Isabel Allende

PARTEA ÎNTÂI Decembrie 1991-mai 1992     Ascultă, Paula, vreau să-ţi spun o poveste, ca atunci când te vei trezi să ştii pe ce lume te afli. Legenda familiei ia naştere la începutul secolului al XIX-lea, când un zdravăn marinar basc a debarcat pe coasta chiliană, cu capul plin de planuri de mărire şi apărat de medalionul maică-sii atârnat de gât; dar, ca să nu ne îndepărtăm atât de mult, ajunge să ştii că descendenţa sa s-a  compus dintr-o stirpe de muieri impetuoase şi bărbaţi buni de muncă şi cu inimă mare. Unii dintre ei, mai irascibili, au murit scoţând spume pe gură, dar poate că motivul n-a fost turbarea, aşa cum susţin gurile rele, ci vreo boală locală. Au cumpărat pământuri mănoase în apropierea capitalei, care şi-au sporit valoarea în timp, s-au cizelat, au înălţat conace senioriale cu parcuri şi alei, şi-au măritat fetele cu creoli bogaţi, şi-au educat fiii în severe colegii religioase, astfel că, anii trecând, au ajuns să facă parte dintr-o orgolioasă aristocraţie mo­şierească ce a dăinuit mai bine de un secol, până când tăvă­lugul modernităţii a înlocuit-o la putere cu tehnocraţi şi comercianţi. Unul dintre ei era bunicul meu. A venit pe lume în condiţii îmbelşugate, dar tatăl lui a murit curând după aceea, în urma unui glonţ inexplicabil; nu s-au aflat niciodată amănuntele celor petrecute în noaptea aceea fatidică, o fi fost un duel, o răzbunare sau vreo crimă din dragoste, oricum, familia s-a pomenit sărăcită aşa că el, bunicul meu, fiind cel mai mare, a fost nevoit să lase studiile şi să-şi caute de lucru ca să-şi întreţină mama şi să-şi ţină fraţii mai mici la şcoală. Mulţi ani mai târziu, pe când ajunsese un domn cu avere în faţa căruia oamenii îşi scoteau pălăria, mi-a măr­turisit că sărăcia cea mai rea e cea care se vede după haine, pentru că trebuie s-o ascunzi. Se prezenta impecabil în costumele tatălui său transformate pentru el, cu guler ţeapăn şi hainele bine călcate ca să nu se vadă cât de vechi erau. Perioada aceea de penurie i-a călit caracterul, credea că viaţa înseamnă doar trudă şi muncă şi că un om onorabil are menirea de a-şi ajuta aproapele. Încă de pe atunci avea ex­presia aceea de concentrare şi integritatea care l-au carac­terizat mereu, era făcut din acelaşi aluat dur ca şi strămoşii săi şi, aidoma multora dintre ei, era un om cu picioarele pe pământ, numai că o parte din suflet îi zbura spre tărâmul abisal al viselor. De aceea s-a amorezat de bunică-mea, mezina unei familii cu doisprezece copii, cu toţii nişte nebuni ex­centrici şi adorabili, precum Teresa, căreia spre sfârşitul vieţii începuseră să-i crească aripi de sfântă, iar în noaptea când a murit, s-au uscat toţi trandafirii din Parcul Japonez; sau Ambrosio, mare petrecăreţ şi muieratic, care în clipele de generozitate se despuia pe stradă şi-şi dăruia hainele săra­cilor. Am crescut ascultând poveşti despre talentul bunică-mii de a prezice viitorul, a citi gândurile altora, a vorbi cu anima­lele şi a muta obiectele cu privirea. Se spune că odată a de­plasat masa de biliard din salon, dar eu n-am asistat decât la mişcarea unei biete zaharniţe, care la ora ceaiului o pornea uşurel pe faţa de masă. Aceste însuşiri produceau oarece rezervă şi, în ciuda faptului că fata era încântătoare, posibilii pretendenţi cam dădeau înapoi; însă pentru bunicul telepatia şi telekinezia erau nişte amuzamente nevinovate, în nici un caz nişte oprelişti serioase în calea căsătoriei. Pe el nu-l neliniştea decât diferenţa de vârstă: ea era mult mai mică, atunci când o cunoscuse, încă se mai juca cu păpuşile şi umbla cu o perniţă jerpelită în braţe. Văzând-o mult timp doar ca pe o copilă, nu şi-a dat seama de sentimentele lui decât într-o bună zi, când ea a apărut îmbrăcată în rochie lungă şi cu părul strâns; a avut atunci revelaţia iubirii lui latente, ceea ce l-a aruncat într-o criză de timiditate şi l-a făcut să renunţe să mai vină în vizită. Ea a ghicit însă ce era în sufletul lui şi, înainte chiar ca el să-şi lămurească simţămintele încurcate, i-a trimis o scrisoare, prima dintre multele pe care-avea să le scrie în clipele hotărâtoare ale vieţii lor. Şi nu era o epistolă parfumată de tatonare a terenului, ci un biet bilet scris cu creionul pe o foaie de caiet în care-l întreba fără ocolişuri inutile dacă voia să fie bărbatul ei, iar în caz că da, când. După câteva luni se căsătoreau. Mireasa a ajuns în faţa altarului ca o imagine de pe vremuri, învăluită în dantele de culoarea fildeşului şi cu flori de ceară în păr; de cum a văzut-o, a ştiut c-avea s-o iubească cu încăpăţânare până la sfârşitul zilelor. Pentru mine, acest cuplu s-a numit mereu Tata-mare şi Memé. Dintre toţi copiii lor doar maică-mea are ce căuta în povestea asta, căci dacă mă apuc să-ţi spun de restul tribului, n-o să termin niciodată, iar cei care încă sunt în viaţă se găsesc foarte departe; aşa e exilul, duce oamenii în cele patru puncte cardinale şi e greu să-i mai aduni laolaltă. Mama s-a născut între cele două războaie mondiale, într-o zi de primăvară din anii '20, o fată sensibilă, care nu-şi urma fraţii prin pod la vânătoare de şoareci, cu scopul de a fi puşi la păstrare în borcane cu formol. A crescut apărată de zidu­rile căminului şi ale şcolii, ocupată cu lecturi romanţioase şi opere de caritate, cu faima de a fi cea mai frumoasă din familia asta de femei enigmatice. Încă din pubertate în jurul ei au roit amorezii, pe care tatăl îi ţinea la distanţă, iar mama îi analiza în cărţile de tarot, asta până când inocentele coche­tării au luat sfârşit prin apariţia unui bărbat talentat şi echivoc, care i-a dat la o parte pe ceilalţi rivali fără efort şi i-a vârât fetei, neliniştea în suflet. E vorba de bunicul tău, Tomàs, care a dispărut în ceaţă şi pe care-l pomenesc acum doar pentru că tu, Paula, ai ceva din sângele lui, nu din alt motiv. Tipul cu minte iute şi vorbă nemiloasă era prea inte­ligent şi prea lipsit de prejudecăţi pentru societatea provincială, o pasăre rară în oraşul Santiago de atunci. I se atribuia un trecut obscur, umbla zvonul că ar fi fost mason, drept care era un duşman al Bisericii, şi că ascundea un fiu bastard, însă nimic din toate astea n-a folosit pentru ca Tata-mare s-o facă pe fiică-sa să-şi schimbe părerea: n-avea dovezi şi nici nu era el omul care să mânjească neîntemeiat o reputaţie. Pe vre­mea aceea, Chile era un fel de prăjitură mille-feuilles - într-un fel sau altul mai e şi acum -, existau mai multe caste, ca în India, şi suficiente epitete peiorative menite a-l pune pe fiecare la locul lui: zdrenţăros, ţoapă, arivist, prefăcut şi multe altele, până să ajungi la situaţia comodă de om ca lumea. Naşterea era determinantă; era uşor să cobori în ierarhia socială, dar pentru a urca nu erau suficienţi banii, celebritatea sau talentul, mai era nevoie de strădania susţinută a mai multor generaţii. În favoarea lui Tomàs vorbea stirpea sa onorabilă, deşi Tata-mare vedea şi nişte antecedente politice suspecte. Încă de pe atunci se vorbea de un anume Salvador Allende, fondatorul Partidului Socialist, care propovăduia împotriva proprietăţii private, a moralei conservatoare şi a autorităţii patronilor. Tomàs era vărul acelui tânăr deputat. Uite, Paula, am aici portretul lui Tata-mare. Bărbatul acesta cu trăsături severe, privire limpede, ochelari fără ramă şi bască neagră e străbunicul tău. În poza asta stă pe scaun, cu o mână pe măciulia bastonului, iar alături de el, sprijinită de genunchiul lui drept, stă o fetiţă de vreo trei ani îmbrăcată de sărbătoare, care priveşte în aparat cu ochi languroşi. Tu eşti asta, în spate suntem maică-mea şi cu mine, iar fotoliul îmi ascunde pântecele în care-l port pe fratele tău Nicolàs. Bătrânul e în prim-plan şi trebuie să-i apreciem atitudinea mândră, demnitatea fără fisură a omului care s-a format sin­gur, a mers pe un drum drept şi nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Eu mi-l amintesc mereu bătrân, deşi aproape fără riduri, cu excepţia celor două brazde adânci de la colţurile gurii, cu o coamă albă leonină şi râsul brusc care lăsa vederii dinţii îngălbeniţi. În ultimii lui ani se mişca greu, dar tot se ridica în picioare la venirea şi plecarea femeilor; sprijinit în baston, îşi petrecea musafirii până la poarta grădinii. Îmi plăceau mâinile lui, puternice şi noduroase, precum crengile răsucite ale unui stejar, eternul şal de mătase din jurul gâtului şi mirosul lui de săpun englezesc: lavandă şi dezinfectant. A încercat, cu un umor dezinteresat, să le inculce urmaşilor filozofia sa stoică; lipsa de confort i se părea ceva sănătos, o casă încălzită era ceva nociv, cerea mâncare simplă - să nu vadă sosuri şi feluri complicate -, iar distracţia pentru el era un lucru vulgar. Dimineaţa făcea un duş rece, obicei pe care nimeni din familie n-a îndrăznit să-l imite şi pe care l-a practicat până aproape de sfârşit, stând pe un scaun sub jetul îngheţat. Îşi presăra vorbele cu proverbe expresive, la întrebări răspundea cu alte întrebări, aşa că dacă despre ideologia lui nu ştiu multe, în schimb îi cunosc bine carac­terul. Uită-te la maică-mea, care în poza asta are puţin peste patruzeci de ani şi e la apogeul frumuseţii, îmbrăcată la modă, cu fustă scurtă şi părul ca un cuib de viespi. Râde şi ochii ei mari şi verzi se văd ca două crăpături sub arcul sprân­cenelor negre. A fost perioada cea mai fericită din viaţa ei: copiii crescuseră, era îndrăgostită şi lumea părea încă sigură. Mi-ar plăcea să-ţi arăt şi o fotografie a tatălui meu, dar le-au ars pe toate acum mai bine de patruzeci de ani.   Pe unde umbli tu, Paula? Cum vei fi când te vei trezi? Vei fi aceeaşi femeie sau va trebui să învăţăm să ne cunoaş­tem ca două străine? Îţi vei aminti sau va trebui să-ţi poves­tesc cu răbdare cei douăzeci şi opt de ani ai tăi şi cei patruzeci şi nouă ai mei? „Dumnezeu să-ţi păzească fata”, murmură cu greu don Manuel, bolnavul din patul de alături. E un ţăran în vârstă, operat de câteva ori la stomac şi care tot mai luptă cu degra­darea şi cu moartea. „Dumnezeu să-ţi păzească fata”, mi-a spus ieri şi o tânără femeie cu un copil mic în braţe, care auzise despre tine şi venise la spital să mă îmbărbăteze. Acum doi ani avusese o criză de porfirie şi fusese în comă mai bine de o lună, i-a trebuit un an de zile să revină la normalitate şi trebuie să se îngrijească toată viaţa, dar lucrează, s-a măritat şi a făcut un copil. Mi-a spus că starea de comă e ca un somn fără vise, ca o paranteză misterioasă. „Nu mai plânge, doamnă, fiica dumitale nu simte nimic, o să plece de aici pe picioarele ei şi n-o să-şi amintească nimic”, mi-a spus. În fiecare dimineaţă străbat culoarele de la etajul şase în căutarea specialistului, pentru amănunte noi. Omul ăla îţi ţine viaţa în mâini şi n-am încredere în el, căci trece ca vântul, distrat şi grăbit, oferindu-mi nişte explicaţii vagi despre enzime şi articole xeroxate despre boala ta, pe care încerc să le citesc, dar din care nu pricep nimic. E mai inte­resat de statisticile de pe computer şi de formulele de labo­rator decât de trupul tău crucificat pe pat. Asta e boala, unii îşi revin din criză repede, alţii stau cu săptămânile la terapie intensivă, înainte mureau pur şi simplu, acum putem să-i ţinem în viaţă până când metabolismul reîncepe să func­ţioneze, îmi spune fără să mă privească în ochi. Păi, dacă e aşa, nu rămâne decât să aşteptăm. Dacă tu rezişti, Paula, o să rezist şi eu. După ce te vei trezi, vom avea luni, poate ani în care să lipim la loc bucăţile sparte din trecutul tău sau, şi mai bine, să-ţi inventăm amintirile pe potriva fanteziilor tale; deo­camdată îţi povestesc despre mine şi despre alţi membri ai familiei noastre, dar să nu-mi ceri exactitate, pentru că or să se strecoare şi greşeli, am mai uitat, voi schimba poate multe lucruri, nu reţin locuri, date şi nume, în schimb nu uit nici­odată o poveste bună. Stau lângă tine, mă uit la ecranul pe care nişte linii luminoase arată cum îţi bate inima şi încerc să comunic cu tine prin metodele magice ale bunică-mii. Dacă ar fi aici, ţi-ar transmite mesajele mele şi m-ar ajuta să te agăţ de lumea asta. Tu faci o călătorie ciudată prin smârcurile inconştientului. La ce bun atâtea cuvinte dacă nu mă poţi auzi? La ce bun paginile astea, pe care poate că nu le vei citi niciodată? Viaţa mea capătă sens pe măsură ce o povestesc, memoria mi se fixează prin scris; ceea ce nu aştern pe hârtie dispare în vânt. Azi e 8 ianuarie 1992. Într-o zi ca asta, acum opt ani, am început la Caracas o scrisoare de rămas-bun către bunicul, care agoniza după un secol de luptă cu viaţa. Oasele lui tari mai rezistau încă, deşi se pregătea de mult să plece după Memé, care-i făcea semne din prag. În Chile nu mă puteam întoarce şi nu se făcea să-l deranjez cu telefonul care-l enerva atât, ca să-i spun să plece liniştit, căci nimic n-o să se piardă din comoara de poveşti pe care mi le spusese de-a lungul prieteniei noastre, pentru că nu uitasem nimic. La scurt timp după asta s-a prăpădit, însă povestea mă prinsese deja şi nu m-am mai putut opri, alte glasuri vorbeau prin mine, scriam ca în transă, cu senzaţia că desfac un ghem de lână, cu aceeaşi repeziciune cu care scriu acum. La sfârşitul anului se adu­naseră cinci sute de pagini într-o sacoşă de pânză şi-am înţeles că aia nu era o scrisoare, aşa că mi-am anunţat timid familia că scrisesem o carte. Cum se numeşte? m-a între­bat mama. Am făcut o listă de titluri, însă nu ne-am oprit la nici unul, iar atunci tu, Paula, ai dat cu banul. Astfel s-a născut şi s-a numit primul meu roman, Casa spiritelor, iar eu m-am scufundat în viciul irecuperabil de a spune poveşti. Cartea aceea mi-a salvat viaţa. Scrisul e o introspecţie înde­lungată, o călătorie către grotele cele mai ascunse ale con­ştiinţei, o meditaţie lentă. Scriu pipăind tăcerea, descoperind particule de adevăr, mici cristale care-mi cad în palmă şi-mi justifică trecerea pe această lume. Tot pe un 8 ianuarie mi-am început al doilea roman, iar apoi n-am mai îndrăznit să schimb data asta norocoasă, poate şi din superstiţie, dar mai ales din disciplină: toate cărţile mele au fost începute pe un 8 ianuarie. Acum câteva luni am terminat Planul infinit, iar de atunci mă pregătesc pentru ziua asta. Aveam totul gata: tema, titlul, prima frază, totuşi încă n-am să scriu povestea asta, pentru că de când te-ai îmbolnăvit n-am putere decât ca să stau cu tine, Paula. Dormi de o lună, nu ştiu cum să ajung la tine, te chem întruna, dar numele tău se pierde prin cotloanele spitalului. Mi-e sufletul plin de nisip, tristeţea e un pustiu sterp. Nu ştiu să mă rog, nu reuşesc să leg două gânduri, cum aş putea să mă apuc de altă carte? Paginile astea sunt o încercare iraţională de a-mi învinge spaima, mi-a trecut la un moment dat prin minte că dacă dau o formă durerii devastatoare poate că te ajut şi mă ajut, poate că exerciţiul meticulos al scrisului va fi salvarea noastră. Acum unspre­zece ani i-am scris o scrisoare de bun-rămas bunicului; în acest 8 ianuarie îţi scriu ţie, Paula, ca să te aduc înapoi la viaţă.

Cîteva cuvinte pentru a începe   M-am născut în fumăraia şi măcelul celui de-al doilea război mondial, iar cea mai mare parte din tinereţea mea s-a scurs tot aşteptând ca planeta să se facă ţăndări în momentul în care cineva ar fi apăsat din neatenţie un buton şi-ar fi început să plouă cu bombe atomice. Nimeni nu se aştepta să trăiască foarte mult; umblam grăbiţi savurând fiecare clipă înainte de a ne lovi apocalipsa, astfel că nu era timp pentru a-ţi contempla buricul şi a lua notiţe, cum se obişnuieşte acum. In plus, am crescut în Santiago de Chile, unde orice aplecare naturală către autocontemplare e ucisă din faşă. Proverbul care defineşte stilul de viaţă din acest oraş sună aşa: „crevetele care doarme nu e luat de val". In alte culturi mai sofisticate, precum cele din Buenos Aires sau New York, mersul la psiholog era o activitate curentă, iar dacă nu te duceai erai taxat de incult sau redus mintal. Dar în Chile făceau aşa ceva doar nebunii periculoşi, şi doar în cămaşă de forţă; lucrurile s-au schimbat în anii şaptezeci, odată cu revoluţia sexuală. O fi vreo legătură... în familia mea nimeni n-a apelat la psihoterapie, cu toate că unii dintre noi eram cazuri clasice de studiu, căci ideea de a împărtăşi unui necunoscut lucruri intime, ba să-l mai şi plăteşti ca să te asculte, era absurdă; pentru asta existau preoţii şi mătuşile. Nu prea am antrenament pentru meditaţie, dar în ultimele săptămâni m-am surprins gândindu-mă la trecutul meu cu o frecvenţă explicabilă doar ca un semn de senilitate prematură.        Epidemia asta de amintiri au declanşat-o două întâmplări recente. Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care m-a surprins în timp ce-mi studiam în oglindă harta ridurilor şi mi-a spus plin de compasiune: „Nu-ţi face probleme, babo, o să mai trăieşti cel puţin trei ani." Am hotărât arunci că era cazul să mai arunc o privire asupra vieţii mele, pentru a stabili ce să fac în aceşti trei ani care mi-au fost acordaţi cu atâta generozitate. Cealaltă întâmplare a fost întrebarea unui necunoscut în timpul unei conferinţe a scriitorilor de turism pe care am avut onoarea să o inaugurez. Trebuie să spun că nu fac parte din acest grup ciudat de persoane care călătoresc prin locuri îndepărtate, supravieţuiesc bacteriilor, iar apoi publică şi o carte, ca să-i convingă pe imprudenţi să le urmeze exemplul. Să călătoreşti e un efort nemăsurat, cu atât mai mult în locuri lipsite de room-service. Vacanţa mea ideală e într-un şezlong la umbră, citind cărţi de călătorii pline de aventuri pe care nu le-aş face decât dac-ar trebui să fug de ceva. Eu vin din ceea ce se cheamă Lumea a Treia (care o fi a Doua?) şi-a trebuit să pun gheara pe un soţ pentru a putea trăi legal în Prima; n-am deloc intenţia să mă întorc în subdezvoltare fără un motiv serios. Şi totuşi, împotriva voinţei mele, am bântuit pe cinci continente, iar în plus am apucat să fiu şi auto-exilată, şi imigrantă. Aşa că ceva-ceva tot ştiu despre călătorii şi de aceea m-au chemat să vorbesc la conferinţa aia. Când mi-am terminat micul meu discurs, din public s-a ridicat o mână şi un tânăr m-a întrebat ce rol joacă nostalgia în romanele mele. Pe moment, am rămas mută. Nostalgia... conform dicţionarului este „durerea de a absenta din patrie, melancolia provocată de amintirea unei fericiri pierdute". întrebarea mi-a tăiat respiraţia: până în clipa aceea nu-mi dădusem seama că scriu făcând un constant exerciţiu de dor. Am fost o străină toată viaţa, condiţie pe care o accept pentru că n-am încotro. Am fost adesea obligată să plec, rupând legături şi lăsând totul în urmă, pentru a o lua de la început în altă parte; am rătăcit pe mai multe cărări decât pot să-mi aduc aminte. De atâtea despărţiri mi s-au uscat rădăcinile şi-a trebuit să produc altele, care, lipsindu-mi un loc geografic în care să le înfig, au crescut în amintire; dar, atenţie, memoria e un labirint unde stau la pândă minotauri. Dacă aş fi fost întrebată până de curând de unde sunt eu, aş fi răspuns, fără să stau pe gânduri: de nicăieri, sau latino-americană, ori poate, în inimă, chiliana. Dar astăzi spun, totuşi, că sunt americană, nu doar pentru că aşa rezultă din paşaport, sau pentru că termenul include atât America de Nord cât şi America de Sud, ori pentru că soţul meu, copiii, nepoţii, majoritatea prietenilor, cărţile mele şi casa mea se află în nordul Californiei, ci şi pentru că de curând un atentat terorist a distrus turnurile gemene de la World Trade Center şi de arunci anumite lucruri s-au schimbat. Nu poţi rămâne neutru într-o criză. Tragedia m-a făcut să mă confrunt cu propria mea identitate; îmi dau seama că sunt o fiinţă în sânul populaţiei multicolore nord-americane, în aceeaşi măsură în care, înainte, am fost chiliana. Nu mă simt înstrăinată în Statele Unite. Văzând prăbuşirea turnurilor am avut senzaţia de a mai fi trăit o dată coşmarul, într-o formă aproape identică. Printr-o coincidenţă dătătoare de fiori — karma istorică — avioanele sechestrate în Statele Unite s-au făcut ţăndări lovindu-se de obiectivele vizate într-o marţi 11 septembrie, exact în aceeaşi zi din săptămână şi din lună — şi aproape la aceeaşi oră a dimineţii — la care s-a produs lovitura militară din Chile, în 1973. Fiind vorba atunci de un act terorist orchestrat de CIA împotriva unei democraţii. Imaginile clădirilor în flăcări, a fumului, flăcărilor şi panicii sunt asemănătoare în ambele scenarii. In acea marţi din 1973 viaţa mi-a fost făcută ţăndări, nimic n-a mai fost ca înainte, mi-am pierdut ţara. Marţea fatidică din 2001 a fost şi ea un moment decisiv: nimic nu va mai fi ca înainte, iar eu am câştigat o ţară. Cele două întrebări, a nepotului meu şi a necunoscutului de la conferinţă, stau la baza acestei cărţi, despre  care nu pot spune încă încotro se îndreaptă; deocamdată divaghez, aşa cum procedează mereu amintirile, însă te rog, cititorule, să mă însoţeşti. Scriu aceste pagini pe un dâmb situat pe o colină mândră, străjuită de vreo sută de stejari răsuciţi; privesc spre golful San Francisco, dar vin din altă parte. Nostalgia e viciul meu. Nostalgia este un sentiment melancolic, un pic vulgar, ca şi duioşia; e aproape imposibil să ataci tema asta fără să cazi în sentimentalism, totuşi am să încerc. Dacă alunec şi cad într-o banalitate de prost-gust, fii sigur, cititorule, că o să-mi revin câteva rânduri mai încolo. La vârsta mea — sunt tot atât de bătrână ca penicilina sintetică — începi să-ţi aminteşti de lucruri care s-au şters de o jumătate de secol. Decenii la rând nu m-am gândit la copilăria sau la adolescenţa mea; adevărul este că atât de puţin mă interesau acele perioade din trecutul meu îndepărtat încât uitându-mă prin albumele de fotografii ale maică-mii nu recunoşteam pe nimeni, cu excepţia unei căţea bulldog care răspundea la numele imposibil de Pelvina Lopez-Pun, iar singurul motiv pentru care n-am uitat-o e că semănăm teribil de mult. Există o fotografie cu noi două, când eu aveam doar câteva luni, pe care mama a trebuit să marcheze cu o săgeată cine este cine. Precis că memoria mea proastă se explică prin faptul că acelea n-au fost nişte vremuri prea fericite, dar bănuiesc că asta se întâmplă la mai toţi muritorii. Copilăria fericită e un mit; pentru a înţelege asta ajunge să te uiţi mai atent la poveştile pentru copii, în care lupul o mănâncă pe bunicuţă, apoi vine un pădurar şi-l spintecă pe bietul animal de sus până jos cu cuţitul, o extrage pe babă vie şi întreagă, umple burta lupului cu pietre şi-apoi o coase cu ac şi aţă, făcând ca lupul să devină atât de însetat, încât fuge la râu şi se duce la fund din cauza greutăţii. Mă întreb de ce nu l-a eliminat într-un fel mai simplu şi mai omenos. Pesemne pentru că în copilărie nimic nu este nici simplu, nici omenos. Pe atunci nu exista termenul „abuz infantil", se presupunea că modul cel mai potrivit de a creşte copiii era ţinând cureaua într-o mână şi crucea în cealaltă, tot aşa cum era bătut în cuie dreptul bărbatului de a-şi chelfăni muierea dacă supa nu era destul de fierbinte. Până a nu interveni psihologii şi autorităţile în afacerea asta, nimeni nu punea la îndoială efectele benefice ale unei bătăi sănătoase. Pe mine nu mă băteau ca pe fraţii mei, dar tot mi-era tot timpul frică de aşa ceva, exact ca celorlalţi copii din jurul meu. In cazul meu, nefericirea normală a copilăriei era agravată de un ghem de complexe atât de încâlcit încât nu pot nici măcar să le enumăr, dar care, din fericire, nu au lăsat răni pe care să nu le poată şterge timpul. Am auzit-o o dată pe o celebră scriitoare afro-americană spunând că de mică se simţise străină în familia şi poporul ei; vreau doar să adaug că astfel simt aproape toţi scriitorii, chiar dacă nu s-au clintit niciodată din oraşul lor natal. Vă asigur că aşa ceva este inerent meseriei; fără neastâmpărul şi neliniştea de a te simţi diferit n-ai simţi nevoia să scrii. în definitiv, scrisul e o încercare de a înţelege circumstanţele proprii şi a lămuri confuzia existenţială, nelinişti care nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe nonconformiştii cronici, dintre care mulţi sfârşesc prin a deveni scriitori, după ce au dat chix în alte meserii. Teoria asta mi-a luat o piatră de pe suflet: nu sunt un monstru, mai sunt şi alţii ca mine. Nu m-am potrivit bine nicăieri, nici în familie, în clasa socială sau religia de care am avut parte; n-am făcut parte din găştile care băteau străzile pe bicicletă; verii mei nu mă primeau în jocurile lor; la şcoală am fost fata cea mai nepopulară, pe urmă, mult timp, am fost cea care dansa cel mai puţin la petreceri, mai degrabă pentru că eram timidă decât urâtă, prefer să presupun acum. Mă închideam în orgoliul meu, prefăcându-mă că nu-mi pasă, dar mi-aş fi vândut sufletul diavolului pentru a putea face parte din gaşcă, asta în cazul că Satana mi-ar fi făcut o propunere atât de atractivă. Problema mea a fost mereu aceeaşi: incapacitatea de a accepta ceea ce altora li se pare normal şi o tendinţă irepresibilă de a emite păreri pe care nimeni nu doreşte să le audă, ceea ce a băgat în sperieţi mai mulţi potenţiali pretendenţi. (Nu mă dau mare, n-au fost mulţi.) Mai târziu, în anii în care am fost ziaristă, curiozitatea şi îndrăzneala au avut avantajele lor. Atunci a fost prima dată când am făcut parte dintr-o comunitate, aveam un fel de talent de-a dreptul pirateresc pentru a pune întrebări indiscrete şi a-mi face publice ideile, dar asta s-a terminat brusc odată cu puciul militar din 1973, care a dezlănţuit nişte forţe de necontrolat. De pe o zi pe alta am devenit o străină în propria mea ţară, trebuind să plec până la urmă, căci nu puteam să trăiesc şi să-mi cresc copiii într-o ţară în care domnea teroarea şi în care nu era loc pentru disidenţi ca mine. Curiozitatea şi îndrăzneala fuseseră interzise prin decret. Plecată din Chile, am aşteptat ani în şir reinstaurarea democraţiei pentru a mă putea întoarce, dar când asta s-a întâmplat n-am făcut-o: eram deja căsătorită cu un nord-american şi locuiam lângă San Francisco. Nu m-am mai întors să trăiesc în Chile, unde mi-am petrecut de fapt aproape jumătate din viaţă, deşi merg des în vizită; dar pentru a răspunde la întrebarea acelui necunoscut despre nostalgie trebuie să mă refer aproape în exclusivitate la anii mei de acolo. Iar pentru asta, trebuie să vorbesc de familia mea, pentru că patria şi tribul sunt totuna în mintea mea.

PARTEA ÎNTÂI 1843-l848   Valparaíso   Fiecare se naşte cu câte un talent special, iar Eliza Sommers a descoperit repede că avea două: miros bun şi memorie bună. Primul i-a folosit ca să-şi câştige existenţa, şi al doilea ca să şi-o amintească, dacă nu cu precizie, măcar cu poetica aproximaţie a astrologilor. Ceea ce se uită e ca şi cum nu ar fi fost, dar amintirile ei reale sau iluzorii erau multe, era de parcă ar fi trăit de două ori. Obişnuia să-i spună credinciosului ei prieten, înţeleptul Tao Chi'en, că memoria ei era aidoma calei vaporului în care se cunoscuseră, vastă şi întunecată, plină de cutii, butoaie şi saci în care se îngrămădeau întâmplările unei vieţi întregi. Trează, nu era uşor să găsească ceva în dezordinea aceea teribilă, dar o putea face în somn, aşa cum o învăţase Mama Fresia în dulcile nopţi ale copilăriei, când contururile realităţii erau abia o linie fină de cerneală palidă. Intra în somn pe un drum bine ştiut şi se întorcea cu multă precauţie, ca să nu spargă viziunile delicate de lumina aspră a treziei. Avea încredere în această resursă aşa cum au alţii în cifre şi atâta îşi exersase arta de a-şi aminti, încât o putea vedea pe Miss Rose înclinată deasupra cutiei de săpun de rufe care i-a fost primul leagăn. — E imposibil să-ţi aminteşti asta, Eliza. Nou-născuţii sunt ca pisicile, nu au sentimente şi nici memorie, susţinea Miss Rose, în rarele ocazii când au vorbit despre asta. Totuşi, această femeie care o privea de sus, în rochia ei de culoarea topazului şi cu şuviţe desprinse din coc şi bătute de vânt, se întipărise în memoria Elizei şi n-a putut accepta niciodată cealaltă explicaţie asupra originii ei.  — Ai sânge englezesc, ca noi, o asigura Miss Rose când ajunsese la vârsta la care putea înţelege. Doar cineva din colonie ar fi avut ideea de a te depune într-un coşuleţ la uşa Companiei Britanice de Import-Export. Sigur ştia ce inimă bună are fratele meu Jeremy şi a ghicit că te va primi. Pe atunci îmi doream la nebunie să am un copil şi mi-ai ajuns în braţe trimisă de Domnul, pentru a fi educată în principiile solide ale credinţei protestante şi limbii engleze. — Englezoaică, tu? Fată, să nu-ţi faci iluzii, ai păr de indiancă, aşa ca mine, bombănea Mama Fresia în spatele patroanei. Naşterea Elizei era un subiect interzis în casă şi fata s-a obişnuit cu misterul. Acesta, ca şi alte subiecte delicate, nu se pomenea de faţă cu Rose şi Jeremy Sommers, dar se comenta pe şoptite la bucătărie cu Mama Fresia, care a menţinut neschimbată descrierea cutiei de săpun, în timp ce versiunea lui Miss Rose s-a tot înflorit cu trecerea anilor până a devenit un adevărat basm. După ea, coşul găsit la uşă biroului era făcut din răchita cea mai fină şi căptuşit cu batist, cămaşa îi era brodată cu împunsături ca de albină şi cearşafurile aveau dantele de Bruxelles pe margini, în plus era învelită într-o păturică de vizon, extravaganţă nemaivăzută în Chile. Cu timpul s-au mai adăugat şase monezi de aur legate într-o batistă de mătase şi un bilet scris în engleză care explica faptul că fetiţa, deşi nelegitimă, era de neam foarte bun, numai că Eliza n-a văzut niciodată nimic din toate astea. Monedele, vizonul şi biletul au dispărut în mod convenabil şi din naşterea ei n-a rămas nici urmă. Totuşi, explicaţia Mamei Fresia semăna mai mult cu propriile ei amintiri: deschizând uşa într-o dimineaţă de la sfârşitul verii, au găsit un bebeluş de sex feminin în pielea goală într-o cutie. — Cât despre păturica de vizon şi monedele de aur, nici gând. Eram de faţă şi-mi amintesc foarte bine. Dârdâiai într-o haină bărbătească, nici măcar un scutec nu îţi puseseră, şi erai toată căcată pe tine. Erai o gâlmă roşie ca o langustă răsfiartă, cu un smoc de păr ca mătasea porumbului în vârful capului. Asta erai. Nu-ţi face iluzii, nu te-ai născut ca să fii prinţesă, iar dacă ai fi avut părul la fel de negru ca acum, stăpânii ar fi aruncat coşul la gunoi, susţinea femeia. Cel puţin erau cu toţii de acord că fetiţa intrase în viaţa lor pe 15 martie 1832, la un an şi jumătate de la venirea familiei Sommers în Chile, drept care au hotărât ca aceea să fie data naşterii ei. Toate celelalte au fost doar o aglomerare de contradicţii, drept care Eliza a ajuns până la urmă la concluzia că nu merita să risipească energie pe această temă, pentru că oricare ar fi fost adevărul, oricum nu mai putea fi schimbat. Important este ce face omul pe lumea asta, nu cum ajunge în ea, obişnuia să-i spună lui Tao Chi'en de-a lungul mulţilor ani ai splendidei lor prietenii, dar el nu era de acord, îi era cu neputinţă să-şi imagineze propria sa viaţă separată de lungul şir al strămoşilor săi, care nu doar contribuiseră la a-i da trăsăturile fizice şi mentale, dar îi lăsaseră moştenire şi karma. Soarta lui, credea, era determinată de faptele rudelor care trăiseră înainte vreme, de aceea avea obligaţia să le onoreze cu rugăciuni zilnice şi să se teamă de ele atunci când îi apăreau în veşminte de fantome ca să-şi ceară drepturile. Tao Chi'en era în stare să recite numele tuturor străbunilor săi, până la cei mai îndepărtaţi şi venerabili stră-străbunici morţi de mai bine de un secol. Preocuparea lui majoră în timpul goanei după aur era să se întoarcă să moară în satul lui din China pentru a fi înmormântat lângă ai săi; în caz contrar, sufletul urma să bântuie în veci pe pământ străin. Eliza ţinea fireşte la povestea coşuleţului elegant, niciun om în toate minţile nu poate prefera să apară într-o ladă pentru săpun de rufe, dar de dragul adevărului nu o putea accepta. Mirosul ei de câine prepelicar îşi aducea foarte bine aminte de prima mireasmă a existenţei ei, care nu era de cearşafuri curate de batist, ci de lână, sudoare bărbătească şi tutun. Cea de-a doua era o duhoare grosolană de capră. Eliza a crescut privind Pacificul de la balconul locuinţei părinţilor ei adoptivi. Căţărată pe coastele unei coline din portul Valparaíso, casa pretindea să imite stilul pe atunci la modă la Londra, dar necesităţile terenului, climei şi vieţii din Chile impuseseră modificări substanţiale, iar rezultatul era o adevărată aiureală. În fundul curţii apăruseră ca nişte tumori organice mai multe magazii fără ferestre şi cu uşi de închisoare, în care Jeremy Sommers îşi încuia marfa cea mai de preţ a companiei şi care în depozitele portului ar fi făcut imediat picioare. — Asta e o ţară de hoţi, nicăieri în lume compania nu cheltuieşte atât pentru a asigura marfa ca aici. Se fură totul, iar ce scapă de borfaşi este inundat iarna, incendiat vara sau distrus de un cutremur, repeta în timp ce catârii cărau noi baloturi pentru a fi descărcaţi în curte. De atâta stat la fereastră ca să privească marea şi să numere corăbiile şi balenele de la orizont, Eliza a ajuns să fie convinsă că era fiica unui naufragiu, nu a unei mame denaturate în stare să o abandoneze goală în nesiguranţa unei zile de martie. A scris în jurnalul ei că un pescar o găsise pe plajă printre rămăşiţele unei bărci distruse, o învelise în haina lui şi o lăsase în faţa celei mai mari case din cartierul englezesc. Cu timpul, a ajuns la concluzia că povestea nu era rea deloc: există o anume poezie şi un mister în ce aduce marea. Dacă oceanul s-ar retrage, nisipul rămas la vedere ar fi un vast deşert umed presărat cu sirene şi peşti în agonie, spunea John Sommers, frate cu Jeremy şi Rose, care navigase pe toate mările lumii şi descria cu însufleţire cum se retrage apa într-o tăcere mormântală, pentru a reveni sub forma unui val uriaş, măturând totul în cale. Groaznic, spunea, dar măcar ai timp să fugi pe dealuri, în schimb în cazul cutremurelor clopotele bisericii bat ca să anunţe catastrofa când totul s-a sfârşit şi lumea e sub dărâmături. La apariţia fetiţei, Jeremy Sommers avea treizeci de ani şi începea să-şi facă un viitor strălucit la Compania Britanică de Import-Export. În cercurile comerciale şi bancare avea faimă de om de onoare: o strângere de mână şi cuvântul său echivalau cu un contract semnat, virtute indispensabilă oricărei tranzacţii, deoarece scrisorile de credit întârziau cu lunile până traversau oceanele. Pentru el, care era lipsit de avere, bunul lui renume era mai important decât viaţa însăşi. Reuşise cu sacrificii să aibă o poziţie sigură în depărtatul port Valparaíso, aşa că ultimul lucru pe care şi-l dorea în viaţa lui bine organizată era o făptură abia născută care să-i dea peste cap rutina, dar când Eliza a ajuns la ei acasă n-a mai putut face nimic, fiindcă văzând-o pe sora lui, Rose, ocupându-se de copil ca o mamă, toată voinţa i-a slăbit. Pe atunci Rose avea doar douăzeci de ani, dar era o femeie cu un trecut în spate, iar posibilităţile de a face o căsnicie reuşită puteau fi socotite minime. Pe de altă parte, îşi făcuse socotelile şi decisese că o căsătorie ar fi fost, chiar în cazul cel mai bun, o afacere proastă; alături de fratele ei Jeremy se bucura de o independenţă pe care nu ar fi avut-o cu un soţ. Se împăcase cu viaţa şi nu se lăsa speriată de stigmatul celibatarelor, dimpotrivă, era hotărâtă să fie motiv de invidie pentru femeile căsătorite, în ciuda teoriei la modă conform căreia dacă o femeie nu-şi îndeplineşte rolul de mamă şi soţie îi cresc mustăţi, ca sufragetelor, dar îi lipseau copiii şi ăsta era singurul necaz pe care nu îl putea transforma în triumf prin exerciţiul disciplinat al imaginaţiei. Câteodată visa că pereţii camerei erau plini de sânge, covorul mustea de sânge, sânge până la tavan, iar ea, în mijlocul încăperii, goală şi despletită ca o lunatică, dădea naştere unei salamandre. Se deştepta ţipând şi toată ziua era dezorientată şi nu putea să scape de coşmar. Jeremy o observa făcându-şi griji pentru nervii ei şi învinuindu-se că a târât-o atât de departe de Anglia, deşi nu putea să-şi înfrâneze oarece satisfacţie egoistă pentru câte realizaseră amândoi. Dat fiind că ideea de a se căsători nu-i trecuse vreodată prin minte, prezenţa lui Rose rezolva problemele domestice şi sociale, două aspecte importante ale carierei sale. Sora lui compensa natura lui introvertită şi solitară, de aceea suporta cu dragă inimă schimbările ei de temperament şi cheltuielile nenecesare. Când a apărut Eliza şi Rose a insistat să rămână la ei, Jeremy nu a îndrăznit să se opună sau să exprime îndoieli meschine, a pierdut cu galanterie toate bătăliile destinate a o ţine pe fată la distanţă, începând cu momentul în care i s-a dat un nume. — O va chema Eliza, ca pe mama noastră, şi va purta numele nostru, a decis Rose după ce a hrănit-o, a îmbăiat-o şi a învelit-o în propria ei mantilă. — În nici un caz, Rose! Ce o să spună lumea? — De asta am eu grijă. Lumea o să spună că eşti un adevărat sfânt că ai primit-o pe sărmana orfană, Jeremy. Nu e nenorocire mai mare decât să n-ai familie. Ce m-aş face fără un frate ca tine? răspunse, conştientă de spaima fratelui ei în prezenţa celei mai slabe umbre de sentimentalism. Bârfele au fost inevitabile, Jeremy Sommers a trebuit să se resemneze şi cu asta, aşa cum a acceptat ca fata să primească numele mamei, să doarmă în primii ei ani în cameră cu sora lui şi să instaureze zarva în casă. Rose a răspândit povestea incredibilă a cosuleţului luxos lăsat de mâini anonime în faţa biroului Companiei Britanice de Import-Export şi nimeni nu a înghiţit-o, dar cum nu putea fi acuzată că a călcat greşit, doar în fiecare duminică o văzuseră cântând la slujba anglicană şi talia subţirică sfida legile anatomiei, şi-au spus că bebeluşul provenea dintr-o legătură a lui cu vreo femeie de stradă şi de aceea îl creşteau ca pe un copil din familie. Jeremy nu şi-a dat osteneala să răspundă zvonurilor răutăcioase. Iraţionalitatea copiilor îl deranja, dar Eliza a reuşit să-l cucerească. Deşi nu recunoştea, îi plăcea să o vadă jucându-se la picioarele lui seara, când se aşeza în fotoliu să citească ziarul. Între ei nu erau manifestări de afecţiune, el înţepenea la simplul fapt de a trebui să strângă o mână omenească, ideea unui contact mai intim îl panica.

Sunt singur pe creasta muntelui în zori. În ceaţa lăptoasă zăresc la picioarele mele trupurile prieteni­lor, unii au alunecat pe coastă în jos precum nişte marionete roşii dezarticulate, alţii par palide statui surprinse de eternitatea morţii. Umbre tăcute se caţără spre mine. Tăcere. Aştept. Se apropie. Trag în siluetele întunecate în pijamale negre, fantome fără chip, simt reculul puştii-mitralieră, tensiunea îmi frige mâinile, în aer se încrucişează liniile incan­descente ale focurilor de armă, dar n-aud nimic. Ata­catorii au devenit transparenţi, gloanţele trec prin ei fară să-i oprească, înaintează implacabil. Mă încon­joară... tăcere. Mă trezesc ţipând şi continui să strig, să strig.                                 GREGORY REEVES         Partea întâi       Mergeau pe drumurile din Vest fără grabă şi fără o ţintă anu­me, schimbând traseul după un impuls de moment, după semnul premonitoriu al unui stol de păsări, lăsându-se tentaţi de un nume necunoscut. Cei din familia Reeves se opreau din acest pelerinaj când oboseau sau când dădeau peste cineva dispus să le cumpere marfa intangibilă. Vindeau speranţă. Au străbătut astfel deşertul în lung şi-n lat, au trecut munţii şi, într-o dimineaţă, răsăritul soarelui i-a prins pe o plajă a Pacificului. Patruzeci şi ceva de ani mai târziu, într-o lungă mărturisire în care şi-a trecut în revistă viaţa cu greşelile şi succesele sale, Gregory Reeves mi-a descris pri­ma lui amintire: un copil de patru ani, el însuşi, făcând pipi pe o colină în fapt de seară, orizontul pictat în roşu şi chihlimbariu de ultimele raze ale soarelui, în spate, culmile muntoase, iar mai jos, o câmpie întinsă cât vezi cu ochii. Lichidul cald curge de parcă ar fi un element esenţial al corpului şi spiritului, fiecare picătură dispare în pământ, marcând teritoriul cu semnătura sa. Prelun­geşte plăcerea, se joacă cu jetul, desenează un cerc de culoarea topazului în ţărână, percepe pacea deplină a serii, imensitatea lumii îl emoţionează şi-l face să fie euforic, căci e şi el o parte a acestui peisaj curat şi plin de minuni, a acestei geografii nemăr­ginite ce trebuie explorată. Ceva mai încolo îl aşteaptă ai lui. Totul e perfect, e prima dată când are conştiinţa fericirii; e o clipă pe care n-o s-o uite nicicând. De-a lungul vieţii, Gregory Reeves va mai simţi de câteva ori această uluire în faţa surprizelor lumii, senzaţia că face parte dintr-un loc splendid unde totul este posi­bil, de la sublim la abject, şi totul are noima sa, nimic nu se petrece întâmplător şi nimic nu e inutil, aşa cum predica răcnind tatăl său, arzând de un foc mesianic şi cu şarpele încolăcit la picioare. Şi de fiecare dată când l-a copleşit fulgerul înţelegerii şi-a amintit asfinţitul acela de pe deal. Copilăria lui a fost o pe­rioadă prea lungă de confuzie şi penumbră, cu excepţia acelor ani de pribegie cu familia. Tatăl, Charles Reeves, îşi conducea micul trib cu severitate şi reguli clare, fiecare cu îndatoririle sale, cu recompense şi pedepse, cauză şi efect, o disciplină bazată pe o scală de valori imuabilă. Tatăl veghea precum ochiul Domnului. Drumurile determinau soarta familiei Reeves fără să le altereze stabilitatea, căci rutina şi normele erau precise. A fost singura perioadă în care Gregory s-a simţit sigur. Furia a venit mai târziu, când tatăl n-a mai fost, iar realitatea a început să se deterioreze în mod ireparabil.   Soldatul s-a aşternut la drum de dimineaţă, cu raniţa în spate, iar după prânz îi părea deja rău că nu luase autobuzul. O pornise fluierând vesel, dar după câteva ore îl durea mijlocul şi-şi între­rupea cântecul cu înjurături. Era prima permisie după un an de serviciu militar în Pacific şi se-ntorcea în satul lui cu o cicatrice pe burtă, sechelele unei crize de malarie şi la fel de sărac ca întot­deauna. Îşi agăţase cămaşa într-un băţ ca să-şi facă oarece umbră, era asudat şi pielea îi strălucea ca o oglindă întunecată. Avea de gând să profite de fiecare clipă din cele două săptămâni de libertate, să-şi petreacă nopţile jucând biliard cu prietenii şi dansând cu fetele care-i răspunseseră la scrisori, să doarmă dus, să se trezească în nări cu aroma cafelei fierbinţi şi a clătitelor făcute de mama, singurul fel apetisant care-i reuşea, orice altceva mirosea a cauciuc ars, însă cui îi păsa de talentele culinare ale celei mai frumoase femei pe o rază de o sută de mile, o legendă vie, cu membre lungi de statuie şi ochi galbeni de leopard. De mult mergea fără să vadă nici ţipenie prin pustietăţile acelea, când a auzit în spate zgomotul unui motor şi a zărit silueta neclară a unui camion care tremura ca un miraj chinuit în reverberaţia luminii. A aşteptat să-l ajungă din urmă, vrând să-i roage să-l ia şi pe el o bucată de drum, dar s-a răzgândit imediat, speriat de apariţia aceea bizară: un vehicul vopsit în culori bălţate, încărcat până în vârf cu un munte de troace peste care tronau o colivie cu găini şi un câine priponit cu o frânghie, iar pe capotă un megafon şi un afiş pe care scria cu litere mari „Planul Infinit". S-a dat într-o parte ca să-i lase să treacă, i-a văzut oprindu-se câţiva metri mai departe şi pe geam s-a aplecat o femeie cu părul roşu care i-a făcut semn să se apropie. N-a ştiut dacă să se bucure sau nu, s-a apropiat prudent, socotind că ar fi fost imposibil să aibă loc în cabina în care călătoreau înghesuiţi trei adulţi şi doi copii şi că ar fi trebuit să fie acrobat ca să se caţere în spate. S-a deschis portiera şi şoferul a sărit jos. — Charles Reeves, s-a prezentat el politicos, dar autoritar. — Benedict... domnule... King Benedict, a răspuns tânărul, ştergându-şi fruntea. — O să fim cam înghesuiţi, după cum vezi, dar unde încap cinci încap şi şase. Au coborât şi ceilalţi pasageri, femeia cu laţe roşii s-a dus către nişte arbuşti, urmată de o fetiţă de vreo şase ani, care, ca să câştige timp, cobora începând să-şi dea jos chiloţii, în timp ce copilul mai mic scotea limba la el, ascuns după fustele maică-sii. Charles Reeves a desfăcut o scară de pe o latură a camionului, s-a căţărat agil pe încărcătură şi a dat drumul câinelui, care a coborât cu o săritură temerară şi s-a apucat să alerge în cerc, amuşinând tufele. — Copiilor le place să meargă în spate, dar e periculos, nu pot sta singuri acolo. Olga şi dumneata o să aveţi grijă de ei. O să-l punem pe Oliver în faţă, ca să nu ai probleme, e încă puian­dru, dar deja are apucături de câine bătrân, a spus omul, făcându-i semn să urce. Soldatul şi-a aruncat raniţa peste muntele de bagaje şi s-a că­ţărat, apoi s-a întins ca să-l apuce pe mezinul pe care tatăl îl ridicase în braţe, un puşti slab, cu urechi clăpăuge şi un zâmbet irezistibil care-i umplea faţa de dinţi. Femeia şi fetiţa s-au urcat tot în spate, ceilalţi doi au intrat în cabină şi camionul a luat-o din loc. — Mă cheamă Olga, iar ei sunt Judy şi Gregory, s-a prezentat femeia cu păr imposibil, întinzându-şi fustele şi împărţind mere şi biscuiţi. Nu te aşeza pe cutia aia, acolo e şarpele boa şi nu tre­buie să-i astupi găurile prin care respiră, a mai spus ea. Micul Gregory a încetat să mai scoată limba de cum a aflat că omul venea de la război: o expresie respectuoasă a luat locul strâmbăturilor obraznice; l-a descusut despre avioanele de luptă până l-a cuprins somnul. Soldatul a încercat să intre în vorbă cu roşcata, însă femeia răspundea monosilabic, aşa că n-a insistat. S-a apucat să fredoneze cântece din satul lui, uitându-se pe furiş la cutia cea misterioasă, până când ceilalţi au adormit şi i-a putut cerceta în voie. Copiii aveau părul aproape alb şi ochi atât de des­chişi la culoare, încât văzuţi din profil păreau orbi, în schimb femeia avea tenul măsliniu al unor rase mediteraneene. Bluza îi era deschisă la primii nasturi, picături de sudoare i se scurgeau pe decolteu şi coborau într-un firicel lent pe şanţul dintre sâni. Ridicase un braţ ca să-şi sprijine capul de o ladă, lăsând vederii părul negru al axilei şi pata umedă de la subsuoară. S-a uitat repede în altă parte, de teamă să nu fie surprins şi curiozitatea sa să fie prost interpretată, până acum oamenii ăştia au fost amabili, prea amabili, dar cu albii nu ştii niciodată. A dedus că cei mici erau copiii celeilalte perechi, deşi, după cum arăta, cuplul Reeves ar fi putut să le fie chiar bunici. S-a uitat la încărcătură şi a ajuns la concluzia că oamenii nu se mutau, cum crezuse initial, ci călătoreau cu casă cu tot. A observat un butoi de câteva galoane cu apă şi altul cu combustibil şi s-a întrebat cum se descurcau cu benzina, raţionalizată de ceva vreme din cauza războiului. Totul era aşezat într-o ordine meticuloasă, de cârlige şi atârnători spân­zurau unelte şi ustensile, existau compartimente speciale pentru valize, totul era bine prins, fiecare bagaj era marcat şi existau mai multe lăzi cu cărţi. În scurt timp, căldura şi legănatul camionului l-au copleşit şi a adormit sprijinit de cuşca găinilor. S-a trezit la jumătatea după-amiezii, când au oprit. Băieţelul pe care-l ţinuse pe genunchi era uşor, dar din cauza nemişcării îi amorţiseră muşchii şi-şi simţea gâtul uscat ca iasca. Câteva clipe n-a ştiut unde se află, a dus mâna la buzunar după bidonul cu whisky şi a tras o duşcă de trezire. Femeia şi copiii erau plini de praf, sudoa­rea le lăsase dâre pe obraz şi pe gât. Charles Reeves ieşise de pe drum şi acum se aflau într-un pâlc de copaci, singura sursă de umbră în pustietatea aceea, acolo aveau să facă popas ca să se răcească motorul, dar mâine putea să-l ducă până acasă la el, i-a spus soldatului, care între timp se mai liniştise, familia asta ciudată începea să-i fie simpatică. Reeves şi Olga au dat jos o parte din calabalâc şi au montat două corturi cam uzate, în timp ce cealaltă femeie, care s-a prezentat Nora Reeves, pregătea mâncarea pe o sobă cu kerosen, ajutată de fiică-sa Judy, iar băiatul căuta lemne de foc, cu câinele după el. — Vânăm iepuri, tati! l-a implorat în timp ce-l trăgea de pan­taloni. — Azi n-avem timp de asta, Greg, a răspuns Reeves, în timp ce scotea un pui din cuşcă şi-i sucea gâtul cu un gest hotărât. — Nu se găseşte carne. Puii îi păstrăm pentru ocazii, a expli­cat Nora, parcă scuzându-se. — Astăzi e o ocazie, mami? a întrebat Judy. — Sigur că da, domnul King Benedict e musafirul nostru. Pe seară tabăra era gata, pasărea fierbea în oală şi fiecare îşi vedea de treabă la lumina lămpilor cu carbid şi a focului: Nora făcea temele cu copiii, Charles Reeves frunzărea un exemplar hărtănit din National Geographic şi Olga înşira mărgele colorate. — Ca să poarte noroc, l-a lămurit pe musafir. — Şi ca să nu te faci nevăzut, a adăugat fetiţa. — Cum aşa? — Păi, dacă începi să devii invizibil, îţi pui un şirag din ăsta şi aşa lumea te poate vedea. — N-o lua în seamă, poveşti de-ale copiilor, a râs Nora Reeves. — Dar e adevărat, mami! — N-o contrazice pe maică-ta, i-a retezat-o scurt Charles Reeves. Femeile au pus masa, o scândură lată acoperită cu o faţă de masă, farfurii de faianţă, pahare de sticlă şi şervete impecabile. Desfăşurarea asta nu i s-a părut soldatului practică pentru acest gen de camping, la el acasă mâncau în străchini de tablă, dar s-a abţinut să comenteze. A scos din buzunar o conservă de carne şi i-a întins-o timid amfitrionului; nu voia să se creadă că-şi plăteşte cina, dar nici nu putea să profite de ospitalitatea oamenilor fără să contribuie cu ceva. Charles Reeves a pus conserva în mijlocul mesei, alături de fasole, de orez şi de oala cu puiul. S-au luat de mâini şi tatăl a binecuvântat pământul care îi primea şi darul hranei. Nu se vedea băutură alcoolică pe masă, iar oaspetele s-a ferit să scoată whisky-ul, poate că familia Reeves era abstinentă din motive religioase. Observase că în scurta rugăciune tatăl nu pomenise de Dumnezeu. A constatat că mâncau cu multă deli­cateţe, mânuiau tacâmurile cu vârful degetelor, deşi în gesturile lor nu era nimic pretenţios. După masă au pus vasele într-un lighean cu apă pentru a fi spălate a doua zi, au acoperit maşina de gătit şi au dat resturile câinelui Oliver. Se înnoptase de-acum, bezna nu făcea faţă lămpilor, familia s-a aşezat în jurul focului din mijlocul taberei. Nora Reeves a luat o carte şi a citit cu glas tare o istorie complicată cu egipteni, pe care pesemne copiii o cunoşteau, pentru că Gregory a întrerupt-o: — Nu vreau ca Aida să moară închisă în mormânt, mami. — E doar o operă, fiule. — Nu vreau să moară! — De data asta n-o să moară, Greg, a decis Olga. — De unde ştii? — Am văzut în globul meu. — Eşti sigură? — Absolut sigură. Nora Reeves a rămas cu ochii în carte, un pic consternată, ca şi cum schimbarea deznodământului ar fi depăşit-o. — Despre ce glob e vorba? a întrebat soldatul. — E globul de cristal în care Olga vede ce nu poate vedea nimeni altul, a explicat Judy ca pentru un redus mintal. — Nu totul, doar anumite lucruri, a lămurit Olga. — Poţi să-mi vezi viitorul? a întrebat Benedict pe un ton atât de îngrijorat, că până şi Charles Reeves şi-a ridicat ochii din revistă. — Ce anume vrei să stii? — Am să apuc sfârşitul războiului? Am să mă întorc întreg? Olga s-a dus la camion şi după puţin timp a revenit cu o sferă de sticlă şi o bucată de catifea decolorată pe care le-a pus pe masă.

 l. Rosa cea frumoasă Barrabás a ajuns la noi în familie pe calea mării, a notat fetiţa Clara cu delicata ei caligrafie. Încă de pe atunci avea obiceiul să scrie lucrurile importante şi, mai târziu, când a rămas mută, scria şi lucrurile banale, fără să bănuiască vreodată că, după cincizeci de ani, caietele ei îmi vor servi pentru a salva memoria trecutului şi pentru a supravieţui propriei mele spaime. Ziua în care a ajuns Barrabás era Joia Mare. Închis într-o cuşcă nenorocită, era acoperit de sus până jos de propriile-i excremente şi de urină; avea o privire rătăcită de prizonier amărât şi lipsit de apărare, dar se ghicea de pe atunci din ţinuta imperială a capului şi mărimea scheletului legendarul uriaş ce avea să fie. Ziua aceea era una plicticoasă de toamnă, nu anunţa prin nimic evenimentele pe care fetiţa le-a notat pentru a fi ţinute minte şi care s-au produs în timpul slujbei de la miezul zilei, în parohia San Sebastian, la care a asistat împreună cu toată familia. În semn de doliu, sfinţii erau acoperiţi cu cârpe negre, pe care măicuţele le scuturau de praf o dată pe an, scoţându-le din dulapul sacristiei, iar sub cearşafurile îndoliate toată această curte cerească părea o îngrămădeală de mobilă aşteptând să fie mutată, fără ca lumânările, tămâia sau gemetele orgii să reuşească să anuleze acest efect jalnic. Se înălţau ca nişte ameninţătoare colete întunecate în locul sfinţilor în mărime naturală, ale căror chipuri afişau aceeaşi expresie constipată, cu perucile lor făcute din păr de mort, cu rubinele, perlele şi smaraldele de sticlă vopsită şi veşmintele lor de nobili florentini. Singurul avantajat de doliu era patronul bisericii, Sfântul Sebastian, şi asta pentru că în Săptămâna Mare îi scutea pe credincioşi de spectacolul corpului său răsucit într-o postură indecentă, străpuns de o jumătate de duzină de săgeţi, şiroind de sânge şi de lacrimi, ca un homosexual în suferinţă, şi ale cărui răni, mereu proaspete în mod miraculos, graţie penelului părintelui Restrepo, o făceau pe Clara să se cutremure de greaţă. Era o săptămână lungă de penitenţă şi post, nu se jucau cărţi, nu se făcea muzică menită să îndemne la desfrâu sau la uitare şi, în măsura posibilului, se păstra cât mai multă tristeţe şi castitate, deşi exact în zilele alea împunsătura diavolului ispitea mai abitir slaba carne catolică. Postul consta în plăcinte uşoare cu foi, gustoase mâncăruri cu verdeaţă, tortillas pufoase şi mari roţi de brânză aduse de la ţară, cu care familiile îşi aminteau de patimile Domnului, ferindu-se să pună gura pe vreo bucăţică de carne sau peşte, sub ameninţarea excomunicării, după cum tot repeta părintele Restrepo. Nimeni nu ar fi îndrăznit să nu-l asculte. Preotul era dotat cu un lung deget incriminator pentru a-i ţintui pe păcătoşi în public şi cu o limbă bine antrenată pentru a tulbura sentimentele. — Tu, hoţule, care ai furat banii bisericii! ţipa el din amvon, arătând spre un domn care se prefăcea foarte preocupat de o scamă de pe rever pentru a nu a-l privi în faţă. Tu, neruşinato, care te prostituezi pe chei! şi arăta spre dona Ester Trueba, invalidă din cauza artritei şi făcând parte din ordinul Fecioarei del Carmen, care deschidea ochii mirată, necunoscând sensul acelui cuvânt şi neştiind unde era cheiul. Căiţi-vă, păcătoşilor, hoituri netrebnice, nevrednici de sacrificiul Domnului Nostru! Postiţi! Faceţi penitenţă! Purtat de entuziasmul zelului său vocaţional, preotul trebuia să se stăpânească pentru a nu intra în dezacord deschis cu instrucţiunile superiorilor ecleziastici, care se opuneau supliciului şi flagelării, sub influenţa vântului modernismului. El era adeptul vindecării slăbiciunilor sufleteşti printr-o biciuire sănătoasă a cărnii. Era celebru pentru oratoria sa neînfrânată. Credincioşii devotaţi lui îl urmau din parohie în parohie şi transpirau ascultându-l cum descria chinurile păcătoşilor din iad, cărnurile sfâşiate de aparate de tortură ingenioase, focul veşnic, cârligele care străpungeau membrele virile, reptilele scârboase care intrau în orificiile feminine şi alte numeroase suplicii cu care îşi asezona fiecare predică pentru a semăna frica de Dumnezeu. Chiar şi Satana era descris până în cele mai intime anomalii, cu accentul de Galicia al preotului, a cărui misiune pe lumea asta era să scuture conştiinţa indolenţilor creoli. Severo Del Valle era ateu şi mason, dar avea ambiţii politice şi nu-şi putea permite luxul de a lipsi de la slujba cea mai importantă din fiecare duminică şi din sărbătorile mari, trebuia să fie văzut de toată lumea. Soţia sa Nívea prefera să se înţeleagă cu Dumnezeu fără intermediari, avea o profundă neîncredere în sutane şi o plictiseau descrierile raiului, purgatoriului şi iadului, dar îşi însoţea bărbatul în ambiţiile lui parlamentare, sperând că, dacă el va ocupa un loc în Congres, ea va putea obţine dreptul de vot pentru femei, pentru care lupta de zece ani, fără ca multele sarcini să o fi descurajat. În acea Joie Mare, părintele Restrepo îşi adusese publicul la limitele rezistenţei cu viziunile lui apocaliptice şi Nívea începuse să simtă ameţeli. S-a întrebat dacă nu cumva iar era gravidă. Cu toate spălaturile cu oţet şi bureţii cu gheaţă, născuse cincisprezece copii, din care unsprezece trăiau, şi avea motive să creadă că ajunsese deja la o vârstă, căci fiica cea mică, Clara, avea de-acum zece ani. Părea că fertilitatea ei uimitoare se potolise în sfârşit. A încercat să pună starea de rău pe seama momentului în care părintele Restrepo, în predica lui, o arătase cu degetul pentru a se referi la fariseii care aveau pretenţia să legalizeze bastarzii şi căsătoria civilă, făcând ţăndări familia, patria, proprietatea şi Biserica, dând femeilor acelaşi rol ca al bărbaţilor, într-o sfidare clară a legii lui Dumnezu, care în privinţa asta era foarte exactă. Nívea şi Severo ocupau, împreună cu copiii lor, tot rândul al treilea. Clara stătea lângă maică-sa, care o strângea de mână nerăbdătoare atunci când discursul preotului întârzia prea mult pe păcatele cărnii, pentru că ştia că asta o făcea pe copilă să vizualizeze nişte aberaţii care depăşeau cu mult realitatea, după cum se vădea din întrebările pe care le punea şi la care nimeni nu ştia să-i răspundă. Clara era foarte precoce şi avea imaginaţia debordantă pe care au moştenit-o toate femeile din familie pe cale maternă. Temperatura urcase în biserică şi mirosul pătrunzător al lumânărilor, al tămâiei şi al mulţimii înghesuite o făceau pe Nívea să se simtă şi mai obosită. Îşi dorea ca ceremonia să se termine odată, să se întoarcă în casa ei răcoroasă, să se aşeze în coridorul cu iederă şi să se delecteze cu cana de lapte de migdale pe care Dădaca o prepara în zilele de sărbătoare. Şi-a privit copiii, cei mici dădeau semne de oboseală, ţepeni în hainele de duminică, cei mari începeau să nu mai fie atenţi. Şi-a oprit ochii pe Rosa, cea mai mare dintre fetele rămase în viaţă, şi, ca de fiecare dată, a rămas uimită. Frumuseţea ei stranie avea darul de a o tulbura chiar şi pe maică-sa, părea făcută dintr-un material diferit de cel al rasei umane. Nívea şi-a dat seama că nu ţinea de lumea asta încă dinainte de a o naşte, pentru că a zărit-o în vis, de aceea nu a fost surprinsă de strigătul pe care l-a scos moaşa când a văzut-o. La naştere Rosa era albă, netedă, fără zbârcituri, ca o păpuşă de porţelan, cu părul verde şi ochii galbeni, făptura cea mai frumoasă care se născuse pe pământ din timpurile păcatului originar, cum a spus moaşa închinându-se. De la prima baie, Dădaca i-a spălat părul cu o infuzie de muşeţel, care a avut darul de a potoli culoarea, dându-i o nuanţă de bronz vechi, şi o lăsa goală la soare, ca să i se întărească pielea, transparentă în zonele delicate de la pântece şi axile, unde se ghiceau venele şi textura secretă a muşchilor. Cu toate acestea, trucurile astea de ţigancă nu au fost suficiente şi în curând s-a răspândit vestea că li se născuse un înger. Nívea a sperat ca etapele ingrate ale creşterii să-i aducă fiică-sii niscaiva defecte, dar nu s-a întâmplat nimic, dimpotrivă, la optsprezece ani Rosa nu se îngrăşase şi nu-i ieşiseră coşuri, iar graţia ei marină era şi mai accentuată. Nuanţa pielii, cu suave reflexe albăstrii, şi a părului, lentoarea mişcărilor şi firea ei liniştită evocau o făptură a apei. Avea ceva de peşte şi dac-ar fi avut şi o coadă acoperită cu solzi, ar fi fost sirenă de-a binelea, dar picioarele ei o situau la limita imprecisă între fiinţă omenească şi făptură mitologică. Totuşi, fata avusese o viaţă aproape normală, avea un logodnic cu care urma să se mărite într-o bună zi, şi-atunci răspunderea pentru frumuseţea ei avea să treacă în alte mâini. Rosa şi-a înclinat capul şi o rază de soare s-a filtrat printre vitraliile gotice ale bisericii, învăluindu-i profilul într-un halou de lumină. Câteva persoane s-au întors ca s-o privească şi au şopocăit, cum se întâmpla adesea când o întâlneau, dar Rosa părea că nu-şi dă seama de nimic, era imună la îngâmfare şi în ziua aceea era şi mai absentă ca de obicei, îşi imagina alte animale pe care să le brodeze pe faţa ei de masă, jumătate păsări - jumătate mamifere, acoperite de pene strălucitoare şi prevăzute cu coarne şi copite, atât de grase şi cu aripi atât de scurte, încât sfidau legile biologiei şi ale aerodinamicii. Se gândea arareori la logodnicul ei Esteban Trueba, şi nu pentru că nu l-ar fi iubit, ci din cauza temperamentului ei uituc şi pentru că doi ani de absenţă înseamnă mult. El lucra la minele din nord. Îi scria metodic şi uneori Rosa îi răspundea, trimiţându-i versuri copiate şi flori desenate în tuş pe pergament. Prin intermediul acestei corespondenţe, pe care Nívea o viola în mod regulat, a aflat de spaimele şi necazurile meseriei de miner, ameninţată tot timpul de prăbuşiri, urmărind filoane care dispăreau, cerând credite în baza norocului viitor, încrezător în apariţia unui filon de aur miraculos care să-l facă să se îmbogăţească rapid şi să o ducă pe Rosa de braţ la altar, devenind astfel bărbatul cel mai fericit din univers, cum spunea mereu la sfârşitul scrisorilor. Dar Rosa nu era grăbită să se mărite, aproape că uitase singurul sărut pe care îl schimbaseră la despărţire şi nici măcar nu-şi amintea culoarea ochilor acestui logodnic tenace. Influenţată de lecturile romantice, romanele fiind singura ei lectură, îi plăcea să şi-l imagineze încălţat în cizme cu talpă de piele, cu pielea arsă de vânturile deşertului, scurmând pământul în căutarea unor comori ale piraţilor, dubloni spanioli şi bijuterii incaşe, şi degeaba îi spunea Nívea că bogăţiile minelor erau ascunse în pietre, căci Rosei i se părea imposibil ca Esteban Trueba să adune tone de bolovani în speranţa că, supuse unor nedrepte procese de cremaţie, ar scuipa vreun gram de aur. Între timp, îl aştepta fără a se plictisi, imperturbabilă în gigantica sarcină pe care şi-o impusese: să brodeze cea mai mare faţă de masă din lume. A început cu câini, pisici şi fluturi, dar foarte repede fantezia a pus stăpânire pe munca ei şi aşa a ieşit la iveală un paradis de animale imposibile, pe care acul le zămislea sub privirile neliniştite ale tatălui ei. Severo era de părere că venise vremea ca fiică-sa să se scuture de buimăceala asta şi să coboare cu picioarele pe pământ, să înveţe câteva treburi casnice şi să se pregătească pentru măritiş, dar Nívea nu-i împărtăşea această preocupare. Prefera să nu o chinuie pe fată cu exigenţe atât de terestre, presimţind că Rosa era o făptură celestă, că nu era făcută să dăinuie prea mult în comerţul grosolan al acestei lumi, drept care o lăsa în pace cu firele ei de broderie şi nu obiecta împotriva acelei zoologii coşmareşti. O balenă din corset s-a rupt şi i s-a înfipt în coastă. Nívea a simţit că se sufocă în rochia de catifea albastră, cu gulerul de dantelă prea înalt, mânecile prea strâmte şi talia atât de ajustată pe corp încât, după ce se dezbrăca, burta îi bolborosea jumătate de ceas până ce măruntaiele se reaşezau la locul lor. Discutase subiectul de multe ori cu prietenele ei sufragete şi ajunseseră la concluzia că atât timp cât femeile nu-şi vor scurta fustele şi părul şi nu vor renunţa la corsete, degeaba vor avea dreptul să studieze medicina sau să voteze că tot n-ar fi avut energie s-o facă, dar nici ea nu avea curajul să fie prima care să renunţe la modă. Şi-a dat seama că accentul de Galicia încetase să-i ciocănească creierii. Se găseau într-una din pauzele lungi pe care preotul, bun cunoscător al efectului unei tăceri incomode, le făcea în mod frecvent în predicile sale. Ochii lui arzători foloseau momentul pentru a-i ţintui pe credincioşi unul câte unul. Nívea a lăsat mâna Clarei şi a scos o batistă din mânecă pentru a se şterge de transpiraţia care i se scurgea pe gât. Tăcerea deveni grea, timpul părea că se oprise în biserică, dar nimeni nu îndrăznea să tuşească sau să-şi schimbe poziţia pentru a nu atrage atenţia părintelui Restrepo. Ultimele lui cuvinte încă vibrau printre coloane. În clipa aceea, cum avea să-şi amintească Nívea după mulţi ani, în mijlocul tensiunii şi tăcerii s-a auzit foarte limpede glasul micuţei Clara. — Pst, părinte Restrepo! Dacă povestea cu iadul e vrăjeală curată, mare plictiseală pe noi... Degetul arătător al iezuitului, care era deja în aer pentru a indica noi suplicii, a rămas suspendat ca un paratrăsnet deasupra capului său. Lumea a încetat să respire, iar cei care dormitau s-au trezit brusc. Soţii Del Valle au reacţionat primii, cuprinşi de panică şi văzându-i pe copii că încep să se agite nervoşi. Severo a priceput că trebuia să acţioneze înainte de a se dezlănţui râsul general sau vreun cataclism ceresc. Şi-a luat soţia de braţ şi pe Clara de ceafă şi a plecat cu paşi mari, târându-le după el, urmat de ceilalţi copii, care s-au bulucit spre uşă. Au apucat să iasă înainte ca preotul să poată invoca trăsnetul menit să-i transforme în stane de piatră, dar din prag i-au auzit glasul teribil, de arhanghel revoltat. — Îndrăcită! Înfumurată îndrăcită!