Paul Goma

Dar nu-mi puteam aminti nimic Doar atât – că am atins pe Altceva, pe Altcineva care, ştiindu-mă, m-au respins           Nichita Stănescu, A treia elegie pătrunde în cameră intră în cameră, firesc, aşa cum a făcut mereu, mereu până acum intră cum a intrat de-atâtea ori, fără oprire şi se opreşte dincolo de prag la un pas dincolo de prag păşise peste prag cum de mult nu mai păşise, drept, fără a se mai strădui să potrivească să treacă dreptul întâi, totdeauna cu dreptul treci pragurile, obişnuinţă care, abia acum înţelege, îl complicase inutil, îl umpluse de spaime şi de speranţe care, la rândul lor, cereau pregătiri pentru piciorul drept iar ce ieşea din pregătiri îl obliga să păşească peste pragurile următoare cu dreptul, numai cu piciorul drept acum e înviorat, curăţat ca sub duş de toate poticnelile, de toate obligaţiile pe care şi le singur impusese ca să nu fie obligat să le respecte pe cele din afară nu mai este dator nimănui şi pentru nimic, oprit dincolo de prag sau dincoace? Fără să caute întâi din ochi întinde mâna dreaptă lateral, cu palma răsucită spre perete, bâjbâie pe lângă canat, în căutare întrerupătorului nu-1 găseşte, dar negăsirea, departe de a-1 nelinişti, îi împroaşcă în obraz o rafală de vânt proaspăt, cu zloată bună aşa sa întâmplat totdeauna în aceste două săptămâni de când Doctorul, după ce se convinsese că îi urmează neabătut prescripţiile, îi dăduse permisiunea mai ales că din camera lui se aude când e chemat îşi poartă braţul drept ţeapăn din cot, şi-1 mână în sus, în jos, mereu la fel de lung, în căutarea întrerupătorului numai în odaia EI s-a păstrat, de la vechea instalaţie electrică micul robinet de alamă pe care trebuia să-1 răsuceşti îndelung, răbdător, în gol, să-1 tragi, împingi, apeşi, înclini, ca să se realizeze contactul Ilarie caută din ochi prin întunericul odăii întunericul nu-i întuneric, doar aer lăptos, străluciu           Ilarie caută prin lapte şi limpezime patul EI caută patul Ei, patul îl găseşte în stânga uşii, măsuţa joasă lipită de el – în partea opusă noptiera – măsuţa joasă lipită de căpătâiul patului, măsuţa trusa nichelată, deschisă alcoolul f i o 1 e 1 e pe patul de vată, înşirate ca într-o cartuşieră fiolei e ocupând întreg orizontul           Şi şi obrazul EI nu se vede, umbrit de tăblia înaltă           Şi şi mâna stângă aşezată deasupra pe cearşaf e ţinta unui tun de lumină           Şi şi nu tun, mai degrabă deget, deget de lumină se preumblă pe mână şi nici deget, mai bine limbă, limba de lumină linge mâna de la cot până în vârful fiecărui deget şi înapoi           Şi mâna EI cu vinele umflate, vinete sub piele cauciucoasă, cenuşoasă           — Să deschid fereas' gândeşte Ilarie, auzind mirosul dulceag şi mai auzind: Azi ai întârziat, ce-i cu tine, de obicei îmi ieşeai în întâmpinare, ba chiar mă obligai să îşi aduce aminte că intrase fără să fie atent la piciorul cu care păşeşte – dacă am călcat cu stângul?           — Dacă nu mă mai liberez?           Şi dacă nu m-a chemat?           Poate că doar gemuse           Şi dacă a murit?           Adineauri, adică mai demult, dar el, neatent, el întârzietor, zăbovise şi întârziase unsprezece ani şi – Doamne, de s-ar sfârşi odată, să nu se mai, să nu ne mai, să nu mă mai am rostit de nerostitul Desarsfarşiodată mâna dreaptă caută comutatorul, îl caută grăbit, fiindcă acolo, în pat e Catin'           Catinca, în pat, pe întuneric, Catinca aşteaptă în patul aşezat în colţul dintre fereastra ca jaluzelele coborâte şi dulap atinge comu' cu încheietura mâinii – prea departe – îşi retrage mâna, robinetul de alamă se mută, alunecă prin palmă, aproape gâdilindu-i degetele, degetele apucă robinetul de ala' sub explozie, camera se transformă dar dacă era gata transformată? Dacă e altă cameră? Şi nu e aceeaşi, acum se îngustează-lăţeşte – în doi timpi UŞA uşa uşa nu mai pe peretele opus, ci în dreapta ŞIFONIERUL nu mai, s-a mutat şi el, rămas căscat, de butonul sertarului atârnă Puloverul Negru cu mâneci trei-sferturi GHETELE ghe', 'Tele se ceartă, ponciş, cu pielea lor arsă arsă arsă de urină pielea pe la vârfuri şi îndoituri şi roasă în dreptul gleznelor în interior şi da şi s-a liberat şi Teodora şi Teodora, dar nu s-a instalat în camera dinspre grădină, s-a liberat şi s-a aşezat aici împreună cu şi poate dorme la ea, dar şi-a lăsat puloverul şi ghetele aici, i le-a arătat Catincăi, i-a povestit de-acolo şi, după ce i-a povestit de-acolo a lăsat-o pe Catinca să doarmă şi s-a dus la ea, dincolo Catinca s-a trezit, clipeşte în lumină – ba nu, nu acum s-a trezit, e trezită de ieri, de acum un an, de acum unsprezece, îl aşteptase geamantanele: îl aşteptase – ca să plece ea şi nu nu-i Catinca, nu-i 'aţinea altcineva, alta, al'           Altcineva nu pare deloc stingherită de prezenţa lui în odaia cu aer supraîncins, doar că aşteaptă, din sprincene, o explicaţie Ilarie a încremenit, rezemat de uşă, cu ochii la geamantanele negre Bună ziua, domnule îşi trage cu negrabă cearşaful până sub gât, mişcarea a dezvelit tufa întunecată de la subţioară, i-aş spune să se, sub braţ, cucoană, dar glasul nu-i iese, tuşeşte Dumneata cine eşti?!           M-am răstit, nu trebuie să mă răstesc, de ce să mă răstesc, nu-i frumos să te răsteşti, aşa că îmi fac glasul moale Dumneavoastră cine sunteţi – doamnă?           Femeia zâmbeşte tânără nu mai este dar foaaaarte frumoaaaasă, cam prea, suspect de frumoasă           Nu-i voie să zice de mine că sânt suspectă, vezi că te trimit la izolare, dar cum dau buzna în iatacul iatacul unei femei, al unei femei singure singure şi goale, goală, goală în iatacul ei până adineauri Ilarie era convins că se află la film, ba nu, că face figuraţie într-un film, dar uite, joacă rolul princi'           Asta-i camera mea, când vă mutaţi nu e replica lui Ia ascultă, cucoană, asta-i camera mea ea îi dă replica neîntârziat Plătesc două sute           Două sute? Urlă Ilarie, dar regizorul îl opreşte, îi face semne ciudate, de parcă ar tăia scuipatul în palma stângă cu tăişul palmei drepte, Ilarie nu ştie ce înţeles au semnele, continuă: Ce fel de sute? De lei, atâta mi-a cerut Cine ţi-a cerut două sute           Ilarie şi-a adus aminte că ştie, ştia de totdeauna ce trebuie să spună, nici nu-i mai pasă de regizor Domnul Doctor, tatăl dumitale

Paris, 28 iunie 2001 „Despre Pleşiţă” „Despre Pleşiţă” am scris, primul, în februarie-martie 1978 – şi a apărut în traducere franceză, în 1979, în volumul de mărturii «Culoarea curcubeului» (în limba română a fost tipărit la Humanitas, în mai-iunie 1990 şi, imediat după scoaterea în librării, a fost retras, depozitat, apoi topit – prin lucrarea prietenului meu, filosoful Gabriel Liiceanu).           Am publicat încă în martie 1977 – deci pe când eram liber-şi-încercuit în Drumul Taberii şi adunam semnături pe Apelul nostru cerând respectarea drepturilor omului; revista germană «Der Spiegel», italiana «Europeo» au publicat fragmente din „Jurnal de iarnă” – pe care l-am inclus în volumul de mărturii «Cutremurul oamenilor, '77 – Culoarea curcubeului».           Atunci (înainte de 1 mai 1977) nu-1 cunoşteam pe Pleşiţă. Nu auzisem de el. Nu-mi imaginam că există un astfel de om purtând numele: Pleşiţă…           Ei bine, un astfel de om – în ciuda mea, a părerilor, a vrerilor mele -exista! Ba chiar era general şi comandant-şef al Securităţii. M-am convins de realitatea sa în ziua de 1 aprilie (!), imediat după prânz: arestat, transportat la Rahova, prima persoană cu care am intrat în contact – direct şi contondent – a fost un civil: s-a năpustit la mine, îngălând limba română chiar mai cizmăreşte decât Ceauşescu. Timp de o lună de zile n-am ştiut cum îl cheamă, deşi îi întrebam mereu pe anchetatori: «Cine e domnul în civil care a avut onoarea să mă bată în ziua de 1 aprilie?». Am aflat, după 1 mai, de la colonelul Vasile Gheorghe că poartă numele: Pleşiţă Nicolae, că e general, că e şeful Securităţii şi că „e un tovarăş foarte bun la suflet, un om care-ţi vrea numai binele”           Constatasem, încă înainte de a şti ce hram poartă şi al cui tată este şi cât de bun-la-suflet, în acea zi de 1 aprilie; aveam să aflu, în zilele următoare ce înţelegea el prin „a vrea binele cuiva…” După liberare, după exilare, „impresiile” au devenit certitudini, confirmate de Ion Negoiţescu, Ion Vianu, Vlad Drăgoescu, Ion Ladea, Vlad Georgescu…- apoi de minerii din Valea Jiului, din august '77 – cum şi cât şi pe unde le vroise şi lor numai binele (printre câte mii, alţii?) generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă.           Mai ştiusem – de la securistul predat francezilor în 1981, Matei Hirsch-Haiducu-Monsieur Z.-Forrestier-Etc. şi de la poliţiştii francezi: acest Pleşiţă era comanditarul (româneşte: năimitorul) arabilor care atentaseră la viaţa Monicăi Lovinescu, la Paris, în 18 noiembrie 1977. A doua zi, 19 noiembrie – la Bucureşti – eram convocat la «ei», la Ministerul Securităţii aflat în clădirea Senatului, pe Cheiul Dâmboviţei: peste încă o zi, în 20 noiembrie, urma să plec, cu soţia şi copilul, în Franţa, cu o viză turistică… Printre alte avertismente («că cum se te comporţi, c-adica să nu scrii, domle, că ce şi cum, p-aicea, pă la noi, dă să nu dăunezi statului nostru şi partidului nostru…»), mi-a mai zis: ca să nu cred eu că Organul glumeşte: de cum voi ajunge la Paris (a doua zi, în 20 noiembrie), o să am „un mic semn” de la ei, că Mâna Securităţii e lungă şi că ne ajunge oriunde ne-am ascunde… „Micul semn” pe care l-am decriptat, de cum am ajuns pe aeroportul Orly: Monica Lovinescu nu venise cum ar fi dorit, fiindcă, „alaltăieri” (vineri 18 noiembrie) fusese bătută îngrozitor de „necunoscuţi”; scăpase cu viaţă doar pentru că în acel moment trecea pe-acolo poştaşul, deci agresorii fugiseră. Atunci mi-am zis, am zis în jur, am repetat la conferinţa de presă: agresarea sălbatică a Monicăi Lovinescu nu putea fi decât „opera” Securităţii. Am re-repetat avertismentul lui Pleşiţă din seara zilei de 19 noiembrie, la Bucureşti (atunci i s-a auzit pentru prima oară numele, în Occident), cel cu „Mâna Securităţii care este lungă”, în afară de responsabilitatea în atentatul la viaţa Monicăi Lovinescu, în 18 noiembrie 1977 (în alte interviuri se lăuda că el este autorul-imoral, acum aruncă vina pe Pacepa…), Pleşiţă Nicolae este vinovat de: înjunghierea lui Emil Georgescu, jurnalist la Europa liberă;           Explozia clădirii Europei libere de la Miinchen (soldată cu victime);           Tentativele de: a) otrăvire a copilului meu, Filip, prin „o refugiată politică în Germania”, care ne venise în vizită, în 1978; b) răpire (de două ori) a copilulului de la grădinţa de pe rue Manin, de către „une dame en rouge” cum ne comunicase directoarea – care damă-înroşu se prezentase ca o prietenă a casei, explicând că noi, părinţii suntem reţinuţi la un congres (!), deci să-i încredinţeze ei copilul…;           Alarma-cu-bombă care ne sabotase, în decembrie 1980, la Madrid, conferinţa de presă cu drepturile omului în România; „Coletele explosive”, din februarie 1981, expediate de la Madrid şi care i-au rănit pe Nicolae Penescu şi pe Şerban Orăscu – însă pe mine „Hruşciov în spaniolă, tipărit la Moscova” nu m-a atins, fiindcă doar am întredeschis cartea – însă 1-a rănit pe şeful echipei de artificieri ai Parisului, Calisti;           Tentativa de otrăvire (a mea) şi de „lichidare – oricum” a lui Virgil Tănase, din primăvara anului 1981 – prin securistul de mulţi ani stabilit în Franţa, pseudonimatul Haiducu;           Proiectul de a-1 agresa pe Virgil Ierunca, dezvăluit de securistul Bistran, predat poliţiei germane…           Legăturile lui Pleşiţă cu „Carlos” nu mai constituie un secret, însă noi, încă înainte de decembrie 89 îi bănuiam, printre executanţii „Salutărilor de la Bucureşti”, pe membrii „echipei Carlos-Sacalul”.           Numai pentru cele înşirate mai sus Pleşiţă-Ploşniţă Nicolae ar fi trebuit găzduit după gratii – acolo să-şi scrie memoriile de „patriot” – corectez: să le dicteze altui mare-român: „Profesorul Dan Zamfirescu”, fiindcă în afară de semnătură, tovgeneralul nu este în stare să deseneze pe hârtie şi alte „semne”.           Acum câţiva ani fusesem revoltat de interviurile date de această jivină analfabetă, arătânie-necuvântătoare unor publicaţii securiste-acoperite (ca 'Adevărul-Scânteia, Lumea' şi derivatele ei). Ceea ce scotea pe nări generalul Pleşiţă nu se deosebea, în esenţă, de ceea ce scotea pe urechi căprarul Pelin -subordonatul lui I. C. Drăgan la „antena” de la Milano – prin Cărţile Albe.           Tristeţea: nu ceea ce «minţea» Securitatea (a cărei vocaţie, pe lângă reprimare sălbatică, este să mintă, să provoace diversiuni, «să dezinformeze» nu are ea o Secţie de Dezinformare?), ci, vai, ceea ce lua drept adevăr boul corectez: oiul (masculul oii) – de cititor român. Acela care, chiar dacă ştia – cum să nu ştie, doar trecuse şi el, sau măcar ta-su, prin labele Spurcatului Organ!- de frică, nu numai că repeta cu glas, în jur, „varianta” Securităţii (uneori despre sine însuşi) – dar cu timpul a ajunsese să creadă în Adevărul 'Scânteii'; în Adevărul Editurii Vremea (prin «Memorialul Ororii»); în Adevărul «Cărţii Negre a comunismului», cu «Addenda», falsificatoare a istoriei contemporane, varianta aranjată de cvadriga Blandiana-LiiceanuOnişor-Rusan; în Adevărul Lexiconului Negru clocit-ouat la Humanitas, în Adevărul lui Brucan, în Adevărul lui Pleşiţă, în adevărul lui Pleşu, prin «Dilema», adevărul lui Buzura, prin Fundaţia Securistă Cândia şi, încheind cercul: în Adevărul Cărţilor Albe ale Securităţii…

La întrebările repetate: de ce nu cer (şi eu) să-mi văd „dosarul de securitate”? – răspundeam, repetând: «Mi l-am văzut în aprilie-mai 1977, când mă aflam la Securitate, pe Calea Rahovei, acuzat de complot şi de trădare. Acela – cu modificări de la o zi la alta, de la o oră la alta, sub ochii mei, colonelul Gheorghe Vasile introducând/ zmulgând documente – acela (în 5 volume) era un autentic dosar de securitate. Nu mă interesează „operele literare” ale lui Pelin, Jela, C. T. Popescu şi alţi căprari truditori-în-câmpul. Ceea ce se dă (în sensul de nesfârşită favoare din partea Partidului şi a Guvernului, cum se dădea ulei, zahăr, paşapoarte în Bulgaria), „fosta Securitate”, cum ţin să-i spună Odiosului Organ foştii-actualii-viitorii securişti nu sunt decât variaţiuni pe o vagă temă dată şi răspund eternei comenzi-sociale a eternei Securităţi: re-re-rescrierea istoriei, după „imperativele momentului”»           De aceea am respins ca falsificate toate „documentele” distribuite pe bază de bon de echipa de derbedei şi de feloni de la CNSAS, în frunte cu securişti dovediţi ca Onişoru şi M. Gheorghe, dar imediat-urmaţi de „colegi”, „confraţi”: Pleşu, Dinescu, Patapievici.           Însă nici chiar eu, care mă lăudam că ştiu multe despre natura şi despre modul de funcţionare a Scârbavnicului Organ (tot de Securitate vorbesc) nu mă aşteptam la…           …La surpriza pricinuită de publicarea unui „document” care mă priveşte:           Revista Contemporanul. Ideea Europeană nr 3/ Martie 2003. La rubrica „Din Arhivele Cenzurii” Marin Radu Mocanu dă seama de aventurile altei cărţi cu cântec: Uşa noastră cea de toate zilele. în introducere MRM scrie: „Fără a reuşi să-şi încheie socotelile cu cenzura şi organul propagandistic asupra romanului ’Ostinato’, Paul Goma revine în bătaia puştii cu un alt opus romanesc – ’Uşa’, pentru a ataca pe două fronturi poziţiile baricadate ale lectorilor-cenzuratori.           2 PAUL GOMA           „Continuând şi în această proză să dezvăluie abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de activişti şi organele de partid, chiar dacă (se părea că) acţiunea se petrecea în anii obsedantului deceniu, romanul este respins (o dată) de la tipar; revenind peste un an cu o altă variantă, cenzura constată că autorul nu aducea mai nimic nou – şi respinge iarăşi manuscrisul. (M. R. M.)”           Chestiunea cu acest „document” – găsit de MRM în „Arhivele Cenzurii” şi reprodus în Contemporanul – sade astfel: „Nota” este un fals grosolan, de care MRM nu şi-a dat seama, el a reprodus (neglijent? cu intenţie?: nu a copiat data -foarte importantă, după cum se va vedea – nici numele „autorului”) textul „Notei”, atât.           Înainte de a argumenta, o scurtă istorie a „cazului”:           La începutul anului 1970 s-a (re)activat editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească; director: Marin Preda, adjuncţi: Mihai Gafita, Alexandru Ivasiuc.           Prietenul şi colegul de închisoare Ivasiuc ştia că editura Eminescu (fostă E/S/PLA) îmi respinsese, repetat, Ostinato, aşa că mi-a cerut «o altă carte pentru editura mea…» (aşa vorbea el despre Cartea Românească). I-am dus Uşa noastră cea de toate zilele. Fiind ocupat, prietenul Saşa a încredinţat manuscrisul lectorilor Magdalena Popescu-Bedrosian şi Mircea Ciobanu.           După vreo săptămână, Alecu Paleologu mi-a povestit, jenat: Saşa o luase razna: luându-se la ceartă, pe coridor, cu Geta Dimisianu – pe cine ştie ce „temă”- începuse a zbiera:           Goma vrea să bage o bombă sub editura mea (!), fiindcă romanul predat este cu cheie: sub personajul Iosub se ascunde Nicolae Ceauşescu, sub personajul Florica se ascunde Elena Ceauşescu! Dealtfel, povestea cu palma dată de Ceauşeasca unui mort – şi pe care l-a… înviat – o ştie de la Tita [Chiper, soţia sa], el i-a furat-o şi a băgat-o în carte!           „Decodificarea” lui Ivasiuc îi speriase pe Marin Preda şi pe Gafita, care îi puseseră pe toţi redactorii (deci şi pe Geta Dimisianu, pe Dumitru Ţepeneag, pe Paleologu) să citească de urgentă cartea, pentru a lua împreună o hotărâre. Avusese loc o primă reuniune, în care el, Paleologu şi Geta Dimisianu îl acuzaseră pe Ivasiuc pentru „judecarea” unei cărţi pe care nu o citise – nu exista nici o „scenă” cu mortul pălmuit…           UN FALS PENTRU ETERNITATE… 3           Cu toate acestea, Preda a hotărât să… nu-mi primească cartea (dar să fie ca şi cum nici n-aş fi predat-o, deci… să nu mi-o respingă – ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să justifice, în scris, refuzul). Motivaţia lui Preda merită reţinută: «Din moment ce s-a lansat că te-ai dat la Tovarăşa…» în traducere: din moment ce minciuna lui Ivasiuc (încă o dată: se rostise fără a fi citit manuscrisul) se răspândise, eu, victimă a calomniei, eram obligat să… accept „vinovăţia” – şi consecinţele ei.           Marin Predam-a invitat să-mi iau manuscrisul de la ei şi să le propun o altă carte – asta se petrecea în aprilie 1970;           Fără să fi fost anunţat, fără nici un „document” scris, din acel moment am fost interzis de a mai publica – în curând aveam să înţeleg că erau interzişi soţia şi socrul meu, traducători;           Am rămas ca… «cel care s-a dat la Tovarăşa…» – citat din Marin Preda:           Când am făcut greşeala de a-i cere (prin iunie 1970) lui N. Breban ajutor în lămurirea situaţiei, şeful meu la România literară şi membru al CE. mi-a răspuns: «Dacă tovarăşii au luat această hotărâre (nu spunea care „tovarăşi”, nici care „hotărâre” – doar nu era să rostească: „interdicţie de a publica”), înseamnă că ştiu dânşii de ce au luat-o».           Iată motivele pentru care „documentul” este un fals:           Titlul cărţii este: Uşa noastră cea de toate zilele, sub acesta fusese predat, sub acesta fusese discutat şi nu „Uşa”, cum e numită şi în capul Notei şi în corpul textului justificativ;

Povestea-vieţii articolelor ce urmează: în vara anului 1990 Gabriel Liiceanu îmi sugerase, pentru editura Humanitas alcătuirea a două volume: „Scrisori” şi „Articole”.           I le-am înmânat prin august acelaşi an.           Numai că Mineriada iliască şi spaimele provocate de ea l-au făcut pe bravul editor să retragă de pe piaţă, să depoziteze apoi să distrugă volumul de mărturii despre mişcarea pentru drepturilor omului.           Culoarea curcubeului '77, apărut în chiar momentul Mineriadei; deasemeni să respingă („Nu avem hârtie.”) volumele comandate.           „Scrisorile” au fost publicate în 1995 la Familia, Oradea: „Articolele” – un volum de peste 1000 pagini – au fost solicitate de Viorica Oancea, directoarea editurii Litera. Ea a scos două „extrase”, intitulate, ambele Amnezia la români – deşi textul cu acelaşi titlu nu a fost inclus în niciuna – în 1993 şi în 1995, totalizând 200 pagini.           Acestea au fost adunate, aici.           Textele au fost dactilografiate de LOREDANA MITRUŢ mulţumiri.           AUTURA AUTORULUI LA CE SLUJEŞTE POETUL           {Ianuarie 1985) „Eu cred că suntem un popor vegetal”, scrie Ana Blandiana. Frumos spusul, sfâşietor înţelesul: „frunză-verde”, „codrul-frate-cu-românul”, „retragerea în păduri şi munţi (împăduriţi, se înţelege) – pe acestea le ştiam, şi chiar prea; a trebuit să vină un poet – şi încă femeie!           — Să spună răspicat, negru pe alb, ceea ce noi ceilalţi abia dacă îndrăzneam să gândim, fiindcă amărăciunea, supărarea noastră pe noi înşine rămânea dincoace de prag, pe terenul moral-imoralului, ne vedeam de-căzuţi, de-veniţi (fireşte, din pricina evenimentelor). Şi iată, a trebuit să vină o femeie-poet, ca să aflăm că poporul român nu este nici resemnat, nici „suflet-de-slugă„, nici imatur, nici mişel, nici imoral – ci, senin, amoral, vegetalul neştiind, nesimţind, nejudecând – „Cine a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?” -am citat din acelaşi poem al Anei Blandiana.           Desigur, poezia e poezie, poeţii gândesc în metafore şi cu toate că detestăm cenzura care îi cere poetului: „Explică ce-ai vrut să redai, aici?”, ne aducem aminte că marii poeţi scurtează drumuri, sar peste etape obligatorii, mergând la esenţă – esenţă la care gânditorul aşezat, omul de ştiinţă vor ajunge. Cândva; binişor mai târziu.           Dând Cezarului ce se cuvine Cezarului şi Anei Blandiana ce se cuvine poetului, să ne întrebăm, totuşi, dacă această condamnare fără apel, această arătare cu degetul a ne-fiinţei unui popor sunt atât de. Metaforice.           Pe de o parte, conducătorii comunişti, primitivi în structură (altfel nu ar fi ajuns „conducători”), au mai fost schilodiţi de vizionarismul marxismului leninizat (stalinizat, hruşciovizat, ceauşizat etc): făcându-şi chip cioplit din viitorul-de-aur („culmili celi mai 'nalţi” – se zice în româneasca scornicizată), neglijând, chiar călcând în picioare prezentul altora; mărşăluind cu privirea aţintită prea sus şi prea departe, nu numai că nu înaintează, ci coboară: măcar dacă ar coborî doar ei înşişi, însă trag, împing în prăpastie pe toţi şi totul. Sacrificând prezentul – încă o dată: al altora – pe altarul unui „viitor de aur” (în care, zic ei, câinii vor umbla cu covrigi în coadă, distribu-indu-i „fiecăruia după necesităţi”), dovedesc, de aproape 70 de ani, în Rusia, de peste 40 de ani şi în România, că nu ştiu, nici nu vor să afle ce este aceea o „perspectivă”, deşi folosesc acest cuvânt până la saţietate. Să ne amintim de promisiunile „jurate” ale lui Hruşciov că U. R. S. S. va ajunge, „chiar depăşi” ţările capitaliste în vreo 15 anişori (el măsurând timpul cu cincinale – trei). Ca să dea greutate discursurilor, a anunţat distribuirea gratuită a chibriturilor. Şi să ne amintim de mărturisirile de după „detronare”: nu minţise deloc, atunci când afirmase ceea ce afirmase; „Eram convins că acel viitor este cu totul posibil, pentru că. Nu îmi percepeam prezentul, fiindcă de multă vreme – chiar înainte de a deveni secretar general al P. C. U. S. – nu mai percepeam realitatea.”           Fiindcă am pomenit de Hruşciov, să ne imaginăm că în luna martie, acest an, după 30 ani-lumină, luminătorul nostru naţional este invitat să-şi petreacă bătrâneţele în pace – o să i se găseaseă un acoperiş, de pildă cel al „muzeului” din satul natal; să mai zicem că, din acel moment, va putea să se dedice cu totul pasiunii sale pentru „pozzie”, însă, printre picături, îşi va scrie (vreau să spun: dicta) memoriile. Dacă, în exterior, Hruşciov a însângerat Ungaria, a ridicat zidul Berlinului, a împins prea departe pionul în Cuba, în interior a zdruncinat din temelii piramida stalinismului. Insă, odată „la pensie, a avut, nu onestitatea, ci luciditatea de a analiza procesul de schizofre-nizare a dictatorului – cu atât mai grav, cu cât acesta este un incult-profund, iar la asemenea specimene, complexul de inferioritate se manifestă printr-un agresiv complex de superioritate. Va avea Ceauşescu, odată „pensionat„, curajul de a analiza cei „20 de ani lumină„, de la nivelul pământului? Va avea măcar un strop de luciditate, să recunoaseă măcar a mia parte din „măsuri” citeşte: erori?           Ne îndoim. In această privinţă, într-adevăr, România este „originală” (spunem este, fiindcă anticipăm. Din toată inima): Dictatorul nostru este ceea ce este şi chiar dacă, din luna martie '85 nu va mai exercita puterea reală, acolo, la pensie, va continua să dicteze, fără pauză, fără ruptură.           Cu o deosebire: imaginarii executanţi ai hotărârilor Lui, în imaginaţia Sa, vor nota fiecare silabă, fiecare icnet, fiecare interjecţie, şi, tot în imaginaţia febrilă a detronatului executanţii vor executa orbeşte ceea ce crezuseră ei că au înţeles din ceea ce crezuse El că dictează.           În măsura în care nici el, nici „colaboratorii” săi nu au legătură cu poporul, cu acest „popor vegetal”, să-i clasăm în regnul mineral.           Cât despre noi, „vegetalii”, după ce vom remarca încă o dată marea poezie a celor patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista Amfiteatru din decembrie 1984, vom băga de seamă altceva.

BUTELII. 1971-1996           Suddeutsche Zeitung, Miinchen – 22 oct. 1971 „GOMA: „Conducerea comite greşeli din ce în ce mai grave„ „Scriitorul român PAUL GOMA, a cărui carte Ostinato a provocat senzaţie săptămâna trecută la Târgul de Carte de la Frankfiirt descrie situaţia actuală ca „stupidă”: pe undele radioului Europa Liberă – Miinchen – îşi aude, în prezent, cartea transmisă în foileton, „însă eu, autor, nu am văzut un singur exemplar tipărit”.           (.) „Delegaţia română la Târgul de Carte de la Frankfiirt şi-a retras demonstrativ cărţile de la standul românesc, iar ambasadorul Oancea şi-a anulat vizita la Frankfurt, astfel protestând împotriva „apariţiei ilegale” a romanului Ostinato la editura Suhrkamp.           Cartea mea este considerată de autorităţi „o armă a duşmanului în politica internaţională – îndreptată împotriva României! Fireşte, este un neadevăr; nu aşa ceva este cartea mea.”, a spus scriitorul, în vârstă de 38 ani, într-o convorbire cu AP, în apartamentul ce-1 ocupă la marginea Bucureştiului. „Cei din conducere comite greşeli din ce în ce mai grave în demersurile ei de a sugruma această carte. Greşeală a fost hotărârea ei de a nu o publica, nu dorinţa mea firească de a o vedea tipărită. Acum se supără pe. Occident, fiindcă mi-a editat-o – această enormă gafă politică n-are să facă decât să asigure succesul de vânzare a romanului.”           Cu privire la scrisoarea sa din iulie prin care anunţa că renunţă la publicare, la editura Suhrkamp, dacă se transformă o oarecare afacere editorială în afacere politică, Goma spune: „în cele cinci convocări la Uniunea Scriitorilor am scris cinci variante ale scrisorii – în care anunţam că nu doresc o exploatare politică a romanului. Am aflat mai târziu: niciuna din variante nu a fost expediată de. Comanditari. Ei ar fi vrut să formulez astfel: „Interzic editarea cărţii – vă dau în judecată dacă nu vă conformaţi.„, fără a explica de ce anume le interzic.” „în săptămâna în care şeful statului şi partidului, Ceauşescu a anunţat noua sa politică culturală („Tezele din iulie '71„ – n.m. P. G.), a fost expediată editorului o scrisoare prin care autorul retrăgea drepturile acordate editurii.” „Am aflat, între timp: scrisoarea ajunsă la Suhrkamp era dactilografiată – or eu, în cele cinci convocări ca la Securitate, scrisesem de mână; în al doilea rând, fusese bătută. la o maşină marca cehă Consul – ca a mea – ceea ce n-ar fi neobişnuit: Securitate îmi intră în casă, îmi fură manuscrise, îşi face de mâncare, lasă vasele murdare – ar fi putut foarte bine să dactilografieze pe maşina mea, nu? Însă mai este ceva: ei mi-au „pus„ semnătura olografa pe un text dactilografiat – ceea ce, oriunde, oricând constituie un fals în acte.” „Lui Goma în cursul diferitelor întâlniri cu funcţionari politici i s-au înşirat diferite motive pentru care romanul său nu poate apărea: „Unii îmi atrăgeau atenţia că „astfel de teme' nu pot fi tratate de oricine, ci numai de scriitori devotaţi partidului şi care au dovedit loialitatea. Or eu nu sânt. Deci: nu am dreptul să scriu despre Securitate! Nici despre tragedia Basarabenilor, a Saşilor şi a Şvabilor! Altul mi-a comunicat: „Cartea d-tale este foarte slabă din punct de vedere estetic!„ Un altul: „Ostinato al d-tale este o carte antisovietică!„ Iată şi un reproş scris – dealtfel ultimul (Goma prezintă un text oficial): mi se aduce la cunoştinţă că romanul meu „nu corespunde realităţilor noastre, actuale, socialiste!„           Aachener Nachrichten, Aachen, 22 oct. 1971 „O vizită la – la Bucureşti”           (Primele paragrafe sunt identice cu cele din articolul precedent).           „Cartea s-a născut din experienţa lui Goma ca deţinut politic după răscoala populară din Ungaria. A terminat-o acum cinci ani, dar nu a reuşit să o publice în România.           „I-au fost înşirate diferite motive pentru care Ostinato nu poate apărea în România” (citat din articolul anterior).           „Despre situaţia actuală Goma spune: „„Nu este adevărat – şi nici n-ar fi prea grav.           — Că vechii stalinişti au revenit la putere. Adevărat – şi cu adevărat grav: există în noua generaţie de scriitori-activişti de partid indivizi care mergeau la grădi-niţă când Stalin murea. Aceştia nu mai „lucrează„ cu ideologia, şedinţe, lozinci, luptă-de-clasă; ei nu sunt, ca cei vechi, semianalfabeţi, ei ştiu carte, cunosc limbi străine. Dar ei vor, nu victoria socialismului, ci propria prosperitate: o slujbă, un apartament, o maşină, un paşaport. Puţin le pasă de mijloace -scopul contează! În fond, aceştia sunt mai periculoşi decât staliniştii autentici: aceia făceau rău din prostie – aceştia au început a face ravagii din. Lipsă de scrupule”.           „Goma se aşteaptă să fie exclus şi din partid – ca şi din redacţia revistei săptămânale România literară. Redactorul şef al publicaţiei, Nicolae Breban, membru al CC al PCR, aflat la Paris, a demisionat din funcţie, pentru a protesta împotriva unei evoluţii pe care el o considera un semn de revenire la metodele staliniste”.           (traducere: Luiza Năvodaru)           Suddeutsche Zeitung, Miinchen, 20 nov. 1971 „„Experimentele sunt necesare„„ „Convorbire cu scriitorul „Când editura Suhrkamp a lansat romanul Ostinato al scriitorului, la Târgul de Carte de la Frankfurt, delegaţia română a părăsit standul propriu – în semn de protest.           Până în prezent romanul lui nu a putut fi publicat în ţara sa.           Christian Schmidt-Hăuer a avut următoarea convorbire cu, la Bucureşti – după Plenara PCR în probleme de politică culturală.           S. H.: Cum poate fi definit roamnul Dvs., Ostinato? Este o relatare literară a unor experienţe trăite, carcerale, cu trăsături autobiografice? Un roman politic? O răfuială cu un sistem?      P. G.: Ostinato nu este nici roman-politic, nici roman-autobiografic, nici roman-diatribă (pamflet). Ci un roman, deci şi autobiografic, şi politic şi diatribă şi. Produsul, secreţia unui om despre oa-meni. Produs cu intenţii artistice. Roman, expresie totală fiind, nu putea ocoli aspectul „politic”- cine afirmă că se poate scrie roman „nepolitic” în lumea noastră, în timpul nostru – acela minte; şi îi minte pe cititori.

UNU iar m-am iar s-a iar Sacul prins în uşă.           Ţine clanţa în mâna stângă Ar fi destul s-o împingă: doar s-o-mpingă: sacul ar scăpa din strânsoare. Cu mâna stângă pe clanţa năclăită şi zgrunţuroasă şi aderentă. Uşor aplecat înspre coridor. De-ar da măcar drumul clanţei, atât, clanţa ar scăpa, ar scăpa sacul, ar scăpa amândoi. Amândrei. 'Ntrei. Uşor înclinat către coridor, ca un cal atârnat, spânzurat, uitat în ham. Îşi caută cu cealaltă mână ţigările. Trebuie să fie. Î n buzunarul cămăşii. Nu dă de ele. De-ar lăsa clanţa din mână, viaţa ar fi mai luminozioasă. De-ar, şi cu sergentul. Dac-ar lăsa clanţa din mână, ooo. S-o lase, atât, nu mai mult, dar nici mai foarte mult: s-ar libera. Amântrei Sacul.           Difuzorul din salon s-a făcut şi mai auzit. Dntrd! Aşa: dintr-o dată; abrupt, deşi n-a avut cine să-1 umble pe la ţumburucul 'ncl'-it şi glăsos. Îndărăt, înapoi, în spinare: difuruzorul hodorofuzează Muzica lui hodorogităită. Şi fără, opereta: tot aşa, atât, că behăiala e mai 'dorogită, atât. Dacă ar împinge mâna aia un centimetru, mai spre-nchidere, Dacian n-ar mai dacia, lumea ar putea respira – dacă nu l-ar lăsa pe el (de Dendrino) să cânte. Fel de a vorbi. Dacian cântă cum joacă-n filme Lica, cum scrie (pentru film) Titus, cum regizează tovarăşul nostru Sergiu – la mulţi ani şi mai puţini bani! Dacă, ah, un centimetru. Şi-atunci, care-ar fi, dintre toate artele, cea mai lăptoasă, pentru ei, artiştii poporului? Bineînţeles, limbarta. Difuzorizată. Cu hârâiala-i festivozglobijustoreaţă. Pân-la greaţă gerard O-ho, ce bine i-ar prinde lui Gerard un difuzor din ăsta. La el acas', în domiciliul lui stabil parizian, apartamentul lui de şomer a vie din St. Louis-en-1'âle, exact, cel dintre Biblioteca Poloneză şi actualul preşedinte, Pompidou – păi, ce? Vorba Românului în gura trotskistului galic: „Ce, dom'le? Nu-mi dai 'mneata voie?!” – ba-ţi dau, mâncaţi-aş, un difuzor de ăsta, unu d-al nostru (măi!), tractoros, peştericol şi urlălateral dezînvoltat şi foarte avântat cu drag de patrie pe culmili multilateralităţii noastre africonondependente, să vază şi s-auză Gerard, le pauvre citoyen capitaliste, dar-însă-totuşi revoluţionar (permanent!), acest băiat-bun structural spunând-facând răutăţi dintre cele mai rele, acest băiat foc de deştept şi cultivat şi, dar spunând-fâcând numai prostii, idioţii, din pricină că s-o fi simţind vinovat de agurida pe care-a mâncat-o ta-su, întâi colaborator fidel al lui Dzerjinski, în Ceka, apoi slujitor devotat al lui Stalin întru lichidaţiunea trotskştilor, apoi, după logica revoluţionară, împuşcat niţel din ordinul lui Stalin, tot pentru trotskism – lui Gerard, săracul, i se strepeziseră dinţii, de aceea s-a azvârlit în revoluţia permanentă de la Paris, mânca-1-ar Krivine cu tot cu.           Să desfacă degetele, atât, ar scăpa şi de difu dar dacă aici n-ar fi uşa-sacul-difuzorul n-aş afla că acolo nu-mi lipsiseră nu-mi lipsiseră deloc deloc deloc nu-mi lipsiseră festivânjoşeniile thracoda-coscorniceliene tutulateralizate. Sacul. I n continuare, aici nu izbuteşte să dea drumul clanţei, de parcă ar avea în loc de mână, clanţă; nici să-şi tragă sacul din gura, de parcă; nici să afle pe unde-o fi pachetul cu ţigări – ca după, să scoată o singură ţigară din pachet pe când bietul gerard e silit să şomeze şi să to-ot aştepte aştepte să dea rivuluţia mondială peste el.           Degetele: boante, ca scurtate, cleioase, neîndemânatice, neîn-degetatice. Şi, totuşi, au găsit pachetul. Şi, totuşi, insistă, insistă, caută mai departe, ştiind ele bine că operetele ar fi în stare să-i smulgă ţigara gata aprinsă între buze, gata prinsă între buze, ba cum ceauşania este acel ceva care oferă toati posibilităţili, Dacian şi tovarăşul Sergiu şi tovarăşul nostru Titus Popovici ar fi în stare să-i ia de la gură chiar şi ţigara gata-fumată, domnule, după cum inamicul de clasăcapitalist îl obligă pe revoluţionarul gerard să plătească trei mii de francinuveli pe lună chirie bestialului de proprietar contrarevoluţionar pe el, din nou, l-ar putea împiedeca tovarăşii în civil să constate că nu-i momentul să fumeze, încă nu, din cauză de, nu-i aşa, mâini: murdare, murdărite, murdăricioase, murdărinde.           Ei, dacă ţigările ar fi aşezate în pachet, nu cu filtrul în sus. Eeeei, dac-ar înălţa umărul stâng. Dacă ar face un pas. Î mpinge clanţa, fără, neapărat, să-i dea drumul, doar – eeeeeee. Dar aşa eşti obligat să defilezi cu Dacian, să fii confrate de breaslă cu Titus – ba chiar şi cu miliţianul Băranul – şi s-aştepţi-aştepţi-aştepţi (cu-un dor aprins în piepţi) ariveea mondialei – revoluţii, parol!; să apuci ţigara de filtru, nu de altceva, că-i cauzează; şi să să să, asta, zi-i pe nume. A-ha, breteaua, breteaua ar trage sacul după sine şi ar scăpa (cu mine), amândoi, amânpatru, că-1 socotesc şi pe le petit gerard, că-i mititel şi moare, precum, în timp ce ţigările ţi se vâră cu filtrul lor insistent, insolent, de-a dreptul nesimţit, ba-ntre deşte, ba-ntre ochi, mai ales, e-he, mai ales când ii faut rever d'un nouveau depart comparable a celui de 1917, auzi, domnule, la ce revează revoluţionarul gerărdel, branlându-se de sârg pe pavelele Parisului nesimţitoriu – eeeeeeeeăăăăă am vrut să spun că filtrul devine de neîmbucat abia după ce-1 atingi cu degetele încleioşate, îngălate, îmbăiate, năclăite, trotzkăite, to' căcatuăla: 'mpuţiciunea se întoarce, ţi se răscoală prin filtru la ar trebui să-mi fie ruşine dar mi-e foarte foarte nu se vede să-ţi fie ruşine pentru ce-ai spus despre ruşine bine să-mi fie Şi-i chiar este. Uite-aşa, dntr! Se simte despovărat de toate şi ce uşor ce uşor scapi de ruşine de ruşinare de ruşinoşenie: îţi propui să-ţi fie şi ca în cartea facerii ruşine s-a făcut şi oare dacă am încerca facerea şi cu desfacerea durerii durerilor ei durerii mele: îmi propun să nu mă doară durerile ei şi Şi, pe dracu! Nu pe dracupe moartea uite îţi propui să nu şi nu se face ascultă-mă tu pe mine că eu îţi vreau numai bine.           Rămas priponit, atârnat, spânzurat la orizontala jumătate (asta face o diagonală curată) de breteaua sacului prins în uşă Nu sacoşă, sac şi ar putea lăsa, naibii, zălog sacul ca vulpea cea şireatăfoc şi care-şi lasă ca o vulpe ce-i ştiam că aşa o să se-n Şi brusc (dntr!), se simte despovărat, dezîmpovărat când vrei tu şi vrei şi vrei săpări nesurprins zici că ştiai tu ştiai pe mă-ta tu mă a, nu, anua': încă din clipa în care-i spusese: „Pe mâine, mâine vin iară” şi pornise spre uşă, cu breteaua sacului petrecută peste umărul stâng, cu halatul-de-vizită pe braţul drept şi parcursese farade rupturăcincipaşii de la capătul patului ei până la uşă, gata: ştia. Aşa, bine: ştia – că are să păşească peste prag cu dreptul, ca totdeauna (dreptul-peste-prag); că, dintr-o singură mişcare, mâna stângă are să se mute de pe clanţa din interior pe clanţa din coridor şi pentru că ritmul e unu, sacul are să rămână-n urmă; nu mult: exact cât să fie ajuns din urmă, prins şi strâns.

Miercuri 1 ianuarie 2003           Am pregătit dactilograma Soldatului câinelui. Dincolo de oboseala şi de enervarea pricinuită întâi de căutarea manuscrisului; de pornirea corectării pe o copie greşită; în fine, pe original – am constatat că nu e deloc rea cartea asta.           Da, domnule. Nu sunt de lepădat „revelaţiile”, la casa omului. Mai ales că eu puneam Soldatul. Într-o categorie de jos, dacă nu printre ratate. Constatarea de care vorbesc măcar pentru asta este bună: mi-a arătat (în fine, ea a încercat să-mi spună, eu i-am luat vorba din gură) că Soldatul. Nu-i chiar ratat (ă). Şi, potrivit gândirii comuniste: tot ce nu-i foarte rău – car'va'zică-i foarte bun – pentru noi!           Vineri 3 ianuarie 2003           Ieri am primit de la Colesnic şpalturile de la Săptămâna Roşie. Le expediase din Chişinău în 20 decembrie 2002.           Am corectat cele 90 pagini în 6 ore. Le-am re-corectat – până seara. Azi dimineaţă aveam de gând să merg devreme la poştă; până la deschidere, m-am uitat la ele cu lupa şi am dat de o mulţime de greşeli care-mi scăpaseră. Aşa că, până la orele 13 am tot. Lupât. În sfârşit, după vreo oră de coadă la poştă (credeam că la prânz nu sunt clienţi -ei bine, erau, mulţime!), le-am trimis.           Cu care ocazie am trimis şi un exemplar din Soldatul câinelui. Mi s-a părut că iese mai. Ieftin să trimit cartea, nu o dactilogramă.           Nici o veste de la Iurie Roşea. Nici de la Adauge, prietenul şi asociatul său. O fi prea devreme.           Acum sânt foarte obosit – şi mulţumit. Mai am de făcut două treburi: pe prima am uitat-o, pe a doua la fel, în schimb (sic) mi-am adus aminte de a treia: să pun corespondenţa pe 2002 într-un clasor.           Deşi sânt foarte mulţumit – de şpalturi – sânt foarte nemulţumit (în general, de viaţa asta împuţită).           Sâmbătă 4 ianuarie 2003           Dau în revista trimestrială Cite Musiques (ian.           — Mart. 2003) scoasă după cum numele spune de Cite de la Musique de un fragment consistent din ultima producţie romanescă a lui Philippe Sollers. Deşi textul poartă indicaţia: „propos recuellis par Pascal Huyn”, în realitate numitul Pascal a extras fragmente din cartea lui Sollers L'Etoile des amants, Galimard, 2002 şi le-a dat subtitluri.           Acest Sollers! Nu pentru întâia oară mi-1 aduce în faţa ochilor (şi mai ales la îndemâna. Urechilor) pe bunul meu prieten fidel şi turnător personal Saşa Ivasiuc: aceeaşi brilianţă, acelaşi foc de artificii, aceeaşi disponibilitate-capacitate de a vorbi despre tot, despre orice – şi despre contrariul orice-ului – cu farmec, cu căldură, cu pasiune, cu convingere (ei, da!), cu aceeaşi lăudăroşenie (mai ales privind „numărul” femeilor consumate) – în fine, cu aceeaşi concepţie-despre-literatură.           După ce a militat puternic în batalioanele occidentale maoiste (a fost invitat în China, de Mao, împreună cu soaţă-sa, „refugiata anticomunistă” Julia Kristeva), angajament şi concepţie despre lume şi viaţă pe care nici azi nu le recunoaşte, ca toţi cei care mai întâi ne-au făcut foarte-foarte rău, apoi, după Cutremurul Sorjeniţân, ceva bine – el s-a ţinut de „limbaj”, de telquelism, perioadă în care a scris cărţi de ne-fâcţie. Îmbătrânind – şi separându-se de Kristeva – s-a încercat în roman. De ce nu? Tot poseda el o mare cantitate de cuvinte, mult mai numeroase decât camarazii săi de baricade stânge. Eh, dacă ar fi scris memorii, jurnal declarat, studii de. Anticomunism, autocritice – ar mai fi mers. El însă a sărit cu amândouă picioarele în cizma stângă a romanului. Fiind şi în plină criză de îmbătrâneţe, a tras-o pe „erotic”, că şi-aşa era după colţ. Mulţi comentatori l-au considerat de-a dreptul pornografic; eu – care am citit fragmente din Femmes, prima lui comitere ficţională, l-am găsit doar trivial, ca un licean/masturba-tician, visând o messalină. Nu penibil cinstit, ci un penibil pe care nu-ţi vine să-1 dai dracului şi să-ţi vezi de drum: e prietenul tău şi ştii că în alte împrejurări nu a fost deloc penibil, că, în intimitate, „are şi el părţile lui.” – deci, un curat Ivasiuc.           Aşa au trecut două decenii în care „cota” de scriitor a sa a declinat în ochii criticilor, însă în ai cititorilor (vreau să spun: cumpărătorilor) a tot crescut; el care nici înainte nu era un ignorat producător de texte a devenit ceea ce se cheamă: un scriitor popular.           Nimic rău în asta. De ce să vulgarizeze fâlosofâe şi literatură şi arte plastice şi modă şi muzică nişte. Vulgari rezumatorişti şi nu un spumos, un arătoros, un jongleur, un hocuspocusist al cuvintelor?           — Prilej cu care mai învaţă şi francezii ceva franţuzeşte.           Nu-i cunosc volumul L'Etoile des amants (ce titlu frumuşăl! Şi bombonatic!), probabil îşi continuă monologul autoeroticesc; ce mă interesează aici, din aceste extrase: muzica.           Ştiam – din citite, din auzite (adică din gura lui, la radio, la televizor) – că îi place muzica, ceea ce semnifică foarte mult la un scriitor francez; ştiam că „plăcerile” lui – în materie de muzică – sunt, ca să spun aşa: juste, adică mai mult decât onorabile. Se vede: Sollers a frecventat muzica de calitate, atât din clasică, cât şi din jazz – „şi flamenco”! Ţine el să precizeze de vreo şase ori pe trei pagini. Devine chiar simpatic, atunci când mărturiseşte că îl admiră pe Glenn Gould şi se visează contrabasist într-o formaţie la New Orleans.           Ce am cu Sollers şi cu muzica lui? Doar gusturile lui merg în acelaşi sens cu ale mele. Da, în acelaşi sens merg, însă nu în acelaşi pas, citeşte: tonalitate.           În raporturile cu muzica (recunosc: nu determinante) îl găsesc pe Sollers acelaşi scriitor ca şi scriitorul român meloman (cu excepţia lui Caragiale, a Ninei Cassian şi a Soniei Larian – care ştiau/ştiu muzică): persoane „iubitoare de muzică”, „cunoscătoare de muzică” (au fost la concerte, au ascultat emisiunile muzicale de la radio, au cumpărat discuri.). Atât. Acestor melomani muzica le rămâne pe dinafară, pe de lături, dacă nu: străină, atunci sigur: de-duminică. I-aş compara cu trecătorii pe lângă o livadă cu pomi încărcaţi de fructe coapte, minunate: ei se opresc, privesc, se minunează, „apreciază” imaginea fructelor, dar nu fac pasul: fie să sară gardul, hoţeşte – şi să fure, fie să meargă la poarta gospodăriei, să-i declare stăpânului că tare ar vrea să cunoască (intim) fructele-celea.

(a cincea variantă: 25 martie 2001)                 UNU.           OCTOMBRIE           2 Octombrie 2000           Totul a început cu un telefon de la Catherine.           M-am zmuls, lăsând o parte din rădăcini, dar.           Acum, după mult-mult timp de la acel telefon pot să mă odihnesc. Chiar să mă adun; să recapitulez.           Cea mai bună terapie: scrii pe hârtie cum te-au durut pe tine la inimă rădăcinile zmuls-rupte. Şi nu te mai dor chiar atât de foarte tare.           Am fost tentat să încep aşa: „Eram sigur că.” – apoi să continuu a-mi arăta muşchii solitudinii. Ai solitaritudinii. Ai solo'.           Şi nu eram sigur de nimic. Nu întrevedeam ce va fi peste apă, dincolo de linia marcând graniţa dintre literatură – fie ea realistă – şi realitate (fie aceea şi literaturizată).           Când n-ai încotro, te azvârli în naraţiune. Ca-ntr-o Dunăre-Dunăre, în februarie. Nu-ţi place să începi cu începutul, îţi place să începi cu, de pildă, sfârşitul, apoi s-o mai rotunjeşti preţ de o paran-teză-două-trei-patru şi abia când cititorul este gata obosit, sătul de amânare – atunci să te porneşti pe povestire.           Aşa am făcut şi acum. Apoi am refăcut – deci, ca niciodată, n-o mai târcolesc, o intru dintr-una:           Era dimineaţă, devreme. A sunat telefonul.           O voce cunoscută mi-a pătruns în măduva urechii sufletului, şi-a depus oul: mi-a împlântat un nume: Catherine.           Mi-a comunicat că ea este Catherine; apoi m-a întrebat dacă e posibil una ca asta: să o fi uitat eu pe Catherine?           M-am scăzut mental, n-am răspuns – ce să-i fi: nu numai că n-o uitasem (pe Catherine?), dar mi-o crescusem, în lipsă. Am tăcut, mai departe.           Atunci Catherine a chicotit, şi a adăugat: numele ei de fată este.           — A rostit un nume de familie basc, inconfundabil. Inuitabil. Şi că să ne întâlnim – imediat, fiindcă ea are mare nevoie de mine – şi iar a chicotit.           Înţeleg acum: nu exista nici o linie, nici un şanţ, nici o frontieră între lumea scrisă şi cea nescrisă, doar ţeava privirii mele, căutând-o; nici o deosebire dintre ficţie şi infanterie, nici o contradicţie de esenţă între mine şi ea. şi ele. Şi elea. Înţeleg şi înţeleg că dacă atunci nu a fost prea târziu ca să mă opresc, acum e prea târziu ca să dau înapoi. Din nimic nu mai poţi da-înapoi – nici măcar din dat-înapoi. Iar dacă m-am oprit din mers-înainte nu înseamnă că pot face cale-ntoarsă, că pot şterge tabla cu buretele, că mă pot pregăti pentru altă poveste a vieţii trăită cu creta.           Deci, totul a început.           Vezi? Cât de greu mi-e să intru direct în naraţiune; în naraţio-nare? De aceea mă voi fi protejând prin evitare. Prin amânare – cunosc metoda; am mai practicat-o, cu oarecarea îndemânare, în „Gherla”. Să fie întrebat Ţepeneag: el m-a lăudat pe undeva, într-o cronică parcă, n-o am, el mi-a povestit-o – când a apărut „Gherla”, la Gallimard (în 1976) eu mă aflam în România. Nici el nu mai avea cronica aceea, el nu păstrează hârtii de-ale altora, nici ale lui despre alţii, în care a scris de-bine. Le aruncă. Păstrează scrisorile adresate lui. Pe acelea le publică după 30 ani, prezentate apoi comentate în cel mai pur stil coniric.           Dar parcă pornisem de-a dreptul.           Cu Dumnezeu înainte – re-pornesc.           Aşadar, totul a început cu telefonul prin care mă anunţa că are nevoie de mine. Mare de tot nevoia. Poţi rezista când cineva îţi spune că are nevoie de ajutor? Mai ales când cineva e o ea? A început deci.           Totul a început cu-prin-în-la Catherine.           A început. De parcă ar mai avea importanţă, aici, cum-ul, odată ce s-a clintit din loc. Nu are şi are: o carte bine pornită are mari şanse să binecontinue (ce iese: om muri şi om vedea), însă nu poţi scrie o carte dacă nu ai început-o de unde trebuie începută, dacă nu ai pătruns în ea pe-aici, prin orificiul acesta, dacă nu te-ai introdus prin gaura aceasta, vârât în gura de-aici, intrat prin poarta asta, strecurat prin uşa aşteptând să fie dezîncuiată – cu cheia cea bună, adevărata, unica.           Ar fi singura apropiere de muzică. Nu de oricare, numai de cea populară şi de jazz. Acolo muzicanţii înainte de a concerta (nu strigau lăutarii ţigani din Codlea: „Noi s'tem clasă concertoare!”?) încearcă, îşi sună o vreme, nu tonalitatea în special, ci tonul (în general) în care va fi prezentată întâia melodie – şi a doua şi a cincisprezecea, din acea zi. Spre deosebire de formaţiile de cameră şi simfonice unde, înainte de concert, interpreţii îşi acordă şi îşi încălzesc instrumentele – atât, nu au nevoie să caute, să caute, până să găsească locul, locşorul, cuibul, să se cuibuşească în el: au partiturile pe care cei mai mulţi le ştiu pe de rost. şi care pentru mulţi dintre ei ţin loc de muzică. Te întrebi dacă nu aveau dreptate concertorii din Codlea.           Ca să mă abată de la. Altfel nu mai ajung să ies din paranteze-n paranteze-n paranteză.           Azi sunt copios confuz – mai ales că astă-noapte, la orele două, am împlinit 65 ani, însă mâine am să (-mi) revin. şi chiar de n-am să izbutesc să construiesc o succesiune de întâmplări, măcar am să încerc să fac mormanul de fapte şi de stări accesibil celui care ar avea ideea trăsnită de a succesiona simultanul (cine are urechi de auzit să pipăie; şi să urleze).           3 octombrie.           Când a început? Adevăratul început va fi început atunci când Catherine a început. A fi-fire. Atunci când Catherine a. Nu un adevărat (sau: un prim – şi nu o Catherine) început – deşi acela poate fi socotit unul dintre începuturile începutului.           Oricum, în timpul continuării am simţit că. Nu: am ştiut, simţirea e încă nesigură, în faza căutării, a pipăirii, pe când ştiutul este!

Paris 1 iulie 2002           Şi dacă aş spune tare ceea ce se doar şopteşte: «La 11 septembrie (2001) s-au înfruntat două anticulturi: americană şi jihadă – cea care se revendică de la islam, însă este împotriva preceptelor Coranului»?           Aş fi tratat de antiamerican, de antiarab – ba chiar de terorist! Am fost-sânt-voi fi, alternativ-simultan: antisemit şi jidovit, antirus şi rusofil, anti-român şi basarabean xenofob…           Am auzit şi dinspre Bucureşti ecouri provenind din Franţa, Germania, Anglia (însă nu şi din Italia, Spania, Portugalia – oare de ce?) sub forma de indecent răcnet de solidaritate: «De la 11 septembrie suntem cu toţii americani!»           Servilism dezgustător, secreţie de turmă. Un occidental isteric a parafrazat celebra zicere a lui John Kennedy: «Sunt [şi eu] un berli-nez» (el îşi exprima solidaritatea cu locuitorii Berlinului, parte ostatici ai ruşilor, parte robi ai ruşilor), după el s-au grăbit să zbiere în cor toţi frustraţii occidentali ai căror părinţi erau nostalgici ai luptei pentru pace în Vietnam; după ei, laie, culturaleţii noştri dâmboviţelini, altfel politologi, futurologi, astrologi, americanologi, bursieri şi postulanţi.           Poţi să-ţi exprimi compasiunea faţă de cineva care a suferit o grea pierdere – de obicei legată de moarte; în nici un caz nu poţi pretinde că „eşti şi tu”, fie mort, fie fratele-mama-fiul mortului. Aşa, pentru că nu e logic, nici corect. Şi nici decent.           Data de 11 septembrie poate constitui o piatră de hotar – însă nu fiindcă „de la 11 septembrie ' noi, ne-americanii, am fi devenit fulgerător americani, ci pentru că atunci, ei, prietenii noştri, americanii, au primit o lovitură cumplită, neaşteptată: pentru întâia oară în scurta lor istorie au aflat ce înseamnă ca tu, civil, să fii atacat, din cer, pe solul naţional (Pearl Harbour: undeva, pe o insulă, departe, în spaţiu – şi în timp…). Ei se credeau cei mai buni, cei mai drepţi; cei mai cinstiţi, cei mai harnici; cei mai inteligenţi, cei mai generoşi; cei mai morali şi cei mai iubiţi dintre oamenii de pe întreaga planetă – şi, dintr-odată…           Două au fost întrebările-imprecaţie rostite de americani în direcţia Divinităţii: «Doamne, de ce m-ai pedepsit pe mine, de ce mi-ai făcut mie asta?» – ceea ce se traduce prin: Dumnezeu mă bătuse doar pe mine, american, numai mie îmi făcuse „asta” – ceea ce era nedrept; «De ce ne-au făcut [ei] asta, nouă, care îi ajutăm şi-i iubim? De ce au început să ne urască, dintr-odată, de ce au devenit ingraţi – noi ne-am dat de două ori sângele, în secolul trecut, pentru cauza lor, noi le-am trimis ajutoare alimentare, medicale, de fiecare dată când s-a putut…» – impersonalul viza ne-ajutorul faţă de comunităţi şi ele, nefericite, dar aflate sub controlul Chinei şi al URSS.           În deceniile trecute când Europa Occidentală era scăldată în sânge de pe urma acţiunilor terorismului de stânga (Brigăzile Roşii în Italia, Armata Roşie în Germania), americanii se arătau miraţi-indignaţi că autorităţile locale nu sunt în stare să lichideze bandele care compromi-teau vacanţele culturale ale cetăţenilor americani; când terorismul islamic (în fapt: diversiunea guvernului comunisto-militarist algerian) a însângerat Franţa, americanii – şi nu doar turiştii, ci şi gazetarii şi oamenii de afaceri – nu încetau de a trata statul şi poliţia franceză de incapacitate patentă, ba chiar de complicitate cu teroriştii, ameninţând cu denunţarea unor contracte comerciale… Fiindcă erau siguri: la ei, în America aşa ceva era de neconceput – America fiind o fortăreaţă inexpugnabilă, păzită zi şi noapte de armata cea mai puternică – ce să mai vorbim de atotştiitorismul, de eficacitatea poliţiilor FBI şi CIA…           Şi a venit 11 septembrie. în loc să caute motivele agresiunii (printre ele: Palestina), au acuzat Cerul de nedreptate la adresa lor.           Anticultura americană în splendoarea ei analfabetizatoare a primit o lovitură cumplită de la o (sau: de la cealaltă?) anticultura, barbari-cultura dimpotrivă: cea vehiculată de câţiva arabi supra-bogaţi, supra-occidentalizaţi. Jihad: un număr restrâns de indivizi, nu mai mulţi gândiseră şi impuseseră teroarea Revoluţiei Franceze şi a celei Bolşevice.           S-a spus mereu că secreţia „gândirii” terorismului benladenist ar fi expresia „maselor largi de musulmani umiliţi de creştini, colonizaţi de occidentali”- de acolo s-ar trage ranchiuna tenace a lumii a treia. Numai că „masele de musulmani' nu arătau spre America – ci spre Palestina. în acest sens, ceea ce li se întâmplă Palestinienilor din partea Israelienilor – cu suţinerea, complicitatea, chiar cu îndemnul americanilor – poate fi considerat, nu atât cauza (deşi, de la venirea lui Sharon la afaceri…), ci pretextul; mai corect: aZffoiu/jihadiştilor: «Iată cum îi pedepsim noi pe persecutorii fraţilor palestinieni».           …Bineînţeles, nu soarta palestinienilor umiliţi, spoliaţi, alungaţi de pe pământul lor, băgaţi în sârme, masacraţi de tancurile, helicopterele, avioanele de vânătoare (americane) israeliene le stă la inimă benlade-niştilor – dovadă: în răzbunarea lor oarbă nu au vizat Tel Avivul, ci New Yorkul; nu au atacat nave de război israeliene – ci americane… în ochii acestora, Americanii sunt inamici, nu pentru că susţin Israelul în toate acţiunile sale teroriste împotriva băştinaşilor palestinieni, ci pentru că le sunt rivali pe terenul anticulturii. Şi mai ales fiindcă ei, americanii au fost, nu doar „alfabetizatorii” lor, individual, ci fabricanţii terorismului antioccidental.           În secolul nenorocit care a trecut, XX, Rusia a fost puterea cea mai destructivă, cea mai nocivă; America, în ochii noştri naivi: îngerul Păzitor, Arhanghelul Salvator. în ultimul război mondial i-a salvat de Hitler pe francezi, pe italieni, pe belgieni, pe englezi – dar nu şi pe polonezi şi pe cehoslovaci – de ce? Simplu: fiindcă Hitler murise -trăiască Stalin! Pe noi, românii, dacă americanii nu ne-au persecutat altfel decât bombardându-ne, mai ales în Duminica Paştelui 1944, nici nu ne-au ajutat atunci când aveam nevoie de ei şi îi aşteptam să-şi onoreze promisiunile. Ba, în cazul Ungurilor, în 1956, neintervenţia lor, a avut valoare de complicitate cu Sovieticii la strivirea insurecţiei.           Înapoi la terorismul impropriu numit: „arab”: acesta, cronologic, a început cu Iranul, comunitate ne-arabă – doar islamică. Ura iranienilor împotriva americanilor nu a fost ura musulmanilor împotriva creştinilor, ci a unei ţări împotriva altei ţări (America) – care dădea ajutor duşmanului ei de moarte: Irakul. Fundamentalismul homeynist a pornit de la conflictul religios dintre şiiţi şi sunniţi, a alunecat la un conflict (aparent) între musulmani şi creştini – dar nu a fost decât unul economic, în care „găina” a fost (şi este, în continuare): petrolul.

PROLOG.           Erau patru, umpluseră odaia de râsul lor, râdeau aşa cum numai femeile ştiu să râdă, cum numai femeile, din nimic, încep să râdă şi râd până la lacrimi, până la sufocare şi plâns, iar după ce se liniştesc, mângâie perna şi lemnul mobilelor şi au buzele arse şi lumina ochilor tulbure şi pântecul plin.           Erau patru şi râdeau ca nebunele, cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră tavanul şi pereţii, în afară.           Şi nu simţiseră. Poate pentru că erau cu totul scufundate în râs, tăvălite în propriile hohote de suspine. Sau poate pentru că erau patru şi, când nu eşti singur, nu te poţi păzi; când nu eşti singur, laşi celorlalţi sarcina pazei.           Erau patru şi niciuna nu văzuse, nu auzise, nu simţise că, îndărătul lor, uşa fusese închisă, încuiată, ori se închisese şi se încuiase singură, aşa cum, adeseori, fac uşile, cu de la sine putere şi fără să se ostenească în căutarea unui motiv. Şi e aproape sigur că, dacă una dintre ele ar fi observat ce se petrecuse, tot n-ar fi dat nici o importanţă: se ştie de totdeauna că o uşă începe a fi închisă, nu din clipa în care se lipeşte de canat, în locul ei şi limba clanţei intră în lăcaşul ei şi zăvorul într-al lui. Ci din clipa în care omul de dincoace vrea să treacă dincolo, ori vrea să se asigure că, atunci când va vrea, când va avea chef să vrea, poate s-o facă. Şi constată că nu poate. Că nu poate să poată.           Dar cele patru abia intraseră. Pentru ele, deocamdată, era doar râsul.           RASU.           Râdeau toate patru râdeau cu chiuituri, râdeau de se îndoiseră pereţii şi tavanul, în afară.           Începuse Alice, ea le începea totdeauna, pe toate şi le începea bine, exact de acolo de unde trebuie început un lucru şi chiar de n-ar fi învăţat râsul, acolo, la teatrul ei, tot ar fi ştiut de unde să-1 înceapă. Sofia „intrase” a doua, ea totdeauna fusese a doua, peste tot şi în toate, şi la părinţi şi la şcoală şi ca nevastă, ea nu risca niciodată, nu-şi îngăduia să greşească prima şi singură, în râsul de faţă pornise, firesc, a doua, fără să vrea cu tot dinadinsul să râdă şi nici cu tot dinadinsul să tacă, dar pentru că cineva începuse ceva, riscase ceva, de ce n-ar fi mers şi ea într-acolo? Mai ales că drumul era bătut, mai ales că acum şi aici era munte şi vacanţă. A treia fusese femeia cu pantaloni vişinii şi canini de viplă, ea rezistase o vreme, rezistase, nevăzând motivul râsului şi tentată, dacă nu să le pună la punct fără ocolişuri, măcar să le întrebe: ce-i de râs, aici? Dar gândul singur se dezlipise, nu era nici bine şi nici rău fără el, aşa că se aşternuse şi ea, gospodăreşte, pe râs. La urmă de tot prinsese a necheza gâdilată şi fata, nu atât de râsul celorlalte, cât de combinezonul roz al femeii cu viplă, umflat în locul unde fermoarul de la pantalonii vişinii se descususe pe toată lungimea, poate chiar de la primul chiot.           Râdeau cu ochii închişi şi băteau din palme şi se izbeau cu palmele peste şolduri, iar fata, rezemată de perete, lângă uşă, pălmuia peretele zgrunţuros – şi era bine.           Începuse Alice cu toţi dinţii ei frumoşi, cu gura ei mare, râdea larg, rotunjit, ca la ei, la teatru, căutându-şi vocalele şi poziţia capului şi locul mâinilor în aer, dar găsindu-şi-le mai repede şi facându-şi-le mai fireşti decât ale cuiva care nu cunoaşte scena şi nici nu vrea s-o cunoască, râdea cu atâta ştiinţă şi sinceritate, încât nu fusese în stare de mai mult de doi paşi de la uşă, după care se prăbuşise cu mersul cosit pe primul taburet întâlnit – stătea pe dunga taburetului, cu un picior întins de tot, cu celălalt nimerit cine ştie cum după stinghie şi râdea în valuri şi-şi lovea coapsele cu palmele, pocnindu-şi-le pe amândouă deodată, atentă la ritm şi foarte stăpână pe el, râdea spre grinzile tavanului, cu pleoapele închise albastru – şi era toată gură şi râs.           La început de tot, Sofia se speriase (Alice explodase în hohote chiar în ceafa ei), apoi se lăsase să zâmbească: cine ştie ce i-o mai fi spus inginerului ori ce Dumnezeu e, ce i-o fi spus el Alicei; Sofia mergea cu două trepte înaintea lor, pentru că Alice era cu inginerul.           — Cât de la mână îl avea Alice pe inginer Sofia nu văzuse, nu-i plăcea să se observe că trage cu ochiul – aşadar, atunci când inginerul tot şoptea ceva, zbârnâitor, la urechea actriţei, iar aceasta chicotea ca pipăită (poate că o chiar.), desigur, altul decât cel cu clopotele, dar tot atât de porcos, altfel de ce-ar fi râs Alice aşa?), porcos sau doar decoltat – ei şi? N-are voie omul să se simtă şi el bine, trei săptămâni pe an, în cazul ei vacanţa de iarnă? Destul trage în restul timpului şi e sobră şi aşa cum se cade să fie un cadru didactic, acum e în vacanţă, se mai deconectează şi ea, apoi, în al doilea rând, copiii nu erau de faţă, acolo, pe scară, nu se aflau decât ele două şi inginerul, ori ce meserie o fi având armăsarul acela care nu-i cu gândul decât la. Parcă nu ştim noi de ce tot mişună prin jurul Alicei. Da' las', că nici ea. Şi, la o adică, cine-1 poate împiedica pe un bărbat să spună bancuri, ca cel cu clopotele? Şi, adu-cându-şi-1 aminte, Sofia se luase după râsul Alicei. Se oprise dinaintea ferestrei, acoperişul care începea să curgă chiar sub pervaz era foarte abrupt şi căptuşit cu zăpadă, totul era căptuşit cu zăpadă şi de tot, un alb dulce, cu fiori de râs – încerca să vadă chestia cu clopotele pe un asemenea alb şi râdea aproape cu sughiţuri de ceea ce ieşea, râdea, auzindu-şi carnea zbuciumân-du-i-se la intervale inegale, ea nu putea să cânte în ha-ha-uri rotunde şi cumva trăgându-se unul din altul, ca ale Alicei, ea nu făcuse nici teatru, nici altceva nu făcuse ca să înveţe cum se râde frumos, ea dădea drumul hi-hi-urilor cum se nimerea, ieşeau cum ieşeau, prea ascuţite şi aproape destrăbălate, le simţea însoţite stângaci în tremurul cărnii pe oase – şi-şi aduse aminte că Alice îi spusese că râde urât, că parcă ar fi o cârâitoare cu care soldaţii se joacă de-a soldaţii. Încercă să şi le deschidă, reîncercă să vadă clopotele, ca să şi le poată potrivi după ale Alicei, să decurgă şi ale ei unul din altul, dar ieşi cu totul caraghios şi trist, pentru prima dată locul doi n-o mai îndulci, aşa că se opri, în reprize, ca să n-o podidească plânsul, de umilinţă.

            1. GUSU           1. NE MUTAM.           — Mutarea!           Mama a dat ordinul, ea e căpitanul familiei. Eu: soldaţii; execut, nu discut.           Ne mutăm. Cărăm bagajele prin praf uscat şi balegi moi, piftioase. În plus: duminică-dimineaţa. Mama a fost cu ideea -idee de căpitan, dacă ar fi întrebat trupa, soldanţii/excutanţii i-ar fi, cu dragă inimă, spus: nu se dă atacul într-o duminică dimineaţa, când oamenii încă nu au apucat să adune de pe uliţă balega reglementară. Şi i-ar mai fi raportat trupeţii:           — Mamă, decât să ne mutăm pe-aici, pe la ei, mai bine ne-am refugia la loc, la noi, la Mana!           N-o fi bine să te refugiezi, în viaţă, dar măcar bagajele ţi le duce trenul, pe şină şi nu tu, în spinare. Prin balegi. Duminica. Devreme.           Din Cancelarie ne mutăm. Că, nuştiuce, regulamentul, nuştiuce, Inspectoratul, stimată-colegă, că trebuie, cănu-i permis. Dacă n-am fi în plină acţiune de mutare (când taci şi mărşăluieşti, mut), i-aş spune mamei că-mi pare rău după Cancelarie. Unde mai pui că plecăm pe jos, prin balegi. Nici tu tren, nici tu vapor, nici măcar o căruţă ardelenească – deşi mama a zis că ce să mai năimim căruţă pentru o mică mutare? Apoi căruţaşul ardelean, el te întreabă necontenit-întruna: un' te duci tu? La cine? Un' te duce el, cu căruţa lui, faină şi ardelenească?; şi ce faci tu acolo un' te duce?           Noi ştim şi fără căruţaş punctul-de-debarcare, terminusul, cum zicem noi, refugiaţii: în gazdă la Moş Veniamin – dar nu-i necesar să ştie toată lumea căruţaşilor, a zis mama. Eu zic: dacă tot plecăm din Cancelarie şi o apucăm spre soare-răsare, de unde-am venit, mai cinstit, mai frumos ar fi dacă ne-am refugia, cinstit, cu trenul, acasă, la Mana noastră. N-o fi tren (şi nici vapor) până sus, pe Calidor, dar nu ni-i greu să ziceam-că.           Acum ar fi de mare folos domnişoara mea, Coban: să-mi explice cuvântul: mutare. S-o văd: ce ex-pli-ca-ţie mai scorneşte, domnişoara mea?           O gândesc, aşa, pentru că acum sunt tare supărat de mutare. Dacă domnişoara mea ar fi cu mine, să-mi dea o explicaţie de-a ei, până şi mutarea asta s-ar face mai bună, mai frumoasă, solidă, vânjoasă, ca un om, domnule, ca domnişoara mea, Coban, de la a doua.           Păi, când domnişoara mea de la a doua, domnule, îmi explică mie, personal, cum stăm cu cuvintele, nu-mi vine să mă mai joc pe-afară, cu băieţii; nici pe fete să le trag de coadă şi să le bag mâna pe la nuspununde. Stăm bine de tot cu cuvintele, în româneşte, îmi explică mie domnişoara mea Coban: pe lângă că e dulce-şi-frumoasă-limba-ce-o-vorbim (asta tot un refugiat de-al nostru a zis-o, primul) şi ca-un-fagure-de-miere – asta a zis-o un ne-refugiat, dar tot moldovan de-al nostru, săracul, ea este şi foarte in-te-re-san-tă!           — Iar interesantul e mai grozav decât frumosul; chiar decât dulcele. Şi de ce este ea interesantă? Pentru că ea este de origine latină, de la Latini am luat noi şmecheria cu re-ul. Îmi place şmecheria: iei aproape orice cuvânt, îi pui în frunte un reşi gata! Se întâmplă o întâmplare de reparare: cum n-ai nimerit-o de prima oară cu o treabă, te întorci şi dregi treaba, cu re-ul. Cum ar fi, spre exemplu că am dat eu ceva cuiva şi nu i l-am dat din toată inima, aşa că mă întorc să i-1 dau ca lumea: i-1 re-dau; ori am luat, dar nu destul, aşa că re-iau sau re-pun, re-azvârl, re-bag mâna la nuspununde şi aşa mai departe, însă nu prea departe: domnişoara mea Coban mi-a spus ea mie, personal, că aşa cum nu tot ce zboară se mănâncă (spre exemplu: avioanele americane), tot aşa nu tot ce poartă-n frunte un reîmi spune mie că el a fost refăcut, reluat, rebăgat – să mai aştept oleacă, până ajung la liceu, acolo o să învăţ latina, atunci o să re-aflu, precis, care cuvinte au, în cap, un readevărat şi care au un cap care-i redar nu foarte adevărat – spre exemplu.           — Spre exemplu (aşa zice domnişoara Coban: spre, nu: de-exemplu, ca mama), cuvântul: rechin, el nu are un cap adevărat (a-ha: de asta nu mi-e frică de el: cu ce-o să mă muşte: cu coada?). Sau, tot spre exemplu, cuvântul: repede – nici el nu are cap, fiindcă oare există, pe lumea asta, un cuvânt: pede? De să zici că se repetă? Adică să pedeze din nou? Nu există! Repede ne-a venit din latină, sub formă de rapid.           A-ha: de asta un rapid el este foarte repede, pe lângă personalul nostru a trecut-ca-rapidul, dar de ceva-ceva retot ar fi avut nevoie, sărmanul, doar am văzut cu ochii mei ce-i făcuseră Americanii, cu re-bombele – poate la ei, la latini, să fie rece (de la recens, mi-a spus mie domnişoara mea), însă la noi, la români, rapidul era al dracului de cald, fierbinte chiar, când repede ardea el pe-o coastă, la Ploieşti (unde n-am văzut nici o ploaie – dar poate că tot din pricina re-americanilor).           Dar cuvântul: refugiu, domnişoară, vă rog frumos? Are el un readevărat? Sau unul ne-?           O-ho! A tunat (de-a detunat) domnişoara? Fugă, re-fugă – noi am re-fugit din Basarabia.           Poate dumneavoastră. Noi, pentru prima oară.           Şi eu, pentru prima oară, dar refugiu înseamnă şi tragere îndărăt, tragere cu spatele.           Poate dumneavoastră. Noi am venit cu faţa, mamei i-i rău cu spatele – şi dacă nu, însemnează că sunt nerefugiat? Atunci ce sunt eu, domnişoară, vă rog cel mai frumos din lume?           Un p'tico'! Zice şi râde, ca totdeauna când mă face pitic-deun-cot – aşa prescurtează ea, dar niciodată faţă de mama, că şi mama ştie franceză. O să afli multe când o să înveţi latina, zice domnişoara, din nou serioasă. Latină şi muzică – a fost un mare compozitor german, poate cel mai mare de pe globul pământesc, era cantor la o biserică din Lipsea. El a alcătuit un fel de culege re de exerciţii pentru elevii lui şi a intitulat-o, frumos: Artafugii.

DIN DOSARELE DE SECURITATE 1957-1977                 Istoricul Stejărel Olani de la Institutul Român de Istorie recentă mi-a trimis un număr de pagini din dosarele mele, sugerându-mi să-i deconspir (dacă pot) pe informatorii securităţii, cei care erau (sunt) protejaţi de ghilimele.           Am declinat invitaţia: nu ghilimelizaţii (unii foşti pârâcioşi la şcoală, „maturizaţi” ca auxiliari ai securităţii, însă alţii prinşi cu câte ceva, ameninţaţi, şantajaţi, obligaţi să denunţe) – nu ei îmi erau duşmanii de moarte. Scrisesem despre Piteşti, ştiam cine este capul (un fel de a zice.) care ordonă ciomagului să lovească – altfel ciomăgaşul însuşi va fi ciomăgit – ci securistul. Insul în uniformă, cel care hăituieşte, hărţuieşte, chinuieşte, umileşte – chiar omoară semeni ai săi, nevinovaţi – pentru plată.           Am pus pe hârtie, de la început, în mărturiile mele, ceea ce cunoscusem, adunasem (şi adunasem.) din latura criminală a securistului: fiinţa care, dacă nu avea din născare porniri de cruzime, intrând la ei, le-a învăţat; le-a practicat -şi a grimit plată pentru asta.           În Culoarea curcubeului depusesem mărturie despre ceea ce îndurasem eu şi familia mea şi prietenii şi simpatizanţii – şi familiile lor – din partea securităţii, doar pentru că cerusem. Drepturi ale omului. Ceea ce ni se „dăduse”, chiar dacă uneori se petrecuse în pivniţele lor, rămăsese totuşi, vizibil (pentru victimele care aveau ochi să vadă, care ţineau minte – ca să mărturisească).           Or ceea ce arată filele din dosarele mele (selectate, toaletate, traficate de aceeaşi securitate – a avut timp: 15 ani!) este subterana mai. Subpământică decât Jilava, decât „Submarinul de la Interne”, decât minele de plumb din Maramureş.           Oricât s-au străduit criminalii securişti să şteargă urmele faptelor lor, nu doar distrugând documente – ca cele privind atentatele din Occident împotriva mea, a fiului meu (vorbesc, în continuare, doar de dosarele mele); – aşa cum se dovediseră incapabili să aştearnă pe hârtie rapoartele lor de. „activitate”, s-au dovedit a fi inapţi, impotenţi când au încercat să falsifice dosarele: analfabeţii care fuseseră atunci când erau ei mari-şi-tari (şi în uniforme), analfabeţi au rămas şi atunci când s-au străduit să pelinizeze „hârtiile”.           Se va constata fără efort: Monstruosul Aparat al Terorii – securitatea – era, nu doar crud, nedrept, criminal.           Ci şi grotesc. Pentru cei cu simţul umorului: comic.           Primul document (din dosarul F. P. 47310) cuprinde: „Concluziuni scrise depuse de inculpatul GOMA PAUL” la „Tribunalul Militar Bucureşti, Dosar 93/1957, judecat la 20 Martie 1957”.           De către apărătorii mei, avocaţii C. Dinescu şi Victoria Radu (sora poetei Florenţei Albu). Concluziunea celor 10 pagini de pledoarie scrisă. „Achitarea”.           Al doilea document: „Sentinţa” („nr 487 din 20 martie 1957”), pronunţată de: „Tribunalul Militar Bucureşti, compus din: „Preşedinte, Căpitan de justiţie SITARU VALERIU „Asesori Populari, Căpitan Voican Ioan, „Căpitan Tătaru Mihai „Procuror Militar Locot major just. Diaconescu Nicolae „Grefier Bozaş Teodor”           După 7 pagini îndesate, concluziunile: „Pentru aceste motive, tribunalul în unire cu concluziunile Procurorului Militar, cu unanimitate de voturi declară culpabili pe civ. GOMA E. PAUL şi civ. POPESCU FLORIAN HORIA, studenţi în anul III la Facultatea de Filologie din Bucureşti pentru delictul de agitaţie publică, P. P. de art. 327 al 3 CP.           „Asemenea cu unanimitate de voturi declară ca sunt circumstanţe atenuante în favoarea iculpaţilor.           „în consecinţă, „TRIBUNALUL „In numele Poporului „HOTĂRĂŞTE           „Cu unanimitate de voturi (.) îi condamnă pe GOMA E. PAUL domiciliat (.) şi pe Popescu Florian Horia (.) la câte 2 (doi) ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică. (.) „Cu drept de recurs.           „Dată şi citită în şedinţă publică astăzi 03 luna mai anul 1957. „Preşedinte, Asesori, Secretar (semnăturile) „           Iată şi recursul: „Dosar Nr. 1929/957, Deciziunea nr. 1770; şedinţa publică de la 30 august 1957, Tribunalul Militar al Regiunii Ii-a Militară, colegiul de recurs, compus conform legii din: „Preşedinte LT. COL. DE JUSTIŢIE DUMITRESCU ŞTEFAN „JUDECĂTORI: Maior Petrescu Ioan, Căpitan Lavrov George „PROCUROR Căpitan SCALATOIU GRIGORE „Secretar de şedinţă: ZORAPAPEL TATEOS”           Patru pagini mai departe: „TRIBUNALUL IN NUMELE POPORULUI DECIDE: „Se resping ca nefondate recursurile (.) „ „Dată şi citită în şedinţă publică astăzi 30 august 1957 la Bucureşti.           „PREŞEDINTE Lt. Col. de Justiţie Dumitrescu Ştefan „JUDECĂTORI: Maior Petrescu Ion, Căpitan Lavrov George „Secretar şef, Zorapapel Tateos”           Cu un salt de. 26 ani, iată-ne mutaţi „după revoluţie”. Câte şi ce substanţiale schimbări s-au produs şi în „justiţia” practicată în România!           Procurorul general Vasile Manea-Drăgulin declară.           „recurs în anulare (actul nu este datat, copiez o însemnare de mână cvasiilizibilă care zice: „13.02.964„) împotriva sentinţei nr.487 din 3 mai 1957 a Tribunalului Militar Bucureşti şi [a] deciziei nr. 1770 din 30 august 1957 a Tribunalului Militar (.)- Colegiul de recurs”, Şi cere. Rejudecarea cauzei.           Ultima hârtie a episodului „recursului” din 1994: „Curtea Supremă de Justiţie, minuta deciziei nr. 1967, Dosar nr. 227/1994, în şedinţa publică din 8 decembrie 1994, „In numele legii decide: „Admite recursul în anulare (.), casează hotărârile (.) achită pe inculpaţi”.           „Judecători, E. Gyorgy, E. Vorobciuc, E. Gherguţ”           Când Justiţia poporului achită (după 36 ani).           Într-un text publicat i-am interzis lui Manea Drăgulin şi alor lui să mă achite, să aştepte să-i achit eu pe cei de teapa lui.

Vineri 1 ianuarie 1999           M-am trezit la ora 5, ca să lucrez pentru editură la prezentarea Jurnal-ului pe 1998. Aseară m-am culcat în jur de 11, deci n-am apucat pragul anial. Noi să fim sănătoşi.           Am dormit ca un disperat. Acum s-a făcut seară – drept care mă duc la culcare.           Duminică 3 ianuarie 1999           Ieri n-am notat, am fost prins toată dimineaţa cu jurnalul (se înţelege. (.)           Aseară au fost Şişmanianii la noi. Ne-am simţit bine îndepreună. Vom recidiva – îi apare şi lui un volum, tot la Arhipelag.           Se pare că astă noapte am dormit binişor. Mă simt odihnit şi gata de fapte, dacă nu mari, atunci sigur: late. Numai că nu ştiu de ce lată să mă apuc, pentru a mă ocupa-lăţi.           Re-re-recitind jurnalul (cel tipărit, Jurnalul unui jurnal), cel care va fi: Jurnal 1998), mă asigur, eu pe mine, că formula folosită – includerea textelor publicistice – nu este răul cea mai rău, mai ales acum, când periodicele nu se prăpădesc de dragoste pentru mine şi – colacul pupezei din tei: perspectiva editării Scrisurilor s-a îndepărtat.           Am scris lui Radu Mareş – mâine pun la poştă.           I-am scris şi lui Radu Nicolau, directorul Nemirei. Reproduc aici întâi răspunsul dat Danei Moroiu:           Editura NEMIRA, Bucureşti           Doamnei Dana Moroiu, director editorial           Paris 27 decembrie 1998           Stimată Doamnă Dana Moroiu, Am primit mesajul Dvs. din 15 nov. 98 cu vestea cea mai bună pe care şi-o doreşte un autor de carte în Ajun de Crăciun: „amânarea” apariţiei Scrisurilor mele „pentru primul trimestru al anului 1999”.           Fără a contesta „situaţia generală (producţia de carte scăzută cu 70 % de un an încoace)” mă întreb ca un ne-editor ne-editat ce semnifică: „volumul mare de muncă pe care-1 presupune”, din moment ce Dl. Dan Petrescu mă anunţa la sfârşitul lunii august că s-a cules totul, iar la 1 octombrie că mai are de redactat o carte şi se apucă de a mea.?           Vedeţi Dvs., stimată Doamnă Moroiu, probabil nu ştiţi, drept care vă informez eu: această carte a mea trebuia să apară la Nemira (în sfârşit, după doi ani de „suspensie”) – întâi: în luna martie 98; apoi: în luna mai; în fine: în al 4-lea trimestru al anului 1998. Şi n-a apărut. Eu, ca autor strâng din dinţi şi accept multe dintre ofensatoarele condiţii puse de editor, însă există una pe care n-o pot primi: aceea de a-mi fi respins un volum – fără a mi se spune franc, direct (pentru a nu mai pierde şi timpul) că editura nu are de gând să mă editeze (din o mie de motive – altele decât cele invocate de Dvs., dar pe care le cunosc la zi). În continuare, pentru că nu ştiţi, vă informez: volumul adună texte publicistice datate începând din 1972 (aţi citit bine: 'nouă sute şaptezeci şi doi), de pe când mă aflam în România şi colaboram „în afară”. Apoi din 1977 până în 1989 texte scrise în exil – pentru compatrioţii mei. Or din 1990 acestea au fost sistematic împiedecate de a apărea în volum – de Liiceanu, de Viorica Oancea de la Litera.           Pentru a clarifica lucrurile, vă propun:           Să-mi daţi un răspuns fără ambiguitate în prima săptămână din anul ce începe în curând:           — Fie vă interesează publicistica mea „preistorică”, deci îmi comunicaţi încuviinţarea şi îmi anunţaţi „termenul de apariţie”;           — Fie nu vă interesează şi îmi comunicaţi „regretul Dvs,” etc, etc.           Eu nu mai pot aştepta „arătarea” Fetei Morgana, a Popii (care uite-1, uite că nu e.). Am 64 ani şi vreo 55 volume scrise, nu mai am nici energia nici cheful să-1 aştept pe Godot cel din Piaţa Scânteii. Totodată asigur Nemira: nu va câştiga nici bani, nici prestigiu, nici „stima lor şi mândria”, blocându-mi volumul cum a făcut până acum.           În cazul în care vă decideţi pentru editare, atunci iată propunerea mea. Financiară: cu o părticică din imensele sume realizate prin publicarea Amintirilor de care el nu-şi mai amintea, i le-au confecţionat secretarele după stenograma sforăiturilor (şi a sforăriilor de categoria a cinşpea), apoi i le-a prefaţat suava garofiţă pe nume Zoe           Petre (dar bineînţeles că de unul dintre Cavalerii Apocalipsului vorbesc, inenarabilul           Diaconescu!) – să fie ajutată şi biata mea culegere de publicistică să apară           (iar Diaconescu ar intra în istoria culturii române ca Soros II) – să zicem: ca o compensaţie: din pricina lui n-am apărut eu în iunie 98; şi iată propunerea strict editorială: că tot m-aţi amânat atâta, hotărâţi-vă pen tru două volume (Scrisuri 1 şi Scrisuri 2) în care vor fi incluse şi articolele apărute la           Litera în cele două broşurele numite Amnezia la Români (aflate în dulapul D-lui Dan           Petrescu), deasemeni, pentru a avea cronologia rotundă, vă voi trimite din timp cea           50 pagini cu texte scrise în ultima parte a anului acesta: 1998.           Nu voi sărăci Nemira cea prosperă cu Scrisuri 1 şi 2, după cum n-am sărăcit-o cu primele 3 volume de Jurnal – următoarele mi-au fost respinse de Dl. Dan Petrescu, au apărut de curând la Dacia.           Cu speranţa că măcar acum, la spartul târgului vom încheia o înţelegere din care nimeni nu va fi păgubit – şi nici ofensat – vă urez Sărbători fericite şi La Mulţi Ani!           Al Dvs., Paul Goma           Luni 4 ianuarie 1999           Iar acum scrisoarea adresată directorului:           Paris 4 ianuarie 1999           Stimate Domnule Valentin Nicolau, La 15 decembrie 1998 am primit din partea D-nei Dana Moroiu director editorial la Nemira un fax prin care eram anunţat că volumul de publicistică Scrisuri ce trebuia să apară în luna mai 1998 nu va apărea nici în decembrie acelaşi an, împins fiind în 1999.           I-am scris şi expediat – tot prin fax – D-nei Moroiu avizul de. Recepţie a foartei-bune veşti (aveţi alături o copie), totodată rugind editura să explice de ce vorbeşte despre „volumul mare de muncă pe care-1 presupune volumul” (sic) – când Dl. Dan Petrescu mă înştiinţa la sfârşitul lui august (98) că s-a cules totul?

— Uite-o pe Justa!           Uite-o.           Un peron de gară e o stradă. Strada, un pod. Nu oricare, nu de oriunde, ci de aici, de pildă, de pe Pont de 1' Alma.           De pe un pod se văd bine gările, străzile. Mai ales una. De pe Pont de 1' Alma din Paris, cel mai bine şi mai bine se vede o anume răspântie din Bucureşti. Acolo unde se întretaie un arhitect cu un scriitor: Mincu şi Delavrancea.           De acolo, într-un bun sens invers, altul, o adevărată-vedere-de-pe-pod: o perfectă vedere-de-pe-vis, visul de astă noapte, al patrulea, consecutiv, după consecutivii, nouă – ani de exil. Visul, tiraj fidel, în patru exemplare, după originalul toamnei de acum vreo – câţi ani: unsprezece? Treisprecinspre'? Vis din care ştiu că visez şi mai ştiu că ceea ce se întâmplă, vede, aude în vis este copia fidelă a întâmplării neîntâmplate în urmă cu, să zic: cincisprezece ani şi o zi, nu pentru precizia datării, ci a marcării mijlocului; ca să fiu în exact locul ce preface o oarecare grindă, bară, prăjină de timp în braţ de balanţă. Adevărul ar trebui să plaseze exact-ul într-un fel de primăvară; şi, într-un fel, cu trei-patru-cinci ani mai încolo-ncoace, însă pentru că acum suntem toamna, toamnă să fie, mai ales că la celălalt capăt al grinzii, al barei, tot toamnă era.           Acolo, unde glasul de muscoi prins între geamuri geamzăie: „Uite-o pe, cum îi ziceai tu: Justa! Ea trebuie să fie, uite-o, vine încoace, pe celălalt trotuar. Ea e, uite călcătura ei, inimitabilă – ia să vedem: ne recunoaşte?”           Călcătura ei, inimitabilă. Ne cunoaşte, mă recunoaşte, în ciuda timpului trecut, în ciuda bărbii mele prezente, simt. Nu simt însă dacă se opreşte în dreptul nostru, pe celălalt trotuar, sau îşi continuă călcătura-i inimitabilă, cu soarele în spate.           „Nu ne-a văzut”, mă muscuie muscoiul dintre geamuri. „Face pe nebuna, ca şi-atunci, când era vigilentă, justlinistă; sau i-o fi ruşine: că s-a îngrăşat, că a îmbătrânit – vezi cât s-a schimbat?”           Văd obrazul foarte alb, dat cu cretă. S-a oprit la stop, cincizeci de metri mai încolo, unde se întretaie arhitectul cu generalul: Kiseleff. S-a oprit şi priveşte într-acoace, spre eventualele maşini care s-ar apropia din stânga ei; spre, eventual, mine.           Fiindcă e roşu înspre mine, înseamnă că e verde pentru pietoni, însă ea nu se clinteşte din loc. în lumina asfinţitului razant, obrazul: pată albă, contururi nehotărâte, însă violent detaşată de fondul arămiu al teilor arşi de toamnă.           Nu-i suport privitul, îmi retrag privirea, o duc la adăpost, aici, pe asfalt, la egală distanţă între vârfurile pantofilor. Glasul zbârnâitor zbârnâie, zâzâie, zumzăie, mi se mută de la o ureche la alta, e pe punctul de a-mi intra în ochi, mă apăr cu palma şi mă feresc, mă izbeşte chitinos pe o aripă a nasului: „Uite-o pe Justa, cum îi ziceai! Uite ce-a mai rămas din Toria-Regina; din Toria-Spaimareacţionarilor! Din Toria-Justa! A îmbătrânit, s-a fleşcăit – las1, că, nici pe-atunci nu era cine ştie ce, dracu1 ştie ce găseaţi voi la ea, de roiaţi cu toţii în jurul ei – sau poate de frică? Frica de justlinismul ei? Uite ce-a ajuns: nu i-a rămas decât călcătura, mersul de raţă – Justa-Raţa!” „Ia mai taci!”, îi zic muscoiului.           Îi zic, i-am zis, cu glas, i-am zis, într-adevăr, atunci, în Bucureşti, în toamna-de-la-mijloc. Muscoiul femelă; fostă, şi ea, colegă; fostă bună prietenă a Toriei, Justei, Raţei.           Aici, în vis, de pe Pont de 1' Alma, nu zic, nu pot deschide gura. Ca în visele (invers) compensatoare. Pedepsitoare. Pentru toamna de acum, să tot fie două. Douăzeci şi. Treizeci de toamne:           — Stai, aşteaptă-mă! Să discutăm, să aranjăm.           Mă luase în primire încă din holul facultăţii, de pe scări, o văzusem aşteptând, nu eram sigur că pe mine, fusesem când mă strigase, pe nume, agitând o mână, însă eu mă prefăcusem că nu văd, nu aud, ocolisem, larg şi rapid, ieşisem în stradă înaintea ei, o luasem la dreapta şi încă o dată la dreapta, spre staţia de tramvai; credeam, speram că am s-o pierd pe drum – călcătura ei, mersul ei de raţă, dacă ar fi încercat să mă ajungă, alergând, ar fi căzut; o auzeam în urma mea strigând, strigându-mă şi necăzând şi îmi spuneam că sunt un porc de câine, pentru că o oblig să alerge, tocmai pe ea, care, cu călcătura ei. Şi îmi spuneam că nu pot, nu am voie să discut-aranjez tocmai cu ea, tocmai cu Justa, tocmai atunci – şi grăbisem mai mult pasul şi ea tot nu cădea – ca să scap. Şi ea îi dădea înainte cu aşteptatul, cu aranjat-discutatul           — Tâmpit mă mai credea: să mă dau pe mâna Justei chiar atunci, în ziua de 1 noiembrie 1956.           Traversasem pe roşu, urcasem pe refugiul staţiei de tramvai           — Dar fără tramvai. Încercasem să mă ascund printre aşteptători.           Inutil: drept spre mine venise, mă extrăsese, mă trăsese de o pulpană a pardesiului, mă apucase cu amândouă mâinile de braţ, mă scuturase:           — Spune: ce facem?           Nici o aluzie; nici un reproş – că nu o aşteptasem, că aler-gasem, că o alergasem.           N-auzi? Spune: ce facem? Ce trebuie să facem?           Noooi? Mă mirasem eu, rotind capul, de parcă aş fi căutat martori, de parcă l-aş fi căutat pe acela căruia ar fi trebuit să i se adreseze.           Noi, făcuse ea, încă gâfâind. Noi, repetase şi îşi atinsese pieptul, apoi îmi pusese mie palma pe piept. Ce facem?           Noi doi?           — Şi chiar izbutisem să râd, apoi brusc serios, conspirativ: Cum vine tramvaiul, tu urci prin faţă, eu prin spate.           Nu, asta nu! Mă întrerupsese. E o prostie, e o. Am văzut ce i-aţi făcut, ieri, nenorocitului aceluia şi nici măcar nu eraţi siguri că e de la Securitate.           Vina lor că, de când cu Ungaria, nu mai poartă uniforme, însă hainele civile tot din „dotare” sunt, tot uniforme.

Celebrul scriitor şi disident Paul Goma ne-a trimis, în exclusivitate, spre publicare un text al sau, care deja a constituit subiect de polemica aprinsa în ZIUA intre Gabriel Andreescu şi Radu Portocala. Paul Goma ne-a scris, în stilu-i unic, sa consideram tipărirea textului „Sa învăţăm de la evrei.?” „ca un drept-de răspuns (de-a-ndoaselea)”. De altfel, în editorialul sau din pagina 6, Gabriel Andreescu revine asupra subiectului cu episodul trei al polemicii. Prestigiul autorului de mare disident şi scriitor ne-a convins sa publicam integral textul, care în mod cert va declanşa un adevărat război mediatic. ZIUA precizează ca nu îşi asuma responsabilitatea pentru conţinutul materialului. (R. C. P.)           SA ÎNVĂŢĂM DE LA EVREI.?           Răsunetul planetar al comemorării, în acest început de an 2005, a deschiderii lagărului morţii de la Auschwitz (a găsirii, a datului-peste – de către Armata Rosie, care trecea şi ea pe-acolo – şi nu a „liberării”, cum se spune-scrie) ne umple – pentru a cata oara?           — De admiraţie: iată, după atâta amar de timp rezultatul ne-uitarii; iată fructul memoriei întreţinută cu tenacitate, cu sacrificii; iată biruinţa unei comunităţi martirizate de nazism – vreme de doisprezece ani – asupra amneziei.           Admiraţie – şi gelozie:           Noi, ne-evreii, supliciaţi de comunism peste jumătate de secol nu am fost capabili de „asa ceva”. Adevărat, din 1940 pana în 1989 fusesem supuşi operaţiei de des-creierare, de extirpare a memoriei, de înlocuire a ei cu talaş: „istoria URSS”, „Curs scurt.”, „istoria RPR„, „Tezele.„, „limba maldavineasci„ şi atâtea şi atâtea sintagme, cuvinte goale, nu doar false, ci ofensante la adresa adevărului istoric şi la onoarea naţiunilor noastre nerusesti. Noi, romanii, am moştenit, am produs puţine „hârtii” şi nu am făcut efortul de a consemna intamplarile-ce-ni-s-au-intamplat, pentru a lăsa urmaşilor, urme. Daca adăugăm la tarele genetice şi inapetenta, incapacitatea de a realiza – şi de a practica – cronologia, ne-am autoportretizat fidel.           „Sa fie buna imitaţia raului?”           Privindu-i, admirându-i pe evrei, mi-am spus ca – de ce nu?           — A venit momentul sa facem ca ei, sa copiem pana şi acţiunile lor ne-morale (ne-crestinesti), ca de pilda minciuna-etnica; ca de pilda în ne-uitarea raului ce ni s-a făcut şi răzbunarea (nu „un”, ci „doi ochi pentru un ochi”).           Oare? Sa fie buna imitaţia raului?           Din 1990, când s-au (intre) deschis arhivele comuniste, la cea mai neînsemnată tentativa a victimelor bolşevismului de a depune mărturie despre calvarul lor, călăii noştri, speriaţi de un Nürnberg II, tipa, temându-se de dreapta răzbunare: „Fara violenta!” Si: „S-a început vânătoarea de vrăjitoare!”, Despre calai.           Vasăzică asa: după decenii de teroare oarba, sălbatică, cei care ne terorizaseră, ne umiliseră, ne jefuiseră, ne lăsaseră fara părinţi, fara casa, fara scoala – fara tara (dar nu fredonau ei în coltul gurii.           Imnul RPR, pe muzica lui M. Socor, pe versurile lui A.           Toma, modificate: „Azi tara ta e casa mea”?). Ei, teroriştii, vânătorii de oameni nevinovaţi cei care arestaseră, torturaseră, reeducasera-ca-la-Pitesti, asasinaseră fara tresărire, fara teama ca vor da vreodată seama – în momentul în care s-a întrezărit perspectiva unei, în sfârşit! Justiţii, au cerut, guiţând (ca Buzura, în ianuarie 1990). Sa nu care cumva sa se exercite vreo violenta asupra lor! „Fara violenta!” implorau-somau, pentru ca ei, călăii noştri personali şi bestiali nu suporta violenta!; ei, auxiliarii ocupantului sovietic, cei care, mult mai putin din fanatism ideologic marxist-stalinist-trotskist, din rasism-bolsevic, din antiromânism feroce (care exista, exista! Mai ales la unguri, iar când ungurul era şi evreu, sa ne păzească Dumnezeu!           — şi nu ne-a păzit), mai degrabă pentru pentru a zmulge-pastra avantaje materiale, se dovediseră a fi executanţi, nu doar orbi, ci cu mult spirit de iniţiativă – de prin 1990 zbiară ca din gura de şarpe, acuzând (de sa se audă la Strasbourg, la Washington, la Tel Aviv) ca în Romania „tradiţional antisemita” se încalcă drepturile omului! Aşadar: ei, victime ale naziştilor 12 ani (1933-1945), de şaizeci de ani tot vânează nazişti, insa victimele comuniştilor – din 1917 ruşii, noi din 1940 – nu avem voie să-i acuzam pe torţionarii comunisto-sovietisti pentru crimele lor – fiindcă, draga-doamne astfel ne dedam „Vânătorii de vrăjitoare!”           Or, după Ukazul impus de ei, cel care este violent cu violenţii, care vânează vrăjitoare este. Fascist!           Antisemit! Tuberculos!           Ar fi comic – daca nu ar fi tragic:           Din exact 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord ocupate prin violenta, apoi din 23 august 1944 în Romania întreagă ocupata de Armata Rosie, ei, komisarii veniţi pe tancurile sovietice aplicaseră cu seninătate (si cu sudoare, sânge din partea noastră) vanatoarea-de-vrajitoare numita: „lupta de clasa” (si de-rasa, dar aceea nedeclarata – insa aplicata).           Nevinovaţi cu zecile de milioane din comunităţile europene ocupate de sovietici şi comunizate, în primul rand poloneza, au fost „lichidaţi”, nu pentru vreun act potrivnic ideologic, ci pentru. Potenţialitate: „Ar putea, la un moment dat, sa.”: (in realitate programul bolşevic urmarea distrugerea elitelor naţionale). Decenii lungi, nu doar capii familiilor, ci toţi membrii au fost, fie arestaţi, atâţia dintre ei asasinaţi, fie „doar” alungaţi din case, din scoli, din spitale, declasaţi social, penalizaţi material.           „De ce am ierta greşiţilor noştri?”           Si iată-i pe călăii noştri, indignaţi pana în pragul apoplexiei, tot pe noi, victime, acuzându-ne ca ne dedam la vânătoare de vrăjitoare!           De ce nu i-am imita şi în asta, zicând şi noi cum ziseseră ei: „De ce nu ne-am deda.?”. la vânătoare de bolşevici?           De ce am ramane, în continuare, robi ai moralei creştine, de ce am trece peste ofense, nedreptăţi, agresiuni? De ce am ierta greşiţilor noştri?           — Bieţii de ei, cei care obosiseră tot chinuindu-ne, tot „reprezentându-ne”?

Marţi, 3 februarie 1981.           Seara. Ceasul arată orele 21,12.           Marţi, 3 februarie 1981, la orele nouă fără două minute, plecaseră şi ultimii poliţişti, cei de la D. S. T., iar apartamentul nostru îşi luase înfăţişarea (nu spun: aerul, pentru că persista mirosul iute-acru.) obişnuită.           Obişnuită şi dezbrăcarea lui Filip, îmbrăcarea în pijama şi culcarea, dincolo, în odaia lui – „la patru mâini”, operaţia ne luase exact cinci minute.           Marţi, 3 februarie. Ceasul arată şi 12 minute bis – ba nu: şi 13, într-o seară ca aceasta, îmi pot permite să sfidez 13-ul, numindu-1.           E bine, seara, când te aşezi la fumat, chiar dacă ceasul arată orele 21 şi 14., e bine când poţi spune: „şi 13 bis”.           E bine în această seară de 3 februarie – şi nu doar pentru că trecusem cu bine încă o vamă, ci bine, aşa cum e bine, seara, după ce îţi dezbraci şi îţi culci copilul adormit îmbr cat şi încălţat, pe canapea. E bine, aşa cum e bine când fumezi cu mama copilului, tăcând.           E bine.           Răsfoiesc un ziar. Ştiu că e de acum trei zile, i-am citit data şi chiar am perceput-o. Dar îl citesc; şi chiar înţeleg ce citesc. E bine într-o asemenea treime, seara, fumând, cu atât mai bine, cu cât în vremea din urmă desluşeam oarecari semne de oboseală, descurajare, de aproape cădere, la Ana. Pauza prea lungă dintre o vamă şi alta? Uzura? Vârsta? Toate la un loc? Iată însă că astăzi-ul (3 februarie 1981) ne repusese pe şine, într-un fel, ne întinerise.           Şi dacă mă înşel? Dacă nici măcar o detunătură ca cea de la ora 18 n-o mai poate întoarce pe Ana la: „Mama lor de cavernicoli!” – consolarea, încurajarea, îndemnul la (contra) atac, atâţia ani, de atâtea ori, mereu? Ştiam, ştia – mai precis: ştiusem – că, pentru a rezista onorabil salbelor, salvelor, rafalelor de „vămi”, trebuie să îndeplineşti două condiţii, aparent opuse: prima, să ai ce pierde – tinereţe, sănătate – şi să consimţi la această pierdere; a doua, să nu ai ce pierde – bunuri materiale, situaţie, legături de rudenie, de prietenie – deci, să nu poţi fi şantajat prin alţii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care, pentru noi, s-a măsurat cu altă unitate decât cea curentă), pierdusem ceea ce era de pierdut, până aproape de epuizare (tinereţe, sănătate), căpătând, în schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul.           Citesc de zor jurnalul vechi, mulţumit şi neliniştit: femeia din fotoliul alăturat va mai fi în stare să se ridice din pierderi-câştiguri şi să spună: „Mama lor de cavernicoli!” – aşa cum începuse să spună, în urmă cu cincisprezece ani, aproape-adolescenta numai ochi, oase şi gheare (şi care ştia bine că, însoţindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de câştigat)?; aşa cum continuase tânăra femeie numai rotunjimi, ochi şi gheare?; aşa cum sfârşise, acum trei ani şi trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil în braţe, susţinând de braţ un bărbat abia ţinându-se pe picioare şi gâfâind chiar atunci când trebuia să se încheie la un nasture: „Mama voastră de cavernicoli! Aţi scăpat de noi, dar şi noi de voi.”? Scăpasem, scăpaseră – fiecare în felul său, al nostru fiind cel cu multe pene smulse. În ceea ce ne privea, Lavoisier minţise: totul se pierde.           Ei, da: trei ani şi trei luni (mai exact: şi două luni şi două săptămâni) de când se instalase această absenţă cu care mă obişnuisem, până la a uita s-o mai doresc umplută – cu ce?           — Mama voastră de cavernicoli!           Nici nu clipesc. Ba chiar, ca să o menajez, pe ea, care tăcuse atâta vreme, atâta vreme, încep să citesc cu glas tare o frază oarecare dintr-un oarecare articol din ziarul vechi.           — Isprăveşte! Mă somează. Apoi cu alt glas, abia audibil: Arătam foarte, foarte speriată, când am intrat?           E bine, acasă, când după orele nouă de seară, după ce ai culcat copilul, fumezi cu mama copilului, tăcând întrebări care aşteaptă şi răspunsuri.           Aşa că tac. Atât cât trebuie:           Deloc, spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost.           Ba nu! Mă întrerupe ea. De data asta nu a fost ca-de-obicei, măcar pentru că, de-obicei, cavernicolii nu ne trimiteau cărţi. Cred că am ţipat puţin – am ţipat tare?           Cine, tu? Noooo. N-ai ţipat, nu erai deloc speriată.           Ba da, ba da, ştiu eu. Atât, că nu mai ţin minte când anume mam speriat: atunci când, vrând să intru în casă, am găsit-o plină de poliţişti şi, nevăzându-1 pe Filip, am ţipat: „Unde-i copilul?”, sau abia după ce tu mi-ai răspuns: „Jos, într-o maşină a poliţiei”, fiindcă nu reţinusem decât „maşină”, iar „jos”, în capul meu, devenise ambulanţă           — Şi l-am şi văzut: rănit, însângerat, poate mort.           — Destul, gata, să nu mai vorbim! S-a terminat, nu mai vorbim.           Şi nu mai vorbim – cale de o ţigară întreagă. Ana şi-a întins pe braţele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatică, dosarele, caietele. Şi lucrează. Şi, lucrând, zice:           Filip nu a desfăcut niciodată corespondenţa, coletele.           — Şi nu este doar afirmaţie.           Nu, niciodată! Mă grăbesc să răspund. Ştii foarte bine că nici poştaşii, când urcă până la etajul nostru, nici gardiană imobilului nu-i dau lui, în mână, nimic – ştii doar.           Ştiu. Dar. Şi la ce mi-ar folosi ştiinţa asta, dacă, azi.?           Ştiinţa aceea foloseşte la înlocuirea lui „dacă”, zic. Ana lucrează la informatica ei – şi se pare că chiar cu spor.           Dar băieţelul gardienei, Tony? Ai văzut şi tu că o ajută pe maicăsa: triază scrisorile, manipulează coletele.           Manipulează! Ai început să vorbeşti ca poliţiştii! L-am văzut – crezi că nu m-am gândit şi la el, atunci când.? Dar am mai auzit şi ce spuneau artificierii: explozia urma să fie provocată de deschiderea.           — Numai de des-chi-de-re, deci, într-un unghi depăşind nouăzeci de grade!           Pauză – de informatică.

— Inventar? Cum aşa: in-ven-tar?           Doamna Formatmic, ea a silabisit întrebarea. Şi înainte şi după ce a citit anunţul de pe uşa bibliotecii. De ce, şi înainte? Să fi ştiut ea, de ieri? Dacă a ştiut de ieri, azi de ce-a mai venit, să degere pe-aici, prin parc?           La început – sus, înăuntru, la cald – doamnei Formatmic i-am spus (fireşte, în gând): Doamna Vulpe. Fiindcă şi în sala de lectură îşi păstrează vulpea, una roşcat-deschisă, aproape gălbuie şi cu ochi verzi, sticloşi; îşi lasă la vestiar paltonul de cartelă, şoşonii bărbăteşti – sau femeieşti, în care caz: ce femeie!           — Îi schimbă cu papuci de pâslă neagră, făcuţi de mână; de vulpe însă nu se desparte, o duce, o mută mereu de pe un umăr pe celălalt, de aceea îi şi alunecă, dar am observat: când vulpea sade cuminte, la locul ei, Doamna o caută-ntr-una, orbeşte, o mângâie ca pe o pisică şi tot ca pe o pisică o mută; însă când vulpea se chiar prelinge pe jos, nu o mai caută stăpâna. Aşa le-o fi înţelegerea. Intre babă şi mâţă.           Nu e chiar babă – acolo, sus, la cald; aici, în faţa uşii, de frig, s-a băbit. Aşa arată şi femeile mai tinere, pe timpul ăsta, pe timpurile astea. Când nu sunt lăsate să intre la cald, în bibliotecă.           Acolo sus, de mai multe ori m-am ridicat de la locul meu, ca să adun mâţa de pe jos şi s-o pun la zvântat pe gardul scaunului Doamnei, însă abia a treia zi am băgat de seamă ce fel de cărţi citeşte Doamna cu pisică-vulpe: numai de format mic, legate în marochin, cu flori de aur pe coperte şi cu, pe cotor, trei litere: I S G – pe astea le-am văzut numai la plecarea-venirii Doamnei, când cartea era închisă. Aşa că, la următoarea prelingere pe parchet a blănii, am tras cu ochiul: am văzut cum citea ea, altfel decât lumea: cu o lupă cum n-am mai întâlnit: şi dreptunghiulară şi de două ori mai mare decât cartea şi fără mâner – cu două torţi ca o tăviţă; cam ciobită într-un colţ, căpătase curcubeu.           — In-ven-tar? Repetă ea, silabisind întrebarea, mirarea.           De ce s-o mai fi mirând ea, care ştie? Sau poate că nici ea nu ştie?           Doamna Formatmic (o cheamă Sângiorgiu, dar nu contează), ea este de format mare, chiar spre foarte, poate de aceea citeşte, acolo sus, unde acum o fi cald şi bine – citeşte cărţi de format mic de tot. Asta se cheamă, am citit eu într-o carte: compensaţie, Doamna se compensează nu doar cu cărţile, ci şi cu nasul: unul mic-mic, la obrazul ei mare se pierde, parcă nici n-ar exista (asta se va fi chemând: compensaţia compensaţiei), în schimb – fiindcă este un în-schimb pe lumea asta – în-schimb are un mamă-mamă atât de lat, încât ocupă cu el două-trei scaune alăturate -în fapt, numai unul, în centru, dar pe cele din lături nu poate sta alt cititor: nu se face să te atingi, fizic, de o cititoare.           M-am tot întrebat, la început, acolo sus, în sala de lectură, unde trebuie să fie cald, o nebunie! Să tot stai, acolo, sus; m-am tot întrebat: ce cărţi atât de preţioase va fi studiind ea cu lupa-tăviţă?           Mi-am zis: desigur, mari-rarităţi, piese-de-muzeu, în fine, comori ale civilizaţiei, la care nu ai acces decât la o mare bibliotecă, precum Astra noastră. Şi pe care le descifrezi, nu le citeşti – cu lupa.           Am pândit-o o după-amiază întreagă să iasă şi ea, într-un loc, într-o pauză, să se spele pe mâini la closet, cum am auzit că se zice despre doamne; ori să fumeze şi ea o ţigară – rare femeile de format mare, nefumătoare. Când, în sfârşit, s-a dus la spălat (şi am constatat cu uimire că fundul nu i-i atât de foarte mare, fiindcă nu i-i de jur-împrejur, ci numai lat: din profil arătând normal de tot), mi-am făcut de lucru pe la scaunele ei, m-am uitat la carte şi am aflat: pe giuvaerul acela din piele roşie stătea scris cu aur: HAMLET. Mi s-au părut cam mari literele din titlu faţă de formatul copertei, dar mi-am zis că şi acolo va fi vorba de vreo compensaţie – mi-am mai zis: ce grozav să citeşti Hamlet în format mic, cu lupă de format mare! Şi cu toate că la fişier eram încă departe de SHA., m-am hotărât ca, a doua zi, să fac un salt să-1 cer şi eu pe Hamlet.           Ştiam, îl citisem de mai multe, ori, fiindcă îl am, de la Şeica – însă numai în format obişnuit ca pentru o bibliotecă de gimnaziu; îl am, dar împreună cu alte piese; şi numai în româneşte. Sigur, din volumul meu, de la Şeica, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut „Romeo şi Julieta”; pe locul doi l-am pus pe „Regele Lear”, iar pe trei: „Visul unei nopţi de vară”- pentru Hamlet nu mai era loc. I-aş fi făcut eu, dar nu mă făcuse el praf, ca pe alţii, prea jucau teatru, cu toţii, în frunte cu el.           De când am revenit la Sibiu, la liceu, am tot auzit de la colegii externi că „Hamlet” e o culme a gândirii universale, că nimeni pe lumea asta mare n-a scris un monolog mai phu-ther-nhic! (aşa zice Septimiu, împuşcând din buze cuvântul) decât Afâsauanufl – însă, ca să-1 phă-thrunzi! Trebuie să-1 citeşti tu, cu ochii tăi şi în englezeşte, în ediţii bune, serioase, originale. Nu ştiu englezeşte – nici Septimiu, însă ştie taică-său, şi are, în casă, ediţii foarte serioase şi originale. Mi-am zis că, probabil, dacă aş ţine între palme o adevărată ediţie originală, aş începe să înţeleg şi limba şi culmea monologului. Insă a doua zi, la fişier am aflat că există o singură, nu ediţie, ci exemplar din acela, de format mic şi era la Doamna Vulpe, sub lupă; tot din fişier am înţeles că, în plus, formatmicul nu era din cale-afară de original: o traducere în italiană.           M-am mirat mult. Italiana o dibui, deşi n-am învăţat-o dinadins, însă cum este un fel de română, m-aş fi descurcat -dar ce să fac eu cu limba lui Dante la Shakespeare?; ei s-ar fi înţeles între ei prin latină. Să fie Doamna Vulpe italiancă? După, nume, de ce nu: Sangiorgio, de-un exemplu. O auzisem vorbind, la fişier, cu doamna de la pupitru – nu mi s-a părut că are accent italienesc (ca al Doamnei Tatu), ba chiar destul de ţărănesc, cam ca pe Târnave. Însă peste, câteva zile m-am mirat mai puţin când am văzut că Doamna, Vulpe citeşte cu lupa, în format mic, „Faust”, într-o limbă plină de diacritice – poloneză, sau chiar cehă. Şi nu m-am mai deloc mirat, când am aflat de la Octavian că Doamna Sângiorgiu vine la Astra numai de când a fost naţionalizată: nu mai are ce face acasă, nu mai are casă; ca să-şi aducă aminte de casă, vine la Astra: tatăl ei, un mare negustor de vite umblase cu afacerile prin toată lumea şi fiindcă nu ştia carte (dar socotea pe degete ca o mitralieră), căpătase patima cărţilor – însă numai a „cărţulicilor”cum 1 e zicea el; nu numai cumpărase ce găsise, dar şi comandase format-mic, în unic exemplar; înainte de război le donase pe toate Astrei. Şi de aceea.

O COPILĂRIE BASARABEANĂ                 Galeria casei părinteşti din Mana este buricul pământului.           Totul îmi pleacă de acolo şi de atunci, toate se întorc, după definitive duşuri, după ocoluri largi şi perfect-rotunde – atunci şi acolo.           I-am spus: galerie, ca să se înţeleagă despre ce este vorba, în realitate, casa avea -ce avea, dar nu se numea galerie; nici prispă, nici pridvor (slavisme ţărăneşti); nu avea cerdac (turcism târgoveţ). Casa noastră avea calidor.           Deşi tata îmi explicase, doct, ca un învăţător de ţară ce era, „de unde, pe unde ne-a/venit cuvântul” (de la Francezi, prin Ryşi) i deşi, mai târziu, la Universitate, acceptasem evidenţa lingvistică: francezul corridor devenise, în rusă, karidor, sub această formă trecând în Basarabia rusificată, unde româna îl. Înmuiase – etimologia propusă, la început de tot, de mama era atât de mult mai frumoasă, încât în mod necesar, era şi adevărată: „Calidor, carevasăzică: dor-frumos”.           Carevasăzică, grecesculx kali şi românescul dor – dorul cântat, dorul oftat între Nistru şi Prut, după 1812, mai mult decât în oricare alt ţinut românesc, dor-frumos, acel dor special care te cuprinde atunci când (din.           Calidor), cu privirea împăinjenită de jale, câţi înco înspre Asfinţit, unde bănuieşti Prutul, râu blăstăm care-n două ne-a tăiat, de când Moscalii ne-au luat jun ţaţe din Ţara Moldovei şi au botezat-oy: Basarabi.           Prea puţin timp şi doar câteva împrejurări cheie u; – stat, cu adevărat, în calidor (chiar aşa: cum să ne vii a calidor de la Franţuji, când ei nu au esenţialul verb n sta?), însă mă întorc, fără odihnă şi fără efort spre mereu acelaşi punct de plecare: ealidorul.           Desigur, pictura, literatura – mai cu seamă poezia – au zugrăvit, cântat, consacrat alt punct-de-plecare, '. Privire: fereastra. Ca puşcăriaş, am cunoscut-o, fi ventat-o şi, în felul meu, am celebrat-o, însă calidor Pe măsură ce mă îndepărtez de el, punct-de-plec., mă şi apropii de punctul-de-sosire, timpul fiindu-mi ca drumul, rotund.           Ca mai toţi copiii băieţi, mai legat am fost şi rămas de mama, prin ombilicul intact. Poate că de aceea locul meu de întoarcere este, nu înăuntru de tot, ca încă-ne-născuţii, ci în calidor, acel vestibul deschis spre ambe părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură, expus agresiunilor – dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost – adăpost refuzat, de pildă, lui Rilke, Poetul-Fiu din Pieta: „Acum îmi zaci, cruciş, în poală, /Acum nu te mai pot naşte”.           Pe mine mama nu m-a trimis: m-a adus pe lume; nu m-a expulzat, m-a condus, de mână. Iar atunci când a plecat, când s-a retras, când a reintrat, ea, definitiv în mama ei, pe când îşi desprindea o mână de o -mână a mea, cu cealaltă mână îmi punea, în cealaltă mână a mea, mâna fiului meu, Filip (după treisprezece ani de agonie, mamei i se micşorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătând trăsăturile unui nou-născut; treisprezece luni mai târziu, îmi venise Filip, ca toţi nou-născuţii, cu obraz de babă – dar nu al oricăreia, ci al mamei, în ducere).           Aşadar, de mână, din şi spre calidorul casei din Mana J buricul pământului. Osia lumii.           CASA.           Am spus: „casa părintească”, deşi nu era proprictal _ părinţilor, ci a statului, a satului, constituind o aripă j şcolii. Să fi spus: „casa natală?” – nici măcar: m-aiî născut în zorii zilei de 2 octombrie 1935, „în altă parte”a cu vreo douăzeci de metri mai spre uliţă, într-o bojdeucă-de lut, acoperită cu paie, cumpărată odată cu terenul de şcoală. Aşadar, casa-părintească nu era a părinţii”; nici natală a mea.           Şi totuşi, din pricina cosei noastre tata a tărăgăn; plecarea în refugiu, dincolo de Prut, după acel nenorocit 28 iunie 1940, când au fost cedate Ruşilor Basarabia i Bucovina. A tot tărăgănat, a amânat – până când a fort prea târziu.           Tată, de ce n-am plecat în primul refugiu, <x din 40? 1-am întrebat de când am fost în stare să pu o astfel de întrebare. Nu ştiaţi ce ne aşteaptă sub Ocu: paţie? Sub bolşevici?           De ştiut, ştiam noi, dar una-i să ştii din auzit alta pe pielea ta. Ştiam destule, nu numai din ce pove teau fugiţii încoace, peste Nistru, mai ales în timpi foametei din Ucraina, de prin 32-33, dar ştiam din ' nu uitasem noi, cei de loc. Unde crezi că şi-au pori Ruşii „rivaliuţia” lor?           La Petrograd – Crucişătorul Aurora, Palatul Iarnă – şi dă-i, şi luptă, vorba lui Caragiale.           Cj t|ă-i şi dă-i – dacă ar fi fost aşa, adică numai octombrie. Partea proastă: când a început tără-_ vorbesc de cel din februarie – o parte a frontu-I. Jor era în Moldova. Când au auzit moscalii că s-a mântuit cu boierii, burjuii, popii, ţarii şi că or să capete Pa _.”au părăsit tranşeele, ne-au lăsat, în faţa Nemţilor cu zeci de kilometri de front descoperit.           Zicem: zeci, fiindcă suntem băieţi buni. Dar ce vină să le bagi? Să-şi dea Ivan din Tambov ori din Simbirsk sângele pentru Iaşi, pentru Fălticeni? Dar dacă, părăsind frontul, s-a'r fi dus aţă la Simbirsk, la Tambov, la boierii şi burjuii lor. Numai că ei au luat-o cu. Făcutul dreptăţii din Moldova, care numai de asta nu ducea lipsă: dar ce-au făcut la noi, în Basarabia. Aveam opt-nouă ani, mi-o aduc aminte. De ce nu s-o fi spunând şi: „La revoluţie ca la rivaliuţie”?           Deci, ştiaţi cine-s bolşevicii. „           Bolşevicii! Nu cuvântul ăsta ne speria – prea îl tociseră regăţenii pe spinarea noastră, însă când au zeam de colhoz. De parcă nu primul 1-ar fi născut pe al – doilea, dar aşa suntem noi, ţăranii.           Dar tu nu mai erai ţăran, deci n-aveai pământ de pierdut – sau tocmai de asta ai rămas?           Nu de asta. Şi n-a existat niciun, deci” – deci.

IANUARIE           Joi 3 ianuarie 2002           Eram convins că am început a nota din chiar 1 ianuarie. Voi fi pierdut. Hârtia.           Ieri am expediat vreo 30 plicuri cu Scrisoarea către S. D. (.) Ger. Am impresia că mi-a îngheţat – ca să spun aşa – leuşteanul.           Sâmbătă 5 ianuarie 2002           De-ale grădinăritului: azi a urcat temperatura de-asupra lui zero; aşa că am zăbovit mai mult pe balcon, am ridicat „perdeaua”, să văd rezultatul gerului de o săptămână: ei bine, florile mari, lemnoasele: sulfina, lavanda, rosmarinul – arată normal, chiar. Înflorite. Doar leuşteanul: frunzele i-au pălit, i s-au fleşcăit. Am pipăit pământul din vasele în care şed: e moale, aproape căldicel – faţă de bolovanii îngheţaţi din bacurile lăsate pe balustrada balconului. Sper că rădăcina leuşteanului nu a fost atinsă. Am mai îmbrobodit-o.           Cu astea mă ocup – şi cu Buteliile. Sunt aproape gata de. Fotocopiere.           Miercuri 9 ianuarie 2002           Lupan m-a anunţat: nu ia Basarabia. Mă aşteptam. Luni 14 ianuarie 2002           Am terminat cu calibrarea Buteliilor: 540 pagini îndesate. Şi a jurnalelor: 420. Urmează să fie copiate pe discuri.           Miercuri sau joi (sau marţi?) are să vină pe aici Bocholier. Sper să ne avem ca fraţii.           Duminică 20 ianuarie 2002           Azi tata ar fi împlinit 93 de ani – dacă n-ar fi murit la 58.           A fost Bocholier pe aici. Impresie foarte bună. Numai că. Nici el nu a câştigat la loterie, ca să traducă fără plată (deocamdată, sper eu.). A rămas să mai facă vreo 20 de pagini, cu acelea să mă prezint editorilor.           Dacă am să mă prezint cu Basarabia. Înainte de vizita lui Bocholier începusem a fi încercat de îndoială: a) îi interesează pe francezi o asemenea carte?; b) este Basarabia o carte bună? Cum nu am căpătat răspuns de la mine însumi, m-am mutat cu gândul la altă carte: Sabina. Am revăzut-o pe ici pe colo. Acum este gata de imprimat (din păcate, la imprimanta ordinatorului, nu la imprimeria editurii ALL, cum fusese promisă.           Culcer mi-a telefonat că 1-a contactat pe internet Andrei Vartic – vrea coordonatele mele. Eram încă în casa din Jean Moulin când au încetat contactele dintre noi. I-am scris în două sau trei rânduri pe singura adresa disponibilă redacţia revistei Basarabia: nu am primit răspuns. Am aflat mai târziu că nu mai era acolo. Bine, dar o scrisoare poate fi re-condusă, ori dată în mână destinatarului, nu? Ei bine, şi basarabenii sunt români: nu i-au transmis lui Vartic scrisorile mele, cu toate că noua echipă mă contactase pentru colaborare: Irina Nechit, cunoscută la Die (Drome) în toamna lui 1996, promisese că la Paris are să mă viziteze (împreună cu Galaicu-Păun). N-a (u) venit – atunci am înţeles că Buzura îşi băgase coada lui de Fărăviolenţist purtător de cuvânt al Securităţii, îi va fi şantajat cu banii: dacă-i mai publică pe Grigurcu şi pe Goma, nu le mai dă fond. Iar ei au ascultat. Ce nu face basarabeanul ştiutor de carte pentru un fond, acolo – ca Vitalie Cibotariu, de la Contrafort – şi argat al lui Buzura. O să-i retelefonez lui Culcer, am să-1 rog să-i transmită el pe internet adresa mea.           Ieri am fost la doctor. Saburina mi-a dat alt medicament. Încă din cabinetul ei m-am simţit mult mai bine.           Marţi 22 ianuarie 2002           Am terminat pregătirea textului Gherla/Lăţeşti: 240 pagini. Iarăşi sentiment de gol. Nu mai văd unde pun piciorul.           Sâmbătă 26 ianuarie 2002           Am ajuns şi azi. Între timp am pregătit Bonifacia – să fie.           Aceeaşi senzaţie plăcută-neplăcută, înălţătoare-depresivă, exci-tantă-provocatoare de greaţă: muzica. Eram gata să spun: muzica altora, la care eu particip doar ca auditor, însă e sigur: dacă aş fi eu compozitor sau doar interpret (oricum, productor de), nu m-aş simţi mai bine.           Am încercat să desluşesc această stare în Sabina. Nu cred că am reuşit să mă fac înţeles – de mine. Nu am izbutit să-mi fac un desen, ca să văd, eu: muzica, pentru mine e ca un drog, ca un viciu, ca o vrajă (în sensul: vrăjit de vrăjitoria unei vrăjitoare: substanţă, femeie). Oricum: sânt fericit, în extaz atâta vreme cât mă aflu în muzică -dar brusc nefericit – ca după dragoste trupală – când mă trezesc (din muzică) şi constat că pierd timpul, că pierd ascuţişul cu care percepeam lumea. Să mă despart de muzică – ce păcat, ce durere, era atât de bine, atât de la adăpost în ea. Dar o fac. Nu pentru că mi-ar plăcea (să mă desparte de ea), ci probabil pentru că am ajuns să am antrenament în materie de despărţiri. De privări. De lipsări.           Jumătate din viaţă mi-a fost anihilată, amputată de lipsuri materiale: sărăcie, mediu social, condiţie de marginal (refugiat); de cealaltă jumătate de viaţă m-am ocupat eu însumi, eu mi-am stricat-o, interzicându-mi acele plăceri care m-ar fi făcut vulnerabil în faţa Balaurului politico-poliţist: Securitatea.           Din acest motiv nu am avut maşină (automobil) – sărac eram, dar ce nu făcea românul sărac, pentru a avea maşină? Ei bine, eu m-am. Abţinut (şi nu a fost din cale-afară de greu): o maşină făcea să se multiplice cu 10 (numai?) pericolul de a. avea o întâlnire (cu totul şi cu totul întâmplătoare) cu un tractor d-al nostru, dân popor;           Din acest motiv m-am abţinut de la băutură. Încă o dată: sărăcia nu m-ar fi împiedecat deloc să beau – aş fi făcut ca ceilalţi: aş fi luat bani de la Fondul Literar şi i-aş fi pişat la closetul restaurantului Casei Scriitorilor. Însă n-am vrut să ofer Securităţii şi acest ciomag cu care să mă altoiască: ştiam, vedeam înjur: băutura îl face pe om vulnerabil, slab, fragil, şantaj abil – eu îmi închipuiam că am alte „chestii” de făcut în viaţă, deci trebuia să renunţ la plăcerile obşteşti. Nu eram un abstinent, la o lună ori la un trimestru mi se întâmpla să fac un chef straşnic. Atunci – într-un timp dat – beam cantităţi infinit mai importante decât colegii de pahar, dar spre deosebire de ei, eu făceam o beţie simpatică, veselă, sentimentală (dar nebăloasă) şi, din câte aflam după aceea, nu făceam nici scandal, nici mă dedam nici la vitejii de-ale lui Ţepeneag, nici la. Ofense (acelea erau rezervate stării de trezie.);

            Vineri 26 iulie 2002 am primit de la Vasile Paraschiv o scrisoare expediată din Ploieşti la 22 iulie. Alături, o listă: nume de ticăloşi securişti care l-au chinuit vreme de 30 ani – şi înainte de decembrie 89, dar şi după – până în momentul de faţă. Listă pe care, cu certitudine, Vasile Paraschiv a adresat-o multor instanţe (ultima oară chiar în 22 iulie 2002 – vezi scrisoarea) şi în curând va fi depusă la şi mai multe -tradusă în limbi de circulaţie, va ajunge exact acolo unde îi doare pe securiştii care, în continuare, fac legea lor de tâlhari de drumul mare şi, vorba lui Vasile Paraschiv, după ce au combătut capitalismul, au devenit cei mai rapaci, cei mai neruşinaţi, cei mai nesimţiţi şi mai jegoşi-puturoşi dintre capitalişti.           I-am cerut expeditorului încuviinţarea să reproduc, atât scrisoarea, cât şi „Lista (lui Paraschiv)”. Mi-am îngăduit neînsemnate (şi necesare suprimări – marcate) şi subliniera numelor şi a faptelor ticăloşilor. O astfel de „Listă” (şi eu am, tot de vreo 30 ani, Lista mea, cu ticăloşii pe care îi neuit şi pe care îi tot scriu) nu are nevoie de prezentare, nici de comentarii. Ea este o mărturie – în sensul cel mai adevărat, mai autentic al cuvântului. Cu astfel de mărturii-liste se va scrie cândva istoria noastră sub ocupaţie sovietică şi sub ocupaţie [comunistă] românească (aici am citat din scrisoarea mea din ianuarie 1977 adresată lui Pavel Kohout şi Chartei 77 de la Praga).           Cel care va găsi neinteresantă, plicticoasă, repetitivă, stângace litania Listei lui Paraschiv – să nu o citească.           Nu o merită.           Nota: Textul lui Vasile Paraschiv – atât scrisoarea propriu-zisă, „Lista ofiţerilor de securitate”, cât şi lista „Asasinilor morali” nu comportă sublinieri. Mi-am îngăduit să o fac eu: numele proprii ale securiştilor, miliţienilor, activiştilor, medicilor MAI: în caractere grase; faptele lor: în caractere italice; fapte deosebit de grave: în caractere gras+italic lată, mai întâi, scrisoarea: „([Ploieşti] 22 iulie 2002) „Dragă domnule Paul Goma „Când am primit scrisoarea dv. m-am bucurat foarte mult, dar nu m-am bucurat deloc, când am văzut absenţa dv. de la colocviul organizat de Academia Civică la Bucureşti la 29 mai 2002, cu ocazia comemorării a 25 ani de la mişcarea politică pentru apărarea omului în România (.) „înţeleg motivele absenţei dv. de la acest eveniment şi vă dau dreptate pentru că şi eu, la rândul meu, sunt tot atât de decepţionat şi deprimat de politica internă a regimului politic creat după revoluţie de dl. preşedinte Ion Iliescu, în România.           „Pentru ce am luptat şi am suferit noi atunci?           „Pentru ce au murit în Revoluţia Română din dec. 1989 cei peste o mie şi două sute de eroi?           „Pentru ca să aducem la cârma ţării în locul lui Ceauşescu un alt membru al CC alP. C. R., pe dl. Ion Iliescu? Pentru ca ofiţerii de securitate care înainte de revoluţie te-arfi omorât în beciurile securităţii sau în cel mai fericit caz te-arfi etichetat de „duşman al poporului” şi ţi-ar fi făcut dosar penal cerând justiţiei condamnarea ta la 15-20 ani de închisoare, dacă i-aifi spus (.) că economia capitalistă este superioară economiei socialiste – şi astăzi ei, ofiţerii de securitate sunt cei mai mari capitalişti din România, prosperi oameni de afaceri, cetăţeni liberi să călătorească unde vor în lume, să nu mai fie obligaţi şi ei să facă greva foamei pentru a obţine un paşaport, cum făcea marea majoritate a cetăţenilor români, când ei deţineau puterea în România?           „Şi ca să vă dau doar un singur exemplu concret – ele sunt însă de ordinul miilor sau al zecilor de mii – colonelul de securitate din Ploieşti Ion Niculae este astăzi patronul celei mai mari rafinării de petrol din Ploieşti, al Regiei Naţionale a Tutunului Românesc, al unei societăţi agricole „Interagro „ cu multe mii de ha. De pământ – adică cel mai mare moşier din România – şi al altor societăţi comerciale.           „Pentru asta am luptat noi şi pentru asta şi-au dat viaţa în revoluţie eroii poporului nostru? Pentru ca generalul de securitate Pleşiţă Nicolae şi ceilalţi colonei torţionari ai securităţii să-şi poată exprima în mod liber părerile la televizor, fără să-i considere nimeni bolnavi mintal, schizofrenici sau paranoici şi să-i interneze în spitalele de nebuni din România -pentru că au păreri diferite de ale regimului, aşa cum au făcut ei cu mine, înainte de revoluţiei „Pentru ca să ajungă parlamentari şi consilieri ai primului ministru şi ai şefului statului cu 36 de milioane de lei pe lună salariu şi cu televizoare (.) de peste 130 milioane lei bucata?           „Pentru ca să poată să se îmbogăţească mai repede şi mai uşor pe seama poporului român, ca să nu poată fi corupţi – cum spunea la televizor deputata de Prahova Paula Ivănescu – ca să-şi justifice salariile exagerat de mari pe care şi le-au fixat singuri, fără să le fie ruşine de poporul român care rabdă de foame, în timp ce un muncitor oarecare are un milion şi jumătate sau două pe lună, un doctor sau un profesor universitar cea 3-4 milioane, etc.?           „Pentru asta am luptat şi am suferit noi [?] Pentru ca hoţii, escrocii şi tâlharii să ne jefuiască ţara: 3-4 miliarde dolari furaţi din băncile româneşti, fără să se facă cercetări şi să se găsească vinovaţii, au fost trecuţi la datoria publică de către guvernul ţării, a spus la televizor analistul economic Ilie Şerbănescu, adică în contul poporului, ca să plătească el ce au furat comuniştii.           „Deputatul PSDR (azi PSD) Bivolaru a fost obligat de justiţie să restituie ţării cele 3 mii miliarde de lei furaţi.           „Ţărişoara noastră România a fost doborâtă la pământ de fiarele sălbatice comuniste şi acum mă uit neputincios la ea cum o devorează şi mă lamentez, strig în gura mare şi în toate părţile şi la toată lumea din România, dar nu mă aude (.) nimeni, eu singur nu pot face nimic.           „Cu câţiva ani în urmă a vizitat România Preşedintele Franţei Jacques Chirac. Atunci dumnealui a promis guvernului României şi şefului statului că Franţa va fi avocatul României pentru intrarea în NATO. Dacă aş avea posibilitatea, l-aş întreba pe dl. preşedinte al Franţei Jacques Chirac, [dacă] nu ar vrea să fie şi avocatul poporului român şi să intervină pe lângă guvernul României şi şeful statului dl. Ion Ilieseu, pentru ca dumnealor să ajungă prin dialog la un punct de vedere comun cu Vasile Paraschiv în ceea ce priveşte instituirea şi în România a statului de drept la fel ca în America şi Europa Occidentală, astfel ca toţi cetăţenii ţării, de la şeful statului şi până la ultimul om să dea socoteală în faţa justiţiei pentru crimele şi fărădelegile care le-au comis în activitatea lor de-a lungul celor 45 ani de dictatură comunistă din România.