Gramatica limbii române titularizare/definitivat învățământul primar

VERBUL este partea de vorbire flexibila in raport cu modul, timpul, persoana si numarul, care exprima actiuni, stari sau calitati privite ca procese in derulare.   1.Clasificarile verbului a) dupa rolul sintactic si morfologic:   -predicative: indeplinesc singure, la un mod personal, functia de predicat verbal (a citi, a merge, a vedea etc)   -copulative: leaga numele predicativ de subiect si indeplinesc la un mod personal, impreuna cu numele predicativ, rolul de predicat nominal (a fi, a deveni, a se face)   -auxiliare: ajuta la formarea modurilor si timpurilor compuse, precum si a diatezei pasive (a fi, a vrea, a avea)   b) dupa posibilitatea de a avea complement direct: -tranzitive: care pot avea complement direct (a face, a iubi etc) -intranzitive: care nu pot avea complement direct (a alerga, a fi, a merge etc.)   c) dupa referirea la persoana: -personale: au forma pentru toate persoanele (a cauta, a citi etc.) -impersonale: nu au subiect si, deobicei, au numai forma de persoana a III-a(a ploua, a ninge, a se zice etc.) -unipersonale: se folosesc numai la persoana a III-a (a latra, a macai, a oua etc.) a trebui este unipersonal ca forma si impersonal prin continut.   2.Locutiunile verbale   Grupuri de cuvinte, care contin in mod obligatoriu un verb, cu sens unitar si cu trasaturi morfologice si sintactice specifice verbului.   Structura locutiunilor verbale: -verb + prepozitie + substantiv:  a avea de gand –verb + interjectie:  a face tuști -verb + substantiv:  a-și păzi gura / păziți-vă gura! (pronume între verb și substantiv) –verb + etc.: a o lua la sănătoasa, a-și aduce aminte   – cele mai frecvente verbe intalnite in locutiunile verbale: a face, a da, a lua, a avea, a pune, a trage, a baga. * Atentie! O locutiune verbala se recunoaste daca: -se poate substitui printr-un singur cuvant (a o lua la fuga = a fugi) -intelesul unitar este altul decat sensul fiecareia dintre componente; -exista un cuvant care, luat izolat, nu are inteles clar (a-si aduce aminte; aminte=?) 3.Diateza verbului   Categorie gramaticala specifica verbului care exprima raportul dintre subiect, verb si obiect: diatezele activa, pasiva si reflexiva   Diateza activa: arata ca subiectul face actiunea exprimata de verb, fara a suferi consecintele acesteia; se formeaza din tema verbului de conjugat la care se adauga terminatiile modurilor si timpurilor respective.   Diateza pasiva: arata ca subiectul sufera actiunea facuta de complementul de agent (exprimat sau subinteles); se formeaza din participiul verbului de conjugat precedat de diateza activa a verbului auxiliar a fi; diateza pasiva au doar verbele care la diateza activa sunt tranzitive;   Diateza reflexiva: arata ca subiectul face actiunea si tot el o sufera; se formeaza din diateza activa a verbului de conjugat precedat de pronumele reflexiv in dativ sau acuzativ cu rol de marca morfologica.   4.Modurile verbului Categoria gramaticala verbala care indica forma pe care o ia verbul pentru a arata felul cum considera vorbitorul actiunea.   Modurile: –personal: daca are forme distincte pentru exprimarea persoanei; –nepersonal: daca prezinta actiunea fara referire la persoana care o savarseste; –predicativ: daca verbul poate indeplini functia de predicat; –nepredicativ: daca verbul nu poate indeplini functia de predicat;   Moduri personale, predicative: -indicativ: exprima o actiune prezentata de vorbitor ca reala, sigura (eu lucrez, tac, culeg, fug); -conjunctiv: exprima o actiune realizabila, posibila in prezent, ireala in trecut (eu sa lucrez, sa tac, sa culeg, sa fug; eu sa fi lucrat, sa fi tacut, sa fi cules, sa fi fugit); -conditional-optativ: exprima o actiune realizabila in functie de o conditie (eu as lucra, as tacea, as culege, as fugi); -imperativ: exprima un ordin, un indemn, un sfat, o rugaminte (lucreaza! taci! culege! fugi!);   Modurile nepersonale, nepredicative: -infinitiv: exprima actiunea in mod general, denumeste numele actiunii (a citi, a lucra etc.); –gerunziu: exprima o actiune in desfasurare, fara referire precisa la momentul vorbirii (citind, lucrand etc.); -participiu: denumeste sub forma de adjectiv actiunea suferita de un obiect (citit, vazut, citit etc.); -supin: forma verbala omonima cu participiul, avand in plus prepozitiile de, la, pentru si sinonima cu infinitivul (de mancat, pentru citit, la cules etc.);   5.Timpurile verbale Categorie gramaticala verbala care exprima momentul sau durata savarsirii actiunii.   Timpurile indicativului -prezent: actiune simultana cu momentul vorbirii (lucrez, tac, culeg, fug); -imperfect: actiune trecuta, neterminata in momentul la care se refera vorbirea (lucram, taceam, culegeam, fugeam); -perfecul simplu: actiune trecuta, incheiata in trecut (lucrai, tacui, culesei ,fugii); –perfectul compus: actiune trecuta, terminata, fara a preciza momentul incheierii fata de prezent (am lucrat, am tacut, am cules, am fugit); -mai mult ca perfectul: actiune trecuta, incheiata inaintea altei actiuni trecute (lucrasem, tacusem, culesesem, fugisem); –viitorul: actiune ce se petrece dupa momentul vorbirii (voi lucra, voi tacea, voi culege, voi fugi); -viitorul anterior: actiune care se va petrece in viitor si se va incheia inaintea unei alte actiuni viitoare (voi fi lucrat, voi fi tacut, voi fi cules, voi fi fugit);   Timpurile conjunctivului –prezent: să lucrez, să tac, să culeg, să fug; -perfect: să fi lucrat, să fi tacut, să fi cules, să fi fugit;   Timpurile conditional-optativului   -prezent: aș lucra, aș tăcea, aș culege, aș fugi; –perfect: aș fi lucrat, aș fi tăcut, aș fi cules, aș fi fugit; Nu uita!!! Imperativul, desi este mod predicativ, nu are forme decat pentru prezent.   Atentie!!! Dintre modurile nepredicative doar infinitivul are forme distincte pentru timp, prezent si perfect, celelalte moduri neavand forme pentru mai multe timpuri.   6.Conjugarea verbului Flexiunea verbului dupa diateza, mod, timp, persoana si numar se numeste conjugare. Nu uita!!! Dupa terminatia infinitivului (forma de dictionar a verbelor) verbele se clasifica in patru conjugari: Conjugarea I: verbe terminate în -a (a lucra, a canta, a visa etc.) Conjugarea II: verbe terminate în -ea (a placea, a vedea etc.) Conjugarea III: verbe terminate în -e (a bate, a merge, a spune etc.) Conjugarea IV: verbe terminate în -i sau -i (a fugi, a dori, a coborî, a hotărî etc.)   Nu uita!!! Conjugarea verbelor regulate la diateza reflexiva este aproape identica cu cea de la diateza activa. Paradigmele verbale sunt aceleasi, adaugandu-se in fata verbului pronumele reflexiv in dativ si acuzativ cu exceptia imperativului si gerunziului,cand pronumele sta dupa verb. Diateza reflexiva este defectiva de participiu si supin.   Conjugarea verbelor auxiliare: a fi, a avea, a vrea Atentie!!!   1. Verbele a fi si a avea au la prezentul indicativ serii paralele de forme – prima, cu valoare predicativa, a doua, specializata ca auxiliar. (Noi avem o carte. / Noi am venit.) 2. Forme ca vrei, vroiesc etc., rezultate din contaminarea verbelor a vrea si a voi, sunt neliterare. 3. La perfectul simplu, toate cele trei verbe au cate doua serii de forme, ambele corecte. 4. La imperativ (pozitiv si negativ), a avea are doua forme, ambele corecte. Forma aibi / n-aibi este invechita.  

Definitie: Predicatul este partea principală de propozitie care arată ce face, cine este, cum este, ce este subiectul. Predicatul răspunde la întrebările: Ce face subiectul? Ce este subiectul ? Cum este subiectul ?   B. Clasificare   1. Predicat verbal 2. Predicat nominal   1. Predicatul verbal – exprimat printr-un verb la modul personal, arată ce face subiectul, impreuna cu Sb. Sau fără el poate contrui o propoziție de sine stătătoare Exp. – verb la modurile personale: Indicativ: Eu merg la scoala. Imperativ: Du-te! Conjunctiv: Să citim cu toții. Conditional-optativ: Ar compune o scrisoare. Verb la cele 3 diateze: Activă: Eu învăț la gramatică. Pasivă: El este invățat de profesor. Reflexivă: El iși face temele. – Intejecție predicativă: Hai la noi!, Iată o vază! – Locuțiuni verbale: Îmi aduc aminte de tine., A luat-o la fugă pe drum.   Predicatul nominal Predicatul nominal este alcătuit din verb copulativ + nume predicativ.   Verbul copulativ: – face legătura între subiect şi numele predicativ; – nu are înţeles de sine stătător, fiind verb nepredicativ; – nu este la un mod personal în predicatul nominal. Verbul copulativ de bază este a fi. Mai pot funcţiona ca verbe copulative şi verbele: a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a rămâne, a însemna.   Numele predicativ precizează caracteristica subiectului.   Numele predicativ poate fi exprimat prin:   1. Substantiv: Omul este o fiinţă raţională. Masa este de brad. Casa este a bunicului.   2. Adjectiv: Cerul este senin.   3. Pronume: – Acesta e caietul tău? – Da, e al meu.   4. Numeral: El este a treilea.   5. Verb la infinitiv sau supin: Datoria noastră este de a învăţa. Ei sunt de invidiat.   6. Adverb: Aşa este el.   Numele predicativ este: – simplu = când este exprimat printr-un singur termen ( Ina este cuminte.); – multiplu = când este exprimat prin doi sau mai mulţi termeni ( Ina este cuminte şi simpatică.). Între termenii numelui predicativ multiplu se pune virgulă sau se pune un cuvânt de legătură: şi, sau, ori etc. Verbul a fi este: copulativ ( Mănuşile sunt groase.); predicativ ( Dan este acasă.); auxiliar ( El ar fi mers acasă.)

S U B I E C T U L   DEFINIȚIE: Parte principală de propoziție care arată despre cine se vorbește în propoziție, cine face acțiunea exprimată de predicat se numește subiect.   Subiectul răspunde la întrebările:   Intrebari: Cine? Ce? (face actiunea) Despre cine/ce este vorba in propozitie puse predicatului. SUBIECTUL poate fi exprimat prin: Substantiv – simplu : Mașina merge cu viteză. – compus : Floarea-soarelui se îndreaptă spre lumină. – comun : Cărțile s-au pus în bibilotecă. – propriu : Bucureștiul este capitala țării. Adjectiv : Leneșul mai mult aleargă. (Caz de conversie.) Pronume : Ea învață. Nimic nu se știe. – pronume – personal: El este acasa. – de politete: Dumnealui este profesorul de sport. – demonstrativ: Acela pleaca de la scoala. – posesiv: A mea este in excursie. – nehotarat: Toate sunt coapte. – relativ: Ma intreb cine vine. – interogativ: Cine a venit? – negativ: Nimeni n-a venit la petrecere.   Numeral : – cardinal: Doi au castigat. – ordinal: Al treilea a invins.   Verb : – infinitiv: A invata este necesar. – supin: De cantat este placut CAZUL SUBIECTULUI: verb – infinitiv: A învăța este necesar. – supin: De cântat este plăcut. – adverb cu rol de substantiv: Răul a trecut. Binele învinge. – interjectie: Se aude vai!   E. Clasificare: 1. Subiect – simplu: Maria citește. – compus: Corina si Raul se joacă. 2. Subiect – inclus: verbul este la pers. I, II, singular si plural: Citesc. (eu) Citiți. (voi) -subînteles: verbul este la pers. III singular și plural: Citește. (el) Citesc. (ei)

1.PRONUMELE PERSONAL Observatii: 1.Forme neaccentuate se intalnesc doar in cazurile Ac. si D. 2.Vocativ are numai persoana a II-a: tu! voi! 3.Genitiv – numai persoana aIII-a: lui, ei, lor. 4.Persoanele I si a II-a nu au forme dupa gen : eu, tu, noi, voi 5.Pronumele dansa, dansul, dansii, dansele sunt pronume personale, nu de politete.   Functii sintactice -subiect: N: Tu ajungi primul. -nume predicativ in: N: Fratele meu este el. Ac: Intrebarea este pentru tine. G: Cartea este a lui. -atribut pronominal in: N (apozitie): Invitatul,adica el, sa pofteasca in casa. G: Sfatul lui doveseste intelepciune. Cartea din fata lui este a mea. D: Copilu-i statea linistit. (dativ posesiv) -complement direct in: Ac: Te intreb si pe tine despre acest lucru. -complement indirect in: Ac: A vorbit cu mine. D: Lui i-am dat o carte. G: (cu prepozitie) Napasta a cazut asupra ei. -complement circumstantial de loc in:Ac: Merge la voi. G: (cu prep. sau loc prep.) S-a asezat in fata lui.(ei, lor) D: (insotit de prep. sau loc. prep. cu forma nearticulata): In fata-mi se asezase o persoana importanta. -complement circumstantial de mod in: Ac – A raspuns ca tine. -complement circumstantial de cauza: G – N-a venit din pricina lui.   Situatii in care pronumele personal nu are functii sintactice: -in V (tu! voi!) -dativul etic: Vor sa mi-l omoare -cand are valoare neutra: A luat-o la fuga Da-i inainte fara grija!  

MORFOLOGIE ♦ SUBSTANTIVUL este partea de vorbire flexibila, care denumeste fiinte, lucruri, fenomene ale naturii, actiuni, stari etc. 1. Felul substantivelor Dupa inteles (natura denumirii): -compuse (masa, scolar, prieten) -proprii (Maria, Venus, Arad) Dupa alcatuire (forma): -simple (casa, Iasi, om) -compuse (prin contopire: untdelemn) (prin alaturare: zi-lumina) Atentie!!!   1.Substantivele simple pot fi primare (carte, perna etc.) sau derivate cu sufixe (bunatate, geamgiu, indoiala etc.) 2.Substantivele compuse sunt formate din doua sau mai multe cuvinte cu sens unitar. 3.Se scriu cu cratima substantivele compuse dintr-un substantiv in N si unul in G (floarea-soarelui) din doua substantive legate prin prepozitie (cal-de-mare), dintr-un substantiv si un adjectiv (argint-viu), dintr-un substantiv si un verb (gura-casca) 4.Se scriu intr-un cuvant substantivele compuse in care componentele nu-si mai pastreaza individualitatea morfologica (bunavointa) G-D (bunavointei, NU bunei vointe) 5.Substantivele proprii de scriu cu majuscula, indiferent de locul pe care il ocupa in propozitie sau fraza. 2.Genul substantivelor In limba romana substantivul are trei genuri: masculin, feminin, neutru Genul masculin pentru fiinte de sex barbatesc sau lucruri care, prin obisnuinta, sunt socotite masculine (om, cal, pom). Genul feminin pentru fiinte de sex femeiesc sau lucruri considerate, prin traditie, feminine (pisica, floare, carte). Genul neutru, in general, nume de lucruri (cer, stilou, nume). Substantive epicene – acele nume de animale, pasari sau insecte care au o singura forma pentru masculin si feminin (gandac, tantar, fluture, elefant etc.) Substantive mobile – nume de fiinte care au o forma pentru masculin (copil, profesor) si alta pentru feminin (copila, profesoara) Motiunea – procesul cu ajutorul caruia se formeaza substantivele feminine din cele masculine si/sau invers (elev/eleva, rata/ratoi etc.). Cele mai frecvente sufixe motionale sunt: feminine (-a, -ita, -easca, -ca, -oaica, -toare), masculine (-oi, -an).   3. Numarul substantivelor Substantivele din limba romana prezinta forme de singular (elev, scoala) si de plural (elevi, scoli) Masculin Feminin Neutru singular plural singular plural singular Plural /pom i/pomi e/clasa e/clase /parc -uri/parcuri u/codru i/codri a/banca i/banci /oras e/orase e/munte i/munti e/parte i/parti u/lucru -uri/lucruri a/tata i/tati /manta le/mantale u/cadru e/cadre a/marfa uri/marfuri u/curcubeu e/curcubeie e/vreme -uri/vremuri u/studiu i/studii – desinenta zero   Substantive defective de numar:   -cu forme numai la singular (nume de materii, insusiri, stari sau ape, munti, persoane, locuri), comune (grau, var) si proprii (Siret Traian); -cu aceeasi forma si la singular si la plural (pui, tei, unchi, invatatoare, nume); -cu forme numai la plural (unele nume de materii, nume de locuri, munti) comune (icre, calti), proprii (Iasi, Balcani).   Substantive cu forme multiple de singular (oaspete/oaspe; pantece/pantec) sau de plural cu acelasi inteles (boli/boale; coli/coale), cu inteles diferit (coarne/corni/cornuri) Substantive colective (a caror forma de singular are inteles de plural): -substantive simple (primare): hoarda, herghelie, stol, turma, trib etc. -substantive derivate: alunis, frunzis, taranime, stejaris etc. Atentie! Forma de plural a unor nume de materie (alamuri, dulceturi, matasuri etc) defective, in mod normal, de acest numar, are sensul unui plural colectiv, indicand soiuri, sortimente sau bucati din materia respectiva Declinarea substantivului Declinarea substantivelor nearticulate sau articulate nehotarat   Declinarea substantivelor articulate hotarat Cazul Masculin Feminin Neutru Singular Plural Singular Plural Singular Plural N Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele G Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor D Leului Leilor Mesei Meselor Teatrului Teatrelor Ac Leul Leii Masa Mesele Teatul Teatrele V Leule! Leilor! – – – – Declinarea substantivelor proprii (nume de persoane)   Declinarea substantivelor proprii nume geografice compuse   a) doua substantive in acelasi caz: N-Ac Targu-Jiu; G-D Targu-Jiului b) doua substantive, al doilea in genitiv: N-Ac Vatra Dornei; G-D Vetrei Dornei c) doua propozitii legate prin prepozitie: N-Ac Curtea de Arges; G-D Curtii de Arges d) un substantiv si un adjectiv: N-Ac Valea Lunga; G-D Vaii Lungi   4.Cazurile substantivului Nominativ (cine? ce?) -subiect: Lui i se cuvine aceasta cinste. -nume predicativ (intotdeauna in relatie cu un verb copulativ): Radu este un copil bun. -apozitie(atribut apozitional): Raul Mures a iesit din matca. Obs. Exemplele se pot construi usor daca se folosesc adverbele : adica, anume, chiar, tocmai. Mihai [adica] nepotul meu a implinit un an.   Acuzativ -atribut substantival prepozitional (care? ce fel de?) – Apa de la munte este rece. (care apa?) Obs. Nu face greseala sa pui intrebarea: de unde? -nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ, iar substantivul e insotit de prepozitie) – Florile sunt pentru mama. -complement direct (pe cine? ce?) – Il intreb pe Mihai. -complement indirect (prepozitii + cine? ce?) – Vorbim despre cazuri. -complement de agent (de cine? de catre cine?) – Intrebarea a fost pusa de Alina. Obs. Urmeaza dupa un verb la diateza pasiva sau dupa un participiu. -complement circumstantial de loc (unde? cu sau fara prepozitii, incotro?) – Vine de la padure. -complement circumstantial de timp (cand? cu sau fara prepozitii, cat timp?) – A lipsit de acasa o saptamana. -complement circumstantial de mod (cum?, cat?, in ce fel?) – Copiii vin in grupuri. Alearga ca vantul. (complement circumstantial de mod comparativ) -complement circumstantial de cauza (din ce cauza?) – Codrul clocoti de zgomot -complement circumstantial de scop (in ce scop?) – A plecat in oras pentru cumparaturi.   Genitiv   -atribut substantival genitival (al,a,ai,ale cui?) ¬- Interventia colegei a fost salutara. -nume predicative (urmeaza dupa un verb copulativ si este insotit de articol genitival:al,a,ai,ale) – Pamantul este al taranilor. Obs.Substantivele in genitiv pot indeplini si alte functii sintactice daca sunt precedate de prepozitii sau locutiuni prepozitionale, forma articulata: asupra, contra, impotriva, inapoia, deasupra, dedesubtul, in susul, in josul, in fundul, din cauza etc. -complement indirect – Toti s-au ridicat contra propunerii lui. -complement circumstantial de loc – Vizitatorii se uitau in fundul pesterii -complement circumstantial de timp – A ajuns la gara inaintea sosirii trenului -complement circumstantial de cauza – A intarziat din cauza vremii. -atribut substantial prepositional – Gradina din fata casei era inundata de verdeata   Dativ   -complement indirect (cui?) Padurii ii lipseste cantecul pasarilor. Obs.Substantivele in dativ pot indeplini si alte functii sintactice, daca sunt precedate de prepozitiile: gratie, datorita, multumita, potrivit, conform, contrar, aidoma, asemenea -complement circumstantial de loc (dativ locativ) – Stai locului, copile! -complement circumstantial de mod – A raspuns conform asteptarilor noastre -nume predicativ – El este aidoma fratelui tau. -atribut substantival prepozitional (care?) – Interventia conform planului a condus la reusita. -atribut substantival (cui?) – Preot desteptarii noastre / Oferirea de premii olimpicilor a fost televizata. (de obicei dupa infinitivul lung) -complement indirect cu prepozitie – Am reusit datorita Ioanei. -complement circumstantial de cauza – A intarziat din cauza ploii.   Vocativ   -nu are functie sintactica; se desparte prin virgula de restul cuvintelor, indiferent de locul pe care-l ocupa in propozitie – Ioana,vino afara!

PUNCTUAŢIE ŞI ORTOGRAFIE PUNCTUAŢIA – un sistem de semne grafice care reglementează organizarea textului în propoziţii şi fraze; – ne arată intonaţia, pauzele, întreruperea şirului vorbirii etc.   ORTOGRAFIA – semne grafice auxiliare folosite la nivelul CUVÂNTULUI; – semnele ortografice leagă sau separă cuvinte, redau pronunţarea cuvintelor, marchează căderea unor litere dintr-un cuvânt etc. În analiza semnelor de punctuaţie şi ortografie se urmăreşte : 1. nivelul sintactic si 2. nivelul stilistic S.G. DENUMIRE   SEMN GRAFIC NIVELUL SINTACTIC NIVELUL STILISTIC   [ . ] PUNCTUL a) Ca semn de punctuaţie: -se pune la sfârşitul propoziţiilor enunţiative (afirmative sau negative): Maria citeşte. Maria nu citeşte. b) Ca semn ortografic este folosit după majoritatea abrevierilor: ex.: etc.; ian.; nr. Marchează pauza ce se face între propoziţii/fraze independente ca sens.     [? ] SEMNUL ÎNTREBĂRII Semn de punctuaţie; – se pune la sfârşitul propoziţiilor/frazelor interogative (afirmative sau negative) – Unde mergi? – Nu ai învăţat? Marchează intonaţia propoziţiilor interogative: – Dar tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă? (I. L. Caragiale, Triumful talentului) – Şi… nu te doare capul când citeşti? (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)   [!] SEMNUL EXCLAMĂRII Semn de punctuaţie; – se foloseşte după interjecţii sau vocative: -Ho,ho! Câţi pofteşti. (I. Creangă, Ivan Turbincă) – Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! (I. L. Caragiale, Triumful) – se pune la sfârşitul pripoziţiilor/frazelor exclamative sau imperative (afirmative sau negative) – Ce frumoasă eşti! – Nu este adevărat! – Vino, băiatule! Interjecţiile şi vocativele exprimă stări efective: – bucurie – revoltă Marchează intonaţia;   [,] VIRGULA a) Ca semn de punctuaţie desparte – părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei 1.Desparte termenii unei enumeraţii: Am cumpărat cireşe, mere, pere şi banane. 2.Desparte un substantiv de o apoziţie/ apoziţia de restul propoziţiei. Zeus, fiul lui Cronos, … 3. Desparte substantivul în vocativ de restul propoziţiei. Şi-n tine, călătorule-o să plouă (Ion Pillat, Iarnă) Priveşte-le,nebunule, deaproape! (Radu Stanca, Arhimede şi soldatul) * – O Doamne, ce copile obositor / Oftează gerul. (Ana Blandiana, Întrebări) Prima virgulă are rolul de a izola subst. în vocativ de restul enunţului. Cea de-a doua virgulă separă vorbirea directă de vorbirea indirectă. – delimitează propoziţii în cadrul frazei:   2.Desparte propoziţia incidentă de restul propoziţiei – Sunt o vulpe, zise vulpea.   3.Desparte propoziţiile coordonte/subordonate de restul propoziţiilor: A venit, dar nu a spus nimic. Că eşti un om onest, o ştie oricine.   4. Marchează juxtapunerea; M-ai ajutat, te voi ajuta şi eu. b) Ca semn ortografic se foloseşte ca şi cratima; ea leagă cuvinte: foarte, foarte; cioc, cioc; singur, singurel; etc. Marchează pauza din rostire   Desparte vorbirea directă de vorbirea indirectă   În enunţul dat, virgula se foloseşte pentru a izola o construcţie incidentă reprezentând cuvintele naratorului (zise vulpea) de restul enunţului, alcătuit din cuvintele personajului (Sunt o vulpe).   [;] PUNCTUL ŞI VIRGULA Semn de punctuaţie Acest semn este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, deoarece depinde de cel care scrie textul. Este folosit pentru claritatea unităţilor sintactice, în cadrul enunţurilor lungi.   [:] DOUĂ PUNCTE Semn de punctuaţie Se foloseşte înaintea: – vorbirii directe: Goe zice cu ton de comandă: – Mam mare, de ce nu mai vine? (I.L.Caragiale) – citării unui text; – unei enumerării: Iubita mea avea ten ciocolatiu, ochi verzi, nas cârn şi un râs dumnezeiesc. – unei explicaţii: Avea o singură problemă: să ajungă la timp. – unei concluzii: S-a antrenat zilnic: va învinge.   [-] LINIA DE DIALOG ŞI DE PAUZĂ Semn de punctuaţie Linia de dialog marchează începutul vorbirii directe: -Mamă, sună! Linia de pauză delimitează: – construcţia incidentă: …osul – la început numai plesnit – s-a crăpat de tot, şi puiul a căzut cu o aripă moartă. (I.A.Brătescu-Voineşti, Puiul) – o apoziţie: Şi singur un nor mai sclipeşte pe ceruri – un păstrăv de-argint. (Ion Pilat, Imagini, toamna)   Linia de pauză marchează: -elipsa unui verb copulativ sau a predicatului.   Construcţia incidentă ne oferă o explicaţie suplimentară.   Pune în relief o metaforă: aerul toamnei este atât de limpede, încât norul care pluteşte pe cer pare un păstrăv argintiu dintr-o apă de munte. Ex.: Din punctul de vedere al copacilor, / soarele-i de-o dungă de căldură, / oamenii – o emoţie copleşitoare… (N.Stănescu, Laudă omului) Omiterea verbului copulativ a fi este semnul unui limbaj poetic concentrat, dens.   […] PUNCTELE DE SUSPENSIE Semn de punctuaţie – marchează o pauză mare în cursul vorbirii; – marchează lipsa unor propoziţii sau fraze: Şi mai întâi poezia este un product de lux al vieţii intelectuale, une noble inutilité, cum a zis aşa de bine Mme de Staël.[…] (Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867)   – subliniază ultimul cuvânt antepus lor: Mulţi copii îşi zic încet: „Dacă aş putea face cutare!” şi aşteaptă cu nerăbdare fericita zi a libertăţii…şi a prostiilor. (Hector Malot, Singur pe lume) Indică o întrerupere în cadrul vorbirii datorată intervenţiei neaşteptate a unui interlocutor:   E vorba de o problemă mult mai mre, să nu-şi piardă oamenii credinţa în… – În ce mama dracului? A urlat Costică. (D.R.Popescu) – indică vorbirea incoerentă: Nu ştiu ce să spun…cred că are dreptate…poate că…, dar, totuşi… Marchează intenţia eului liric de a ne lăsa pe noi să terminăm gândul, ideea. Sâmburele crud al morţii e-n viaţă… Şi-n mărire/ Afli germenii căderei. […] (Mihai Eminescu, Memento mori) Evidenţiază o pauză afectivă care subliniază ideea de libertate a vârstei copilăriei.   [ -] CRATIMA a) Ca semn de punctuaţie se foloseşte în: -repetiţii: încet-încet a început să meargă. – expresii sau numerale care arată o aproximare: tura-vura; talmeş balmeş; două-trei zile; şapte-opt copii. -între cuvinte care arată limitele unei distanţe ori ale unui interval de timp: şoseaua Bucureşti – Ploieşti; perioada 1 mai – 1 iunie.   b) Ca semn ortografic se foloseşte în interiorul unui cuvânt sau între cuvinte pentru a lega sau despărţi elementele;   1. Marchează elidarea unor litere: jelui-m-aş; ţi-l 2. Leagă elementele unui cuvânt compus: bună-credinţă; după-masă; pierde-vară. 3.Uneşte elementele unei locuţiuni: calea-valea, 4. Leagă un substantiv de adjectivul posesiv (gradele de rudenie sau relaţiile sociale): mă-sa, ta-su; măria-sa. 5. Leagă articolul hotărât enclitic de: – numele literelor: X-ul -substantive provenite din numerale cardinale: 10-le -substantiv provenit din abreviere: pH-ul 6. Leagă formaţia –lea/-a la numeralul ordinal scris cu cifre: al X-lea; a V-a. 7. În abrevieri: d-ta; P-ţa; N-V. 8. Leagă interjecţii repetate: ho-ho-ho; bla-bla-bla. 9. Nu leagă cuvinte, ci evită formarea hiatului: E-un gândăcel urât şi prost (Otilia Cazimir, Licuriciul)   Indică rostirea fluentă, fără pauză a cuvintelor.   1 Ex.: Lumea senină, / Luna cea plină / Şi marea lină / Icoană-i sunt. (M.Eminescu, Prin tăcute nopţi) Cratima etermină rostirea legată a două părţi de vorbire diferite (subst. şi pronume) prin elidarea sunetului î, în scopul păstrării ritmului şi măsurii versului (a muzicalităţii)   9.Evitarea hiatului duce la un ritm rapid de rostire. [’] APOSTROFUL Singurul semn exclusiv ortografic. – marchează absenţa accidentală a unor sunete/grupuri de sunete/cifre Dar cerul e atât de greu de stele / C-atârnă uneori pân`la pământ (Ana Blandiana, Despre ţara din care venim) Apostroful marchează căderea accidentală a sunetului ă. Notează realităţi fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională, un tempo rapid sau deficienţe ale unor vorbitori. 89; vin; da; fiincă eu sunt slab; cea mai `naltă.   [„”] GHILIMELELE Semn de punctuaţie care semnalează: 1. Reproducerea unui enunţ spus sau scris de cineva: Viziunea poetului este transcrisă nu o dată sub semnul unei evidente detaşări: „ Treburile lumii acesteia / Sunt bătute de vânturi ca trestia”   2. Cuvinte care sunt folosite cu alt sens decât cel obişnuit: Valoarea „estetică”a unei asemenea lucrări nu ne impresionează. 3. Existenţa sensului figurat al unui cuvânt. 1. Fol, fol, fol, o mestecă… …> (B.Ştefănescu Delavrancea, Hagi Tudose) Ghilimelele marchează vorbirea indirectă a personajului principal. 2. Arată ironia cu care se rosteşte cuvântul estetică.   3.Evidenţiază faptul că naratorul / eul liric nu se referă la sensul sensul propriu, ci la sensul figurat al unui cuvânt: Nu înţelesei numaidecât ce putea să însemne cuvintele „Dicţionar universal”; dar deschizându-l la întâmplare, simţii obrajii îmbujorându-se de plăcerea descoperirii […] „Biblia” asta avea să-mi explice toate acelea peste care treceam cu amarnică întristare. (Panait Istrati, Căpitan Mavromati) „Biblie” – cate fundamentală posesoare a tuturor răspunsurilor   [( )] PARANTEZELE Semne de punctuaţie ce marchează: – un plus de informaţie în interiorul unei propoziţii/fraze; – o explicaţie – în piesele de teatru se dau între paranteze rotunde indicaţiile scenice: Ex.: Mă înrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub epresia atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). (Mircea Eliade, Maitrey) Paranteza încadrează o intervenţie a personajului-narator, care explică o afirmaţie anterioară.

LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ Sinonimie Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens.   Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice. Câmpul de expansiune sinonimică este o modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.   Exemplu de câmp de expansiune sinonimică:   a ridica (o greutate) = a sălta = a înălţa; a ridica (mânecile) = a sufleca; a ridica (o casă) = a zidi = a construi; a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna; a ridica (preţurile) = a creşte = a urca = a mări; a ridica(o pedeapsă) = a suspenda = a desfiinţa = a anula; a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta; a (se) ridica (la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula.   Tipologia sinonimelor   Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica (Dicţionar de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel: a) sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură de sens (au aceeaşi definiţie semantică): azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar; mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat; b) sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o componentă de sens graduală: teamă = frică ( „grad nedeterminat”) şi spaimă = groază („grad maxim”, alături de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat”) faţă de genial („grad maxim”) şi isteţ = ager („grad mic”), alături de trăsături comune celor cinci sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa”); c) sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea = podea – trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi”; – trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri” (duşumea) şi „din orice material”(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte; d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar limitate cantitativ: cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular – se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură”; – se regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad nedeterminat”; călduţ = căldicel „grad mic”; fierbinte „grad mare”; canicular „grad maxim”; clocotit (tor) „grad maxim” + „proces de fierbere”; dogoritor „grad maxim” + „emanaţie de căldură”.   Antonimie   Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)   Există o antonimie logică, obiectivă, care este implicată în lucruri din realitatea extralingvistică: noapte – zi, iarnă – vară, dimineaţă – seara, şi o antonimie pe care o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi altul prost,sensul antonimelor bun – prost reflectă o apreciere subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare(iarnă – vară, dimineaţă – seară, bărbat – femeie, viaţă – moarte, îngheţ – dezgheţ), cât şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră şi ce uşoară este valiza gri”).   Antonimele sunt fixate perechi şi, de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare. De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare, tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.   Clasificarea antonimelor:   1. în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 56): – antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie; – antonime scalare, care admit gradarea şi care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic; fierbinte / cald/rece: – antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit; – antonime contrarii: a urca / a coborî; – antonime reciproce: a cumpăra / a vinde etc.   2. în funcţie de structura cuvântului: – antonime cu radicali diferiţi: corect – greşit; frig – căldură, întuneric – lumină; trecut- viitor; a veni – apleca; – antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect – incorect; disciplinat – indisciplinat; noroc – nenoroc; moral a imoral; reversibil – ireversibil; hipotensiv – hipertensiv; cărticică -cărţoaie; căscioară – căsoaie etc. Aceste antonime au o marcă formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-, i-, des-, dez-, dis-, de- etc.   Paronimie Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa de formă se reduce la numai un sunet sau două).   Se organizează pe baza apropierii formale în „serii paronimice”. Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire: – substantive: (abilitate – agilitate); – adjective: (etic – epic); – verbe: (a deconta – a decanta).   Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor (prefixe şi prefixoide): anti- / ante-; pre-/ pro-; în-/ in-; homeo-/ homo- Dublete paronimice: atlas – atlaz, argou – argon, adsorbţie – absorbţie, conjunctură – conjectură, locatar – locator.   Triplete paronimice: atitudine – aptitudine – altitudine, a migra – a emigra – a imigra, a releva – a reliefa – a revela.   Atracţia paronimică este o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage” pe cel care este mai puţin cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: „analizăliterală” în loc de „analiză literară”. În situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet) este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat, posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.   Termenii ştiinţifici din limbajele specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera „atracţiei paronimice”. Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin limbajelor specializate (elipsă – eclipsă, etic -epic, glacial – glaciar, a evoca – a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.   Omonimie Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite.   Nivele de reprezentare: -lexical (omonimie lexicală): lin = „uşor”; lin = „specie de peşte”. -gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală): el cântă (pers. a IlI-a, sg.) = ei cântă(pers. a III-a, pl.); un (nişte)= articol nehotărât; un (doi)= numeral; un (altul)= adjectiv pronominal. -sintactic: chemarea profesorului =„profesorul cheamă” sau „profesorul este chemat”.   Cauzele omonimiei lexicale:   a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două cuvinte diferite ca sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie împrumuturi din limbi diferite): casă (< lat. casa) = „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului”; casă (< it. cassa) = „dulap, lădiţă pentru bani”, „loc unde se fac plăţi”. lin (< lat. lenis)= „domol, uşor”; lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte”.   b) divergenţă semantică (apariţia unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat de sensul de bază, astfel încât le¬gătura semantică nu se mai poate vedea): calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în anumite organe ale omului (renal, vezicular etc.)”; calcul (< lat. calculus) = „socoteală, operaţie matematică”. Diferenţierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parţială): calcul / calculi = „pietricele”; calcu / calcule = „socoteli”.   c) derivarea lexicală: sunătoare = „nume de plantă”; sunătoare = „care produce sunete” (sună + sufix -ător); fierăriei = „lucruri de fier” (fier + sufix colectiv -arie); fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se vinde fier” (fierar + sufix nume de loc -ie). Omonimele Definitie: sunt cuvinte înregistrate în articole de dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).   Clasificarea omonimelor: A. După gradul de identitate formală:   a)omonime totale (au toate formele identice): mai adverb; mai substantiv = „lună”; coş (coşuri) = „obiect împletit din papură, rafie sau nuiele”; coş (coşuri) = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele”.   b) omonime parţiale (sunt identice numai unele forme flexionare): – diferenţiere semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni, cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri. – diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa morfologică: cer (substantiv); cer(verb, indicativ prezent).   B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de posibilitatea de a se întâlni în aceleaşi domenii sau contexte):   a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat pentru a se evita confuzia de sens): păcurar = „vânzător de păcură”, păcurar = „păstor”, caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2 = „păstor” cu „cioban”, rămânând ca „păcurar” să denumească „vânzătorul de păcură”. b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context): a afecta = „a atribui o sumă de bani” („Guvernul a afectat suma de …pentru…”); a afecta = „a manifesta o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment neplăcut” („Este afectat de vestea primită”).   C. După apartenenţa morfologică:   a) omonime lexico-gramaticale: – aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv; cer = verb; vine = substantiv, forma de plural de la vână; vine = verb. – provin din conversiune: absolut (adj.) – absolut (subst.) – absolut (adv.); muncitor j(adj.) – muncitor (subst.)   Observaţie:   Omonimele lexico-gramaticale provenite din conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără printre limbile în care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul omonimiei este acceptat numai în cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.   b) gramaticale (aparţin aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare diferite): lucrează = verb intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.; lucrează = verb indicativ prezent, pers. a III-a, pl.; lucrează = verb imperativ, pers. a II-a, sg.   Câmpuri semantice   Câmpul lexico-semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens comune, dar între care se stabilesc diferenţe (opoziţii) semantice. Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de specialişti şi, în mod aproximativ, de vorbitorii obişnuiţi.   EXEMPLE:   – numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română) – numele de culori (peste 200 de termeni în limba română) – denumirile animalelor domestice şi sălbatice – denumirile fenomenelor sonore ş.a.   Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reţine mai precis diferenţele între termeni. De exemplu, a striga este corelat cu a vorbi, amândouă desemnând „sunete articulate” emise cu „diferenţe de intensitate” în schimb a răcni, a rage, desemnează „sunete nearticulate”, „emise cu intensitate mare”.

FONETICA   Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulate. Vocalele din limba româna Vocala este un sunet al vorbirii din limba romana, la a cărui emitere curentul de aer sonor iese liber prin canalul fonator, fără să întâlnească nici un obstacol în cale.   Vocala A Se scrie și se pronunță a, nu ea, după literele ș și j în rădăcina cuvântului: șa, șade, șapte, șase, deja, jale, jar (nu șea, șeade, șeapte, șease, dejea, jeale, jear).   Vocalele în hiat din Limba Româna   Vocalele in hiat reprezinta fenomenul fonetic constând în întâlnirea a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, fie în interiorul unui cuvânt, fie între două cuvinte alăturate.   Diftongii din Limba Româna   Pronunțare în aceeași silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de două sunete sau mai multe sunete format dintr-o vocală și o semivocală care se pronunță în aceeași silabă sau cuvantare.   Triftongii din Limba Româna   Triftongii reprezina un grup de trei sunete diferite care formează o singură silabă.   Consoanele din Limba Româna   Consoanele din limba romana reprezinta acel sunet al vorbirii produs la trecerea curentului de aer prin canalul fonator atunci cand întâmpină obstacole.   Despartirea in silabe în limba româna   Când în limba româna un cuvânt nu se termină într-un rând, se vor trece în rândul următor numai silabele ( compuse din litere din alfabet) întregi. Despartirea in silabe a unor cuvinte are scopul de a pune in evidenta structura acelor cuvinte (in silabe) si in cazul poeziei metrica sa. Despartirea in silabe se face cu ajutorul semnului ortografic numit cratima si are o anumita valoare stilistica: Ex. Im-be-ci-lu-le! In Ortografia romana se pune mai mare importanta insa pe despartirea cuvintelor de la capat de rand care nu coincid intotdeauna cu despartirea in silabe a cuvintelor.   Despărțirea în silabe a cuvintelor sau silabisirea se face astfel:   a) dacă vocala e urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare: le-ge, o-ră; b) dintre două vocale succesive (în hiat), prima aparține silabei dinainte, a doua celei următoare: ce-re-a-le, lu-a; i și u semivocale, între două vocale, trec la silaba următoare: ba-ia, no-uă; c) dacă vocala e urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană aparține silabei dinainte, cealaltă – sau celelate – silabei următoare (excepțiile se vor vedea mai jos): ac-ti, as-tăzi, mul-te, os-cior, as-pru, con-tra, mon-stru; d) când prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua este lsau r, amândouă consoanele trec la silaba următoare: a-bre-vi-a, a-cru, co-dru, a-fla, a-gro-nom, si-hlă, su-plu, a-tlet, li-tru, de-vre-me; e)grupurile ct, cț și pt, pț precedate de consoane se despart: onc-tu-os, punc-taj, func-ți-e, sanc-ți-u-ne, somp-tu-os, pre-emp-ți-u-ne; f)cuvântul jertfă se desparte jert-fă; g)la cuvintele compuse (din doua sau mai multe litere din alfabet – limba romana) și la cele derivate cu prefixe, precum și la unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri consonantice cu sufixe care încep cu o consoană), despărțirea în silabe se face, de preferință, ținându-se seama de părțile componente, atunci când cuvântul e analizabil: de-spre (nu des-pre), drept-unghi (nu drep-tunghi), in-egal (nu i-negal), ne-stabil (nu nes-tabil), sub-linia (nu su-blinia), vârst-nic (nu vâr-stinc).   Despartirea grupurilor de cuvinte si a abrevierilor   Pentru pastrarea unitatii lor nu se despart la sfarsitul randului (ci trec integral pe randul urmator) urmatoarele: – abrevierile se scrie lagat (ex. UNESCO) sau despartit prin blancuri (S N C F R), prin puncte (a.c – anul curent) ori prin cratima (lt.-maj., S-V); – derivatele scrise cu cratima de la abrevieri: R.A.T.B-ist (NU R.A.T.B- ist, R. A.T.B.-ist);   Derivatele devenite cuvinte urmeaza regimul cuvintelor: ce-fe-rist.   – numele proprii de persoane : Vasilescu, Ali el-Kabar (NU Va-si-le-scu, Ali el-Ka-bar); – numerele ordinale scrise cu cifre si litere: XI-lea, 6-a (NU XI- lea, 6- a); Se recomanda sa nu se separe de pe un rand la altul, ci sa se treaca impreuna pe urmatorul rand: – numele (sau abrevierile sau prescuratile prenumelor) si numele de familie: Vasile Marinescu, V. Marinescu – notatiile care includ abrevieri: 11 km, art. 14   Se tolereaza plasarea pe randuri diferite a prescurtarilor de nume generice si a numelor proprii din denumirile unor institutii, indiferent de ordinea lor: Roman S.A., SC Firma-mea SA., dar si F.C. Dinamo   Formarea cuvintelor in Limba Româna   Scrierea cuvintelor în limba româna derivate și compuse, a locuțiunilor și a grupurilor relativ stabile de cuvinte pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori între formații apartinând uneia sau alteia dintre aceste categorii putând crea și dificultați suplimentare.   Reguli generale:   – derivatele se scriu în limba româna într-un cuvânt (situațiile în care unprefix sau un sufix se scrie cu cratima sau separate sunt rare) folosind cuvintele din alfabet; – compusele se scriu în limba româna, în funcție de partea de vorbire căreia îi aparțin și de gradul de sudură a compusului, în unul din cele trei moduri posibile: într-un cuvânt, cu cratima sau în cuvinte separate; -formațiile din sau cu elemente de compunere se scriu intr-un cuvânt; – locuțiunile se scriu in general in cuvinte separate, mai rar cu virgula sau cu cratima, -grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu în cuvinte separate;   Sufixe si prefixe din limba româna   Sufixul în limba româna Sufixul este o îmbinare de sunete (litere din alfabet) sau un singur sunet care se adaugă după rădăcina sau după tema unui cuvânt pentru a crea cuvinte sau forme gramaticale noi   Prefixul în limba româna Prefixul sau afixul reprezinta literele din alfabet sau grupul de litere, care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat cu forme gramaticale noi (nu este obligatoriu)

FUNCŢIILE COMUNICĂRII   Există şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele situatiei de comunicare). Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre factorii comunicării: · emițător – funcţia emotivă · receptor – funcţia conativă · mesaj – funcţia poetică · cod – funcţia metalingvistică · context (sau referent)– funcţia referenţială · canal de transmitere – funcţia fatică 1.Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA, care trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului. Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă, cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de informaţia pe care o conţine enunţul nostru.   Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii, exclamaţii, prin lungirea emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în exprimarea poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.   2.Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte laincitarea acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii, etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor.Funcţia conativă se concentreaza pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative, exclamative, afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.   3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care limbajul se orientează spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea nu apare singură: în poezia epică, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia referenţială; în poezia lirică, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi functia conativa. În opera dramatică, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică.   4.Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere înţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi facilitează comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii   5.Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii despre lumea reală sau imaginară, trimite la context şi stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al comunicării. 6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La nivelul contactului social funcţia fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată.   Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau altul, este funcţia dominantă. De pildă: · emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice · conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame · poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare · metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic · referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici · fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic   STILURILE FUNCȚIONALE   STILUL (astăzi: mod de exprimare verbală sau scrisă)- expresia unei individualităţi COTEANU: STILUL ARTISTIC Cum transmite – STILURI NONARTISTICE/FUNCŢIONALE Ce transmite – Limbaj conotativ Limbaj denotativ Unicitate şi inovarea expresiei – Expresie caracterizată prin folosirea unor formule şi construcţii mai mult sau mai puţin fixe, repetabile Bogăţie lexicală – Concentraţie lexicală Sensuri multiple – Sensuri unice   STILURILE FUNCŢIONALE – variante ale limbii literare care corespund anumitor sfere de activitate umană 1. STILUL OFICIAL (JURIDICO-ADMINISTRATIV)- se întrebuinţează în sfera relaţiilor oficial-justiţie, administraţie, diplomaţie etc.-, fiind reprezentat de o categorie largă de texte (legi, hotărâri judecătoreşti, regulamente de funcţionare a instituţiilor, documente politice, corespondenţa oficială, petiţiile şi memoriile cetăţenilor, curriculum vitae, procesul-verbal, cererea, formularul, interviul de angajare etc.) şi are următoarele particularităţi: • Are funcţie referenţială • Emiţătorul este specializat, receptorul este, de obicei, specializat, dar şi nespecializat, cel care vrea să cunoască legea • Respectarea normelor limbii literare • Obiectivitate • Lipsa afectivităţii şi a expresivităţii • Enunţuri cu formă impersonală • Vocabular specializat • Folosirea neologismelor, dar nu în număr la fel de mare ca în stilul ştiinţific • Limbaj accesibil • Claritate, precizie, concizie, proprietate • Utilizarea cuvintelor cu sens denotativ • Mod de expunere formal • Setereotipie: utilizarea de clişee lingvistice-formule gata consacrate/ formule tip (vezi cererea) • Scop utilitar, informare, educare • Respectarea unor reguli de prezentare grafică (împărţirea textului în paragrafe, alineate, articole)   2. STILUL (TEHNICO-)STIINTIFIC este folosit în studii şi lucrări ştiinţifice şi are următoarele caracteristici:   • Are funcţie exclusiv referenţială • Transmite informaţii ştiinţifice, tehnice, • Respectarea normelor limbii literare • Obiectivitate, folosirea pluralului autorului, întrucât acesta evită referirea la propria persoană • Claritate, precizie, concizie • Emiţătorul este specializat, iar receptorul poate fi specializat sau nespecializat • Utilizarea unei terminologii specifice fiecărui domeniu şi tehnicii, precum şi a neologismelor, multe de circulaţie internaţională • Folosirea cuvintelor mai ales cu sensul lor propriu/ denotativ monosemantism • Lipsa figurilor de stil • Utilizarea citatului ca punct de plecare într-o argumentare • Completarea conţinutului cu mijloace extralingvistice: harti, desene etc. • Scop informativ, de educare • Structura logică a propoziţiilor şi a frazelor • Tipuri de mesaje: referatul, comentariul, analiza de text, paralela   3. STILUL BELETRISTIC (LITERAR ARTISTIC) este specific operelor literare în proză şi în versuri (+memorii, jurnale, eseuri, memorii, amintiri etc.) şi are următoarele trăsături:   • Mesajul are funcţie poetică, centrată asupra lui însuşi • Caracterul individual al stilului • Bogăţie expresivă şi forţă de sugestie, obţinute prin folosirea figurilor de stil şi a procedeelor artistice, a cuvintelor polisemantice şi cu sens figurat/ conotativ; • Preluarea unor elemente de la celelalte stiluri la nivelul limbajului-arhaisme, neologisme, elemente de jargon şi argou, regionalisme, termeni ştiinţifici etc. • Încărcătură emoţională • Căutarea originalităţii în exprimare • Respectarea, în general, a normelor limbii literare, scriitorul îşi ia o mare libertate • Eufonia, ambiguitatea, sugestia, expresivitatea, originalitatea • Scop estetic   4. STILUL PUBLICISTIC este caracteristic mijloacelor de comunicare în masă: ziare, reviste, televiziune, radio, având funcţia de mediatizare a evenimentelor, şi are următoarele particularităţi: • are funcţie conativă • stil puţin unitar • respectarea normelor limbii literare • limbaj accesibil • lexic bogat, variat • adaptabilitate la inovaţie, reflectată în folosirea unor neologisme la modă • utilizarea unor figuri de stil, a unor construcţii expresive (de exemplu. formulări şocante, eliptice, pentru a atrage atenţia cititorului etc.) • varietate de forme: articol, ştire, reclamă, comunicat, interviu, reportaj, corespondenţă, cronică etc. • folosirea de mijloace extralingvistice: fotografii, caricaturi etc. • scop informativ, dar şi persuasiv de influenţare a opiniei publice • se poate adresa raţiunii sau afectivităţii   5. STILUL COLOCVIAL (după unii) este întrebuinţat în sfera relaţiilor particulare, în planul vieţii cotidiene şi este caracterizat prin: • încălcare frecventă a normelor limbii literare • utilizare de mijloace nonverbale în comunicarea orală • exprimare relaxată, nesupravegheată • naturaleţe, expresivitate, pitoresc • întrebuinţarea de termeni argotici, a elementelor de jargon, a regionalismelor, a proverbelor şi a zicătorilor • folosirea clişeelor la modă, formule de salut, ticuri verbale, neologisme la modă • Încărcătură emoţională

VOCABULAR Nu sunt cuvinte compuse cele din seria: a) Europa Centrala, Cuibul Dorului, Ministerul de Interne; b) lirica erotica, dor de tara, învatamânt preuniversitar; c) nouasprezece, zi-munca, cumsecade; d) verde de Paris, izma creata, pantofi de dama.   Sunt formate prin derivare toate cuvintele din seria:   a) despre, cocostârc, tustrei, despot; b) destinatie, desuet, destitui, dezmierda; c) desprinde, dezarticula, dezmosteni, destainui; d) destoinic, amândoi, înspre, câtiva.   3. Identificati seria continând numai cuvinte polisemantice:   a) limba, casa, masa, opera; b) limba, floare, vis, loc; c) casa, copil, prefata, localitate; d) masa, copac, claritate, adaptare.   4. Antonimul cuvântului a se bucura este:   a) tristete; b) a se întrista; c) mâhnire; d) posomorât.   5. Identificati seria ce contine formele corecte ale cuvintelor:   a) buldozer, pikap, lidar, indemnizatie, exceptie, contingent; b) buldozer, pick-up, lider, indemnizatie, exceptie, contingent; c) buldozer, pik-up, lider, indemnizatie, esceptie, contingent; d) buldozar, picup, lider, indemnizatie, exceptie, contingent.   6. Contine numai neologisme seria:   a) a estima, constructie, caracteristic; b) a aranja, clatinare, clasificare; c) evidenta, a dura, rânduiala; d) flinta, paharnic, stolnic.   7. . Cuvântul predecesor nu înseamna:   a) precursor; b) premergator; c) înaintas; d) urmas.   8. Cuvântul rationament nu este sinonim cu:   a) inteligenta; b) judecata; c) argument; d) considerent.   9. Este corecta forma:   a) repercursiune; b) repecursiune; c) repercusiune; d) repercuziune.   10. Contin triftongi cuvintele din seria:   a) chioara, cioara, gioarsa, sfarâmicioasa, ochioasa, ghioaga; b) aripioara, leoaica, taioare, creioane; c) dubioasa, curioasa, furioasa, caprioara; d) ia-i, i-ai, ni-oi, ti-oi, mi-au, i-au.   11. Sunt corecte formele de plural ale substantivelor din seria:   a) accesuri, imne, grilajuri,paradoxe; b) accese, localuri, grilaje, calapoade; c) chitari, cicatrici, clisee, plaje; d) refrenuri, paradoxuri, pocaluri, plaji.   12. Formele corecte sunt cele din seria:   a) cel deal doilea – cea dea doua; b) ce-l de-al doilea – ce-a de-a doua; c) cel de-al doilea – cea de-a doua; d) ce-l deal doilea – cea de-a doua.   13. Contine numai cuvinte corect scrise seria:   a) aspectuos, cearceaf, adalmas; b) sanguin, orasan, primavaratic; c) maiou, dictiune, disident; d) (a) seconda, ostatec, cismar.   14. Sunt corecte formele din seria:   a) ce-l d-intâi, ce-a d-intâi; b) cel dintâi, cea dintâi; c) cel de întâi, cea de întâi; d) cel dintâi, cea dintâia.   15. Contine numai substantive colective formate exclusiv prin derivare seria:   a) turma, faget, maracinis; b) pietris, ramuris, stol; c) muncitorime, frunzis, bradet; d) studentime, herghelie, roi.   16. . Sunt corecte formele din seria:   a) al cincilea – a cincea, al cinsprezecelea – a cinsprezecea; b) al cincilea – a cincea, al cincisprezecilea – a cincisprezecea; c) al cincilea – a cincia, al cincisprezecilea – a cincisprezecia; d) al cincilea – a cincea, al cincisprezecelea – a cincisprezecea.   17. În cuvintele cai, cai, câini, bea, doar, sau, hau, chiar, sunt vocale:   a) a, a, â; b) i, e, o, u; c) a, i, â, e, o; d) e, u, a.   18. Nu face parte din vocabularul fundamental verbul:   a) a prevedea; b) a avea; c) a auzi; d) a mânca.   19. Sunt scrise corect cuvintele din seria:   a) pantofi cenusi sau arginti; ochi vi si zglobi; câmpuri pusti; b) pantofi cenusi sau argintii; ochi vii si zglobii; câmpuri pustii; c) pantofii cenusi sau arginti; ochii vi si zglobi; câmpurile pustii; d) pantofii cenusii sau argintii; ochii vii si zglobii; câmpurile pustii.   20. Identifica termenul care nu se caracterizeaza prin omonimie:   a) cala; b) lira; c) soare; d) carte.   21. Care dintre perechile de cuvinte nu sunt antonime:   a) tot – netot; b) onest – necinstit; c) lizibil – necitet.   22. Perechile somn (peste rapitor) si somn (stare fiziologica da repaus); leu (animal mamifer) si leu (unitate monetara); capital (avutie sub forma de bani) si capital (adjectiv cu sensul de fundamental) sunt:   a) paronime; b) antonime; c) sinonime; d) omonime.   23. Cuvintele bomba, copoi, sticlete, nasu, a ciordi, gagica, haios, a gini, soto, beton, marfa, sunt:   a) cuvinte de argou; b) regionalisme; c) cuvinte de jargon; d) arhaisme.   24. Neologismele sunt cuvintele:   a) vechi, iesite din limbajul uzual; b) noi, împrumutate din alte limbi sau noi, formate în cadrul limbii respective; c) cunoscute de vorbitorii dintr-o anumita zona a tarii; d) vechi, vorbite în mediul rural.   25.Identificati seria cuprinzând numai cuvinte formate prin abreviere:   a) baietan, copilas, bradet, B.C.R.; b) prim-plan, blanarie, untdelemn, Fat-Frumos; c) O.N.U., N.A.T.O., A.S.I.R.O.M., B.R.D.; d) T.V.R., redactor-sef, tehnico-stiintific, miazanoapte.   26.Este corect scrisa fraza:   a) Cel cel vede sal anunte; b) Ce-l ce-l vede sa-l anunte; c) Cel ce-l vede sa-l anunte; d) Ce-l cel vede sa-l anunte.     1.B;2.C;3.A;4.B;5.B;6.A;7.D;8.A;9.C;10.B;11.B;12.C;13.C ;14.B;15.C;16.D;17.A;18.A;19.D;20.C;21.A22.D;23.A;24.B, 26.C.