătorii descoperiseră mulţimea de lumini din Oonai. Ţăranii îi avertizaseră că se apropiau, însă Iranon ştiu că nu aceea era Aira, cetatea sa de baştină. Luminile din Oonai erau aspre şi crude, pe când cele din Aira sclipeau tot atât de dulce şi de minunat ca razele de lună pe pământ, lângă fereastra unde mama lui Iranon îi cânta odinioară cântece menite să-l adoarmă.           Iranon şi Romnod coborâră panta povârnită şi intrară în Donai în căutarea celor cărora cântecele şi visele le aduceau bucurie. Ajunşi în oraş, observară nişte cheflii cu ghirlande de trandafiri în jurul gâtului, mergând din poartă în poartă. Oamenii aceştia ascultară cântecele lui Iranon, iar la urmă îi aruncară flori şi-l aplaudară. Atunci, pentru o clipă, Iranon crezu că-i găsise, în fine, pe cei ce gândeau şi simţeau la fel ca el.           Când se ivi aurora, Iranon privi în jur cu tristeţe: cupolele din Oonai nu erau aurite, ci cenuşii şi lugubre; oraşul era de o sută de ori mai urât decât Aira. Locuitorii erau livizi din pricina dezmăţului, moleşiţi de vin, cu totul altfel decât oamenii frumoşi şi radioşi din Aira. Cum însă lumea îi aruncase flori, aplaudându-i cântecele, Iranon rămase, şi la fel prietenul său, căruia îi plăcea aerul sărbătoresc al oraşului. Romnod purta trandafiri şi smirnă în pletele lui negre, Iranon cânta noaptea pentru petrecăreţi, dar nu se schimba deloc. Încununat cu viţă de munte, visa mereu la străzile de marmură din Aira, la Nithra cea cu apele cristaline.           Iranon se produse într-o zi la palatul plin de fresce al monarhului, pe un podium de cristal înălţat deasupra unei oglinzi uriaşe. Cântă cu atâta suflet, încât le dădu ascultătorilor săi impresia că pardoseala răsfrângea lucruri străvechi, splendide, pe jumătate uitate, şi nu nişte convivi congestionaţi de vin, care îi aruncau lui flori. Regele îl rugă să-şi arunce purpura sfâşiată şi-l îmbrăcă în satin şi în ţesături de aur, cu inele de jad verde şi brăţări de fildeş patinat. Îl găzduia într-o încăpere aurită şi împodobită cu tapiserii, având un pat din lemn frumos sculptat, acoperit cu mătase brodată cu flori. Iranon rămase atunci la Oonai, cetatea lăutelor şi a dansului.           Nu se ştie cât timp a stat Iranon la Oonai, însă într-o zi regele invită la palat dansatori focoşi din deşertul Liraniei şi cântăreţi din flaut, negricioşi, din Drinen. În seara aceea, chefliii îi aruncară lui Iranon mai puţine flori decât dansatorilor şi flautiştilor. Încetul cu încetul, Romnod, cândva micul copil din Teloth, cetatea de granit, devenea tot mai grosolan şi pus pe băutură. El visa din ce în ce mai puţin şi nu mai asculta cu aceeaşi plăcere cântecele lui Iranon. În ciuda tristeţii sale, Iranon continua să cânte şi să visese la Aira, cetatea de marmură şi berii.           Apoi, într-o noapte, greoi şi congestionat, Romnod sa stinse pe pernele de mătase ale canapelei sale de benchetuială. Muri în vreme ce Iranon, palid şi slab, cânta pentru sine într-un ungher întunecos.           După ce-şi plânse prietenul şi-i acoperi mormântul cu ramuri verzi înmugurite, cum îi plăceau odinioară lui Romnod, Iranon îşi scoase veşmintele de mătase şi podoabele şi plecă din Oonai, cetatea lăutelor şi a dansurilor, fără să-l observe nimeni, îmbrăcat doar în purpura sfâşiată cu care venise, şi cu fruntea încununată de viţă proaspătă de munte.           La apusul soarelui, Iranon pornea în căutarea ţării sale de baştină şi a oamenilor care i-ar fi înţeles şi iubit cântecele şi visele. În toate oraşele Cydathriei şi în ţinuturile de dincolo de deşertul Bnaziei, copiii cu chipuri răutăcioase îşi bătură joc de cântecele lui vechi şi de tunica sa de purpură sfâşiată. Iranon părea mereu tânăr şi cânta fără încetare despre Aira, cetatea magică.           Ajunse într-o noapte în coliba mizerabilă a unui bătrân cioban, îndoit de ani şi murdar. Omul îşi păzea oile pe o pantă stâncoasă, aflată deasupra unui smârc cu nisipuri mişcătoare. Iranon i se adresă, aşa cum o făcuse de atâtea ori:           — Poţi să-mi spui unde aş găsi Aira, cetatea de marmură şi berii, prin care curge Nithra cea cristalină?           Auzind aceste cuvinte, ciobanul îl privi pe Iranon lung şi stăruitor, de parcă-şi amintea un lucru de demult. Îi cercetă fiecare trăsătură a chipului, pletele aurii şi ghirlanda de frunze. Apoi, clătinând din cap, răspunse:           — O, străine, am auzit vorbindu-se despre Aira şi de alte nume pe care le-ai pomenit, dar asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă. Le-am auzit în tinereţea mea din gura unui tovarăş de joacă, fiul unui cerşetor, care avea vise stranii şi născocea lungi poveşti despre lună, flori şi despre vântul din apus. Noi râdeam de el, ştiind din cine se trăgea, chiar dacă el se credea fiul regelui. Era frumos, ca tine, dar ciudat şi puţin nebun. A fugit de acasă încă de mic, ca să-i găsească pe cei ce i-ar fi ascultat cu plăcere cântecele şi visele. De câte ori nu mi-a cântat poeme despre ţinuturi care n-au existat nicicând şi despre lucruri care nici n-ar putea exista! Vorbea mult de Aira, de râul Nithra şi de cascadele micului Kra. Spunea mereu, de parcă n-am fi ştiut prea bine din cine se trage, că avea să domnească peste locurile acelea. Dar n-a existat niciodată vreo cetate de marmură numită Aira, nici oameni care să fi ascultat cu plăcere cântece trăsnite, decât în visele vechiului meu tovarăş de joacă, Iranon, care a dispărut.           Şi în amurg, pe când stelele apăreau una câte una, iar luna răspândea peste mlaştină o lumină asemănătoare celei pe care unui copil îi place s-o vadă palpitând pe pământ, când îl legeni să adoarmă, un bătrân cu tunica sfâşiată, încununat cu frunze veştede de viţă-de-vie, se afundă în ucigaşele nisipuri mişcătoare, privind drept înaintea sa, ca şi cum ar fi văzut cupolele de aur ale unei minunate cetăţi unde visele i-ar fi fost înţelese.           În noaptea aceea, o parte din tinereţea şi din frumuseţea vechii lumi dispăru pentru totdeauna.                                                                           SFÂRŞIT      

               Cavoul de Howard Philips Lovecraft               Descriind împrejurările care m-au adus în acest azil de nebuni, ştiu că situaţia mea aruncă o îndoială – întru totul justificată – asupra autenticităţii propriei mele istorisiri. Mare păcat că omenirea în ansamblul ei are o viziune mentală prea limitată pentru a examina cu răbdare şi înţelepciune nişte fenomene izolate, încercate doar de unii indivizi cu un psihism din cale-afară de pătrunzător şi care, prin sensibilitatea lor excepţională, se plasează cu mult dincolo de experienţa comună.           Oamenii dotaţi din punct de vedere intelectual ştiu că nu există o deosebire netă între real şi ireal, că lucrurile nu ne apar decât prin delicata sinteză fizică şi psihică operată în mod subiectiv în fiecare din noi. Însă materialismul prozaic al majorităţii condamnă drept nebunie sclipirile de clarviziune ce sfâşie, în cazul unora, vălul obişnuit al empirismului banal.           Mă numesc Jervas Dudley şi, din cea mai fragedă pruncie, sunt un visător şi un vizionar. Destul de bogat prin naştere ca să nu fiu obligat să muncesc, iar prin temperament inapt pentru studiile formale şi pentru distracţiile de societate ale anturajului meu, am trăit mereu în domenii situate dincolo de lumea vizibilă, ocupându-mi copilăria şi adolescenţa cu lectura unor opere vechi, foarte puţin cunoscute, şi vagabondând fără ţintă peste câmpurile şi prin pădurile învecinate cu locuinţa mea strămoşească.           Sensul găsit de mine în aceste cărţi şi plimbări nu e desigur, cel dat atunci de băieţii de vârsta mea. Nu e cazul să insist prea mult în privinţa asta, căci o povestire amănunţită ar confirma calomniile crude pe care le vântură în ascuns unii dintre supraveghetori pe seama inteligenţei mele. Mă limitez la relatarea întâmplărilor aşa cum sunt, fără să încerc să le analizez cauzele.           Am spus deci că trăiam izolat de lumea vizibilă, nu însă şi că trăiam singur. Pentru că nimeni nu-i capabil de aşa ceva. Lipsa unei tovărăşii însufleţite îi determină inevitabil pe solitari să se îndrepte spre obiecte lipsite de suflet, sau ajunse în starea asta.           Nu departe de locuinţa mea se întinde o ciudată vale împădurită, cu adâncimi crepusculare, în scobitura căreia petreceam ore întregi citind, gândind, visând.           De copil, primii paşi îi făcusem în lungul pantelor sale năpădite de muşchi, iar la rădăcina marelui stejar noduros m-au asaltat primele himere ale vârstei respective.           Mă duceam acolo ca să fac cunoştinţă cu driadele, stăpânele arborilor, şi mi-a fost dat adesea să privesc dansurile lor sălbatice sub razele gata să apună ale lunii. Dar nu-i acum momentul potrivit să evoc aceste amintiri.           Voi vorbi doar de mormântul singuratic din cel mai întunecos cotlon al desişurilor, în margine de deal. Cavoul părăsit al familiei Hyde, un neam vechi şi de rang înalt, căruia îi fusese înhumat acolo, neştiut de lume, cu mai multe decenii înaintea naşterii mele, ultimul descendent.           Monumentul este cioplit într-un granit antic, mâncat de intemperii, şi pe care negura şi umezeala l-au decolorat în decursul generaţiilor. Săpat în pantă văii, cavoul nu se vede decât atunci când ai ajuns dinaintea intrării. Uşa de piatră, masivă, înfricoşătoare, plină de depuneri vâscoase, se reazemă în balamale de fier ruginit. Nişte lanţuri şi lacăte metalice o menţin în chip straniu întredeschisă, după moda macabră de în urmă cu o jumătate de secol. Conacul celor care se odihneau acolo domina altădată panta unde se află mormântul, dar cu multă vreme în urmă a fost răvăşit de fulger şi de flăcări.           Doar pe ton scăzut şi cu nelinişte în voce evocă uneori bătrânii din împrejurimi, folosind misteriosul termen „mânia lui Dumnezeu”, furtuna din miez de noapte care a nimicit tristul conac. Tocmai această aluzie ciudată făcuse, de-a lungul întregii mele tinereţi, să crească fascinaţia exercitată de mormânt asupra mea. Un singur om pierise în incendiul pomenit. Când ultimul Hyde a fost depus în cavoul tăcut şi întunecos al familiei, urna funerară conţinându-i cenuşa venise de foarte departe. Căci familia, după catastrofă, plecase din locurile acelea.           N-o să uit niciodată după-amiaza când am dat prima oară peste această casă a morţii, pe jumătate scufundată în umbră.           Era în plină vară, la vremea când alchimia naturii transformă peisajul câmpenesc într-un tablou strălucitor, un evantai de nuanţe verzi, în care peste simţurile îmbătate se revarsă valuri unduitoare de verdeaţă umedă şi miresme subtile, suind din pământ şi din plante. În astfel de locuri, spiritul îşi pierde obiectivitatea, timpul şi spaţiul devin inconsistente, ireale, iar ecouri ale unui trecut uitat, de dinaintea istoriei, dau să pătrundă insistent în conştiinţa captivată.           Toată ziua rătăcisem printre boschetele văii. La zece ani, cunoşteam deja destule minunăţii ignorate de restul lumii şi, în anumite privinţe, atinsesem o surprinzătoare maturitate. După ce-mi croisem drum prin hăţişul de tufe sălbatice, m-am trezit brusc la intrarea în cavou, neştiind încă nimic despre natura descoperirii mele. Sumbrele blocuri de granit, uşa, atât de ciudat întredeschisă, motivele funebre de deasupra intrării nu mă înspăimântau câtuşi de puţin. Citisem până atunci de nenumărate ori descrieri de morminte înfiorătoare, iar închipuirea mea bogată produsese unele încă şi mai sinistre. Dar, în virtutea unui temperament aparte, mă ţinusem la distanţă de cimitire. Bizarul lăcaş de piatră pe care-l descoperisem nu era pentru mine decât un obiect de interes şi de meditaţie.           Prin deschizătura lăsată de uşă am cercetat interiorul rece şi umed şi, în vreme ce observăm atent, s-a născut în mine, nu noţiunea de moarte sau de decădere, ci o pornire mult mai stranie. O dorinţă nebunească, iraţională, mă fascina dinaintea acelui infern al recluziunii, împins de un glas fără îndoială din sufletul hidos al pădurii, am hotărât ca, în ciuda lanţurilor grele ce-mi barau calea, să mă vâr în bezna ademenitoare. Sub lumina tot mai slabă a zilei, am zgâlţâit cu zgomot, unul după altul, obstacolele ruginite din faţa mea, având de gând să împing uşa de piatră şi să-mi strecor corpul subţiratic înăuntru.           Degeaba! Din pricina eşecului, curiozitatea mi s-a transformat în mânie. La asfinţit, m-am decis să mă întorc acasă, dar înainte de asta, furios, am jurat pe toţi zeii din pădure că, într-o zi, indiferent cu ce preţ, voi pătrunde în penumbra cavoului, în profunzimile îngheţate ce păreau să mă cheme.           Medicul cu barbă cenuşie care vine, din două în două zile în camera mea, i-a spus cândva unui vizitator că hotărârea asta a însemnat începutul jalnicei mele monomanii. Eu, însă, prefer să las judecata finală cititorilor, care se vor pronunţa după ce le povestesc totul.           În lunile ce urmară descoperirii, m-am străduit în zadar să smulg lacătele complicate ale cavoului, dedându-mă şi la subtile cercetări privitoare la istoria edificiului respectiv. Multe date preţioase au ajuns astfel la urechile mele de copil atent. Am ţinut însă în cel mai mare secret tot ce ştiam şi tot ce intenţionam să fac.           Trebuie să spun că, în realitate, informaţiile adunate de mine nu m-au surprins, nici nu m-au înspăimântat. Convingerile intime asupra vieţii şi morţii mă determinaseră să văd o vagă apropiere între pământul rece şi corpurile vii, încât simţeam că marea şi sinistra familie de la conacul incendiat era, într-o oarecare măsură, reprezentată în zidurile de piatră pe care încercam să le explorez. Zvonurile despre riturile magice şi despre sărbătorile nelegiuite ce aveau loc odinioară la conacul dispărut mi-au stimulat chinuitoarea atracţie pentru mormântul acela dinaintea căruia şedeam, zi de zi, ceasuri întregi.           O dată am vârât o lumânare prin spaţiul strâmt de la intrare, dar n-am putut vedea nimic altceva decât o scară de piatră, adâncită sub nivelul pământului. Am simţit un fel de încântare pe când inspiram mirosul respingător al locului; un miros, ce părea să-mi evoce, într-un chip unic şi până în străfundurile fiinţei, amintiri refugiate într-un trecut aflat dincolo de orice memorie, urcând fără îndoială până într-o vreme când n-aveam corpul în care locuiesc în prezent.           În decursul anului de după descoperire, am citit în hambarul meu plin de cărţi o traducere a Vieţilor lui Plutarh. Azvârlindu-mă în povestea lui Tezeu, am rămas foarte impresionat de pasajul unde se vorbeşte de uriaşa piatră sub care stăteau înscrise semnele destinului eroului, piatră atât de grea încât acesta, ca s-o ridice, trebuia să câştige suficientă putere. Altfel zis, să aştepte o vârstă când destinul i-ar fi fost de-acum împlinit.           Efectul legendei a fost acela că mi-a mai scăzut marea nerăbdare de a pătrunde în cavou, întrucât înţelegeam că ora mea nu bătuse încă. Mai târziu, îmi spuneam, urmă să-mi câştig forţa sau ingeniozitatea ce m-ar fi făcut capabil să deschid uşa respectivă. Deocamdată trebuia să mă supun poruncilor Destinului.           După aceea, privirile scrutătoare pe care le aruncam prin portalul umed mi-au devenit mai puţin insistente, iar cea mai mare parte a timpului am dedicat-o altor cercetări, la fel de neobişnuite. Mă sculam uneori, liniştit, în miezul nopţii, şi mergeam să mă plimb prin cimitire sau prin alte locuri funerare de care părinţii mă feriseră întotdeauna cu grijă. N-aş putea spune ce făceam acolo, fiindcă nu sunt tocmai sigur pe sinceritatea acelor lucruri, însă ştiu că a doua zi după fiecare plimbare nocturnă îmi surprindeam – anturajul prin cunoştinţele mele noi şi pe care ai mei le uitaseră de generaţii.           Într-o astfel de zi am scandalizat comunitatea prin părerea bizară pe care mi-o făcusem în legătură cu înmormântarea bogatului şi celebrului cavaler Brewster, un cronicar local înhumat la 1711 şi a cărui piatră tombală de ardezie, cu un craniu sculptat deasupra unor oase încrucişate, începuse să se fărâmiţeze. Într-un moment de imaginaţie puerilă, am declarat nu numai că antreprenorul de pompe funebre Goodman Simpson furase eleganţii pantofi argintii, ciorapii de mătase şi albiturile de satin ale defunctului, dar şi că însuşi cavalerul, vârât în sicriu încă viu, se răsucise de două ori în acel lăcaş acoperit cu pământ, a doua zi după înmormântare.           Totuşi, ideea de a pătrunde în cavou nu m-a părăsit niciodată. Căci explorările mele genealogice îmi revelaseră un adevăr pe cât de stimulator, pe atât de neaşteptat: propriii mei strămoşi din partea tatălui aveau o linie de înrudire – fie şi subţire – cu familia, pretins dispărută, Hyde. Mlădiţă târzie a descendenţei paterne, eu însumi eram ultimul din neamul acela misterios.           Am început să-mi spun că acel cavou era al meu şi aşteptam cu şi mai multă nerăbdare ceasul când destinul avea să-mi îngăduie să trec dincolo de uşa de piatră şi să cobor în bezna scării săpate în lespezi lunecoase.           Îmi făcusem obiceiul de a asculta cu atenţie lângă portal, în tăcerea netulburată a miezului de noapte. Încetul cu încetul, mergeam spre majorat. De-a lungul anilor, defrişasem micul hăţiş de pe panta ce domina mormântul, lăsând în jurul lui o coroană de tufe. Vegetaţia ajunsese treptat să alcătuiască un umbrar de verdeaţă. Mi-am construit astfel un Templu numai al meu, şi a cărui uşă închisă ascundea relicvariul. Mă întindeam acolo, pe pământul acoperit cu muşchi, visând la lucruri stranii şi unice.           Un fragment extras dintr-un cântec de pe vremea regelui George, neaşternut vreodată în scris şi care suna cam aşa:           Haideţi, ortaci, cu halbele de bere, Să bem de-acuma cât om mai putea.           Clădiţi pe farfurie munţi de cărnuri Căci doar pileala şi chiolhanul ne ţin tari.           Umpleţi stacane, viaţa iute trece;           Când veţi ajunge colo, sub pământ, Nu beţi nici pentru rege, nici pentru iubită.           Anacreon; se spune, avea nasul roşu, Dar ce contează, când eşti fericit.           Prefer, ce sfântul, să fiu stacojiu aici Decât mai alb ca crinul şi pierit de-un an.           Hai, Betty, scumpo, dă-mi o sărutare;           Nu-s fete de hangiu ca tine-n iad.           Junele Harry, care abia de se mai ţine, Peruca-şi pierde şi-o să lunece sub masă, Ci umpleţi cănile şi daţi-le la rând;           Mai bine zaci sub masă ca sub humă.           Benchetuiţi, distraţi-vă şi beţi, Sub strat de colb cam greu te veseleşti;           La naiba! Că abia mă pot mişca Şi blestemat să fiu de mai stau drept.           Hei, zi-i lu' Betty să aduc-un scaun, O să m-abat spre casă, vai, nevasta nu-i, Propteşte umărul, că nu pot sta-n picioare, Dar cât mă ţine faţa lumii-s fericit.           În acele momente a început să-mi fie teamă de furtuni şi de flăcări. Am trăit o spaimă cumplită care mă silea să mă refugiez în ungherele cele mai izolate ale casei părinteşti atunci când cerul devenea ameninţător. Dacă asta se întâmpla ziua, una din ascunzătorile mele preferate era pivniţa în ruină a conacului care arsese.           Mi-l reprezentam, în închipuire, aşa cum trebuie să fi fost.           Dar lucrul de care mă temeam de mult a sfârşit într-o bună zi prin a se produce. Neliniştiţi de schimbările apărute în comportamentul singurului lor copil, părinţii mei începură – din intenţii exclusiv binevoitoare – să-mi spioneze mişcările. Întrucât din cea mai fragedă, copilărie îmi păzisem toate secretele, neîmpărţindu-le cu nimeni, nici despre vizitele făcute în cavou nu suflasem o vorbă nimănui. Acum, străbătând labirintul desişului, trebuia să iau seama la vreun eventual urmăritor şi să-l rătăcesc. Aveam mereu la mine cheia cavoului, atârnată de un şnur pe care îl ţineam legat de gât. Niciodată nu reveneam de la mormânt cu vreun obiect ce putea fi găsit acolo.           Într-o dimineaţă, ieşind din cavou la suprafaţa pământului şi la lumina zilei, pe când legam lanţul am remarcat, în adâncul unui hăţiş din apropiere, chipul temut al unui ins pus să iscodească. Sfârşitul aventurii mele se apropia, fără nici o îndoială, deoarece ţinta rătăcirilor mele nocturne fusese aflată. Omul n-a stat să discute cu mine, aşa că m-am grăbit să mă întorc acasă, să aud ce-i va spune tatălui meu. Lumea avea să afle, oare, de popasurile mele în cavou? Închipuiţi-vă cât de plăcută mi-a fost surpriza să-l aud pe informatorul acela povestind cu voce scăzută că-mi petrecusem noaptea în plantaţia din jurul mormântului. Prin ce miracol se putuse înşela într-un asemenea hal? Eram convins acum că mă proteja o putere supranaturală. Această siguranţă mi-a sporit îndrăzneala, căci am luat hotărârea de a mă duce de atunci înainte, fără griji, la cavou, pe faţă, ca să spun aşa, convins că nimeni din lume nu putea să mă vadă pătrunzând înăuntru. Vreme de o săptămână, am gustat din plin bucuria acestor plăceri pământeşti pe care trebuie să le ţin sub tăcere, când, deodată, faptul, s-a petrecut. Da, în noaptea respectivă ar fi trebuit să nu-mi scot nasul afară. Căci norii aveau culoarea furtunii şi o lucire diabolică urca dinspre mlaştină. Întreg cerul era ameninţător. Până şi chemarea morţilor se schimbase, în seara aceea nu mai venea din cavou, ci din pivniţa calcinată de pe vârful dealului.           Pe când ieşeam dintr-un desiş ca să urc pe tăpşanul din faţa ultimelor ruine ale vechii locuinţe, s-a întâmplat ceea ce aşteptasem dintotdeauna. Sub pâclosul clar de lună, am zărit conacul, dispărut acum un secol, din nou în picioare, în toată splendoarea sa. Toate ferestrele erau luminate de lumânări, iar pe aleea largă nişte trăsuri luxoase lăsau să descindă cele mai înalte personaje ale aristocraţiei bostoniene, în timp ce o mulţime numeroasă de gentilomi pudraţi, în veşminte bogate, venea pe jos dinspre conacele învecinate. M-am amestecat în mulţimea aceea, ştiind în străfundul sufletului meu că eram gazda, nicidecum invitatul. Din interior au ajuns până la mine zvonuri de muzică îndrăcită şi râsete pline de bucurie. Vinul curgea în valuri. Am recunoscut mai multe chipuri pe care le văzusem deja pe jumătate devorate, ori complet roase de moarte şi descompunere. În mijlocul acelei, mulţimi aţâţate, neînfrânate, eu eram cel mai dezlănţuit. Vărsăm torente de blesteme şi, în glumele mele deşucheate, puţin îmi păsa de legile umane, divine, cosmice.           Brusc, un huruit de furtună a izbucnit mai intens decât ţipetele noastre, iar fulgerul făcu să sară în ţăndări acoperişul, răspândind panică în adunarea aceea zgomotoasă. Limbi de foc şi trâmbe sufocante de fum se prăvăliră în casă. Înspăimântaţi de calamitatea a cărei violenţă părea supranaturală, petrecăreţii fugiră urlând prin noapte. Am rămas singur, ţintuit în jilţul meu de o groază necunoscută. Apoi o altă spaimă m-a invadat. Prefăcut în cenuşă, mi-am văzut corpul răspândit în cele patru vânturi. Asta însemna că niciodată n-aveam să mă odihnesc în cavoul familiei Hyde. Sicriul acela, totuşi, nu-mi era oare destinat? N-aveam eu dreptul să zac pentru vecie între descendenţii lui sir Geoffrey Hyde?           Îmi pretindeam moştenirea, chiar dacă sufletul meu trebuia să rătăcească veacuri întregi în căutarea unui alt înveliş de carne pentru a-l depune în alcovul vacant din cavou.           Nu! Jervas Hyde n-avea să cunoască niciodată soarta tristă a lui Palinur!           Pe când fantoma casei în flăcări se ştergea din faţa mea, m-am simţit apucat de doi inşi puternici. Unul dintre ei era spionul din desiş. Am urlat şi m-am zbătut ca turbat să scap din strânsoarea lor de menghină. Cădea o ploaie torenţială şi fulgerele brăzdau orizontul. Tata era lângă mine, zdrobit de durere. Cum ţipam la oamenii aceia să mă depună în cavou, tata le-a cerut să mă trateze cu mai multă blândeţe.           Un cerc negru pe jos, în pivniţa ruinată, arăta locul unde lovise fulgerul. Acolo, nişte săteni curioşi au găsit o cutioară veche, migălită, dezgropată de trăsnet. Acest sipet cu încuietori sfărâmate de şoc conţinea hârtii şi obiecte preţioase, însă atunci când sătenii le-au făcut sub ochii mei inventarul, ceva m-a fascinat. Era o miniatură pe porţelan, reprezentând un bărbat cu o elegantă perucă buclată şi ale cărui iniţiale erau J. H. Aş fi putut să-i recunosc faţa la fel de bine uitându-mă într-o oglindă.           A doua zi, m-au lungit în camera asta cu gratii la ferestre, iar un servilor bătrân, om simplu şi devotat, mi-a adus veşti importante. Mi-a spus bunăoară că nimeni nu-mi crede poveştile. Tatăl meu afirmă că n-am trecut niciodată de portalul cu lanţ şi că lacătul ruginit n-a fost atins de mai multe decenii încoace. El mai pretinde că întreg sat îmi cunoştea expediţiile nocturne. Toată lumea, se pare, m-a văzut aţipind sub umbrarul de lângă faţada aceea lugubră. Nu mă revolt împotriva unor asemenea afirmaţii gratuite, dar n-am nici o dovadă prin care să le contrazic: am pierdut cheia lacătului în timpul furtunii nocturne. Tata îşi închipuie că tot ce ştiu despre lumea defuncţilor am aflat din vechile cărţi ale bibliotecii familiale.           Fără prezenţa bătrânului meu servitor Hiram, aş fi acum convins că-s nebun.           Dar Hiram, pentru care am nutrit întotdeauna o vie afecţiune, are încredere în mine. El este cel ce m-a ajutat să fac publică o parte a istorisirii mele.           Acum o săptămână, a rupt lanţul de la intrarea în cavou şi a coborât treptele, luminându-şi calea cu o lanternă. Pe o dală, într-o nişă, a găsit un vechi sicriu gol, a cărui placă înnegrită poartă prenumele „Jervas”.           Mi s-a promis că voi fi înmormântat în acel sicriu şi în acel cavou.                                                                           SFÂRŞIT    

            „Sărurile esenţiale ale Animalelor se pot prepara şi păstra în aşa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său şi să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenuşile lui; şi printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esenţiale ale Pulberii omeneşti, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanţie criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoşii săi defuncţi, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”           Borellus.           I.           Rezultat şi prolog.           Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberaţiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendinţe ucigaşe însoţite de o bizară modificare a conţinutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriţi de cazul său, căci prezenta atât ciudăţenii fizice, cât şi psihologice.           În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale îşi îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci şi şase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparţine decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcţiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respiraţia şi bătăile inimii sale; vocea îi devenise o şoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacţiile nervilor lui la stimulii obişnuiţi nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată şi rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană şi dezlânată. O aluniţă mare din naştere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe şoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toţi medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.           Şi pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demenţă descrisă în tratatele cele mai recente şi mai complete; părea să fie o forţă mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultăţile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacţiile la orice subiect în afară de cel al demenţei sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant şi un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligenţă pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alienişti. În fapt, mintea lui părea atât de puternică şi atât de lucidă, încât autorizaţia legală pentru internare a fost foarte greu de obţinut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane şi de constatarea unor lacune anormale în cunoştinţe'e pacientului, în afara inteligenţei propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversaţia lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentaţi au prezis că va fi, cu siguranţă, pus în libertate.           Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles şi de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluţia fizică şi mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în faţa confraţilor săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă şi mai mulţi martori îşi amintesc de amestecul de oroare şi de uşurare aşternut pe trăsăturile lui la sfârşitul acestei convorbiri. Evadarea însăşi rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la şaizeci de picioare înălţime faţă de sol nu lămureşte lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicaţie, deşi, lucru ciudat, pare să-şi simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puţin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la uşă. Când reuşiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenuşiu-albăstrui ce-i înăbuşise aproape. Câinii lătraseră cu puţin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitaţie. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunţat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo şi cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoştinţă de vreun proiect de evadare. Numai câţiva prieteni apropiaţi ai lui Willett şi ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.      Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de oraşul venerabil în care trăia şi de relicvele trecutului, aflate din belşug în vechea locuinţă a părinţilor săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii şi al mobilierului colonial sfârşiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înţelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenţei lui, joacă totuşi un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alienişti, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoştinţe extraordinare privitoare la trecut, cunoştinţe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.

I.           Luaţi bine aminte că, la urma urmei, n-am văzut nici o imagine de groază. A spune că vreun şoc mental a stat la baza reacţiilor mele – ultima picătură ce mă făcu s-o iau la goană, noaptea, într-un automobil care nu-mi aparţinea, din izolata gospodărie a lui Akeley şi din sălbaticele coline boltite ale statului Vermont – înseamnă a ignora cele mai elementare date ale experienţei mele. În pofida măsurii profunde în care m-am implicat în schimbul de informaţii şi de speculaţii cu Henry Akeley, a lucrurilor pe care le-am văzut şi le-am auzit, a intensităţii impresiilor produse asupra mea de toate acestea, nu pot dovedi nici acum dacă am avut sau nu dreptate în oribila mea concluzie. Căci, până la urmă, dispariţia lui Akeley nu înseamnă nimic. Oamenii au găsit totul la locul lui în locuinţa sa, în ciuda unor urme de gloanţe pe zidurile exterioare şi pe pereţii dinăuntru. Ca şi cum ar fi ieşit, fără griji, la o plimbare pe dealuri şi nu s-a mai întors.           Nici măcar n-a existat vreun semn că s-ar fi aflat vreun oaspete pe acolo, ori că acele odioase maşini şi acei cilindri ar mai fi fost depozitaţi în camera de lucru. Faptul că acele coline verzi împădurite şi clipocitul neîntrerupt al pâraielor – în mijlocul cărora s-a născut şi a fost crescut – stârneau în el o spaimă de moarte nu spune iarăşi nimic, căci sunt mii de oameni pe care îi chinuie anxietăţi la fel de morbide. Mai degrabă, excentricitatea ar putea explica relativ lesne actele şi temerile sale stranii, de care n-a scăpat niciodată.           Întreaga poveste a început, pentru mine, cu istoricele inundaţii din Vermont, de pe 3 noiembrie 1927. Eram pe atunci, ca şi acum, asistent universitar de literatură la Universitatea Miskatonic din Arkham, Massachusetts, şi un entuziast folclorist amator din Noua Anglie. La puţin timp după inundaţii, printre diversele reportaje despre greutăţile, suferinţele şi acţiunile de salvare organizate care umpleau paginile presei, s-au mai ivit şi câteva anecdote bizare în legătură cu anumite lucruri găsite plutind pe undele umflate ale unora dintre râuri, aşa încât mulţi dintre amicii mei se lansară în discuţii extravagante şi m-au solicitat să dau explicaţii, pe cât eram în stare, privitoare la acel subiect. M-am simţit flatat să mi se ia atât de în serios strădaniile în domeniul folclorului şi am făcut tot ce-am putut ca să minimalizez zvonurile vagi, neliniştitoare, ce păreau atât de limpede să fie rodul vechilor superstiţii ţărăneşti. M-a amuzat să întâlnesc mai multe persoane cultivate care insistau asupra faptului că nu se putea ca în spatele acelor zvonuri să nu existe vreun fenomen ascuns, denaturat de ele.           Poveştile care mi s-au adus în acest fel la cunoştinţă mi-au parvenit în majoritatea lor prin tăieturi din ziare, deşi una dintre ele a avut o sursă orală şi mi-a fost repetată de un prieten de-al meu dintr-o scrisoare a mamei lui din Hardwick, Vermont. Tipul de fenomen descris era, în esenţă, acelaşi în toate circumstanţele, deşi se părea că ar fi vorba de trei cazuri separate – unul legat de râul Winooski, lângă Montpelier, un altul, de râul West în Windham County, dincolo de Newfane, iar cel de-al treilea, centrându-se în Passumpsic, Caledonia County, mai sus de Lyndonville. Sigur că multe dintre mărturiile disparate menţionau alte locuri, dar, în ultimă analiză, toate păreau să le confirme pe acestea trei. În fiecare caz în parte, oamenii de la ţară au relatat că văzuseră unul sau mai multe obiecte bizare şi alarmante în apele umflate care se prăvăleau de pe colinele rareori străbătute. Exista o tendinţă răspândită de a lega aceste viziuni de un ciclu primitiv, aproape uitat, de legende şoptite de străbuni, reactualizate cu acel prilej.           Ce credeau oamenii că văd erau forme organice, fără să aibă însă nimic în comun cu toate vieţuitoarele cunoscute de ei până atunci. În mod firesc, erau multe trupuri umane duse la vale de curenţi în acea tragică perioadă, dar cei care descriau acele forme stranii păreau convinşi că nu erau defel omeneşti, în ciuda unor asemănări superficiale ca mărime şi contur. Nici nu puteau să facă parte, mai adăugau martorii, din vreo specie de animale caracteristică ţinutului Vermont. Erau de culoare roz, măsurând cam un metru şi jumătate în lungime, cu trupuri de crustacee, cu perechi de aripioare mari de peşte, ori cu aripi membranate şi cu mai multe membre articulate, cu un soi de elipsă răsucită, acoperită cu miriade de antene foarte scurte, acolo unde în mod normal s-ar fi aflat un cap. Era chiar remarcabil cât de mult tindeau să coincidă relatările din diferite surse, deşi acest aspect era explicat oarecum de faptul că vechile legende cunoscute la timpul respectiv în tot ţinutul deluros ofereau un tablou viu şi morbid care ar fi putut stârni fantezia tuturor celor implicaţi. Concluzia mea a fost că asemenea mărturii – în toate cazurile aparţinând unor pădureni simpli şi naivi – erau confuzii create de întrezărirea cadavrelor umane şi ale animalelor domestice sfărâmate şi umflate de şuvoaiele dezlănţuite ale curenţilor. Aceste iluzii optice permiseseră unor tradiţii folclorice pe jumătate uitate să atribuie calităţi fantastice acestor obiecte demne de milă.           Folclorul mai vechi, deşi vag, evaziv şi, în mare parte, uitat de generaţia de astăzi, avea un caracter unic şi reflecta, în mod evident, influenţa poveştilor indiene încă şi mai de demult. Le cunoşteam destul de bine, chiar dacă nu mai fusesem niciodată în Vermont, graţie monografiei extrem de rare a lui Eli Davenport, care cuprinde material obţinut pe cale orală înainte de anul 1839, de la oamenii mai bătrâni din acest stat. Materialul acesta coincidea perfect cu cele auzite de mine personal de la ţăranii mai în vârstă din munţii statului New Hampshire. Ca să nu mai lungesc vorba, el făcea aluzie la o rasă tainică de fiinţe monstruoase care ar bântui undeva, pe colinele mai îndepărtate, ascunse prin codrii deşi ce acoperă cele mai înalte creste şi prin văile umbrite unde pâraiele curg leneşe din izvoare neştiute. Aceste făpturi puteau fi foarte rar întrezărite, dar dovezi ale prezenţei lor fuseseră raportate de către cei care se aventuraseră mai departe decât de obicei, pe pantele anumitor munţi sau în anumite trecători adânci şi abrupte, ocolite până şi de lupi.