Gramatica limbii române titularizare/definitivat învățământul primar

Vocabularul sau lexicul este format din totalitatea cuvintelor care exista in limba. Vocabularul este compartimentul cel mai supus schimbarii. – vocabularul limbii romane cuprinde aproximativ o suta douazeci de mii de cuvinte. – vocabularul are doua parti : – vocabularul fundanental – masa vocabularului Vocabularul fundamental – cuprinde cuvintele cele mai importante si care sunt intelese de catre toti vorbitorii unei limbi. In limba romana vocabularul fundamental cuprinde circa o mie cinci sute de cuvinte Masa vocabularului – cuprinde cuvintele care nu se regasesc in vocabularul fundamental si este compusa din arhaisme, regionalisme, elemente de jargon si de argou, neologisme, termeni tehnici si stiintifici. 1. Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, forme gramaticale si constructii sintactice care au dispărut din limba comună si sunt de mai multe feluri: – arhaisme lexicale – cuvinte vechi, iesite din uz fie din cauza ca obiectul sau profesia nu mai exista, fie ca au fost inlocuite de alte cuvinte: ex.: ienicer, caimacam, paharnic, logofat, bejanie, opait, colibă etc. – arhaisme fonetice – cuvinte cu forme vechi de pronuntare, iesite din uzul actual: pre, a îmbla, mezul etc; – arhaisme gramaticale – forme gramaticale vechi si structuri sintactice invechite: -morfologice: aripe, inime, iernei, palaturi etc.; -sintactice: Gazeta de Transilvania; 2. Regionalismele – sunt cuvintele si formele de limba specifice vorbirii dintr-o anumita regiune: barabulă (cartof), curechi (varză), dadă (soră mai mare), sămădău (porcar), sabău (croitor), cucuruz (porumb); – regionalisme fonetice – forme cu circulatie restrânsă a unor cuvinte de uz general: barbat (bărbat), dește (degete), gios (jos), frace (frate) etc; 3. Elementele de jargon – sunt cuvinte sau expresii din alte limbi, intrebuintate de anumite persoane cu intentia de a impresiona si a-si evidentia o pretinsa superioritate culturala: bonjour, madam’, O.K., week-end, look. Elementele de jargon au fost adesea satirizate de Alecsandri și Caragiale pentru ilustrarea snobismului personajelor. 4. Elementele de argou – sunt cuvinte sau expresii, folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restranse, cu scopul de a nu fi intelesi: bistari (bani), curcan (politist), a ciordi (a fura), parnaie, mititica (inchisoare), misto (frumos sau batjocura), naspa (urat) etc. 5. Neologismele – sunt cuvinte imprumutate recent din alte limbi: – ex: robot, genocid, laser, quark, gaură neagră, blog

  Rolul utilizării cratimei   Atunci când ni se cere să explicităm rolul cratimei într-o construcție lexicală, morfologică sau sintactică,  trebuie să avem în vedere următoarele situații:     1)  Din punct de vedere fonetic:   -  elidarea unui sunet la început de cuvânt: ”rimă-mbrățișată”,  ”lucru-nceput”, ”carte-nchisă” etc.; -  elidarea, dispariția, suprimarea unui sunet la sfârșit de cuvânt. ”printr-o”, ”dintr-o”,  ”într-o” etc.; -  evitarea hiatului: ”fereastră-ntredeschisă”, ”speranță-mplinită”, ”față-ntristată” etc.; - transformarea unui hiat în diftong: ”de-abia”, ”de-acolo”, ”de-alaltăieri”etc. - evitarea unui diftong: ”clar-această zi” (clară această zi), ”duioas-aducere-aminte” (duioasă aducere-aminte) etc.; - evitarea unui triftong: ”vorbea-ntre dinți” (vorbea între dinți), ”spunea-ntr-o doară” (spunea într-o doară) etc.;     2)  Din punct de vedere morfologic:   - marchează rostirea împreună, în aceeași silabă, a două cuvinte (părți de vorbire) diferite (se poate specifica valoarea lor morfologică):”speranțe-nșelătoare”: cratima marchează rostirea în aceeași silabă a două părți de vorbire diferite: substantivul comun, simplu ”speranțe” și adjectivul propriu-zis ”(î)nșelătoare; ”spunându-mi-se”: cratima marchează rostirea împreună a trei cuvinte diferite: verbul la gerunziu ”spunând(u)”, pronumele personal ”mi” (caz D, formă neaccentuată), pronumele reflexiv propriu-zis ”se” (caz Ac., formă neaccentuată);     3)  Din punct de vedere prozodic, folosirea cratimei are ca efect:   - micșorarea numărului de silabe: ””Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” (12 silabe în loc de 14 silabe) și deci păstrarea constantă a măsurii versurilor; - menținerea ritmului: ”Parc-ascult și parc-aștept” (UU_ UUU_) (anapest, peon 4); - păstrarea rimei: ”Aproape de speranța-mi/Se scurge tainic viața-mi” – rimă feminină (se termină fiecare vers într-o vocală), perfectă (ultima silabă coincide perfect); - conservarea structurii (strofice) a poeziei;     4)  Din punct de vedere stilistic:   - obținerea unor figuri de stil sonore: - aliterația:  ”Speranța-nvie primăvara/În fiecare vis când vine seara...”(se repetă consoanele ”v”, ”r” și ”n”); este și asonanță, se repetă vocala accentuată ”a”; - asonanța: ”Cuvânt-aproape de un dulce gând (...)” (este accentuată vocala ”â” ); este și aliterație, se repetă consoana ”n”, ”p” și ”d”;  prin realizarea figurilor de stil sonore se obține muzicalitatea versurilor sau rima interioară;   N.B. Elementele de prozodie se pot încadra în categoria mai largă a stilului.   Cratima (”-”) este un semn ortografic și de punctuație, în anumite situații:   Semn ortografic între două părți de vorbire diferite: ”Dulce-această veste” (leagă două părți de vorbire diferite); Semn ortografic în interiorul aceleiași părți de vorbire:”Ieri-alaltăieri”,”După-amiază”, ”nord-vest”, ”bun-gust”, ”Maria-Elena”,”roșu-albăstrui”,”aproap departe”, ”târâș-grăpiș”(leagă termenii unui adevrb de timp compus, substantiv comun sau propriu compus, ai unui adjectiv compus, ai unui adverb de loc sau de mod compus etc.); Semn ortografic într-o locuțiune: ”dintr-odată” (cratima marchează rostirea împreună, în aceeași silabă, a două părți de vorbire diferite: prepoziția simplă ”dintr(e)” și adverbul de timp ”odată”, partea de vorbire obținută fiind o locuțiune adverbială de mod; ”într-adins”, ”de-a berbeleacul”, ”de-a dura”, ”de-a v-ați ascunselea”, aduceri-aminte , ”ucigă-l toaca”, ”ducă-se pe pustii” etc. (locuțiuni adverbiale,  verbale, substantivale etc.); Semn ortografic într-o expresie: ”și-au dat arama pe față”; ”s-au dat de ceasul morții”, ”în cel de-al doisprezecelea ceas” etc. Semn de orografie între două numerale cardinale, două substantive, două adverbe, două adjective  etc. : ”anii ’80 -’90”, ”viitor-trecut”, ”bine-rău”,  ”repede-încet”, ”devreme-târziu”,”bun-rău” ”frumos-urât”, ”prost-deștept”, ”bogat-sărac” etc;  Leagă un numeral ordinal de particula morfologică ”a” (morfem): a XII-a F; a IXL-a (a patruzecea), a CIX-a (a o sută noua), a MXIX-a (a cinci sute nousprezecea) etc.; Semn de ortografie ”-ntr-această primăvară” (ține locul unui apostrof; în propria poezie). Când este semn de punctuație, cratima se numește linie de dialog sau linie de pauză. Linie de dialog: ” – Ionel, Ionel, vin’ la mama!...” Linie de pauză: înaintea unei explicații: ”Identificarea – adică găsirea în text – a unor construcții pleonastice”; înaintea unei enumerații: Toate formele de relief – munții, dealurile, câmpiile, șesurile, pot fi găsite în țara noastră” etc. N.B. Când este linie de dialog sau linie de pauză  are o formă ușor diferită: ” – ”. De fapt, cratima, linia de dialog și linia de pauză sunt trei lucruri diferite.  

Pronumele personal de politeţe   Pronumele personal de politeţe exprimă respectul în relaţiile dintre oameni.   Funcţii sintactice 1. Subiect: Dumnealui a plecat. 2. Nume predicativ: Cartea este a dumneavoastră. 3. Atribut pronominal: Invitaţia dumneaei mi-a făcut plăcere. 4. Complement direct: L-am chemat pe dumnealui. 5. Complement indirect: Vă ofer dumneavoastră aceste flori. 6. Complement de agent: Ceaiul este pregătit de dumnealui. 7. Complement circumstanţial de mod: El citeşte ca şi dumneata. 8. Complement circumstanţial de loc: Nu stau mult la dumneata.

Membrii are sens atunci cand poate fi inlocuit in context cu membrele (pluralul de la membră), Comisia are doi membri. Comisia are doua membre – plural simplu nearticulat Cei doi membri ai comisiei/ Cele doua membre ale comisiei – plural simplu nearticulat Membrii comisiei/Membrele comisiei – plural articulat NU scriem cei doi membrii ai comisiei, dupa cum nu scriem cele doua membrele ale comisiei

    Limbă literară, limbă populară, limbă standard   Limba evoluează după două legi: norma lingvistică (cum se spune) şi norma literară (cum ar trebui să se spună).   Limba pe care o vorbesc şi în care se înţeleg majoritatea românilor, supusă normei lingvistice, se numeşte limbă populară.   Ea include numeroase limbaje individuale (colocviale) sau regionale.   Limba literară, supusă normei literare, constituie aspectul cel mai desăvârşit al limbii întregului popor (Iorgu Iordan) şi se manifestă în comunicarea scrisă.   Literatura foloseşte limba literară, dar şi elemente specifice limbii populare, mai precis, foloseşte toate aspectele limbii.   Formată, probabil, la sud şi la nord de Dunăre, limba noastră, deşi nu are un număr foarte mare de vorbitori, se întinde pe un spaţiu larg, care aminteşte de locul ei de formare. Diferenţele lingvistice dintre grupurile geografice de români sunt neesenţiale, ele manifestându-se mai ales la nivelul vocabularului.   Izolarea geografică şi culturală a condus la o evoluţie particulară pentru fiecare zonă în parte, iar aceste diferenţe au determinat împărţirea limbii române în patru dialecte: dacoromân,aromân, meglenoromân şi istroromân. Dialectul dacoromân se vorbeşte pe teritoriul de astăzi al României, în Basarabia, Bucovina şi în câteva sate de graniţă din Banatul sârbesc, din Ungaria şi din Bulgaria. Acest dialect are mai multe subdialecte (graiuri), foarte puţin diferenţiate, după principalele zone geografice: Moldova, Valahia, Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia.   Dialectul aromân sau macedoromân este vorbit de aromâni (cuţovalahi, sau zinzari, sau armâni) care sunt răspândiţi în toată Peninsula Balcanică: Grecia, Albania, Macedonia şi Bulgaria. Meglenoromânii trăiesc în Grecia (mai precis în nord-estul oraşului Salonic), în Dobrogea şi în Asia Mică, iar dialectul istroromân se vorbeşte în câteva sate din Istria. Aceste dialecte vin dintr-o perioadă străveche, mai exact din perioada de formare a limbii române, când tracii romanizaţi ocupau întregul spaţiu balcanic; istoria i-a despărţit, i-a spulberat şi pe unii i-a condamnat la dispariţie, căci în afară de dacoromâni, toţi ceilalţi sunt bilingvi, iar numărul lor este în continuă diminuare.   Limba în care comunică oral românii din toate regiunile, adică aspectul cel mai răspândit al limbii vorbite, se numeşte limbă populară; dincolo de diferenţele regionale există cuvinte şi un cod lingvistic comun, care fac posibilă înţelegerea între românii care vorbesc diferite graiuri. Limba vie (vorbită) şi populară (răspândită) se află în permanentă metamorfoză; ea funcţionează conform normei lingvistice, adică acelei legi care impune o formă a vorbirii, un cuvânt sau o anume îmbinare de cuvinte doar pentru că cei mai mulţi oameni se exprimă astfel.   Limba populară constituie baza limbii scrise; aceasta se supune normei literare, adică unor reguli instituite convenţional de către cărturari. Literatura foloseşte şi limba literară şi limba populară, dar fiecare scriitor creează formule şi îmbinări de cuvinte prin care contribuie la înnoirea limbii literare. În funcţie de modificările care au loc în limba populară şi în cea a literaturii se hotărăsc legile după care funcţionează limba literară - aspectul cel mai îngrijit al limbii.