Alistair Maclean romancier scoțian de thrillere și povești de aventură populare

CAPITOLUL 1           Nu aveam nici o corespondenţă în dimineaţa aceea, dar asta nu constituia defel o surpriză. Nu primisem nici un fel de corespondenţa în cele trei săptămâni de când închiriasem micul apartament de birouri la etajul al doilea, în apropierea Străzii Oxford. Am închis uşa biroului de la intrare, o încăpere de doi metri şi jumătate, am ocolit masa şi scaunul care într-o zi ar putea fi ocupate de o secretară, dacă firma Cavell Investigations îşi va putea permite vreodată o asemenea extravaganţă, şi am deschis uşa pe care stătea scris „Cabinet particular”.           În spatele acelei uşi se afla biroul şefului firmei Cavell Investigations, Pierre Cavell. Eu, adică. Şef şi personal într-o singură persoana. Era o încăpere mai mare decât cea de la intrare, ştiu asta pentru ca o măsurasem, dar numai un tip exersat ar fi putut să-şi dea seama cu ochiul.           Nu sunt un răsfăţat, dar trebuie să recunosc că era un loc destul de sumbru. Pereţii ponosiţi aveau acea nuanţa palidă, de un gri spălăcit, ce trecea prin toate tonurile, de la albul gălbejit de la nivelul podelei, până la negrul decolorat, chiar sub tavan, a cărui realizare se datorează exclusiv ceţii londoneze şi multor ani de neglijenţa. Într-unul din pereţi, şi dând spre o curte îngustă şi murdara, era decupată o fereastră înalta şi îngustă, spălata pe dinăuntru, lângă care atârna un calendar împărţit pe luni. Duşumeaua era acoperită cu linoleum şi pe ea se afla un birou pătrat, la mâna a doua, un scaun rotativ pentru mine, un fotoliu capitonat cu piele pentru client, o ţoala uzată care să-i ferească picioarele de frig, un suport pentru pălării şi două fişete de metal verzui pentru dosare – ambele goale. Nimic altceva. Nu era loc pentru nimic altceva.           Tocmai mă lăsam să cad în scaunul rotativ când am auzit soneria din biroul de la intrare ţârâind de doua ori, apoi scârţâitul uşii. Pe uşa dinspre coridor scria „Sună şi intră” şi cineva tocmai asta făcuse. Sunase şi intrase. Am tras sertarul de sus, din stânga, al biroului, am scos nişte hârtii şi plicuri, le-am împrăştiat pe birou, am apăsat pe un buton care se afla lângă genunchiul meu, şi mă ridicasem în picioare când s-a auzit o bătaie în uşa.           Omul care a intrat era înalt, slab şi un bun cunoscător al revistei „Tailor and Cutter”. Purta o haină cu revere înguste peste un costum imaculat gri închis, croit după ultima modă italieneasca, iar în mâna stânga, vârâtă într-o mănuşă din piele de căprioară, ţinea cealaltă mănuşă, un melon negru, o geanta şi, peste încheietura, o umbrela neagră, bine înfăşurata, cu mâner de corn. Faţa lui era palidă, prelungă şi subţire; părul, negru şi rar, avea o cărare la mijloc, şi era bine periat pe spate; avea ochelari fără rame, un nas acvilin, iar deasupra buzei superioare, o linie subţire şi neagră, miniatura unei mustăţi aduse la o stare aproape imposibil de atins a perfecţiunii. Cred ca purta un micrometru asupra lui. După înfăţişare, puteai să juri că este un expert contabil din City – eu, cel puţin, aşa îl vedeam.           — Scuzaţi-mă că am intrat direct. Zâmbi scurt – cu trei dinţi de sus îmbrăcaţi în aur – apoi aruncă o privire peste umăr. Se pare că secretara dumneavoastră…           — Nu face nimic. Va rog să intraţi.           Şi felul lui de a vorbi era acela al unui contabil; controlat, precis, un picuţ exagerat în dicţie. Îmi dădu mâna şi gestul nu îl dezminţi – era iute, uşor şi nu trăda nimic.           — Da. Nu doriţi să luaţi loc, domnule Martin?           — Mulţumesc. Se aşeză cu grijă, foarte drept, cu picioarele lipite, cu geanta aranjată în echilibru pe genunchii strânşi şi privi în jur încet, observând totul, cu umbra unui surâs care nu-i arată dantura. Agenda dumneavoastră de lucru nu este… hm… Foarte încărcată în prezent, ce ziceţi, domnule Cavell?           Poate că nu era contabil, la urma urmei. De regulă, contabilii sunt politicoşi, manieraţi şi nu se grăbesc să te jignească inutil. Dar poate că nu era în apele lui. Cei care vin la un detectiv particular rareori sunt într-o dispoziţie firească.           — Starea aceasta o menţin pentru a-l păcăli pe inspectorul de la fisc, am explicat eu. Cu ce va pot fi de folos, domnule Martin?           — Dându-mi nişte informaţii despre dumneavoastră.           Nu mai zâmbea şi ochii nu-i mai rătăceau de colo-colo.           — Despre mine? Vocea îmi suna ascuţit, nu strident, era doar vocea cuiva care nu avusese nici un singur client pe tot parcursul celor trei săptămâni de când îşi deschisese biroul. Vă rog să intraţi în subiect, domnule Martin. Am treburi de făcut.           Chiar aşa şi era. Să-mi aprind pipa, să citesc ziarul de dimineaţă, lucruri de felul asta.           — Îmi pare rău, dar e ceva ce va priveşte. Mă gândesc la dumneavoastră pentru o misiune foarte delicată şi dificilă. Trebuie să mă asigur că sunteţi omul de care am nevoie. Cred că e rezonabil, nu?           — O misiune? L-am privit cercetător pe Henry Martin şi mi-a trecut prin minte că mi-ar fi foarte uşor să-mi devină antipatic.           — Eu nu execut misiuni, domnule Martin. Eu fac investigaţii.           — Desigur. Când există investigaţii de făcut. Tonul lui era prea neutru pentru a mă simţi ofensat. Poate că eu ar trebui să va dau nişte informaţii. Va rog să acceptaţi, pentru câteva minute, metoda mea de abordare a problemei, domnule Cavell. Pot să va asigur că n-o să va pară rău.           Îşi deschise geanta, extrase o mapă de piele, scoase de acolo o foaie de hârtie tare şi începu să citească, parafrazând diversele pasaje.           — Pierre Cavell. Născut la Lisieux, Calvados, din părinţi anglofrancezi. Tatăl – inginer constructor, John Cavell din Kingsclere, Hampshire, mama – Anne-Marie Lechamps din Lisieux. Mama de origine franco-belgiană. O soră, Liselle. Ambii părinţi şi sora morţi în atacul aerian asupra oraşului Rouen. În ultimii ani ai adolescenţei, paraşutat de şase ori în nordul Franţei, de unde revine de fiecare dată cu informaţii preţioase. Paraşutat în Normandia cu două zile înainte de Ziua Z. La sfârşitul războiului, recomandat pentru nu mai puţin de şase decoraţii – trei britanice, două franţuzeşti şi una belgiană.

            Capitolul 1           Vibraţia permanentă a celor patru motoare uriaşe făcea dinţii să clănţăne iar asaltul asupra timpanelor – de nesuportat. Nivelul decibelilor, aprecie Smith, trebuie să fi ajuns la cel dintr-o cazangerie, şi încă una în care se lucra pe rupte, iar frigul cumplit din avionul ticsit de aparatură părea de-a dreptul siberian. Prin comparaţie însă, o cazangerie în Siberia ar fi fost, totuşi, de preferat, reflectă el, fiindcă, în ciuda neajunsurilor ei, n-avea cum să se prăbuşească din văzduh şi nici să se izbească de vreun versant, ceea ce, în împrejurările de faţă, era destul de posibil, ba chiar foarte posibil, cu toate străduinţele pilotului bombardierului Lancaster de a evita o catastrofă. Smith renunţă să se mai uite în întunericul de dincolo de parbrizul ale cărui ştergătoare se luptau inutil cu ninsoarea, şi-şi întoarse privirea către bărbatul din stânga sa, aşezat pe locul căpitanului.           Locotenent-colonelul de aviaţie Cecil Carpenter se simţea în elementul său, mulţumit ca o stridie în cochilie. Comparaţia cu o cazangerie siberiană i-ar fi părut produsul unei minţi delirante. Pentru el, vibraţiile puternice erau, neîndoios, la fel de relaxante ca serviciile celui mai blând masor, zgomotul asurzitor al motoarelor, un bun somnifer, iar temperatura din jur, potrivită pentru un individ pasionat de lecturi uşoare. În faţa sa, pe o măsuţă pliantă, coborâtă din peretele lateral al cabinei, la o distanţă comodă pentru citit, se afla o carte. Din privirea fugară pe care o aruncă pe ilustraţia lugubră a copertei, înfăţişând un cuţit plin de sânge împlântat în spinarea unei june, ce părea a fi goală puşcă, Smith se lămuri că locotenent-colonelul nutrea un dispreţ superior faţă de romancierii contemporani mai serioşi. Carpenter întoarse o filă.           — Colosal, exclamă admirativ, trăgând adânc dintr-o pipă veche ce răspândea un miros de mirişte fumegândă. Pe cinstea mea, tipul ăsta ştie să scrie. Interzisă, fireşte! Tremayne dragă, i se adresă el tinerelului cu chip de copilandru de pe locul copilotului, deci nu ţi-o pot da până ce nu devii major. Tăcu, împrăştie fumul pentru a îmbunătăţi vizibilitatea, apoi îl fixă pe copilot cu un aer acuzator. Ofiţer de aviaţie Tremayne, iar ţi-ai luat mutra aia înfricoşată şi suferindă.           — Da, sir. Adică nu, sir.           — O manifestare a proastei stări de spirit a timpurilor noastre, zise Carpenter cu năduf. Multe nu mai au tinerii de azi, de pildă gustul pentru un tutun fin de pipă sau încrederea în comandanţii lor. Oftă adânc, lăsă grijuliu un semn în carte, ridică măsuţa şi se îndreptă în scaun. Aş zice că orice om are dreptul la puţin calm şi linişte în propriul aparat de zbor.           Deschise hubloul din dreptul său. O rafală de ninsoare pătrunse înăuntru, aducând cu ea uruitul brusc amplificat al motoarelor. Carpenter făcu o grimasă, scoase capul, acoperindu-şi ochii cu mâna dreaptă, înmănuşată. După cinci secunde, descurajat, strânse pleoapele, crispându-se ca de o durere intensă şi se retrase. Închise hubloul la loc, îşi scutură zăpada de pe părul roşu-flacără şi de pe mustaţa stil „ghidon”. Se întoarse spre Smith:           — Nu-i un fleac, domnule maior, să te pierzi noaptea, pe viscol, deasupra unei Europe în plin război.           — Iarăşi, sir? protestă Tremayne.           — Nimeni nu-i infailibil, copile.           Smith îi adresă un zâmbet politicos:           — Vreţi să spuneţi că nu ştiţi unde ne aflăm?           — De unde să ştiu? Carpenter se lasă mai jos în scaun, închise ochii pe jumătate şi căscă prelung. Sunt un simplu mânuitor de aparate. Avem un pilot specialist, pilotul are un radar, iar eu n-am încredere nici într-unul, nici într-altul.           — Ei, poftim! făcu Smith. Când te gândeşti ce gogoşi mi s-au turnat la Ministerul Aviaţiei! Mi-au zis că aţi zburat în vreo trei sute de misiuni şi că ştiţi continentul mai bine decât cunoaşte un şofer de taxi străzile Londrei.           — Cine ştie ce braşoave confecţionate de elemente duşmănoase care se zbat să nu capăt un post călduţ şi sigur într-un birou la Londra! Carpenter se uită la ceas. Te anunţ cu fix treizeci de minute înainte de paraşutarea în zonă. Îşi privi ceasul încă o dată şi se încruntă. Ofiţer de aviaţie Tremayne, grava dumitale neglijenţă în serviciu pune în pericol întreaga misiune.           — Sir?! Neliniştea de pe chipul lui Tremayne spori.           — Ar fi trebuit să am cafeaua gata, exact acum trei minute.           — Da, sir. Imediat, sir.           Smith zâmbi din nou, se ridică din poziţia incomodă în care stătuse, în spatele locurilor de pilot, şi străbătu fuselajul îndreptându-se spre coada Lancasterului – compartimentul sumbru şi îngheţat al bombardierului, adevărat cavou de fier, în care imaginea cazangeriei siberiene reveni şi mai stăruitor. Zgomotul deveni aproape insuportabil, iar frigul îl pătrundea până la oase; pereţii metalici, pe care se prelingea apa, nu făceau cu nimic mai dulce viaţa, după cum n-o făceau nici cele şase scaune de pânză, cu rame metalice, fixate de podea – culmea trăsnită a funcţionalităţii. Numai ideea de a introduce asemenea sadice instrumente de tortură în penitenciarele Maiestăţii Sale ar fi stârnit un val de indignare naţională!

            PROLOG           3 mai 1958           Dacă o cutie de lemn de trei pe unu optzeci, montată pe o remorcă cu patru roţi, se poate numi birou, atunci, la data respectivă, mă aflam în biroul meu. Stăteam acolo de patru ore, începeau să mă doară urechile din cauza căştilor, iar dinspre mlaştini şi mare începea să se lase întunericul. Dar de-ar fi trebuit să stau toată noaptea, asta aş fi făcut, aş fi stat acolo toată noaptea; căştile acelea erau cel mai important lucru din lume. Ele erau singura legătură rămasă între mine şi tot ce-mi era mai drag pe lumea asta.           Trecuseră trei ore de când Pete ar fi trebuit să ia legătura cu mine. Era într-o cursă lungă la nord de Barranquilla, dar o mai făcusem de nenumărate ori până atunci. Aveam trei avioane tip D. C. care erau vechi dar aveau motoare perfecte – pe măsura grijii permanente pe care le-o purtam. Pete era un pilot bun, Barry, un navigant excepţional, prognoza vremii în vestul Mării Caraibilor fusese bună şi era prea devreme pentru uragane în anotimpul acela.           Mi-era cu neputinţă să înţeleg de ce, de atâtea ceasuri nu apăruseră în eter. După toate socotelile, trebuiau să fi depăşit deja cel mai apropiat punct şi se îndreptau acum spre nord, înspre Tampa, destinaţia lor. Oare să nu fi respectat instrucţiunile mele de a trece prin Strâmtoarea Yucatan şi, în schimb, să fi zburat pe ruta directă pe deasupra Cubei? În perioada aceea, avioanelor care zburau pe deasupra Cubei sfâşiate de război li se puteau întâmpla tot felul de lucruri neplăcute. Nu părea probabil, şi, dacă mă gândeam la încărcătura pe care o duceau, părea chiar imposibil. Atunci când era vorba de riscuri, chiar şi de cele mai mici, Pete era mai prudent şi mai prevăzător decât mine.           În partea cealaltă, într-un colţ al biroului meu pe roţi, cânta încet un radio. Era un post de limbă engleză şi, a doua oară în seara aceea, un ghitarist din Sud cânta molcom despre moartea mamei sau soţiei sau iubitei sale – nu eram sigur a căreia dintre ele. Cântecul se numea „Trandafirul meu roşii a albit”. Roşul simboliza viaţa şi albul moartea. Roşu şi alb – culorile celor trei avioane ale firmei noastre – „Trans-Carib Air Charter”.           În birou nu erau cine ştie ce lucruri. O masă de lucru, două scaune, un dulap pentru dosare şi postul de emisie-recepţie, de tip „R. C. A.”, mare, alimentat de un cablu solid „T. R. S.”, care trecea prin orificiul din uşă şi şerpuia peste iarbă, noroi şi un colţ al pistei de aterizare până la principalele clădiri ale aeroportului. Şi mai era o oglindă pe care o agăţase pe un perete Elizabeth, singura dată când fusese aici, şi pe care n-apucasem s-o scot.           M-am privit în oglindă şi asta a fost o greşeală. Părul negru, sprâncenele negre, ochii de un albastru închis şi faţa albă, trasă şi încordată, îmi reaminteau îngrijorarea mea disperată. Ca şi cum aş mai fi avut nevoie să mi se aducă aminte. Am întors capul şi am privit afară pe fereastră.           Nici aşa nu era mai bine. Unicul avantaj consta în faptul că nu mă mai vedeam. Dar nici altceva nu puteam vedea. Chiar şi pe cea mai bună vreme, tot nu prea aveai ce vedea prin fereastra aceea. Doar cei şaisprezece kilometri de pământ gol, dezolant, de pământ mlăştinos, drept, care se întindea de la aeroportul Stanley Field până la Belize. În dimineaţa aceea, în Honduras începuse anotimpul ploios. Picăturile mărunte de ploaie şiroiau în valuri nesfârşite pe singura fâşie de geam, norii sfâşiaţi se buluceau, zdrenţuiţi şi grăbiţi, slobozind ploaia care cădea oblic în pământul arid şi aburind, transformând lumea de dincolo de fereastră într-un abis cenuşiu şi ceţos.           Am lansat din nou semnalul nostru de apel. Acelaşi rezultat ca şi după celelalte cinci sute de încercări. Am schimbat lungimea de undă ca să controlez dacă recepţia continua să funcţioneze normal; am auzit o succesiune de voci, paraziţi, cântece, muzică şi, atunci, am revenit din nou pe frecvenţa noastră.           Era cel mai important zbor pe care Compania „Trans-Caraib Air Charter” îl făcuse vreodată, iar eu trebuia să zac aici, în acest minuscul birou anexă, aşteptând la nesfârşit carburatorul de schimb care nu mai venea. Şi până nu-l primeam, „DC”-ul acela roşu şi alb, parcat la mai puţin de cincizeci de metri mai încolo, pe platforma din faţa hangarului, îmi era cam tot atât de folositor ca şi o pereche de ochelari de soare.           Din Barranquilla decolaseră. De asta eram sigur. Primisem primele ştiri cu trei zile în urmă, în ziua în care sosisem aici, şi telegrama cifrată nu menţionase nimic despre nici un fel de încurcătură. Totul era foarte secret, doar trei înalţi funcţionari aveau cunoştinţă despre această afacere. Compania Lloyd fusese de acord să-şi asume riscul – deşi cu una din cele mai mari prime de asigurare. Nici ştirile auzite la radio despre o tentativă de lovitură de stat întreprinsă ieri de elemente pro-dictatoriale, pentru a împiedica alegerea liberalului Lleras, nu mă îngrijorase prea mult, fiindcă, deşi toate avioanele militare şi serviciile aeriene interne fuseseră reţinute la sol, companiile aeriene străine constituiau o excepţie; cu situaţia economică în care se găsea Columbia în acel moment, nu-şi permitea să supere nici pe cei mai săraci străini, iar noi intram, oarecum, în această categorie.           Dar eu n-am vrut să ne asumăm nici un risc. I-am telegrafiat lui Pete să-i ia cu el pe Elizabeth şi pe John. Dacă cine nu trebuie ajunge să preia puterea la 4 mai – adică mâine – şi află în ce afacere ne băgasem, Compania „Trans-Caraib Air Charter” o sfecleşte. Şi încă rapid. Dar cu suma fabuloasă care se oferise pentru acest transport la Tampa…           Căştile îmi pocniră în urechi cu un zgomot de paraziţi, slab, dar pe frecvenţa noastră. Ca atunci când cineva încearcă să prindă un post. Am bâjbâit după butonul de volum, l-am învârtit la maximum, am reglat schimbătorul lungimii de undă, mişcându-l câte puţin când într-o parte când în alta, şi am ascultat cu auzul încordat ca niciodată în viaţa mea. Dar, nimic. Nici un glas, nici un semnal Morse, absolut nimic. Am dat la o parte una din căşti şi am întins mâna după un pachet de ţigări.           Radioul continua să funcţioneze. A treia oară în seara aceea şi după nici cincisprezece minute de când îl auzisem ultima dată, cineva cânta iar „Trandafirul meu roşu a albit”.

CAPITOLUL 1           PRELUDIU: DUMINICĂ.           De la 1,00 la 9,00           Chibritul hârşâi zgomotos pe metalul ruginit al barăcii de tablă ondulată, pâlpâi, apoi se aprinse proiectând o pată de lumină slabă, zgomotul aspru ca şi lumina neaşteptată părând deopotrivă de stranii în liniştea nopţii deşertului. Ochii lui Mallory urmăriră mecanic mişcarea chibritului aprins şi adăpostit în căuşul palmei până la ţigarea ce ieşea de sub mustaţa tunsă scurt a comandorului, văzu flacăra oprindu-se ia câţiva centimetri de obraz, văzu de asemeni calmul neaşteptat al acelui obraz, privirea fără expresie, absentă a omului care asculta ceva. Apoi chibritul dispăru strivit în nisipul terenului de aterizare.           — Acum îi aud, spuse comandorul încet. Îi aud venind. Cinci minute, nu mai mult. În astă-seară nu e vânt – vor ateriza pe pista numărul doi. Haideţi, să-l întâmpinăm în camera de interogatoriu. Făcu o pauză, îl privi pe Mallory zeflemitor şi păru că zâmbeşte. Dar întunericul îl înşelă pentru că vocea lui nu era veselă. Stăpâneşte-ţi nerăbdarea, tinere – încă puţin. Lucru-rile n-au mers prea bine în noaptea asta. Mă tem că ai să primeşti toate răspunsurile pe care le aştepţi şi încă mai repede decât crezi. Se întoarse brusc şi porni cu paşi mari în direcţia clădirilor masive ce se detaşau vag în lumina palidă dominând linia orizontului.           Mallory ridică din umeri, apoi îl urmă mai încet, ţinând pasul cu un al treilea membru al grupului, un tip scund şi lat în spate cu un pronunţat mers legănat.           Mallory se întrebă plictisit cât îi trebuise lui Jensen până să deprindă mersul acesta de marinar. Desigur, treizeci de ani pe mare – şi atâţia făcuse Jensen – erau suficient să justifice mersul acesta în pas de dans vioi: dar nu asta avea importanţă. Ca şef strălucit şi merituos ai biroului Operaţiilor Subversive (O. S.) din Cairo, intriga, înşelătoria, imitaţia şi deghizarea erau sufletul vieţii căpitanului James Jensen, decorat cu înaltul Ordin ai Marinei. Hamal levantin agitator – Îşi câştigase respectul plin de teamă al docherilor din Alexandretta până în Alexandria; călăuză de cămile – triumfase cu neruşinare, coricurând pe beduinii cei mai experţi şi nici cel mai patetic cerşetor nu-şi arătase vreodată rănile mari mai convingător în bazarele şi pieţele Orientului. În seara aceasta era pur şi simplu marinar. Era îmbrăcat în alb din cap până în picioare – lumina stelelor strălucea pe galoanele aurii ale epoleţilor şi pe cozoroc.           Paşii lor striviră la unison nisipul bătătorit şi răsunară mai ascuţit când trecură pe cimentul pistei de decolare. Aproape pierduseră din vedere silueta grăbită a comandorului de aviaţie. Mallory trase aer în piept şi se întoarse deodată spre Jensen.           — Domnule, ce înseamnă toate astea? Ce-l toată mişcarea asta, pe ascuns? Şi de ce sunt amestecat şi eu în toate astea? Pe Dumnezeul meu, domnule, de-abia ieri mi-au dat drumul din Creta, am fost înlocuit cu o înştiinţare prealabilă doar de opt ore. Mi s-a spus că am o lună concediu. Ce se întâmplă?           — Ei bine, murmură Jensen, povesteşte-mi ce s-a întâmplat?           — Nici o zi liberă, spuse Mallory cu amărăciune. Nici măcar o noapte de somn. Ore întregi petrecute în birourile Statului Major, răspunzând la o mulţime de întrebări neroade şi blestemate cu privire la ascensiuni în Alpii Meridionali. Apoi la miezul nopţii am fost sculat din pat, spunându-mi-se că trebuie să vă întâlnesc şi am fost purtat într-o maşină ore întregi prin acest deşert blestemat de un scoţian nebun care cânta cântece de beţivan şi. Care mi-a pus sute de întrebări care mai de care mai. Idioate şi mai trăsnite!           — Una din deghizările mele pe care am considerat-o cea mai reuşită, spuse Jensen cu înfumurare; Personal, am găsit acest voiaj foarte distractiv!           — Una din deghi… Mallory se întrerupse, îngrozit de amintirea lucrurilor pe care le spusese bătrânului căpitan scoţian mustăcios care condusese vehiculul… Îmi… Îmi pare tare rău, domnule! Nu mi-am închipuit…           — Bineînţeles că nu puteai să bănuieşti! Îl întrerupse Jensen energic. Vroiam să văd dacă eşti omul indicat pentru această treabă. Sunt sigur că eşti – eram aproape sigur chiar înainte de a te aduce din Creta. Dar de unde ţi-a venit ideea că pleci în concediu, nu ştiu. S-a contestat adesea bunul simţ al Serviciului de Informaţii, dar nu mergem chiar aşa departe încâl să trimitem un hidroavion pentru singurul motiv de a permite tinerilor ofiţeri să petreacă o lună, pierzându-şi timpul şi făcându-şi de cap prin Cairo, termină el sec.           — Totuşi nu ştiu…           — Răbdare, băiete, răbdare, aşa cum ţi-a recomandat stimatul nostru comandor. Timpul e fără sfârşit. Aşteptare şi iarăşi aşteptare, asta e viaţa în Orient.           — Dar să dormi numai patru ore în trei zile, nu mai e viaţă! Spuse Mallory cu înfocare. Şi asta-l tot. Atât am dormit… Dar iată-l că sosesc!           Amândoi strânseră instinctiv ochii când luminile orbitoare ale proiectoarelor de aterizare trecură peste ei, pista luminoasă scânteind până departe în întunericul înconjurător. În mai puţin de un minut primul bombardier se lăsă jos, greoi, cu stângăcie, oprindu-se chiar alături de ei. Vopseaua cenuşie de camuflaj a fuzelajului din spate şi a ampenajului era ciuruită de gloanţe şi de o schijă de obuze, o aripioară era tăiată şi motorul exterior din stânga nu mai funcţiona, saturat de ulei. Plexiglasul cabinei era sfărâmat şi avea o mulţime de găuri.           Jensen privi îndelung găurile şi cicatricile aparatului deteriorat apoi scutură din cap şi privi în altă parte.           — Patru ore de somn, căpitane Mallory, spuse el liniştit. Patru ore. Încep să cred că poţi să te socoteşti al dracului de norocos că ai dormit şi atât.           Camera în care aveau loc interogatoriile, puternic luminată de două becuri fără abajur, era lipsită de confort şi prost aerisită. Mobilierul se compunea din câteva hărţi murale şi planuri şifonate, vreo câteva scaune de asemeni uzate şi o masă de lemn nelustruită. Flancat de o parte şi de alta de Jensen şi Mallory, comandorul era aşezat în spatele mesei când uşa se deschise brusc şi primul grup de aviatori intră, clipind des din ochi în lumina strălucitoare cu care nu erau obişnuiţi. Erau conduşi de un pilot cu părul negru, lat în spate, care ţinea în mâna stingă casca şi combinezonul de zbor. Purta o caschetă Anzac lăsată pe spate şi cuvântul Australia era înscris în alb pe fiecare umăr. Încruntat, fără să scoată un cuvânt şi fără să ceară voie, se aşeză în faţa lor, scoase un pachet de ţigări şi aprinse un chibrit pe suprafaţa mesei. Mallory privi pe furiş la comandor. Comandorul părea resemnat. Şi chiar vorbi pe un ton resemnat.

În Germania, un grup care se numea Facţiunea Armatei Roşii, o bandă de terorişti bine cunoscuţi şi bine organizaţi a pretins că le-a venit de hac cu uşurinţă celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite şi al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declaraţiile au arătat că ambii gardieni fuseseră beţi şi că, atunci când banda de terorişti părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiţi cu pături; fusese o noapte îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezminţit învinuirea că paznicii erau beţi, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături. Teroriştii au pretins că reuşiseră să-şi facă rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată, încât figurau pe lista secretă. Această afirmaţie a fost dezminţită de Armata Statelor Unite.           Presa vest-germană a acordat un spaţiu larg relatărilor teroriştilor. Facţiunea Armatei Roşii avea o reputaţie bine stabilită în ceea ce priveşte pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privinţa pazei bazelor militare.           În mod obişnuit, Facţiunea Armatei Roşii întocmea o listă foarte amănunţită şi meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus că, dacă relatarea Facţiunii era adevărată, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reuşise să reducă la tăcere presa.»             Prolog.           La prima vedere, cele două incidente ciudat de asemănătoare – deşi amândouă s-au petrecut în noaptea de 3 februarie şi amândouă au avut ca obiect instalaţiile unor depozite de muniţii de război – nu părea să aibă vreo legătură între ele.           Întâmplarea de la De Dooms, din Olanda, a fost misterioasă, spectaculoasă şi tragică, cea de la Metnitz, din Germania – cu mult mai puţin enigmatică, total lipsită de orice element spectaculos şi oarecum comică.           Trei soldaţi erau de gardă la depozitul olandez de muniţii, instalat într-un buncăr de beton la un kilometru şi jumătate nord de satul De Dooms, când, pe la unu şi jumătate dimineaţa, singurii doi cetăţeni treji din sat au raportat că au auzit zgomote în surdină ale unor focuri de automat. Ulterior, s-a stabilit că paznicii purtau automate. Zgomotele au fost urmate imediat de o uriaşă explozie în lanţ, care, după cum s-a descoperit mai târziu, a săpat în pământ un crater lat de şaizeci de metri şi adânc de doisprezece.           O serie de case din sat au fost oarecum afectate, dar nu s-a înregistrat nici o pierdere de vieţi omeneşti.           S-a presupus că paznicii trăseseră în nişte inoportuni şi că un glonţ rătăcit făcuse să se producă detonaţia. Totuşi, nu s-a descoperit nici o urmă, nici a gardienilor, nici a vreunor presupuse persoane neavenite.           În Germania, un grup care se numea Facţiunea Armatei Roşii, o bandă de terorişti bine cunoscuţi şi bine organizaţi a pretins că le-a venit de hac cu uşurinţă celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite şi al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declaraţiile au arătat că ambii gardieni fuseseră beţi şi că, atunci când banda de terorişti părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiţi cu pături; fusese o noapte îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezminţit învinuirea că paznicii erau beţi, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături. Teroriştii au pretins că reuşiseră să-şi facă rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată încât figurau pe lista secretă. Această afirmaţie a fost dezminţită de Armata Statelor Unite.           Presa vest-germană a acordat un spaţiu larg relatărilor teroriştilor. Facţiunea Armatei Roşii avea o reputaţie bine stabilită în ceea ce priveşte pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privinţa pazei bazelor militare.           În mod obişnuit, Facţiunea Armatei Roşii întocmea o listă foarte amănunţită şi meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus că, dacă relatarea Facţiunii era adevărată, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reuşise să reducă la tăcere presa.                 CAPITOLUL 1           — E clar că este opera unui nebun. Jon de Jong, un tip înalt, subţire, smead şi ascetic, directorul general al aeroportului Schiphol, etala un aer într-adevăr sumbru şi, în condiţiile date, avea toate motivele să arate şi să vorbească astfel.           — Iresponsabilitate. Un om trebuie să fie nebun, dement, ca să ducă la îndeplinire o sarcină hazardată, lipsită de logică şi iresponsabilă ca asta.           La fel ca şi profesorul cu alură de călugăr căruia-l semăna atât de bine, de Jong avea tendinţa de a se exprima cu o precizie care mergea până la pedanterie şi, aşa cum se întâmpla în cazul de faţă, avea o slăbiciune pentru tautologia pompoasă.           — Un nebun.           — Punctul dumneavoastră de vedere e clar, spuse de Graaf. Colonelul van de Graaf, un bărbat neobişnuit de lat în umeri, de înălţime mijlocie, cu faţa bronzată brăzdată de riduri, impunea prin aerul său imperturbabil şi o autoritate de necontestat, care-l stăteau bine şefului poliţiei din capitala unei naţiuni.           — Pot să înţeleg o asemenea faptă şi să fiu de acord cu ea, dar numai până la un anumit punct, continuă el. Înţeleg ce simţi dumneata, prietene. Iubitul dumitale aeroport, unul din cele mai grozave din Europa.           — Aeroportul din Amsterdam este cel mai grozav din Europa. De Jong vorbi de parc-ar fi recitat un rol, cu gândurile în altă parte. Era.           — Şi va mai fi. Criminalul care a comis această faptă este, în mod evident, anormal psihic. Dar asta nu înseamnă neapărat că e nebun cu acte-n regulă. Poate că-l eşti antipatic, poate că are ceva împotriva dumitale. Poate c-a lucrat cândva la aeroport şi-a fost dat afară de vreunul dintre şefii dumitale de departament, pentru un motiv care lui i s-a părut perfect valabil, dar cu care funcţionarul concediat n-a fost de acord. Poate că e un cetăţean care locuieşte prin apropiere, să spunem, într-o suburbie a Amsterdamului sau între Amsterdam şi Aalsmeer, care consideră poluarea sonoră provocată de manevrele avioanelor de-a dreptul insuportabilă. Poate că e un ecologist care-şi exprimă în modul ăsta violent dezaprobarea faţă de poluarea provocată de avioane. Iar poluarea nu poate fi negată. După cum bine ştii, ţara noastră nu duce câtuşi de puţin lipsă de ecologişti pasionaţi. Sau poate că nu e de acord cu politica guvernului nostru. De Graaf îşi trecu o mână prin părul său des, grizonat:           — Orice e posibil. Dar poate fi, la fel de bine, tot atât de normal ca oricare dintre noi.           — Poate că ar fi bine să vă mai uitaţi o dată, domnule colonel, spuse de Jong.           Mâinile i se încleştau şi i se descleştau întruna şi era scuturat de un tremur violent. Aceste două reacţii erau involuntare, dar aveau motivaţii diferite. Cea dintâi denota o intensă reacţie de frustrare şi de furie; cea de a doua se datora faptului că, atunci când un vânt rece ca gheaţa, provenind din Siberia, sufla peste Aalsmeer din direcţia est-nord-est, acoperişul clădirii principale a aeroportului Schiphol era ca şi inexistent.           — Tot atât de normal ca dumneavoastră şi ca mine? Oare dumneavoastră sau eu am putea fi responsabili pentru această. această atrocitate? Priviţi, domnule colonel, priviţi numai.           De Graaf privi. Se gândi că, dacă el ar fi fost directorul aeroportului, o asemenea privelişte n-ar prea fi fost de natură să-l bucure inima. Aeroportul Schiphol dispăruse pur şi simplu; locul său fusese luat de un lac vălurit, ce se-ntindea cât vedeai cu ochii. Sursa acestei inundaţii masive era cât se poate de uşor de identificat: lângă recipientele uriaşe pentru depozitarea combustibilului, în imediata apropiere a perimetrului aeroportului, apăruse o fisură largă în peretele sudic al canalului: reziduurile, pietrele şi noroiul împrăştiate de-a lungul părţii superioare a peretelui, de ambele părţi ale spărturii, indicau fără putinţă de îndoială că aceasta, nu se putea datora în nici un caz vreunei cauze naturale sau spontane.           Efectul acestei uriaşe scurgeri de apă fusese devastator. Deşi inundate la parter şi subsol, clădirile propriu-zise ale aeroportului rămăseseră intacte. Pagubele pricinuite echipamentelor electrice şi electronice ultrasensibile erau însă considerabile, iar înlocuirea lor va costa, fără nici o îndoială, milioane de guldeni. Totuşi, structura de rezistenţă a clădirilor nu fusese afectată. Aeroportul Schiphol este o construcţie foarte solidă, iar temeliile sale sunt de neclintit.

PROLOG.           În această carte veţi întâlni trei elemente distincte, dar inevitabil legate între ele. Unul este Flota Comercială – Marina Comercială cum este cunoscută oficial – şi oamenii din serviciul ei, apoi navele Liberty, şi forţele de suprafaţă, de submarine şi aeriene ale armatei germane. Acestea din urmă aveau unica misiune de a urmări şi distruge vasele şi echipajele Flotei Comerciale.           În septembrie 1939, când izbucnea războiul, Flota Comercială engleză era într-o situaţie critică – „jalnică” ar fi poate termenul cel mai potrivit. Majoritatea navelor erau vechi, unele scoase din uz, altele un morman de fiare ruginite şi măcinate de nesfârşite defecţiuni. Dar starea lor era mult mai bună decât condiţiile în care erau siliţi să trăiască cei ce aveau neşansa să lucreze la bordul lor. Această crudă nepăsare şi faţă, de oameni şi faţă de nave avea un singur motiv – lăcomia. Proprietarii de nave de atunci, şi destui dintre cei de astăzi, erau apucători şi total devotaţi zeului lor: profitul. Doreau acest profit cât mai mare, cu orice preţ şi cu minimum de investiţii din partea lor. Centralizarea era cuvântul de ordine al zilei. Monopolurile erau adunate, acumulate în mâinile câtorva nesătui. Salariile marinarilor scădeau şi ei abia mai puteau supravieţui. În timp ce stăpânii lor se îngrăşau; dar nu erau singurii. De acest profit mai beneficiau şi directorii companiilor, chiar şi cei mai puţin comozi şi un număr considerabil de acţionari, toţi aleşi pe sprânceană şi deci privilegiaţi. Tirania proprietarilor, exercitată bineînţeles cu discreţie, era aproape absolută. Navele erau proprietatea lor feudală, iar marinarii erau sclavii. Dacă un marinar se răscula împotriva ordinii prestabilite, ăsta era ghinionul lui. Singura lui şansă era să părăsească vasul şi să dispară din marină, fiindcă oricum, după o asemenea îndrăzneală ar fi fost ostracizat, iar rata şomajului era mare în marină şi singurele posturi libere erau pentru cei ce acceptau de bunăvoie condiţia de sclav. Pe uscat, şomajul din Marina Comercială era şi mai ridicat, iar adaptarea la o viaţă de „marinar de uscat „era foarte dificilă. Celor care îndrăzneau să se revolte nu le mai rămânea nici un loc unde să se ducă. Dar asemenea cazuri erau foarte rare; marea majoritate îşi cunoşteau locul lor pe lume şi se resemnau cu el;           Documentele oficiale încearcă să treacă peste această stare de lucruri, uneori chiar o ignoră – miopie lesne de înţeles. Condiţiile în care se trăia şi se muncea în Marina Comercială şi între cele două războaie şi în timpul celui de-al doilea război mondial, nu constituie unul dintre cele mai glorioase capitole din analele marinei engleze. Guvernele care s-au perindat la putere în perioada interbelică cunoşteau foarte bine problemele Flotei Comerciale, pentru că nu puteau fi mai ignoranţi decât marea majoritate. Fiecare din aceste guverne succesive a formulat o serie de regulamente ipocrite în încercarea 1 de a-şi salva reputaţia. În aceste regulamente existau specificări minime privind cazarea, hrana şi condiţiile de igiena şi siguranţă ale marinarilor. Dacă un căpitan cinstit ar fi încercat să le aplice, s-ar fi putut trezi fără comandă. S-au păstrat declaraţii ale unor martori oculari referitoare la condiţiile de viaţă de pe vasele Marinei Comerciale de dinaintea izbucnirii războiului. Toate an acelaşi ton de tristeţe. Cabinele echipajului erau tot atât de primitive ca şi cele ale unor cerşetori. Inspectorii sanitari au declarat că au întâlnit situaţii când în aceste cabine n-ar fi putut locui nici măcar nişte animale. Camerele erau întotdeauna înghesuite şi lipsite de orice formă de confort. Punţile erau umede, hainele oamenilor erau umede, salteleleşi paturile, acolo unde exista acest lux, erau şi ele îmbibate de apă. Condiţiile de Igienă erau fie primitive, fie nu existau deloc. Frigul era peste tot şi orice formă de încălzire, cu excepţia fumatului sau a sobelor cu cărbuni care miroseau îngrozitor, era rară ca şi orice formă de ventilaţie. Mâncarea era chiar mai rea decât cazarea. După cum spunea un scriitor, nici la azilul celor săraci lipiţi pământului nu s-ar fi mâncat aşa ceva.

PROLOG.           În mod normal există numai două tipuri de utilaje marine care se ocupă cu descoperirea şi extracţia petrolului de pe fundul oceanului. Primul, care este destinat mai ales detectării petrolului, este un vas cu autopropulsie, uneori de o mărime considerabilă. În afară de semeaţa sa instalaţie de foraj, nu se deosebeşte cu nimic de oricare vas comercial transatlantic; scopul lui este să foreze în zone unde studiile seismologice şi geologice indică existenţa petrolului. Operaţiunea tehnică este extrem de complexă, totuşi aceste vase au obţinut un succes remarcabil Ele suferă însă de două inconveniente majore. Deşi sunt dotate cu cel mai avansat şi sofisticat echipament de navigaţie, incluzând propulsoare cu elice cu împingere laterală, ca să le menţină echilibrul în timp ce plutesc pe mare, mareele şi vânturile puternice fac ca forajul să devină foarte dificil şi într-adevăr, atunci când vremea este nefavorabilă, activitatea trebuie întreruptă.           Sistemul actual de foraj petrolier şi de extracţie – mai ales de extracţie – aşa-numitul „sistem cu vinci”, se foloseşte aproape pretutindeni. Un utilaj petrolier de acest tip trebuie să fie bine remorcat şi este format dintr-o platformă care transportă utilajele de foraj, macaralele, suporturile şi tot restul echipamentelor, incluzând şi cele necesare traiului Utilajul este ancorat de fundul mării cu ajutorul unor picioare de susţinere puternice. În condiţii normale este de o mare eficacitate, dar, asemeni navelor folosite la descoperirea rezervelor de petrol, are inconveniente. Nu are mobilitate. Trebuie să-şi suspende operaţiunile chiar atunci când vremea este potrivit de neprielnică. Iar acest utilaj poate să fie folosit numai în apele puţin adânci: cea mai adâncă este în Marea Nordului, acolo unde se află majoritatea acestor utilaje. În Marea Nordului el stă cufundat în apă la o adâncime de aproximativ patru sute cincizeci de picioare {1}, iar cheltuiala necesară lungirii stâlpilor de susţinere ar fi atât de prohibitivă încât extracţia petrolului ar deveni foarte costisitoare, chiar dacă americanii au în plan să construiască un utilaj cu stâlpi de susţinere de opt sute de picioare pe coasta Californiei. Există, de asemenea, factorul de risc. Două asemenea utilaje au fost deja pierdute în Marea Nordului. Cauza acestor dezastre n-a fost elucidată, deşi se bănuieşte, evident nu fără motiv, că s-au produs avarii într-unul sau în mai mulţi stâlpi de susţinere, datorate proiectării, structurii sau carcasei metalice.           Apoi mai există şi cel de-al treilea tip de utilaj petrolier – PPE – din punct de vedere tehnic, platforma de producţie/foraj prin elasticitate. În timpul desfăşurării acţiunii din această carte nu exista decât un prototip de acest fel în toată lumea. Platforma – zona de lucru – era cam de mărimea unui teren de fotbal – dacă, cumva, cineva îşi poate imagina un teren de fotbal triunghiular, întrucât platforma era, de fapt, un triunghi echilateral. Puntea nu era fabricată din oţel, ci dintr-un bloc de beton armat, proiectat special, furnizat de o companie olandeză constructoare de nave petroliere. Suporţii acestei platforme masive fuseseră proiectaţi şi construiţi în Anglia, fiind de fapt trei picioare enorme de susţinere din oţel, câte unul la fiecare colţ al structurii. Toţi trei erau legaţi unul de altul printr-un sistem de cilindri orizontali şi diagonali, goi pe dinăuntru. Ansamblul oferea un nivel de flotabilitate atât de ridicat încât platforma de lucru pe care o sprijineau devenea inaccesibilă chiar şi celor mai înalte valuri.           De la baza fiecăruia dintre cei trei stupi, cabluri masive din oţel se întindeau până la fundul oceanului, unde fiecare set triplu era ataşat cu ancore mari de fundul mării. Motoare puternice puteau să ridice sau să coboare aceste cabluri la comandă, astfel încât ancorele să poată ajunge la adâncimi de două-trei ori mai mari decât ale majorităţii instalaţiilor petroliere fixe moderne.           Astfel ele puteau să opereze la adâncimi mai îndepărtate de ţărmul continental.           PPE avea şi alte avantaje considerabile.           Extraordinara sa flotabilitate oferea o elasticitate constantă cablurilor ancorelor, iar această elasticitate elimina practic ridicarea, înclinarea şi rostogolirea platformei. Astfel utilajul putea să continue operaţiunea pe timp de furtună violentă care ar fi putut opri automat producţia pe oricare alt tip de instalaţie.           În plus, utilajul era practic imun la efectele vreunui cutremur submarin.           De asemenea, era mobil. N-avea decât să ridice ancorele ca să se mute în zone virtual mai productive.           Iar în comparaţie cu instalaţiile petroliere standard, costul stabilirii poziţiei oricărui loc dat era atât de scăzut încât nici nu merită să fie menţionat decât în treacăt.           Numele acestei PPE era Seawitch.           CAPITOLUL 1           În anumite locuri şi în rândul anumitor oameni, Seawitch era un nume cât se poate de rău famat. Dar, în general, veninul lor era păstrat pentru un anume lord Worth, un multimilionar – unii spuneau că este miliardar.           — Preşedinte şi unic proprietar al Companiei Petroliere Worth Hudson şi, printre altele, posesor al lui Seawitch. Când numele lui era menţionat de oricare dintre cei zece bărbaţi prezenţi în acea casă de la marginea localităţii Lake Tahoe, în aer plutea un respect profund. Întrunirea lor nu fusese anunţată nici în presa centrală, nici în cea locală. Asta din două cauze. Delegaţii soseau şi plecau fie singuri, fie perechi, iar turiştii din Lake Tahoe fie că nu remarcau, fie că ignorau acest fapt. Mai multă importanţă însă avea celălalt aspect. Delegaţii care veneau la întrunire nu doreau şi asta pe bună dreptate, să se afle de şedinţa lor. Era într-o zi de vineri 13, dată care nu prevestea nimic bun.           Nouă delegaţi erau prezenţi acolo, plus amfitrionul lor. Patru erau americani, dar numai doi dintre aceştia aveau importanţă – Corral, care reprezenta terenurile petrolifere cu zăcăminte minerale închiriate în regiunea Ronda şi Benson, care reprezenta utilajele petroliere de pe coasta sudică a Californiei.

Lui lan I.           O mantie de fum negru se aşternuse peste oraşul muribund, un linţoliu dens, opac, acoperind toate clădirile, birouri sau locuinţe, pe cele intacte ca şi pe cele răvăşite de exploziile bombelor, totul, ascuns într-un misterios anonimat de vălătuci molatici. Toate străzile, uliţele, bazinele tocurilor erau năpădite de fum. învăluia totul, blestemat şi cu miros de pucioasă, abia mişcându-se în atmosfera calmă a nopţii tropicale.           La începutul serii, fumul provenea numai de la clădirile incendiate din oraş, lăsând, ici şi colo, porţiuni libere de cer prin care se vedeau strălucind stele. Dar la o uşoară schimbare a direcţiei vântului, porţiunile libere de cer dispăruseră, acoperite de învălătucirile orbitoare ale fumului de păcură arsă venit din afara oraşului. Dar nimeni nu ştia precis de unde venea fumul. Poate de la aeroportul Kallang, poate de la' uzina electrică, poate străbătuse întreaga insulă venind tocmai de la baza navală din nord, poate de la insulele în care se extrăgea ţiţeiul, Pulo Sambo şi Pulo Sebarok situate la patru sau cinci mile distanţă Nimeni nu ştia decât ceea ce putea cuprinde cu ochiul şi noaptea părea mai neagră ca tăciunele. Se mai zăreau unele lumini de la puţinele clădiri ce ardeau încă, dar Majoritatea se consumaseră în' întregime, complet distruse; etnici flăcări pâlpâind încă, dar pe sfârşite, ca viaţa însăşi a Singaporelui.           Oraşul agoniza, tăcerea morţii îl şi învăluise. Din când în când mai şuiera câte un obuz, plonjând fără să facă Stricăciuni în apa mării sau erupând într-un muget scurt şi străfulgerări luminoase când cădea peste un rest de clădire. Dar, înăbuşite într-o clipă de atotânvăluitorul fum, zgomotul şi lumina erau abia perceptibile, făcând parcă parte firească, integrală, din strania şi completa irealitate * a nopţii, după care tăcerea devenea mai profunda şi mai intensă decât înainte. De dincolo de Fort Canning şi Peark Hills, de dincolo de limita nord-vestică a oraşului, se auzeau pocnete intermitente de puşti şi tunuri, dar şi acestea erau departe, ireale, ca un ecou succedând unui vis. în acea noapte, totul părea un vis obscur şi nesubstanţial; puţinii trecători, care se mai târau pe străzile pustii şi pline de cărămizi căzute ale Singaporelui, păreau nişte călători fără ţintă, ezitanţi, neatenţi şi nesiguri, mergând orbeşte prin vălătucii încolăciţi de fum, biete fiinţe pierdute bâjbâind prin ceaţa acestui coşmar. Prin bezna străzilor, abia se târa un grup de soldaţi, cel mult vreo două duzini, căutând să ajungă la malul mării; păreau bătrâni şi foarte obosiţi. Păreau bătrâni deoarece mergeau cu paşi târşâiţi, cu capul plecat şi umerii încovoiaţi parcă de ani, dar niciunul nu depăşea treizeci de ani; foarte obosiţi, erau întradevăr teribil de obosiţi, obosiţi până într-acel hal de sfârşeală nepăsătoare când nu te mai^ interesează nimic, când mai curând eşti în stare să mergi continuu decât să te opreşti pe loc. Obosiţi şi îndureraţi, răniţi şi chinuiţi de boli, acţionaţi fără a gândi, automat, raţiunea încetase de a le mai funcţiona; Dar sfârşeala psihică şi fizică poartă în sine propriul remediu, propriul anesteziant şi leac, ceea ce se cunoştea după ochii fără strălucire, îndobitociţi, privind în gol spre pământ: oricâte suferinţe trupeşti îndurau, cel puţin unii nu-şi mai aminteau prin ce trecuseră.           Nu-şi mai aminteau de coşmarul continuu al ultimelor două luni, de privaţiunile, foamea, setea, rănile, bolile şi spaimele cu care îi hăituiseră japonezii în timpul ne-sfârşit al retragerii prin peninsula Malacca, parcurgând autostrada distrusă din Johore 1 spre iluzoria siguranţă a insulei Singapore. Nu-şi mai aminteau de camarazii dispăruţi, de urletele pline de teroare ale sentinelelor măcelărite în întunecimea ostilă a junglei, de strigătele diavoleşti ale japonezilor când, în întunericul dinaintea zorilor, năvăleau peste poziţiile defensive organizate în grabă. Nu-şi mai aminteau contraatacurile disperate, sinucigaşe, care nu aveau ca rezultat decât recâştigarea cu greu, dar fără folos, a câtorva yarzi pătraţi2 de tex*en şi numai pentru o scurtă durată de timp, destul ca să găsească acolo trupurile oribil mutilate, torturate ale camarazilor capturaţi şi ale civililor care refuzaseră să coopereze-destul de activ cu inamicul. Nu-şi mai aminteau mânia, uimirea şi disperarea ce îi cuprinsese când ultimele avioane de luptă Brewster şi mai târziu Hurricanele au dispărut din văzduh, abandonându-i pradă avioanelor japoneze atacatoare. Le pieriseră din memorie şi completa neîncredere cu care, cinci zile mai înainte, primiseră ştirile despre debarcarea trupelor japoneze pe insula Singapore, uitaseră chiar şi 1 Stat în federaţia Malaysia, Asia de sud-est. 2 Un yard* =0,83 m2.           presimţită când, în faţa ochilor lor, s-a prăbuşit, cu grijă cultivată, mitul invincibilităţii Sinrelui: nu-şi mai aminteau nimic din toate acestea, prea năuciţi, bolnavi, răniţi sau neputincioşi. Dar într-o zi, curând, dacă vor trăi, îşi vor reaminti toate acestea şi atunci, niciunul dintre ei nu va mai fi la fel ca înainte. Acum, abia îşi trăgeau obosiţi picioarele, cu ochii spre pământ, capul plecat, nu-i mai interesa unde mergeau, nu le păsa unde vor ajunge. Doar unul dintre ei ştia încotro merg şi unde doreau să ajungă. Umbla încet, în fruntea dublei coloane de oameni, aprinzând şi stingând o lanternă pentru a croi drum între dărâmăturile îngrămădite pe străzi şi verificând din timp în timp direcţia în care înaintau. Mic de statură, pirpiriu, singurul din toată ceata care purta kilt şi bal-pe cap'1. De unde provenea kiltul, numai caporalul Fraser ştia sigur că nu îl îmbrăcase numai de când se duceau înspre sud prin Peninsula Malacca. „ Caporalul Fraser era tot aşa de obosit ca şi ceilalţi. Şi el avea ochii congestionaţi, iar faţa cenuşie dovedea urmei unei malarii sau a unei dezinterii, poate a amândurora. Umbla cu umărul stâng mai ridicat decât celălalt, ajungându-i aproape de ureche, ca şi cum ar fi avut o diformitate, dar nu era decât un tampon de tifon şi un bandaj grosolan pe care, în cursul zilei, un infirmier i-l îndesase în grabă sub cămaşă, cu scopul mai mult simbolic de a opri sângerarea destul de gravă a unei răni provocate de explozia unui obuz. în mina dreaptă ţinea o puşcă a 3ren2, a cărei greutate de douăzeci şi trei de Fustă scurtă, plisată, cadrilată şi beretă care fac parte din costumul naţional scoţian Tip de puşcă mitralieră folosită de englezi în al doilea război mondial.      livre 1 depăşea ceea ce trupul lui slăbit putea duce; în consecinţă braţul său drept era tras şi mai în această greutate, ridicându-i şi mai sus pe cel stâng aproape până la nivelul urechii. Aparenta diformitate, balmoralul într-o parte pe cap, kiltul fluturând peste picioarele slăbănoage îi dădeau micului om un aspect grotesc şi ridicol. Dar, în.realitate, caporalul Fraser n-avea nimic grotesc sau ridicol. Cioban originar din Caimgorms 2, obişnuit cu o viaţă de privaţiuni şi teribile străduinţe, el fusese recent înfruntat cu împrejurări în care i se solicitaseră ultimele rezerve, de voinţă şi îndurare

CAPITOLUL 1           PRELUDIU. JOI De la ora 00.00 la 06.00           Comandorul Vincent Ryan din Marina Regală, ofiţer de stat-major şi comandantul lui HMS Sirdar, cel mai recent distrugător de clasa S, se sprijini mai bine în coate de balustrada punţii de comandă, scoase binoclul de noapte şi scrută gânditor întinderea calmă şi argintie a Mării Egee, luminată doar de razele palide ale lunii.           Mai întâi privi spre nord, drept peste valul de etravă imens, alb fosforescent, cu contururi clare, ridicat de pintenul tăios ca o lamă al distrugătorului: la patru mile depărtare, nu mai mult, profilată pe cerul indigo cu stele diamantine, se afla masa întunecată a unei insule înconjurate de coaste stâncoase – insula Kheros, de luni de zile avanpostul îndepărtat a două mii de soldaţi britanici blocaţi aici, care se aşteptaseră să moară în acea noapte şi care acum nu vor mai muri.           Ryan îşi roti binoclul la 180° şi dădu din cap satisfăcut. Asta era ce-l plăcea să vadă. Cele patru distrugătoare aflate spre sud erau atât de perfect aliniate provă pupă, încât corpul navei cap de linie le întuneca complet pe cele trei din spatele său. Ryan îşi întoarse binoclul spre est.           E ciudat, îşi spuse el fără nici o legătură cu ceea ce vedea, cat de neînsemnate, chiar dezamăgitoare, pot fi urmările unui dezastru natural, sau chiar ale unuia creat de mana omului. Dacă n-ar fi fost acea slabă licărire roşietică şi şuviţa de fum ce se ridica deasupra coastei, dând peisajului o vagă aură dantescă ameninţătoare, plină de prevestiri funeste, peretele abrupt din fundul portului ar fi arătat la fel cum fusese probabil şi pe vremea lui Homer. Acea stancă uriaşă care din depărtare părea atât de netedă şi de uniformă şi într-un fel eternă putea să fi fost modelată de vanturile şi ploile a o sută de milioane de ani şi la fel de bine putea fi tăiată cu cincizeci de secole în urmă de pietrarii din Grecia antică ce căutau marmura cu care să-şi înalţe templele ioniene. Ceea ce era aproape de neînţeles, ceea ce depăşea aproape raţiunea era faptul că în urmă cu zece minute stanca aceea nu existase acolo, că în locul ei fuseseră zeci de mii de tone de piatră, cea mai inexpugnabilă fortăreaţă germană din Marea Egee şi, deasupra lor, cele două mari tunuri din Navarone, totul acum îngropat pentru totdeauna la 300 de picioare sub mare. Cu o clătinare uşoară din cap, comandantul Ryan luă binoclul de la ochi şi se întoarse să-l privească pe cei care în cinci minute realizaseră mal mult decât ar fi putut face natura în cinci milioane de ani.           Căpitanul Mallory şi caporalul Miller. Atât ştia despre ei – rangul şi faptul că fuseseră trimişi în această misiune de un vechi prieten al său, un căpitan de marină care se numea Jensen şi care – aşa cum aflase, spre totala sa uimire, cu numai 24 de ore în urmă – era şeful Serviciului de Contrainformaţii din Mediterană al Aliaţilor. Dar asta-l tot ce ştia despre ei şi poate că de fapt nu ştia nimic. Poate că numele lor nu erau Mallory şi Miller. Poate că nici nu erau căpitan şi caporal. Nu semănau cu nici un căpitan sau caporal pe care îi mai văzuse pană atunci. Dacă stătea bine să se gândească, nu semănau cu nici unul din soldaţii pe care-l mai văzuse el. Îmbrăcaţi în uniforme germane pătate de sare şi sânge, murdari, neraşi, tăcuţi, atenţi şi distanţi, ei nu aparţineau nici unei categorii de oameni pe care-l întâlnise vreodată; singurul lucru de care putea fi sigur, privind ochii înfundaţi în cap, injectaţi şi înceţoşaţi, feţele scofâlcite, ridate şi nebărbierite ale celor doi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, era că nu mai văzuse niciodată nişte fiinţe umane atât de epuizate.           — Ei bine, se pare că asta-l, spuse Ryan. Trupele din Kheros aşteaptă să fie îmbarcate, flotila noastră se îndreaptă spre nord ca să le ia, iar tunurile din Navarone nu mai pot face nimic escadrei noastre. Mulţumit, căpitane Mallory?           — Ăsta a fost scopul misiunii, aprobă sec Mallory. Ryan îşi ridică din nou binoclul. De data aceasta îşi fixă privirea pe o barcă de cauciuc care se apropia, de malul stâncos din partea de vest a portului Navarone. Cele două siluete aflate în barcă de-abia se puteau distange. Ryan coborî binoclul şi spuse gânditor:           — Prietenului dumitale cel solid – şi doamnei care e cu el – nu prea le place să piardă vremea. Nu – ăăă – nu ne-ai făcut cunoştinţă, căpitane Mallory.           — N-am avut ocazia. Maria şi Andrea. Andrea e colonel în armata greacă; divizia a 19-a motorizată.           — Andrea a fost colonel în armata greacă, spuse Miller. Cred că s-a retras de curând.           — Da, aşa cred. Se grăbeau, sir, pentru că amândoi sunt buni patrioţi, amândoi insulari şi amândoi au multe de făcut în Navarone. În plus, am înţeles că mai au şi nişte probleme personale şi urgente de rezolvat.           — Aşa deci. Ryan abandonă subiectul şi privi din nou spre rămăşiţele fumegânde ale fortăreţei distruse. Ei bine, se oare că asta-l. Am terminat pentru noaptea asta, domnilor?           Mallory zâmbi uşor.           — Cred că da.           — Atunci v-aş propune să mergem la culcare.           — Ce cuvânt minunat! Miller se desprinse istovit de marginea punţii şi rămase în picioare clătinându-se şi trecându-şi un braţ obosit peste ochii injectaţi care păreau să-l doară. Să mă treziţi la Alexandria.           — Alexandria? Ryan îl privi amuzat. O să ajungem acolo de-abia peste 30 de ore.           — Asta am şi vrut să spun, răspunse Miller.           Dar Miller nu se bucură de cele 30 de ore. De fapt adormise numai de vreo 30 de minute când se trezi cu senzaţia ciudată că ceva îl supără la ochi; după ce gemu şi protestă fără putere, reuşi să deschidă un ochi şi văzu că acel ceva era o lumină strălucitoare aprinsă deasupra capului, în plafonul cabinei care le fusese oferită, lui şi lui Mallory. Miller se ridică, sprijinindu-se poticnit într-un cot, izbuti să-şi deschidă şi celălalt ochi şi privi fără entuziasm către ceilalţi doi ocupanţi ai cabinei. Mallory era aşezat la o masă, transcriind, după cate se părea, un fel de mesaj, în timp ce comandantul Ryan stătea în pragul uşii.

PROLOG.           Un bărbat mărunt şi-prăfuit într-o încăpere mică şi plină de praf. Aşa m-am gândit întotdeauna Ia el: un simplu bărbat mărunt şi prăfuit într-o încăpere mică şi prăfuită.           Nici unei femei de serviciu nu i s-a îngăduit vreodată să intre în biroul acela cu draperii groase pătate de funingine la ferestrele ce dădeau spre Birdcage Walk. După cum nici o persoană, indiferent dacă avea sau nu de a face cu curăţenia, nu a primit vreodată permisiunea să pătrundă acolo, decât dacă înăuntru se afla însuşi colonelul Răine.           Şi nimeni nu l-ar fi putut acuza pe colonel că ar avea alergie la praf.           II întâlneai pretutindeni: pe duşumeaua lustruită din lemn de stejar, ascunsă doar parţial privirilor de un covor de iută; acoperea cu o peliculă fină rafturile cu cărţi, fişctele, radiatoarele, braţele fotoliilor şi telefoanele; dâre aleatorii se întindeau pe tăblia zgâriată a biroului de lucru, petele curate marcând locurile de unde dosarele sau cărţile fuseseră de curând împinse într-o parte: particule fine pluteau aferate în fasciculul de lumină furişat pieziş printr-un ochi de geam rămas neacoperit de draperie; şi, fie că era sau nu o iluzie optică, nu era nevoie de nici pic de imaginaţie ca să vezi patina de praf de pe părul cărunt şi rar, pieptănat pe spate, al bărbatului de la birou, să-l vezi vârât temeinic în ridurile adânci săpate în obrajii cenuşii şi scofâlciţi şi pe fruntea înaltă.           Pe urmă vedeai ochii de sub pleoapele zbârcite şi uitai cu lotul de praf. Erau nişte ochi care îmbinau sclipirea dură a unei pietre de peridot cu limpezimea de acvamarin decolorat a unui gheţar de Groenlanda, fără să degaje atâta căldură.           În timp ce traversam încăperea, s-a ridicat în picioare ca să mă întâmpine, mi-a întins o mână osoasă şi rece. dură ca ounealtă de grădinărit, mi-a făcut semn să iau loc pe fotoliul de vizavi de panelul cu un furnir deschis la culoare, clin faţa biroului, de mahon, cu care făcea notă discordantă, şi în sfârşii s-a aşezat pe scaunul lui, ţinându-'şi spatele foarte drept şi mâinile împreunate pe biroul prăfuit.           — Bine-ai venit acasă, Bentall.           Vocea se potrivea cu ochii, mai-mai că puteai să auzi pârâitul îndepărtat al gheţii uscate.           — Te-ai întors repede. Ai avut o călătorie plăcută?           — Nu, domnule. Un magnat al industriei textile din Midlands, care a fost amânat pentru o altă cursă ca să mi se facă mie loc la Ankara, n-a fost deloc plăcut impresionat. Urmează să primesc veşti de la avocaţii lui şi, ca un articol adiţional, are de gând să scoată BEA de pe liniile aeriene europene. Ceilalţi pasageri au refuzat să aibă de a face cu mine, stewardesele m-au ignorat complet şi, colac peste pupăză, avionul s-a hurducăit ca o căruţă pe un drum de ţară. Dacă facem abstracţie de toate astea, a fost o călătorie minunată.           — Astfel de lucruri se mai întâmplă, a remarcat el cu exactitate.           Un tic nervos aproape imperceptibil în colţul stâng al gurii sale subţiri putea fi luat drept zâmbet. Nu aveai nevoie decât de o imaginaţie puternică, dar era greu de spus, căci douăzeci şi cinci de ani de amestec în treburile altora din Extremul Orient păreau să fi atrofiat muşchii faciali ai colonelului.           — Ai dormit?           Am scuturat din cap.           — N-am pus geană pe geană.           — Păcat. Şi-a ascuns cu pricepere supărarea şi şi-a dres glasul cu delicateţe. Ei bine, mă tem că va trebui să porneşti din noii la drum, Bentall. În noaptea asta. La ora douăzeci şi trei, de pe London Airport.           Am lăsat o pauză de câteva secunde, dându-i de înţeles că nu dădeam glas tuturor lucrurilor pe care le aveam în minte, apoi am săltat din umeri resemnat.           — Înapoi în Iran?^           — Dacă era să te transfer din Turcia în Iran, n-aş fi riscat să atrag asupra noastră mânia industriei textile din Midlands, aducându-te tocmai până-n Londra, ca să-ţi spun chestia asta. (Din nou, sugestia slabă a unui tic în colţul gurii.) Cu mult mai departe, Bentall. Sydney, Australia. Mi se pare că pentru tine e un teritoriu nou, nu?           — Australia? Fără să-mi dau seama, m-am ridicat în picioare. Australia! Domnule colonel, n-aţi primit telegrama mea de săptămâna trecută? Opt luni de muncă, totul era aranjat, mai aveam de dat doar lovitura de graţie. Aş mai fi avut nevoie de o săptămână, cel mult două…           — Ia loc! Tonul vocii, pe potriva ochilor, a avut efectul unei găleţi cu apă rece turnată peste mine. (S-a uitat gânditor la mine şi vocea i s-a încălzit uşor, ajungând imediat sub punctul de îngheţ. Preocuparea ta este apreciată cum se cuvine, dar e inutilă. Să sperăm, spre propriul tău bine, că nu-i subestimezi pe… ăă… Oponenţii noştri în aceeaşi măsură în care se pare că-i subestimezi pe şefii tăi. Ai făcut o treabă excelentă, Bentall, sunt cât se poate de sigur că în oricare alt departament guvernamental ai fi fost propus pentru o decoraţie, dar partea ta de misiune s-a încheiat. Nu ţin deloc ca anchetatorii mei personali să îndeplinească şi rolul de călăi.           — Îmi cer scuze, sir, am spus eu jalnic. Nu deţin întreaga…      — Ca să continui cu propria ta metaforă, lovitura de graţie este pa cale să fie aplicată. Era exact ca şi cum nu m-ar fi auzit. Această scurgere de informaţii – aproape dezastruoasă, aş putea spune – de la Institutul de Cercetare pentru Muniţii şi Combustibili din Hepworth este pe punctul de a fi închisă ermetic. Totalmente şi pentru totdeauna. A aruncat o privire către ceasul electric de perete.