Alistair Maclean romancier scoțian de thrillere și povești de aventură populare

PROLOG.           Un bărbat mărunt şi-prăfuit într-o încăpere mică şi plină de praf. Aşa m-am gândit întotdeauna Ia el: un simplu bărbat mărunt şi prăfuit într-o încăpere mică şi prăfuită.           Nici unei femei de serviciu nu i s-a îngăduit vreodată să intre în biroul acela cu draperii groase pătate de funingine la ferestrele ce dădeau spre Birdcage Walk. După cum nici o persoană, indiferent dacă avea sau nu de a face cu curăţenia, nu a primit vreodată permisiunea să pătrundă acolo, decât dacă înăuntru se afla însuşi colonelul Răine.           Şi nimeni nu l-ar fi putut acuza pe colonel că ar avea alergie la praf.           II întâlneai pretutindeni: pe duşumeaua lustruită din lemn de stejar, ascunsă doar parţial privirilor de un covor de iută; acoperea cu o peliculă fină rafturile cu cărţi, fişctele, radiatoarele, braţele fotoliilor şi telefoanele; dâre aleatorii se întindeau pe tăblia zgâriată a biroului de lucru, petele curate marcând locurile de unde dosarele sau cărţile fuseseră de curând împinse într-o parte: particule fine pluteau aferate în fasciculul de lumină furişat pieziş printr-un ochi de geam rămas neacoperit de draperie; şi, fie că era sau nu o iluzie optică, nu era nevoie de nici pic de imaginaţie ca să vezi patina de praf de pe părul cărunt şi rar, pieptănat pe spate, al bărbatului de la birou, să-l vezi vârât temeinic în ridurile adânci săpate în obrajii cenuşii şi scofâlciţi şi pe fruntea înaltă.           Pe urmă vedeai ochii de sub pleoapele zbârcite şi uitai cu lotul de praf. Erau nişte ochi care îmbinau sclipirea dură a unei pietre de peridot cu limpezimea de acvamarin decolorat a unui gheţar de Groenlanda, fără să degaje atâta căldură.           În timp ce traversam încăperea, s-a ridicat în picioare ca să mă întâmpine, mi-a întins o mână osoasă şi rece. dură ca ounealtă de grădinărit, mi-a făcut semn să iau loc pe fotoliul de vizavi de panelul cu un furnir deschis la culoare, clin faţa biroului, de mahon, cu care făcea notă discordantă, şi în sfârşii s-a aşezat pe scaunul lui, ţinându-'şi spatele foarte drept şi mâinile împreunate pe biroul prăfuit.           — Bine-ai venit acasă, Bentall.           Vocea se potrivea cu ochii, mai-mai că puteai să auzi pârâitul îndepărtat al gheţii uscate.           — Te-ai întors repede. Ai avut o călătorie plăcută?           — Nu, domnule. Un magnat al industriei textile din Midlands, care a fost amânat pentru o altă cursă ca să mi se facă mie loc la Ankara, n-a fost deloc plăcut impresionat. Urmează să primesc veşti de la avocaţii lui şi, ca un articol adiţional, are de gând să scoată BEA de pe liniile aeriene europene. Ceilalţi pasageri au refuzat să aibă de a face cu mine, stewardesele m-au ignorat complet şi, colac peste pupăză, avionul s-a hurducăit ca o căruţă pe un drum de ţară. Dacă facem abstracţie de toate astea, a fost o călătorie minunată.           — Astfel de lucruri se mai întâmplă, a remarcat el cu exactitate.           Un tic nervos aproape imperceptibil în colţul stâng al gurii sale subţiri putea fi luat drept zâmbet. Nu aveai nevoie decât de o imaginaţie puternică, dar era greu de spus, căci douăzeci şi cinci de ani de amestec în treburile altora din Extremul Orient păreau să fi atrofiat muşchii faciali ai colonelului.           — Ai dormit?           Am scuturat din cap.           — N-am pus geană pe geană.           — Păcat. Şi-a ascuns cu pricepere supărarea şi şi-a dres glasul cu delicateţe. Ei bine, mă tem că va trebui să porneşti din noii la drum, Bentall. În noaptea asta. La ora douăzeci şi trei, de pe London Airport.           Am lăsat o pauză de câteva secunde, dându-i de înţeles că nu dădeam glas tuturor lucrurilor pe care le aveam în minte, apoi am săltat din umeri resemnat.           — Înapoi în Iran?^           — Dacă era să te transfer din Turcia în Iran, n-aş fi riscat să atrag asupra noastră mânia industriei textile din Midlands, aducându-te tocmai până-n Londra, ca să-ţi spun chestia asta. (Din nou, sugestia slabă a unui tic în colţul gurii.) Cu mult mai departe, Bentall. Sydney, Australia. Mi se pare că pentru tine e un teritoriu nou, nu?           — Australia? Fără să-mi dau seama, m-am ridicat în picioare. Australia! Domnule colonel, n-aţi primit telegrama mea de săptămâna trecută? Opt luni de muncă, totul era aranjat, mai aveam de dat doar lovitura de graţie. Aş mai fi avut nevoie de o săptămână, cel mult două…           — Ia loc! Tonul vocii, pe potriva ochilor, a avut efectul unei găleţi cu apă rece turnată peste mine. (S-a uitat gânditor la mine şi vocea i s-a încălzit uşor, ajungând imediat sub punctul de îngheţ. Preocuparea ta este apreciată cum se cuvine, dar e inutilă. Să sperăm, spre propriul tău bine, că nu-i subestimezi pe… ăă… Oponenţii noştri în aceeaşi măsură în care se pare că-i subestimezi pe şefii tăi. Ai făcut o treabă excelentă, Bentall, sunt cât se poate de sigur că în oricare alt departament guvernamental ai fi fost propus pentru o decoraţie, dar partea ta de misiune s-a încheiat. Nu ţin deloc ca anchetatorii mei personali să îndeplinească şi rolul de călăi.           — Îmi cer scuze, sir, am spus eu jalnic. Nu deţin întreaga…      — Ca să continui cu propria ta metaforă, lovitura de graţie este pa cale să fie aplicată. Era exact ca şi cum nu m-ar fi auzit. Această scurgere de informaţii – aproape dezastruoasă, aş putea spune – de la Institutul de Cercetare pentru Muniţii şi Combustibili din Hepworth este pe punctul de a fi închisă ermetic. Totalmente şi pentru totdeauna. A aruncat o privire către ceasul electric de perete.

CAPITOLUL 1           PRELUDIU. JOI De la ora 00.00 la 06.00           Comandorul Vincent Ryan din Marina Regală, ofiţer de stat-major şi comandantul lui HMS Sirdar, cel mai recent distrugător de clasa S, se sprijini mai bine în coate de balustrada punţii de comandă, scoase binoclul de noapte şi scrută gânditor întinderea calmă şi argintie a Mării Egee, luminată doar de razele palide ale lunii.           Mai întâi privi spre nord, drept peste valul de etravă imens, alb fosforescent, cu contururi clare, ridicat de pintenul tăios ca o lamă al distrugătorului: la patru mile depărtare, nu mai mult, profilată pe cerul indigo cu stele diamantine, se afla masa întunecată a unei insule înconjurate de coaste stâncoase – insula Kheros, de luni de zile avanpostul îndepărtat a două mii de soldaţi britanici blocaţi aici, care se aşteptaseră să moară în acea noapte şi care acum nu vor mai muri.           Ryan îşi roti binoclul la 180° şi dădu din cap satisfăcut. Asta era ce-l plăcea să vadă. Cele patru distrugătoare aflate spre sud erau atât de perfect aliniate provă pupă, încât corpul navei cap de linie le întuneca complet pe cele trei din spatele său. Ryan îşi întoarse binoclul spre est.           E ciudat, îşi spuse el fără nici o legătură cu ceea ce vedea, cat de neînsemnate, chiar dezamăgitoare, pot fi urmările unui dezastru natural, sau chiar ale unuia creat de mana omului. Dacă n-ar fi fost acea slabă licărire roşietică şi şuviţa de fum ce se ridica deasupra coastei, dând peisajului o vagă aură dantescă ameninţătoare, plină de prevestiri funeste, peretele abrupt din fundul portului ar fi arătat la fel cum fusese probabil şi pe vremea lui Homer. Acea stancă uriaşă care din depărtare părea atât de netedă şi de uniformă şi într-un fel eternă putea să fi fost modelată de vanturile şi ploile a o sută de milioane de ani şi la fel de bine putea fi tăiată cu cincizeci de secole în urmă de pietrarii din Grecia antică ce căutau marmura cu care să-şi înalţe templele ioniene. Ceea ce era aproape de neînţeles, ceea ce depăşea aproape raţiunea era faptul că în urmă cu zece minute stanca aceea nu existase acolo, că în locul ei fuseseră zeci de mii de tone de piatră, cea mai inexpugnabilă fortăreaţă germană din Marea Egee şi, deasupra lor, cele două mari tunuri din Navarone, totul acum îngropat pentru totdeauna la 300 de picioare sub mare. Cu o clătinare uşoară din cap, comandantul Ryan luă binoclul de la ochi şi se întoarse să-l privească pe cei care în cinci minute realizaseră mal mult decât ar fi putut face natura în cinci milioane de ani.           Căpitanul Mallory şi caporalul Miller. Atât ştia despre ei – rangul şi faptul că fuseseră trimişi în această misiune de un vechi prieten al său, un căpitan de marină care se numea Jensen şi care – aşa cum aflase, spre totala sa uimire, cu numai 24 de ore în urmă – era şeful Serviciului de Contrainformaţii din Mediterană al Aliaţilor. Dar asta-l tot ce ştia despre ei şi poate că de fapt nu ştia nimic. Poate că numele lor nu erau Mallory şi Miller. Poate că nici nu erau căpitan şi caporal. Nu semănau cu nici un căpitan sau caporal pe care îi mai văzuse pană atunci. Dacă stătea bine să se gândească, nu semănau cu nici unul din soldaţii pe care-l mai văzuse el. Îmbrăcaţi în uniforme germane pătate de sare şi sânge, murdari, neraşi, tăcuţi, atenţi şi distanţi, ei nu aparţineau nici unei categorii de oameni pe care-l întâlnise vreodată; singurul lucru de care putea fi sigur, privind ochii înfundaţi în cap, injectaţi şi înceţoşaţi, feţele scofâlcite, ridate şi nebărbierite ale celor doi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, era că nu mai văzuse niciodată nişte fiinţe umane atât de epuizate.           — Ei bine, se pare că asta-l, spuse Ryan. Trupele din Kheros aşteaptă să fie îmbarcate, flotila noastră se îndreaptă spre nord ca să le ia, iar tunurile din Navarone nu mai pot face nimic escadrei noastre. Mulţumit, căpitane Mallory?           — Ăsta a fost scopul misiunii, aprobă sec Mallory. Ryan îşi ridică din nou binoclul. De data aceasta îşi fixă privirea pe o barcă de cauciuc care se apropia, de malul stâncos din partea de vest a portului Navarone. Cele două siluete aflate în barcă de-abia se puteau distange. Ryan coborî binoclul şi spuse gânditor:           — Prietenului dumitale cel solid – şi doamnei care e cu el – nu prea le place să piardă vremea. Nu – ăăă – nu ne-ai făcut cunoştinţă, căpitane Mallory.           — N-am avut ocazia. Maria şi Andrea. Andrea e colonel în armata greacă; divizia a 19-a motorizată.           — Andrea a fost colonel în armata greacă, spuse Miller. Cred că s-a retras de curând.           — Da, aşa cred. Se grăbeau, sir, pentru că amândoi sunt buni patrioţi, amândoi insulari şi amândoi au multe de făcut în Navarone. În plus, am înţeles că mai au şi nişte probleme personale şi urgente de rezolvat.           — Aşa deci. Ryan abandonă subiectul şi privi din nou spre rămăşiţele fumegânde ale fortăreţei distruse. Ei bine, se oare că asta-l. Am terminat pentru noaptea asta, domnilor?           Mallory zâmbi uşor.           — Cred că da.           — Atunci v-aş propune să mergem la culcare.           — Ce cuvânt minunat! Miller se desprinse istovit de marginea punţii şi rămase în picioare clătinându-se şi trecându-şi un braţ obosit peste ochii injectaţi care păreau să-l doară. Să mă treziţi la Alexandria.           — Alexandria? Ryan îl privi amuzat. O să ajungem acolo de-abia peste 30 de ore.           — Asta am şi vrut să spun, răspunse Miller.           Dar Miller nu se bucură de cele 30 de ore. De fapt adormise numai de vreo 30 de minute când se trezi cu senzaţia ciudată că ceva îl supără la ochi; după ce gemu şi protestă fără putere, reuşi să deschidă un ochi şi văzu că acel ceva era o lumină strălucitoare aprinsă deasupra capului, în plafonul cabinei care le fusese oferită, lui şi lui Mallory. Miller se ridică, sprijinindu-se poticnit într-un cot, izbuti să-şi deschidă şi celălalt ochi şi privi fără entuziasm către ceilalţi doi ocupanţi ai cabinei. Mallory era aşezat la o masă, transcriind, după cate se părea, un fel de mesaj, în timp ce comandantul Ryan stătea în pragul uşii.

Lui lan I.           O mantie de fum negru se aşternuse peste oraşul muribund, un linţoliu dens, opac, acoperind toate clădirile, birouri sau locuinţe, pe cele intacte ca şi pe cele răvăşite de exploziile bombelor, totul, ascuns într-un misterios anonimat de vălătuci molatici. Toate străzile, uliţele, bazinele tocurilor erau năpădite de fum. învăluia totul, blestemat şi cu miros de pucioasă, abia mişcându-se în atmosfera calmă a nopţii tropicale.           La începutul serii, fumul provenea numai de la clădirile incendiate din oraş, lăsând, ici şi colo, porţiuni libere de cer prin care se vedeau strălucind stele. Dar la o uşoară schimbare a direcţiei vântului, porţiunile libere de cer dispăruseră, acoperite de învălătucirile orbitoare ale fumului de păcură arsă venit din afara oraşului. Dar nimeni nu ştia precis de unde venea fumul. Poate de la aeroportul Kallang, poate de la' uzina electrică, poate străbătuse întreaga insulă venind tocmai de la baza navală din nord, poate de la insulele în care se extrăgea ţiţeiul, Pulo Sambo şi Pulo Sebarok situate la patru sau cinci mile distanţă Nimeni nu ştia decât ceea ce putea cuprinde cu ochiul şi noaptea părea mai neagră ca tăciunele. Se mai zăreau unele lumini de la puţinele clădiri ce ardeau încă, dar Majoritatea se consumaseră în' întregime, complet distruse; etnici flăcări pâlpâind încă, dar pe sfârşite, ca viaţa însăşi a Singaporelui.           Oraşul agoniza, tăcerea morţii îl şi învăluise. Din când în când mai şuiera câte un obuz, plonjând fără să facă Stricăciuni în apa mării sau erupând într-un muget scurt şi străfulgerări luminoase când cădea peste un rest de clădire. Dar, înăbuşite într-o clipă de atotânvăluitorul fum, zgomotul şi lumina erau abia perceptibile, făcând parcă parte firească, integrală, din strania şi completa irealitate * a nopţii, după care tăcerea devenea mai profunda şi mai intensă decât înainte. De dincolo de Fort Canning şi Peark Hills, de dincolo de limita nord-vestică a oraşului, se auzeau pocnete intermitente de puşti şi tunuri, dar şi acestea erau departe, ireale, ca un ecou succedând unui vis. în acea noapte, totul părea un vis obscur şi nesubstanţial; puţinii trecători, care se mai târau pe străzile pustii şi pline de cărămizi căzute ale Singaporelui, păreau nişte călători fără ţintă, ezitanţi, neatenţi şi nesiguri, mergând orbeşte prin vălătucii încolăciţi de fum, biete fiinţe pierdute bâjbâind prin ceaţa acestui coşmar. Prin bezna străzilor, abia se târa un grup de soldaţi, cel mult vreo două duzini, căutând să ajungă la malul mării; păreau bătrâni şi foarte obosiţi. Păreau bătrâni deoarece mergeau cu paşi târşâiţi, cu capul plecat şi umerii încovoiaţi parcă de ani, dar niciunul nu depăşea treizeci de ani; foarte obosiţi, erau întradevăr teribil de obosiţi, obosiţi până într-acel hal de sfârşeală nepăsătoare când nu te mai^ interesează nimic, când mai curând eşti în stare să mergi continuu decât să te opreşti pe loc. Obosiţi şi îndureraţi, răniţi şi chinuiţi de boli, acţionaţi fără a gândi, automat, raţiunea încetase de a le mai funcţiona; Dar sfârşeala psihică şi fizică poartă în sine propriul remediu, propriul anesteziant şi leac, ceea ce se cunoştea după ochii fără strălucire, îndobitociţi, privind în gol spre pământ: oricâte suferinţe trupeşti îndurau, cel puţin unii nu-şi mai aminteau prin ce trecuseră.           Nu-şi mai aminteau de coşmarul continuu al ultimelor două luni, de privaţiunile, foamea, setea, rănile, bolile şi spaimele cu care îi hăituiseră japonezii în timpul ne-sfârşit al retragerii prin peninsula Malacca, parcurgând autostrada distrusă din Johore 1 spre iluzoria siguranţă a insulei Singapore. Nu-şi mai aminteau de camarazii dispăruţi, de urletele pline de teroare ale sentinelelor măcelărite în întunecimea ostilă a junglei, de strigătele diavoleşti ale japonezilor când, în întunericul dinaintea zorilor, năvăleau peste poziţiile defensive organizate în grabă. Nu-şi mai aminteau contraatacurile disperate, sinucigaşe, care nu aveau ca rezultat decât recâştigarea cu greu, dar fără folos, a câtorva yarzi pătraţi2 de tex*en şi numai pentru o scurtă durată de timp, destul ca să găsească acolo trupurile oribil mutilate, torturate ale camarazilor capturaţi şi ale civililor care refuzaseră să coopereze-destul de activ cu inamicul. Nu-şi mai aminteau mânia, uimirea şi disperarea ce îi cuprinsese când ultimele avioane de luptă Brewster şi mai târziu Hurricanele au dispărut din văzduh, abandonându-i pradă avioanelor japoneze atacatoare. Le pieriseră din memorie şi completa neîncredere cu care, cinci zile mai înainte, primiseră ştirile despre debarcarea trupelor japoneze pe insula Singapore, uitaseră chiar şi 1 Stat în federaţia Malaysia, Asia de sud-est. 2 Un yard* =0,83 m2.           presimţită când, în faţa ochilor lor, s-a prăbuşit, cu grijă cultivată, mitul invincibilităţii Sinrelui: nu-şi mai aminteau nimic din toate acestea, prea năuciţi, bolnavi, răniţi sau neputincioşi. Dar într-o zi, curând, dacă vor trăi, îşi vor reaminti toate acestea şi atunci, niciunul dintre ei nu va mai fi la fel ca înainte. Acum, abia îşi trăgeau obosiţi picioarele, cu ochii spre pământ, capul plecat, nu-i mai interesa unde mergeau, nu le păsa unde vor ajunge. Doar unul dintre ei ştia încotro merg şi unde doreau să ajungă. Umbla încet, în fruntea dublei coloane de oameni, aprinzând şi stingând o lanternă pentru a croi drum între dărâmăturile îngrămădite pe străzi şi verificând din timp în timp direcţia în care înaintau. Mic de statură, pirpiriu, singurul din toată ceata care purta kilt şi bal-pe cap'1. De unde provenea kiltul, numai caporalul Fraser ştia sigur că nu îl îmbrăcase numai de când se duceau înspre sud prin Peninsula Malacca. „ Caporalul Fraser era tot aşa de obosit ca şi ceilalţi. Şi el avea ochii congestionaţi, iar faţa cenuşie dovedea urmei unei malarii sau a unei dezinterii, poate a amândurora. Umbla cu umărul stâng mai ridicat decât celălalt, ajungându-i aproape de ureche, ca şi cum ar fi avut o diformitate, dar nu era decât un tampon de tifon şi un bandaj grosolan pe care, în cursul zilei, un infirmier i-l îndesase în grabă sub cămaşă, cu scopul mai mult simbolic de a opri sângerarea destul de gravă a unei răni provocate de explozia unui obuz. în mina dreaptă ţinea o puşcă a 3ren2, a cărei greutate de douăzeci şi trei de Fustă scurtă, plisată, cadrilată şi beretă care fac parte din costumul naţional scoţian Tip de puşcă mitralieră folosită de englezi în al doilea război mondial.      livre 1 depăşea ceea ce trupul lui slăbit putea duce; în consecinţă braţul său drept era tras şi mai în această greutate, ridicându-i şi mai sus pe cel stâng aproape până la nivelul urechii. Aparenta diformitate, balmoralul într-o parte pe cap, kiltul fluturând peste picioarele slăbănoage îi dădeau micului om un aspect grotesc şi ridicol. Dar, în.realitate, caporalul Fraser n-avea nimic grotesc sau ridicol. Cioban originar din Caimgorms 2, obişnuit cu o viaţă de privaţiuni şi teribile străduinţe, el fusese recent înfruntat cu împrejurări în care i se solicitaseră ultimele rezerve, de voinţă şi îndurare

PROLOG.           În mod normal există numai două tipuri de utilaje marine care se ocupă cu descoperirea şi extracţia petrolului de pe fundul oceanului. Primul, care este destinat mai ales detectării petrolului, este un vas cu autopropulsie, uneori de o mărime considerabilă. În afară de semeaţa sa instalaţie de foraj, nu se deosebeşte cu nimic de oricare vas comercial transatlantic; scopul lui este să foreze în zone unde studiile seismologice şi geologice indică existenţa petrolului. Operaţiunea tehnică este extrem de complexă, totuşi aceste vase au obţinut un succes remarcabil Ele suferă însă de două inconveniente majore. Deşi sunt dotate cu cel mai avansat şi sofisticat echipament de navigaţie, incluzând propulsoare cu elice cu împingere laterală, ca să le menţină echilibrul în timp ce plutesc pe mare, mareele şi vânturile puternice fac ca forajul să devină foarte dificil şi într-adevăr, atunci când vremea este nefavorabilă, activitatea trebuie întreruptă.           Sistemul actual de foraj petrolier şi de extracţie – mai ales de extracţie – aşa-numitul „sistem cu vinci”, se foloseşte aproape pretutindeni. Un utilaj petrolier de acest tip trebuie să fie bine remorcat şi este format dintr-o platformă care transportă utilajele de foraj, macaralele, suporturile şi tot restul echipamentelor, incluzând şi cele necesare traiului Utilajul este ancorat de fundul mării cu ajutorul unor picioare de susţinere puternice. În condiţii normale este de o mare eficacitate, dar, asemeni navelor folosite la descoperirea rezervelor de petrol, are inconveniente. Nu are mobilitate. Trebuie să-şi suspende operaţiunile chiar atunci când vremea este potrivit de neprielnică. Iar acest utilaj poate să fie folosit numai în apele puţin adânci: cea mai adâncă este în Marea Nordului, acolo unde se află majoritatea acestor utilaje. În Marea Nordului el stă cufundat în apă la o adâncime de aproximativ patru sute cincizeci de picioare {1}, iar cheltuiala necesară lungirii stâlpilor de susţinere ar fi atât de prohibitivă încât extracţia petrolului ar deveni foarte costisitoare, chiar dacă americanii au în plan să construiască un utilaj cu stâlpi de susţinere de opt sute de picioare pe coasta Californiei. Există, de asemenea, factorul de risc. Două asemenea utilaje au fost deja pierdute în Marea Nordului. Cauza acestor dezastre n-a fost elucidată, deşi se bănuieşte, evident nu fără motiv, că s-au produs avarii într-unul sau în mai mulţi stâlpi de susţinere, datorate proiectării, structurii sau carcasei metalice.           Apoi mai există şi cel de-al treilea tip de utilaj petrolier – PPE – din punct de vedere tehnic, platforma de producţie/foraj prin elasticitate. În timpul desfăşurării acţiunii din această carte nu exista decât un prototip de acest fel în toată lumea. Platforma – zona de lucru – era cam de mărimea unui teren de fotbal – dacă, cumva, cineva îşi poate imagina un teren de fotbal triunghiular, întrucât platforma era, de fapt, un triunghi echilateral. Puntea nu era fabricată din oţel, ci dintr-un bloc de beton armat, proiectat special, furnizat de o companie olandeză constructoare de nave petroliere. Suporţii acestei platforme masive fuseseră proiectaţi şi construiţi în Anglia, fiind de fapt trei picioare enorme de susţinere din oţel, câte unul la fiecare colţ al structurii. Toţi trei erau legaţi unul de altul printr-un sistem de cilindri orizontali şi diagonali, goi pe dinăuntru. Ansamblul oferea un nivel de flotabilitate atât de ridicat încât platforma de lucru pe care o sprijineau devenea inaccesibilă chiar şi celor mai înalte valuri.           De la baza fiecăruia dintre cei trei stupi, cabluri masive din oţel se întindeau până la fundul oceanului, unde fiecare set triplu era ataşat cu ancore mari de fundul mării. Motoare puternice puteau să ridice sau să coboare aceste cabluri la comandă, astfel încât ancorele să poată ajunge la adâncimi de două-trei ori mai mari decât ale majorităţii instalaţiilor petroliere fixe moderne.           Astfel ele puteau să opereze la adâncimi mai îndepărtate de ţărmul continental.           PPE avea şi alte avantaje considerabile.           Extraordinara sa flotabilitate oferea o elasticitate constantă cablurilor ancorelor, iar această elasticitate elimina practic ridicarea, înclinarea şi rostogolirea platformei. Astfel utilajul putea să continue operaţiunea pe timp de furtună violentă care ar fi putut opri automat producţia pe oricare alt tip de instalaţie.           În plus, utilajul era practic imun la efectele vreunui cutremur submarin.           De asemenea, era mobil. N-avea decât să ridice ancorele ca să se mute în zone virtual mai productive.           Iar în comparaţie cu instalaţiile petroliere standard, costul stabilirii poziţiei oricărui loc dat era atât de scăzut încât nici nu merită să fie menţionat decât în treacăt.           Numele acestei PPE era Seawitch.           CAPITOLUL 1           În anumite locuri şi în rândul anumitor oameni, Seawitch era un nume cât se poate de rău famat. Dar, în general, veninul lor era păstrat pentru un anume lord Worth, un multimilionar – unii spuneau că este miliardar.           — Preşedinte şi unic proprietar al Companiei Petroliere Worth Hudson şi, printre altele, posesor al lui Seawitch. Când numele lui era menţionat de oricare dintre cei zece bărbaţi prezenţi în acea casă de la marginea localităţii Lake Tahoe, în aer plutea un respect profund. Întrunirea lor nu fusese anunţată nici în presa centrală, nici în cea locală. Asta din două cauze. Delegaţii soseau şi plecau fie singuri, fie perechi, iar turiştii din Lake Tahoe fie că nu remarcau, fie că ignorau acest fapt. Mai multă importanţă însă avea celălalt aspect. Delegaţii care veneau la întrunire nu doreau şi asta pe bună dreptate, să se afle de şedinţa lor. Era într-o zi de vineri 13, dată care nu prevestea nimic bun.           Nouă delegaţi erau prezenţi acolo, plus amfitrionul lor. Patru erau americani, dar numai doi dintre aceştia aveau importanţă – Corral, care reprezenta terenurile petrolifere cu zăcăminte minerale închiriate în regiunea Ronda şi Benson, care reprezenta utilajele petroliere de pe coasta sudică a Californiei.

PROLOG.           În această carte veţi întâlni trei elemente distincte, dar inevitabil legate între ele. Unul este Flota Comercială – Marina Comercială cum este cunoscută oficial – şi oamenii din serviciul ei, apoi navele Liberty, şi forţele de suprafaţă, de submarine şi aeriene ale armatei germane. Acestea din urmă aveau unica misiune de a urmări şi distruge vasele şi echipajele Flotei Comerciale.           În septembrie 1939, când izbucnea războiul, Flota Comercială engleză era într-o situaţie critică – „jalnică” ar fi poate termenul cel mai potrivit. Majoritatea navelor erau vechi, unele scoase din uz, altele un morman de fiare ruginite şi măcinate de nesfârşite defecţiuni. Dar starea lor era mult mai bună decât condiţiile în care erau siliţi să trăiască cei ce aveau neşansa să lucreze la bordul lor. Această crudă nepăsare şi faţă, de oameni şi faţă de nave avea un singur motiv – lăcomia. Proprietarii de nave de atunci, şi destui dintre cei de astăzi, erau apucători şi total devotaţi zeului lor: profitul. Doreau acest profit cât mai mare, cu orice preţ şi cu minimum de investiţii din partea lor. Centralizarea era cuvântul de ordine al zilei. Monopolurile erau adunate, acumulate în mâinile câtorva nesătui. Salariile marinarilor scădeau şi ei abia mai puteau supravieţui. În timp ce stăpânii lor se îngrăşau; dar nu erau singurii. De acest profit mai beneficiau şi directorii companiilor, chiar şi cei mai puţin comozi şi un număr considerabil de acţionari, toţi aleşi pe sprânceană şi deci privilegiaţi. Tirania proprietarilor, exercitată bineînţeles cu discreţie, era aproape absolută. Navele erau proprietatea lor feudală, iar marinarii erau sclavii. Dacă un marinar se răscula împotriva ordinii prestabilite, ăsta era ghinionul lui. Singura lui şansă era să părăsească vasul şi să dispară din marină, fiindcă oricum, după o asemenea îndrăzneală ar fi fost ostracizat, iar rata şomajului era mare în marină şi singurele posturi libere erau pentru cei ce acceptau de bunăvoie condiţia de sclav. Pe uscat, şomajul din Marina Comercială era şi mai ridicat, iar adaptarea la o viaţă de „marinar de uscat „era foarte dificilă. Celor care îndrăzneau să se revolte nu le mai rămânea nici un loc unde să se ducă. Dar asemenea cazuri erau foarte rare; marea majoritate îşi cunoşteau locul lor pe lume şi se resemnau cu el;           Documentele oficiale încearcă să treacă peste această stare de lucruri, uneori chiar o ignoră – miopie lesne de înţeles. Condiţiile în care se trăia şi se muncea în Marina Comercială şi între cele două războaie şi în timpul celui de-al doilea război mondial, nu constituie unul dintre cele mai glorioase capitole din analele marinei engleze. Guvernele care s-au perindat la putere în perioada interbelică cunoşteau foarte bine problemele Flotei Comerciale, pentru că nu puteau fi mai ignoranţi decât marea majoritate. Fiecare din aceste guverne succesive a formulat o serie de regulamente ipocrite în încercarea 1 de a-şi salva reputaţia. În aceste regulamente existau specificări minime privind cazarea, hrana şi condiţiile de igiena şi siguranţă ale marinarilor. Dacă un căpitan cinstit ar fi încercat să le aplice, s-ar fi putut trezi fără comandă. S-au păstrat declaraţii ale unor martori oculari referitoare la condiţiile de viaţă de pe vasele Marinei Comerciale de dinaintea izbucnirii războiului. Toate an acelaşi ton de tristeţe. Cabinele echipajului erau tot atât de primitive ca şi cele ale unor cerşetori. Inspectorii sanitari au declarat că au întâlnit situaţii când în aceste cabine n-ar fi putut locui nici măcar nişte animale. Camerele erau întotdeauna înghesuite şi lipsite de orice formă de confort. Punţile erau umede, hainele oamenilor erau umede, salteleleşi paturile, acolo unde exista acest lux, erau şi ele îmbibate de apă. Condiţiile de Igienă erau fie primitive, fie nu existau deloc. Frigul era peste tot şi orice formă de încălzire, cu excepţia fumatului sau a sobelor cu cărbuni care miroseau îngrozitor, era rară ca şi orice formă de ventilaţie. Mâncarea era chiar mai rea decât cazarea. După cum spunea un scriitor, nici la azilul celor săraci lipiţi pământului nu s-ar fi mâncat aşa ceva.