George Sand scriitoare si feminista franceza

I.           Paris, Martie 1852           Partea de sud-est din Berri cuprinde, pe o porţiune de câţiva kilometri, un colţ de ţară nespus de pitoresc. Şoseaua principală care îl străbate, mergând de la Paris la Clermont, fiind mărginită de terenuri foarte mult locuite, drumeţului îi este greu să bănuiască frumuseţea poziţiilor împrejmuitoare. Dar cel care, căutând umbră şi linişte, s-ar înfunda pe una din potecile întortochiate ce se ivesc la fiecare pas, ar vedea în curând, desfăşurate în faţă-i peisaje fragede şi calme, livezi de un verde catifelat, pâraie melancolice, anini şi frasini mari, o adevărată natură candidă, pastorală. în zadar ar căuta în juru-i o casă de olane şi piatră. Abia se zăreşte o dâră de fum albăstrui care trădează vecinătatea unui acoperiş de stuf. La poalele unei coline se vede o bisericuţă cu acoperişul de ţiglă roasă, acoperită de muşchi. Câteva căsuţe disparate având fiecare grădina ei de zarzavaturi, un pârâiaş neastâmpărat, un cimitir şi un turn ruinat, iată ce se numeşte un burg prin partea locului. Nimic în lume nu se poate compara cu liniştea acestor crâmpeie de ţară, necunoscute.           Aici nu pătrund nici luxul, nici artele, nici mania savantă a cercetărilor şi nici monstrul cu o sută de braţe care se cheamă industrie. Revoluţiile nu s-au prea resimţit şi singurul război era acel dintre hughenoţi şi catolici, de care localnicii deabia îşi mai aminteau căci, ziceau ei, de atunci au trecut cel puţin două mii de ani.           Cea mai mare virtute a acestor cultivatori e nepăsarea lor în materie de antichităţi. Poţi să străbaţi locurile, să bei din fântânile lor, fără să te temi că va trebui să asculţi legenda de rigoare a trecutului.           Firea tăcută şi severă a ţăranului, e una din atracţiile acestor ţinuturi. Nimic nu-l mişcă, nimic nu-l surprinde, Apropierea ta nu-l va face nici să întoarcă puţin capul, iar dacă-l vei întreba despre drumul către oraş îţi va răspunde fără să se tulbure, zâmbind neîncrezător. Ţăranului din Berri i-e greu să priceapă cum poate cineva să pornească la drum fără să ştie ţinta.           Câinele casei abia îţi va face favoarea să latre, copiii se vor ascunde în dosul gardului, iar cel mai mic, neputându-i ajunge din urmă, se va trânti la pământ ţipând în gura mare.           Totuşi fiinţa cea mai nepăsătoare va fi boul alb, care tronează în mijlocul ogrăzii.           În afară de prima răceală faţă de noul venit, plugarul de pe aceste meleaguri e ospitalier şi bun ca şi împrejurimile parfumate care îl înconjoară.           O porţiune de pământ cuprinsă între două pâriiaşe îţi atrage atenţia prin vegetaţia ei abundentă şi sobră, care i-a atras denumirea de Valea Neagră. E populată de câteva colibe şi ferme foarte productive.           Ferma numită Grangeneuve e considerabilă, dar simplitatea aspectului ei nu alterează nimic din armonia întregului peisaj.           La picioarele acestor clădiri rustice, se plimbă pârâul Indre, înconjurat de stânjenei galbeni. Ziua de întâi Mai e sărbătoarea locuitorilor. La extremitatea văii se organizează una din acele petreceri câmpeneşti care adună laolaltă pe toţi cei de prin împrejurimi, începând cu subprefectul şi sfârşind cu fetişcana ce i-a călcat plastronul în ajun. Se mănâncă, se joacă, se bea pe iarbă verde, cu mai multă sau mai puţină poftă. Se văd toalete de mătase şi stambă, ghete de lac şi opinci, pălării de paie ca şi căciuli de oaie.           E o zi frumoasă pentru fete, un prilej de a consacra frumuseţi, şi multe doamne de salon se tem de rivalitatea ţărăncilor fragede din Valea Neagră.           În dimineaţa acestei zile, la Grangeneuve, într-o cameră în care mobilele demodate contrastau cu cele câteva obiecte de lux de curând instalate, o fată cam de şaisprezece ani, sta în faţa unei oglinzi învechite cu rama de bronz şters, făcând ultimele pregătiri pentru ziua cea mare. Athenais, unica moştenitoare a fermierului, era atât de drăgălaşă, că şi în rochiţa-i improvizată părea graţioasă şi naturală. Pe când îşi potrivea volanele de dantelă ale rochiei, mama ei, îngenunchiată în faţa uşii, cu mânecile suflecate, pregătea într-un vas mare un fel de amestec de apă şi mălai. O duzină de mătuşi se înghesuiau în preajmă-i. O rază de soare se furişa prin uşa întredeschisă pe chipul fetei gătite, micuţă şi plăcute, care se deosebea atât de mult de mama scundă, cu faţa înăsprită şi îmbrăcămintea de rând.           La cealaltă extremitate a camerei, lungit pe-o canapea, un tânăr admira pe Athenaâs, fără să rostească o vorbă. Dar chipul lui nu exprima voia bună ce puteai să citeşti în privirile fetei. Din când în când un zâmbet de ironie şi milă îi flutura pe buze. D-l Shery, sau mai bine zis moş Shery, cum îl numeau ţăranii de pe vremea când era ca ei, îşi încălzea picioarele la focul din cămin, care arde prin partea locului în toate anotimpurile.           Era un om de ispravă acest Shery, în puteri încă, îmbrăcat după cum era obiceiul, în surtuc înflorat. Bătrânul purta coadă, rămăşiţă preţioasă a vremurilor trecute. Berri suferind mai puţin ca celelalte localităţi influenţa civilizaţiei, moda se mai păstra printre locuitorii cu bună stare. Domnul Shery a păstrat-o cu toate mofturile Athenalsei şi era poate singura voie pe care bunul tată nu i-a satisfăcut-o.           — Haide, mamă! zise Athenaâs potrivindu-şi agrafa de aur a cordonului. N-ai mai terminat cu răţuştele? Nici nu te-ai îmbrăcat… Când o să mai plecăm?           Răbdare, mititico! răspunse mama. Am destulă vreme să mă îmbrac. Nu-mi trebuie atât cât îţi trebuie ţie, fata mea. Nu mai sunt tânără, cu toate că pe atunci n-aveam nici timpul, nici putinţa să mă gătesc. Hei, nu-mi petreceam două ceasuri dinaintea oglinzii!           Mamă, îmi faci mustrări? zise fata morocănoasă.           Nu, draga mamei. Petreci, fă-te frumoasă; tu ai avere; bucură-te de munca părinţilor tăi. Noi suntem prea bătrâni, să mai putem petrece… Şi-apoi când te-ai deprins ca mine, nu te mai schimbi. Aş putea prea bine să pun o slugă să facă treaba, dar nu sunt liniştită până nu orânduiesc cu mâna mea. Tu, însă, fii cucoană, fiica mea, pentru asta ai fost crescută. Tatăl tău o vrea. Tu nu eşti de nasul unui căruţaş; bărbatul care te-o lua, trebuie să-ţi găsească mâna albă şi moale.

            I.           CELE TREI PIINI.           Tatăl meu încredinţându-mi o misiune foarte delicată, am pornit către sfârşitul lui mai 1788 spre castelul d'Ionis, situat la zece leghe depărtare, între Angers şi Saumur.           Aveam douăzeci şi doi de ani şi exersam deja profesia de avocat, pentru care nu prea simţeam aplecare, deşi nici studiul afacerilor, nici al cuvintelor nu-mi păruseră dificile. La vârsta mea chiar, nu eram considerat fără talent; şi talentul tatălui meu, avocat renumit în localitatea sa, îmi asigura pentru viitor o strălucită clientelă, numai să fac ceva eforturi pentru a fi demn să-l înlocuiesc. Dar eu aş fi preferat literele, o viaţă mai visătoare, o întrebuinţare mai independentă şi mai personală a facultăţilor mele, o responsabilitate mai puţin supusă pasiunilor şi intereselor altora.           Cum familia mea trăia în bunăstare şi cum eram fiu unic, foarte alintat şi foarte îndrăgit, aş fi putut alege această carieră, dar l-aş fi îndurerat pe tatăl meu, care era mândru de priceperea sa în a mă dirija pe drumul ce mi-l deschisese înainte; şi îl iubeam prea mult, încât nu puteam să aşez deasupra dorinţelor sale instinctele mele.           A fost o seară minunată cea în care sfârşeam plimbarea pe cal, după ce străbătusem codrii ce înconjoară vechiul şi magnificul castel d'Ionis. Urcam spre castel, îmbrăcat în cavaler cu o anume căutare şi însoţit de un servitor de care nu aveam deloc nevoie, dar pe care mama avusese inocenta vanitate să mi-l dea pentru circumstanţă, vrând ca fiul ei să se prezinte convenabil la una dintre persoanele cele mai strălucitoare din clientela noastră.           Noaptea era luminată de focul blând al stelelor mari şi molatice. Puţină ceaţă voala strălucirea miriadelor de astre care clipesc ca nişte ochi arzători în timpul nopţilor luminoase şi răcoroase. Cea de acum oferea un adevărat cer de vară, destul de pur pentru a nu înfricoşa prin nemărginita lui bogăţie. Era, daţi-mi voie să vorbesc aşa, unul dintre acele îmbietoare ceruri care vă permit să vă gândiţi încă la pământ, să admiraţi liniile vaporoase ale acestor strimte orizonturi, să respiraţi fără dispreţ atmosfera sa de flori "şi de ierburi; în sfârşit, să gândeşti că eşti ceva în imensitate şi să uiţi că nu eşti decât atom în infinit.           Pe măsură ce ne apropiam de parcul seniorial, parfumurile sălbatice de pădure se impregnau în mirosul liliacului şi acaciei, care îşi aplecau capetele înflorite deasupra zidului înconjurător. In eurând, traversând boschetele, văzui strălucind ferestrele castelului, în spate cu perdelele de moar violet, întretăiate de încrucişări de braţe arhitecturale. Era un magnific castel din Renaştere, o capodoperă de gust amestecat cu capriciu, una din acele locuinţe undo te simţi impresionat prin nu ştiu ce ingenios, elegant şi îndrăzneţ care, din imaginaţia arhitectului, pare a trece în. A noastră, domi'nând-o şi ridicând-o deasupra obişnuinţelor şi preocupărilor lumii pozitive.           Mărturisesc că inima îmi bătea foarte tare spunându-mi numele în faţa lacheului însărcinat să mă anunţe. Nu o văzusem niciodată pe doamna d'lonis. Ea trecea drept cea mai frumoasă femeie din ţinut; avea douăzeci şi doi de ani, un soţ care nu era nici frumos, nici amabil şi care o neglija pentru călătoriile sale. Scrisul său era încântător şi ea găsea mijlocul de a arăta nu numai mult simţ, dar şi mult spirit în scrisorile sale de afaceri. Era, apoi, un foarte nobil caracter. Iată tot ce ştiam despre ea şi era destul pentru a-mi fi teamă să nu apar stângaci şi provincial.           Trebuie să fi fost foarte palid intrând în salon. De aceea prima mea impresie a fost ca o uşurare când mă trezii în prezenţa a doua doamne bă-trâne şi grase, foarte urâte, dintre care una, doamna contesă văduvă d'lonis, mă anunţă că nora sa era la una din prietenele sale din împrejurimi şi ca nu se întorcea decât probabil a doua zi dimineaţă.           Sunteţi totuşi binevenit, adăugă această matroană, noi avem multă prietenie şi recunoştinţă pentru tatăl dv. şi se pare că vom avea mare nevoie de sfaturile sale, pe care sunteţi fără îndoială gata să ni le transmiteţi.           Vin din partea sa pentru a o sfătui în afaceri pe doamna d'lonis.           Contesa d'lonis se ocupă de afaceri, într-adevăr, reluă contesa văduvă ca pentru a mă avertiza de o confuzie. Ea se pricepe, are un cap bun şi, în absenţa fiului meu, care este la Viena, ea urmăreşte acest supărător şi interminabil proces. Nu trebuie să contaţi pe mine pentru a o înlocui, căci eu nu mă pricep deloc şi tot ce pot să fac este să vă reţin până la întoarcerea contesei, oferindu-vă o cină şi un pat bun.           Spunând acestea, bătrâna doamnă care, în ciuda acestei lungi cuvântări, părea o femeie destul de cumsecade, sună şi dădu ordine pentru instalarea mea. Eu refuzai să mănânc luându-mi toate măsurile de precauţie pe drum şi ştiind că nu e nimic mai jenant decât să mănânci singur, sub ochii unor oameni cărora le eşti complet necunoscut.           Cum tatăl meu îmi dăduse mai multe zile ca să mă achit de misiune, nu aveam nimic mai bun de făcut decât să aştept pe frumoasa noastră clienta şi eram faţă de ea şi familia sa un trimis destul de util pentru a avea dreptul la o cordială ospitalitate. Eu nu m-am lăsat deci rugat pentru a rămâne, deşi era un han foarte confortabil în apropiere, unde oamenii de felul meu mergeau în mod obişnuit să aştepte momentul întâlnirii cu oamenii de bună calitate. Aşa era încă limbajul provinciilor la acea epocă şi trebuia să apreciezi termenii şi valoarea lor pentru a sta pe locul tău, fără grosolănie şi fără impertinenţă, în relaţiile cu lumea. Burghez şi filosof (nu se spunea încă democrat), eu nu eram deloc convins de superioritatea morală a nobilimii. Şi, deşi ea se pretindea iubitoare de filozofie, ştiam că trebuiau menajate susceptibilităţile sale de etichetă, că trebuie să le respecţi pentru a fi respectat tu însuţi.

PARTEA ÎNTÂIA.           Într-o seară de toamnă, ploioasă şi rece, în fundul unui mic castel din Brie, trei persoane visătoare priveau cu un aer plin de gravitate cum ard tăciunii căminului şi cum se mişcă încet limbile pendulei. Doi dintre aceşti locatari tăcuţi, păreau că se abandonează fără nici o împotrivire plictiselii vagi care îi apăsa; dar al treilea dădea semne de răzvrătire manifestă; se agita pe scaun, îşi reţinea pe jumătate câte un căscat melancolic şi izbea cu vătraiul buştenii care scânteiau, cu intenţia vădită de a lupta împotriva duşmanului comun.           Acest personaj, mult mai în vârstă decât ceilalţi doi, era stăpânul casei, colonelul Delmare, bătrân ostaş în retragere, om altădată chipeş, dar acum îndesat, cu fruntea pleşuvă, cu mustaţa căruntă şi privirea aprigă; straşnic stăpân în faţa căruia tremurau toţi – soţia, servitorii, caii şi câinii. În cele din urmă, vădit enervat că nu ştia cum să rupă tăcerea, se ridică de pe scaun şi începu să păşească greoi de-a lungul salonului, fără să piardă nici o clipă băţoşenia care stă bine tuturor mişcărilor unul vechi militar, proptindu-şi mâinile în şolduri şi întorcându-se dintr-o bucată, cu acea eternă satisfacţie de sine însuşi care caracterizează omul de paradă şi ofiţerul model.           Dar zilele de strălucire, când locotenentul Delmare respira triumful odată cu aerul taberelor, trecuseră; ofiţerul superior în retragere, acum uitat de patria ingrată, se vedea condamnat să suporte toate consecinţele căsniciei. Era soţul unei femei tinere şi drăguţe, proprietarul unui mic şi confortabil castel cu tot felul de acareturi şi, mai mult decât atât, un industriaş norocos în speculaţiile lui. Cu toate acestea, colonelul era prost dispus şi mai ales în scara aceea; căci timpul era umed şi colonelul suferea de reumatism.           Măsura cu gravitate vechiul său salon mobilat după gustul lui Ludovic al XV-lea, oprindu-se când în faţa unei uşi străjuite de amoraşi goi, pictaţi în frescă, ce înlănţuiau cu ghirlande de flori ciute foarte manierate şi mistreţi de treabă, când în faţa unui panou supraîncărcat de sculpturi ascetice şi chinuite, cărora ochiul s-ar fi ostenit zadarnic să le urmărească întortochiatele capricii şi încolăcirile fără sfârşit. Dar aceste vagi şi trecătoare distracţii nu-l împiedicau pe colonel ca la fiecare tur al plimbării sale, să nu arunce o privire lucidă şi pătrunzătoare asuprii celor doi tovarăşi ai serii sale tăcute, plimbând de la unui la celălalt un ochi atent, care de trei ani de zile păzea cu mare grijă o comoară delicată şi graţioasă – soţia sa.           Căci soţia sa avea nouăsprezece ani şi dacă aţi fi văzut-o cufundată sub consola acelui vast cămin de marmoră albă încrustată cu aramă aurită, dacă aţi fi văzut-o, atât de gingaşă, atât de palidă şi atât de tristă, cu cotul sprijinit pe genunchi, foarte tânără în mijlocul acestui cadru străvechi, alături de acest soţ bătrân, asemenea unui boboc de floare abia apărut pe care îl pui să se deschidă într-un vas gotic, aţi fi deplâns pe soţia colonelului Delmare şi poate pe colonel mai mult decât pe ea.           Al treilea ocupant al acestei case izolate era aşezat în aceeaşi nişă a căminului, la cealaltă extremitate a buşteanului aprins. Era un om în toată puterea şi în floarea tinereţii, ai cărui obraji sănătoşi, păr bogat de un blond strălucitor şi favoriţi stufoşi, contrastau cu părul cărunt, faţa veştedă şi aspra fizionomie a gazdei; dar şi cel mai puţin artist dintre oameni ar fi preferat expresia aspră şi severă a domnului Delmare, trăsăturilor de o searbădă regularitate ale tânărului. Figura umflată, gravată în relief pe placa de tablă din fundul căminului, era poate mai puţin monotonă, cu privirea sa mereu fixată asupra tăciunilor aprinşi, decât era, în aceeaşi contemplaţie, personajul purpuriu şi blond al acestei povestiri.           În ce priveşte restul, vigoarea dezinvoltă a formelor sale, conturul net ai sprâncenelor brune, albul neted şi luminos al frunţii, calmul ochilor limpezi, frumuseţea mâinilor, până şi eleganţa riguroasă a costumului său de vânătoare, l-ar fi făcut să treacă drept un foarte frumos cavaler în ochii oricărei femei care în dragoste ar fi avut gusturile zise filosofice ale unui alt secol. Dar poate tânăra şi sfioasa soţie a domnului Delmare nu examinase niciodată un bărbat cu privirea; poate că între această femeie firavă şi bolnăvicioasă şi acest bărbat care dormea bine şi mânca bine, nu exista nici o simpatie. Este sigur că argusul conjugal şi-a obosit ochiul lui de vultur fără a surprinde o privire, un suflu, o tresărire, între aceste fiinţe atât de diferite.           Atunci, foarte sigur de a nu avea nici măcar un motiv de gelozie care să-l preocupe, recăzu într-o tristeţe şi mai adâncă decât înainte şi brusc, îşi vârî mâinile până în fundul buzunarelor.           Singura fiinţă fericită şi afectuoasă din acest grup, era un frumos caine de vânătoare din rasa grifonilor mari, care îşi întinsese capul pe genunchii bărbatului care sta jos. Era remarcabil prin corpul său lung, încheieturile robuste şi păroase, botul ascuţit ca al unei vulpi şi faţa vioaie. Năpădită de un păr încâlcit, prin care doi ochi mari şi galbeni străluceau ca două topaze. Aceşti ochi de copoi, atât de sângeroşi şi întunecaţi în ardoarea vânătoarei, aveau atunci o expresie de tristeţe şi de duioşie inefabilă; iar când stăpânul, obiect al acestei iubiri instinctive, câteodată atât de superioară afecţiunilor calculate ale omului, îşi plimba degetele prin părul argintiu al frumosului grifon, ochii animalului scânteiau de plăcere, în timp ce coada lui lungă mătura vatra în cadenţă şi răspândea cenuşa pe marchetăria parchetului.      Exista poate ceva dintr-un tablou de Rembrandt în această scenă de interior luminată doar pe jumătate de flacăra căminului. Lumini albe şi fugare inundau la intervale apartamentul şi figurile, apoi, trecând la tonul roşu al jăratecului, se stingeau treptat; vasta sală se întuneca atunci în aceeaşi măsură. La fiecare tur al plimbării sale, domnul Delmare, trecând prin faţa focului, apărea ca o umbră şi se pierdea numaidecât în misterioasele profunzimi ale salonului. Unele şuviţe de aurării ţâşneau ici colo în lumină pe ramele ovale încărcate de coroane, de medalioane şi de panglici de lemn, pe mobilele placate cu abanos şi cu aramă, pină şi pe cornişele ştirbite ale lemnăriei.

            Domnişoarei Jacques „Draga mea Therese, pentru că-mi îngădui să-ţi spun pe nume, află o veste importantă pentru lumea celor cu har, cum spune amicul Bernard. Ei, dar văd că har rimează cu Bernard! In rest, ceea ce-ţi voi spune nu rimează cu nimic.           Închipuieşte-ţi că ieri, după ce te-am sâcâit cu vizita mea, mă întorc acasă şi dau peste un „miiord englez”… Sau poate că nu e milord; dar este cu siguranţă un englez, care îmi spune într-o franceză aproximativă: Sunteţi pictor?           Yes, milord. Pictaţi chipul?           Yes, milord. Şi mâinile?           Yes, milord; şi picioarele. Bune?           Foarte bune!           Ah! Sunt convins!… Ei bine, vreţi să faceţi portretul de la mine?           De la dumneavoastră? De ce nu?           Acest «de ce nu» fu rostit cu atâta inocenţă, încât am încetat să-l mai consider un prost, cu atât mai mult cu cât acest fiu al Albionului este un bărbat superb. Capul unui Antonius pe umerii… Unui englez; tipul grecesc din epoca clasică – aşezat pe un bust cam ciudat îmbrăcat şi purtând o cravată după fashion-ul britanic.           Pe legea mea, i-am spus, sunteţi un model frumos, cu siguranţă şi mi-ar plăcea să-mi pozaţi pentru un studiu; dar nu să vă fac portretul. De ce?           Pentru că nu sunt portretist.           Ah! În Franţa plătiţi impozit pentru a vă îndeletnici cu o anumită specialitate în artă?           Nu; însă publicul nu ne permite să le cumulăm. El vrea să ştie ce etichetă să ne pună, mai ales atunci când sunt foarte tineri; iar dacă aş avea – eu, care vă vorbesc şi care sunt foarte tânăr ghinionul să vă fac un portret reuşit, la următoarea expoziţie n-aş mai putea avea succes decât cu portrete; iar dacă v-aş face un portret mediocru mi s-ar interzice să mai încerc vreodată să fac altceva, s-ar decreta că n-am calităţile cerute de meserie şi că am fost un înfumurat aruncându-mă în această aventură. I-am înşirat englezului meu multe alte năzbâtii – nu ţi le mai spun aici – care lau făcut să caşte ochii; apoi a început să râdă şi am văzut clar că argumentele mele îi provocau cel mai adânc dispreţ pentru Franţa, dacă nu pentru prietenul dumitale devotat.           Să vorbim deschis, îmi spuse el. Nu-ţi place să pictezi portrete.           Se poate?! Drept cine mă luaţi? Spuneţi mai bine că încă nu îndrăznesc să fac portrete, că n-aş şti să fac, având în vedere că: ori e o specialitate care le exclude pe celelalte, ori e perfecţiunea, cum s-ar spune, încununarea talentului. Unii pictori care nu se pricep la compoziţie pot copia un model cu fidelitate şi artă. Pentru ei, succesul e garantat, mai ales dacă ştiu cât de cât să prezinte modelul în lumina sa cea mai favorabilă, să-l îmbrace şi după cum îi vine bine şi după ultima modă; dar atunci când nu eşti decât un biet pictor de scene istorice, îcepător şi pe deasupra şi contestat, aşa cum am eu onoarea să fiu, nu te poţi întrece cu profesioniştii, mărturisesc că n-am studiat niciodată cu conştiinciozitate cutele unui frac sau particularităţile unei fizionomii. Eu sunt un nefericit inventator de atitudini, de tipuri şi de expresii, care trebuie toate să se alieze ideii mele, visului meu, dacă vreţi. Permiteţi-mi să vă costumez după cum îmi place şi să vă încadrez în compoziţia ce mi-o dictează fantezia… Dar ascultaţi-mă bine, portretul n-ar mai valora atunci nici doi bani, pentru că n-aţi mai fi dumneavoastră. Nu l-aţi putea dărui iubitei şi cu atât mai puţin soţiei. Nici una, nici cealaltă nu v-ar recunoaşte. Aşadar, nu-mi cereţi acum ceea ce voi putea totuşi să fac într-o bună zi, dacă din întâmplare devin Rubens sau Tiţian, pentru că atunci voi şti să rămân un poet şi un creator, cuprinzând fără strădanii şi fără teamă puternica şi măreaţa realitate. Din păcate, nu prea am şanse să devin altceva decât un nebun sau un prost. Citiţi articolele domnilor Cutare şi Cutare, care sunt de această părere. Iţi dai seama, desigur, Therese, că nu i-am spus englezului meu nimic din ceea ce-ţi înşir aici: întotdeauna eşti tentat să-ţi înfloreşti propriile vorbe; dar din tot ce i-am spus pentru a mă scuza că nu sunt portretist, nimic nu mi-a fost mai de folos decât aceste cuvinte: «De ce nu vă adresaţi domnişoarei Jacques?» El făcu de trei ori Ah! Apoi îmi ceru adresa dumitale şi plecă fără a mai spune un cuvânt, lăsându-mă foarte stânjenit şi foarte enervat că nu-mi putusem încheia dizertaţia despre portret; căci, draga mea Therese, dacă acest englez caraghios vine azi la dumneata, după cum îl cred în stare şi îţi zice şi el tot ce îţi scriu acum, adică tot ceea ce nu i-am spus, despre pictorii de duzină şi despre marii maeştri, ce vei crede dumneata despre ingratul de mine?! Că te aşez printre cei dintâi şi că te consider în stare doar de portrete «frumoase», pe gustul tuturor? Ah, draga mea prietenă, dacă ai fi auzit tot ce i-am spus despre dumneata după ce a plecat! Ştii bine doar că pentru mine nu eşti domnişoara Jacques care pictează portrete reuşite, foarte la modă, ci un bărbat superior care s-a deghizat în femeie şi care, fără să fi pictat în viaţa lui un nud, ghiceşte şi ştie să te facă să ghiceşti trupul întreg şi sufletul întreg doar printr-un bust, după maniera marilor sculptori ai antichităţii şi marilor pictori ai Renaşterii. Dar mă opresc aici; nu-ţi face plăcere ca oamenii să-şi spună părerea despre dumneata. Te prefaci că iei toate acestea drept complimente. Eşti atât de orgolioasă, Therese!           Astăzi sunt profund melancolic şi nu ştiu de ce. Am mâncat tare prost… N-am mâncat niciodată atât de prost ca acum, de când am bucătăreasă. Şi apoi, nu se mai găseşte tutun bun. Regia te otrăveşte. Şi pe urmă, mi-au fost aduse nişte cizme noi, care nu-mi vin bine… Şi apoi, plouă… Şi apoi şi apoi… Dar parcă mai ştiu eu? De la o vreme, zilele îmi par lungi cât cele de post, nu ţi se pare? Nu, dumitale nu ţi se pare. Dumneata nu cunoşti această stare, plăcerea care plictiseşte, plictiseala care îmbată, suferinţa fără nume despre care îţi vorbeam într-o seară, în salonaşul liliachiu unde aş dori să mă aflu acum: căci e o lumină îngrozitoare pentru pictat şi neputând picta, miar plăcea să te plictisesc cu conversaţia mea.

PREFAŢĂ.           Rareori se întâmplă ca o operă de artă să provoace unele animozităţi fără ca să suscite pe de altă parte unele simpatii şi dacă, mult timp după aceste manifestări de blam şi de bunăvoinţă, autorul, maturizat prin reflecţie şi trecerea anilor, vrea să-şi retuşeze opera, riscă să displacă atât celor care l-au condamnat, cât şi celor care l-au apărat: unora, pentru că nu merge atât de departe în corecturile sale pe cât permite sistemul lor; altora, pentru că elimină uneori tocmai ceea ce ei preferaseră. Intre aceste două stavile, autorul trebuie să acţioneze aşa cum îi dictează conştiinţa, fără să caute să-şi îmblânzească adversarii, nici să-şi păstreze apărătorii.           Deşi unele critici ale Leliei au îmbrăcat un ton de declamaţie şi de amărăciune singulare, eu le-am acceptat pe toate ca fiind sincere şi pornind de la inimile cele mai virtuoase. Din acest punct de vedere, am avut posibilitatea să mă bucur şi să cred că îi judecasem greşit pe oamenii timpului meu, contemplându-i de-a lungul unui dureros scepticism. Atâta indignare atesta desigur din partea jurnaliştilor cea mai înaltă moralitate, alăturate celei mai religioase filantropii. Mărturisesc totuşi, spre ruşinea mea, că dacă m-am vindecat de boala îndoielii, acest lucru nu se datorează nicidecum acestei consideraţii pe care le-o datorez.           Sper că nu mi se va atribui intenţia de a vrea să dezarmez austeritatea unei critici atât de violente; nu mi se va atribui nici aceea de a vrea să intru în discuţie cu ultimii campioni ai credinţei catolice; asemenea întreprinderi sunt peste puterile mele. Lélia a fost şi rămâne în concepţia mea o încercare poetică, un roman fantastic în care personajele nu sunt nici cu totul reale, cum au dorit amatorii exclusivi de analiză de moravuri, nici cu totul alegorice, cum au socotit câteva spirite sintetice, dar în care ele reprezintă flecare o fracţiune din gândirea filosofică a secolului al XIX-lea: Pulheria, epicureismul moştenitor al sofismelor secolului trecut; Sténio, entuziasmul şi slăbiciunea unui timp în care inteligenţa se ridică foarte sus, antrenată de imaginaţie, şi cade foarte jos, zdrobită de o realitate lipsită de poezie şi de măreţie; Magnus, rămăşiţele unui cler corupt sau abrutizat. Şi la fel şi cu ceilalţi. În ceea ce o priveşte pe Lélia, trebuie să recunosc că această figură mi-a apărut de-a lungul unei ficţiuni mai impresionante decât cele care o înconjură. Îmi amintesc de a mă fi complăcut să fac din ea mai degrabă personificarea decât avocatul spritualismului acestor timpuri; spiritualism care nu mai e la om în starea de virtute, întrucât el a încetat să mai creadă în dogma care i-l prescria, dar care rămâne şi care va rămâne pentru totdeauna, la naţiunile luminate, în starea de nevoie şi de aspiraţie sublimă, deoarece este însăşi esenţa minţilor elevate.           Această predilecţie pentru personajul mândru şi suferind care este Lélia m-a făcut să comit o gravă eroare din punctul de vedere al artei: aceea de a-i da o viaţă totuşi imposibilă, şi care, datorită semirealităţii celorlalte personaje, pare de o şocantă realitate, tot urmărind să fie abstractă şi simbolică. Acesta nu este singurul defect al lucrării, care m-a frapat atunci când, după ce am uitat de ea ani de zile, am recitit-o la rece. Trenmor mi s-a părut conceput vag şi, prin urmare, ratat în ceea ce priveşte realizarea sa. Deznodământul, precum şi numeroase detalii de stil, multe lungimi şi declamaţii m-au şocat, întrucât păcătuiau împotriva bunul gust. Am simţit nevoia să corectez, în funcţie de ideile mele artistice, toate acele părţi esenţialmente defectuoase. E un drept pe care cititorii mei, binevoitori sau ostili, nu puteau să mi-l conteste.           Dar dacă, în calitate de artist, m-am folosit de dreptul meu asupra formei operei mele, aceasta nu înseamnă că, în calitate de om, am putut să mi-l arog şi pe acela de a-mi altera fondul ideilor pe care le-am emis în această carte, deşi ideile mele au suferit mari răsturnări de la data la care am scris-o. Acest aspect ridică o chestiune gravă şi fără de care nu mi-aş fi luat sarcina puerilă de a scrie o prefaţă în fruntea acestei de a doua ediţii. După ce vor fi examinat această chestiune, spiritele serioase mă vor ierta că le-am vorbit despre mine un moment.           În epoca în care trăim, elementele unei noi unităţi sociale şi religioase plutesc, risipite într-un mare conflict de eforturi şi de voinţe, al căror scop începe să fie înţeles şi legătura dintre ele să fie făurită doar de câteva spirite superioare; şi încă acestea n-au ajuns dintr-o dată la speranţa care le susţine acum. Credinţa lor a trecut prin mii de încercări; a scăpat de mii de pericole; a învins mii de suferinţe; s-a aflat în luptă cu toate elementele de disoluţie în mijlocul cărora a luat naştere; ba chiar şi astăzi, combătută şi dată înapoi de egoism, de corupţia şi cupiditatea vremurilor, ea suferă o soartă de martir şi iese încet din mijlocul ruinelor care se silesc s-o îngroape. Dacă marile inteligenţe şi marile suflete ale acestui secol au avut de luptat cu astfel de încercări, cum de nu s-ar îndoi şi n-ar tremura fiinţe de o condiţie mai umilă şi mai puţin călite, străbătând această eră de ateism şi de disperare!      Când am auzit ridicându-se deasupra acestui infern de plângeri şi blesteme marile voci ale poeţilor noştri sceptic religioşi, sau religios sceptici – Goethe, Chateaubriand, Byron, Mickiewicz; expresii puternice şi sublime ale spaimei, ale plictisului şi ale durerii de care este lovită această generaţie, nu ne-am atribuit cu temei dreptul nostru de a ne răspândi plângerea, şi de a striga asemenea discipolilor lui Iisus: „Doamne, Doamne, pierim!” Câţi suntem cei care am apucat pana pentru a scrie despre rănile adânci de care sufletele noastre sunt atinse şi pentru a-i reproşa omenirii contemporane că nu ne-a clădit o Arcă, pe care să ne putem refugia la ceas de furtună? Mai presus de noi, nu avem chiar exemple printre poeţii care păreau mai legaţi de mişcarea îndrăzneaţă a secolului, prin culoarea energică a geniului lor? Nu scria oare Hugo pe frontispiciul celui mai frumos roman al său áíáă÷ç? Dumas nu trasa oare, în Antony, o frumoasă şi măreaţă figură a disperării? Joseph Delorme nu răspândea oare un cântec de profundă jale? Barbier nu arunca oare o privire sumbră asupra lumii, care nu-i apărea decât de-a lungul terorilor infernului dantesc? Iar noi ceilalţi, artişti neexperimentaţi care păşeam pe urmele lor, nu eram oare hrăniţi cu această mană amară, răspândită de ei pe deasupra deşertului oamenilor? Primele noastre încercări n-au fost oare nişte cânturi tânguitoare? N-am încercat noi oare să ne acordăm lira timidă la tonul lirei lor răsunătoare?