Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    NE STRÂNSESEM ÎNTR-O SEARĂ la Ionel Teodoreanu, în casa acea mare, vetust de solemnă şi îngheţată, aşezată parcă pe hrube şi amintind asemeni casei Usher a ruină.           Cineva citea o povestire Inciicită, cu armăsari năstruşnici şi hoţi de cai. Ascultătorii! Osteniţi, începeau* să-şi anine plictisul, unii de tavanul luat cu ochii îndeaproape cercetare*, alţii de parchetul despre care gazda cu un fel: de humor fioros, ne spusese că se scufundă spre etajul de ţo& cu uiv deget, un deget şi jumătate pe an, ca. Un continent osindlC           Gând, o întrerupere fericită ne ÎnviorăUn client smulgea dintre noi pentru o. consultaţie urgentă, pe* Ionel; care, „um cerea politeţea, rugă pe cititor să se oprească şt să adaste până se întoarce, -           Deşi golul venea ca o răcoare alintătoare după o zi de zăpuşeală, poetul Lesnoa ridică, cu nevinovăţie ţapul lui de cazac tuns la piele şi ne îmbie să ne istorisească o întimr plare scurtă, tot cu cai. ~ Primirăm.           — Dar, de data asta, povestea este adevărată^ începu el, şi privirile-i albastre şfichiuiră* pe lectorul rămas mofluz]           De zeci de ani în şir părintele Cie d<r Ia* bisericadomnească a ttrgului îşi preumbla poTeapulroşi„ şt brlui vişiniu de protopop de-a lungul judeţului, inspectând: biserici” schituri şi mănăstiri. Că firea: lut îndatoritoare„, el aflase har înaintea celor două partide politice perindate la putere”, aşa că atunci cfnd unul pleca îl lăsa neclintit celuilalt, ca pe uh vechî edec.           Începuse dregătoria cu părul corb şi barba* cioară” Acum fl atârnau de jur împrejurul fălcilor, nişte clăbuci* albi şi moi ca de săpun, mlngâiaţi de vlntul şt colbul călătoriilor.           Cum leafa era mică şi diurna o nimică, părintele protopop trecuse în faptă gândul legiuitorului, cârc, chibzuind cum se petrec la noi lucrurile, rlndulse cu seţjgpsis zgârccnia asta bugetară faţă de munca protopopească. Adică el ştia că, oriclt de mare ar fi salariul slujbaşului, cheltuielile cu călătoriile şi întreţinerea tot tn sarcina celor inspectaţi cad. Aşa că protopopul pica dis-de-dimineaţă pe neaşteptate într-un sat din preajma oraşului. Aci da drumul căruţei cu care venise şi rămlnea pe jos că apostolii.           Dacă era duminică ori sărbătoare, popa locului se trezea cu el în biserică, unde supraveghea cu străjnicie săvtrşirea sfintei slujbe. Vai' de cel ce n-ar fi dus'-o după tot şartul, sărind Vfeo moliftă sau mineând clntărl I           După asta mergea la cancelarie, de obicei o cămăruţă în casa popii, unde lua în cercetare acte, condici, hlrtii, venituri şi cheltuieli, verifica reparaţiile, băga vină pentru stricăciunile întlmplate locaşului, asculta pllngeri, strângea reclamaţii, se interesa de activităţile misionare şi culturale.           De ce-ai greşit actul ăsta de botez?           Popa se bllbâia, căutlnd să dea repede foile catastifului mai departe, peste degetul protopopului, ^ înţepenit ca un cui în fila cu pbcinog.           — Unde slnt chitanţele de la tâmplar?           — Păi să vedeţi, sfinţia-ta, că Stanică dulgherul, aşa şV pe dincolo. ' „           — Arată-mi ofertele de la alţi furnizori.           — Păi de unde, păcatele mele, se văieta greşitul, că aici nu mai este alţi furnizori I. '.           — De ce n-ai căutat în oraş? Ai ţinut licitaţie pentru învelitoarea turlelor?           Popă, încolţit, zgâia ochii: licitaţie? Asta însemna să bată tobă şi să strige ca la mezat t S-ar fi putut aşa ceva?           Tn sfârşit, un hăţaş de chestii în care ai fi încurcat pe cel mal iscusit şl hţrşit-popă dacă ţl-ai fi pus mintea cu ell           Pină la urmă, popă, ca bărbat, îşi mai găsea firea dacă şi-o pierduse.           Dar pe preoteasă o apucau spaimele, şi-n gospodărie intra răzmeriţa, căreia ţi cădeau jertfe întâl copiii bătuţi măr, ca să fie şl să rămână cuminţi, apoi sau purcelul, pus la tavă, sau puii spânguiţi, în frigare, uneori şi unii şi alţii; ca să fie. Sfinţenia să cât mai îngăduitor cu greşelile popii, care din partea-i se îngrijea cu osârdle de ţuică şl vinaţuri cât mai veselnice şi mai împăciuitoare., ^ ' Protopopul, după ce băga. pe învinuit în toate răcorile, se molcomea repede, mai ales că iar răsuna de dincolo, pentru a treia oară, Îndemnul coanei preotese: >           — Poftiţi la masă, că se răcesc ciorbele.           Părintele întârzia cu inspecţia, era nevoit să primească ospeţia. De altfel, unde ar fi găsit mâncare cinstită faţă bisericească? La han, covrigi plngăriţi de muşte şi poşircă, alături cu toţi drumeţii? Nu s-ar face de toate risurile popa care i-^ar fi lăsat să plece neospătat din casă?           Masa se Indelungea cu vorba despre copii, despre multele belele şi necazuri ale vieţii, despre boala preotesei şi beteşugurile popii. Apoi, după o uşoară odihnă cu aţipire, părintele llic, protopop al amlnduror partidele, bolmojea un procos-verbal de inspecţie după tipic, precum că toate au ieşit şi s-au găsit bune, tn timp qe gazda Jşi înhăma căluţul la. Brişcă sau împrumuta teleguţri vecinului, ca să strămute pe sfinţia-sa în satul de alături.           Aici proţopopul cădea tot po neaşeptate în braţele întinse ale altui popă, care primise chiar de dimineaţă ştafeta de la colegul inspectat de pacostea care o să-l calce. O înţelegere cu jurăm în t lega pe toţi popii judeţului într-o reţea, îndatoraţi să se înştiinţeze unii pe alţii. Aşa că atunci când părintele Ilie îşi ivea culionul roşu pe una din barierele târgului, toată linia de popi din satele aşezate pe drumul apucat de el zbârnâia, bătută mai abitir ca un telegraf do paracliserii sosiţi gâflind din guşă cu strigătul:           — Vine protopopul! Acu-l jughincşte pe părintele Mihai:” 1 nostru!           Aşa, ospătat, găzduit, purtat pe sus din: parohie în parohie, părintele protopop îşi făcea conştiincios ronda. De întors acasă se îngrijeau tot popii învoiţi între ei. Cel pe care-l ajungea rândul îşi făcea vânt pentru vreo treabă în. Oraş* şi încărca în poştalion pe sfinţia-sa, cu toate darurile de care era cu sila ghiftuit: la deal cu ţuică şi vin.           — La şes cu slănină şi faină, iar de peste tot orătănii vii. \par         Peste cel mult două-trei săptămâni, o nouă alarmă. PoTeapul roşu ieşea pe pită barieră, scornind la fugă, ca pe iepuri, alt şir de ţârcovnici. Ştafetele, scoteau pe bieţii preoţi de pretutindeni pe undc-i găsea. Pe unii din tihnele lor, pe alţii îi culegeau de ia treburi, îi adunau de prin lanuri, îi trăgeau din cârciumi:           — Protopopul, soseşte, protopopul! Începea adică ronda.           Ronda nu se sfârşca insă întotdeauna după tipic. De cete mai mutle ori se iscau întorsături neaşteptate, cu întârzieri şi încurcăleli care-l opreau pe protopop în loc sau Îl abăteau din. Calea dreaptă: o cumetrie cu botez, asta ţâneap de obicei o zi. Altădată îi punea piedică o nuntă mare r. aici popasul dura cel puţin trei zile şi trei nopţi. Dincolo se poticnea de o Înmormântare cu pomeni lungi şi îmbelşugate. Puteai oare pleca, lăsfnd fără mângâicre oamenii adynaţi la praznicul funebru, care şi ăsta ţinea trei-patru zile? '           Pune la socoteală hramurile, clnd poporenii se revărsau de pretutindenica turmele albe şi tălăzuiau în jurul bisericii, mândri că protopopul slujeşte în fruntea soborului de preoţi că un falnic haiduc în odăjdii.           Protopopul nu numai că nu ^ocolea Intlmplările astea” s-ar fi zis mai degrabă, dimpotrivă, că le caută cu lumânarea: la petreceri şi zaiafeturi se deschidea ca o floare.           Într-o duminică din mai, sculat din zori, protopopul Ilie inspectase o biserică din marginea târgului, unde serveau doi, preoţi. Lăsase unul să săvârşească slujba şi plecase cu celălalt, popa Vlad, care avea faeton* grăbind să ajungă la un sat tnai depărtat, râşnit din drumul marc, pe unde nu se mai abătuse de mult.           Era o vreme a lui Dumnezeu. Văzduhul Moldovei, de obicei moale, acum învoalt şi adânc albastru, se sprijinea ocrotitor, cu buze de cleştar pe zările depărtate ale ţării, ' de sub care răsărea soarele ca ditvtr-o uriaşă lacrimă de lumină.           O boare răcoroasă, Iscată din pajiştile înflorate, adiată cu miresme de căţuier făcea şi mai tare aerul ager, proaspăt şi gustos al slăvite! Dimineţi, care creştea, se umfla, se subţia sus pină la irizare. Tălăzuiau holdele, driiau drsteii, ţârtiau cosaşii, se strigau pe nume pitpalacii. Drumul negru se-ntindea neted, încă umed de rouă şl alunecos. Calul alerga voios, de la sine, fără îndemnul biciuştii. Părintele protopop simţi o Înlesnire, o înviorare fără seamăn, care, din nările gâdilate de mirosuri, din barbă rsşor alintată de iuţeala mersuluir i se Btrecură în trupul voinic şi se lăsă cu bucurie de aperitiv şi sprintene ghorţăiţuri spre plntecele goL           Gândurile începură să-l alerge înainte, mai harnice decât roibul, spre bucatele Care ştia bine că-l aşteptă.           Ajunşi în sat, traseră de-a dreptul la biserică. Era ziua mare, soarele sus, slujba trebuia să fi ajuns măcar dincolo de utrenie.           R Popa Vlad, după ce-l lepădă la intraroa clopotniţei, întoarse faetonul, dete bici bidiviului şi de teamă se făcu neyăzut. Luat cu repezeală, nu avusese timp, nici chip să în~ ştiinţeze pe coleg despre Inspecţie, şi U lăsa pe protopop neanunţat pe cap. ^           Părintele protopop Ilie intră măreţ în curte. CSteVa băbuţe moşmoneau pe la morminte. Uşile bisericii, închise. Dinlăuntru nu se auzea nici glas, nici cântare. Urcă treptele, apăsă clanţa, zgâlţâi tare: sflntul locaş, încuiat. Babele Îl zăriră şi se apropiară sfioase.

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.  Ciobanila de Vasile Voiculescu               BOLEA DUS, CU ARSURI, trântit în nişte paie sub şopron: părea mort. Doar coşul pieptului i se mişca, slab, a răsuflare, şi pielea i se înfiora scuturată de friguri, când creştinul care venea uneori să-l vadă îi turna o oală cu apă rece în cap. După câteva zile de nesimţire s-a trezit din noaptea zăcerii, a deschis ochii şi a dat să se scoale. Dar mişcarea a săvârşit-o mai mult în gând; trupul nu l-a ascultat: i-a bâţâit numai un picior, i s-a rânjit o buză şi a icnit o spumă verzuie. Istovit, s-a culcat tot în gând, la loc, în bezna creierului oblonit. Somnul însă i-a fost de aici înainte mai liniştit, fără spasme, dând pas întremărilor lăuntrice să urce din adâncuri.           Pe urmă s-a deşteptat întreg şi de-a binelea. A încordat grumazul dezţepenit, şi gâtul ascultător i-a înălţat capul de pe pământ, cât ochii să poată privi împrejur. Mai târziu picioarele nu s-au mai fleşcăit sub el, ci l-au ridicat şi l-au ţinut în sus.           Bucuros, omul care-l priveghea i-a pus dinainte o strachină cu lapte şi o felie de mămăligă. El întâi le-a mirosit: izul lor i-a înviorat nările şi i-a chemat, ca dintr-o depărtare neagră, şovăitoare aduceri-aminte. A limpit cu răgazuri laptele, care abia se ducea, cu noduri şi zăbave. Plecat apoi asupra mămăligii, a dat numai din coadă la ea, s-a tras înapoi şi iar s-a trântit. Aşa a mâncat din mâna omului şi a adormit adânc alte zile, până s-a sculat deplin sănătos, cum fusese mai înainte. mare, voinic şi flocos, câine ciobănesc alb, coborât de la stână, de-a dreptul din munte.           Atunci omul 1-a strigat poruncitor pe numele ce-i lăsase păstorii, când l-au tras aproape mort din dăsaga de pe spatele măgarului şi i-l daseră în primire.           — Samson, vin aici.           Dulăul nu 1-a cunoscut însă de stăpân, glasul nu i-a mers deloc la inimă şi nu s-a clintit. A mişcat uşurel moţul cozii şi i-a zâmbit oleacă, trist, din priviri. Astfel, de la început s-a pus o rece depărtare lăuntrică între om şi animal, care s-a tălmăcit numaidecât într-o plecare a câinelui spre poartă. Omul a alergat după el, 1-a ajuns; cu oarecare sfială, 1-a mângâiat pe cap, la rădăcina urechilor, i-a petrecut pe nesimţite cureaua cu lanţ pe după gât, l-a adus cu vorbe bune înapoi şi 1-a legat de un stâlp al şopronului unde zăcuse. I-a pus în faţă bucate, pe plac: câinele n-a vrut să mai mănânce.           — Dă-i drumul să se ducă, dacă aşa îi este voia, după turma lui, îi zicea nevasta gospodarului. Ăştia ştiu urma urmele şi poate îşi găseşte stăpânii.           — D-apoi baciul însuşi mi 1-a încredinţat şi m-a rugat să i-l îngrijesc, şi dacă trăieşte să i-l păstrez până-n primăvară, când urcă iar pe Foişag. Mi-a dat doar arvună putinica de brânză şi m-am legat. Şi apoi ne păzeşte casa, că tot n-avem nici o javră să latre măcar la călătorii de pe drum.           Dar Samson nu ştia de tocmeala baciului, nici de grozava lui boală ce-l lovise când coborau Valea Urseiului, de zăcerea lui în dăsaga în care-l purtase poşte întregi asinul. Până ce, neputând să-1 mai care cu ei, nici să-1 îngrijească cum se cade, ciobanii, în drum spre baltă, îl daseră în seama celui dintâi gospodar întâlnit în cale, cu rugămintea să-l adăpostească, până s-o alege: „au moare, au scapă”.           — E jigodie, spuse gazda, primindu-l: uite cum îi frige botul şi i se ur-duroşesc ochii. Nu tuşeşte?           — Ba şi tuşeşte, spuse cu milă baciul. Mi-e scump ca un copil, urmă el, că-i vrednic şi mintos, minune mare! Adună oile risipite şi le veghează mai dihai ca unul din noi. Nu ştie ce-i lenea ori lăsarea. De când îl avem nu se mai stăveşte lup în preajma stânii. Să-l lapăd, mi se rupe inima, că l-am crescut chiar eu de când era de-o şchioapă. Adică se cheamă că nu-l lapăd, o întoarse el, sporovăind înainte, ca unul ce era lacom de vorbă, de care postise atât amar de vreme acolo sus, unde nu-i ieşea din gură decât: „hăi, oaie, nea, oaie. bâr, oaie”.           — Şi uite, se porni el, ţi-l las dumitale, că ne-au cuprins ploile, şi pe el 1-a făcut leoarcă. Mi-e să nu prinză junghi.           Gospodarul, zăpăcit de-atâta vorbă, dete din cap că aşa este şi ridică ochii la cerul din care ţârâia fără contenire de o săptămână în şir o ploicică măruntă şi deasă, cu vânt rece ca de munte.           — Ţi-l las deci dumitale, o luă de la capăt baciul guraliv, că eşti şi te vezi gospodar cuprins. iar pentru îngrijiri şi hrană ţine berbânţa asta. La întoarcere, dacă-l mai aflu, ţi-oi face şi altfel de plată, că vindem, se cheamă, brânzeturile. Şi să ştii, adaose el întorcându-se, că numele lui este Samson, pentru că-i voinic ca tizul lui din Scriptură. Şi s-au urnit cu turme, cu păstori şi tarhatul tot să se mis-tuiască în negurile ploilor.           Dar, cum spuneam, de tocmeala asta între baci şi gospodar Samson nu ştia şi nici nu vrea să ştie. Lui îi ardea sufletul de dorul ciobanilor şi al turmei. Aici, în cuprinsul unui stânjen, cât îi îngăduia lanţul să se mişte, găinile îi ciuguleau mămăliga de sub nas şi nişte purcei obraznici îl guiţă necontenit năvălindu-l, cât trebuie să se apere de ei mursicându-i de urechi ca pe oile neascultătoare – şi n-a mai răbdat. într-o noapte s-a smucit cu putere, a smuls stâlpul care putrezise şi 1-a târât câţiva paşi. Noroc că lanţul a ieşit prin capătul lemnului şi el a putut porni numai cu fierul de gât. A sărit apoi peste poarta înaltă şi a fugit, nebun, după ai săi.           Chiar din poartă a pus botul în ţărâna noroioasă a drumului şi a început a co-teli, ici-colo. Aproape de casă şi prin şanţul de alături şi prin iarba împrejurimilor unde fusese popasul turmei, el putu desluşi urme învălmăşite şi citi izul lor cu nasul, ca pe nişte slove tipărite cu mirosuri pe pământ. Dar mai la vale, merse din ce în ce mai anevoie, până ce orice semn şi miros pieri; ploile le spălase cu desăvârşire. Dar el tot a mers aşa, în oibul locului, cu urechea şi coada mereu mai pleoştite, până s-a oprit rătutit. Nu ştia încotro să mai apuce. S-a pus în şezut pe marginea drumului şi a urlat lung spre munte şi apoi către şes: nu i-a răspuns nimeni. A pornit iar şi a călcat preţ de o poştă, până ce, istovit, s-a culcat într-o porumbişte, deznădăjduit.           În zori a plecat iar, se înseninase. Şi dimineaţa, când soarele urcase de-o suliţă, el intra într-o margine de sat. A încetinit mersul şi, cu băgare de seamă, a trecut pe lângă cea dintâi casă, de-a lungul unor uluci de ţambre, din dosul cărora s-auzea o larmă şi nişte zbierete parcă de miei. Prinse suflet: erau ai lui. înaintă şi se opri în poarta deschisă. Adevărat: în ograda ţărcuită ca o stână zburda un ciopor, dar de un alt soi de miei, cei mai mulţi albi: săreau, se zbenguiau, se luptau, alergau, cu mare ramăt.           Câinele, amăgit, intră înăuntru. Nimeni nu-l băgă de seamă. Mai în fund în faţa lui o clădire tot albă, cu ferestre mari, cum nu mai văzuse în viaţa lui. Deasupra pridvorului o tăblie, pe care, dacă ar fi învăţat buchile, Samson ar fi citit: Şcoala primară mixtă a comunei Lunca-Frumoasă, cătunul Poeni. Dar el nu ştia carte şi nici copii nu mai văzuse. Cunoscuse numai oameni mari, îndeosebi pe baciul lui şi pe păstori. Ceilalţi cu care avusese de-a face nu-i plăcuseră. I-ar fi muşcat, dar la certarea stăpânului se mulţumea să-i mârâie. Pe când gâgâlicile astea săltăreţe de aici din ţarc aduceau cu mieii despărţiţi de-a başca de oi, zbierând după mamele lor. Se apropie să-i miroasă.           Un copilaş îl zări şi dete alarma. Câinele cu blana vâlvoi, terfelită de pulberi şi noroaie, cu lanţul târâş după el, se înfăţişă fioros. Şi speriaţi fugiră grămadă în pridvorul şcolii.           — Domnule, strigau, domnule, un câine, un câine turbat!           Numaidecât se ivi din târlă un om voinic şi mustăcios cu o nuia în mână.           — Ce e neorânduiala asta, copii? strigă el.           — Un câine turbat! zbierară ei iar.           — Unde?           — Uite-l colo, domnule. şi copiii arătau cu mâinile întinse spre el.           „Ăsta e baciul lor”, îşi zise Samson. Se ridică şi se smeri, vârând puţin coada între picioare.           Învăţătorul se uită de departe la el: era hâd în adevăr, dar nu părea primejdios. Sta liniştit, fără nici un gând rău. Totuşi, n-avea ce căuta la şcoală. Făcu câţiva paşi, se plecă să ia o piatră, o azvârli în el şi-l huidui.           Samson, ca orice strein, nu mai aşteptă: se trase afară, şi dascălul închise poarta, mulţumindu-se să-l mai alunge cu un „huo”. Dar câinele nu se depărtă mult; îl intriga noul soi de miei. şi stete locului: „ţarcul o fi al baciului, dar drumul era slobod”, şi se puse în şezut, cu ochii la poartă.           Copiii se luaseră după domnul lor şi, căutând pietre, se buluciră la zăbrele să-1 lovească. Învăţătorul îi certă.           — Un câine fugar, poate s-a rătăcit. Lăsaţi-l în pace. Intraţi în clasă! Copiii nu se-ndurau să se dezlipească de la uluci.           — Uite, mă, ce cap mare are.           — Vezi, e cu lanţul de gât.           — N-are ochii roşii, domnule, şi nu-i curg bale, se făcu firoscos un ţânc.           — Cuţu, cuţu, na. îl strigă cineva. Câinele mişcă a mulţumire coada înfoiată.           „Mieii ăştia, când nu zbiară, vorbesc ca baciul meu”, gândi el.           — Tata spune că e bine când un câine rătăcit trage la o casă.           — Lasă, lasă, aici nu e casă, e şcoală. Destul. intraţi în clasă. Şi domnul abia îi putu urni cu nuiaua din urmă, ca pe o turmă, şi-i vârî în târlă.           — Tot miei sunt”, hotărî Samson. Apucase el să-i miroasă de aproape. Dar nu erau miei de oi, deşi straiele lor aveau iz de lână, erau miei de om. Şi astfel Samson îşi dezlegă singur nedumerirea. De acum încolo ştia cu ce are de-a face. Se puse pe brânci, îşi rezemă botul pe labe, cu ochii ţintă în ogradă, să vadă ce se mai petrece cu ei. Cum era însă lihnit de foame şi ostenit de alergătură, aţipi, ceea ce nu i se întâmplase altădată.           Îl trezi larma cunoscută cu zbieretele de mieluşei. Se ridică. Copiii ieşeau voioşi din clasă şi se risipiră zburdând în curte, dornici de joacă. Dar învăţătorul se arătă numaidecât cu nuiaua, îi strânse ca un baci şi-i rândui doi câte doi, pornind spre poartă, o deschise şi le dete drumul prin strunga ei. Apoi se întoarse şi intră în târlă.           „Ce mai încoace şi încolo: aidoma ca la stână!” Şi Samson se bucură nu numai cu vârful cozii, ci în el întreg. Găsise o fărâmă de turmă, cu baci. De bună seamă că are să fie nevoie şi de câine vrednic. Mai ales în împrejurări ca cea de acum, când îi trimite singuri la păşune. Căci unde ar putea să-i sloboadă din ţarc, afară?           Copiii iar îl văzură. Unul mai îndrăzneţ ieşi din rând către el.           — Fugi, mă, că te muşcă! îi strigară toţi.           — Aş, nu mi-e frică. Nu muşcă dacă nu-i faci nimic. şi se căută în traista de la şold.           Samson îi urmărea orice mişcare. Băiatul scoase o halcă de mămăligă întinsă cu brânză şi i-o zvârli. Câinele o înhăţă din zbor: colţii albi îi luciră o clipă grozavi şi cerul gurii se zări negru, ceea ce îi înfiora pe toţi şi-i făcu, de unde porniseră spre el, să se sfiască îndărăt. Dar câinele da mulţumire din întreg stuful cozii, semn că mai aştepta altă halcă. Băieţelul îi aruncă încă un cocoloş, pe care Samson îl prinse aşijderi. Atât le-a trebuit celorlalţi. Toţi şi-au scormonit trăistioarele de după gât şi i-au pus dinainte care o frântură de azimă, care un boţ de brânză, unul o aşchie de slănină, altul nişte mere.           — Păi tu nu ştii? Câinii nu mănâncă poame.           — Al meu mănâncă prune, mereu îl bate mama şi-l alungă din livadă.           — Da' grozav e, mă, al tău! Se urcă în pom.           — Nu, mă prostule, le culege pe ale de pe jos.           — Îl ţineţi voi nemâncat, sări altul. Ia să-l saturi de mămăligă şi să-i mai zvârli şi oase: să vezi atunci că nu mai strică porumb din luncă şi poame din ogradă.           Samson îşi îndestulase foamea şi se desfăta privindu-i cu ochii luminaţi de amintiri, linguşindu-şi botul, şi prinse să-i iubească.           Unul mai mărişor îşi luă curaj, veni până lângă el, întinse mâna şi-l mângâie în-tâi pe cap, apoi îndrăzni şi pe spinare.           Câinele scheună uşor şi-i linse mânuţa. Numaidecât alţii tăbărâră pe el să-l atingă, să-l scarpine şi se ghiontiră, se îmbrânciră gălăgioşi gata de bătaie. Câinele sta liniştit, n-avea poruncă de la baciul lor să se amestece şi să puie rânduială.           Învăţătorul auzi larma de la poartă, ieşi, se supără, goni câinele, îi aşeză iar în şir, făcându-le vânt pe drumul satului, şi stete să se uite după ei cu nuiaua în mână, până se depărtară. Samson se dete după colţul zăplazului şi se aşeză pe aşteptare, petrecându-i cu ochii.           Dar numaidecât acolo pe drum zarva între ei iar începu.           — Mă, săracul, nu i-am dat apă, şi i-o fi sete!           — Lasă, că se duce el singur la pârâu şi bea, făcu nepăsător unul.           — Da' ce, mă, ţie când ţi-e sete te duci la pârâu?           — Dacă n-am de unde bea, mă duc. Şi harţa era gata să izbucnească.           — Lăsaţi, mă, că-i aduc eu într-o oală cum ajung acasă, că stau aproape.           — Numai dacă li-i mai găsi aici. se îngrijoră o fetiţă. Eu l-aş lua acasă la mine.           — Fugi de-acolo. vrei să te bată mă-ta? Ea n-are mămăligă destulă pentru tine.           — Lasă, că te spui eu mamii! se smiorcăi ea. Şi gălăgia călători înainte spre inima satului.           Curând a sosit copilaşul care făgăduise apa. Dar n-a pus vasul jos, ci, mândru, i 1-a ţinut chiar el la bot, aşa că Samson a limpit din mâna lui. Prilej să se grozăvească povestindu-şi celorlalţi isprava.           Când, după prânz, au venit la şcoală, copiii au găsit câinele la post, în poartă. Care cum trecea, îl mângâia. El i-a numărat cum intrau unul după altul în stână, prin strunga împrejmuirii.           — Tii! am uitat să-i aduc mâncare, se jălui fruntaşul clasei.           — Măi! Am eu nişte nuci în buzunar, îşi aduse unul aminte. Şi îi zvârli un pumn plin. Samson mirosi una, o luă în gură şi o sparse în dinţi. Apoi, cu în-demânare, alese miezul, care-i plăcu. Şi se luă de alta. Dăruitorul fu fericit.           — Vezi, mă, că ştie să le mănânce? E deştept!           Cel cu apa, ca să nu rămâie mai prejos, îşi înflori isprava, precum că îi dase să bea apa chiar din pumnii lui, pe care şi-i adună, ca să le arate, în chip de cupă.           După ce copiii s-au mistuit în clasă, Samson s-a statornicit iar după colţ, unde s-a culcat. Ştia că au să-1 scoale cu ramătul lor când vor năvăli afară, în ţarc.           După alte ceasuri de aşteptare, cârdul mieilor de om s-a vestit prin larmă de zbierete, şi câinele s-a ivit să-i primească. Văzu cum din nou baciul îi înşiruie de plecare şi le dă drumul. Câinele se miră. Nu pricepea: îi trimite la păşune acum seara? Şi singuri? Acolo sus la stână nu se obişnuia aşa ceva: să laşi miei, chiar cârlani mai mărişori, de capul lor, să-i mănânce lupii. Şi se luă după ei, câţiva zeci de paşi în urmă, apoi tot mai aproape în spatele cioporului, cu lanţul târâş, şi băgă de seamă că unul câte unul se răzneşte şi intră în ţarcuri de târle deosebite. Câinii satului îl simţiră şi hărmălaia se dezlănţui. Ca unul ce se socotea strein şi fără drepturi, Samson se trase înţelepţeşte înapoi, prin mijlocul drumului, şi se întoarse la şcoală. Aici era oarecum dacă nu la el, cel puţin tolerat, măcar la poartă, unde dormi.           În zori a făcut cercetare amănunţită locului şi împrejurimilor, găsi pârâul, bău şi intră cu labele să le spele; s-a lins, s-a puricat, s-a descâlcit cu dinţii de ciulinii prinşi în blană. Şi s-a întors din nou ca la o datorie să se înţepenească în strunga prin care intră mieii. Ăştia, mai târzior au venit iar, fie unul câte unul, fie înhăitaţi doi-trei, strigându-se, alergându-se din urmă. El i-a întâmpinat de data asta sculându-se şi ieşindu-le mult înainte, cu clătinarea întregului măturoi al cozii.           — V-am spus eu că n-are să plece? Uite-l, ne-a aşteptat.           — Păi, mi-era că-l goneşte domnul.           — Dar ce are domnul cu el? Vede şi dumnealui că e câine bun şi deştept.           — Mai deştept ca tine: dacă l-o primi în clasă, are să te întreacă în aritmetică. Toţi râseră. Şi darurile, brânză, oase, mămăligă, plouară dinaintea lui Samson.           Iar mângâierile nu mai conteneau.           — Haideţi, mă, că am întârziat, se trezi unul.           Dar învăţătorul le văzuse popasul şi se ivi la poartă cu nuiaua.           — Iar vă pierdeţi vremea cu câinele ăsta de pripas? se răsti el. Intraţi repede în clasă. Şi se plecă să ia pietre să-1 alunge.           — Nu-l izgoniţi, domnule, se rugă „mânitorul”, că e bun să păzească şcoala şi casa d-voastră.           Adevărat: într-o latură a curţii se mai aflau două odăiţe, locuinţa dascălului, cu o brazdă de flori uscate în faţă şi o pompă de apă într-o latură. Aşa că de data asta domnul nu mai zise nimic. Cercetă doar lung cu ochii câinele, care ţinti drept în ochii lui o privire caldă şi credincioasă, cum îşi privea baciul. Şi, ciudat, învăţătorul, parcă mustrat, şi-i plecă pe ai lui în jos. Renunţă să-1 mai gonească şi-şi mână tăcut copiii în clasă.           Băietul care luase apărarea câinelui nu mai putea de bucurie că izbutise.           La prânz, acelaşi joc: alaiul mieilor omeneşti defila iar pe dinaintea lui. Copiii din nou se opriră, îl alintară, se hârjoniră cu el, care primi cu bunăvoie joaca, şi se lăsă bucuros la toţi, ca şi cum ar fi fost al tuturor.           Învăţătorul, mişcat, rămăsese locului să-1 spioneze. Când şirul porni, Samson se luă după copii şi-i petrecu o bucată. Apoi se opri: n-avea poruncă să se ia la harţă cu câini streini. Stete nedumerit în drum; apoi se întoarse la locul lui. Învăţătorul îl aştepta. Se gândise: era singur, nici nevastă, nici copil, nici căţel ori purcel. Intrase în sat cu mâinile goale. După ce plecau şcolarii nu rămânea un suflet lângă el, în pustietatea asta de margine de sat unde era zvârlită şcoala. I se făcu milă şi de el şi de animal, aşijderi lui, pierdut, răznit de-acasă, stingher. Cine ştie, o fi avut şi el un adăpost, stăpân bun, de vreme ce trage la oameni şi iubeşte copiii, şi se hotărî. Îl chemă cu blândeţe în curte. Câinele se apropie sfios, gudurându-se: îl poftea baciul la judecată.           — Vin aici! şi-i făcu semn cu palma lângă el. Samson i se aşternu la picioare, tânguindu-se încet.           Dascălul se plecă, îi trecu mâna peste blană, dete de cureaua care-i sugruma grumazul, o desfăcu şi lanţul căzu. Câinele se ridică, se scutură ca de o povară şi-i linse mâna: era mai mare şi mai puternic decât îi păruse la început. Îi plăcu şi-l adoptă. Închise poarta, îl luă şi-l pofti în pridvorul casei, unde împărţiră amândoi puţina merinda.           — Tu ai să rămâi aici la mine, îi vorbi el.           Samson înţelese, cât se cuvenea să priceapă un câine mintos, şi se supuse. După prânz copiii îl aflară tot în poartă, dar în partea dinlăuntru, de către curte. Fără lanţ, slobod, el îi primi cu autoritate: baciul sta în spatele lui.           — Copii, le spuse învăţătorul, m-am încredinţat că în adevăr e un câine bun. Cine ştie cum s-o fi pierdut. Îl opresc aici, al şcolii. Să aveţi grijă de el şi să nu-1 necăjiţi niciodată cu nimic. Cine ştie de ce folos ne poate fi!           — Îl îngrijim, îl îngrijim! strigară toţi voioşi.           Astfel, Samson, uns câine păzitor, intră în stăpânirea şcolii şi a ogrăzii, cu tot ce se află în ele: suflete şi lucruri; dar mai ales mieii. La cea dintâi recreaţie a fost lângă ei şi între ei. Îi plăcu zburdul lor, lovirea berbecească în capete, fugărirea unul după altul. Dar nu mai îngădui să se răznească vreunul pe afară, pe laturile depărtate ale ocolului, sau să se agaţe de uluci. Alerga numaidecât după bezmetic şi-l abătea la loc, în cârd.           Învăţătorul, uimit, îi urmărea tot timpul purtarea. Copiii făceau haz, ca de-o joacă a lui. La plecarea cârdului, câinele ieşit la poartă se uita rugător în ochii baciului, cerând parcă învoire să-i însoţească.           — Du-te, îi spuse într-o doară învăţătorul, şi-i dete dezlegare cu mâna întinsă după şirul elevilor. Şi Samson îşi luă slujba. De data asta nu mai păşi sfios în coada alaiului. Ci alerga, ca cel cu răspundere, când în frunte, când pe laturi, câr-muindu-i grijuliu, cu învăţătorul din ce în ce mai minunat, ţinându-se după ei. Din când în când, Samson întorcea la el capul, să vadă dacă e mulţumit cum îşi împlineşte datoria. Încă rămânea uluit când se desfăcea câte unul din cârd, nu ştia ce să facă şi căta înapoi spre baci.           — Lasă-l. îi porunci dascălul, făcându-i semn cuvenit cu mâna, lasă-l. Mergi cu ceilalţi mai departe.           El pricepu şi îşi urmă slujba, când pe laturi, când înainte, după cum cereau abaterile copiilor, pe care trebuia să le stăvilească. Săriră câinii satului, de care copiii aveau frică şi se apărau cu pietre şi ciomege. Dar acum nu mai fu nevoie. Samson lăsă o clipă alaiul, se repezi în cel dintâi zăvod din cale, îl chelfăni bine şi se întoarse liniştit. Şarla pieri în curte, unde schelălăi îndelung. Şi aşa scărmănă el în această întâia zi de slujbă o sumedenie de cotarle care săreau să se dea la mieii lui. Cârdul se împuţina. Cu învăţătorul în urma lor, ajunseră la capătul uliţei mari. Mai rămăseseră numai câţiva copii, care se risipiră prin uliţele lăturalnice. Samson vru să-i ducă şi pe aceştia, ca un paznic inimos şi viteaz. Dar învăţătorul îl chemă, şi el veni ascultător şi se întoarseră acasă.           — Bravo, îl hiritisi baciul, mângâindu-l. şi Samson, fericit, scheună de plăcere. Cu aceasta, învăţătorul se desluşi. Făcuse experienţa care-l încredinţa de ceea ce bănuise dimineaţa: câinele venea de la o stână şi era deprins cu disciplina oilor, îl mai cercă apoi în câteva daţi şi-l găsi la fel de viteaz şi grijuliu; se putea bizui pe el. Rând pe rând, câinii satului, mari şi mici, atât de pe partea dreaptă, cât şi de pe cea stângă a uliţei îşi încercară puterile şi deteră piept cu el: toţi îi simţiră adânc colţii şi nu se mai arătară. Lătrau mişeii, de prin curţi, la adăpostul zăplazurilor. Dacă vreun dulău mai trufaş cutezase să iasă afară din poartă, Samson numaidecât se opintise în el şi-l dase de-a berbeleacul, spre marea mândrie a copiilor.           După câtva timp, când toţi îi luaseră spaima, era de ajuns ca el să-şi arate colţii – şi nu pe toţi – ci numai pe cei de sus, rânjind buza, ca nemernicii să piară, chelălăind în fundul ogrăzilor. La urmă, învăţătorul îl mai puse la o încercare. Se înţelese cu un gospodar să iasă cu o halcă de carne şi s-o zvârle înaintea câinelui cât timp însoţeşte copiii. Vrea să-1 cerce: ce face paznicul în faţa momelii. Zis şi făcut. Samson a mirosit-o din fugă şi nu s-a oprit. La înapoiere a găsit-o în acelaşi loc şi s-a plecat peste ea. Învăţătorul, curios şi oarecum clintit din încredere, a stat şi el să vadă: îi părea rău de câine, că nu se ţine tare până la sfârşit.           Dar, oricum, nu-şi părăsise datoria. Acum, când nu mai avea sarcina copiilor, i se îngăduia să slăbească. Samson, după ce mirosi carnea, se întoarse, ridică piciorul de dinapoi, urină cu dispreţ pe ea. şi porni după stăpân. Învăţătorul îl îmbrăţişa şi-l sărută chiar acolo, în mijlocul drumului. Noroc că era seara târziu şi uliţa goală. De atunci nu 1-a mai pus la nici o supraveghere şi la nici o cercare.           Ajunsese mândria şcolii. Se făcuse din nou frumos. Ploile îl spălaseră şi laţele lui invoalte îl îmbrăcau într-o sarică albă din creştet până-n vârful cozii. Dimineaţă cu dimineaţă, Samson îşi primea mieii acolo, la intrare. Recreaţie cu recreaţie îi veghea, dând ocol horei lor. Se ştia împuternicit de baci şi se puse să-şi muştruluiască mieii aşa cum primise el predanie din bătrânii câini, moşi-strămoşi ai stânelor.           Când se stârnea o încăierare, intra voiniceşte între ei şi-i despărţea cu capul, cu tot trupul, după nevoie. Ba sărea pe cei mai neascultători, îi punea jos cu labele şi-i ţinea astfel până venea învăţătorul care-i da dreptate lui.           — Eu i-am dat poruncă, spunea acesta, să-mi prindă şi să-mi aducă pe toţi cei neastâmpăraţi.           Şi ceilalţi se bucurau de pedepsirea zurbagiului. Copilaşii mai slabi, când erau încolţiţi ori bătuţi de cei mari, îl strigau să-i scape. El alerga numaidecât, potolea harţa, aşeza pacea. Nu mai încăpea îndoială: câinele nu era ca toţi câinii; era un câine năzdrăvan. O spuse într-o zi unul pe care Samson îl trăsese de sub un vrăjmaş călare pe el şi care-1 îndesa de pumni.           — Ăsta te scoate şi din ghearele Zmeului. cum auzise el în basmul cu Făt-Frumos cu Greul pământului şi Uşurelul vântului, şi toţi credeau la fel.           Aşa că nimeni nu se supăra pe amestecul şi faptele lui, cum nu se supărau de pedepsele „domnului”. Câinele era acum peste ei, mântuitorul cel mare şi apărătorul lor – acasă îi lăudau grozav isprăvile.           — Ia, a înnebunit şi dascălul vostru de atâta singurătate, spuneau unii părinţi. A oploşit un câine! În loc să-şi ia şi el de nevastă o fată din sat: uite, de pildă, Ileana lui Cojoc, ori Măriuţa noastră.           Chiar de la început se simţise nevoie de o poreclă, ca să ştie şi el când îl strigă.           — Ce nume să-i punem, copii? întrebă învăţătorul, ca la o lecţie cu ascultare. Botezul începu: se perindară tot soiul de numiri, care de care mai alandala:           — Ghiocel, domnule.           — Ba nu, Brânduşel, ţipă altul.           — Tu nu vezi că e alb, mă, ca ghiocelul!           — Eu zic Ursei, sări o fetiţă.           — Nu, e mai frumos Azor, ca cel din poezie, se iscusi mânitorul.           — Nu-i bine, că ăla a murit: să-i spunem. Duman.           — Stai, mă prostule, că ăsta e nume de bou!           — Bujor, să-i zicem Bujor, găsi de cuviinţă un prichindel.           — Da' ce, e floare? Ăsta e voinic ca un leu. Să-i spunem Leul. Aşa e, Leul! Mulţi rămaseră cu gurile căscate la cel ce iscodise un nume atât de nimerit, ciudoşi că nu se gândiseră ei mai întâi. Şi erau gata să se învoiască. Dar săriră alţii mai învăţaţi:           — Nu se poate, domnule, leul nu creşte în ţara noastră, se întoarseră aceştia spre dascăl.           — Ba Leul! răcneau cei dintâi.           Învăţătorul trebui să pună capăt cu nuiaua sfatului care ajunsese sfadă. Câinele, alături, aştepta, cu ochii la toate mişcările lor, gata să sară şi el să-i împace.           — Uite ce zic eu, îşi dete la urmă cu părerea dascălul, nemulţumit de rezultatul dezbaterii, eu zic să-l botezăm Ciobănilă.           Copiii se uimiră.           — De ce?           — Pentru că se poartă cu voi şi vă păzeşte întocmai ca un cioban cu mieii stânei.           — Ciobănilă, Ciobănilă! repetară cu mare însufleţire toţi.           Şi Ciobănilă fu noul nume al lui Samson. El îl primi, bucuros că s-a sfârşit cearta, îl recunoscu ca al lui, şi de aici înainte răspundea pe loc, ascultător, la orice chemare de Ciobănilă.           Aşa se trecu toamna îndelungată cu ploi, înseninări şi noroaie.           Numai un lucru nu-i plăcea lui Ciobănilă: dumineca şi sărbătorile. Nu pricepea de ce în zilele astea mieii lui nu se întorc la ţarc. El ieşea în drum şi îi aştepta zadarnic. Unii copii îl zăreau şi-l strigau de departe. El alerga şi încerca să-i abată spre şcoală. Dar se ivea baciul, care-i mâna acum în altă parte, într-o târlă unde el nu avea îngăduinţă să pătrundă şi de unde se auzeau răsunând cântece. Atunci, în zilele acelea urâcioase, suna un clopot mare, cu vuiet adânc, nu mic şi piţigăiat, ca cel de la gâtul berbecului de la stână. Clopotul ăsta chema pe mieluşeii lui şi pe baci acolo. Sunetele lui îl pătrundeau ca un vânt sonor, îi intrau în blană şi-1 înfiorau tot. el se resemna şi se proptea afară, dincolo de clopotniţă, unde se punea cu botul pe labe. După ce se sfârşea ce se petrecea înăuntru (nu ştia ce: tuns de lână, mulsoare) se întorcea acasă numai cu învăţătorul, amândoi posaci: mieii lor se amestecau în gloata oamenilor, de unde nu-i mai putea scoate.           — Lasă, Ciobănilă, că mâine vin iar. îl mângâia dascălul.           Pe urmă se aşternu iarna, cu viforniţe prin care trebui să-şi călăuzească cioporul, şi sosi Crăciunul, cu vacanţa. Şcoala rămase pustie; câinele şi învăţătorul – mâhniţi.           Ca să-şi treacă de urât, baciul se puse să-i facă un adăpost împotriva gerului, din nişte scânduri alcătuite ca o cutie răsturnată cu fundul în sus, aşternută cu fân.           — Ai să dormi tu aici, măi Ciobănilă, împărăteşte, îl îndemnă el după ce sfârşi. Şi-1 vârî cam cu sila. Câinele nu stete nici un minut. Ieşi la zăpadă şi nu se învoi în nici un chip cu capacul acela care-l înăbuşea. Dimineaţa îl găsi tot în pridvor, făcut colac la uşă.           — Hei, cu sarica ta miţoasă, îţi dă mâna să mâi afară. şi stăpânul nu mai stărui, îl lăsă în ale lui.           Dar câinele tânjea, se posomorâse. Ca să-l mai însenineze, îl luă în ziua Naşterii Domnului la biserică. După ieşirea de la slujbă a fost o tăvăleală prin zăpadă de-a valma, câinele şi mieii rostogoliţi unii peste alţii într-o joacă nebună, că sta lumea şi se uita ca la comedie. Ciobănilă îşi pierduse toată seriozitatea: făcea nebunii mai rău ca un ţânc fără minte.           Atunci învăţătorului îi veni în gând ceva. Strânse elevii şi le vorbi astfel:           — Copii, lui Ciobănilă i se urăşte fără voi şi vă duce necontenit dorul. Eu zic să treceţi zilnic pe la şcoală să-1 luaţi şi pe el.           — Păi noi ne ducem cu colindul, domnule.           — Cu atât mai bine: îl luaţi cu colindul, vă însoţeşte când mergeţi cu sorcova şi cu pluguşorul. Pretutindeni are să vă fie pază şi tovarăş.           Copiii strigară ura, zvârlindu-şi căciulile în sus, spre marea bucurie a lui Ciobănilă, care sări să le adune de pe jos.           Astfel, câinele îşi luă loc şi umblă într-un cârd de urători pe la ferestrele gospodarilor, cu înfruptare din covrigii, nucile şi colacii de căpătat. L-a înveselit nespus clopoţelul de acioaie, în clinchetele căruia mieluşeii lui cutreierară târlele. S-a ridicat şi a cerut să-1 miroasă. Avea iz bun, şi el l-a lins uşor. Aşijderi a mirosit nuieluşa împodobită a sorcovei: nu i-a plăcut, florile n-aveau miresme de munte. Izul lor aducea cu cărţile purtate de copii la subţioară, când soseau la şcoală şi el sărea să-i miroasă.           A fost şi de Bobotează cu cioporul întreg. E drept că n-a intrat în biserică. Dar a mers cu alaiul până la malul apei unde s-a sfinţit crucea. I-a trebuit apoi multă caznă până să adune mieluşeii lui, care se încurcau pe alunecuşul de gheaţă. A fost nevoie să-1 ajute şi baci învăţător.           Urmă apoi cealaltă jumătate de iarnă, de data asta cu zăpezi înalte şi troiene până la brâu. Dracii de copii se vârau în ele şi-1 strigau să-i găsească. El intra băr-băteşte în omătul pufos, râcâia cu labele, îi scormonea, îi înhăţa cu colţii de sumane şi-i scotea din găuri în hazul tuturor. Acum se lăsa întuneric devreme şi cădea noaptea până-i astâmpăra pe la casele lor.           Dar s-a dus şi iarna. Curând, Paştele a luminat satul, gătit şi văruit de sărbătoare, în toate zilele vacanţei copiii au venit să-1 ia seara la denii, ziua la câmp, unde se jucau pe iarba proaspătă. Copiii îi culegeau flori, i le făceau mănunchi şi i le dau în gură. El le lua între dinţi şi umbla aşa cu ele un timp, ca să le facă plăcere. După ce osteneau, se aşezau jos şi-1 făceau pe Ciobănilă domn învăţător. El sta în şezut şi-i asculta. Rând pe rând, treceau în faţa lui şi-i spuneau poezii ori alte lecţii. Când greşea unul sau se încurca, ceilalţi făceau semn câinelui, care îi punea prostului notă rea, adică îi da brânci cu capul şi-1 rostogolea în iarbă. Râdeau toţi şi râdea şi el cu coada.           De Sf. Gheorghe un copil i-a adus să vadă o pereche de miei priori. Ciobănilă i-a mirosit lung şi amănunţit. Izul de oaie adevărată îi deşteptă afunde aduceri-aminte cu aleanuri adormite, care îl tulburară. Se mai adăuga vremea, cu unduiri de adieri sosite din pajişti, cu cer albastru ca munţii şi izuri încâlcite abătute din toate părţile pământului, care-l îmboldeau cu ghesuri nedesluşite fără pace – nu se schimbă însă.           Rămase acelaşi străjuitor credincios al târlei şi al mieilor omeneşti, şi mai ales al baciului nou. Atât că aproape nu mai dormea noaptea. Sărea necontenit, ieşea din curte, scruta bezna, ulma vântul şi, plin de o mare nelinişte, de o ciudată presimţire, nu se mai culca. Aştepta. Aştepta ceva de dincolo de rosturile obişnuite ale zilelor de aici. Mocnea în el o scânteioară de nădejde, necunoscută, în jurul căreia alergau şi se grămădeau toate minţile în simţirile lui de până atunci.           Într-un revărsat de zori i se năluciră zvonuri de tălăngi. Ascuţi auzul. Veneau de departe, de către vale, şi urcau. O undă de vânt le şterse. Se puse jos: pământul nu-i împărtăşi nici o veste din coaja lui. Iar se sculă şi se ciuli tot. încorda până la durere auzul, şi prin cleştarul văzduhului trezit de întâiele albe pâlpâiri ale luminii, suna, ca dintr-un fund pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gâtul lui Florin, berbecul trufaş cu care avusese râcă veche la stână. Încremeni în ascultare: încet-încet, se slomneau şi celelalte acioaie, una de la grumazul oii năzdrăvane, care scăpase singură din gura lupului, alta de la gâtul lui Foltea, urecheatul burtos pe spinarea căruia îl cocoţase baciul când, bolnav, nu-1 mai ţinuse picioarele. Mai aşteptă. Un lătrat: al lui Lăbuş, starostele câinilor turmei. Şi nu se mai îndoi; nu mai pregetă. Era adevărat! Tot culcuşul de amăgiri în care pribegia îl silise să-şi facă popas se spulberă. Mieii cei noi, baciul lor, târla cea mare şi albă? Piedici, peste care sare cum a sărit cu lanţul de gât orice poartă ce i-a stat în cale spre ai lui. Fără să mai cate înapoi, o luă la goană înaintea lor, pe drumul aşternut cu umbre de rouă şi lumini, şi zbucni deodată, ca din pământ, drept în miezul turmei. Sări pe pieptul baciului şi-şi rezemă capul de inima omului, care-1 îmbrăţişa şi-l primi cu ospăţ mare, ca la praznicul întoarcerii fiului pierdut.                                                                           SFÂRŞIT      

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    Era În toiul verii. Bucureştii clocoteau în vipii ca o cetate blestemată peste care se vărsase asfalt încins. Fâşii de trotuare năclăioase ca hârtia de prins muşte te înhăţau gata să-ţi tragă pantofii din picioare. În catranul lor se înşirau, aidoma unor urme de fosile, formele tuturor încălţămintelor perindate, la un loc cu labe primitive neîncălţate încă, enigme pentru viitorii geologi.           Duhori de benzină, ulei prăjit şi cauciuc ars de la automobile, învrâstate cu altele, de mititei fripţi şi carne la grătar, adaose cu împuţiciuni de gunoaie neridicate şi râgâielile gurilor de canale, ar fi făcut pe un rătăcit din altă lume să se creadă într-o nouă Gomora, în ceasurile cele mai grele ale bătăii ei de către Dumnezeu.           Ţi-era groază să răsufli. Nu trăgeai în piept decât dogoare îngroşată cu trâmbe de praf şi nisip, răscolite de goana maşinilor cu eşapamentele deschise. Ţi-era spaimă să te mişti: pentru un pas, pentru un gest, te năpădeau pâraie de sudori, pe care trebuia să le pui la loc bând de două ori pe atât sifon. Apa nu era îngăduită. Ceea ce se scurgea pe ţevi era cu neputinţă de înghiţit. Venea, când se îndura să curgă, o leşie caldă şi leneşă, amestecată de-a dreptul cu clor, ca şi când stomacurile băutorilor ar fi fost spălătorii chimice.           Toate astea pătrundeau, ajungeau şi până la mine, în subsolul unde îmi strămutasem masa de scris, dar nu mă atingeau. Faţă de temperatura şi fierberea mea proprie, lipărul de afară nu mai însemna nimic. Eram un tânăr vulcan în plină erupţie literară.           Stam cufundat până peste cap în al doilea volum al meu de poezii, pe care-l pregăteam pentru toamnă, întregit cu un apocalips în versuri. Şi nu mai ştiam de nimic altceva pe lume.           Primul volum, debutul, Stele negre, avusese un răsunător succes. Şi pentru cei 19 ani ai mei laudele criticilor, curtea revistelor literare, avansul editorilor, entuziasmul generaţiei mele şi pizma cu mârâieli a înaintaşilor alcătuiau un cocteil atât de ameţitor, că mă făcea nesimţitor nu numai la neplăcerile ce soseau din afară, dar chiar la o primejdie adevărată. M-ar fi putut străpunge şi pe mine cineva cu spanga, ca pe Archimede, fără să bag măcar de seamă.           Mă aflam singur şi fericit în toată casa. Părinţii plecaseră la Sinaia, oaspeţii unui frate al mamei, care închiriase acolo o vilă întreagă şi trăia pe picior princiar. Unchiul Miti colindase lumea ca să facă avere, şi acum se întorcea miliardar ca să epateze, în lipsă de altcineva, familia. Eu nu-l văzusem până atunci. Nu mă născusem când el părăsise ţara. În ultima vreme se aşezase în Java, unde, intrat în uriaşele plantaţii de arbori ai cauciucului, se îmbogăţise fabulos.           Dar excesele de excitante, o febră tropicală şi clima neprielnică îl aduseseră în aşa hal de şubrezenie, că a trebuit să părăsească măcar pentru câteva luni afacerile şi să se strămute într-o regiune salubră. Şi-a adus aminte atunci de ţară şi deveni iar dintr-o dată fratele dulce al mamei. De unde până atunci fusese numai unchiul din America şi apoi unchiul din Java, care-ţi trimite la zece ani o dată o fotografie cu un cec pentru bomboane şi haine, ne-am trezit cu el peste noi, rudă nelipsită, cu amestec în treburile cele mai intime ale familiei şi mai ales mentor îndrăcit.           Dintr-o dată, cum m-a văzut şi m-a sărutat, am ajuns slăbiciunea unchiului din Java, care – aşa, gata crescut – mă adoptă cu entuziasm. Şi îşi puse ca ultim scop să mă formeze după ideile şi gusturile lui. Mama, bineînţeles, era în al nouălea cer. Tata, biet profesor de liceu, intimidat şi precaut – era vorba de miliarde – nu se împotrivea pe faţă. Eu eram de-a dreptul ostil, ca un prinţ moştenitor bizar şi îndărătnic, care dă cu piciorul tronului.           Cât şezuse în Bucureşti, unchiul locuise în hotel, dar venea de mânca şi sta toată ziua la noi. Bineînţeles, toată cheltuiala o ducea el. Dar pe mine mă plictisea cumplit. Nu mai sfârşea cu sfaturile practice, teoretice, cu aforismele şi apoftegmele lui de viaţă, parcă el, cum i-am spus-o de la obraz, cu asta câştigase banii.           Până la urmă a hotărât, cu de la sine putere, să las literele şi să trec la Politehnică, pe care s-o isprăvesc americăneşte, în vreo şapte-opt luni, cât mai are el de stat în ţară, ca apoi să mă ia numaidecât în Java, la exploatările lui, unde e nevoie de un inginer-şef de încredere. M-am făcut foc, am refuzat categoric şi exasperat, până la urmă i-am răspuns numai cu obrăznicii. Am avut din pricina asta o ceartă cu mama, care ne-a ţinut supăraţi până la plecarea lor. Noroc că prăpădul căldurilor l-a gonit pe exoticul meu unchi la Sinaia, unde a luat cu el şi pe ai mei. Şi eu am rămas singur, de capul meu, plin numai cu versuri de apocalips.           Stam astfel sihastru, în subsolul asudat, în cordială înţelegere cu şobolanii, şi nu mâncam decât pepeni. Mi-i aducea servitoarea, reci, de la gheaţă, cu miezul roşu brumat ca de o chiciură, şi binecuvântam stepa şi arşiţa care zămislesc astfel de minuni, pepenii verzi.           Într-o zi, tocmai când scriam poemul mistic al tiparului, solie anume trimeasă pentru poet de marea Sargaselor, o claxonare în faţa casei, din ce în ce mai lungă, mai insistentă, mă întrerupse. Nu m-am clintit însă. Am aşteptat. Larma devenea însă exasperantă. Servitoarea nu ieşea. Acum claxonul încetase, dar începu să sune soneria turbată. Plictisit, am tras o pijama peste adamis-mul meu paradisiac şi m-am hotărât să urc. Un Lincoln-Zephir splendid stopase la scară şi şoferul măreţ îmi întinse încruntat un plic. Am vrut să cobor ca să-l desfac jos.           — Nu, vă rog să daţi imediat răspunsul, îmi porunci tare omul de sub şapca galonată şi livreaua arogantă.           Asta mă supără grozav. Am simţit imediat că am de-a face cu un emisar al unchiului din Java. Îi întorsei spatele şi cu aceeaşi mişcare îi trântii uşa în nas, lăsându-l să aştepte.           Am citit scrisoarea. Nu mă înşelasem: era de la unchiul Miti, care mă chema să vin numaidecât la Sinaia: murea de dorul meu – cumpărase maşina pe care o trimetea numai pentru mine, să mă plimbe în fiecare zi la Braşov şi la Sibiu. Câteva rânduri adaose de mama îmi aminteau şi mă rugau să nu lipsesc: a doua zi era aniversarea zilei de naştere a tatii. O sărbătoare intimă, dar de o gingaşă şi emoţionantă solemnitate, ce se desfăşura totdeauna numai între noi trei. Cu o lună înainte colindam librăriile, căutând cartea cea mai jinduită de el, care trebuia legată bibliofilic, cu cifrul lui aşezat în anumit loc. Florile, schimbul de îmbrăţişări, prăjiturile care-i plăcuseră lui în copilărie, sticla de vin rar, destupată cu pompă, din care gustam fiecare abia câte un deget, prefăcându-ne că ne place, de toate astea mă lipseam acum din pricina afurisitului de unchi, care se vârâse între noi şi ne strica, cu banii şi cu tirania lui, viaţa. Mă apucasem să scriu un refuz drastic. Era un chip de a mă răzbuna.           Dar din nou îmi căzu sub ochi rugămintea mamei şi o listă de târguieli pe care să le aduc, în frunte cu tradiţionala sticlă de vin. Şi m-a înduioşat. Dar nu m-am dat bătut de tot. Am lăsat şoferul să aştepte. M-am urcat abia peste o oră. Moţăia la volan. L-am chemat şi l-am luat de sus.           — Ţine lista asta şi banii, îi poruncii. Cumpără tot ce scrie aici şi vino astă-seară la ora şapte.           Am ordin să vă aduc imediat, cercă el să mă intimideze.           La ora şapte. Şi i-am trântit uşa-n nas.           M-am muncit să înnod firul. M-am căznit să cad iar în transă. A fost cu neputinţă să mai scriu: tiparul îmi scăpa printre degete.           Unchiul Miti găsise chip şi de acolo, de departe, să mă sâcâie şi să-mi alunge inspiraţia. Cuvânt să-mi fie şi mai nesuferit.           Acum lipsit de protecţia muzelor, începusem să simt apăsarea şi mizeria Bucureştilor. Nu suferisem toată luna de căldură cât am suferit în după-amiaza aceea, aşteptând şoferul. Îmi părea aproape rău că-l expediasem cu atâta uşurătate.           Mi-era teamă că ar putea să nu mai vie. Atins în susceptibilitatea lui de slugă de casă mare, ar fi putut să plece înapoi, spunând că eu am refuzat să merg. La gândul ăsta, broboanele de sudoare îşi dublau volumul şi-mi curgeau cu gâdilituri mai ales pe spate, ca nişte gângănii care mi-ar alerga pe piele.

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    CUPRINS:           IUBIRE MAGICA           POVESTIRI, II           Viscolul: r Căprioara din vis Taina gorunului Fata din Java; Farsa:; J limanul '.;: Proba: 5 Şarpele AJiodor 1 Iubire magică: Lacul rău:; Ultimul berevoi Lipitoarea l '.           ZAHEl ORBUL, ROMAN Partea I           „I. Panteră           IJ. Groapa gunoaielor î î           III. Lupta cu bezna: J ţ           IV. Popa Gioarsă: î! î y. Cerşetorii: î S S J           119           VI. Popas.;: 223           VII. Vânătorii de lipitori… 228           VIII. Nerăbdare. 230           IX. Pe drumurile ţării… 233           X. Bâlciul. 237           XI. în vârtejurile puhoaielor. 245           XII. La curtea lui Lagradora. 251           XIII. Grădina. 261           XIV. Ispita.; 287           XV. Dragoste de orb.: 270           Partea a H-a           Ocna…:288           Partea a III-a           Rătăcirile – Limanul: 369           Partea a IV-a în satul Cervoiului: '. „. l. 389  

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator şi dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiţionalismul interbelic românesc. Influenţat de Alecsandri, Vlahuţă şi Coşbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influenţe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ş.a.m.d. A fost, de asemenea, medic şi doctor în medicină la Bucureşti  şi a ţinut conferinţe radiofonice pe teme de medicină pentru ţărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală şi Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Naţional pentru poezie, însă între 1958 şi 1962 a fost închis pe motive politice.    Perna de puf de Vasile Voiculescu               TÂNĂRUL SCRIITOR, CARE, cu numele de Al. Philadelf, iscăleşte nuvele şi povestiri din ce în ce mai preţuite, nu se lasă numai în seama talentului său firesc. El se îngrijeşte să-şi agonisească necontenit şi de pretutindeni material de tot soiul, temelia aşezării lui artistice, şi să-şi înmulţească cunoştinţele culese din toate tărâmurile. Nu se leapădă şi nu dispreţuieşte nimic. Variind aria subiectelor, lărgeşte şi adânceşte fondul şi prin artă îndatorează forma să-şi dilate şi multiplice tehnica, să-şi intensifice şi mlădieze stilul, altoit cu regimuri noi, silit să-şi descopere singur expresiile proaspăt potrivite şi numai cu asta originale.           Practicând metoda asolementului literar, nu exploatează până la sleire o vână. [Un teren ce-i dase roade.] O lasă odihnei şi trece în alt domeniu: de la viaţa cea mai banal reală şi autentică, la fantasticul cel mai pur şi straniul absolut. Dinamica sa disciplină artistică îl urcă şi coboară prin toată claviatura genurilor, îl poartă, ucenicind, pe toate treptele frumosului, ca să deprindă mânuirea tuturor uneltelor spiritului, de la intuiţie la raţiunea strictă şi analiza cea mai subtilă. El îşi impunea cultura instinctelor, pe lângă aceea a inteligenţei şi a imaginaţiei, ca astfel înarmat să câştige nu măiestria, anchiloza meşteşugului, ci plinătatea.           Unul din mijloacele mai la-ndemână, când nu trece peste graniţă, este peregrinarea prin diferitele ţinuturi ale ţării, cu aşezarea în localităţile ce-i deschid zări inedite şi cine ştie ce alte ciocniri de aspecte şi probleme neîntâlnite încă de interesul său creator.           În Bucureşti, deşi are baştină lui, o casă moştenită de la părinţi, se mută mereu dintr-un cartier în altul, pentru câteva zile sau o săptămână, ori se schimbă de colo-colo în sânul aceleiaşi mahalale, după belşugul informaţiilor şi originalitatea documentării, care să-i dea ghes la lucru, să-i învioreze inspiraţia şi să-i mărească imaginaţia. Căci pentru el, spre deosebire de fantezie, care e de soiul visului, imaginaţia e de natura raţiunii, o raţiune superioară, liberă, descătuşată de toate formalităţile strâmte şi încete ale raţiunii obişnuite.           Odată, un prieten care copilărise în cartierul evreilor, îi povesti despre un obicei al acestora de a înăbuşi pe muribund cu o pernă apăsată pe faţă, în puful moale al căreia li se culege agonicilor sufletul, uşurându-le şi astfel caznele morţii.           Văzuse, spunea prietenul, în casa ceauşului sinagogei, lângă care locuise şi cu ai cărui copii se juca, sumedenie de perne câştigate în chipul acesta. Lumea care ştia nu le cumpăra. Se îngrozea să pună capul pe o pernă umplută de ultimele suspine ale agonicului. Ceauşul le trimitea în alte părţi sau îşi înzestra fetele cu ele.           — Ce înseamnă ceauş? întrebă scriitorul, emoţionat de izvodul unui subiect senzaţional.           — Un fel de paracliser al sinagogii, îl lămuri prietenul. Un slujitor laic care se îndeletniceşte cu morţii, îi spală, le curăţă măruntaiele, îi înfăşoară în giulgiu; în sfârşit, îngrijeşte de tot ritualul, foarte amănunţit, al ceremonialului înmormântării.           Entuziasmat, Philadelf aleargă la prietenul şi confratele său mai mare, scriitorul G., fervent iudaizant, amic al poporului evreu, cunoscut cu toţi rabinii şi învăţaţii Israelului românesc. Bătrânul, după ce-l îmbrăţişa acoperindu-l cu patrafirul bărbii lui albe, îl ascultă zâmbitor.           — Se poate tot ce-mi spui tu, făcu el îngăduitor. Eu nu ştiu. Dar dacă nu este o simplă poveste de folclor sau o invenţie a creştinilor, cum bănuiesc, ci o practică adevărată, atunci să ştii de la mine că nici un ovrei în toate minţile n-are să ţi-o mărturisească. Pentru asta nu-ţi dau nici o recomandaţie către amicii mei de acolo. Ar fi să-ţi tai de la început orice sorţi de izbândă. Fii prudent, caută pe ocolite, poate ai noroc. Pe urmă vii şi-mi spui şi mie, sau îmi citeşti ce ai scris, să mă bucur.           Aşa s-a pornit Philadelf, într-un început de vară caldă, să cerceteze partea de miazăzi a capitalei. Fermecat de neaşteptatul labirint evreiesc înfăşurat în jurul Văcăreştilor, el îşi strânse tot mai în loc colinda. Între Udricani – Sfânta Vineri şi Dudeşti, adulmecă o întreagă altă lume, amestec străvechi cu ultra nou, îmbinări de rămăşiţe bătrâneşti cu îndrăzneli şi apucături moderne. Foarte rare, ici-colo, tihnite căsuţe vechi de pe vremea lui Tudor, acoperite cu şindrilă, pridvoare pe stâlpi de lemn şi băbuţe în poartă; sau ruinate case boiereşti, prizărite între ţâfnoase clădiri gen steamer sau siloz, pline ca nişte stupi de o seminţie în veşnic neastâmpăr, veselă, guralivă, certăreaţă, promiscuă şi gesticulantă, revărsată în stradă la orice oră, ca în aşteptarea unei corăbii gata să intre în port.           Senzaţia o autentificau variate miasme, de coloniale stătute şi necurăţenii azvârlite în drum, de băcănii cu mirodenii exotice şi dughene cu izuri de ţâri şi mezeluri trecute dincolo de marginile consumării, învârstate de exalaţiile ce veneau pe răsuflătorile pivniţelor doldora de mărfuri.           Seara, pe la colţurile unde pândeau cârciumi, văzduhul învăluit în fum şi mi-roase de grătar prindea gust de băuturi aromate, anison, portocală şi secărică, în-tărit de îngustimea ulicioarelor neaerisite.           Între vechiul teatru Jigniţa, cu înfăţişarea lui de magazie, sala Tomis şi noul Baraşeum, se revărsau atunci cele douăsprezece triburi regăsite: întâlneai caftane şi levite orientale, laibăre lungi, talare vărgate, caţaveicile şi şalurile moştenite de la strămoşii veniţi din Polonia, perciunii de sub jobene soioase, bărbile sure de sub tichiile hahamice, toate de la anume ceas eclipsate de şicul celei mai rafinate mode pariziene, purtată de tinereţea sionistă locală cu dezinvoltura şi eleganţa unei desăvârşite graţii apusene.           Vrăjit, Philadelf hotărî să se aşeze pe timp nelimitat acolo. Cu capul întors spre zidurile caselor, izbit în piept cu toţi trecătorii, el căuta ceasuri întregi ferestre cu bilete de închiriat. Vrea să se cuibărească într-una din acele case-vapor, la o nobilă familie evreiască, de unde, ca de pe o punte de navă, să privească marea frământată de sub el şi, ca un scafandru, să coboare afund în inima întregului sistem omenesc de acolo, pe care-l simţea bogat şi adânc.           I-a fost însă cu neputinţă să găsească singur. S-a adresat samsarilor, care l-au îmbiat cu imobile de vânzare. N-a fost mai norocos cu bărbierii la care a intrat sub pretext să se radă. Figaroul, perdăfuindu-l, făcea politică sionistă şi propagandă pentru emigrare, plângându-se că nu mai poate răsufla de înghesuiala concurenţei.           Obosit, a bătut la o cărturăreasă, a cărei firmă i-a trezit o lucire de speranţă: „ <Estera „ prezice trecutul, prezentul şi viitorul, consultă pentru afaceri, găseşte lucrurile pierdute, ajută la realizarea dorinţelor„. Dedesubt, cu alt soi de litere: „ discreţie absolută”.           Era o oră nepotrivită, când patroana se odihnea. A fost totuşi primit. I s-a servit, după datină, cafeaua, în care se ghiceşte şi în caimacul căreia scriitorul, cu agerimea lui critică de analist, ghici o muscă. Asta nu-l împiedică deloc ca persoana sibilei să-i fie dintr-o dată foarte simpatică. Impresie vădit împărtăşită şi de partea cealaltă. Avea în faţa lui o fostă glorioasă, acum prea corpolentă, frumuseţe, în care pâlpâia nestinsă, ca într-un vechi vulcan înăbuşit de scorii, restul focurilor lăuntrice, azi puse, ca un prinos adus amintirilor, în slujba altora. Ochii micşunii, mari cât nişte farfurioare din tacâmul unei păpuşi de copil bogat, păstrau, pălite, nostalgicele lor splendori, care emoţionară pe scriitor. I-ar fi sărutat pentru nesecatele lor râvne cu care l-au învăluit, pâlpâietori. Lacomă de pasiunile celorlalţi ajunseseră hrana ei zilnică, pe care şi le asimila cu ardoare; scriitorul se văzu, profesional, întrecut cu mult, un ucenic în faţa maestrului, şi îi pizmui depozitul sacru de taine încredinţat ei spre fructificare.           — Dumneavoastră n-aţi venit pentru chestiuni de inimă, îl descifră ea uşor, privindu-l drept. Vă aduce altceva.           El consimţi, înclinând capul. Ea lăsă cafeaua răcită şi luă întâi pachetul de cărţi în mâini. Duhul sombru al divinaţiei o umbri îndată. Culoara ochilor se întări spre violet sălbatec, trăsăturile feţei se strânseră, chipul întreg se concentră în jurul lor, odaia se strâmptă şi se posomori.           — Dumneavoastră aţi pierdut ceva, un lucru. şi umblaţi după el. Ridică privirile ca să se orienteze în gândurile răsfrânte pe faţa tânărului şi aşteptă confirmarea.           — Nu l-am pierdut, nu-1 aflu, o îndrumă el cu răspuns de şaradă.           — Dacă nu l-aţi pierdut, înseamnă atunci că îl doriţi, vreţi să-l aveţi, bâjbâi ghicitoarea, întâmpinând cu mare băgare de seamă subţirimea de gând şi cuvânt a scriitorului, pe care-1 simţi făcut din alt aluat decât cei mai aleşi clienţi ai ei.           — Să vedem unde se găseşte. – şi se aplecă întunecată peste tabloul pestriţ al cărţilor. Dumneavoastră nu doriţi lucruri care se pot apuca şi prinde cu mâna, încheie ea scurt şi strânse hotărât cărţile. Nu sunteţi un client pentru mine: aci adânc, aci împrăştiat, dumneavoastră aveţi nevoie mai degrabă de un rabin deştept. Eu descurc alt soi de afaceri, solide.           — Nu te supăra, o opri cu însufleţire Philadelf, aş fi nemângâiat.           — Nu mă supăr, ghicesc, îl tăie femeia.           — Lasă-mă, atunci, să-ţi spun adevărul, cum trebuia să fac de la început, se mărturisi tânărul, decis să o biruie, să o câştige, cu o lovitură dreaptă.           Şi-i povesti greutăţile în legătură cu profesiunea lui de scriitor, nevoia să-şi îmbogăţească, cu studii şi cercetări mereu înnoite, ceea ce-l adusese pe locurile acelea.           — Dumneavoastră căutaţi în biata noastră mahala peripeţii ca într-o Americă, îi zâmbea, interesată, ascultându-i spovedania.           — Sunt tot atât de extraordinare şi cele de aici, fără să fie aşa departe. şi-i surise şi el. Şi eu sunt tot un fel de ghicitor, un cărturar ca dumneata, o măguli el, vorbindu-i serios. Dar în loc să vină lumea la mine, să o jefuiesc de secrete pe care să le zugrăvesc în cărţile mele, trebuie să umblu după ea. Dar suntem amândoi din aceeaşi plămadă, neamul neastâmpărat, iscoditor al cercetătorilor flămânzi de taine străine. Şi cred că în privinţa asta aş avea multe de învăţat de la dumneata.           — Vreţi adică o odaie într-o familie aristocrată, rezumă potolită Estera. Dar nu e bine sus, la etajul bancherilor şi capitaliştilor. Ăia sunt la fel pretutindeni, la noi ca şi la dumneavoastră, graşi, suri, chei, nesimţitori. Nici o deosebire, decât, poate, ai noştri mai răi. Ceea ce căutaţi dumneavoastră se găseşte jos, în casele mici, murdare şi înghesuite, furnicar de lume vie, în curţile strimte, pline de puiţă pistruiată, în dosnicele uliţi habotnice ale ghetoului. Aştep-taţi-mă puţin.           Se întoarse numaidecât, după ce azvârlise un şal scump pe umeri şi-şi luase o Umbreluţa în mâini. Era acum o cucoană mare ce impunea respect necondiţio-nat. Philadelf [în mss.: Philaret] se sculă în faţa ei, plin de admiraţie.           Mergeţi cu mine! Poftiţi! Am ceva potrivit pentru dumneavoastră.           Şi-l conduse pe câteva străduţe întortocheate din spatele Baraşeumului, într-o fundătură, la capătul căreia se opri.           În dosul unei porţi şubrede se descoperea o şuviţă de ogradă ierboasă şi strâmptă, unde păşiră nesupăraţi: era un drum de servitute ce ducea departe, în adânc, la o căsuţă pitulată ca o minune în palma verde a unei bătături, plină de nalbă şi muşeţel.           Madam Sura, strigă autoritară doamna Estera.           Se arătă o bătrânică măruntă, slabă, numai ochi şi nas, care o salută cu umi-linţă. Scriitorul văzu numaidecât că poartă perucă.           — Ce face domnul David? întrebă cucoana.           — E tot aşa cum îl ştiţi. – şi oftă.           — Să n-aveţi nici o teamă, se întoarse ea către tânăr. David Haimer, fratele dânşii, este bolnav de nervi, boală veche, mai bine de cincisprezece ani. Nu se ia. A căpătat-o ca pedeapsă. Madam Sura, dumnealui este de-al nostru. Caută o fată bună să se însoare. Dar dumneata nu te amesteci, şi-o alege singur. Îi trebuie numai loc de unde să se uite bine de jur împrejur şi să ochească.           Madam Sura se ploconi.           — Îl iei în gazdă şi-i dai odaia mare. Ai grijă numai dimineaţa de o gustare şi multă, multă curăţenie. Plăteşte bine. La revedere. Am să mai vin.           Şi, înclinând cu măreţie de regină frumosul ei cap brun cu ochi micşunii, îşi luă rămas bun.           — Pentru orice nedumerire şi lămuriri, vă adresaţi lui David, care e burduf de învăţătură, dar nu şi de minte, spuse ea tânărului. Puteţi începe chiar cu el, e cel mai interesant de aici. Madam Sura are să vă poftească cât mai multă lume, de toate felurile, şi tineret şi bătrâni, adăugă ea.           — Dumneavoastră ştiţi că la noi nu mai calcă nimeni, se plânse amărâtă bătrâna.           — Au să vie la dumnealui, o puse scurt la locul ei madam Estera. Dumneata numai să mă asculţi. Dânsul nu stă mult. Vrea în scurtă vreme să cunoască toată mahalaua.           Astfel Philadelf se aşeză oaspete al văduvei Sura ca într-un atol liniştit, bătut jur împrejur de spumegătoarea mare evreiască, în care se aventurase. Îi plăcea odaia. Făcu vizită bolnavului, un bătrân prematur, cu chip de cretă albă, sfinţit de barba unui Dumnezeu.           Şi începu să se mişte chiar din primul ceas. Consumă câte ceva în vreo trei birturi economice. Stete în cafenele şi ceainării, târgui în dughene, dete ocol halei cu vechituri, intră în Calea Văcăreşti, unde fiecare curte era un bazar cu zeci de tarabe, barăci şi prăvălioare, în care se întâlneau cele mai neaşteptate şi heteroclite lucruri, cioburi, fiare vechi, evantaie, pene de struţ, cărţi şi lacăte fără chei. Apoi se plimbă, amestecat în gloata forfotitoare, încoace şi încolo. Spre seară, însoţit de madam Sura, intră la vecini, familii modeste, unde fu primit cu bunăvoinţă, graţie recomandărilor de mai-nainte ale gazdei, care dase sfoară-n mahalaua aţâţată de curiozitate.           Ajutat de temperamentul lui poetic, firesc scriitorului, de marele lui dar de asimilare, aproape mimetic, sporit de jocul rolului în care se producea, un „căutător de mireasă”, ieşi lesne din toate încercările. Cu nemţeasca lui fără greş, se descurcă uşor în idiş, vorbind înţelepţeşte cu bătrânii, discutând aprins cu tinerii, glumind spiritual cu fetele. Atunci a folosit din plin întinsele lui lecturi biblice, iniţierile în Kabala, cunoaşterea autorilor iudaici iubiţi, Şalom Aş, Şalomalech, An Ski, Izrael Zangwil şi toţi aşii literaturii mondiale evreieşti. Astfel că nu a dat nimic de bănuit şi trecu o săptămână încântătoare, plină de inedit. Primul carnet, doldora de note, şi-l încheie cu observaţia: „poporul evreu e calomniat pe nedrept de către toţi, începând cu Dumnezeul lor, Iehova, care le face mofturi şi greutăţi, ca un iubit prea mult adorat de ibovnica lui”. Mai târziu adăugase: „vorbesc de popor, nu de elită.”. Cât despre misterul pernei de puf, înăbuşirea agonicilor, ceauş de sinagogă, nu dibuise până acum nici un grăunte de aluzie măcar, să-i poată lua urma. Nădejdea şi-o puse în David.           Înainte de culcare intra la el, totdeauna cu un coilic cald, portocale, un cornet de migdale ori o pungă de cireşe şi sta până târziu, când îl gonea, ca pe un strigoi, cântatul cocoşilor. Bolnavul îi era recunoscător nu numai pentru curtea ce-i făcea, cât mai ales pentru prilejul ce-i da să-şi împlinească nestinsa lui patimă talmudică de vorbă, de discuţie şi dezbatere, de care fusese atâta amar de ani lipsit.           Chiar din prima zi Philadelf îi aflase taina.           — De ce aţi tras la păcătosul ăla? îl întrebase cu o mutră scârbită una din proaspetele cunoştinţe.           — Aveţi dumneavoastră o cameră mai bună? cercă să-i scoată indirect motivul nemulţumirii, scriitorul.           — Nu pentru cameră. Pentru el. Ăsta, trebuie să o ştiţi, nu merită nici măcar un scuipat să strici pe el.           Şi îi spuse cu dezgust că David este un nemernic, un blestemat heimkehr, un ovrei spurcat, care se lepădase de legea părinţilor şi se botezase, pentru ca apoi, zvârlit cu piciorul de goi, să întoarcă spatele lui Hristos şi să ceară din nou intrarea în sinagogă.           Toate astea i le-a spus, în urmă, pe adevăratul lor şart şi înţeles, însuşi David. Şi scriitorul îi pricepu îndoita râvnă şi mereu descumpănită căutare. Revenise la Moise, dar nu uitase pe Iisus. În adâncul sfintei sfintelor din sufletul lui, îi părea rău şi jinduia în ascuns după marea pace creştină. Avea pururea în nări paradisi-aca mireasmă a bisericii.           — Mi-e aşa dor de mănăstire, se mărturisea el, povestindu-i cutremurătoarele impresii din schitul unde fusese închinat, îşi săvârşise iniţierea şi se preoţise. Rana ce-i făcuse în inimă dulcele, neînduplecatul Mântuitor, nu se putea tămădui, decât atinsă tot de El.           De atunci, ani întregi, zbătându-se el însuşi între cele două ţărmuri vrăjmaşe, fără a să poată ieşi pe unul din ele, zănatic, hulit de rabini, dispreţuit de preoţi, ră-tăcise nefericit, când dispărând, când apărând, pierdut prin oraşele din provincie, pretutindeni ca un câine lepros, găsise adăpost la soră-sa, care, înfruntând toată ura coreligionarilor, se milostivi să-l primească.           El, talmudistul neîntrecut, kabalistul fără pereche, cunoscătorul din fir a păr a ligii vechi şi celei noi, teologul mistic, a cărui minte, de o ascuţime aproape neomenească, se ridicase până lângă tronul Treimei, el care ar fi fost o lumină înaltă în Israel sau o strălucită faţă a ortodoxiei, se ascundea acum ca o sălbăticiune răufăcătoare într-un chiler întunecos al Surei, unde [într-un alt mss., adăugat de scriitor: aşteptând să moară] citea, medita, se frământa într-o veşnică aiurare. Sunetele clopotelor îl chinuiau ca nişte instrumente de tortură. Ele îi aminteau de spusele duhovnicului care-l creştinase, că întreg Vechiul Testament fusese un mare clopot de aur, dar un clopot mut. Hristos este inima lui, limba dumnezeiască venită să-1 împlinească, să-i dea glasul auzit peste toată lumea veacurilor.           Şi el era acum un asemenea clopot. Smulsese pe Iisus din miezul său şi, pustiu, amuţise lăuntric. Scotea numai vaiere la toate loviturile din afară. Dar, dârz şi mândru, se îndărătnicea la suferinţă [într-un alt mss., fraza continuă cu: îm-potrivindu-se cu încrâncenare sie însuşi] şi nu vrea să se mai întoarcă. Rareori se strecura afară, pe uliţe, şi numai noaptea, ca să nu-l cunoască nimeni. Atunci, uneori, se pomenea dând fără să vrea ocol vreunei biserici. Mânios, îi întorcea repede spatele şi alerga să se închidă în casă.           Apostatul rămăsese totuşi omul blând şi cucernic. Convorbirile şi disputele cu Philadelf îl înzdrăveneau, îl aduceau din nou pe lume, îi puneau la loc raţiunea în ţâţâni. De la el numai, scriitorul culesese un caiet de însemnări pentru „ o viaţă de sfânt blestemat” ce-şi propunea să scrie, şi despre care vorbise lui David şi-i luase învoirea.           La un paşnic miez de noapte bogat în destăinuiri, când tânărul crezu că rodul prieteniei şi încrederii se copsese îndeajuns şi poate fi despicat, îndrăzni să-1 întrebe despre întunecata poveste a pernei de puf.           Chipul apostatului se făcu şi mai alb, de o albeaţă dureroasă în lumina ga-zorniţei care-1 îngălbenea puţin. O tremurătură cu neputinţă de stăpânit îl cutreieră tot, de la tufişul bărbii, scuturate de vântul spaimei, la mâinile apucate de zvâcnituri brusci. Picioarele slăbănoage săriră din genunchi ca sub nişte lovituri peste tendoanele unde se caută reflexele. Şi căzu, înţepenit, pe spătarul scaunului. Philadelf sări să-l sprijine, îl luă în braţe, îl întinse pe pat, unde criza se ogoi într-o molcomă bâiguială neînţeleasă. Plin de teamă şi mustrări, tânărul îl veghe îndelung şi nu-1 părăsi decât adormit. A doua zi dimineaţă intră îngrijorat, să-şi ceară iertare.           — Eu trebuie să mă rog de iertare, îl linişti bătrânul. M-aţi luat fără veste. Dar nu face nimic. Şedeţi! Am să vă spun totul. Aşa este. În anume împrejurări, anume bolnavi, chiar nu tocmai în agonie, sunt ajutaţi să moară, înăbuşiţi cu o pernă de puf. Dar nu asta şi nu aci este taina.           Şi ochii îi luciră, înrăiţi.           — Nu ca să li se uşureze chinurile agoniei. – şi se opri gâfâind. Philadelf deschisese gura aţintită la el, parcă să îmbuce, ca pe-o bucată de pradă, destăinuirea.           — Şi nu li se face tuturor această onoare, urmă David, apucat de un rânjet mai mult lăuntric.           — Nu?           Scriitorul, în aşteptare, îşi înălţă umerii, îşi îndreptă statura, îşi lărgi cu o respiraţie adâncă pieptul, parcă să-şi mărească volumul pentru capacitatea tainei ce presimţea.           — Noi, ovreii, suntem blestemaţi să nu uităm niciodată că suntem blestemaţi, şi în viaţa asta şi în cea viitoare, din pricina lui Hristos. Şi dacă ne facem că uităm, acoperind sub necurmate griji, sbătăi şi strădanii, ca într-o nebunie, această plagă vie, apoi nesmintit ea se deschide la unii în ceasul morţii. Şi când Azrael vine să le ia sufletul, unii ca aceştia încep să se roage încet, sau să ţipe tare: „ Tevila,. Tevila”, şi glasul talmudistului ţâşni ascuţit, pronunţând cuvântul ca într-o clipă a agoniei.           Scriitorul se ridicase în picioare şi se înclina ca îndoit de un vânt puternic peste bătrânul ce-şi dase capul pe spate, căutându-i gura neagră, din care să nu-i scape nici un cuvânt.           După ce-şi veni în fire, David urmă:           — Staţi, vă rog! Philadelf se aşeză la loc.           — Şi acolo, în faţa arhanghelului prădător de suflete, ovreiul se zvârcoleşte ca un vierme sub călcâi, se chinuie şi imploră, în limba străveche cunoscută de Iehova şi de duhurile lui: Tevila, Tevila, adică botez, botez.           Tânărul nu mai răsufla.           David suspina adânc, un suspin lung, cu gura închisă şi aerul tras anevoie şi numai pe nări.           — Atunci, ca să nu moară în nelegiuire, familia bagă repede în odaie pe ceauşul de la sinagogă, care pândeşte ceasuri ori zile întregi în dosul uşii, cu perna de puf în braţe. Înţelegeţi, e nu numai dureros, dar chiar o pildă rea, care lesne găseşte imitatori în familie, să auzi un tată scump, ori un frate drag, cerşind în pra-ful morţii îndurarea botezului. Atunci toţi ceilalţi ies din odaie şi rămân numai ci trei.           — Care trei? tresări Philadelf.           — Muribundul, ceauşul şi îngerul morţii. Nu fac trei? se schimonosi David. Pe urmă. – dar tăcu.           — Pe urmă, îl îndemnă ca un ecou surd tânărul.           — Pe urmă ies numai doi: îngerul morţii, cu sufletul scăpat de ispita botezului, şi ceauşul cu perna, care-i rămâne plată.           Înăuntru rămâne mortul cu faţa vânătă de năduşala pufului, şi nasul strâmb de apăsarea ceauşului, dacă bolnavul a fost mai voinic şi nu se lăsa. Atunci slujitorul sinagogei are de furcă până-l potoleşte şi-l dă liniştit familiei.           Se lăsă o tăcere lugubră.           — Ai fost şi dumneata un asemenea bolnav greu?           — Da, spuse bătrânul, tremurând. Dar atunci eram în putere. Philadelf nu-l întrebă mai mult.           — Sura, strigă David, Sura. Femeia se ivi.           — Du pe domnul Philadelf, chiar azi, în vizită la Malamet.           — La Malamet? se sperie ea.           — Da, la ceauşul sinagogii noastre, şi privi cu înţeles spre tânăr. Are o fată frumoasă, urmă el pentru soră-sa, îi dă zestre bună, numai perne de puf mari şi mici peste două sute. Fac o avere. Îi spui că este poruncă de la doamna Estera să-l primească şi să-i arate codana. Adică, stai. mai bine, se răzgândi el, să treci tu întâi şi să aranjezi vizita.           — Dar David, tu nu ştii? Ceauşul Malamet este bolnav greu, pe moarte.           — Cu atât mai bine, cu atât mai bine, se bucură bătrânul, frecându-şi mâinile. Poate avem ce studia, şi zâmbi înspre scriitor.           Philadelf pricepu cu cine se luptase odinioară, într-un ceas greu, apostatul şi de ce în toată casa Surei nu se găseşte nici o pernă de puf. Pentru el a trebuit să împrumute de la vecin.           — Du-te, Sura, o îndemnă David, fă ce-ţi spun! La nevoie dumnealui zice că vrea să cumpere perne, multe perne de puf. Plăteşte bine. Ah, adaugă că dânsul este un mare doctor şi poate consulta pe bolnav, gratis bine înţeles. Laudă-l că vindecă toate celea. M-a tămăduit şi pe mine.           Malamet ceauşul, servitor de credinţă şi intendent al sinagogii, locuia pe strada Căuzaşi, într-o căsuţă vagon, cu o curte îngustă şi besnoasă, unde Philadelf intră chiar în amiaza aceea, condus de madam Sura. Fură întâmpinaţi de soţia bolnavului, o evreică ştearsă, firavă, şi vârâţi fără nici o ceremonie într-o încăpere mare, unde de jos şi până-n tavan se înghesuiau, teancuri, perne de toate formele şi mărimile.           Scriitorul tocmai îi dete arvună pentru douăzeci din cele mai mari, cu înţelegerea să vie până-n seară fata, domnişoara Raşela, să ridice restul de bani. Marfa, trece a doua zi sau mai târziu domnul doctor să o ridice şi poate chiar să mai aleagă.           Amândoi, şi tânărul şi madam Sura, se interesară de sănătatea domnului Malamet, de domnişoara Raşela, care nu se arătă. Aşteptară să fie poftiţi în salon, măcar la o dulceaţă. Nimic. Trebuiră să plece.           Au pândit zadarnic până noaptea să vie fata după plată. Nu s-a ivit.           David se arătă foarte nemulţumit, aproape supărat, de neispravă.           — Cum staţi cu doamna Estera? întrebă pe scriitor.           — N-am mai văzut-o, mărturisi acesta.           — Rău aţi făcut, n-o întrece nimeni. – şi fraza începută o sfârşi în gând. Dar să încercăm deocamdată altfel. Mergem acolo împreună. Au să fugă în faţa mea toţi, ca javrele când văd lupul.           În vastul, solstiţiarul amurg de iunie ce se lăsa domol peste oraş, David, învăluit în talarul lui de bumbac sur bătut cu fire albe, ieşi împreună cu prietenul său. Clipea ca o bufniţă prinsă de lumină. Era ceasul şapte şi jumătate seara, în una din cele mai lungi şi strălucite zile ale anului. Cerul apusului, scăldat într-o imensă glorie de aur în toate feţele, de la aurul alb şi portocaliu la cel roşu şi verde, înflăcăra în apoteoza lui tot orizontul, cu dealul Mitropoliei profilat în fund. Şi cu cât coborau treptat spre valea Dâmboviţei, alte lumini se învăpăiau, mai apropiate, slăvind Spitalul Brâncovenesc, aureolând biserica Domniţa Bălaşa, nimbând morga, cheiurile poleite în lâna de aur a teilor înfloriţi, sub care se mişcau oameni bătuţi şi ei în aur, ca nişte fiinţe extraordinare.           Philadelf mergea şi visa. Strada Cauzaşi îl strămută în trecut, la luptătorii cauzei naţionale, conspiratorii de la '40 şi '48, care sălăşluiseră şi complotaseră împotriva stăpânirilor străine, pe acele meleaguri.           Se trezi în curtea ceauşului. David bătu. Ieşi fata. În întunericul dintre case nu se vedea bine. Ea nu cunoscu pe evreul blestemat.           — Ce doriţi?           — Cu domnul Malamet.           — E puţin bolnav.           — Atunci cu madam Malamet. Mata eşti domnişoara Raşela? Spune-i că a venit un prieten.           Tânărul o petrecu din ochi cum intra în casă. Era brunetă, sveltă, destul de frumoasă, în sălbăticia ei feciorelnică.           Se întoarse cu mamă-sa. Evreica încremeni, vru să fugă, se împiedică.           — O clipă numai, ascultă Debora! În interesul tău, pentru scăparea lui Malamet.           Si punându-şi mâna pe ea, o stăpâni.           — Vino-ncoa, mai la o parte! Zăpăcită, ea îl urmă. Se petrecu o scurtă convorbire, adică două-trei îngăi-mări ale ei şi un răspuns la câteva fraze ale lui, spuse la ureche.           Bagă bine de seamă, sfârşi el tare. E o chestie mai presus de viaţă şi de moarte. Mulţumesc, am eu grijă singură, zise femeia găsindu-şi stăpânirea, şi se smulse de lângă el, respingându-l cu oroare.           — Nu vrei să-l vadă doctorul? Dumnealui e un medic vestit.           — Nu, nu e nevoie acum. Altă dată. Avem doctorul nostru. Şi trebuiră să se retragă, bătuţi.           — I-am împlântat cuţitul în inimă. şi în creier, spuse într-un târziu evreul. Am încredinţat-o că, fără greş, Malamet are să ţipe, Tevila, Tevila, Tevila, şi are să ceară botezul. Nu de altceva, dar el trebuie să-şi amintească în ceasul morţii că a auzit vorba asta de sute de ori, bâiguită de sutele de guri pe care le-a înăbuşit şi de la care s-a molipsit. Are să strige şi el la fel: Tevila!           Tăcu.           — Şi? făcu Philadelf, uimit de îndrăzneala bătrânului. Şi se opri în loc, să-1 asculte.           — Şi m-am oferit să stau eu acolo, la pândă, după uşă, cu perna. De ce să cheme ceauşul din celălalt capăt al târgului? Îi fac eu acest mic serviciu. Până să vie acela, Malamet moare blestemat.           Scriitorul se simţea şi aici întrecut, un biet şcolar care învăţa o lecţie grea, dar mare.           Şi o începu.           Ziua îşi vedea de alte treburi, urmărea alte piste, făcea vizite numeroase, până sus la protipendadă, avea întâlniri, ghiftuindu-şi carnetele cu buchiile lui mărunte cât nişte purici leşinaţi. Noaptea cobora cu David, ca pentru o slujbă rituală, la casa ceauşului. Aci bătrânul ciocănea în uşă. Când deschidea cineva, se interesa de bolnav, afla că e din ce în ce mai rău şi se propunea iar pentru înfricoşatul serviciu, ca să fie refuzat. Nu stăruia.           — Noi stăm aici, la îndemână, se ploconea el supus şi nu pleca.           Oprea lângă el pe Philadelf şi aştepta, veghind răbdător, afară. Până târziu sta şi trăgea cu urechea sub fereastra odăii bolnavului, cu perdelele lăsate.           Până la urmă, ciocăniturile lui la uşă rămaseră neascultate. Nu mai deschise nimeni. Ceea ce-l îndârji şi mai mult în răbdătoarea-i aşteptare la geamul ceauşului.           Într-o noapte de acestea, o mişcare grabnică, o fugă zăpăcită în casă. Lumina speriată a lămpii alerga de colo-colo prin ferestrele casei vagon. Se auziră vaiere. David zgâlţâi uşa. Se opinti s-o descuie, s-o clintească din loc. Nu putu. Alergă la fereastra joasă, sparse geamul, smulse perdeaua. Nimeni nu se sinchisi. În spaima dinăuntru putea pătrunde oricine din afară, fără să mai fie băgat în seamă.           David trase lângă el pe scriitor şi priviră lacom: în odaia răvăşită, agonicul se zbătea în aiurări şi gemea ca o geamandură în vijelie.           — Nu mai e nevoie să sărim noi pe fereastră în ajutor, spuse calm evreul. Auzi-l, spune Tevila, cere cufundarea, botezul! Şi David îşi freca mâinile. „Sus”, „pe el”, „Debra”, „nu te lăsa”, îndemna el ca la o întrecere.           Nevasta agonicului, cu o pernă mare în mâini, se căznea să i-o lipească pe faţă şi se lupta să-1 înăbuşe. Dar nu izbutea. Malamet, învoinicit de delir, de furiile agoniei, o îndepărta cu braţele întinse, cărora femeia le punea mereu înainte, ca o pavăză, puful.           La un moment dat el izbuti să înhaţe perna, să i-o smulgă şi s-o arunce. Femeia rămase descoperită înaintea bolnavului, care, sculat în şezut, nebun, îi înfipse mâinile-n gât şi prinse s-o strângă. Ea ţipă, începu să horcăie, slăbind. David se pregătea iar să sară. Dar înţepeniră. De dincolo, se repezi fata, cu părul negru răsfirat pe spate, învolburată în lunga cămaşă albă de noapte. Zbură în-tâi în spatele bolnavului, pe care-l apucă şi-l culcă înapoi pe pat. Stând aşa, o clipă, la căpătâiul lui, ca arhanghelul Azrael. În a doua clipă se plecă fulger, ridică perna şi trecu lângă maică-sa în faţa bolnavului, pe capul căruia trânti puful. În a treia (clipă) se şi aruncase în pat. Puse genunchiul în perna moale şi apăsă, apăsă, lung, nesfârşit, până ce mama sa o dete la o parte şi o scoase din cameră.           Scriitorul se mulţumi cu această ultimă scenă. Se desprinse nesimţit de la fereastră, lăsând pe David lipit acolo. Nu se mai întoarse nici la madam Sura.           Şi multă vreme a ocolit cartierul pernelor de puf.                                                                           SFÂRŞIT