Gramatica limbii române titularizare/definitivat învățământul primar

LEXICOLOGIE ȘI SEMANTICĂ Sinonimie Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi sens.   Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de apropiate, încât le considerăm identice. Câmpul de expansiune sinonimică este o modalitate de a arăta diferenţele dintre sensurile cuvântului polisemantic dar şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii sinonimice.   Exemplu de câmp de expansiune sinonimică:   a ridica (o greutate) = a sălta = a înălţa; a ridica (mânecile) = a sufleca; a ridica (o casă) = a zidi = a construi; a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna; a ridica (preţurile) = a creşte = a urca = a mări; a ridica(o pedeapsă) = a suspenda = a desfiinţa = a anula; a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta; a (se) ridica (la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula.   Tipologia sinonimelor   Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele trebuie să aibă un număr cât mai mare de componente de sens comune (de preferinţă toate). Din această perspectivă se pot clasifica (Dicţionar de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel: a) sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură de sens (au aceeaşi definiţie semantică): azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar; mister = enigmă; vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat; b) sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o componentă de sens graduală: teamă = frică ( „grad nedeterminat”) şi spaimă = groază („grad maxim”, alături de componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad nedeterminat”) faţă de genial („grad maxim”) şi isteţ = ager („grad mic”), alături de trăsături comune celor cinci sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa”); c) sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea = podea – trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi”; – trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri” (duşumea) şi „din orice material”(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte; d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar limitate cantitativ: cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular – se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură”; – se regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad nedeterminat”; călduţ = căldicel „grad mic”; fierbinte „grad mare”; canicular „grad maxim”; clocotit (tor) „grad maxim” + „proces de fierbere”; dogoritor „grad maxim” + „emanaţie de căldură”.   Antonimie   Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1988, p. 165)   Există o antonimie logică, obiectivă, care este implicată în lucruri din realitatea extralingvistică: noapte – zi, iarnă – vară, dimineaţă – seara, şi o antonimie pe care o stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi altul prost,sensul antonimelor bun – prost reflectă o apreciere subiectivă. De aceea se spune că antonimia ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare(iarnă – vară, dimineaţă – seară, bărbat – femeie, viaţă – moarte, îngheţ – dezgheţ), cât şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră şi ce uşoară este valiza gri”).   Antonimele sunt fixate perechi şi, de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o situaţie de comunicare. De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este asociat mic cu mare, tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.   Clasificarea antonimelor:   1. în funcţie de dimensiunea semantică (vezi Dicţionar de Ştiinţe. Ştiinţe! ale limbii,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 56): – antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie; – antonime scalare, care admit gradarea şi care sunt adesea legate de proceduri de comparare: mare /mijlociu / mic; fierbinte / cald/rece: – antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit; – antonime contrarii: a urca / a coborî; – antonime reciproce: a cumpăra / a vinde etc.   2. în funcţie de structura cuvântului: – antonime cu radicali diferiţi: corect – greşit; frig – căldură, întuneric – lumină; trecut- viitor; a veni – apleca; – antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect – incorect; disciplinat – indisciplinat; noroc – nenoroc; moral a imoral; reversibil – ireversibil; hipotensiv – hipertensiv; cărticică -cărţoaie; căscioară – căsoaie etc. Aceste antonime au o marcă formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia. Prefixele cu care se formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-, i-, des-, dez-, dis-, de- etc.   Paronimie Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens (diferenţa de formă se reduce la numai un sunet sau două).   Se organizează pe baza apropierii formale în „serii paronimice”. Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o formă gramaticală a acestuia, ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire: – substantive: (abilitate – agilitate); – adjective: (etic – epic); – verbe: (a deconta – a decanta).   Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor (prefixe şi prefixoide): anti- / ante-; pre-/ pro-; în-/ in-; homeo-/ homo- Dublete paronimice: atlas – atlaz, argou – argon, adsorbţie – absorbţie, conjunctură – conjectură, locatar – locator.   Triplete paronimice: atitudine – aptitudine – altitudine, a migra – a emigra – a imigra, a releva – a reliefa – a revela.   Atracţia paronimică este o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre paronime, care constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în limbă (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage” pe cel care este mai puţin cunoscut, substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: „analizăliterală” în loc de „analiză literară”. În situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice (dublet sau triplet) este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat, posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.   Termenii ştiinţifici din limbajele specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili de a intra în sfera „atracţiei paronimice”. Când ambii termeni din perechea paronimică aparţin limbajelor specializate (elipsă – eclipsă, etic -epic, glacial – glaciar, a evoca – a invoca), confuzia poate deveni mai frecventă.   Omonimie Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri diferite.   Nivele de reprezentare: -lexical (omonimie lexicală): lin = „uşor”; lin = „specie de peşte”. -gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală): el cântă (pers. a IlI-a, sg.) = ei cântă(pers. a III-a, pl.); un (nişte)= articol nehotărât; un (doi)= numeral; un (altul)= adjectiv pronominal. -sintactic: chemarea profesorului =„profesorul cheamă” sau „profesorul este chemat”.   Cauzele omonimiei lexicale:   a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două cuvinte diferite ca sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie împrumuturi din limbi diferite): casă (< lat. casa) = „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului”; casă (< it. cassa) = „dulap, lădiţă pentru bani”, „loc unde se fac plăţi”. lin (< lat. lenis)= „domol, uşor”; lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte”.   b) divergenţă semantică (apariţia unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt polisemantic îndepărtat de sensul de bază, astfel încât le¬gătura semantică nu se mai poate vedea): calcul (< lat. calculus) =„pietricică formată în anumite organe ale omului (renal, vezicular etc.)”; calcul (< lat. calculus) = „socoteală, operaţie matematică”. Diferenţierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parţială): calcul / calculi = „pietricele”; calcu / calcule = „socoteli”.   c) derivarea lexicală: sunătoare = „nume de plantă”; sunătoare = „care produce sunete” (sună + sufix -ător); fierăriei = „lucruri de fier” (fier + sufix colectiv -arie); fierărie =„prăvălia în care se prelucrează sau se vinde fier” (fierar + sufix nume de loc -ie). Omonimele Definitie: sunt cuvinte înregistrate în articole de dicţionar diferite, ca o dovadă că, deşi au o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).   Clasificarea omonimelor: A. După gradul de identitate formală:   a)omonime totale (au toate formele identice): mai adverb; mai substantiv = „lună”; coş (coşuri) = „obiect împletit din papură, rafie sau nuiele”; coş (coşuri) = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele”.   b) omonime parţiale (sunt identice numai unele forme flexionare): – diferenţiere semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn, corni, cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri. – diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa morfologică: cer (substantiv); cer(verb, indicativ prezent).   B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de posibilitatea de a se întâlni în aceleaşi domenii sau contexte):   a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat pentru a se evita confuzia de sens): păcurar = „vânzător de păcură”, păcurar = „păstor”, caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2 = „păstor” cu „cioban”, rămânând ca „păcurar” să denumească „vânzătorul de păcură”. b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context): a afecta = „a atribui o sumă de bani” („Guvernul a afectat suma de …pentru…”); a afecta = „a manifesta o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment neplăcut” („Este afectat de vestea primită”).   C. După apartenenţa morfologică:   a) omonime lexico-gramaticale: – aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv; cer = verb; vine = substantiv, forma de plural de la vână; vine = verb. – provin din conversiune: absolut (adj.) – absolut (subst.) – absolut (adv.); muncitor j(adj.) – muncitor (subst.)   Observaţie:   Omonimele lexico-gramaticale provenite din conversiune sunt numeroase, pentru că limba română se numără printre limbile în care fenomenul conversiunii este foarte frecvent. Fenomenul omonimiei este acceptat numai în cazul în care cuvintele respective îşi schimbă şi sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.   b) gramaticale (aparţin aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme flexionare diferite): lucrează = verb intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.; lucrează = verb indicativ prezent, pers. a III-a, pl.; lucrează = verb imperativ, pers. a II-a, sg.   Câmpuri semantice   Câmpul lexico-semantic constituie o clasă de cuvinte reunite prin componente de sens comune, dar între care se stabilesc diferenţe (opoziţii) semantice. Câmpul este o clasă relativ deschisă, alcătuită riguros de specialişti şi, în mod aproximativ, de vorbitorii obişnuiţi.   EXEMPLE:   – numele de rudenie (aproximativ 50 de termeni în limba română) – numele de culori (peste 200 de termeni în limba română) – denumirile animalelor domestice şi sălbatice – denumirile fenomenelor sonore ş.a.   Asocierea cuvintelor în câmpuri prezintă avantajul de a reţine mai precis diferenţele între termeni. De exemplu, a striga este corelat cu a vorbi, amândouă desemnând „sunete articulate” emise cu „diferenţe de intensitate” în schimb a răcni, a rage, desemnează „sunete nearticulate”, „emise cu intensitate mare”.

Fondul principal lexical sau lexicul activ, fondul vechi al vocabularului, vocabularului fundamental, care cuprinde 1500 de cuvinte caracterizate prin:   - sunt cuvinte vechi și stabile (moștenite din latină, din fondul autohton, din slavă sau maghiară); - sunt vorbite curent și înțelese de toți românii - au numeroase derivate și compuse (au familia lexicala bogată) - sunt polisemantice au mai multe sensuri): mare - stradă mare (lată), brad mare (înalt), suprafață mare (întinsă), păr mare (lung), groapă mare (adâncă), camera mare (voluminoasă), haină mare (largă)..etc - au o frazeologie bogată: mână - a da mâna, a se da mâna în mână, a avea pe cineva la mână, a face cu mâna etc     Vocabularul fundamental conține cuvinte indispensabile vieții de zi cu zi, care se pot grupa în rtoarele noțiuni denumite: - părți ale corpului omenesc : cap, picior, mână, piept, ochi; - grade de rudenie : mamă,soră,frate, bunic, văr, cumnat, socru; - casă: ușă, perete, fereastră, poartă, sobă; - alimente și băuturi : pâine, apă, lapte, vin, carne, sare; - ființe : om,animal,femeie,câine,găină,șarpe,bou,capră - mediu încojurător: aer, pământ, pădure, iarbă, munte - insușiri: bun,rău,lacom,prost,iute,deștept,zgârcit - culori: alb,rosu,galben,verde - unelte: clește,coasă, plug - actiuni : a dormi, a fugi, a merge, a uita, a spăla - timp: zi,an,lună,vară,noapte - termeni religioși : biserică, cruce, Dumnezeu, înger, preot - zilele săptămânii și lunile anului ; - numerale simple: (1-10,100, 1000 etc) - pronume simple : eu, tu, el, ea etc - adverbele simple : azi,ieri,mâine     Nota Bene: Articolele, preprozitiile simple, conjuctiile simple, verbele auxiliare și copulative sunt instrumente gramaticale.    Vocabularul fundamental cuprinde numai cuvinte simple     2. Masa vocabularului - lexicul pasiv sau fondul secundar lexical, cuprinde circa 90% din cuvintele limbii și anume:   Arhaisme - sunt cuvinte vechi, ieșite din uz, care se mai întâlnesc în opere literare cu caracter istoric pentru a reda culoarea epocii.   a) arhaisme fonetice - cuvinte care aveau în forma sonoră alte sunete (litere) decât în forma actuală: a rumpe - a rupe; a îmbla - a umbla; să care - să curgă; poporal - popular; lăcuitor - locuitor.   b) arhaisme lexicale - sunt cuvinte vechi, cu sens diferit de cel actual: a tăbărî (sens vechi a așeza tabăra; sens nou - a năvăli); divan (sens vechi - consiliu; sens nou - canapea); mândru (sens vechi - înțelept; sens nou - semeț,falnic)   c) arhaisme morfologice (gramaticale) - sunt cuvinte a căror formă gramaticală este diferită de cea actuală; - forme de plural diferite : școale, aripe, greșale, palaturi, documenturi - forma arhaică a pronumelor relative, nehotărâte, demonstrative:  carele (care), fiecarii (fiecare), aceștiia(aceștia)   d) arhaisme sintetice - folosirea Acuzativului în loc de Genitiv : Gazeta de Sud (Sudului), Gazeta de Transilvania; - Dativul - atribut substantival : „semnelor vremii profet”     Tot arhaismele sunt și cuvintele vechi, dispărute, din domenii ca : - meserii : arcaș, breaslă, cinovnic (funcționar) - demnitati : voievod, vornic, logofăt, agă - monede :  para, galben, țechin, icușar - acțiuni : a la, a va - insușiri : volnic, slobozenie - instituții : divan, agie

Conversiunea (Schimbarea valorii gramaticale) este procedeul de îmbogățire a vocalarului care constă în formarea unor cuvinte noi prin trecerea acestora de la o parte de vorbire la alta.   Prin conversiune se obțin:   1. a) substantive (din adjective, prin articulare cu articol hotărât, nehotărât sau demonstrativ-adjectival; Exemplu: Cel bun este apreciat.                  Admiră verdele pădurii.                Își luase un dulce din raftul acela.          b) din verbe la supin, prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât; Exemplu:  Avea un scris frumos.                  Mersul la munte îl odihnește.        c) din verbe la participi prin articulare cu articol hotărât sau nehotărât; Exemplu:  Cântatul prin pădure ne înviorează.                  Văzuse doi răniți în râpă.         d) din verb la gerunziu, prin articluare cu articol hotărât. Exemplu: Suferind s-a vindecat repede.          e) din pronume personal, prin articulare; Exemplu: Recunoaște bucuria eului liric.         f) din interjecție, prin articulare; Exemplu: Nu-i dispare oful din inimă.         g) din adverb, prin articulare. Exemplu: Îi mulțumește pentru binele făcut.   2. Adjective (acordate în gen număr și caz cu substantivul determinat):      a) din verbe la participiu; Exemplu: Admira caișii înfloriți.        b) din verb la gerunziu; Exemplu: Steaguri fluturânde vestesc victoria alor noștri.        c) din pronume (posesiv, demonstrativ, relativ, negativ, interogativ, nehotărât, de întărire) Exemplu: În povestea voastră nu regăsește niciun personaj pozitiv.    3. Adverbe      a) din adjective Exemplu: Toți au lucrat corect.             b) din substantive care denumesc zilele săptămânii, anotimpurile sau părți ale zilei Exemple: Iarna soarele este mai rece.                  Ne vedem duminică.                 Au plecat dimineața.          c) din verbe la participiu Exemplu: Vorbiseră deslușit pentru a fi înțeleși.          d) din conjuncție Exemplu: Iar va ploua.                 A răspuns și el.   4. Prepoziții                a) din adverbe și locuțiuni adverbiale Exemplu: Stătea în mijlocul casei.                 Avionul zboară deasupra orașului.          b) din substantiv Exemplu: Grație vouă au câștigat meciul.          c) din verb la participiu Exemplu: Datorită sfatului primit a fost premiat.   De reținut : Valoarea morfologică cuvintelor se stabilește numai în context.      

Timpurile verbului – reținem  și lucrăm – fisă de lucru Reținem : Timpul arată când se desfășoară acțiunea verbului față de momentul vorbirii.   Există trei timpuri de bază: Trecut – când acțiunea se desfășoară înainte de momentul vorbirii (a tricotat) Prezent – când acțiunea se desfășoară în momentul vorbirii (tricotează) Viitor – când acțiunea se desfășoară după momentul vorbirii (va tricota) Să mai reținem ca verbul la timpul trecut are forme diferite : tricota, a tricotat, tricotase, tricotă.   Exercitiul 1 Arată în care dintre cele trei desene de mai jos acțiunea se desfășoară în momentul vorbirii. sursa foto: culegerea În țara textelor frumoase a. Ieri Edith a cumparat lână și andrele b. Azi, ea tricotează un fular c. Mâine, îî va dărui fularul domnului Ursu   Exercițiul 2. Care dintre acțiuni se desfășoară înainte de momentul vorbirii și care după momentul vorbirii?   Exercițiul 3. Indică verbele din cele tri propoziții de sub desenele de la exercițiul 1.   Exercitiul 4 Menționează verbele din comunicările de mai jos, precizând când se desfășoară acțiunea acestora față de momentul vorbirii. a) Edith face un fular pentru domnul Ursu. b) Ea îl ascunde în coș. c) Cei trei prieteni au plecat la țară. d) Edith nu terminase încă fularul. e) În poveste, Moș Craciun îi îndeplini copilului dorința.   Reținem ! Formele verbului a fi care se scriu cu e la început se pronunță cu ie. Sunt incorecte pronunțiile loat, loa, vroia.   Exercițiul 5. Citește propozițiile de mai jos și arată cum se pronunță verbul a fi. Ieri eram în grădină. Zăpada era peste tot în strat subțire. Tata a adus bradul de Craciun. Acum, bradul este în sufragerie.   Exercițiul 6. Alege formna corecta din propozițiile de mai jos Am loat/luat globuri roșii. Părinții mei vor loa/lua beteală. Fratele meu voia/vroia o instalație electrică nouă.   Reținem !!   Se scrie „va” când verbele sunt la viitor (va spune) și „v-a ”când verbele sunt la trecut (v-a spus). Verbul a lua se scrie la prezent ia și iau. Verbele la trecut se scriu i-a (i-a spus) și i-au (i-au spus). Când verbele care încep cu vocala „a” sunt la forma negativă, vocala „u” din cuvântul nu poate să dispară, fiind înlocuită de cratimă (n-am spus, n-ai spus, n-a spus)   Exercițiul 7.   Indică verbele la viitor din textul de mai jos. Maria și Dan vor aranja masa de Paște, asa cum v-a spus bunica. Măriuca va pune farfuriile lângă lumânărele. Dan va da pisica afară în timpul mesei. Așa nu vor mai avea grijă că va sări pe masă.   Exercițiul 8. De ce s-a scris v-a spus în textul de la exercițiul de mai sus?   Exercițiul 9. Completează propozițiile de mai jos cu una dintre formele ia/i-a, iau/i-au. Pisica……..o sarma din farfurie. Tata…….dat un cârnăcior. Bunicii mei îi…….zilnic hrană umedă. Ei……luat și o zgardă roșie.  

Morfologia – partea gramaticii care studiaza partile de vorbire Curs IV – 27 oct. 2014/ h: 18,00) – inseamna flexiune, adica schimbarea formei unui cuvant – cuvintele sunt alcatuite din radacina tema si afixe – cuvintele au diverse valori morfologice in functie de context – ele isi pot schimba forma in functie de : declinare (pentru flexiunea nominala) si conjugare (pentru flexiunea verbala) Categoriile gramaticale conform gramaticii traditionale sunt :  – numarul = indica daca este vorba de un singur obiect sau de mai multe, daca actiunea are un singur autor sau mai multi  – genul = masculin/feminin/neutru – cazul = este reprezentat de schimbarile cuvintelor pentru a vedea rolul lor in propozitie  – diateza = exprima raportul intre actiune si autorul ei – modul = indica daca actiunea este reala, ireala sau posibila – timpul = sugereaza momentul in care se petrece actiunea, prezent, trecut, sau viitor – gradele de comparatie = marcheaza intensitatea unei insusiri – unele sunt specifice clasei nominale si altele claselor verbale (modul, gradul de comparatie, timpul). Morfologia si sintaxa apar integrate deoarece vocabularl limbii romane se grupeaza in clase de cuvinte care au trasaturi sintactice comune. – partile de vorbire pot fi deschise (adica se pot imbogati oricand: substantivul, verbul, adjectivul) si inchise care primesc reactii moi in mod exceptional (numeralul si partile neflexibile) – clasele gramaticale – clase eminamente lexicale (semnificatie proprie : substantivul, adjectivul, verbul) – clase functionale – care au rol gramatical (adverbul sau amestec lexico-functionale – prepozitia(dinspre,inspre) Marci flexionale – indica anumite elemente care pot fi : de tip sintetic prin prezenta unui afix gramatical (articolul – copil-u-l), de tip analiticadica prezenta unor morfeme libere (gradele de comparatie – un copil, mai inteligent) si de tip mixt unde apare si un afix gramatical si un morfem liber ( al copilului). Sintaxa – parte a gramaticii care se ocupa de combinarea cuvintelor in propozitie si a propozitiilor in fraze. – intre cuvintele dintre o propozitie sau o fraza se stabilesc raporturi de subordonare, ordonare sau interdependenta. Relatiile de coordonare – se stabilesc intre parti de propozitie de acelasi fel sau propozitii de acelasi fel * conjunctii coordonatoare copulative : Ioana si Maria merg la teatru ; Vreau sa merg la munte si sa fac alpinism * conjunctii coordonatoare adversative : Elevii merg la film si profesorii ii insotesc * conjunctii coordonatoare disjunctive : Studentii au examen sau colocviu maine ? * conjunctii coordonatoare conclusive : Viata este scurta, deci trebuie traita * justapunere : Ele sunt frumoase, destepte, inteligente Relatiile de subordonare – se stabilesc intre o parte de propozitie secundara si una principala sau intre o subordonata si regenta ei. La nivelul propozitiei se stabileste prin forma pe care o ia cuvantul (fata mamei), acord (Fata frumoasa a luat nota 10 la examen – adjectivulfrumoasa se acorda in gen, numar si caz cu substantivul fata) sau prin prepozitii (cartea de la bunica) La nivelul frazei subordonarea se stabileste prin :  * conjunctii subordonatoare (că, să, ca să, dacă, de, fiindcă, deoarece, încât etc) : Nu se stie dacă spune adevarul * locutiuni conjunctionale subordonatoare ( cu toate că, pentru că, măcar, că, măcar să, etc) : Nu spunea nimic, chiar dacă il obligai * adverbe relative/nehotarate (unde, cum, când, oricând, oricum) : Ma intreb unde a fost plecat doua saptamani. Relatia de interdependenta – se stabileste intre doua parti de propozitie (subiect-predicat), subiectul impune predicatului numarul si persoana iar predicatul impune subiectului cazul Nominativ Propozitia – este o comunicare cu un singur predicat si reprezinta ce ai mica unitate a sintaxei Propozitiile se clasifica astfel : dupa scopul comunicarii : a) enuntiative : Sorina citeste o carte interesanta(ofera o informatie) b) interogative : Cine a avut aceasta initiativa ?( cere o informatie) Iar in functie de intonatie amandoua pot fi exclamative sau neexclamative. dupa aspectul predicatului : a) pozitive : Ana spune adevarul b) negative : Valentin nu s-a prezentat la examen dupa structura : a) simple : Copilul plange b) dezvoltate : Copilul obosit plange tare dupa rolul pe care il are in fraza : a) principale : Mihai a castigat un premiu(1)/ pe care il dorea(2) b) secundare sau subordonate : Am decis(1)/ sa plec devreme pentru a ajunge la timp(2) c) regente – propozitiile de care depind alte propozitii; pot fi principale sau subordonate : Mi-a demonstrat(1)/ ca nu poate(2)/ sa taca(3)/ – propozitia 1 este principala su regenta propozitia 2 – propozitia 2 este secundara si regenta pentru propozitia 3 d) incidente – este independenta fata de context : Ivan a mintit(1)/ spune Natasa(2) – propozitia 2 este incidenta, poate lipsi din context si prima propozitie are sens. Partile de propozitie indeplinesc o anumita functie sintactica si se pot transforma prin expansiune in propozitii subordonate. Propozitiile subordonate prin contragere se pot transforma in parti de propozitie. De exemplu subiectul se poate transforma in propozitie subordonata subiectiva: Lenesul mai mult alearga. Cine este lenes(1) mai mult alearga Morfologia si sintaxa apar intrepatrunse deoarece partile de vorbire au functie sintactica, prepozitiile impun un anumit regim cazual, cuvintele suporta modificari de forma pentru a indeplini o anumita fucntie sintactica. Intonatia determina sensul unei fraze. Exemplu : Mergi la Olanesti – reprezinta o propozitie prin care emitatorul face o afirmatie Mergi la Olanesti ? – in aceasta situatie intonatia este interogativa, emitatorul cerand o informatie Mergi la Olanesti ! – reprezinta o propozitie exclamativa care exprima un ordin