Isabel Allende

Cîteva cuvinte pentru a începe   M-am născut în fumăraia şi măcelul celui de-al doilea război mondial, iar cea mai mare parte din tinereţea mea s-a scurs tot aşteptând ca planeta să se facă ţăndări în momentul în care cineva ar fi apăsat din neatenţie un buton şi-ar fi început să plouă cu bombe atomice. Nimeni nu se aştepta să trăiască foarte mult; umblam grăbiţi savurând fiecare clipă înainte de a ne lovi apocalipsa, astfel că nu era timp pentru a-ţi contempla buricul şi a lua notiţe, cum se obişnuieşte acum. In plus, am crescut în Santiago de Chile, unde orice aplecare naturală către autocontemplare e ucisă din faşă. Proverbul care defineşte stilul de viaţă din acest oraş sună aşa: „crevetele care doarme nu e luat de val". In alte culturi mai sofisticate, precum cele din Buenos Aires sau New York, mersul la psiholog era o activitate curentă, iar dacă nu te duceai erai taxat de incult sau redus mintal. Dar în Chile făceau aşa ceva doar nebunii periculoşi, şi doar în cămaşă de forţă; lucrurile s-au schimbat în anii şaptezeci, odată cu revoluţia sexuală. O fi vreo legătură... în familia mea nimeni n-a apelat la psihoterapie, cu toate că unii dintre noi eram cazuri clasice de studiu, căci ideea de a împărtăşi unui necunoscut lucruri intime, ba să-l mai şi plăteşti ca să te asculte, era absurdă; pentru asta existau preoţii şi mătuşile. Nu prea am antrenament pentru meditaţie, dar în ultimele săptămâni m-am surprins gândindu-mă la trecutul meu cu o frecvenţă explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură.        Epidemia asta de amintiri au declanşat-o două întâmplări recente. Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care m-a surprins în timp ce-mi studiam în oglindă harta ridurilor şi mi-a spus plin de compasiune: „Nu-ţi face probleme, babo, o să mai trăieşti cel puţin trei ani." Am hotărât arunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieţii mele, pentru a stabili ce să fac în aceşti trei ani care mi-au fost acordaţi cu atâta generozitate. Cealaltă întâmplare a fost întrebarea unui necunoscut în timpul unei conferinţe a scriitorilor de turism pe care am avut onoarea să o inaugurez. Trebuie să spun că nu fac parte din acest grup ciudat de persoane care călătoresc prin locuri îndepărtate, supravieţuiesc bacteriilor, iar apoi publică şi o carte, ca să-i convingă pe imprudenţi să le urmeze exemplul. Să călătoreşti e un efort nemăsurat, cu atât mai mult în locuri lipsite de room-service. Vacanţa mea ideală e într-un şezlong la umbră, citind cărţi de călătorii pline de aventuri pe care nu le-aş face decât dac-ar trebui să fug de ceva. Eu vin din ceea ce se cheamă Lumea a Treia (care o fi a Doua?) şi-a trebuit să pun gheara pe un soţ pentru a putea trăi legal în Prima; n-am deloc intenţia să mă întorc în subdezvoltare fără un motiv serios. Şi totuşi, împotriva voinţei mele, am bântuit pe cinci continente, iar în plus am apucat să fiu şi auto-exilată, şi imigrantă. Aşa că ceva-ceva tot ştiu despre călătorii şi de aceea m-au chemat să vorbesc la conferinţa aia. Când mi-am terminat micul meu discurs, din public s-a ridicat o mână şi un tânăr m-a întrebat ce rol joacă nostalgia în romanele mele. Pe moment, am rămas mută. Nostalgia... conform dicţionarului este „durerea de a absenta din patrie, melancolia provocată de amintirea unei fericiri pierdute". întrebarea mi-a tăiat respiraţia: până în clipa aceea nu-mi dădusem seama că scriu făcând un constant exerciţiu de dor. Am fost o străină toată viaţa, condiţie pe care o accept pentru că n-am încotro. Am fost adesea obligată să plec, rupând legături şi lăsând totul în urmă, pentru a o lua de la început în altă parte; am rătăcit pe mai multe cărări decât pot să-mi aduc aminte. De atâtea despărţiri mi s-au uscat rădăcinile şi-a trebuit să produc altele, care, lipsindu-mi un loc geografic în care să le înfig, au crescut în amintire; dar, atenţie, memoria e un labirint unde stau la pândă minotauri. Dacă aş fi fost întrebată până de curând de unde sunt eu, aş fi răspuns, fără să stau pe gânduri: de nicăieri, sau latino-americană, ori poate, în inimă, chiliana. Dar astăzi spun, totuşi, că sunt americană, nu doar pentru că aşa rezultă din paşaport, sau pentru că termenul include atât America de Nord cât şi America de Sud, ori pentru că soţul meu, copiii, nepoţii, majoritatea prietenilor, cărţile mele şi casa mea se află în nordul Californiei, ci şi pentru că de curând un atentat terorist a distrus turnurile gemene de la World Trade Center şi de arunci anumite lucruri s-au schimbat. Nu poţi rămâne neutru într-o criză. Tragedia m-a făcut să mă confrunt cu propria mea identitate; îmi dau seama că sunt o fiinţă în sânul populaţiei multicolore nord-americane, în aceeaşi măsură în care, înainte, am fost chiliana. Nu mă simt înstrăinată în Statele Unite. Văzând prăbuşirea turnurilor am avut senzaţia de a mai fi trăit o dată coşmarul, într-o formă aproape identică. Printr-o coincidenţă dătătoare de fiori — karma istorică — avioanele sechestrate în Statele Unite s-au făcut ţăndări lovindu-se de obiectivele vizate într-o marţi 11 septembrie, exact în aceeaşi zi din săptămână şi din lună — şi aproape la aceeaşi oră a dimineţii — la care s-a produs lovitura militară din Chile, în 1973. Fiind vorba atunci de un act terorist orchestrat de CIA împotriva unei democraţii. Imaginile clădirilor în flăcări, a fumului, flăcărilor şi panicii sunt asemănătoare în ambele scenarii. In acea marţi din 1973 viaţa mi-a fost făcută ţăndări, nimic n-a mai fost ca înainte, mi-am pierdut ţara. Marţea fatidică din 2001 a fost şi ea un moment decisiv: nimic nu va mai fi ca înainte, iar eu am câştigat o ţară. Cele două întrebări, a nepotului meu şi a necunoscutului de la conferinţă, stau la baza acestei cărţi, despre  care nu pot spune încă încotro se îndreaptă; deocamdată divaghez, aşa cum procedează mereu amintirile, însă te rog, cititorule, să mă însoţeşti. Scriu aceste pagini pe un dâmb situat pe o colină mândră, străjuită de vreo sută de stejari răsuciţi; privesc spre golful San Francisco, dar vin din altă parte. Nostalgia e viciul meu. Nostalgia este un sentiment melancolic, un pic vulgar, ca şi duioşia; e aproape imposibil să ataci tema asta fără să cazi în sentimentalism, totuşi am să încerc. Dacă alunec şi cad într-o banalitate de prost-gust, fii sigur, cititorule, că o să-mi revin câteva rânduri mai încolo. La vârsta mea — sunt tot atât de bătrână ca penicilina sintetică — începi să-ţi aminteşti de lucruri care s-au şters de o jumătate de secol. Decenii la rând nu m-am gândit la copilăria sau la adolescenţa mea; adevărul este că atât de puţin mă interesau acele perioade din trecutul meu îndepărtat încât uitându-mă prin albumele de fotografii ale maică-mii nu recunoşteam pe nimeni, cu excepţia unei căţea bulldog care răspundea la numele imposibil de Pelvina Lopez-Pun, iar singurul motiv pentru care n-am uitat-o e că semănăm teribil de mult. Există o fotografie cu noi două, când eu aveam doar câteva luni, pe care mama a trebuit să marcheze cu o săgeată cine este cine. Precis că memoria mea proastă se explică prin faptul că acelea n-au fost nişte vremuri prea fericite, dar bănuiesc că asta se întâmplă la mai toţi muritorii. Copilăria fericită e un mit; pentru a înţelege asta ajunge să te uiţi mai atent la poveştile pentru copii, în care lupul o mănâncă pe bunicuţă, apoi vine un pădurar şi-l spintecă pe bietul animal de sus până jos cu cuţitul, o extrage pe babă vie şi întreagă, umple burta lupului cu pietre şi-apoi o coase cu ac şi aţă, făcând ca lupul să devină atât de însetat, încât fuge la râu şi se duce la fund din cauza greutăţii. Mă întreb de ce nu l-a eliminat într-un fel mai simplu şi mai omenos. Pesemne pentru că în copilărie nimic nu este nici simplu, nici omenos. Pe atunci nu exista termenul „abuz infantil", se presupunea că modul cel mai potrivit de a creşte copiii era ţinând cureaua într-o mână şi crucea în cealaltă, tot aşa cum era bătut în cuie dreptul bărbatului de a-şi chelfăni muierea dacă supa nu era destul de fierbinte. Până a nu interveni psihologii şi autorităţile în afacerea asta, nimeni nu punea la îndoială efectele benefice ale unei bătăi sănătoase. Pe mine nu mă băteau ca pe fraţii mei, dar tot mi-era tot timpul frică de aşa ceva, exact ca celorlalţi copii din jurul meu. In cazul meu, nefericirea normală a copilăriei era agravată de un ghem de complexe atât de încâlcit încât nu pot nici măcar să le enumăr, dar care, din fericire, nu au lăsat răni pe care să nu le poată şterge timpul. Am auzit-o o dată pe o celebră scriitoare afro-americană spunând că de mică se simţise străină în familia şi poporul ei; vreau doar să adaug că astfel simt aproape toţi scriitorii, chiar dacă nu s-au clintit niciodată din oraşul lor natal. Vă asigur că aşa ceva este inerent meseriei; fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit n-ai simţi nevoia să scrii. în definitiv, scrisul e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi a lămuri confuzia existenţială, nelinişti care nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe nonconformiştii cronici, dintre care mulţi sfârşesc prin a deveni scriitori, după ce au dat chix în alte meserii. Teoria asta mi-a luat o piatră de pe suflet: nu sunt un monstru, mai sunt şi alţii ca mine. Nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, în clasa socială sau religia de care am avut parte; n-am făcut parte din găştile care băteau străzile pe bicicletă; verii mei nu mă primeau în jocurile lor; la şcoală am fost fata cea mai nepopulară, pe urmă, mult timp, am fost cea care dansa cel mai puţin la petreceri, mai degrabă pentru că eram timidă decât urâtă, prefer să presupun acum. Mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu-mi pasă, dar mi-aş fi vândut sufletul diavolului pentru a putea face parte din gaşcă, asta în cazul că Satana mi-ar fi făcut o propunere atât de atractivă. Problema mea a fost mereu aceeaşi: incapacitatea de a accepta ceea ce altora li se pare normal şi o tendinţă irepresibilă de a emite păreri pe care nimeni nu doreşte să le audă, ceea ce a băgat în sperieţi mai mulţi potenţiali pretendenţi. (Nu mă dau mare, n-au fost mulţi.) Mai târziu, în anii în care am fost ziaristă, curiozitatea şi îndrăzneala au avut avantajele lor. Atunci a fost prima dată când am făcut parte dintr-o comunitate, aveam un fel de talent de-a dreptul pirateresc pentru a pune întrebări indiscrete şi a-mi face publice ideile, dar asta s-a terminat brusc odată cu puciul militar din 1973, care a dezlănţuit nişte forţe de necontrolat. De pe o zi pe alta am devenit o străină în propria mea ţară, trebuind să plec până la urmă, căci nu puteam să trăiesc şi să-mi cresc copiii într-o ţară în care domnea teroarea şi în care nu era loc pentru disidenţi ca mine. Curiozitatea şi îndrăzneala fuseseră interzise prin decret. Plecată din Chile, am aşteptat ani în şir reinstaurarea democraţiei pentru a mă putea întoarce, dar când asta s-a întâmplat n-am făcut-o: eram deja căsătorită cu un nord-american şi locuiam lângă San Francisco. Nu m-am mai întors să trăiesc în Chile, unde mi-am petrecut de fapt aproape jumătate din viaţă, deşi merg des în vizită; dar pentru a răspunde la întrebarea acelui necunoscut despre nostalgie trebuie să mă refer aproape în exclusivitate la anii mei de acolo. Iar pentru asta, trebuie să vorbesc de familia mea, pentru că patria şi tribul sunt totuna în mintea mea.

Muza capricioasă a dimineţii     Nu dramele mi-au lipsit din viaţă, am material din belşug ca să scriu, totuşi ziua de 7 ianuarie mă găseşte neliniştită. Azi-noapte n-am putut să dorm, vântul urla printre stejari şi zgâlţâia ferestrele casei, încununare a diluviului din ultimele săptămâni. Mai multe cartiere din comitat s-au inundat cu totul, pompierii nu mai pridideau cu acest dezastru de proporţii, oamenii ieşeau în stradă, în apa până la brâu, încercând să salveze ce puteau din calea toren­tului. Pe bulevardele principale plutea mobilă, câteva animale de companie zăpăcite aşteptau să fie salvate de pe capota maşinilor scufundate, în timp ce reporterii imortalizau din elicopter scenele acestei ierni din California, care semăna mai curând cu un uragan din Louisiana. Au fost cartiere în care nu s-a putut circula cu zilele, iar când ploaia a stat şi s-a văzut magnitudinea pagubelor, au fost aduşi imigranţi latino care s-au apucat să scoată apa şi gunoiul cu mâinile goale. Casa noastră, cocoţată pe o colină, primeşte din plin vântul ce îndoaie palmierii şi uneori smulge din rădăcini copacii mai orgolioşi, care nu-şi pleacă fruntea, în schimb e la adă­post de inundaţii. Câteodată, în toiul furtunii, valurile capricioase acoperă unicul drum de acces: atunci, claustraţi, privim de sus spectacolul neobişnuit al golfului furios. Îmi place sihăstria asta forţată din timpul iernii. Locuiesc în comitatul Marin, în nordul oraşului San Francisco, la douăzeci de minute de podul Golden Gate, între coline aurii pe timp de vară şi verde-smarald iarna, pe malul de vest al uriaşului golf. În zilele senine zărim în depărtare alte două poduri, linia difuză a porturilor Oakland şi San Francisco, vapoarele grele de marfă, sute de ambarcaţiuni cu vele şi pescăruşii asemenea unor batiste albe. În mai îşi fac apariţia primii surferi curajoşi, care alunecă rapid pe apă, speriindu-i pe bunicii asiatici care pescuiesc pe stânci. De pe Oceanul Pacific nu se vede intrarea îngustă în golf, învăluit dimineaţa în ceaţă; marinarii de pe vremuri treceau mai departe, nebănuind splendoarea ascunsă un pic mai spre uscat. Acum intrarea e încununată de elegantul Golden Gate, cu splendidele sale turnuri roşii. Apă, cer, coline şi păduri; acesta e peisajul meu. Dar nu vijelia de sfârşit de lume şi nici răpăiala grindinei pe acoperiş m-au trezit azi-noapte, ci neliniştea că, inevitabil, vine ziua de 8 ianuarie. De douăzeci şi cinci de ani încoace este data la care încep să scriu o nouă carte, mai curând din superstiţie decât din spirit de disciplină: mă tem că, dacă o încep în altă zi, cartea va fi un eşec, sau că, dacă las să treacă 8 ianuarie fără să scriu, n-am s-o mai pot face tot anul. Ianuarie vine după nişte luni în care nu am scris, în care am trăit deschisă către ceilalţi, în agitaţia lumii, călătorind, promovându-mi cărţile, ţinând conferinţe, înconjurată de oameni, vorbind prea mult. Gălăgie. Mi se face frică să nu fi surzit, să nu mai fiu în stare să ascult liniştea. Căci fără linişte am încurcat-o. M-am ridicat de mai multe ori, am trecut dintr-o camera în alta sub diferite pretexte, încotoşmănată în vechea haină de caşmir a lui Willie, atât de purtată, că mi-a devenit ca o a doua piele, am băut mai multe căni de ciocolată fierbinte şi mi-am muncit mintea cu ce-aveam să scriu peste câteva ore, până mă lua frigul şi mă întorceam în patul în care Willie, binecuvântat să fie, sforăia de mama focului. Lipită de spinarea sa goală, îmi strecuram picioa­rele îngheţate printre cele lungi şi tari ale sale, aspirându-i mirosul surprinzător de bărbat tânăr, care nu s-a schimbat cu trecerea anilor. Nu se trezeşte niciodată când mă lipesc de el, doar atunci când mă dezlipesc; s-a obişnuit cu corpul meu, cu insomniile mele şi cu coşmarurile mele. Oricât de mult m-aş plimba noaptea, nu se trezeşte nici Olivia, care doarme pe o băncuţă la picioarele patului. Nimic nu-i strică somnul acestei căţele tâmpite, nici şoarecii care ies uneori din găurile lor, nici mirosul sconcşilor în călduri, nici spiritele care şoptesc în întuneric. Dacă un dement înarmat cu un topor ne-ar ataca, ea ar afla ultima. Când ne-a sosit în casă era o javră amărâtă, adunată de societatea de protecţie a animalelor de la o groapă de gunoi, avea o labă şi mai multe coaste rupte. O lună întreagă mi-a stat ascunsă printre pantofii din dulap, tremurând toată, dar încet-încet şi-a revenit şi într-o zi a ieşit de acolo cu urechile pleoştite şi coada între picioare. Apoi am constatat că nu era bună de câine de pază: are somnul greu. Furtuna s-a potolit în cele din urmă, de cum s-a crăpat de ziuă am făcut duş şi m-am îmbrăcat, în vreme ce Willie, vârât într-un halat de şeic matinal, se ducea la bucătărie. Mirosul de cafea proas­păt măcinată m-a învăluit precum o mângâiere: aromaterapie. Aceste rutine zilnice ne leagă mai mult decât focul pasiunii; când suntem departe unul de celălalt, ceea ce ne lipseşte cel mai mult este acest dans discret. Avem nevoie să-l simţim pe celălalt în spaţiul intan­gibil care e doar al nostru. O dimineaţă rece, cafea şi pâine prăjită, timp pentru scris, o căţea care dă din coadă şi iubitul meu; ce să ceri mai mult de la viaţă? După care Willie m-a îmbrăţişat de rămas-bun, că eu porneam într-o lungă călătorie. „Baftă”, mi-a şoptit ca în fiecare an în ziua aceasta, iar eu mi-am luat paltonul şi umbrela, am coborât şase trepte, am trecut pe lângă piscină, am traversat şaptesprezece metri de grădină şi am ajuns la căsuţa unde scriu, magherniţa mea. Şi iată-mă aici. Abia am apucat să aprind o lumânare, care stă mereu aprinsă în timp ce scriu, când m-a sunat Carmen Balcells, agenta mea, de la Santa Fe de Segarra, sătucul cu capre zălude de lângă Barcelona, unde s-a născut. Şi unde cică vrea să-şi petreacă în linişte anii ei copţi, dar, cum energia o dă afară din casă, cumpără satul casă după casă. — Citeşte-mi prima frază, mi-a cerut ca o mamă bună. I-am mai explicat încă o dată diferenţa de nouă ore între California şi Spania. Nici gând încă de prima frază. — Scrie nişte amintiri, Isabel. — Păi, le-am mai scris, ai uitat? — Asta a fost acum treisprezece ani. — Familiei mele nu-i place să se vadă expusă, Carmen. — Nu te gândi la asta. Tu trimite-mi o scrisoare de două-trei sute de pagini şi de rest mă ocup eu. Dacă e să aleagă între a spune o poveste şi a-şi ofensa rudele, orice scriitor profesionist alege prima variantă. — Eşti sigură? — Absolut.         PARTEA ÎNTÂI   Apele cele mai negre     În a doua săptămână a lui decembrie 1992, imediat ce s-a oprit ploaia, ne-am dus, toată familia, să-ţi risipim cenuşa, Paula, conform instrucţiunilor pe care le-ai lăsat într-o scrisoare scrisă cu mult timp înainte de a te îmbolnăvi. De cum i-am anunţat, soţul tău, Ernesto, a venit de la New Jersey, iar taică-tău, din Chile. Au apucat să-şi ia rămas-bun de la tine, care dormeai sub un cearşaf alb, înainte de a fi incinerată. Pe urmă ne-am adunat în biserică să ascultăm slujba şi să plângem împreună. Tatăl tău trebuia să se întoarcă în Chile, însă a aşteptat să stea ploaia, iar două zile mai târziu, când soarele şi-a făcut timid apariţia, am plecat, toată familia, în trei maşini, la pădure. Taică-tău mergea înainte, arătându-ne drumul. Nu cunoaşte regiunea, dar o cutreierase în zilele din urmă ca să caute locul potrivit, cel pe care l-ai fi preferat tu. Sunt multe locuri fru­moase, aici natura e darnică, dar printr-una din coincidenţele acelea de-acum obişnuite în ce te priveşte, fiica mea, ne-a dus drept la pădu­rea în care mă plimbam eu ca să-mi mai potolesc furia şi durerea provocate de boala ta, la locul unde m-a dus Willie la picnic imediat după ce ne-am cunoscut, la locul în care tu şi Ernesto vă plimbaţi de mână atunci când veneaţi la noi, în California. Taică-tău a intrat în parc, a străbătut o jumătate de drum, a oprit maşina şi ne-a făcut semn să venim. Ne-a dus exact la locul pe care l-aş fi ales şi eu, căci mă dusesem de multe ori acolo să mă rog pentru tine: un pârâu înconjurat de arbori înalţi de sequoia, ale căror coroane formau cupola unei catedrale verzi. O ceaţă fină estompa contururile lumii; lumina se strecura cu greu printre copaci, dar frunzele ude străluceau. Din pământ se ridica o aromă intensă de humus şi mărar. Ne-am oprit pe malul unui mic lac străjuit de stânci şi trunchiuri căzute. Serios, slab, dar fără lacrimi, căci le vărsase pe toate, Ernesto purta urna de ceramică în care era cenuşa ta. Oprisem puţină într-o cutiuţă de porţelan, ca s-o păstrez mereu pe altarul meu. Fratele tău, Nico, era cu Alejandro în braţe, iar Celia, cumnata ta, o avea la piept pe Andreea, care era doar un bebeluş. Eu aveam un buchet de tran­dafiri, pe care i-am aruncat, unul câte unul, în apă. Apoi, pe rând, toţi, chiar şi Alejandro cel de trei anişori, am scos câte un pumn de cenuşă din urnă şi am lăsat-o să cadă peste apă. Cenuşa a plutit o clipă printre trandafiri, dar cea mai mare parte s-a lăsat imediat la fiind ca un nisip alb. — Ce-i asta? a întrebat Alejandro. — Mătuşa ta Paula, i-a răspuns maică-mea, suspinând. — Nu seamănă, a spus el nedumerit.   Am să-ţi povestesc tot ce ni s-a întâmplat începând cu anul 1993, când ne-ai părăsit, şi mă voi limita la familie, pentru că asta te inte­resează. N-am să vorbesc despre copiii lui Willie: Lindsay, pe care aproape că nu-l cunosc, l-am văzut de vreo zece ori şi n-am trecut de o politeţe indispensabilă, şi Scott, pentru că nu vrea să apară în aceste pagini. Ţie ţi-era tare drag mucosul ăsta singuratic şi costeliv, cu ochelari groşi şi plete neţesălate. Acum a ajuns ditamai bărbatul de douăzeci şi opt de ani, seamănă cu Willie şi îl cheamă Harleigh; „Scott” şi-a zis el însuşi la cinci ani, pentru că-i plăcea numele, pe care l-a folosit îndelung; abia în adolescenţă şi l-a recu­perat pe cel real. Prima care-mi vine în minte şi în inimă e Jennifer, singura fiică a lui Willie, care la începutul acestui an a fugit pentru a treia oară din spital, unde ajunsese ca să se vindece de încă o infecţie osoasă, peste multele pe care le-a tras în scurta ei viaţă. Poliţia nici măcar nu s-a ostenit s-o caute, sunt prea multe cazuri de acest fel, iar de data asta relaţiile lui Willie cu justiţia n-au folosit la nimic. Medicul, un filipinez înalt şi discret, care a salvat-o prin pură perseverenţă când a ajuns la spital topită de febră şi o cunoştea pentru că îi fusese dat s-o îngrijească şi mai devreme, i-a explicat lui Willie că fata trebuia găsită cât mai repede, căci altfel murea. Cu doze masive de antibiotice timp de mai multe săptămâni se mai putea salva, i-a spus, dar trebuia evitată o recădere, care ar fi fost fatală. Ne aflam într-o sală cu pereţi galbeni, scaune din plastic şi afişe cu mamografii şi analize de SIDA, plină de pacienţi care făceau coadă la Urgenţe. Medicul şi-a scos ochelarii rotunzi cu rame metalice, i-a şters cu un şerveţel de hârtie şi a răspuns prudent întrebărilor noastre. Nu-i eram simpatici nici Willie, nici eu; credea că sunt mama lui Jennifer. În ochii lui, noi eram de vină, o neglijasem, iar acum, când era prea târziu, veneam la el spăşiţi. Nu ne-a dat amănunte, erau informa­ţii confidenţiale, însă Willie a aflat că, în afară de oasele ajunse fragile precum aşchiile şi multiplele infecţii, fiică-sa avea probleme grave cu inima. De nouă ani de zile Jennifer se încăpăţâna să se joace cu moartea. O văzuserăm în săptămânile din urmă la spital, legată de pat ca să nu-şi smulgă perfuziile în delirul febrei. Era dependentă de toate drogurile cunoscute, de la tutun la heroină, nu ştiu cum de-i rezista corpul la atâtea excese. Pentru că n-au găsit nici o venă sănă­toasă ca să-i injecteze medicamentele, i-au pus o perfuzie într-o arteră pectorală. După o săptămână au scos-o de la terapie intensivă şi au mutat-o într-un salon de trei paturi, n-au mai legat-o şi n-au mai supravegheat-o ca până atunci. O vizitam zilnic, îi aduceam tot ce-mi cerea, parfumuri, cămăşi de noapte, muzică, dar totul dispărea. Bănuiesc că era vorba de amicii ei, care veneau la ore târzii să-i aducă droguri, iar ea îi plătea cu ce-i aduceam, că bani nu avea. I se admi­nistra metadonă, ca să suporte abstinenţă, dar ea-şi injecta în perfuzie tot ce-i aduceau furnizorii. Mi s-a întâmplat să o spăl de câteva ori. Gleznele şi picioarele îi erau umflate, era plină de vânătăi, de gâlme, urme de ace infectate, cicatrici, pe spate avea o cusătură ca de pirat. „O lovitură de cuţit”, a sunat explicaţia ei laconică. Fiica lui Willie fusese o copilă blondă cu ochi mari şi albaştri, ca ai lui taică-său, dar au rămas puţine fotografii de atunci şi nimeni nu-şi mai aminteşte că a fost eleva cea mai bună din clasă, cuminte şi curată. Părea eterică. O cunoscusem în 1988, la puţin timp după instalarea mea în California ca să trăiesc cu Willie, când încă era frumoasă, cu toate că avea de-acum privirea aceea care se eschiva şi ceaţa aceea înşelătoare care o învăluia ca un halou întunecat. Exaltată de proaspătul meu amor pentru Willie, n-am fost alarmată că într-o duminică de iarnă m-a dus la o închisoare situată în partea răsăriteană a golfului San Francisco. Am aşteptat destul de mult într-o curte neprimitoare, stând la coadă împreună cu alţi vizi­tatori, majoritatea negri şi hispanici, până s-a deschis grilajul şi ne-au dat voie să pătrundem într-o clădire lugubră. Acolo au despărţit bărbaţii de femei şi copii. Nu ştiu care a fost experienţa lui Willie, dar vă spun ce am păţit eu: o matroană în uniformă mi-a confiscat geanta, m-a împins după o perdea şi şi-a vârât mâinile pe unde nu îndrăznise încă nimeni să o facă, şi asta cu o bruscheţe mai mult decât necesară - poate că accentul meu mă făcuse suspectă. Din fericire, o ţărancă din Salvador, care venise şi ea în vizită, mă preve­nise la coadă să nu fac scandal ca să nu agravez lucrurile. În cele din urmă m-am reîntâlnit cu Willie într-un spaţiu rezervat contac­tului cu deţinutele, lung şi îngust, despărţit de o plasă de sârmă ca pentru coteţul găinilor, dincolo de care stătea Jennifer. Era la închi­soare de vreo două luni, era curată şi bine hrănită, în comparaţie cu celelalte deţinute părea o elevă într-o zi de duminică. Şi-a primit tatăl cu o tristeţe de neîndurat. În anii următori aveam să constat că plângea de fiecare dată în prezenţa lui Willie, nu ştiu dacă de ruşine sau de ciudă. Willie m-a prezentat scurt: „o prietenă”, deşi trăiam împreună de o bună bucată de vreme, apoi a rămas în faţa plasei de sârmă cu braţele încrucişate şi ochii în pământ. Îi observam de la câţiva paşi, auzeam prin murmurul general frânturi din ce-şi spuneau.

PARTEA ÎNTÂI 1862-1880   Am venit pe lume într-o marţi din toamna lui 1880, sub acoperişul bunicilor mei materni, la San Francisco, în timp ce în casa aceea labirintică maică-mea gâfâia cu burta în sus, dar cu inima vitează şi cu oasele luptând pentru a-mi deschide ieşirea, pe stradă clocotea sălbatic viaţa din cartierul chinezesc cu aroma lui indelebilă de bucătărie exotică, cu torentul său gălăgios de dialecte ţipate în gura mare, cu mulţimea lui nesfârşită de albine umane într-un du-te vino grăbit. M-am născut în zori, dar în Chinatown ceasurile nu ascultă de legi şi la ora aceasta încep piaţa, circulaţia cărucioarelor şi lătrăturile triste ale dinilor din cuşti care aşteaptă cuţitul bucătarului. Am aflat amănuntele naşterii mele destul de târziu, dar mai rău ar fi fost să nu le descopăr niciodată; s-ar fi putut rătăci definitiv prin coclaurii uitării. Există atâtea secrete în familia mea încât nu ştiu dacă voi avea timp să le scot la lumină pe toate: adevărul e trecător, repede spălat de ploi. Bunicii mei materni m-au primit cu emoţie — deşi mai mulţi martori susţin că am fost un bebeluş oribil — şi m-au aşezat pe pieptul mamei, unde am rămas ghemuită câteva minute, singurele în care am apucat să fiu cu ea. După aceea unchiul meu Lucky mi-a suflat în faţă ca să-mi transmită norocul. Intenţia a fost generoasă şi metoda infailibilă, de vreme ce măcar în aceşti primi treizeci de ani ai existenţei mele mi-a mers bine. Dar, atenţie, nu trebuie s-o iau prea repede. Povestea asta e lungă şi începe cu mult înainte de naşterea mea; e nevoie de răbdare pentru a o spune şi de şi mai multă răbdare pentru a o asculta. Dacă pe parcurs se mai pierde şirul, nu trebuie să intraţi în panică, precis că se reînnoadă câteva pagini mai încolo. şi pentru că trebuie început cu o dată, s-o facem în 1862 şi să spunem, la întâmplare, că istoria începe cu o mobilă de proporţii neverosimile. Patul Paulinei del Valle a fost comandat la Florenţa, un an după încoronarea lui Vittorio Emmanuelle, pe când în noul Regat al Italiei vibra încă ecoul gloanţelor lui Garibaldi; a trecut marea demontat în bucăţi pe un transatlantic genovez, a debarcat în New York în mijlocul unei greve sângeroase şi a fost mutat pe un vapor al companiei navale a bunicilor mei paterni, Rodríguez de Santa Cruz, chilieni rezidenţi în Statele Unite. Sarcina de a prelua lăzile marcate cu un singur cuvânt în italiană, naiade, i-a revenit căpitanului John Sommers. Acest robust marinar englez, de la care nu au rămas decât un portret decolorat şi un cufăr de piele foarte uzat de nenumăratele drumuri pe mare şi plin de manuscrise ciudate, era străbunicul meu, după cum am aflat de curând, când trecutul meu a început în sfârşit să se lămurească la capătul multor ani de mister. Nu l-am cunoscut pe căpitanul John Sommers, tatăl Elizei Sommers, bunica mea maternă, dar de la el am moştenit o anumită vocaţie de a bate lumea. Pe acest om al mării, numai orizont nesfârşit şi sare, a căzut sarcina de a transporta patul florentin în cala vaporului până în capătul celălalt al continentului american. A trebuit să evite blocada yankee şi atacurile confederaţilor, să atingă limitele australe ale Atlanticului, să străbată apele înşelătoare ale Strâmtorii lui Magellan, să pătrundă în Oceanul Pacific şi, după scurte opriri în mai multe porturi sud-americane, să îndrepte prova către nordul Californiei, fostul tărâm al aurului. Avea ordine precise să deschidă lăzile pe cheiul din San Francisco, să-l supravegheze pe tâmplarul vasului la asamblarea părţilor ca pe un puzzle, având grijă să nu ştirbească părţile sculptate, să pună deasupra salteaua şi cuvertura de brocart de culoarea rubinului, să încarce namila într-o căruţă şi să o trimită în mers încet în centrul oraşului. Vizitiul trebuia să ocolească de două ori Piaţa Unirii, apoi să mai dea două ture şi să sune dintr-un clopoţel sub balconul concubinei bunicului meu înainte de a o lăsa la adresa finală, casa Paulinei del Valle. Isprava asta trebuia făcută în plin Război Civil, în timp ce armatele yankee şi cele confederate se masacrau în sudul ţării şi nimănui nu-i ardea de glume şi clopoţei. John Sommers a transmis instrucţiunile blestemând, pentru că pe parcursul lunilor de navigaţie patul acesta ajunsese să simbolizeze ce detesta el mai mult în meseria lui: capriciile patroanei, Paulina del Valle. Când a văzut patul încărcat a scos un suspin de uşurare şi a hotărât că era ultimul lucru pe care îl făcuse pentru ea; de doisprezece ani era la ordinele ei şi ajunsese la limita răbdării. Mobila există şi acum, intactă, este un dinozaur greoi de lemn în policromie; la căpătâi prezidează zeul Neptun înconjurat de valuri înspumate şi făpturi submarine în basorelief, în timp ce la picioare se joacă delfini şi sirene, în câteva ceasuri, jumătate din San Francisco a putut admira patul acela olimpian; dar iubita bunicului meu, căreia îi era dedicat spectacolul, s-a ascuns în timp ce echipajul trecea şi se întorcea sunând din clopoţel. — Triumful meu nu a durat mult, mi-a mărturisit Paulina mulţi ani mai târziu, când eu mă încăpăţânam să fotografiez patul şi să aflu detalii. Gluma s-a întors împotriva mea. Am crezut că îşi vor bate joc de Feliciano, dar şi-au bătut joc de mine. Am judecat greşit lumea. Cine putea să-şi imagineze atâta făţărnicie? Pe atunci San Francisco era un viespar de politicieni corupţi, bandiţi şi femei uşoare. — Nu le-a plăcut sfidarea, am sugerat. — Nu. De la noi femeile se aşteaptă să apărăm reputaţia soţului, oricât de rău ar fi el. — Soţul dumitale nu era rău, am replicat. — Nu, dar făcea prostii, în orice caz, nu îmi fac reproşuri în ce priveşte patul cel faimos, am dormit în el timp de patruzeci de ani. — Ce a făcut soţul dumitale când s-a văzut descoperit?  — A zis că în timp ce ţara îşi vărsa sângele în Războiul Civil eu cumpăram mobilă demnă de Caligula. Şi a negat totul, fireşte. Nimeni care are două degete de frunte nu recunoaşte o infidelitate, chiar dacă e prins în aşternut. — O spui din experienţă proprie? — Măcar de-ar fi aşa, Aurora! a răspuns Paulina del Valle fără să clipească. În prima fotografie pe care i-am făcut-o, când aveam treisprezece ani, Paulina apare în patul ei mitologic, sprijinită de perne de satin brodat, cu o cămaşă de dantelă şi jumătate de kilogram de bijuterii pe ea. Aşa am văzut-o de multe ori şi aşa aş fi vrut să o veghez atunci când a murit, dar ea dorea să plece în mormânt în veşmântul trist al carmelitelor şi să i se dedice slujbe cu cântec pentru odihna sufletului câţiva ani la rând. „Am scandalizat destul la viaţa mea, acum e momentul să mă potolesc", a sunat explicaţia ei când a intrat în melancolia hibernală a ultimului timp. Văzându-se aproape de sfârşit s-a îngrozit. A exilat patul în pod şi în locul lui a cerut să i se aducă un pat de scânduri cu saltea de păr de cal, ca să moară fără lux după atâta risipă, ca să vadă dacă Sfântul Petru va trage linie şi o va lua de la capăt în cartea păcatelor, după spusele ei. Cu toate astea, spaima nu a fost de ajuns ca să renunţe şi la alte bunuri materiale şi până în ultima clipă a ţinut în mână frâiele imperiului ei financiar, destul de diminuat pe atunci. Puţin rămăsese din curajul tinereţii, chiar şi ironia i se epuiza, dar bunică-mea credea în propria ei legendă şi nici un fel de saltea umplută cu păr şi nici o rasă de carmelită nu o puteau ştirbi. Patul florentin pe care l-a plimbat pe străzile principale ca să-şi pedepsească bărbatul a fost unul din momentele ei de glorie. Pe atunci familia locuia la San Francisco sub un nume schimbat — Cross — pentru că nici un nord-american nu putea să pronunţe sonorul Rodríguez de Santa Cruz y del Valle, păcat, pentru că cel autentic are rezonanţe vechi de Inchiziţie. Tocmai se mutaseră în cartierul Nob Hill, unde îşi ridicaseră un conac dement, unul dintre cele mai opulente din oraş, un adevărat delir al mai multor arhitecţi rivali angajaţi şi concediaţi rapid. Familia nu făcuse avere în febra aurului din 1849, cum pretindea Feliciano, ci mulţumită magnificului instinct întreprinzător al soţiei sale, care a avut ideea de a transporta produse proaspete din Chile în California aşezate pe un pat de gheaţă din Antarctica, în epoca aceea furtunoasă o piersică valora o uncie de aur, iar ea a ştiut să profite de împrejurări. Iniţiativa a prosperat şi au ajuns să aibă o flotilă de nave care făceau naveta între Valparaíso şi San Francisco, care în primul an se întorceau goale, dar apoi încărcate cu făină californiană; astfel au ruinat mai mulţi agricultori chilieni, inclusiv pe tatăl Paulinei, temutul Agustín del Valle, al cărui grâu a făcut gărgăriţe în hambare pentru că nu putea rivaliza cu făina atât de albă a yankeilor. De furie, a făcut şi el gărgăriţe la ficat. Când a trecut febra aurului, mii şi mii de aventurieri s-au întors la casele lor mai săraci decât la plecare, după ce-şi pierduseră sănătatea şi sufletul în căutarea unui vis; dar Paulina şi Feliciano au făcut avere. Au ajuns în vârful societăţii din San Francisco, în ciuda obstacolului aproape de netrecut al accentului hispanic, „în California toţi sunt îmbogăţiţi recent şi de origine proastă, în schimb arborele nostru genealogic urcă până la Cruciade", bombănea pe atunci Paulina, înainte de a se da bătută şi a se întoarce în Chile. Totuşi, nu numai titlurile de nobleţe şi conturile din bănci le-au deschis uşile, ci firea simpatică a lui Feliciano, care şi-a făcut prieteni printre oamenii cei mai puternici din oraş. În schimb, soţia lui era destul de greu de înghiţit, era ostentativă, bârfitoare, obraznică şi cicălitoare. Să o spunem pe cea dreaptă: la început Paulina inspira acel amestec de fascinaţie şi spaimă pe care omul îl simte în faţa unei iguane; doar după ce o cunoşteai mai bine descopereai coarda sentimentală, în 1862 şi-a lansat soţul în afacerea cu calea ferată transcontinentală care i-a îmbogăţit pe deplin. Nu-mi explic de unde îi venea acestei cucoane flerul pentru afaceri. Provenea dintr-o familie de moşieri chilieni înguşti la minte şi săraci la judecată; fusese crescută între zidurile casei părinteşti din Valparaíso, recitând rugăciuni şi făcând broderie, tatăl susţinând că ignoranţa garantează supuşenia femeilor şi a săracilor. De abia ştia să scrie şi să socotească, nu a citit o carte în viaţa ei şi aduna pe degete — nu scădea niciodată —, dar tot ce atingea devenea bogăţie. Dacă nu ar fi fost copiii şi rudele risipitoare ar fi murit în splendoarea unei împărătese. În anii aceia se construia calea ferată care să unească estul şi vestul Statelor Unite, în timp ce toată lumea investea în acţiunile celor două companii şi paria pe care dintre ele va pune prima şinele, ea, indiferentă la întrecerea asta frivolă, întindea o hartă pe masa din sufragerie şi studia cu răbdare de topograf traseul viitor al trenului şi locurile în care se găsea apă din abundenţă. Cu mult înainte ca umilii peoni chinezi să fi bătut ultimul piron care unea şinele trenului la Promotory, Utah, şi ca prima locomotivă să fi traversat continentul în zgomotul ei de fiare, fumăraie de vulcan şi sirena care mugea de parcă anunţa un naufragiu, l-a convins pe soţul ei să cumpere pământ în locurile pe care le marcase pe hartă cu cerneală roşie. — Acolo se vor construi aşezările, pentru că se găseşte apă, iar în fiecare din ele noi vom avea câte un magazin, a explicat. — Dar costă o grămadă de bani, a exclamat Feliciano speriat. — Împrumută-i, de asta există băncile. De ce să riscăm banii noştri dacă putem să dispunem de bani străini? a răspuns Paulina aşa cum argumenta mereu în astfel de cazuri. În timp ce negociau cu băncile şi cumpărau terenuri prin jumătate de ţară a izbucnit afacerea cu concubina. Era vorba de o actriţă numită Amanda Lowell, o scoţiancă apetisantă cu pielea ca laptele, ochi ca spanacul şi savoare de piersică, cum asigurau cei care o gustaseră. Cânta şi dansa prost, dar cu entuziasm, juca în comedii de doi bani şi anima petrecerile magnaţilor. Avea un şarpe din Panama, lung, gras şi blând, dar cu un aspect fioros, care se încolăcea pe trupul ei în timpul dansurilor exotice şi care nu dăduse niciodată dovadă de caracter rău până în seara nefericită în care ea a apărut cu o diademă de pene în coafură, iar animalul, confundând pieptănătura cu un papagal neatent, a fost pe punctul de a-şi strangula stăpâna în încercarea de a înghiţi pasărea. Frumoasa Lowell era departe de miile de „porumbiţe pângărite" ale vieţii galante din California; era o curtezană trufaşă ale cărei favoruri nu se dobândeau doar cu bani ci şi cu purtări alese şi farmec. Trăia bine graţie generozităţii protectorilor ei şi avea din plin posibilitatea de a ajuta o şleahtă întreagă de artişti lipsiţi de talent; era sortită să moară săracă, pentru că cheltuia cât o ţară întreagă, iar restul îl făcea cadou. Când era în floarea tinereţii perturba traficul pe stradă cu graţia cu care mergea şi cu coama roşcată de leu, dar gustul pentru scandal i-a pecetluit soarta: dintr-o toană putea să distrugă un nume bun şi o familie. Lui Feliciano riscul i se părea un stimulent în plus; avea suflet de corsar iar ideea de a se juca cu focul l-a sedus tot atât cât superbele coapse lowelliene. A instalat-o într-un apartament în plin centru, dar nu apărea niciodată în public cu ea, căci cunoştea prea bine caracterul nevestei care, într-un atac de gelozie, îi tăiase cu foarfecă crăcii pantalonilor şi mânecile tuturor costumelor şi le trântise la uşa biroului său. Pentru un bărbat atât de elegant ca el, care-şi comanda hainele la croitorul prinţului Albert la Londra, a fost o lovitură mortală.

Sunt singur pe creasta muntelui în zori. În ceaţa lăptoasă zăresc la picioarele mele trupurile prieteni­lor, unii au alunecat pe coastă în jos precum nişte marionete roşii dezarticulate, alţii par palide statui surprinse de eternitatea morţii. Umbre tăcute se caţără spre mine. Tăcere. Aştept. Se apropie. Trag în siluetele întunecate în pijamale negre, fantome fără chip, simt reculul puştii-mitralieră, tensiunea îmi frige mâinile, în aer se încrucişează liniile incan­descente ale focurilor de armă, dar n-aud nimic. Ata­catorii au devenit transparenţi, gloanţele trec prin ei fară să-i oprească, înaintează implacabil. Mă încon­joară... tăcere. Mă trezesc ţipând şi continui să strig, să strig.                                 GREGORY REEVES         Partea întâi       Mergeau pe drumurile din Vest fără grabă şi fără o ţintă anu­me, schimbând traseul după un impuls de moment, după semnul premonitoriu al unui stol de păsări, lăsându-se tentaţi de un nume necunoscut. Cei din familia Reeves se opreau din acest pelerinaj când oboseau sau când dădeau peste cineva dispus să le cumpere marfa intangibilă. Vindeau speranţă. Au străbătut astfel deşertul în lung şi-n lat, au trecut munţii şi, într-o dimineaţă, răsăritul soarelui i-a prins pe o plajă a Pacificului. Patruzeci şi ceva de ani mai târziu, într-o lungă mărturisire în care şi-a trecut în revistă viaţa cu greşelile şi succesele sale, Gregory Reeves mi-a descris pri­ma lui amintire: un copil de patru ani, el însuşi, făcând pipi pe o colină în fapt de seară, orizontul pictat în roşu şi chihlimbariu de ultimele raze ale soarelui, în spate, culmile muntoase, iar mai jos, o câmpie întinsă cât vezi cu ochii. Lichidul cald curge de parcă ar fi un element esenţial al corpului şi spiritului, fiecare picătură dispare în pământ, marcând teritoriul cu semnătura sa. Prelun­geşte plăcerea, se joacă cu jetul, desenează un cerc de culoarea topazului în ţărână, percepe pacea deplină a serii, imensitatea lumii îl emoţionează şi-l face să fie euforic, căci e şi el o parte a acestui peisaj curat şi plin de minuni, a acestei geografii nemăr­ginite ce trebuie explorată. Ceva mai încolo îl aşteaptă ai lui. Totul e perfect, e prima dată când are conştiinţa fericirii; e o clipă pe care n-o s-o uite nicicând. De-a lungul vieţii, Gregory Reeves va mai simţi de câteva ori această uluire în faţa surprizelor lumii, senzaţia că face parte dintr-un loc splendid unde totul este posi­bil, de la sublim la abject, şi totul are noima sa, nimic nu se petrece întâmplător şi nimic nu e inutil, aşa cum predica răcnind tatăl său, arzând de un foc mesianic şi cu şarpele încolăcit la picioare. Şi de fiecare dată când l-a copleşit fulgerul înţelegerii şi-a amintit asfinţitul acela de pe deal. Copilăria lui a fost o pe­rioadă prea lungă de confuzie şi penumbră, cu excepţia acelor ani de pribegie cu familia. Tatăl, Charles Reeves, îşi conducea micul trib cu severitate şi reguli clare, fiecare cu îndatoririle sale, cu recompense şi pedepse, cauză şi efect, o disciplină bazată pe o scală de valori imuabilă. Tatăl veghea precum ochiul Domnului. Drumurile determinau soarta familiei Reeves fără să le altereze stabilitatea, căci rutina şi normele erau precise. A fost singura perioadă în care Gregory s-a simţit sigur. Furia a venit mai târziu, când tatăl n-a mai fost, iar realitatea a început să se deterioreze în mod ireparabil.   Soldatul s-a aşternut la drum de dimineaţă, cu raniţa în spate, iar după prânz îi părea deja rău că nu luase autobuzul. O pornise fluierând vesel, dar după câteva ore îl durea mijlocul şi-şi între­rupea cântecul cu înjurături. Era prima permisie după un an de serviciu militar în Pacific şi se-ntorcea în satul lui cu o cicatrice pe burtă, sechelele unei crize de malarie şi la fel de sărac ca întot­deauna. Îşi agăţase cămaşa într-un băţ ca să-şi facă oarece umbră, era asudat şi pielea îi strălucea ca o oglindă întunecată. Avea de gând să profite de fiecare clipă din cele două săptămâni de libertate, să-şi petreacă nopţile jucând biliard cu prietenii şi dansând cu fetele care-i răspunseseră la scrisori, să doarmă dus, să se trezească în nări cu aroma cafelei fierbinţi şi a clătitelor făcute de mama, singurul fel apetisant care-i reuşea, orice altceva mirosea a cauciuc ars, însă cui îi păsa de talentele culinare ale celei mai frumoase femei pe o rază de o sută de mile, o legendă vie, cu membre lungi de statuie şi ochi galbeni de leopard. De mult mergea fără să vadă nici ţipenie prin pustietăţile acelea, când a auzit în spate zgomotul unui motor şi a zărit silueta neclară a unui camion care tremura ca un miraj chinuit în reverberaţia luminii. A aşteptat să-l ajungă din urmă, vrând să-i roage să-l ia şi pe el o bucată de drum, dar s-a răzgândit imediat, speriat de apariţia aceea bizară: un vehicul vopsit în culori bălţate, încărcat până în vârf cu un munte de troace peste care tronau o colivie cu găini şi un câine priponit cu o frânghie, iar pe capotă un megafon şi un afiş pe care scria cu litere mari „Planul Infinit". S-a dat într-o parte ca să-i lase să treacă, i-a văzut oprindu-se câţiva metri mai departe şi pe geam s-a aplecat o femeie cu părul roşu care i-a făcut semn să se apropie. N-a ştiut dacă să se bucure sau nu, s-a apropiat prudent, socotind că ar fi fost imposibil să aibă loc în cabina în care călătoreau înghesuiţi trei adulţi şi doi copii şi că ar fi trebuit să fie acrobat ca să se caţere în spate. S-a deschis portiera şi şoferul a sărit jos. — Charles Reeves, s-a prezentat el politicos, dar autoritar. — Benedict... domnule... King Benedict, a răspuns tânărul, ştergându-şi fruntea. — O să fim cam înghesuiţi, după cum vezi, dar unde încap cinci încap şi şase. Au coborât şi ceilalţi pasageri, femeia cu laţe roşii s-a dus către nişte arbuşti, urmată de o fetiţă de vreo şase ani, care, ca să câştige timp, cobora începând să-şi dea jos chiloţii, în timp ce copilul mai mic scotea limba la el, ascuns după fustele maică-sii. Charles Reeves a desfăcut o scară de pe o latură a camionului, s-a căţărat agil pe încărcătură şi a dat drumul câinelui, care a coborât cu o săritură temerară şi s-a apucat să alerge în cerc, amuşinând tufele. — Copiilor le place să meargă în spate, dar e periculos, nu pot sta singuri acolo. Olga şi dumneata o să aveţi grijă de ei. O să-l punem pe Oliver în faţă, ca să nu ai probleme, e încă puian­dru, dar deja are apucături de câine bătrân, a spus omul, făcându-i semn să urce. Soldatul şi-a aruncat raniţa peste muntele de bagaje şi s-a că­ţărat, apoi s-a întins ca să-l apuce pe mezinul pe care tatăl îl ridicase în braţe, un puşti slab, cu urechi clăpăuge şi un zâmbet irezistibil care-i umplea faţa de dinţi. Femeia şi fetiţa s-au urcat tot în spate, ceilalţi doi au intrat în cabină şi camionul a luat-o din loc. — Mă cheamă Olga, iar ei sunt Judy şi Gregory, s-a prezentat femeia cu păr imposibil, întinzându-şi fustele şi împărţind mere şi biscuiţi. Nu te aşeza pe cutia aia, acolo e şarpele boa şi nu tre­buie să-i astupi găurile prin care respiră, a mai spus ea. Micul Gregory a încetat să mai scoată limba de cum a aflat că omul venea de la război: o expresie respectuoasă a luat locul strâmbăturilor obraznice; l-a descusut despre avioanele de luptă până l-a cuprins somnul. Soldatul a încercat să intre în vorbă cu roşcata, însă femeia răspundea monosilabic, aşa că n-a insistat. S-a apucat să fredoneze cântece din satul lui, uitându-se pe furiş la cutia cea misterioasă, până când ceilalţi au adormit şi i-a putut cerceta în voie. Copiii aveau părul aproape alb şi ochi atât de des­chişi la culoare, încât văzuţi din profil păreau orbi, în schimb femeia avea tenul măsliniu al unor rase mediteraneene. Bluza îi era deschisă la primii nasturi, picături de sudoare i se scurgeau pe decolteu şi coborau într-un firicel lent pe şanţul dintre sâni. Ridicase un braţ ca să-şi sprijine capul de o ladă, lăsând vederii părul negru al axilei şi pata umedă de la subsuoară. S-a uitat repede în altă parte, de teamă să nu fie surprins şi curiozitatea sa să fie prost interpretată, până acum oamenii ăştia au fost amabili, prea amabili, dar cu albii nu ştii niciodată. A dedus că cei mici erau copiii celeilalte perechi, deşi, după cum arăta, cuplul Reeves ar fi putut să le fie chiar bunici. S-a uitat la încărcătură şi a ajuns la concluzia că oamenii nu se mutau, cum crezuse initial, ci călătoreau cu casă cu tot. A observat un butoi de câteva galoane cu apă şi altul cu combustibil şi s-a întrebat cum se descurcau cu benzina, raţionalizată de ceva vreme din cauza războiului. Totul era aşezat într-o ordine meticuloasă, de cârlige şi atârnători spân­zurau unelte şi ustensile, existau compartimente speciale pentru valize, totul era bine prins, fiecare bagaj era marcat şi existau mai multe lăzi cu cărţi. În scurt timp, căldura şi legănatul camionului l-au copleşit şi a adormit sprijinit de cuşca găinilor. S-a trezit la jumătatea după-amiezii, când au oprit. Băieţelul pe care-l ţinuse pe genunchi era uşor, dar din cauza nemişcării îi amorţiseră muşchii şi-şi simţea gâtul uscat ca iasca. Câteva clipe n-a ştiut unde se află, a dus mâna la buzunar după bidonul cu whisky şi a tras o duşcă de trezire. Femeia şi copiii erau plini de praf, sudoa­rea le lăsase dâre pe obraz şi pe gât. Charles Reeves ieşise de pe drum şi acum se aflau într-un pâlc de copaci, singura sursă de umbră în pustietatea aceea, acolo aveau să facă popas ca să se răcească motorul, dar mâine putea să-l ducă până acasă la el, i-a spus soldatului, care între timp se mai liniştise, familia asta ciudată începea să-i fie simpatică. Reeves şi Olga au dat jos o parte din calabalâc şi au montat două corturi cam uzate, în timp ce cealaltă femeie, care s-a prezentat Nora Reeves, pregătea mâncarea pe o sobă cu kerosen, ajutată de fiică-sa Judy, iar băiatul căuta lemne de foc, cu câinele după el. — Vânăm iepuri, tati! l-a implorat în timp ce-l trăgea de pan­taloni. — Azi n-avem timp de asta, Greg, a răspuns Reeves, în timp ce scotea un pui din cuşcă şi-i sucea gâtul cu un gest hotărât. — Nu se găseşte carne. Puii îi păstrăm pentru ocazii, a expli­cat Nora, parcă scuzându-se. — Astăzi e o ocazie, mami? a întrebat Judy. — Sigur că da, domnul King Benedict e musafirul nostru. Pe seară tabăra era gata, pasărea fierbea în oală şi fiecare îşi vedea de treabă la lumina lămpilor cu carbid şi a focului: Nora făcea temele cu copiii, Charles Reeves frunzărea un exemplar hărtănit din National Geographic şi Olga înşira mărgele colorate. — Ca să poarte noroc, l-a lămurit pe musafir. — Şi ca să nu te faci nevăzut, a adăugat fetiţa. — Cum aşa? — Păi, dacă începi să devii invizibil, îţi pui un şirag din ăsta şi aşa lumea te poate vedea. — N-o lua în seamă, poveşti de-ale copiilor, a râs Nora Reeves. — Dar e adevărat, mami! — N-o contrazice pe maică-ta, i-a retezat-o scurt Charles Reeves. Femeile au pus masa, o scândură lată acoperită cu o faţă de masă, farfurii de faianţă, pahare de sticlă şi şervete impecabile. Desfăşurarea asta nu i s-a părut soldatului practică pentru acest gen de camping, la el acasă mâncau în străchini de tablă, dar s-a abţinut să comenteze. A scos din buzunar o conservă de carne şi i-a întins-o timid amfitrionului; nu voia să se creadă că-şi plăteşte cina, dar nici nu putea să profite de ospitalitatea oamenilor fără să contribuie cu ceva. Charles Reeves a pus conserva în mijlocul mesei, alături de fasole, de orez şi de oala cu puiul. S-au luat de mâini şi tatăl a binecuvântat pământul care îi primea şi darul hranei. Nu se vedea băutură alcoolică pe masă, iar oaspetele s-a ferit să scoată whisky-ul, poate că familia Reeves era abstinentă din motive religioase. Observase că în scurta rugăciune tatăl nu pomenise de Dumnezeu. A constatat că mâncau cu multă deli­cateţe, mânuiau tacâmurile cu vârful degetelor, deşi în gesturile lor nu era nimic pretenţios. După masă au pus vasele într-un lighean cu apă pentru a fi spălate a doua zi, au acoperit maşina de gătit şi au dat resturile câinelui Oliver. Se înnoptase de-acum, bezna nu făcea faţă lămpilor, familia s-a aşezat în jurul focului din mijlocul taberei. Nora Reeves a luat o carte şi a citit cu glas tare o istorie complicată cu egipteni, pe care pesemne copiii o cunoşteau, pentru că Gregory a întrerupt-o: — Nu vreau ca Aida să moară închisă în mormânt, mami. — E doar o operă, fiule. — Nu vreau să moară! — De data asta n-o să moară, Greg, a decis Olga. — De unde ştii? — Am văzut în globul meu. — Eşti sigură? — Absolut sigură. Nora Reeves a rămas cu ochii în carte, un pic consternată, ca şi cum schimbarea deznodământului ar fi depăşit-o. — Despre ce glob e vorba? a întrebat soldatul. — E globul de cristal în care Olga vede ce nu poate vedea nimeni altul, a explicat Judy ca pentru un redus mintal. — Nu totul, doar anumite lucruri, a lămurit Olga. — Poţi să-mi vezi viitorul? a întrebat Benedict pe un ton atât de îngrijorat, că până şi Charles Reeves şi-a ridicat ochii din revistă. — Ce anume vrei să stii? — Am să apuc sfârşitul războiului? Am să mă întorc întreg? Olga s-a dus la camion şi după puţin timp a revenit cu o sferă de sticlă şi o bucată de catifea decolorată pe care le-a pus pe masă.

PARTEA ÎNTÂI Decembrie 1991-mai 1992     Ascultă, Paula, vreau să-ţi spun o poveste, ca atunci când te vei trezi să ştii pe ce lume te afli. Legenda familiei ia naştere la începutul secolului al XIX-lea, când un zdravăn marinar basc a debarcat pe coasta chiliană, cu capul plin de planuri de mărire şi apărat de medalionul maică-sii atârnat de gât; dar, ca să nu ne îndepărtăm atât de mult, ajunge să ştii că descendenţa sa s-a  compus dintr-o stirpe de muieri impetuoase şi bărbaţi buni de muncă şi cu inimă mare. Unii dintre ei, mai irascibili, au murit scoţând spume pe gură, dar poate că motivul n-a fost turbarea, aşa cum susţin gurile rele, ci vreo boală locală. Au cumpărat pământuri mănoase în apropierea capitalei, care şi-au sporit valoarea în timp, s-au cizelat, au înălţat conace senioriale cu parcuri şi alei, şi-au măritat fetele cu creoli bogaţi, şi-au educat fiii în severe colegii religioase, astfel că, anii trecând, au ajuns să facă parte dintr-o orgolioasă aristocraţie mo­şierească ce a dăinuit mai bine de un secol, până când tăvă­lugul modernităţii a înlocuit-o la putere cu tehnocraţi şi comercianţi. Unul dintre ei era bunicul meu. A venit pe lume în condiţii îmbelşugate, dar tatăl lui a murit curând după aceea, în urma unui glonţ inexplicabil; nu s-au aflat niciodată amănuntele celor petrecute în noaptea aceea fatidică, o fi fost un duel, o răzbunare sau vreo crimă din dragoste, oricum, familia s-a pomenit sărăcită aşa că el, bunicul meu, fiind cel mai mare, a fost nevoit să lase studiile şi să-şi caute de lucru ca să-şi întreţină mama şi să-şi ţină fraţii mai mici la şcoală. Mulţi ani mai târziu, pe când ajunsese un domn cu avere în faţa căruia oamenii îşi scoteau pălăria, mi-a măr­turisit că sărăcia cea mai rea e cea care se vede după haine, pentru că trebuie s-o ascunzi. Se prezenta impecabil în costumele tatălui său transformate pentru el, cu guler ţeapăn şi hainele bine călcate ca să nu se vadă cât de vechi erau. Perioada aceea de penurie i-a călit caracterul, credea că viaţa înseamnă doar trudă şi muncă şi că un om onorabil are menirea de a-şi ajuta aproapele. Încă de pe atunci avea ex­presia aceea de concentrare şi integritatea care l-au carac­terizat mereu, era făcut din acelaşi aluat dur ca şi strămoşii săi şi, aidoma multora dintre ei, era un om cu picioarele pe pământ, numai că o parte din suflet îi zbura spre tărâmul abisal al viselor. De aceea s-a amorezat de bunică-mea, mezina unei familii cu doisprezece copii, cu toţii nişte nebuni ex­centrici şi adorabili, precum Teresa, căreia spre sfârşitul vieţii începuseră să-i crească aripi de sfântă, iar în noaptea când a murit, s-au uscat toţi trandafirii din Parcul Japonez; sau Ambrosio, mare petrecăreţ şi muieratic, care în clipele de generozitate se despuia pe stradă şi-şi dăruia hainele săra­cilor. Am crescut ascultând poveşti despre talentul bunică-mii de a prezice viitorul, a citi gândurile altora, a vorbi cu anima­lele şi a muta obiectele cu privirea. Se spune că odată a de­plasat masa de biliard din salon, dar eu n-am asistat decât la mişcarea unei biete zaharniţe, care la ora ceaiului o pornea uşurel pe faţa de masă. Aceste însuşiri produceau oarece rezervă şi, în ciuda faptului că fata era încântătoare, posibilii pretendenţi cam dădeau înapoi; însă pentru bunicul telepatia şi telekinezia erau nişte amuzamente nevinovate, în nici un caz nişte oprelişti serioase în calea căsătoriei. Pe el nu-l neliniştea decât diferenţa de vârstă: ea era mult mai mică, atunci când o cunoscuse, încă se mai juca cu păpuşile şi umbla cu o perniţă jerpelită în braţe. Văzând-o mult timp doar ca pe o copilă, nu şi-a dat seama de sentimentele lui decât într-o bună zi, când ea a apărut îmbrăcată în rochie lungă şi cu părul strâns; a avut atunci revelaţia iubirii lui latente, ceea ce l-a aruncat într-o criză de timiditate şi l-a făcut să renunţe să mai vină în vizită. Ea a ghicit însă ce era în sufletul lui şi, înainte chiar ca el să-şi lămurească simţămintele încurcate, i-a trimis o scrisoare, prima dintre multele pe care-avea să le scrie în clipele hotărâtoare ale vieţii lor. Şi nu era o epistolă parfumată de tatonare a terenului, ci un biet bilet scris cu creionul pe o foaie de caiet în care-l întreba fără ocolişuri inutile dacă voia să fie bărbatul ei, iar în caz că da, când. După câteva luni se căsătoreau. Mireasa a ajuns în faţa altarului ca o imagine de pe vremuri, învăluită în dantele de culoarea fildeşului şi cu flori de ceară în păr; de cum a văzut-o, a ştiut c-avea s-o iubească cu încăpăţânare până la sfârşitul zilelor. Pentru mine, acest cuplu s-a numit mereu Tata-mare şi Memé. Dintre toţi copiii lor doar maică-mea are ce căuta în povestea asta, căci dacă mă apuc să-ţi spun de restul tribului, n-o să termin niciodată, iar cei care încă sunt în viaţă se găsesc foarte departe; aşa e exilul, duce oamenii în cele patru puncte cardinale şi e greu să-i mai aduni laolaltă. Mama s-a născut între cele două războaie mondiale, într-o zi de primăvară din anii '20, o fată sensibilă, care nu-şi urma fraţii prin pod la vânătoare de şoareci, cu scopul de a fi puşi la păstrare în borcane cu formol. A crescut apărată de zidu­rile căminului şi ale şcolii, ocupată cu lecturi romanţioase şi opere de caritate, cu faima de a fi cea mai frumoasă din familia asta de femei enigmatice. Încă din pubertate în jurul ei au roit amorezii, pe care tatăl îi ţinea la distanţă, iar mama îi analiza în cărţile de tarot, asta până când inocentele coche­tării au luat sfârşit prin apariţia unui bărbat talentat şi echivoc, care i-a dat la o parte pe ceilalţi rivali fără efort şi i-a vârât fetei, neliniştea în suflet. E vorba de bunicul tău, Tomàs, care a dispărut în ceaţă şi pe care-l pomenesc acum doar pentru că tu, Paula, ai ceva din sângele lui, nu din alt motiv. Tipul cu minte iute şi vorbă nemiloasă era prea inte­ligent şi prea lipsit de prejudecăţi pentru societatea provincială, o pasăre rară în oraşul Santiago de atunci. I se atribuia un trecut obscur, umbla zvonul că ar fi fost mason, drept care era un duşman al Bisericii, şi că ascundea un fiu bastard, însă nimic din toate astea n-a folosit pentru ca Tata-mare s-o facă pe fiică-sa să-şi schimbe părerea: n-avea dovezi şi nici nu era el omul care să mânjească neîntemeiat o reputaţie. Pe vre­mea aceea, Chile era un fel de prăjitură mille-feuilles - într-un fel sau altul mai e şi acum -, existau mai multe caste, ca în India, şi suficiente epitete peiorative menite a-l pune pe fiecare la locul lui: zdrenţăros, ţoapă, arivist, prefăcut şi multe altele, până să ajungi la situaţia comodă de om ca lumea. Naşterea era determinantă; era uşor să cobori în ierarhia socială, dar pentru a urca nu erau suficienţi banii, celebritatea sau talentul, mai era nevoie de strădania susţinută a mai multor generaţii. În favoarea lui Tomàs vorbea stirpea sa onorabilă, deşi Tata-mare vedea şi nişte antecedente politice suspecte. Încă de pe atunci se vorbea de un anume Salvador Allende, fondatorul Partidului Socialist, care propovăduia împotriva proprietăţii private, a moralei conservatoare şi a autorităţii patronilor. Tomàs era vărul acelui tânăr deputat. Uite, Paula, am aici portretul lui Tata-mare. Bărbatul acesta cu trăsături severe, privire limpede, ochelari fără ramă şi bască neagră e străbunicul tău. În poza asta stă pe scaun, cu o mână pe măciulia bastonului, iar alături de el, sprijinită de genunchiul lui drept, stă o fetiţă de vreo trei ani îmbrăcată de sărbătoare, care priveşte în aparat cu ochi languroşi. Tu eşti asta, în spate suntem maică-mea şi cu mine, iar fotoliul îmi ascunde pântecele în care-l port pe fratele tău Nicolàs. Bătrânul e în prim-plan şi trebuie să-i apreciem atitudinea mândră, demnitatea fără fisură a omului care s-a format sin­gur, a mers pe un drum drept şi nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Eu mi-l amintesc mereu bătrân, deşi aproape fără riduri, cu excepţia celor două brazde adânci de la colţurile gurii, cu o coamă albă leonină şi râsul brusc care lăsa vederii dinţii îngălbeniţi. În ultimii lui ani se mişca greu, dar tot se ridica în picioare la venirea şi plecarea femeilor; sprijinit în baston, îşi petrecea musafirii până la poarta grădinii. Îmi plăceau mâinile lui, puternice şi noduroase, precum crengile răsucite ale unui stejar, eternul şal de mătase din jurul gâtului şi mirosul lui de săpun englezesc: lavandă şi dezinfectant. A încercat, cu un umor dezinteresat, să le inculce urmaşilor filozofia sa stoică; lipsa de confort i se părea ceva sănătos, o casă încălzită era ceva nociv, cerea mâncare simplă - să nu vadă sosuri şi feluri complicate -, iar distracţia pentru el era un lucru vulgar. Dimineaţa făcea un duş rece, obicei pe care nimeni din familie n-a îndrăznit să-l imite şi pe care l-a practicat până aproape de sfârşit, stând pe un scaun sub jetul îngheţat. Îşi presăra vorbele cu proverbe expresive, la întrebări răspundea cu alte întrebări, aşa că dacă despre ideologia lui nu ştiu multe, în schimb îi cunosc bine carac­terul. Uită-te la maică-mea, care în poza asta are puţin peste patruzeci de ani şi e la apogeul frumuseţii, îmbrăcată la modă, cu fustă scurtă şi părul ca un cuib de viespi. Râde şi ochii ei mari şi verzi se văd ca două crăpături sub arcul sprân­cenelor negre. A fost perioada cea mai fericită din viaţa ei: copiii crescuseră, era îndrăgostită şi lumea părea încă sigură. Mi-ar plăcea să-ţi arăt şi o fotografie a tatălui meu, dar le-au ars pe toate acum mai bine de patruzeci de ani.   Pe unde umbli tu, Paula? Cum vei fi când te vei trezi? Vei fi aceeaşi femeie sau va trebui să învăţăm să ne cunoaş­tem ca două străine? Îţi vei aminti sau va trebui să-ţi poves­tesc cu răbdare cei douăzeci şi opt de ani ai tăi şi cei patruzeci şi nouă ai mei? „Dumnezeu să-ţi păzească fata”, murmură cu greu don Manuel, bolnavul din patul de alături. E un ţăran în vârstă, operat de câteva ori la stomac şi care tot mai luptă cu degra­darea şi cu moartea. „Dumnezeu să-ţi păzească fata”, mi-a spus ieri şi o tânără femeie cu un copil mic în braţe, care auzise despre tine şi venise la spital să mă îmbărbăteze. Acum doi ani avusese o criză de porfirie şi fusese în comă mai bine de o lună, i-a trebuit un an de zile să revină la normalitate şi trebuie să se îngrijească toată viaţa, dar lucrează, s-a măritat şi a făcut un copil. Mi-a spus că starea de comă e ca un somn fără vise, ca o paranteză misterioasă. „Nu mai plânge, doamnă, fiica dumitale nu simte nimic, o să plece de aici pe picioarele ei şi n-o să-şi amintească nimic”, mi-a spus. În fiecare dimineaţă străbat culoarele de la etajul şase în căutarea specialistului, pentru amănunte noi. Omul ăla îţi ţine viaţa în mâini şi n-am încredere în el, căci trece ca vântul, distrat şi grăbit, oferindu-mi nişte explicaţii vagi despre enzime şi articole xeroxate despre boala ta, pe care încerc să le citesc, dar din care nu pricep nimic. E mai inte­resat de statisticile de pe computer şi de formulele de labo­rator decât de trupul tău crucificat pe pat. Asta e boala, unii îşi revin din criză repede, alţii stau cu săptămânile la terapie intensivă, înainte mureau pur şi simplu, acum putem să-i ţinem în viaţă până când metabolismul reîncepe să func­ţioneze, îmi spune fără să mă privească în ochi. Păi, dacă e aşa, nu rămâne decât să aşteptăm. Dacă tu rezişti, Paula, o să rezist şi eu. După ce te vei trezi, vom avea luni, poate ani în care să lipim la loc bucăţile sparte din trecutul tău sau, şi mai bine, să-ţi inventăm amintirile pe potriva fanteziilor tale; deo­camdată îţi povestesc despre mine şi despre alţi membri ai familiei noastre, dar să nu-mi ceri exactitate, pentru că or să se strecoare şi greşeli, am mai uitat, voi schimba poate multe lucruri, nu reţin locuri, date şi nume, în schimb nu uit nici­odată o poveste bună. Stau lângă tine, mă uit la ecranul pe care nişte linii luminoase arată cum îţi bate inima şi încerc să comunic cu tine prin metodele magice ale bunică-mii. Dacă ar fi aici, ţi-ar transmite mesajele mele şi m-ar ajuta să te agăţ de lumea asta. Tu faci o călătorie ciudată prin smârcurile inconştientului. La ce bun atâtea cuvinte dacă nu mă poţi auzi? La ce bun paginile astea, pe care poate că nu le vei citi niciodată? Viaţa mea capătă sens pe măsură ce o povestesc, memoria mi se fixează prin scris; ceea ce nu aştern pe hârtie dispare în vânt. Azi e 8 ianuarie 1992. Într-o zi ca asta, acum opt ani, am început la Caracas o scrisoare de rămas-bun către bunicul, care agoniza după un secol de luptă cu viaţa. Oasele lui tari mai rezistau încă, deşi se pregătea de mult să plece după Memé, care-i făcea semne din prag. În Chile nu mă puteam întoarce şi nu se făcea să-l deranjez cu telefonul care-l enerva atât, ca să-i spun să plece liniştit, căci nimic n-o să se piardă din comoara de poveşti pe care mi le spusese de-a lungul prieteniei noastre, pentru că nu uitasem nimic. La scurt timp după asta s-a prăpădit, însă povestea mă prinsese deja şi nu m-am mai putut opri, alte glasuri vorbeau prin mine, scriam ca în transă, cu senzaţia că desfac un ghem de lână, cu aceeaşi repeziciune cu care scriu acum. La sfârşitul anului se adu­naseră cinci sute de pagini într-o sacoşă de pânză şi-am înţeles că aia nu era o scrisoare, aşa că mi-am anunţat timid familia că scrisesem o carte. Cum se numeşte? m-a între­bat mama. Am făcut o listă de titluri, însă nu ne-am oprit la nici unul, iar atunci tu, Paula, ai dat cu banul. Astfel s-a născut şi s-a numit primul meu roman, Casa spiritelor, iar eu m-am scufundat în viciul irecuperabil de a spune poveşti. Cartea aceea mi-a salvat viaţa. Scrisul e o introspecţie înde­lungată, o călătorie către grotele cele mai ascunse ale con­ştiinţei, o meditaţie lentă. Scriu pipăind tăcerea, descoperind particule de adevăr, mici cristale care-mi cad în palmă şi-mi justifică trecerea pe această lume. Tot pe un 8 ianuarie mi-am început al doilea roman, iar apoi n-am mai îndrăznit să schimb data asta norocoasă, poate şi din superstiţie, dar mai ales din disciplină: toate cărţile mele au fost începute pe un 8 ianuarie. Acum câteva luni am terminat Planul infinit, iar de atunci mă pregătesc pentru ziua asta. Aveam totul gata: tema, titlul, prima frază, totuşi încă n-am să scriu povestea asta, pentru că de când te-ai îmbolnăvit n-am putere decât ca să stau cu tine, Paula. Dormi de o lună, nu ştiu cum să ajung la tine, te chem întruna, dar numele tău se pierde prin cotloanele spitalului. Mi-e sufletul plin de nisip, tristeţea e un pustiu sterp. Nu ştiu să mă rog, nu reuşesc să leg două gânduri, cum aş putea să mă apuc de altă carte? Paginile astea sunt o încercare iraţională de a-mi învinge spaima, mi-a trecut la un moment dat prin minte că dacă dau o formă durerii devastatoare poate că te ajut şi mă ajut, poate că exerciţiul meticulos al scrisului va fi salvarea noastră. Acum unspre­zece ani i-am scris o scrisoare de bun-rămas bunicului; în acest 8 ianuarie îţi scriu ţie, Paula, ca să te aduc înapoi la viaţă.

Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani și lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură insolitul volum Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Ines a sufletului meu, în 2007 publică volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, iar în 2011, Caietul Mayei, toate bestselleruri internaționale. La începutul lui 2014 apare Jocul RIPPER, primul thriller al autoarei. În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.   Seria de autor Isabel Allende: Casa spiritelor, Zorro, Fiica norocului, Portret în sepia, Eva Luna, Povestirile Evei Luna, Țara mea inventată, Paula, Despre dragoste și umbră, Ines a sufletului meu, Planul infinit, Suma zilelor, Insula de sub mare, Caietul Mayei, Dragoste, Jocul RIPPER.     „Mama este încă în viață, dar o s-o omoare în Vinerea Mare, la miezul nopții”, l-a avertizat Amanda Martín pe inspectorul-șef, iar acesta nu i-a pus vorbele sub semnul întrebării, căci fata dovedise că știa mai mult decât el și decât toți colegii săi de la Departamentul Omucideri. Femeia era ținută în captivitate undeva pe suprafața de optsprezece mii de kilometri pătrați cât cuprinde golful San Francisco, mai aveau doar câteva ore s-o găsească în viață și el habar n-avea de unde să înceapă căutarea. • Copiii au numit primul asasinat „crima bâtei de baseball la locul nepotrivit”, asta ca să nu umilească victima cu o denumire mai explicită. Erau cinci adolescenți și un domn de o anumită vârstă care se adunau prin intermediul computerelor pentru a participa la Ripper, un joc cu roluri. În dimineața zilei de 13 octombrie 2011, la ora opt și un sfert, elevii clasei a patra ai școlii publice Golden Hills din San Francisco au intrat în sala de gimnastică tropăind în ritmul fluierului profesorului de sport, care îi îndemna astfel din pragul ușii. Sala, mare, modernă și bine echipată, ridicată grație generozității unui fost elev care făcuse avere chiar înaintea boomului imobiliar, era folosită și pentru ceremoniile de absolvire și pentru spectacole de teatru și muzică. Șirul de elevi trebuia să ocolească de două ori terenul de baschet pe post de încălzire, dar s-a oprit brusc înaintea unei descoperiri neașteptate: o persoană care zăcea pe calul de gimnastică cu pantalonii în jurul gleznelor și cu mânerul unei bâte de baseball înfipt în fund. Copiii au înconjurat trupul uimiți, iar un puști de nouă ani, mai îndrăzneț, s-a aplecat să-și treacă degetul peste o pată întunecată de pe jos, stabilind că nu era vorba de ciocolată, ci de sânge uscat, în timp ce altul ridica un cartuș tras și-l vâra în buzunar pentru a-l schimba în recreație pe niște benzi desenate porno, iar o puștoaică filma cadavrul cu mobilul. Profesorul de sport, care continua să fluiere de zor, s-a apropiat țopăind de grupul compact de elevi și, văzând spectacolul care numai a glumă nu semăna, a făcut o criză nervoasă. Zarva a atras și alți profesori, care i-au dat afară pe copii cu strigăte și îmbrânceli, l-au luat pe sus pe profesorul de sport, au smuls bâta din fundul cadavrului și l-au întins pe podea, ocazie cu care au constatat că avea o gaură sângerândă în mijlocul frunții. L-au acoperit cu două bluze de trening și au încuiat sala în așteptarea poliției, care a sosit după nouăsprezece minute; între timp, scena crimei ajunsese atât de contaminată, încât era imposibil să determini exact ce naiba se petrecuse. Ceva mai târziu, în prima sa conferință de presă, inspectorul-șef Bob Martín a explicat că victima fusese identificată. Era vorba de Ed Staton, de patruzeci și nouă de ani, paznicul școlii. „Ce ne puteți spune despre bâta de baseball?” a strigat un ziarist pe un ton inchizitiv, iar inspectorul, deranjat că se aflase de acel amănunt denigrant pentru Ed Staton și compromițător pentru așezământul educativ, a răspuns că asta se va stabili la autopsie. „Aveți vreun suspect? Paznicul era gay?” Bob Martín a ignorat bombardamentul de întrebări și a pus capăt conferinței, asigurându-i că Departamentul Omucideri avea să informeze presa pe măsură ce faptele vor ieși la lumină în urma anchetei începute sub conducerea sa. În seara precedentă, un grup de elevi din ultima clasă repetase în sală o comedie muzicală pentru Halloween, o poveste de dincolo de mormânt, o combinație de zombi și rock’n-roll, dar de-abia a doua zi aflase tărășenia. La ora la care fusese comisă crima, după calculele poliției în jur de miezul nopții, nu mai era nimeni în școală, doar în parcare erau trei membri ai formației de rock, care-și încărcau într-o furgonetă instrumentele. Au fost ultimii care l-au văzut pe Ed Staton în viață; și au spus că paznicul îi salutase ridicând mâna, după care plecase cu o mașină mică în jur de douăsprezece și jumătate. Între ei se afla o distanță destul de mare, parcarea nu era luminată, dar erau siguri că era el, îi recunoscuseră la lumina lunii uniforma, deși nu erau siguri ce culoare sau marcă avea mașina. Și nici dacă în mașină mai era cineva; dar poliția a dedus că mașina nu era a victimei; a sa, un jeep gris-perle, se afla la doar câțiva metri de furgonetă muzicienilor. Experții au dedus că Staton plecase cu cineva care-l aștepta, revenind mai târziu să-și ia propria mașină. La a doua întâlnire cu presa, șeful de la Omucideri a informat că paznicul își termina tura la șase dimineața și că nu se aflase de ce părăsise școala în noaptea cu pricina, pentru a se întoarce în clădire, unde îl aștepta moartea. Fiică-sa Amanda, care urmărise interviul la televizor, l-a sunat apoi ca să-l corecteze: nu moartea îl aștepta pe Ed Staton, ci criminalul. • Prima crimă i-a mânat pe jucătorii de Ripper spre ceea ce avea să se transforme într-o obsesie periculoasă. Cei cinci adolescenți și-au pus aceleași întrebări pe care și le pusese și poliția: unde fusese paznicul în scurtul interval dintre momentul în care fusese văzut de muzicieni și ora la care murise? Cum a revenit la școală? De ce nu s-a apărat înainte de a fi împușcat în frunte? Ce semnificație avea bâta de baseball înfiptă în orificiul acela intim? Poate că Ed Staton își meritase sfârșitul, însă nu morala îi preocupa pe puști, ci strict faptele. Până atunci jocul se limitase la crime fictive plasate în secolul al XIX-lea și într-o Londră veșnic cețoasă, unde personajele se confruntau ori cu răufăcători înarmați cu topoare sau ciocane de spart gheața, ori cu alți clasici stricători ai liniștii și păcii publice, dar Amanda Martín le-a propus să investigheze cele ce se petreceau la San Francisco, oraș la rândul său învăluit în ceață. Faimoasa astrologă Celeste Roko prevăzuse o baie de sânge în San Francisco, drept care Amanda se hotărâse să folosească această ocazie unică pentru a-i pune la încercare arta divinatorie. În acest scop a cerut ajutorul jucătorilor de Ripper și pe cel al prietenului ei cel mai bun, Blake Jackson, care întâmplător îi era și bunic, nebănuind că distracția asta avea să devină violentă și că mama ei, Indiana Jackson, avea să fie una dintre victime. Jucătorii de Ripper erau un grup select de freaks răspândiți prin toată lumea, care comunicau prin Internet pentru a-l prinde și anihila pe misteriosul Jack Spintecătorul, depășind obstacole și învingând dușmanii apăruți pe parcurs. În calitate de maestră de joc, Amanda plănuia fiecare aventură în funcție de abilitățile și limitele personajelor pe care jucătorii și le creau drept alter ego. Un băiat din Noua Zeelandă, rămas paraplegic ca urmare a unui accident și țintuit într-un scaun cu rotile, dar cu mintea liberă pentru a rătăci prin lumi fantastice și a se transporta atât în trecut, cât și în viitor, adoptase rolul Esmeraldei, o țigancă vicleană și curioasă. Un adolescent din New York, solitar și timid, care locuia cu mama și de doi ani nu ieșise din camera sa decât ca să meargă la baie, era sir Edmond Paddington, colonel englez la pensie, machist și infatuat, expertul în arme și strategii militare. La Montréal era o fată de nouăsprezece ani, care-și petrecuse scurta viață mai mult prin clinici specializate în dereglări alimentare și-și inventase personajul Abatha, un medium în stare să citească gândurile, să inducă amintiri și să comunice cu fantomele. Un orfan afroamerican de treisprezece ani, cu un IQ de 156, bursier al unei academii pentru copii supradotați din Reno, alesese să fie Sherlock Holmes, căci făcea deducții și trăgea concluzii fără pic de efort. Amanda nu avea un personaj anume. Rolul ei era să conducă jocul și să vegheze la respectarea normelor, însă în afacerea asta cu baia de sânge și-a permis oarece schimbări. De exemplu, a mutat acțiunea, tradițional plasată în Londra anului 1888, la San Francisco în 2012. Și, încălcând regulamentul, și-a atribuit un ajutor, un mercenar, un polițai numit Kabel, un cocoșat nu foarte mintos, dar ascultător și loial, însărcinat să-i execute ordinele, oricât de trăsnite ar fi fost. Bunicul s-a prins imediat că numele era anagrama lui Blake. La șaizeci și patru de ani, Blake Jackson era cam bătrân pentru jocurile astea de copii, dar lua parte la Ripper pentru a împărtăși cu nepoată-sa și altceva decât filmele horror, partidele de șah și problemele de logică pe care și le puneau reciproc și pe care le mai și câștiga uneori, dar doar după ce se consulta cu doi prieteni, profesori de filosofie și matematică la Universitatea California din Berkeley. • Ianuarie • Luni, 2 Întins pe burtă pe masa de masaj, Ryan Miller moțăia sub influența binefăcătoare a mâinilor Indianei Jackson, nivelul unu la Reiki, tehnica pusă la punct de budistul japonez Mikao Usui în 1922. Miller știa, pentru că citise șaizeci și ceva de pagini pe acest subiect, că nu exista vreo dovadă științifică cum că tehnica Reiki ar sluji la ceva, dar bănuia că ceva putere misterioasă o fi avut totuși din moment ce la conferința din 2009 a episcopilor catolici din Statele Unite fusese declarată periculoasă pentru sănătatea spirituală creștină. Indiana Jackson ocupa cabinetul cu numărul 8 de la etajul doi al faimoasei Clinici Holistice din North Beach, în buricul cartierului italienesc din San Francisco. Ușa era vopsită în indigo, culoarea spiritualității, iar pereții în verde-deschis, culoarea sănătății. O plăcuță anunța cu litere cursive Indiana, vindecătoare, iar dedesubt, metodele sale: Reiki, magneți, cristale, aromoterapie. În micuța sală de așteptare atârna pe perete o pânză în culori țipătoare, cumpărată la o prăvălie asiatică, care o prezenta pe zeița Shakti, o jună senzuală cu plete negre și straie roșii, plină de bijuterii din aur, cu o spadă în mâna dreaptă și o floare în stânga. Zeița avea mai multe mâini, care țineau alte simboluri ale puterii sale, de la un instrument muzical și până la ceva care la prima vedere părea să fie un telefon mobil. Atât de devotată îi era Indiana zeiței Shakti, încât fusese gata să-și ia numele acesteia, numai că taică-său, Blake Jackson, a reușit s-o convingă că nici unei americance înalte, blonde și trupeșe, cu alură de păpușă gonflabilă, nu i s-ar potrivi numele unei zeități hinduse. Deși neîncrezător prin natura muncii sale și prin antrenamentul său militar, Miller se lăsa îngrijit de Indiana cu un sentiment de profundă recunoștință, plecând după fiecare ședință ușurat și mulțumit, indiferent c-o fi fost datorită efectului placebo sau al amorului, cum susținea prietenul său Pedro Alarcón, sau datorită alinierii chakrelor, cum susținea Indiana. Ora asta tihnită era lucrul cel mai bun din viața sa solitară, găsea mai multă intimitate atunci decât în complicatele tăvăleli cu Jennifer Yang, cea mai constantă dintre amantele sale. Era un bărbat înalt și zdravăn, cu gât și spinare de luptător, brațe groase și tari precum copacii, dar cu mâini elegante de cofetar, păr castaniu, înspicat și tuns perie, dinți prea albi pentru a fi naturali, ochi deschiși, nasul spart și treisprezece cicatrice vizibile, socotind-o și pe cea din bărbie. Indiana Jackson bănuia că mai avea și altele, dar nu-l văzuse fără chiloți. Încă. — Cum te simți? — Minunat. Mirosul ăsta de desert mi-a deschis apetitul. — E uleiul esențial de portocală. Și, dacă faci mișto, nu știu de ce mai vii, Ryan. — Ca să te văd, femeie, doar pentru asta! — Atunci zău că n-are rost, s-a supărat ea. — Nu vezi că glumesc, Indi? — Portocala are o aromă tinerească și veselă, două calități care-ți lipsesc, Ryan. Reiki e o metodă atât de puternică, încât practicanții de nivelul doi o pot face de la distanță, fără să-și vadă pacientul, dar pentru asta ar trebui să studiez douăzeci de ani în Japonia. — Nici să nu încerci, fără tine ar fi o afacere proastă. — Să vindeci nu e o afacere! — Din ceva trebuie să trăiești. Câștigi mai puțin decât colegele tale de la Clinica Holistică: știi cât costă o ședință de acupunctură cu Yumiko, de exemplu? — Nu știu și nu e treaba mea. — Află că aproape dublu decât ceri tu. Lasă-mă să-ți dau mai mult, a insistat Miller. — Aș prefera să nu-mi plătești deloc, pentru că suntem prieteni, dar atunci precis că n-ai mai veni. Tu nu poți datora nimănui nimic, orgoliul e păcatul tău. — Și ți-ar fi dor de mine? — Nu, pentru că am continua să ne vedem în alte locuri, ca și până acum, dar ție ți-ar fi dor de mine. Recunoaște că tratamentele mele te ajută. Adu-ți aminte ce dureri aveai când ai venit prima dată. Săptămâna care vine îți fac o ședință de magneți. — Dar și de masaj, sper, ai mâini de înger. — Bine, fie și masaj. Și îmbracă-te odată, omule, că așteaptă și alt client. — Nu ți se pare ciudat că toți clienții tăi sunt bărbați? a întrebat Miller coborând de pe masă. — Nu sunt numai bărbați, am și femei, copii și un caniș cu reumatism. Miller era convins că, dacă restul clientelei masculine era ca el, precis că plătea mai curând ca să se afle aproape de Indiana decât pentru că avea încredere în improbabilele metode curative. Căci el de asta venise prima dată la cabinetul 8 și i-o și mărturisise femeii la cea de a treia ședință, ca să evite orice neînțelegere și pentru că atracția inițială lăsase locul unei simpatii respectuoase. Ea pufnise în râs, nu era chiar o noutate pentru ea, și îi spusese că după două sau trei săptămâni, când avea să constate rezultatele, avea să-și schimbe părerea. Ryan a făcut pariu pe o cină la restaurantul său preferat: „Dacă mă vindeci, plătesc eu, dacă nu, plătești tu”, i-a zis, așteptând să o vadă într-un decor mai propice conversației decât cămăruțele acelea vegheate de omniscienta Shakti. Se cunoscuseră în 2009, pe o alee șerpuită a parcului de stat Samuel P. Taylor, printre copaci milenari înalți de o sută de metri. Indiana traversase golful San Francisco cu vaporașul, cu bicicleta la bord, iar odată ajunsă în comitatul Marin pedalase câțiva kilometri până în acest parc ca să se antreneze pentru o cursă ciclistă pe etape până la Los Angeles, care urma să aibă loc peste câteva săptămâni. În principiu, sportul i se părea o activitate inutilă, a se menține în formă nu era o prioritate pentru ea, dar era vorba de o campanie anti-SIDA la care fiică-sa, Amanda, se hotărâse să ia parte și nu putea s-o lase singură. Se oprise să bea apă din sticlă, cu un picior pe pământ și fără să se dea jos de pe bicicletă, când Ryan Miller a trecut alergând pe lângă ea, cu Atila în lesă. N-a văzut câinele decât în ultima clipă și, de frică, a căzut cu bicicletă cu tot. Cerându-i mii de scuze, Miller a ajutat-o să se ridice și s-a apucat să îndrepte roata strâmbată, în timp ce ea se scutura de praf, interesată mai curând de Atila decât de propriile vânătăi, căci în viața ei nu mai văzuse un animal așa de urât: plin de cicatrice și rosături, cu un bot din care lipseau mai mulți dinți, dar din care răsăreau doi colți metalici stil Dracula, cu o ureche ciumpăvită, retezată parcă cu foarfeca. L-a scărpinat pe cap cuprinsă de milă și a dat să-l pupe, dar Miller a oprit-o brusc. — Nu! Nu-ți apropia fața de el, Atila e câine de război. — Ce rasă e? — Malinois belgian cu pedigri. În condiții normale e mai bun și mai puternic decât un ciobănesc german, cu avantajul suplimentar că are spatele drept și că nu suferă de afecțiuni ale trenului posterior. — Și ce-a pățit bietul de el? — A supraviețuit exploziei unei mine, a lămurit-o Miller, în timp ce uda o batistă în apa rece a pârâului, unde cu o săptămână în urmă văzuse somoni luptând împotriva curentului în anevoiosul lor drum către locul unde aveau să-și depună icrele.

Zarité La cei patruzeci de ani ai mei, eu, Zarité Sedella, am avut mai mult noroc decât alte sclave. Voi trăi mult şi bătrâneţea-mi va fi tihnită pentru că steaua mea – ma z’étoile – străluceşte chiar şi atunci când cerul e înnorat. Cunosc plăcerea de a fi cu bărbatul ales de inima mea când mâinile lui mari îmi trezesc pielea. Am avut patru copii şi un nepot, iar cei care trăiesc sunt liberi. Prima amintire fericită, eram pe-atunci o mucoasă costelivă şi lăţoasă, e că mă mişc în sunetul tobelor, şi e şi cea mai recentă, căci azi-noapte am fost în piaţa Congo şi am dansat în neştire, fără să mă gândesc la nimic, iar azi trupul mi-e cald şi ostenit. Muzica e vântul care şterge anii, amintirile şi frica, jivina aceea care s-a pitit în mine. Când bat tobele, Zarité cea de toate zilele dispare şi redevin fetiţa care dansa încă neştiind să meargă ca lumea. Izbesc pământul cu tălpile şi viaţa mi se urcă pe picioare, îmi trece prin oase, mă ia în stăpânire, îmi şterge supărările şi-mi îndulceşte amintirile. Lumea se cutremură. Ritmul se naşte în insula de sub mare, zgâlţâie pământul, trece prin mine precum un fulger şi urcă la cer luând cu el necazurile pentru ca Papa Bondye să le mestece, să le înghită şi să mă lase curată şi mulţumită. Tobele înving frica. Tobele sunt moştenirea din partea mamei, forţa Guineei o am în sânge. Atunci nimic nu-mi stă în cale, devin învăluitoare precum Erzuli, loa dragostei, şi mai iute ca biciul. Scoicile pe care le port la glezne şi la mâini pocnesc, tărtăcuţele întreabă, tobele Djembe răspund cu glas de pădure, timpanele îşi fac auzit glasul metalic, trezind Djun Djun-ii care ştiu să vorbească, marele Maman scoate un sforăit atunci când e lovit ca să le cheme pe loas. Tobele sunt sacre, prin ele vorbesc zeiţele, loas. În casa unde am trăit primii ani tobele tăceau în camera pe care o împărţeam cu Honoré, celălalt sclav, dar erau scoase adesea şi duse în altă parte. Madame Delphine, stăpâna mea de atunci, să n-audă zgomote de sclavi, doar tânguielile melancolice ale clavecinului ei. Luni şi marţi preda ore fetelor de culoare, restul săptămânii preda în conacele marilor albi, les grands blancs, unde domnişoarele aveau instrumentele lor, doar nu era să cânte la cele atinse de mulatre. Am învăţat să curăţ clapele cu suc de lămâie, dar nici gând să cânt, madame nu-mi dădea voie. Zău dacă aveam nevoie. Honoré era în stare să facă muzică bătând într-o cratiţă, sub mâinile lui orice lucru prindea ritm, melodie şi glas; purta sunetele în trup, le adusese din Dahomey. Jucăria mea era o tărtăcuţă goală pe care o făceam să sune. Apoi m-a învăţat să mângâi tobele, uşurel. Şi asta chiar de la început, când mă purta în braţe şi mă lua cu el la dans şi la ceremoniile voodoo, unde el dădea ritmul la toba principală pentru ca ceilalţi să-l urmeze. Aşa mi-amintesc. Honoré părea foarte bătrân pentru că îi înţepeniseră oasele, deşi pe atunci n-avea mai mulţi ani decât am eu acum. Bea rachiu de melasă, tafia, ca să se poată mişca fără durere, dar nu atât băutura tare, cât muzica era leacul. Vaietele lui se transformau în râs când bătea tobele. Abia reuşea să cureţe cartofii pentru masa stăpânei cu degetele lui strâmbe, dar la bătutul tobei era neobosit, iar când era vorba de dans, nimeni nu-şi ridica genunchii mai sus decât el, nu scutura din cap mai tare şi nici nu dădea din fund cu mai multă plăcere. Încă nu mergeam pe atunci, dar el mă punea să dansez stând în fund, iar după ce-am început să mă ţin pe picioare, mă îmbia să mă pierd în muzică la fel ca într-un vis. „Dansează, Zarité, dansează, căci sclavul care dansează e liber… cât timp dansează. ” Şi am dansat mereu.   PARTEA ÎNTÂI Saint-Domingue, 1770-1793   Răul spaniol Toulouse Valmorain a ajuns la Saint-Domingue în 1770, chiar în anul în care delfinul Franţei se căsătorea cu arhiducesa austriacă Maria Antoaneta. Înainte de a lua drumul coloniei, când încă nu bănuia că soarta avea să-i joace o festă şi va sfârşi îngropat printre plantaţiile de trestie din Antile, fusese invitat la Versailles la un bal în onoarea proaspetei delfine, o fetişcană blondă de paisprezece ani, pe care protocolul rigid de la curtea franceză o făcea să caşte pe ascuns. Dar toate astea rămăseseră în urmă. Saint-Domingue era altă lume. Junele Valmorain avea doar o idee vagă despre locul în care tatăl său câştiga de bine, de rău pâinea familiei pe care avea ambiţia s-o transforme într-o mare avere. Citise undeva că băştinaşii insulei, arahuacii, o numiseră Haiti înainte de venirea conchistadorilor care-i schimbaseră numele în La Española şi lichidaseră populaţia indigenă. În mai puţin de cincizeci de ani nu mai rămăsese nici sămânţă de arahuac: pieriseră cu toţii, victime ale sclaviei, ale bolilor europene şi sinuciderilor. Fusese o rasă cu piele roşiatică, păr negru şi gros, deosebit de demnă şi atât de timidă, încât un singur spaniol putea înfrânge zece oameni cu mâna goală. Vieţuiau în comunităţi poligame şi cultivau pământul cu grijă ca să nu-l secătuiască: porumb, batate, dovleci, arahide, ardei, cartofi şi manioc. La fel ca apa şi cerul, nici pământul nu avusese stăpân până la venirea străinilor care îl luaseră în stăpânire şi se apucaseră să cultive cu munca forţată a arahuacilor nişte plante nemaivăzute. Atunci a început şi obiceiul de a ucide fiinţele lipsite de apărare asmuţind câinii asupra lor. Iar când au terminat cu indigenii, au importat sclavi din Africa şi albi din Europa: puşcăriaşi, orfani, prostituate şi răzvrătiţi. La sfârşitul anilor 1600, Spania a cedat partea de vest a insulei Franţei, care i-a dat numele Saint-Domingue; avea să ajungă colonia cea mai bogată de pe lume. La sosirea lui Toulouse Valmorain, o treime din exporturile de zahăr ale Franţei, cafea, tutun, bumbac, indigo şi cacao provenea din insulă. Sclavi albi nu mai existau, dar erau sute de mii de negri. Cultura cea mai grea era cea de trestie de zahăr, aurul dulce al coloniei; să tai trestia, să o toci şi să o transformi în sirop era o muncă pentru animale, nu pentru oameni, aşa spuneau plantatorii. Valmorain abia împlinise douăzeci de ani când o misivă urgentă a agentului comercial al tatălui său l-a chemat în colonie. A debarcat îmbrăcat după ultima modă: manşete de dantelă, perucă pudrată şi pantofi cu toc, convins în plus că cele citite în cărţile exploratorilor aveau să-i fie de ajuns pentru a-şi asista tatăl preţ de câteva săptămâni. Venise cu un valet, la fel de ţanţoş ca şi el, şi cu mai multe cufere cu haine şi cărţi. Se considera om de litere şi visa să se dedice ştiinţei după întoarcerea în Franţa. Îi admira pe filosofi şi pe enciclopediştii care în ultimele decenii avuseseră ecou în Europa şi le împărtăşea o serie de idei liberale: Contractul social al lui Rousseau fusese cartea sa de căpătâi la optsprezece ani. Abia ajuns, după o călătorie gata-gata să se termine tragic din cauza unui uragan din Caraibe, a avut prima surpriză neplăcută: tatăl nu-l aştepta în port. L-a primit un agent, un evreu amabil, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, care l-a pus la curent cu precauţiile necesare în timpul deplasării pe insulă, i-a făcut rost de cai, de doi catâri pentru bagaje, de o călăuză şi de un jandarm care să-l însoţească până la habitation Saint-Lazare. Tânărul nu plecase niciodată din Franţa până atunci şi nu luase mai deloc în seamă poveştile – cam plicticoase – spuse de taică-său în timpul rarelor vizite acasă la Paris. Nici nu-i trecuse prin minte că avea să ajungă pe plantaţie; acordul tacit era ca tatăl să consolideze averea pe insulă, iar fiul să aibă grijă de mamă şi de surori şi să vadă de afacerile din Franţa. Scrisoarea primită vorbea de nişte probleme de sănătate; s-a gândit la o febră trecătoare, dar la Saint-Lazare, după o zi călare printr-o natură lacomă şi ostilă, şi-a dat seama că tatăl său era pe moarte. Cauza nu era malaria, cum credea el, ci sifilisul, care făcea ravagii printre albi, negri şi mulatri. Boala era în ultima fază, omul ajunsese aproape invalid, era plin de pustule, i se mişcau dinţii şi avea minţile duse. Leacurile danteşti de luare de sânge, mercur şi cauterizare a penisului cu un fier înroşit în foc nu ajutau la nimic, dar continua să le suporte. Abia făcuse cincizeci de ani, dar devenise un moş care dădea porunci aiurea, era incontinent şi îşi făcea veacul într-un hamac alături de două fătuce negre abia ajunse la pubertate. În timp ce sclavii desfăceau bagajele sub ordinele valetului, un filfizon care suportase cu greu drumul pe mare şi era îngrozit de condiţiile primitive ale locului, Toulouse Valmorain a ieşit să exploreze întinsa proprietate. Habar n-avea cum se cultivă trestia de zahăr, dar nu i-a trebuit mult ca să înţeleagă că sclavii erau famelici şi plantaţia rezista doar pentru că lumea consuma zahăr cu o voracitate crescândă. În registrele contabile a descoperit şi explicaţia proastei situaţii financiare a tatălui, care nu-şi mai putea ţine familia pariziană în fastul corespunzător poziţiei pe care o ocupa. Producţia era jalnică şi sclavii picau precum muştele; era limpede că vătafii furau pe rupte, profitând de starea deplorabilă a stăpânului. Şi-a blestemat soarta şi a hotărât să se apuce de treabă, un lucru pe care niciun tânăr din mediul său nu şi-l propunea vreodată: munca era pentru alt fel de oameni. A început prin a face rost de un împrumut consistent graţie sprijinului agentului comercial, care avea relaţii cu bancherii, apoi i-a trimis pe commandeurs la plantaţie, să lucreze cot la cot cu cei pe care îi exploataseră la sânge, înlocuind vătafii cu alţii, mai puţin ticăloşi, a diminuat pedepsele şi a angajat un veterinar, care a stat două luni la Saint-Lazare, încercând să pună negrii cât de cât pe picioare. Însă veterinarul nu l-a putut salva pe valet, care s-a prăpădit în nici treizeci şi opt de ore de o diaree fulminantă. Valmorain a mai constatat că sclavii tatălui său rezistau pe plantaţie în medie optsprezece luni înainte să evadeze sau să moară de epuizare, mult mai puţin decât pe alte plantaţii. Femeile trăiau mai mult decât bărbaţii, dar aveau un randament mai scăzut şi aveau şi prostul obicei de a rămâne borţoase. Foarte puţini copii supravieţuiau, drept care plantatorii socotiseră că fertilitatea negrilor era atât de scăzută încât nu era rentabilă. Tânărul Valmorain făcuse toate aceste schimbări în mod automat şi în grabă, cu gândul să plece cât mai curând, dar după moartea tatălui, câteva luni mai târziu, şi-a dat seama că era prins. Nu într-atât cât să-şi sfârşească zilele în colonia potopită de ţânţari, dar dacă pleca prea curând risca să piardă plantaţia, deci şi câştigurile şi poziţia socială a familiei sale din Franţa. N-a încercat să se împrietenească cu ceilalţi colonişti. Les grands blancs, proprietarii celorlalte plantaţii, vedeau în el un înfumurat care n-avea să facă mulţi purici pe insulă; mare le-a fost mirarea să-l vadă cu cizmele înnoroiate şi pârlit de soare. Antipatia era reciprocă. Pentru Valmorain, franţujii ăştia transplantaţi în Antile erau nişte mitocani, exact contrariul societăţii frecventate de el, în care la mare preţ erau ideile, ştiinţa şi artele şi nimeni nu aducea vorba de bani sau sclavi. Din „epoca raţiunii” de la Paris se înfundase într-o lume primitivă şi violentă în care morţii şi viii mergeau ţinându-se de mână. Nu se împrietenise nici cu les petits blancs, a căror unică avere era culoarea pielii, nişte amărâţi otrăviţi de invidie şi cleveteală, cum obişnuia el să spună. Veneau din cele patru zări şi era imposibil să le verifici puritatea sângelui sau trecutul. În cazul cel mai fericit erau negustori, meşteşugari, clerici lipsiţi de sfinţenie, marinari, militari şi mici funcţionari, dar se găseau şi destui răufăcători, peşti, criminali şi braconieri care-şi ascundeau ticăloşiile prin toate colţurile Caraibelor. Cu ăştia nu avea de-a face. Printre mulatrii liberi – les affranchis – existau peste şaizeci de categorii în funcţie de procentul de sânge alb, care determina rangul social. Valmorain n-a reuşit niciodată să deosebească nuanţele sau să înveţe numele fiecărei combinaţii între două rase. Aceşti affranchis erau lipsiţi de putere politică, însă mânuiau destui bani, de aceea albii săraci îi urau. Unii făceau trafic ilegal, de la contrabandă la prostituţie, dar alţii îşi făcuseră educaţia în Franţa şi aveau averi, pământuri şi sclavi. Dincolo de subtilităţile de culoare, mulatrii erau uniţi prin năzuinţa comună de a trece drept albi şi prin dispreţul visceral pentru negri. Sclavii, al căror număr îl întrecea de zece ori pe acela al albilor şi al mulatrilor la un loc, nu contau defel, nici la recensământul populaţiei, nici în sufletul coloniştilor.

Capitolul unu Europa, 1500-1537       Sunt Inés Suárez, locuiesc în cinstitul oraş Santiago de Nueva Extremadura, în Regatul Chile, în anul Domnului 1580. De data exactă a naşterii mele nu sunt sigură, dar după maică-mea m-am născut la scurtă vreme de la foametea şi groaznica epidemie care au bântuit Spania imediat după moartea lui Filip cel Frumos. Nu cred că ciuma a fost provocată de moartea regelui, aşa cum spunea lumea văzând cum trece cortegiul funerar, lăsând în aer zile în şir miros de migdale amare, dar parcă poţi să ştii. Regina Juana, încă tânără şi frumoasă, a bătut Castilia mai bine de doi ani, ducând catafalcul dintr-un loc într-altul şi deschizându-l adesea ca să-şi sărute bărbatul pe gură, cu speranţa că-l va reînvia. În ciuda alifiilor îmbălsămătorului, Frumosul puţea. Când am venit eu pe lume, nefericita regină, nebună de legat, era de-acum zăvorâtă în palatul Tordesillas împreună cu cadavrul consortului, ceea ce înseamnă că am adunat până acum măcar şaptezeci de ierni şi că până la Crăciun am să mor. Aş putea să vă spun că data morţii mele mi-a fost ghicită de o ţigancă de pe malul râului Jerte, dar asta n-ar fi decât o închipuire din cele ce se pun în cărţi şi care, pentru că se tipăresc, par adevărate. Ţiganca mi-a prezis doar o viaţă lungă, asta zice oricare din ele pentru un ban. Nu, inima mea buimacă e cea care mă anunţă că se apropie sfârşitul. Am ştiut mereu că voi muri bătrână, împăcată şi în patul meu, precum toate femeile din neamul meu, drept care n-am stat pe gânduri când a fost vorba să înfrunt pericole mari, pentru că nimeni nu pleacă pe lumea cealaltă înainte să-i sune ceasul. „Ai să mori de bătrâneţe, coniţă, fii pe pace”, mă liniştea Catalina în blânda ei spaniolă de Peru, atunci când galopul ca de bidivii întărâtaţi pe care-l simţeam în piept mă trântea la pământ. Am uitat numele quechua al Catalinei şi acum e cam târziu s-o mai întreb, căci am înmormântat-o în grădina casei mele în urmă cu destui ani, dar sunt absolut sigură de exactitatea şi veridicitatea profeţiilor sale. Catalina a intrat în serviciul meu în străvechea cetate Cuzco, nestemata incaşilor, pe vremea lui Francisco Pizarro, viteazul bastard care, după cum spune gura lumii, a început prin a păzi porcii în Spania şi a sfârşit prin a deveni Marchiz Guvernator al Perului graţie ambiţiei şi nenumăratelor sale trădări. Asta e ironia acestei Lumi Noi din Americi, unde nu domnesc legile tradiţiei şi totul e amestecat: sfinţi şi păcătoşi, albi, negri, mulatri, indieni, metişi, nobili şi slugi. Oricine se poate trezi în lanţuri şi însemnat cu fierul roşu, pentru ca a doua zi Fortuna să-l ridice din nou. Am trăit mai bine de patruzeci de ani în Lumea Nouă şi tot nu m-am obişnuit cu dezordinea asta, cu toate că eu însămi am profitat de ea: dacă aş fi rămas în satul în care m-am născut, aş fi acum o babă săracă şi oarbă de atâta brodat la lumina unei feştile. Aş fi Inés, cusătoreasa de pe strada Apeductului. Aici sunt doña Inés Suárez, o doamnă însemnată, văduva Prealuminatului Guvernator don Rodrigo de Quiroga, cuceritoarea şi întemeietoarea Regatului Chile. Vă spuneam că am cel puţin şaptezeci de ani bine trăiţi, însă sufletul şi inima, încă neieşite din clocotele tinereţii, se întreabă ce naiba s-a întâmplat cu trupul. Mă uit în oglinda de argint, primul cadou pe care mi l-a făcut Rodrigo la căsătorie, şi n-o recunosc pe bunicuţa asta căruntă care îmi întoarce privirea. Cine să fie asta care-şi râde de Inés cea adevărată? O cercetez mai atent, sperând să zăresc în fundul oglinzii codana cu genunchi juliţi care am fost odată, fata care fugea prin grădini pe ascuns ca să facă dragoste, femeia matură şi pătimaşă care dormea în braţele lui Rodrigo de Quiroga. Sunt pitite pe-acolo, sunt sigură, dar nu reuşesc să le văd. Astăzi nu mai încalec iapa, nu mai port armură şi sabie, dar nu pentru că mi-ar lipsi curajul, căci îl am din belşug, ci pentru că m-a trădat corpul. Puterile m-au lăsat, mă dor încheieturile, mi-au înţepenit oasele şi mi s-a înceţoşat privirea. Fără ochelarii de scrib pe care i-am comandat în Peru n-aş putea să aştern aceste rânduri. Am vrut să-l însoţesc pe Rodrigo – Dumnezeu să-l odihnească – în ultima sa bătălie împotriva indienilor mapuche, dar nu mi-a dat voie. „Eşti cam bătrână pentru aşa ceva, Inés”, a râs atunci. „La fel de bătrână ca tine”, am zis eu, deşi nu era chiar aşa, el era cu câţiva ani mai tânăr. Credeam că n-o să ne mai vedem, dar ne-am despărţit fără lacrimi, convinşi c-o să ne reîntâlnim pe lumea cealaltă. Ştiam de ceva vreme că Rodrigo avea zilele numărate, deşi el făcea tot posibilul s-o ascundă. Nu s-a plâns niciodată, îndura strângând din dinţi şi doar fruntea scăldată în sudori reci îi trăda durerea. A pornit spre sud galben la faţă şi cu febră, cu o pustulă supurândă la picior, pe care toate leacurile şi rugăciunile mele nu reuşiseră s-o vindece; avea să-şi împlinească dorinţa de a muri precum un soldat în vâltoarea luptei, nu ca un moş în patul lui. Doream să fiu de faţă ca să-i ţin capul în clipa supremă şi să-i mulţumesc pentru dragostea pe care mi-o dăruise în lunga noastră viaţă împreună. — Priveşte, Inés, mi-a zis atunci, arătând spre câmpia care se întindea până la poalele munţilor. Toate astea, laolaltă cu cele câteva sute de indieni, Dumnezeu ni le-a dat în grijă. Aşa cum obligaţia mea e să lupt cu sălbaticii din Araucania, a ta e să ai grijă de moşie şi de sufletele ce sălăşluiesc pe ea. Dar motivul adevărat pentru care alesese să plece singur era că nu voia să-mi ofere tristul spectacol al bolii sale, prefera să rămână în amintire călare pe cal în fruntea vitejilor săi, luptând în zona sacră la sud de râul Bío-Bío, unde se adunase ferocea oaste mapuche. Îmi comanda în calitate de căpitan, de aceea am acceptat ca o soţie supusă, ceea ce n-am fost niciodată. Urmau să-l ducă pe câmpul de bătălie într-un hamac, iar acolo, ginerele lui, Martín Ruiz de Gamboa, avea să-l lege de cal, aşa cum se procedase şi cu Cidul Campeador, ca să-i înfricoşeze pe vrăjmaşi. S-a năpustit în luptă în fruntea oamenilor săi ca un nebun, sfidând primejdia şi cu numele meu pe buze, însă nu şi-a găsit moartea dorită. Mi l-au adus acasă pe o lectică improvizată, bolnav în ultimul hal, căci otrava tumorii îi cuprinsese tot corpul. Altul ar fi murit de mult, însă Rodrigo era tare, în ciuda ravagiilor bolii şi a oboselii luptelor. „Te-am iubit din prima clipă şi-am să te iubesc veşnic, Inés”, mi-a spus în timp ce agoniza, apoi a mai spus că dorea să fie îngropat fără pompă şi să se facă treizeci de slujbe pentru odihna sufletului său. A murit în casa asta, în braţele mele, într-o seară caldă de vară. Am zărit Moartea, ca prin ceaţă, dar de neconfundat, aşa cum văd literele astea pe hârtie, şi-atunci te-am chemat pe tine, Isabel, ca să mă ajuţi să-l îmbrăcăm, căci Rodrigo era mult prea orgolios ca să permită slugilor să vadă ce ravagii făcuse boala asupra corpului său. Doar tu, fiica mea, şi cu mine am avut voie să-l îmbrăcăm în armura completă, să-i punem cizmele cu carâmbi întorşi, să-l aşezăm în jilţul preferat, cu coiful şi sabia pe genunchi, ca să primească astfel sacramentele Bisericii şi să plece demn, la fel cum trăise. Moartea, care nu se mişcase de lângă el şi aştepta discret să terminăm cu pregătirile, l-a cuprins în braţele ei mămoase şi-apoi mi-a făcut semn să mă apropii să-i culeg ultima suflare. M-am aplecat şi l-am sărutat pe gură, un sărut de amantă. Nu i-am putut îndeplini dorinţa de a fi îngropat fără pompă, căci Rodrigo era omul cel mai iubit şi mai respectat din Chile. Oraşul Santiago a ieşit în păr să-l plângă, iar din alte oraşe ale regatului au sosit nenumărate dovezi de durere. Cu ani în urmă poporul ieşise cu flori şi salve de archebuză să serbeze numirea sa ca guvernator. L-am îngropat cu meritate onoruri în Biserica Sfintei Fecioare a Milei, pe care noi doi o ridicaserăm în cinstea Maicii Domnului şi unde, nu peste multă vreme, voi odihni şi eu. Am adunat destui bani pentru ca în următorii trei sute de ani această biserică să ţină câte o slujbă săptămânală pentru odihna sufletului nobilului hidalgo don Rodrigo de Quiroga, viteaz soldat al Spaniei, Căpitan de oşti, cuceritor şi de două ori Guvernator al Regatului Chile, Cavaler al Ordinului de Santiago, bărbatul meu. Lunile astea fără el mi s-au părut o eternitate.

PARTEA ÎNTÂI 1843-l848   Valparaíso   Fiecare se naşte cu câte un talent special, iar Eliza Sommers a descoperit repede că avea două: miros bun şi memorie bună. Primul i-a folosit ca să-şi câştige existenţa, şi al doilea ca să şi-o amintească, dacă nu cu precizie, măcar cu poetica aproximaţie a astrologilor. Ceea ce se uită e ca şi cum nu ar fi fost, dar amintirile ei reale sau iluzorii erau multe, era de parcă ar fi trăit de două ori. Obişnuia să-i spună credinciosului ei prieten, înţeleptul Tao Chi'en, că memoria ei era aidoma calei vaporului în care se cunoscuseră, vastă şi întunecată, plină de cutii, butoaie şi saci în care se îngrămădeau întâmplările unei vieţi întregi. Trează, nu era uşor să găsească ceva în dezordinea aceea teribilă, dar o putea face în somn, aşa cum o învăţase Mama Fresia în dulcile nopţi ale copilăriei, când contururile realităţii erau abia o linie fină de cerneală palidă. Intra în somn pe un drum bine ştiut şi se întorcea cu multă precauţie, ca să nu spargă viziunile delicate de lumina aspră a treziei. Avea încredere în această resursă aşa cum au alţii în cifre şi atâta îşi exersase arta de a-şi aminti, încât o putea vedea pe Miss Rose înclinată deasupra cutiei de săpun de rufe care i-a fost primul leagăn. — E imposibil să-ţi aminteşti asta, Eliza. Nou-născuţii sunt ca pisicile, nu au sentimente şi nici memorie, susţinea Miss Rose, în rarele ocazii când au vorbit despre asta. Totuşi, această femeie care o privea de sus, în rochia ei de culoarea topazului şi cu şuviţe desprinse din coc şi bătute de vânt, se întipărise în memoria Elizei şi n-a putut accepta niciodată cealaltă explicaţie asupra originii ei.  — Ai sânge englezesc, ca noi, o asigura Miss Rose când ajunsese la vârsta la care putea înţelege. Doar cineva din colonie ar fi avut ideea de a te depune într-un coşuleţ la uşa Companiei Britanice de Import-Export. Sigur ştia ce inimă bună are fratele meu Jeremy şi a ghicit că te va primi. Pe atunci îmi doream la nebunie să am un copil şi mi-ai ajuns în braţe trimisă de Domnul, pentru a fi educată în principiile solide ale credinţei protestante şi limbii engleze. — Englezoaică, tu? Fată, să nu-ţi faci iluzii, ai păr de indiancă, aşa ca mine, bombănea Mama Fresia în spatele patroanei. Naşterea Elizei era un subiect interzis în casă şi fata s-a obişnuit cu misterul. Acesta, ca şi alte subiecte delicate, nu se pomenea de faţă cu Rose şi Jeremy Sommers, dar se comenta pe şoptite la bucătărie cu Mama Fresia, care a menţinut neschimbată descrierea cutiei de săpun, în timp ce versiunea lui Miss Rose s-a tot înflorit cu trecerea anilor până a devenit un adevărat basm. După ea, coşul găsit la uşă biroului era făcut din răchita cea mai fină şi căptuşit cu batist, cămaşa îi era brodată cu împunsături ca de albină şi cearşafurile aveau dantele de Bruxelles pe margini, în plus era învelită într-o păturică de vizon, extravaganţă nemaivăzută în Chile. Cu timpul s-au mai adăugat şase monezi de aur legate într-o batistă de mătase şi un bilet scris în engleză care explica faptul că fetiţa, deşi nelegitimă, era de neam foarte bun, numai că Eliza n-a văzut niciodată nimic din toate astea. Monedele, vizonul şi biletul au dispărut în mod convenabil şi din naşterea ei n-a rămas nici urmă. Totuşi, explicaţia Mamei Fresia semăna mai mult cu propriile ei amintiri: deschizând uşa într-o dimineaţă de la sfârşitul verii, au găsit un bebeluş de sex feminin în pielea goală într-o cutie. — Cât despre păturica de vizon şi monedele de aur, nici gând. Eram de faţă şi-mi amintesc foarte bine. Dârdâiai într-o haină bărbătească, nici măcar un scutec nu îţi puseseră, şi erai toată căcată pe tine. Erai o gâlmă roşie ca o langustă răsfiartă, cu un smoc de păr ca mătasea porumbului în vârful capului. Asta erai. Nu-ţi face iluzii, nu te-ai născut ca să fii prinţesă, iar dacă ai fi avut părul la fel de negru ca acum, stăpânii ar fi aruncat coşul la gunoi, susţinea femeia. Cel puţin erau cu toţii de acord că fetiţa intrase în viaţa lor pe 15 martie 1832, la un an şi jumătate de la venirea familiei Sommers în Chile, drept care au hotărât ca aceea să fie data naşterii ei. Toate celelalte au fost doar o aglomerare de contradicţii, drept care Eliza a ajuns până la urmă la concluzia că nu merita să risipească energie pe această temă, pentru că oricare ar fi fost adevărul, oricum nu mai putea fi schimbat. Important este ce face omul pe lumea asta, nu cum ajunge în ea, obişnuia să-i spună lui Tao Chi'en de-a lungul mulţilor ani ai splendidei lor prietenii, dar el nu era de acord, îi era cu neputinţă să-şi imagineze propria sa viaţă separată de lungul şir al strămoşilor săi, care nu doar contribuiseră la a-i da trăsăturile fizice şi mentale, dar îi lăsaseră moştenire şi karma. Soarta lui, credea, era determinată de faptele rudelor care trăiseră înainte vreme, de aceea avea obligaţia să le onoreze cu rugăciuni zilnice şi să se teamă de ele atunci când îi apăreau în veşminte de fantome ca să-şi ceară drepturile. Tao Chi'en era în stare să recite numele tuturor străbunilor săi, până la cei mai îndepărtaţi şi venerabili stră-străbunici morţi de mai bine de un secol. Preocuparea lui majoră în timpul goanei după aur era să se întoarcă să moară în satul lui din China pentru a fi înmormântat lângă ai săi; în caz contrar, sufletul urma să bântuie în veci pe pământ străin. Eliza ţinea fireşte la povestea coşuleţului elegant, niciun om în toate minţile nu poate prefera să apară într-o ladă pentru săpun de rufe, dar de dragul adevărului nu o putea accepta. Mirosul ei de câine prepelicar îşi aducea foarte bine aminte de prima mireasmă a existenţei ei, care nu era de cearşafuri curate de batist, ci de lână, sudoare bărbătească şi tutun. Cea de-a doua era o duhoare grosolană de capră. Eliza a crescut privind Pacificul de la balconul locuinţei părinţilor ei adoptivi. Căţărată pe coastele unei coline din portul Valparaíso, casa pretindea să imite stilul pe atunci la modă la Londra, dar necesităţile terenului, climei şi vieţii din Chile impuseseră modificări substanţiale, iar rezultatul era o adevărată aiureală. În fundul curţii apăruseră ca nişte tumori organice mai multe magazii fără ferestre şi cu uşi de închisoare, în care Jeremy Sommers îşi încuia marfa cea mai de preţ a companiei şi care în depozitele portului ar fi făcut imediat picioare. — Asta e o ţară de hoţi, nicăieri în lume compania nu cheltuieşte atât pentru a asigura marfa ca aici. Se fură totul, iar ce scapă de borfaşi este inundat iarna, incendiat vara sau distrus de un cutremur, repeta în timp ce catârii cărau noi baloturi pentru a fi descărcaţi în curte. De atâta stat la fereastră ca să privească marea şi să numere corăbiile şi balenele de la orizont, Eliza a ajuns să fie convinsă că era fiica unui naufragiu, nu a unei mame denaturate în stare să o abandoneze goală în nesiguranţa unei zile de martie. A scris în jurnalul ei că un pescar o găsise pe plajă printre rămăşiţele unei bărci distruse, o învelise în haina lui şi o lăsase în faţa celei mai mari case din cartierul englezesc. Cu timpul, a ajuns la concluzia că povestea nu era rea deloc: există o anume poezie şi un mister în ce aduce marea. Dacă oceanul s-ar retrage, nisipul rămas la vedere ar fi un vast deşert umed presărat cu sirene şi peşti în agonie, spunea John Sommers, frate cu Jeremy şi Rose, care navigase pe toate mările lumii şi descria cu însufleţire cum se retrage apa într-o tăcere mormântală, pentru a reveni sub forma unui val uriaş, măturând totul în cale. Groaznic, spunea, dar măcar ai timp să fugi pe dealuri, în schimb în cazul cutremurelor clopotele bisericii bat ca să anunţe catastrofa când totul s-a sfârşit şi lumea e sub dărâmături. La apariţia fetiţei, Jeremy Sommers avea treizeci de ani şi începea să-şi facă un viitor strălucit la Compania Britanică de Import-Export. În cercurile comerciale şi bancare avea faimă de om de onoare: o strângere de mână şi cuvântul său echivalau cu un contract semnat, virtute indispensabilă oricărei tranzacţii, deoarece scrisorile de credit întârziau cu lunile până traversau oceanele. Pentru el, care era lipsit de avere, bunul lui renume era mai important decât viaţa însăşi. Reuşise cu sacrificii să aibă o poziţie sigură în depărtatul port Valparaíso, aşa că ultimul lucru pe care şi-l dorea în viaţa lui bine organizată era o făptură abia născută care să-i dea peste cap rutina, dar când Eliza a ajuns la ei acasă n-a mai putut face nimic, fiindcă văzând-o pe sora lui, Rose, ocupându-se de copil ca o mamă, toată voinţa i-a slăbit. Pe atunci Rose avea doar douăzeci de ani, dar era o femeie cu un trecut în spate, iar posibilităţile de a face o căsnicie reuşită puteau fi socotite minime. Pe de altă parte, îşi făcuse socotelile şi decisese că o căsătorie ar fi fost, chiar în cazul cel mai bun, o afacere proastă; alături de fratele ei Jeremy se bucura de o independenţă pe care nu ar fi avut-o cu un soţ. Se împăcase cu viaţa şi nu se lăsa speriată de stigmatul celibatarelor, dimpotrivă, era hotărâtă să fie motiv de invidie pentru femeile căsătorite, în ciuda teoriei la modă conform căreia dacă o femeie nu-şi îndeplineşte rolul de mamă şi soţie îi cresc mustăţi, ca sufragetelor, dar îi lipseau copiii şi ăsta era singurul necaz pe care nu îl putea transforma în triumf prin exerciţiul disciplinat al imaginaţiei. Câteodată visa că pereţii camerei erau plini de sânge, covorul mustea de sânge, sânge până la tavan, iar ea, în mijlocul încăperii, goală şi despletită ca o lunatică, dădea naştere unei salamandre. Se deştepta ţipând şi toată ziua era dezorientată şi nu putea să scape de coşmar. Jeremy o observa făcându-şi griji pentru nervii ei şi învinuindu-se că a târât-o atât de departe de Anglia, deşi nu putea să-şi înfrâneze oarece satisfacţie egoistă pentru câte realizaseră amândoi. Dat fiind că ideea de a se căsători nu-i trecuse vreodată prin minte, prezenţa lui Rose rezolva problemele domestice şi sociale, două aspecte importante ale carierei sale. Sora lui compensa natura lui introvertită şi solitară, de aceea suporta cu dragă inimă schimbările ei de temperament şi cheltuielile nenecesare. Când a apărut Eliza şi Rose a insistat să rămână la ei, Jeremy nu a îndrăznit să se opună sau să exprime îndoieli meschine, a pierdut cu galanterie toate bătăliile destinate a o ţine pe fată la distanţă, începând cu momentul în care i s-a dat un nume. — O va chema Eliza, ca pe mama noastră, şi va purta numele nostru, a decis Rose după ce a hrănit-o, a îmbăiat-o şi a învelit-o în propria ei mantilă. — În nici un caz, Rose! Ce o să spună lumea? — De asta am eu grijă. Lumea o să spună că eşti un adevărat sfânt că ai primit-o pe sărmana orfană, Jeremy. Nu e nenorocire mai mare decât să n-ai familie. Ce m-aş face fără un frate ca tine? răspunse, conştientă de spaima fratelui ei în prezenţa celei mai slabe umbre de sentimentalism. Bârfele au fost inevitabile, Jeremy Sommers a trebuit să se resemneze şi cu asta, aşa cum a acceptat ca fata să primească numele mamei, să doarmă în primii ei ani în cameră cu sora lui şi să instaureze zarva în casă. Rose a răspândit povestea incredibilă a cosuleţului luxos lăsat de mâini anonime în faţa biroului Companiei Britanice de Import-Export şi nimeni nu a înghiţit-o, dar cum nu putea fi acuzată că a călcat greşit, doar în fiecare duminică o văzuseră cântând la slujba anglicană şi talia subţirică sfida legile anatomiei, şi-au spus că bebeluşul provenea dintr-o legătură a lui cu vreo femeie de stradă şi de aceea îl creşteau ca pe un copil din familie. Jeremy nu şi-a dat osteneala să răspundă zvonurilor răutăcioase. Iraţionalitatea copiilor îl deranja, dar Eliza a reuşit să-l cucerească. Deşi nu recunoştea, îi plăcea să o vadă jucându-se la picioarele lui seara, când se aşeza în fotoliu să citească ziarul. Între ei nu erau manifestări de afecţiune, el înţepenea la simplul fapt de a trebui să strângă o mână omenească, ideea unui contact mai intim îl panica.

Şi atunci i-a spus Şeherezadei: „ Surioară, Allah să te călăuzească, spune-ne o poveste ca să netreacă noaptea mai uşor... O mie şi una de nopţi     1 Mă cheamă Eva, ceea ce înseamnă viaţă, conform unei cărţi pe care a consultat-o mama ca să-mi aleagă numele. M-am născut în ultima odaie a unei case întunecate şi am crescut printre mobile vechi, cărţi în latină şi mumii umane, dar asta n-a reuşit să mă facă melancolică, pentru că am venit pe lume purtând în memorie boarea selvei. Tatăl meu, un indian cu ochi chihlimbarii, era din locul în care se unesc o sută de râuri, mirosea a pădure şi nu se uita niciodată direct la cer, pentru că el crescuse sub cupola copacilor şi lumina i se părea ceva indecent. Consuelo, maică-mea, îşi petrecuse copilăria într-o regiune vrăjită, unde secole de-a rândul aventurierii căutaseră oraşul din aur curat pe care-l văzuseră conchistadorii atunci când s-au aplecat peste prăpastia propriei lor ambiţii. A rămas marcată de peisajul acela şi a făcut cumva ca să-mi transmită şi mie ceva din această amintire. Misionarii au adunat-o pe Consuelo pe când încă nu ştia să meargă, era un fel de lighioană în pielea goală, plină de noroi şi rahat, care a venit în patru labe pe puntea debarcaderului precum un Iona minuscul vomitat de o balenă de apă dulce. Spălând-o, au constatat neîndoielnic că era fată, ceea ce i-a cam pus în dificultate, dar acum era acolo şi nu era cazul s-o arunce în râu, drept care i-au acoperit ruşinea cu o cârpă, i-au picurat nişte lămâie în ochi ca să-i vindece infecţia care îi ţinea pleoapele lipite şi-au botezat-o cu primul prenume feminin care le-a trecut prin minte. S-au apucat s-o educe fără să se întrebe prea mult despre originea ei şi fără multe nazuri, convinşi că dacă Pronia Cerească o ţinuse în viaţă până când au găsit-o ei, precis că avea să vegheze şi la integritatea ei fizică şi spirituală, sau, în cazul cel mai rău, avea s-o ducă la cer împreună cu alţi nevinovaţi. Consuelo a crescut fără un loc fix în ierarhia strictă a Misiunii. Nu era propriu-zis o servitoare, nu era nici de rangul indienilor de la şcoală, iar când a întrebat care din preoţi era tatăl ei a primit o scatoalcă pentru insolenţă. Mie mi-a spus că fusese abandonată pe o barcă în derivă de către un navigator olandez, dar precis că asta e o legendă pe care a inventat-o mai târziu ca să scape de întrebările mele. Cred că de fapt habar n-avea de părinţii ei şi de felul în care apăruse acolo. Misiunea era o mică oază în mijlocul vegetaţiei voluptuoase care creşte în hăţişuri suprapuse şi dese, de la malul apei şi până la poalele monumentalelor turnuri geologice care se înalţă spre cer ca nişte greşeli ale Domnului. Acolo timpul s-a răsucit şi distanţele înşală ochiul, făcându-i pe călători să umble în cerc. Aerul e umed şi dens, miroase uneori a flori şi iarbă, a sudoare de om şi a răsuflare de animal. Căldura e copleşitoare, nu bate pic de briză răcoroasă, de se coc pietrele şi fierbe sângele în vene. Pe înserat, cerul se umple de ţânţari fosforescenţi a căror pişcătură produce coşmaruri interminabile, noaptea poţi auzi limpede murmurul păsărilor, ţipetele maimuţelor şi tunetul depărtat al cascadelor care se formează în munţii înalţi şi se prăvălesc cu zgomot de război. Clădirea modestă din paie şi pământ, cu un turnuleţ din bârne încrucişate şi un clopot care chema la slujbă, stătea, ca şi celelalte colibe, pe piloţi îngropaţi în mâlul unui râu cu ape opalescente ale cărui maluri se pierd în reverberaţia luminii. Locuinţele păreau a pluti în derivă printre canoe silenţioase, gunoaie, leşuri de câini şi şobolani, inexplicabile flori albe. Pe Consuelo o vedeai de departe, o distingeai după pletele roşcate ca o pată de foc în verdele etern al naturii. Tovarăşii ei de joacă erau nişte pui de indian cu pântece proeminente, un papagal obraznic care recita Tatăl Nostru intercalat cu măscări şi un maimuţoi priponit cu un lanţ de piciorul mesei, căruia îi dădea din când în când drumul ca să se ducă în pădure să-şi găsească perechea, dar care se întorcea negreşit şi se scărpina de purici în acelaşi loc. Pe atunci veneau deja acolo protestanţii care împărţeau biblii, predicau împotriva Vaticanului şi cărau după ei, pe ploaie sau arşiţă, în căruţă, pianele în sunetele cărora voiau să-i facă să cânte în ceremonii publice pe convertiţi. întrecerea asta le cerea preoţilor catolici toată atenţia şi dăruirea, drept care n-aveau timp să se ocupe de Consuelo, care a supravieţuit arsă de soare, prost hrănită cu yucca şi peşte, infestată de paraziţi, pişcată de ţânţari şi liberă ca o pasăre. In afară de mâna de ajutor pe care o dădea la treburile casnice şi de orele în care asista la slujbe şi la clasele de lectură, aritmetică şi catehism, nu avea alte obligaţii umbla în legea ei mirosind florile şi alergând după jivine, umplându-şi mintea cu imagini, culori şi gusturi, cu poveşti aduse de la graniţă şi mituri venite pe apele râului. Avea doisprezece ani când l-a cunoscut pe omul cu găini, un portughez pârjolit de traiul sub cerul liber, aspru şi uscat pe dinafară, dar plin de râsete pe dinăuntru. Orătăniile lui mergeau peste tot şi înghiţeau tot ce strălucea în calea lor, după care stăpânul le spinteca guşa cu cuţitul şi aduna câteva grăunţe de aur, insuficiente ca să se îmbogăţească, dar destul ca să-şi hrănească mai departe iluziile. într-o dimineaţă, portughezul a văzut-o pe fetiţa cu piele albă şi un incendiu în cap, cu fusta sumeasă şi picioarele vârâte în mlaştină şi s-a crezut pradă unei crize de friguri intermitente. A scos un şuierat de mirare care a răsunat ca o comandă menită să pună un cal în mişcare. Zgomotul a străbătut aerul, ea a ridicat capul, privirile lor s-au întâlnit şi amândoi au zâmbit în acelaşi fel. începând din ziua aceea s-au văzut des, el ca s-o contemple uluit, ea ca să înveţe cântece din Portugalia. — Mergem să adunăm aur, i-a zis el într-o zi. S-au afundat în pădure până n-au mai văzut clopotniţa Misiunii, pe cărări pe care le ştia doar el. Toată ziua au căutat găinile, chemându-le cu cucuriguri cocoşeşti şi prinzându-le din zbor printre crengi. In timp ce ea le ţinea între genunchi, el le spinteca guşa cu o tăietură precisă şi-şi vâra degetele înăuntru ca să scoată pepitele. Cele care au scăpat cu viaţă au fost cusute la loc cu ac şi aţă ca să slujească pe mai departe, celelalte au fost aruncate într-un sac pentru a fi vândute în sat sau pentru a fi mâncate, iar penele le-au pus pe foc, pentru că aduceau ghinion şi puteau răspândi ţâfna. Pe înserat, Consuelo s-a întors ciufulită, mulţumită şi plină de sânge. Şi-a luat rămas-bun de la prietenul ei, s-a căţărat pe scara care ducea la terasă şi-a dat cu nasul de sandalele puturoase ale celor doi călugări din Extremadura care o aşteptau cu braţele încrucişate şi mutre extrem de scârbite. — E timpul să pleci la oraş, i-au spus. Degeaba a protestat. Nu i-au dat voie să-şi ia cu ea maimuţoiul şi papagalul, doi companioni deloc potriviţi pentru viaţa cea nouă care o aştepta. Au dus-o împreună cu cinci fete indigene, legate toate de glezne ca să nu sară din pirogă şi să se facă nevăzute pe râu. Portughezul şi-a luat la revedere de la Consuelo de departe, cu o privire lungă, lăsându-i ca amintire o bucăţică de aur de forma unei măsele, găurită şi prinsă de un şnur. Avea s-o poarte la gât aproape toată viaţa, până să-l găsească pe cel căruia să i-o dăruiască în chip de zălog de dragoste. Aşa a văzut-o pentru ultima oară: purtând şorţul de percal decolorat şi o pălărie de paie care îi cădea peste urechi, desculţă şi tristă, făcându-i un gest de adio. Călătoria a început cu barca pe afluenţii fluviului care străbăteau un peisaj demenţial, apoi a continuat cu catârii traversând podişuri abrupte unde noaptea îţi îngheţau până şi gândurile, în fine cu camioanele de-a lungul câmpiilor umede, pădurilor de bananieri sălbatici şi ananaşi pitici, pe drumuri de sare şi nisip, numai că nimic din toate astea n-a mirat-o, căci cine a deschis ochii pe pământul cel mai halucinant din lume îşi pierde capacitatea de a mai fi uimit. Pe drum a plâns toate lacrimile din ea, nemaipăstrând nimic pentru vreo tristeţe de mai târziu. Odată plânsul epuizat, a închis gura, hotărâtă s-o mai deschidă de-acum înainte doar pentru răspunsuri indispensabile. Au ajuns în capitală după câteva zile şi călugării le-au dus pe fătucile speriate la mănăstirea Măicuţelor Carităţii; o călugăriţă a deschis poarta de fier cu o cheie de temnicer şi le-a condus într-un patio vast şi umbros, înconjurat de coridoare şi cu o fântână îmbrăcată în faianţă colorată în mijloc, din care beau porumbei, sturzi şi colibri. Fete în uniforme cenuşii erau aşezate în cerc şi coseau plăpumi cu nişte ace curbate sau împleteau coşuri de răchită. — în rugăciune şi muncă veţi găsi alinare pentru păcatele voastre. Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Mai mare e bucuria păstorului când găseşte oiţa rătăcită decât în faţa întregii turme. Cuvântul Domnului, lăudat fie numele Său, Amin cam aşa ceva a recitat măicuţa cu mâinile ascunse sub faldurile rasei. Consuelo n-a priceput nimic din peroraţia ei şi nici nu i-a dat atenţie, era extenuată şi copleşită de senzaţia de închis. Nu se găsise niciodată între ziduri: privind în sus şi văzând cerul redus la un patrulater a avut impresia că moare sufocată. Când au despărţit-o de tovarăşele ei de drum şi au dus-o la maica stareţă nu şi-a imaginat că motivul era culoarea pielii şi a ochilor. Măicuţele nu primiseră de mult o făptură ca ea, doar fete din rase amestecate, provenite din cartierele cele mai sărace sau indience aduse de misionari cu forţa. — Cine sunt părinţii tăi ?