Alistair Maclean romancier scoțian de thrillere și povești de aventură populare

CAPITOLUL 1           Nu aveam nici o corespondenţă în dimineaţa aceea, dar asta nu constituia defel o surpriză. Nu primisem nici un fel de corespondenţa în cele trei săptămâni de când închiriasem micul apartament de birouri la etajul al doilea, în apropierea Străzii Oxford. Am închis uşa biroului de la intrare, o încăpere de doi metri şi jumătate, am ocolit masa şi scaunul care într-o zi ar putea fi ocupate de o secretară, dacă firma Cavell Investigations îşi va putea permite vreodată o asemenea extravaganţă, şi am deschis uşa pe care stătea scris „Cabinet particular”.           În spatele acelei uşi se afla biroul şefului firmei Cavell Investigations, Pierre Cavell. Eu, adică. Şef şi personal într-o singură persoana. Era o încăpere mai mare decât cea de la intrare, ştiu asta pentru ca o măsurasem, dar numai un tip exersat ar fi putut să-şi dea seama cu ochiul.           Nu sunt un răsfăţat, dar trebuie să recunosc că era un loc destul de sumbru. Pereţii ponosiţi aveau acea nuanţa palidă, de un gri spălăcit, ce trecea prin toate tonurile, de la albul gălbejit de la nivelul podelei, până la negrul decolorat, chiar sub tavan, a cărui realizare se datorează exclusiv ceţii londoneze şi multor ani de neglijenţa. Într-unul din pereţi, şi dând spre o curte îngustă şi murdara, era decupată o fereastră înalta şi îngustă, spălata pe dinăuntru, lângă care atârna un calendar împărţit pe luni. Duşumeaua era acoperită cu linoleum şi pe ea se afla un birou pătrat, la mâna a doua, un scaun rotativ pentru mine, un fotoliu capitonat cu piele pentru client, o ţoala uzată care să-i ferească picioarele de frig, un suport pentru pălării şi două fişete de metal verzui pentru dosare – ambele goale. Nimic altceva. Nu era loc pentru nimic altceva.           Tocmai mă lăsam să cad în scaunul rotativ când am auzit soneria din biroul de la intrare ţârâind de doua ori, apoi scârţâitul uşii. Pe uşa dinspre coridor scria „Sună şi intră” şi cineva tocmai asta făcuse. Sunase şi intrase. Am tras sertarul de sus, din stânga, al biroului, am scos nişte hârtii şi plicuri, le-am împrăştiat pe birou, am apăsat pe un buton care se afla lângă genunchiul meu, şi mă ridicasem în picioare când s-a auzit o bătaie în uşa.           Omul care a intrat era înalt, slab şi un bun cunoscător al revistei „Tailor and Cutter”. Purta o haină cu revere înguste peste un costum imaculat gri închis, croit după ultima modă italieneasca, iar în mâna stânga, vârâtă într-o mănuşă din piele de căprioară, ţinea cealaltă mănuşă, un melon negru, o geanta şi, peste încheietura, o umbrela neagră, bine înfăşurata, cu mâner de corn. Faţa lui era palidă, prelungă şi subţire; părul, negru şi rar, avea o cărare la mijloc, şi era bine periat pe spate; avea ochelari fără rame, un nas acvilin, iar deasupra buzei superioare, o linie subţire şi neagră, miniatura unei mustăţi aduse la o stare aproape imposibil de atins a perfecţiunii. Cred ca purta un micrometru asupra lui. După înfăţişare, puteai să juri că este un expert contabil din City – eu, cel puţin, aşa îl vedeam.           — Scuzaţi-mă că am intrat direct. Zâmbi scurt – cu trei dinţi de sus îmbrăcaţi în aur – apoi aruncă o privire peste umăr. Se pare că secretara dumneavoastră…           — Nu face nimic. Va rog să intraţi.           Şi felul lui de a vorbi era acela al unui contabil; controlat, precis, un picuţ exagerat în dicţie. Îmi dădu mâna şi gestul nu îl dezminţi – era iute, uşor şi nu trăda nimic.           — Da. Nu doriţi să luaţi loc, domnule Martin?           — Mulţumesc. Se aşeză cu grijă, foarte drept, cu picioarele lipite, cu geanta aranjată în echilibru pe genunchii strânşi şi privi în jur încet, observând totul, cu umbra unui surâs care nu-i arată dantura. Agenda dumneavoastră de lucru nu este… hm… Foarte încărcată în prezent, ce ziceţi, domnule Cavell?           Poate că nu era contabil, la urma urmei. De regulă, contabilii sunt politicoşi, manieraţi şi nu se grăbesc să te jignească inutil. Dar poate că nu era în apele lui. Cei care vin la un detectiv particular rareori sunt într-o dispoziţie firească.           — Starea aceasta o menţin pentru a-l păcăli pe inspectorul de la fisc, am explicat eu. Cu ce va pot fi de folos, domnule Martin?           — Dându-mi nişte informaţii despre dumneavoastră.           Nu mai zâmbea şi ochii nu-i mai rătăceau de colo-colo.           — Despre mine? Vocea îmi suna ascuţit, nu strident, era doar vocea cuiva care nu avusese nici un singur client pe tot parcursul celor trei săptămâni de când îşi deschisese biroul. Vă rog să intraţi în subiect, domnule Martin. Am treburi de făcut.           Chiar aşa şi era. Să-mi aprind pipa, să citesc ziarul de dimineaţă, lucruri de felul asta.           — Îmi pare rău, dar e ceva ce va priveşte. Mă gândesc la dumneavoastră pentru o misiune foarte delicată şi dificilă. Trebuie să mă asigur că sunteţi omul de care am nevoie. Cred că e rezonabil, nu?           — O misiune? L-am privit cercetător pe Henry Martin şi mi-a trecut prin minte că mi-ar fi foarte uşor să-mi devină antipatic.           — Eu nu execut misiuni, domnule Martin. Eu fac investigaţii.           — Desigur. Când există investigaţii de făcut. Tonul lui era prea neutru pentru a mă simţi ofensat. Poate că eu ar trebui să va dau nişte informaţii. Va rog să acceptaţi, pentru câteva minute, metoda mea de abordare a problemei, domnule Cavell. Pot să va asigur că n-o să va pară rău.           Îşi deschise geanta, extrase o mapă de piele, scoase de acolo o foaie de hârtie tare şi începu să citească, parafrazând diversele pasaje.           — Pierre Cavell. Născut la Lisieux, Calvados, din părinţi anglofrancezi. Tatăl – inginer constructor, John Cavell din Kingsclere, Hampshire, mama – Anne-Marie Lechamps din Lisieux. Mama de origine franco-belgiană. O soră, Liselle. Ambii părinţi şi sora morţi în atacul aerian asupra oraşului Rouen. În ultimii ani ai adolescenţei, paraşutat de şase ori în nordul Franţei, de unde revine de fiecare dată cu informaţii preţioase. Paraşutat în Normandia cu două zile înainte de Ziua Z. La sfârşitul războiului, recomandat pentru nu mai puţin de şase decoraţii – trei britanice, două franţuzeşti şi una belgiană.

            Capitolul 1           Vibraţia permanentă a celor patru motoare uriaşe făcea dinţii să clănţăne iar asaltul asupra timpanelor – de nesuportat. Nivelul decibelilor, aprecie Smith, trebuie să fi ajuns la cel dintr-o cazangerie, şi încă una în care se lucra pe rupte, iar frigul cumplit din avionul ticsit de aparatură părea de-a dreptul siberian. Prin comparaţie însă, o cazangerie în Siberia ar fi fost, totuşi, de preferat, reflectă el, fiindcă, în ciuda neajunsurilor ei, n-avea cum să se prăbuşească din văzduh şi nici să se izbească de vreun versant, ceea ce, în împrejurările de faţă, era destul de posibil, ba chiar foarte posibil, cu toate străduinţele pilotului bombardierului Lancaster de a evita o catastrofă. Smith renunţă să se mai uite în întunericul de dincolo de parbrizul ale cărui ştergătoare se luptau inutil cu ninsoarea, şi-şi întoarse privirea către bărbatul din stânga sa, aşezat pe locul căpitanului.           Locotenent-colonelul de aviaţie Cecil Carpenter se simţea în elementul său, mulţumit ca o stridie în cochilie. Comparaţia cu o cazangerie siberiană i-ar fi părut produsul unei minţi delirante. Pentru el, vibraţiile puternice erau, neîndoios, la fel de relaxante ca serviciile celui mai blând masor, zgomotul asurzitor al motoarelor, un bun somnifer, iar temperatura din jur, potrivită pentru un individ pasionat de lecturi uşoare. În faţa sa, pe o măsuţă pliantă, coborâtă din peretele lateral al cabinei, la o distanţă comodă pentru citit, se afla o carte. Din privirea fugară pe care o aruncă pe ilustraţia lugubră a copertei, înfăţişând un cuţit plin de sânge împlântat în spinarea unei june, ce părea a fi goală puşcă, Smith se lămuri că locotenent-colonelul nutrea un dispreţ superior faţă de romancierii contemporani mai serioşi. Carpenter întoarse o filă.           — Colosal, exclamă admirativ, trăgând adânc dintr-o pipă veche ce răspândea un miros de mirişte fumegândă. Pe cinstea mea, tipul ăsta ştie să scrie. Interzisă, fireşte! Tremayne dragă, i se adresă el tinerelului cu chip de copilandru de pe locul copilotului, deci nu ţi-o pot da până ce nu devii major. Tăcu, împrăştie fumul pentru a îmbunătăţi vizibilitatea, apoi îl fixă pe copilot cu un aer acuzator. Ofiţer de aviaţie Tremayne, iar ţi-ai luat mutra aia înfricoşată şi suferindă.           — Da, sir. Adică nu, sir.           — O manifestare a proastei stări de spirit a timpurilor noastre, zise Carpenter cu năduf. Multe nu mai au tinerii de azi, de pildă gustul pentru un tutun fin de pipă sau încrederea în comandanţii lor. Oftă adânc, lăsă grijuliu un semn în carte, ridică măsuţa şi se îndreptă în scaun. Aş zice că orice om are dreptul la puţin calm şi linişte în propriul aparat de zbor.           Deschise hubloul din dreptul său. O rafală de ninsoare pătrunse înăuntru, aducând cu ea uruitul brusc amplificat al motoarelor. Carpenter făcu o grimasă, scoase capul, acoperindu-şi ochii cu mâna dreaptă, înmănuşată. După cinci secunde, descurajat, strânse pleoapele, crispându-se ca de o durere intensă şi se retrase. Închise hubloul la loc, îşi scutură zăpada de pe părul roşu-flacără şi de pe mustaţa stil „ghidon”. Se întoarse spre Smith:           — Nu-i un fleac, domnule maior, să te pierzi noaptea, pe viscol, deasupra unei Europe în plin război.           — Iarăşi, sir? protestă Tremayne.           — Nimeni nu-i infailibil, copile.           Smith îi adresă un zâmbet politicos:           — Vreţi să spuneţi că nu ştiţi unde ne aflăm?           — De unde să ştiu? Carpenter se lasă mai jos în scaun, închise ochii pe jumătate şi căscă prelung. Sunt un simplu mânuitor de aparate. Avem un pilot specialist, pilotul are un radar, iar eu n-am încredere nici într-unul, nici într-altul.           — Ei, poftim! făcu Smith. Când te gândeşti ce gogoşi mi s-au turnat la Ministerul Aviaţiei! Mi-au zis că aţi zburat în vreo trei sute de misiuni şi că ştiţi continentul mai bine decât cunoaşte un şofer de taxi străzile Londrei.           — Cine ştie ce braşoave confecţionate de elemente duşmănoase care se zbat să nu capăt un post călduţ şi sigur într-un birou la Londra! Carpenter se uită la ceas. Te anunţ cu fix treizeci de minute înainte de paraşutarea în zonă. Îşi privi ceasul încă o dată şi se încruntă. Ofiţer de aviaţie Tremayne, grava dumitale neglijenţă în serviciu pune în pericol întreaga misiune.           — Sir?! Neliniştea de pe chipul lui Tremayne spori.           — Ar fi trebuit să am cafeaua gata, exact acum trei minute.           — Da, sir. Imediat, sir.           Smith zâmbi din nou, se ridică din poziţia incomodă în care stătuse, în spatele locurilor de pilot, şi străbătu fuselajul îndreptându-se spre coada Lancasterului – compartimentul sumbru şi îngheţat al bombardierului, adevărat cavou de fier, în care imaginea cazangeriei siberiene reveni şi mai stăruitor. Zgomotul deveni aproape insuportabil, iar frigul îl pătrundea până la oase; pereţii metalici, pe care se prelingea apa, nu făceau cu nimic mai dulce viaţa, după cum n-o făceau nici cele şase scaune de pânză, cu rame metalice, fixate de podea – culmea trăsnită a funcţionalităţii. Numai ideea de a introduce asemenea sadice instrumente de tortură în penitenciarele Maiestăţii Sale ar fi stârnit un val de indignare naţională!

            PROLOG           3 mai 1958           Dacă o cutie de lemn de trei pe unu optzeci, montată pe o remorcă cu patru roţi, se poate numi birou, atunci, la data respectivă, mă aflam în biroul meu. Stăteam acolo de patru ore, începeau să mă doară urechile din cauza căştilor, iar dinspre mlaştini şi mare începea să se lase întunericul. Dar de-ar fi trebuit să stau toată noaptea, asta aş fi făcut, aş fi stat acolo toată noaptea; căştile acelea erau cel mai important lucru din lume. Ele erau singura legătură rămasă între mine şi tot ce-mi era mai drag pe lumea asta.           Trecuseră trei ore de când Pete ar fi trebuit să ia legătura cu mine. Era într-o cursă lungă la nord de Barranquilla, dar o mai făcusem de nenumărate ori până atunci. Aveam trei avioane tip D. C. care erau vechi dar aveau motoare perfecte – pe măsura grijii permanente pe care le-o purtam. Pete era un pilot bun, Barry, un navigant excepţional, prognoza vremii în vestul Mării Caraibilor fusese bună şi era prea devreme pentru uragane în anotimpul acela.           Mi-era cu neputinţă să înţeleg de ce, de atâtea ceasuri nu apăruseră în eter. După toate socotelile, trebuiau să fi depăşit deja cel mai apropiat punct şi se îndreptau acum spre nord, înspre Tampa, destinaţia lor. Oare să nu fi respectat instrucţiunile mele de a trece prin Strâmtoarea Yucatan şi, în schimb, să fi zburat pe ruta directă pe deasupra Cubei? În perioada aceea, avioanelor care zburau pe deasupra Cubei sfâşiate de război li se puteau întâmpla tot felul de lucruri neplăcute. Nu părea probabil, şi, dacă mă gândeam la încărcătura pe care o duceau, părea chiar imposibil. Atunci când era vorba de riscuri, chiar şi de cele mai mici, Pete era mai prudent şi mai prevăzător decât mine.           În partea cealaltă, într-un colţ al biroului meu pe roţi, cânta încet un radio. Era un post de limbă engleză şi, a doua oară în seara aceea, un ghitarist din Sud cânta molcom despre moartea mamei sau soţiei sau iubitei sale – nu eram sigur a căreia dintre ele. Cântecul se numea „Trandafirul meu roşii a albit”. Roşul simboliza viaţa şi albul moartea. Roşu şi alb – culorile celor trei avioane ale firmei noastre – „Trans-Carib Air Charter”.           În birou nu erau cine ştie ce lucruri. O masă de lucru, două scaune, un dulap pentru dosare şi postul de emisie-recepţie, de tip „R. C. A.”, mare, alimentat de un cablu solid „T. R. S.”, care trecea prin orificiul din uşă şi şerpuia peste iarbă, noroi şi un colţ al pistei de aterizare până la principalele clădiri ale aeroportului. Şi mai era o oglindă pe care o agăţase pe un perete Elizabeth, singura dată când fusese aici, şi pe care n-apucasem s-o scot.           M-am privit în oglindă şi asta a fost o greşeală. Părul negru, sprâncenele negre, ochii de un albastru închis şi faţa albă, trasă şi încordată, îmi reaminteau îngrijorarea mea disperată. Ca şi cum aş mai fi avut nevoie să mi se aducă aminte. Am întors capul şi am privit afară pe fereastră.           Nici aşa nu era mai bine. Unicul avantaj consta în faptul că nu mă mai vedeam. Dar nici altceva nu puteam vedea. Chiar şi pe cea mai bună vreme, tot nu prea aveai ce vedea prin fereastra aceea. Doar cei şaisprezece kilometri de pământ gol, dezolant, de pământ mlăştinos, drept, care se întindea de la aeroportul Stanley Field până la Belize. În dimineaţa aceea, în Honduras începuse anotimpul ploios. Picăturile mărunte de ploaie şiroiau în valuri nesfârşite pe singura fâşie de geam, norii sfâşiaţi se buluceau, zdrenţuiţi şi grăbiţi, slobozind ploaia care cădea oblic în pământul arid şi aburind, transformând lumea de dincolo de fereastră într-un abis cenuşiu şi ceţos.           Am lansat din nou semnalul nostru de apel. Acelaşi rezultat ca şi după celelalte cinci sute de încercări. Am schimbat lungimea de undă ca să controlez dacă recepţia continua să funcţioneze normal; am auzit o succesiune de voci, paraziţi, cântece, muzică şi, atunci, am revenit din nou pe frecvenţa noastră.           Era cel mai important zbor pe care Compania „Trans-Caraib Air Charter” îl făcuse vreodată, iar eu trebuia să zac aici, în acest minuscul birou anexă, aşteptând la nesfârşit carburatorul de schimb care nu mai venea. Şi până nu-l primeam, „DC”-ul acela roşu şi alb, parcat la mai puţin de cincizeci de metri mai încolo, pe platforma din faţa hangarului, îmi era cam tot atât de folositor ca şi o pereche de ochelari de soare.           Din Barranquilla decolaseră. De asta eram sigur. Primisem primele ştiri cu trei zile în urmă, în ziua în care sosisem aici, şi telegrama cifrată nu menţionase nimic despre nici un fel de încurcătură. Totul era foarte secret, doar trei înalţi funcţionari aveau cunoştinţă despre această afacere. Compania Lloyd fusese de acord să-şi asume riscul – deşi cu una din cele mai mari prime de asigurare. Nici ştirile auzite la radio despre o tentativă de lovitură de stat întreprinsă ieri de elemente pro-dictatoriale, pentru a împiedica alegerea liberalului Lleras, nu mă îngrijorase prea mult, fiindcă, deşi toate avioanele militare şi serviciile aeriene interne fuseseră reţinute la sol, companiile aeriene străine constituiau o excepţie; cu situaţia economică în care se găsea Columbia în acel moment, nu-şi permitea să supere nici pe cei mai săraci străini, iar noi intram, oarecum, în această categorie.           Dar eu n-am vrut să ne asumăm nici un risc. I-am telegrafiat lui Pete să-i ia cu el pe Elizabeth şi pe John. Dacă cine nu trebuie ajunge să preia puterea la 4 mai – adică mâine – şi află în ce afacere ne băgasem, Compania „Trans-Caraib Air Charter” o sfecleşte. Şi încă rapid. Dar cu suma fabuloasă care se oferise pentru acest transport la Tampa…           Căştile îmi pocniră în urechi cu un zgomot de paraziţi, slab, dar pe frecvenţa noastră. Ca atunci când cineva încearcă să prindă un post. Am bâjbâit după butonul de volum, l-am învârtit la maximum, am reglat schimbătorul lungimii de undă, mişcându-l câte puţin când într-o parte când în alta, şi am ascultat cu auzul încordat ca niciodată în viaţa mea. Dar, nimic. Nici un glas, nici un semnal Morse, absolut nimic. Am dat la o parte una din căşti şi am întins mâna după un pachet de ţigări.           Radioul continua să funcţioneze. A treia oară în seara aceea şi după nici cincisprezece minute de când îl auzisem ultima dată, cineva cânta iar „Trandafirul meu roşu a albit”.

CAPITOLUL 1           PRELUDIU: DUMINICĂ.           De la 1,00 la 9,00           Chibritul hârşâi zgomotos pe metalul ruginit al barăcii de tablă ondulată, pâlpâi, apoi se aprinse proiectând o pată de lumină slabă, zgomotul aspru ca şi lumina neaşteptată părând deopotrivă de stranii în liniştea nopţii deşertului. Ochii lui Mallory urmăriră mecanic mişcarea chibritului aprins şi adăpostit în căuşul palmei până la ţigarea ce ieşea de sub mustaţa tunsă scurt a comandorului, văzu flacăra oprindu-se ia câţiva centimetri de obraz, văzu de asemeni calmul neaşteptat al acelui obraz, privirea fără expresie, absentă a omului care asculta ceva. Apoi chibritul dispăru strivit în nisipul terenului de aterizare.           — Acum îi aud, spuse comandorul încet. Îi aud venind. Cinci minute, nu mai mult. În astă-seară nu e vânt – vor ateriza pe pista numărul doi. Haideţi, să-l întâmpinăm în camera de interogatoriu. Făcu o pauză, îl privi pe Mallory zeflemitor şi păru că zâmbeşte. Dar întunericul îl înşelă pentru că vocea lui nu era veselă. Stăpâneşte-ţi nerăbdarea, tinere – încă puţin. Lucru-rile n-au mers prea bine în noaptea asta. Mă tem că ai să primeşti toate răspunsurile pe care le aştepţi şi încă mai repede decât crezi. Se întoarse brusc şi porni cu paşi mari în direcţia clădirilor masive ce se detaşau vag în lumina palidă dominând linia orizontului.           Mallory ridică din umeri, apoi îl urmă mai încet, ţinând pasul cu un al treilea membru al grupului, un tip scund şi lat în spate cu un pronunţat mers legănat.           Mallory se întrebă plictisit cât îi trebuise lui Jensen până să deprindă mersul acesta de marinar. Desigur, treizeci de ani pe mare – şi atâţia făcuse Jensen – erau suficient să justifice mersul acesta în pas de dans vioi: dar nu asta avea importanţă. Ca şef strălucit şi merituos ai biroului Operaţiilor Subversive (O. S.) din Cairo, intriga, înşelătoria, imitaţia şi deghizarea erau sufletul vieţii căpitanului James Jensen, decorat cu înaltul Ordin ai Marinei. Hamal levantin agitator – Îşi câştigase respectul plin de teamă al docherilor din Alexandretta până în Alexandria; călăuză de cămile – triumfase cu neruşinare, coricurând pe beduinii cei mai experţi şi nici cel mai patetic cerşetor nu-şi arătase vreodată rănile mari mai convingător în bazarele şi pieţele Orientului. În seara aceasta era pur şi simplu marinar. Era îmbrăcat în alb din cap până în picioare – lumina stelelor strălucea pe galoanele aurii ale epoleţilor şi pe cozoroc.           Paşii lor striviră la unison nisipul bătătorit şi răsunară mai ascuţit când trecură pe cimentul pistei de decolare. Aproape pierduseră din vedere silueta grăbită a comandorului de aviaţie. Mallory trase aer în piept şi se întoarse deodată spre Jensen.           — Domnule, ce înseamnă toate astea? Ce-l toată mişcarea asta, pe ascuns? Şi de ce sunt amestecat şi eu în toate astea? Pe Dumnezeul meu, domnule, de-abia ieri mi-au dat drumul din Creta, am fost înlocuit cu o înştiinţare prealabilă doar de opt ore. Mi s-a spus că am o lună concediu. Ce se întâmplă?           — Ei bine, murmură Jensen, povesteşte-mi ce s-a întâmplat?           — Nici o zi liberă, spuse Mallory cu amărăciune. Nici măcar o noapte de somn. Ore întregi petrecute în birourile Statului Major, răspunzând la o mulţime de întrebări neroade şi blestemate cu privire la ascensiuni în Alpii Meridionali. Apoi la miezul nopţii am fost sculat din pat, spunându-mi-se că trebuie să vă întâlnesc şi am fost purtat într-o maşină ore întregi prin acest deşert blestemat de un scoţian nebun care cânta cântece de beţivan şi. Care mi-a pus sute de întrebări care mai de care mai. Idioate şi mai trăsnite!           — Una din deghizările mele pe care am considerat-o cea mai reuşită, spuse Jensen cu înfumurare; Personal, am găsit acest voiaj foarte distractiv!           — Una din deghi… Mallory se întrerupse, îngrozit de amintirea lucrurilor pe care le spusese bătrânului căpitan scoţian mustăcios care condusese vehiculul… Îmi… Îmi pare tare rău, domnule! Nu mi-am închipuit…           — Bineînţeles că nu puteai să bănuieşti! Îl întrerupse Jensen energic. Vroiam să văd dacă eşti omul indicat pentru această treabă. Sunt sigur că eşti – eram aproape sigur chiar înainte de a te aduce din Creta. Dar de unde ţi-a venit ideea că pleci în concediu, nu ştiu. S-a contestat adesea bunul simţ al Serviciului de Informaţii, dar nu mergem chiar aşa departe încâl să trimitem un hidroavion pentru singurul motiv de a permite tinerilor ofiţeri să petreacă o lună, pierzându-şi timpul şi făcându-şi de cap prin Cairo, termină el sec.           — Totuşi nu ştiu…           — Răbdare, băiete, răbdare, aşa cum ţi-a recomandat stimatul nostru comandor. Timpul e fără sfârşit. Aşteptare şi iarăşi aşteptare, asta e viaţa în Orient.           — Dar să dormi numai patru ore în trei zile, nu mai e viaţă! Spuse Mallory cu înfocare. Şi asta-l tot. Atât am dormit… Dar iată-l că sosesc!           Amândoi strânseră instinctiv ochii când luminile orbitoare ale proiectoarelor de aterizare trecură peste ei, pista luminoasă scânteind până departe în întunericul înconjurător. În mai puţin de un minut primul bombardier se lăsă jos, greoi, cu stângăcie, oprindu-se chiar alături de ei. Vopseaua cenuşie de camuflaj a fuzelajului din spate şi a ampenajului era ciuruită de gloanţe şi de o schijă de obuze, o aripioară era tăiată şi motorul exterior din stânga nu mai funcţiona, saturat de ulei. Plexiglasul cabinei era sfărâmat şi avea o mulţime de găuri.           Jensen privi îndelung găurile şi cicatricile aparatului deteriorat apoi scutură din cap şi privi în altă parte.           — Patru ore de somn, căpitane Mallory, spuse el liniştit. Patru ore. Încep să cred că poţi să te socoteşti al dracului de norocos că ai dormit şi atât.           Camera în care aveau loc interogatoriile, puternic luminată de două becuri fără abajur, era lipsită de confort şi prost aerisită. Mobilierul se compunea din câteva hărţi murale şi planuri şifonate, vreo câteva scaune de asemeni uzate şi o masă de lemn nelustruită. Flancat de o parte şi de alta de Jensen şi Mallory, comandorul era aşezat în spatele mesei când uşa se deschise brusc şi primul grup de aviatori intră, clipind des din ochi în lumina strălucitoare cu care nu erau obişnuiţi. Erau conduşi de un pilot cu părul negru, lat în spate, care ţinea în mâna stingă casca şi combinezonul de zbor. Purta o caschetă Anzac lăsată pe spate şi cuvântul Australia era înscris în alb pe fiecare umăr. Încruntat, fără să scoată un cuvânt şi fără să ceară voie, se aşeză în faţa lor, scoase un pachet de ţigări şi aprinse un chibrit pe suprafaţa mesei. Mallory privi pe furiş la comandor. Comandorul părea resemnat. Şi chiar vorbi pe un ton resemnat.

În Germania, un grup care se numea Facţiunea Armatei Roşii, o bandă de terorişti bine cunoscuţi şi bine organizaţi a pretins că le-a venit de hac cu uşurinţă celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite şi al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declaraţiile au arătat că ambii gardieni fuseseră beţi şi că, atunci când banda de terorişti părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiţi cu pături; fusese o noapte îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezminţit învinuirea că paznicii erau beţi, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături. Teroriştii au pretins că reuşiseră să-şi facă rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată, încât figurau pe lista secretă. Această afirmaţie a fost dezminţită de Armata Statelor Unite.           Presa vest-germană a acordat un spaţiu larg relatărilor teroriştilor. Facţiunea Armatei Roşii avea o reputaţie bine stabilită în ceea ce priveşte pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privinţa pazei bazelor militare.           În mod obişnuit, Facţiunea Armatei Roşii întocmea o listă foarte amănunţită şi meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus că, dacă relatarea Facţiunii era adevărată, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reuşise să reducă la tăcere presa.»             Prolog.           La prima vedere, cele două incidente ciudat de asemănătoare – deşi amândouă s-au petrecut în noaptea de 3 februarie şi amândouă au avut ca obiect instalaţiile unor depozite de muniţii de război – nu părea să aibă vreo legătură între ele.           Întâmplarea de la De Dooms, din Olanda, a fost misterioasă, spectaculoasă şi tragică, cea de la Metnitz, din Germania – cu mult mai puţin enigmatică, total lipsită de orice element spectaculos şi oarecum comică.           Trei soldaţi erau de gardă la depozitul olandez de muniţii, instalat într-un buncăr de beton la un kilometru şi jumătate nord de satul De Dooms, când, pe la unu şi jumătate dimineaţa, singurii doi cetăţeni treji din sat au raportat că au auzit zgomote în surdină ale unor focuri de automat. Ulterior, s-a stabilit că paznicii purtau automate. Zgomotele au fost urmate imediat de o uriaşă explozie în lanţ, care, după cum s-a descoperit mai târziu, a săpat în pământ un crater lat de şaizeci de metri şi adânc de doisprezece.           O serie de case din sat au fost oarecum afectate, dar nu s-a înregistrat nici o pierdere de vieţi omeneşti.           S-a presupus că paznicii trăseseră în nişte inoportuni şi că un glonţ rătăcit făcuse să se producă detonaţia. Totuşi, nu s-a descoperit nici o urmă, nici a gardienilor, nici a vreunor presupuse persoane neavenite.           În Germania, un grup care se numea Facţiunea Armatei Roşii, o bandă de terorişti bine cunoscuţi şi bine organizaţi a pretins că le-a venit de hac cu uşurinţă celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite şi al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declaraţiile au arătat că ambii gardieni fuseseră beţi şi că, atunci când banda de terorişti părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiţi cu pături; fusese o noapte îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezminţit învinuirea că paznicii erau beţi, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături. Teroriştii au pretins că reuşiseră să-şi facă rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată încât figurau pe lista secretă. Această afirmaţie a fost dezminţită de Armata Statelor Unite.           Presa vest-germană a acordat un spaţiu larg relatărilor teroriştilor. Facţiunea Armatei Roşii avea o reputaţie bine stabilită în ceea ce priveşte pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privinţa pazei bazelor militare.           În mod obişnuit, Facţiunea Armatei Roşii întocmea o listă foarte amănunţită şi meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus că, dacă relatarea Facţiunii era adevărată, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reuşise să reducă la tăcere presa.                 CAPITOLUL 1           — E clar că este opera unui nebun. Jon de Jong, un tip înalt, subţire, smead şi ascetic, directorul general al aeroportului Schiphol, etala un aer într-adevăr sumbru şi, în condiţiile date, avea toate motivele să arate şi să vorbească astfel.           — Iresponsabilitate. Un om trebuie să fie nebun, dement, ca să ducă la îndeplinire o sarcină hazardată, lipsită de logică şi iresponsabilă ca asta.           La fel ca şi profesorul cu alură de călugăr căruia-l semăna atât de bine, de Jong avea tendinţa de a se exprima cu o precizie care mergea până la pedanterie şi, aşa cum se întâmpla în cazul de faţă, avea o slăbiciune pentru tautologia pompoasă.           — Un nebun.           — Punctul dumneavoastră de vedere e clar, spuse de Graaf. Colonelul van de Graaf, un bărbat neobişnuit de lat în umeri, de înălţime mijlocie, cu faţa bronzată brăzdată de riduri, impunea prin aerul său imperturbabil şi o autoritate de necontestat, care-l stăteau bine şefului poliţiei din capitala unei naţiuni.           — Pot să înţeleg o asemenea faptă şi să fiu de acord cu ea, dar numai până la un anumit punct, continuă el. Înţeleg ce simţi dumneata, prietene. Iubitul dumitale aeroport, unul din cele mai grozave din Europa.           — Aeroportul din Amsterdam este cel mai grozav din Europa. De Jong vorbi de parc-ar fi recitat un rol, cu gândurile în altă parte. Era.           — Şi va mai fi. Criminalul care a comis această faptă este, în mod evident, anormal psihic. Dar asta nu înseamnă neapărat că e nebun cu acte-n regulă. Poate că-l eşti antipatic, poate că are ceva împotriva dumitale. Poate c-a lucrat cândva la aeroport şi-a fost dat afară de vreunul dintre şefii dumitale de departament, pentru un motiv care lui i s-a părut perfect valabil, dar cu care funcţionarul concediat n-a fost de acord. Poate că e un cetăţean care locuieşte prin apropiere, să spunem, într-o suburbie a Amsterdamului sau între Amsterdam şi Aalsmeer, care consideră poluarea sonoră provocată de manevrele avioanelor de-a dreptul insuportabilă. Poate că e un ecologist care-şi exprimă în modul ăsta violent dezaprobarea faţă de poluarea provocată de avioane. Iar poluarea nu poate fi negată. După cum bine ştii, ţara noastră nu duce câtuşi de puţin lipsă de ecologişti pasionaţi. Sau poate că nu e de acord cu politica guvernului nostru. De Graaf îşi trecu o mână prin părul său des, grizonat:           — Orice e posibil. Dar poate fi, la fel de bine, tot atât de normal ca oricare dintre noi.           — Poate că ar fi bine să vă mai uitaţi o dată, domnule colonel, spuse de Jong.           Mâinile i se încleştau şi i se descleştau întruna şi era scuturat de un tremur violent. Aceste două reacţii erau involuntare, dar aveau motivaţii diferite. Cea dintâi denota o intensă reacţie de frustrare şi de furie; cea de a doua se datora faptului că, atunci când un vânt rece ca gheaţa, provenind din Siberia, sufla peste Aalsmeer din direcţia est-nord-est, acoperişul clădirii principale a aeroportului Schiphol era ca şi inexistent.           — Tot atât de normal ca dumneavoastră şi ca mine? Oare dumneavoastră sau eu am putea fi responsabili pentru această. această atrocitate? Priviţi, domnule colonel, priviţi numai.           De Graaf privi. Se gândi că, dacă el ar fi fost directorul aeroportului, o asemenea privelişte n-ar prea fi fost de natură să-l bucure inima. Aeroportul Schiphol dispăruse pur şi simplu; locul său fusese luat de un lac vălurit, ce se-ntindea cât vedeai cu ochii. Sursa acestei inundaţii masive era cât se poate de uşor de identificat: lângă recipientele uriaşe pentru depozitarea combustibilului, în imediata apropiere a perimetrului aeroportului, apăruse o fisură largă în peretele sudic al canalului: reziduurile, pietrele şi noroiul împrăştiate de-a lungul părţii superioare a peretelui, de ambele părţi ale spărturii, indicau fără putinţă de îndoială că aceasta, nu se putea datora în nici un caz vreunei cauze naturale sau spontane.           Efectul acestei uriaşe scurgeri de apă fusese devastator. Deşi inundate la parter şi subsol, clădirile propriu-zise ale aeroportului rămăseseră intacte. Pagubele pricinuite echipamentelor electrice şi electronice ultrasensibile erau însă considerabile, iar înlocuirea lor va costa, fără nici o îndoială, milioane de guldeni. Totuşi, structura de rezistenţă a clădirilor nu fusese afectată. Aeroportul Schiphol este o construcţie foarte solidă, iar temeliile sale sunt de neclintit.