Howard Philips Lovecraft

Îmi ceri să-ţi explic de ce mi-e frică de un curent de aer rece, de ce tremur mai tare ca ceilalţi atunci când pătrund într-o încăpere friguroasă, de ce par cuprins de greaţă şi repulsie când răcoarea serii se strecoară prin căldura unei zile blânde de toamnă. Mai sunt unii care spun că reacţionez la frig aşa cum alţii o fac la un miros urât, iar eu sunt ultimul care să resping această părere. Ce voi face este să povestesc cea mai îngrozitoare întâmplare pe care am trăit-o vreodată, şi să-ţi las libertatea de a judeca dacă îţi ofer sau nu o explicaţie adecvată bizareriei mele.           Este o greşeală să crezi că oroarea este asociată inextricabil cu tenebrele, tăcerea şi singurătatea. Eu am descoperit-o în strălucirea soarelui de după-amiază, în sunetul claxoanelor unei metropole şi în interiorul populat al unei pensiuni ordinare şi sărăcăcioase, cu o proprietăreasă prozaică şi doi vlăjgani lângă mine. În primăvara anului 1923 făcusem rost de o slujbă plictisitoare la culme şi fără profit la o revistă din New York. Neavând putinţa să plătesc vreo chirie exorbitantă, am început să mă mut dintr-o pensiune ieftină în alta, în căutarea unei camere care să îmbine calităţile curăţeniei şi decenţei şi ale mobilierului rezistent cu un preţ rezonabil. Curând s-a vădit că nu aveam de ales decât între mai multe rele, dar după o vreme am dat de o locuinţă în West Fourteenth Street care mă dezgusta mai puţin decât altele pe care le încercasem.           Clădirea era un conac din piatră, cu patru etaje, ce data, se pare, de la sfârşitul anilor ’40 ai secolului al XIX-lea, garnisit cu lemn şi marmură, a cărui splendoare pătată şi înnegrită dovedea o decadenţă din înaltele sfere ale rafinatei opulenţe. În camerele largi şi foarte înalte, decorate cu tapete imposibile şi ornate ridicol cu cornişe din stuc, plutea în aer o mucezeală deprimantă şi un miros de mâncăruri exotice. Dar podelele erau curate, lenjeria se schimba destul de regulat, iar apa caldă nici nu se răcea, nici nu se închidea prea repede, aşa încât am ajuns s-o consider măcar o locuinţă suportabilă în care se putea hiberna până când mă trezeam iar la viaţă. Proprietăreasa, o spanioloaică şleampătă, păroasă, pe nume Herrero, nu mă pisa cu bârfe sau cu reproşuri pentru becul electric care ardea până noaptea târziu în holul din apartamentul meu de la etajul trei, iar vecinii mei erau pe atât de taciturni şi de necomunicativi pe cât şi-ar dori oricine, în majoritatea lor spanioli puţin mai răsăriţi. Numai zarva tramvaielor de jos, din stradă, mă deranja cu adevărat.           Mă aflam acolo de vreo trei săptămâni când s-a petrecut primul incident ciudat. Într-o seară, pe la ora opt, am auzit ceva picurând pe podea şi, dintr-odată, mi-am dat seama că, de la o vreme, îmi trecea pe la nas un miros înţepător de amoniac. Căutând cu privirea, am observat că tavanul era ud şi din el cădeau stropi, scurgerea provenind dintr-un colţ dinspre stradă. Grăbindu-mă să elimin cauza problemei, m-am repezit la subsol s-o anunţ pe proprietăreasă, care mă asigură că chestiunea avea să fie rapid rezolvată.           — El doctór Muñoz, strigă ea, urcând în goană scările înaintea mea, vărsat chimical. El e muy bolnav sa se oblojească solo – mai bolnav şi tot mai bolnav – da’ nu vrea ajutor de la niciuna persona. E muy raro boala lui – tot timp face baie cu miros ciudat, şi nu poate sa fie nervioso sau încălzit. Gospodăria o face solo – camaruţ mic al lui e plin cu sticluţ şi maşinărie, şi nu mai lucreaz ca doctór. Da’ odat a fost doctór mare – papá al meu din Barcelona auzit de el – şi tocma ce reparat braţ lovit la instalator. Nu iese niciodat, doar pe acoperiş, şi Esteban, băiat al meu, duce mâncare şi rufa şi medicament şi chimical la el. Dios mío, e clorur de amoniu cu care el doctór se păstreaz rece!           Doamna Herrero dispăru în sus pe scări, urcând la etajul patru, iar eu m-am întors în camera mea. Scurgerile de amoniac încetară şi pe când curăţam lichidul de pe jos şi deschideam fereastra să intre aer, am auzit paşii grei ai proprietăresei deasupra mea. Pe doctorul Muñoz nu-l mai auzisem niciodată, în afară de anumite sunete ca ale unui mecanism ce funcţiona cu benzină; căci doctorul avea pasul uşor şi vătuit.           M-am întrebat o clipă ce suferinţă stranie ar fi putut avea acest om şi dacă refuzul său încăpăţânat de a primi ajutor din altă parte nu era cumva rezultatul vreunei excentricităţi fără temei. În starea unei persoane eminente care cunoaşte declinul, am reflectat eu plictisit, există un grad infinit de patos.           Nu l-aş fi cunoscut niciodată personal dacă n-ar fi fost atacul de cord care m-a surprins spre prânz, într-o zi când scriam în camera mea. Medicii mă avertizaseră în legătură cu pericolul acestor crize şi mi-am dat seama că n-aveam timp de pierdut. Aşadar, amintindu-mi de spusele proprietăresei în privinţa ajutorului acordat de doctor muncitorului rănit, m-am târât până sus pe scări şi am ciocănit uşor la uşa apartamentului de deasupra. Un glas bizar mi-a răspuns într-o engleză cultivată de undeva mai departe, din dreapta, întrebându-mă cum mă cheamă şi pentru ce venisem. Odată ce curiozitatea i-a fost satisfăcută, se deschise uşa de lângă cea în care bătusem.           Un curent de aer rece mă întâmpină şi, deşi ziua era una dintre cele mai toride de la sfârşitul lunii iunie, mă scutură un frison pe când treceam pragul unui apartament încăpător, al cărui decor bogat şi rafinat mă surprinse în acest cuib de mizerie şi decrepitudine. O canapea extensibilă îşi juca rolul diurn, iar mobilierul din lemn de mahon, draperiile somptuoase, tablourile vechi şi rafturile unei biblioteci ticsite de cărţi indicau mai degrabă camera de lucru a unui domn decât un dormitor de pensiune. Abia acum am văzut că încăperea de deasupra mea, acea „camaruţ” înţesată de sticle şi maşinării despre care-mi vorbise doamna Herrero, nu constituia decât laboratorul unui doctor, iar locuit era doar spaţiosul apartament de alături, ale cărui alcovuri confortabile şi baia largă învecinată îi permiteau să-şi ascundă toate dulapurile şi ustensilele bătătoare la ochi. Doctorul Muñoz, fără îndoială, era un om de viţă aleasă, care avea cultură şi discernământ.

Chiar în vârful unei coline înverzite, pe coastele căreia cresc copacii noduroşi ai unei păduri datând din epoci imemoriale, se înalţă vechiul castel al strămoşilor mei. Vreme de secole, a slujit drept adăpost şi feudă neamului nostru semeţ, cu o vechime ce întrece pe oea a meterezelor acoperite de muşchi şi care dominau, odinioară, câmpia aspră şi sălbatică din jur. Turnurile îmbătrânite, purtând pecetea furtunilor stârnite prin generaţii şi fărmiţându-se astăzi sub neînduplecata, sub cumplita apăsare a timpului, făceau parte, în Evul de Mijloc, dintr-o fortăreaţă formidabilă, printre cete mai redutabile din Franţa. De la înălţimea turnurilor crenelate şi a meterezelor sale, baroni, conţi, până şi regi au fost ţinuţi în şah şi niciodată spaţioasele ei săli de arme n-au răsunat sub paşii cuceritorilor.           Dar lucrurile s-au schimbat mult după epoca feudală. Austeritatea a înlocuit fastul de dinainte. Prea mândri de numele lor încât să se dedice comerţului, înaintaşii mei s-au despărţit încetul cu încetul de bunurile posedate. Nici castelul n-a fost cruţat: zidurile i se macină, parcul e năpădit de ierburi crescute nebuneşte, şanţurile de apă sunt goale, iar turnuleţele ameninţă să se prăbuşească. Înăuntru, pardoselile denivelate, tapiseriile învechite, lambriurile mâncate de cari povestesc istoria noastră lugubră, aceea a unei splendori apuse.           Pe măsură ce se scurgeau secolele, cele patru turnuri mari au căzut pe rând în ruină, până în ziua când n-a mai rămas decât unul să-i adăpostească pe rarii descendenţi ai seniorilor, atotputernici cândva, ai acestor locuri.           Într-una din camerele spaţioase şi lugubre ale turnului pomenit, eu însumi, Antoine, ultimul dintre nefericiţii şi blestemaţii conţi de C., am văzut lumina zilei cu nouăzeci de ani în urmă.           Primii ani ai vieţii mele agitate i-am petrecut între aceste ziduri şi în aceste păduri întunecoase, ca şi prin râpele şi peşterile sălbatice din coasta colinei. Nu mi-am cunoscut niciodată părinţii. Tatăl mi-a fost ucis la vârsta de treizeci şi doi de ani, cu o lună înainte de a mă naşte eu, de o piatră desprinsă dintr-unul din crenelurile castelului. Iar mama a murit aducându-mă pe mine pe lume. M-a crescut un bătrân servitor foarte inteligent care răspundea la numele de Pierre. Eram unicul copil, iar singurătatea îmi era şi mai adâncă din pricină că tutorele meu mă obliga cu stricteţe să stau departe de copiii ţăranilor, ale căror locuinţe se risipesc în câmpie, la poalele dealului.           Pe atunci, Pierre îmi spunea că această regulă trebuia respectată deoarece prin naştere eram aşezat foarte sus faţă de oamenii de rând. Acum ştiu că ţelul său adevărat era să mă împiedice să aflu ceea ce se povestea noaptea, cu voce scăzută, la lumina focului din vetre, despre cumplitul blestem ce apăsa asupra familiei noastre. Izolat şi lăsat de capul meu, mi-am petrecut o bună parte din copilărie citind vechile volume care umpleau biblioteca prăfuită a castelului şi plimbându-mă prin pădurea fantomatică de pe colină. Foarte curând m-a lovit melancolia. Nu mă mai interesa decât ceea ce ţinea de natura misterioasă şi de ocultism.           N-am reuşit să cunosc prea multe lucruri despre familia mea, însă puţinul pe care l-am aflat m-a impresionat profund. Poate că această trăsătură curioasa o datorez reţinerilor lui Pierre când se întâmpla să-mi vorbească despre ai mei, dar adevărul e ca mereu se întâmpla să nu pot auzi pronunţându-se numele stirpei mele fără să tremur de spaimă.           Pe măsură ce creşteam, am pus cap la cap fragmentele de informaţie pe care reuşisem cu greu să le smulg de pe buzele bătrânului meu preceptor. Povestea lui se referea la nişte împrejurări care întotdeauna mi-au părut stranii, dar pe care acum le găseam neliniştitoare. E vorba de vârsta precoce la care toţi conţii din neamul nostru îşi găsiseră moartea. Până atunci crezusem că eram o familie de oameni cu viaţă foarte scurtă, însă am început să reflectez la toate acele decese premature şi să fac legături între ele şi divagaţiile bătrânului, care pomenea adesea de blestemul ce, de secole, îi împiedica pe toţi deţinătorii titlului să treacă de treizeci şi doi de ani.           În ziua când aniversam douăzeci şi unu, bravul Pierre mi-a înmânat un manuscris care, spunea el, fusese transmis din tată în fiu de multe generaţii. Conţinutul său mi-a părut foarte îngrijorător, iar lectura acelui document a avut darul să-mi confirme cele mai teribile temeri. Pe vremea respectivă, credinţa mea în supranatural era de nezdruncinat; altfel, cum să-mi explic faptul că n-am respins cu dispreţ istoria aceea incredibilă?           Pergamentul data din secolul al XII-lea, când vechiul castel se afla în apogeul puterii sale. Evoca portretul unui personaj care trăise odinioară pe pământurile noastre. Un bărbat cu mari merite, deşi condiţia sa îl plasa doar cu puţin deasupra ţăranilor. Se numea Midiei, dar fusese poreclit cel Rău din cauza sinistrei sale reputaţii. El cunoştea, într-adevăr, înfiorătoarele secrete ale magiei negre şi ale alchimiei. Şi fiindcă mersese cu studiul mult dincolo de ceea ce-i îngăduia propria sa stare socială, cercetările lui privitoare la piatra filosofală sau la elixirul vieţii eterne îi terorizau pe săteni. Michel cel Rău avea un fiu, Charles, un băiat la fel de versat în ştiinţele oculte şi care primise porecla Vrăjitorul. Cei doi locuiau chiar la marginea satului şi erau bănuiţi că se dedau unor practici dintre cele mai odioase. Se spunea, de pildă, că bătrânul Michel îşi arsese de vie nevasta într-un sacrificiu destinat diavolului, iar răpirea fără urme a mai multor copii de ţăran tot lor le era pusă în seamă. Cu toate acestea, în întunecata fire a tatălui şi a fiului exista o mântuitoare rază de umanitate. Bătrânul îşi adora fiul, iar tânărul nutrea pentru tatăl său o iubire mistică.

Howard Philips Lovecraft AZATHOTH                 Când bătrâneţea s-a abătut peste lume şi mirarea a pierit din sufletul omenesc, când oraşele cenuşii au înălţat spre cerul afumat turnuri înalte, sinistre şi slute, în umbra cărora nu mai era cu putinţă să visezi la soare ori la câmpurile înflorite.ale primăverii, când ştiinţa a despuiat pământul de mantia sa de minuni şi poeţii n-au mai cântat altceva decât fantomele deformate de privirile lor răvăşite, întoarse numai înăuntru, când, aşadar, toate aceste lucruri au devenit un fapt împlinit, iar dorinţele copilăriei s-au şters pentru totdeauna din minţi, s-a găsit un ins dispus să călătorească dincolo de existenţa aceasta şi să plece în spaţii, în căutarea vechilor noastre vise. Se ştiu puţine despre numele său, despre locul unde a trăit respectivul om. Se ştie totuşi că era clin stirpe obscură. Locuia într-un oraş cu ziduri înalte, unde domnea în permanenţă un crepuscul steril şi în care el muncea zi de zi în semiîntuneric şi vacarm. La sfârşitul zilei sale de lucru, revenea într-o cameră cu o singură fereastră ce dădea nu spre pajişti şi păduri, ci spre o curticică sumbră în care se deschideau, l-a fel, în disperare şi plictis, alte ferestre. Din camera sa, panorama nu oferea privirilor decât ziduri şi ferestre. Şi trebuia să te apleci ca să distingi, pe cer, stelele mărunte. Iar pentru că nevăzând mereu decât ziduri şi ferestre o fiinţă inteligentă şi visătoare poate înnebuni, ocupantul acelei camere îşi făcuse obiceiul de a scruta, noapte de noapte, cerul de deasupra lui, în speranţa că va găsi ceva diferit de tot ce exista în lumea treziei şi în cenuşiul oraşelor suite în înalt. La capătul mai multor ani, el chema stelele pe nume şi le urmărea cu închipuirea pină ce dispăreau, cu un regret parcă, din privirea lui. Apoi, tot cercetând cerul, ajunse să descopere lucruri misterioase. În fine, într-o noapte, o punte fu zvârlită peste adânca prăpastie ce despărţea două universuri: cerurile pline de vise se amestecară cu aerul modest al încăperii, învăluind omul în fabuloasa lor fantasmagorie.           Intense lumini violete de miez de noapte, scân-teindu-şi pulberea de aur, pătrunseră atunci în cameră. Apoi izbucniră furtuni de nisip şi de foc, ieşite din spaţiile nemărginite, grele de parfumurile altor lumi. Se revărsară oceane de opiu, luminate de sori pe care nici o privire nu-i contemplase vreodată şi purtând pe valuri nimfe acvatice şi delfini ciudaţi, iviţi din adâncuri insondabile. Infinitul se roti în tăcere în jurul visătorului şi-l luă cu sine fără ca măcar să-i atingă corpul aplecat pe fereastră. Şi vreme îndelungată, ignorată de calendarul omenesc, valurile şi curenţii sferelor îndepărtate îl pur-tară lin prin împărăţia viselor, către care aspira întreaga sa fiinţă. Visele pierdute de oameni. În sfârşit, după ce se scurseră fără număr ciclu după ciclu, îl depuseră tandru, în somn, pe malul verde al unui răsărit de soare. Un mal verde cu parfum de lotus şi presărat cu camelii roşii.                                                                           SFÂRŞIT      

În ţara Anar se află un lac întins şi liniştit. Nici o apă nu iese, nici o apă nu intră în el. Puternica Sarnath, cetate construită pe malurile sale cu zece mii de ani în urmă, nu mai există. Dar cu mult înainte de Sarnath, când lumea abia începea, se ridica prin acele locuri o altă cetate, Ib, la fel de veche ca lacul însuşi.           Ib, oraşul din piatră cenuşie, era locuit de creaturi urâte şi stranii. Pe cărămizile cilindrice de la Kadathe-ron se poate citi că aveau aceeaşi culoare verde ca şi lacul pâclos. Aveau ochi proeminenţi, buze cărnoase şi atârnătoare, urechi ciudate, iar glasul le lipsea. Coborâseră din lună, într-o noapte cu ceaţă, odată cu lacul şi cu cetatea cenuşie, Ib. Aceste făpturi bizare se închinau unui idol de piatră verde ca marea, cioplit după înfăţişarea lui Bokrug, uriaşa şopârlă acvatică, pe care o venerau în dansuri oribile când luna plină arăta ca o cocoaşă. Pe papirusurile de la Ilarnek se mai poate citi şi că ele descoperiseră, într-o bună zi, secretele focului. Flăcările fuseseră întreţinute cu grijă, spre a le însoţi cu sclipirea lor fantastică neobişnuitele ceremonii. Dar se ştiu foarte puţine lucruri despre locuitorii din Ib. Au trăit cu atât de mult timp în urmă, iar lumea noastră omenească e atât de nouă.           După câteva milenii, oamenii şi-au făcut apariţia în Anar. Păstori oacheşi cu turmele lor purtătoare de lână ridicară localităţile Thraa, Ilarnek şi Kadatheron în lungul şerpuitului râu Ai. Unele triburi, mai îndrăzneţe ca altele, înaintară până la malul lacului, unde subsolul era foarte bogat în metale preţioase, şi construiră cetatea Sarnath. Instalaţi nu departe de cenuşia cetate Ib şi de ciudaţii ei locuitori, păstorii fură cuprinşi de o ură cumplită faţă de vecinii lor. Nu le plăcea să-i vadă seara plimbându-se pe lângă aşezare. Nu le plăceau nici straniile şi cenuşiile lor sculpturi monolitice, mărturii ale faptului că acea civilizaţie era anterioară celei cu care veniseră ei. Cu cât trecea timpul, tot mai mulţi oameni din Sarnath dispreţuiau populaţia din Ib. Îi dispreţuiau cu atât mai vârtos cu cât fiinţele respective erau mici, slabe şi vulnerabile: corpurile lor aveau consistenţa piftiei şi nu rezistau deloc la pietre ascuţite ori săgeţi.           Într-o zi, războinicii din Sarnath hotărâră să distrugă aşezarea Ib. Prăştiaşi, arcaşi, lăncieri, cu toţii mărşăluiră asupra cetăţii cenuşii, căreia îi masacrară locuitorii. Pentru a nu atinge acele făpturi stranii, le împinseră trupurile în lac cu ajutorul unor prăjini lungi. Apoi nimiciră sistematic tot ce găsiră în cetate, azvârlind în lac enormele blocuri monolitice dintr-o piatră gri ce nu semăna cu nici o altă piatră, până ce, în sfârşit, nu mai rămase nimic din vechea localitate Ib.           Doar idolul de piatră de culoarea mării, cioplit după înfăţişarea lui Bokrug, şopârlă apelor, găsi îndurare din partea războinicilor, care îl luară cu ei ca simboL al victoriei lor asupra zeilor şi poporului cetăţii Ib. Însă, în noaptea ce a urmat instalării sale în templu, pe lac apăru un ciudat vârtej luminos, iar a doua zi mulţimea din Sarnath constată că idolul verde dispăruse, descoperind totodată cadavrul marelui preot Taran-Ish. Acesta zăcea întins lângă altarul de crizolit, cu faţa desfigurată de un înspăimântător rictus de teamă. Înainte de a muri scrisese, cu o mână tremurătoare pe altarul de crizolit: Blestem.           După Taran-Ish urmară mulţi mari preoţi în Sarnath, însă idolul din piatră de culoarea mării nu mai fu găsit niciodată. Se scurseră veacuri, Sarnath ajunse o cetate foarte prosperă. Doar preoţii şi câteva bătrâne.      Îşi mai aminteau de ultimul mesaj scris de Taran-Ish pe altarul de crizolit. Exista acum un drum de legătură între Sarnath şi Ilarnek. Numeroase caravane îl foloseau în comerţul lor cu metale preţioase, ţesături fine, bijuterii, cărţi, unelte pentru meşteşugari, şi cu toate obiectele de lux preţuite de populaţia ce locuia de-a lungul şerpuitorului râu Ai şi dincolo de el. Sarnath deveni o localitate încă şi mai frumoasă, mai plină de roadele înţelepciunii, mai puternică. Îşi trimisese armatele să cucerească ţinuturile învecinate, până în ziua când nu mai există decât un singur rege, pe tronul din Sarnath, conducător al întregii ţări Anar. Magnifica Sarnath era minunea lumii, mândria întregii omeniri. Zidurile sale erau din marmură şlefuită. Aveau trei sute de coţi înălţime şi şaptezeci şi cinci lărgime, ca să poată permite carelor să circule cu uşurinţă. În partea dinspre lac fusese ridicat un zid de piatră verde care să oprească valurile uriaşe ce comemorau astfel, în mod curios, o dată pe an, distrugerea cetăţii Ib. Când intrai în oraş, cincizeci de bulevarde largi, traversate de cincizeci de străzi, uneau lacul cu porţile. Toate erau pavate cu onix, exceptându-le pe cele pe care treceau caii, cămilele şi elefanţii, acestea fiind acoperite cu granit. Fiecare din porţile de bronz ale cetăţii era flancată cu statui de lei şi elefanţi, cioplite dintr-o piatră necunoscută. Casele din Sarnath erau din cărămizi lăcuite şi calcedonie; fiecare avea o grădină închisă între ziduri şi un frumos bazin cu apă limpede. Erau foarte plăcute şi unice în felul lor. Bolţile lor splendide îi încântau pe călătorii veniţi din Thraa, din Ilarnek şi din Kadatheron. Şi totuşi, aceste case nu însemnau nimic în comparaţie cu măreţia palatelor, a templelor şi grădinilor aparţinând bătrânului rege Zakkar. Cea mai mică dintre numeroasele sale reşedinţe era mai minunată decât cea mai frumoasă clădire din Thraa, din Ilarnek sau din Kadatheron. Palatele lui erau atât de înalte că, văzute de afară, păreau să atingă cerul. Iar când le luminau torţele înmuiate în ulei de Dother, pereţii lăsau să se distingă mari fresce epice de o splendoare şi o bogăţie inimaginabile. Toate coloanele de marmură erau sculptate, iar spaţiile de la parter încântător decorate cu berile, cu lapislazuli şi alte pietre rare, aranjate în aşa fel încât să reproducă extraordinare covoare florale. Mai erau fântâni somptuoase, ale căror jeturi de apă înmiresmată alcătuiau dansuri de un rafinament uimitor. Cât despre tronul regal, el se înălţa cu multe trepte deasupra solului plin de strălucire. Era în întregime din ivoriu, cioplit dintr-o singură bucată. Nimeni n-ar fi ştiut să spună de unde putea proveni blocul acela enorm, dar el existase, fiindcă tronul era dovada. Mai existau numeroase galerii şi circuri uriaşe unde leii, elefanţii şi oamenii se înfruntau pentru plăcerea regilor. Câteodată, aceste arene erau umplute cu apele lacului pentru a îngădui organizarea de lupte între înotători, sau între oameni şi diferite specii periculoase de animale acvatice.

În fiecare dimineaţă, în vecinătatea falezelor de la Kingsport, o ciudată pâclă urcă din mare. Albă şi pufoasă, se înalţă din adâncuri spre fraţii ei, norii, plină de visele păşunilor umede şi ale peşterilor Leviatanului. Iar când, mai târziu, ploi liniştite de vară cad pe acoperişurile ce-i adăpostesc pe poeţi, norii aceştia împrăştie fărâme de vise pentru ca oamenii să nu trăiască fără să aibă parte de misterele vechi sau de minunăţiile pe care în timpul nopţii planetele şi le povestesc între ele.           Când basmele se îndesesc şi devin prea numeroase în grotele tritonilor, iar cochiliile răsucite fac să răsune peste oraşele de alge marine uitate melodii deprinse de da Cei Vechi, atunci, nerăbdătoare, ceţurile se adună în aer, încărcate cu învăţături şi taine. Iar aceia care, de pe stânci, privesc oceanul, nu văd decât o neprihănire mistică, de parcă marginea falezei ar fi marginea lumii şi clopotele solemne ale balizelor ar răsuna într-un eter feeric.           La miazănoapte de Kingsport – târgul arhaic – stânci înalte se ridică în nişte curioase paliere, până.când ultima face ca nordul să pară suspendat în cer ca un nor cenuşiu, de gheaţă. Este singuratică, pisc izolat, ţâşnind în spaţiul nemărginit. În locul acela coasta se răsuceşte brusc, chiar acolo unde marele Miskatonic se aruncă în ocean după ce a străbătut câmpiile, dincolo de Arkham, purtând cu sine legendele şi ciudatele amintiri ale pădurilor şi colinelor Noii Anglii.           Marinarii din Kingsport îşi înalţă ochii spre faleza aşa cum alţii şi-i ridică spre steaua polară. Ei îşi fixează durata carturilor de noapte după felul cum ea ascunde ori lasă la vedere Ursa Mare, Casiopeea şi Dragonul. Pentru oamenii aceştia, faleza face parte din firmament şi, într-adevăr, ea nu dispare din privirile lor decât atunci când ceaţa acoperă stelele sau soarele. Ei se uită cu simpatie la unele faleze, bunăoară la cea botezată Taica Neptun, ori la înşiruirea de pinteni pe care o numesc Stăvilarul, dar de cea care se apropie cel mai mult de cer se tem. Întorşi din călătorie, marinarii portughezi îşi fac semnul crucii îndată ce o observă, iar yankeii bătrâni îşi spun că escaladarea, chiar posibilă să fie acolo, ar însemna ceva mai cumplit decât moartea, Există, totuşi, o casă veche în vârful înaltei faleze, iar seara poţi vedea lumină dincolo de ferestrele ei cu ochiuri mici. Clădirea se află acolo dintotdeauna. Cine locuieşte în ea conversează cu pâclele matinale ce se ridică din adâncuri, aşa spune lumea. El ar descoperi pe ocean lucruri stranii în clipele când marginea falezei se confundă cu marginea lumii întregi, când clopotele solemne ale balizelor încep să sune în eterul alb şi feeric. Se vorbeşte astfel fără un temei serios, căci stânca n-a fost nicicând explorată, iar oamenii din împrejurimi evită cu grijă să-şi îndrepte lunetele spre ea. Echipajele care vin la ancoră vara au scrutat-o prin binoclu, fără să distingă nimic altceva decât vechiul acoperiş cenuşiu, ascuţit, acoperit cu şindrilă şi având streaşină coborâtă până aproape de fundaţie, sau licărirea gălbuie filtrată prin ferestruici, la vremea serii. Vile-giaturiştii nu cred că „El” trăieşte în casa aceea de sute de ani, însă nici nu pot aduce dovezi menite să le susţină părerea eretică în ochii locuitorilor din Kingsport. Nici chiar Bătrânul cel straşnic care stă la taclale cu sticlele ceasuri întregi, cumpărându-şi cele necesare traiului cu monede de aur spaniol, străvechi, şi care ţine idoli de piatră în curtea casei sale antediluviene de pe Water Street, nu poate să spună decât că lucrurile stăteau la fel şi pe vremea când bunicul lui era doar un puştan, şi că tot aşa trebuie să fi fost cu veacuri în vrmă, când Belcher, Shirley şi Pownal erau guvernatorii Majestăţii Sale în provincia Massachusetts. Apoi, într-o vară, la Kingsport a apărut un filosof. Îl chema Thomas Olney şi preda lucruri plicticoase la o universitate din golful Narrangasett. Sosise împreună cu o soţie corpolentă şi cu nişte copii gălăgioşi. Ochii şi sufletul îi obosiseră de atâta aplecare asupra mereu aceloraşi înţelepciuni bine disciplinate. A contemplat ceţurile de pe diadema lui Taica Neptun, şi a încercat” să pătrundă în universul albelor mistere din lungul gradenelor uriaşe ale Stăvilarului. Dimineaţă de dimineaţă stătea lungit pe faleze, privind, peste marginea lumii, eterul criptic şi îndepărtat, ascultând clopotele spectrale şi ţipetele sălbatice ale pescăruşilor. Îndată ce pâcla se ridica, iar marea reintra în monotonia fumului produs de vapoarele cu aburi, el suspina şi descindea în târg, unde-i plăcea să se plimbe pe străduţele întortocheate şi vechi ce urcă şi coboară dealul, să studieze zidurile şubrede şi intrările cu coloane bizare ce adăpostiseră atâtea generaţii de marinari viguroşi. El vorbea până şi cu Bătrânul cel straşnic care nu-i iubea pe străini, dar pe acesta îl invita în casa lui incredibil de arhaică, unde tavanele joase şi lambriurile roase de cari erau martorii unor solilocvii neliniştitoare de-a lungul orelor nopţii.           Bineînţeles, Olney nu putea să nu remarce casa cenuşie şi tainică, pierdută pe stânca sinistră ce se confunda cu ceaţa şi cu cerul. Misterul din jurul clădirii stârnise mereu şuşoteli prin străduţele şerpuitoare din Kingsport. Straşnicul Bătrân relata cu voce astmatică povestea ştiută de la tatăl său, cel ce zărise într-o noapte un fulger imens ţâşnind din casa cu acoperişuri ascuţite şi înfigându-se în norii de pe cer. Bunicuţa Orne, a cărei căsuţă din Ship Street zace în întregime sub muşchi şi iederă, povestea că bunica ei auzise vorbindu-se despre nişte alcătuiri stranii, de ceaţă, care zburau şi intrau de-a dreptul prin poarta îngustă, unica de altfel, a locului aceluia inaccesibil – căci intrarea se găseşte pe buza falezei, spre ocean, şi nu-i vizibilă decât de pe vapoare.           La sfârşit, dornic să afle lucruri noi şi deloc marcat de teama locuitorilor din Kingsport sau de trândăvia obişnuită a vilegiaturiştilor, Olney luă o hotărâre cumplită. În ciuda educaţiei sale conservatoare, ori din cauza ei, căci existenţele rutiniere hrănesc ascunse pasiuni pentru necunoscut, el se jură să escaladeze faleza interzisă şi să viziteze vechea casă cenuşie care se profila pe cer. La drept vorbind, partea cea mai raţională a personalităţii sale îi sugera că locuitorii casei aveau posibilitatea să ajungă acolo dinspre interiorul ţinutului. Urmau, fără îndoială, o cale întinsă de-a lungul culmii celei mai apropiate de estuarul lui Miskatonic. Probabil îşi făceau târguielile la Arkham, ştiind bine că în Kingsport casa nu prea le era iubită, sau poate că pur şi simplu nu erau în stare să coboare faleza dinspre orăşel.