Cărți Dezvoltare Personală - Părinți și copii. Cărți Psihologie

PARTEA I ARTA DE A INFLUENŢA OAMENII CAPITOLUL I – Dacă vreţi să adunaţi mierea nu răsturnaţi stupul În primăvara aceea, oraşul New-York asistă la cea mai senzaţională vânătoare ele oameni ce s-a văzut vreodată. După săptămâni de cercetări, “Two Gim” Crowley, omul cu două revolvere, asasinul, gangsterul care nu fuma şi nu bea, fu prins în cursă in apartamentul iubitei sale din West End Avenue.   O sută cincizeci de poliţişti îl asediară în ascunzătoarea lui de la ultimul etaj al imobilului! Făcând găuri în acoperiş ei încercară să-1 oblige să iasă cu ajutorul gazelor lacrimogene. Apoi, aşezară mitralierele pe clădirile învecinate şi, timp de mai bine de un ceas, unul din cartierele cele mai elegante ale New-Yorkului răsună de şuierul gloanţelor şi de pârâitul mitralierelor. Ascuns după un fotoliu, Crowley trăgea fără încetare asupra poliţiei. Zece mii de spectatori surescitaţi urmăreau bătălia. Nu se mai văzuse nimic asemănător pe străzile New-Yorkului. După ce l-a prins, şeful poliţiei, Mullrooney, a declarat: “Omul acesta este unul dintre cei mai periculoşi criminali pe care i-am cunoscut. Ucide pentru nimic”.   Ce gândea Crowley despre asta ? De pildă, s-a aflat că, în timp ce împuşcăturile se înteţeau în juru-i, el scria o scrisoare destinată acelora ce-i vor găsi cadavrul. Sângele scurs din rănile ce le avea pătau în roşu hârtia. In scrisoare el afirma următoarele: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”. Cu puţin înainte de acest eveniment, Crowley se găsea la ţară, aproape de Long Island. Un poliţist s-a apropiat de maşina lui şi i-a zis: ,,Arată-mi permisul dumitale”. Fără a spune o vorbă, Crowley şi-a scos pistoalele şi l-a ciuruit pe nenorocit cu o grindină de gloanţe. În timp ce poliţistul se prăbuşea, banditul a sărit de la volanul maşinii sale şi, luând arma acestuia, a mai tras un glonte asupra corpului deja inert. Acesta era asasinul care declara senin că: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună şi care n-ar face rău nimănui”.   Srowley a fost condamnat la scaunul electric. Când a sosit ziua osândei, la Sing-Sing, poate gândiţi că a zis spăşit “lată-mi pedeapsa pentru a fi ucis”. Nu, el a exclamat: “Iată, sânt pedepsit fiindcă am vrut să mă apăr”. Morala acestei povestiri este că “Two Gun” Crowley nu se socotea defel vinovat. Este aceasta o atitudine extraordinară la un criminal ? Dacă aşa gândiţi, atunci ce spuneţi de următoarea mărturisire: “Mi-am irosit cei mai buni ani ca să dăruiesc plăceri şi distracţii oamenilor şi care mi-a fost răsplata ? Insulte şi viaţa unui câine hăituit!”.   Cine spune asta? Nimeni altul decât Al Capone, fostul inamic public nr. 1, cel mai sinistru şef de bandă care a îngrozit vreodată Chicago-ul. Capone nu se condamnă singur. El se socotea un adevărat binefăcător public, un binefăcător neînţeles, tratat cu nerecunoştinţă. Acelaşi lucru îl spunea şi Dutch Schultz înainte de a cădea sub gloanţele gangsterilor din New-York. Dutch Schultz, una din bestiile cele mai înrăite, cele mai notorii din New-York, a declarat, în cursul unei întrevederi cu un ziarist, că este un binefăcător public. Şi o credea. Am câteva scrisori foarte interesante ale d-lui Lawes, directorul faimosului penitenciar SingSing. El ne asigură că “puţini criminali de la Sing-Sing se consideră răufăcători. Ei se cred la fel de normali ca şi alţi oameni. Ei raţionează, explică, vă vor spune de ce au fost obligaţi să spargă o casă de bani sau să apese pe trăgaci. Printr-un raţionament logic sau amăgitor, cea mai mare parte a lor se străduieşte să justifice în proprii ochi actele antisociale comise şi declară dezinvolt că întemniţarea lor este absolut nedreaptă.   Dacă Al Capone, “Two Gun” Crowley, Dulci” Schultz şi toţi ticăloşii închişi se consideră nevinovaţi, ce gândesc despre ei înşişi oamenii pe care-i întâlnim în fiecare zi ? Regretatul John Wanamaker, proprietarul marelui magazin ce-i poartă numele, mărturisea odată “De treizeci de ani am înţeles că a critica pe cineva este inutil. Mi-e greu să-mi îndrept propriile defecte, dar să mă mai chinuiesc pentru faptul că oamenii sînt imperfecţi şi că Dumnezeu nu a socotit că trebuie să împartă tuturor la fel darul inteligenţei”. Wanamaker deprinsese de timpuriu această învăţătură. Eu am luptat timp do o treime de secol înainte de a observa prima licărire a acestui adevăr: în 99 la sută din situaţii omul se socoteşte nevinovat, oricare ar fi enormitatea greşelii sale. Critica este deşartă pentru că ea pune individul în defensivă şi-l împinge să se justifice. Critica este primejdioasă fiindcă ea răneşte amorul propriu şi stârneşte ranchiuna. În armata germană, un soldat nu avea dreptul de a depune o plângere imediat ce a fost ofensat. El trebuia întâi să-şi înăbuşe furia şi să se calmeze. Dacă îşi formula reclamaţia imediat, era pedepsit, în numele a tot ce este sfânt, de ce nu avem şi noi o astfel de lege pentru părinţii mustrători, pentru femeile plângăreţe, pentru patronii irascibili şi pentru întreaga hoardă odioasă de nemulţumiţi Iată, de exemplu, scandalul petrolului de la Ţenpot Dome. Timp de mai mulţi ani jurnalele au fremătat de indignare. Nimeni nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva in America. Iată faptele: Albert Fall, ministru de interne sub guvernul Harding, a fost însărcinat să arendeze terenurile petrolifere ale guvernului de la Elk Hill şi Teapot Dome, terenuri destinate apoi spre folosinţa marinei. în loc să organizeze o licitaţie, Fall a cedat direct îmbelşugatul contract amicului său Edward Doheny. Iar Doheny, la rândul lui, i-a dat ministrului ceea ce el a numit “un împrumut” de 100 000 dolari.   Apoi, Fall a expediat imediat un detaşament de soldaţi americani în această regiune petroliferă pentru a goni pe concurenţii ale căror puţuri megieşe trăgeau petrolul din rezervoarele de la Elk Hill. A-ceşti concurenţi, expulzaţi astfel cu baionetele şi puştile, s-au îmbulzit în faţa tribunalelor. Şi au făcut să izbucnească scandalul de la Teapot Dome. Din cloaca astfel dezvăluită s-a ridicat o duhoare atât de infectă încât a ruinat administraţia lui Harding, a scârbit o naţiune întreagă, a fost gata să destrame partidul Republican şi l-a adus pe AI. Fall în dosul gratiilor.   Fall a fost condamnat cum puţin oameni politici au fost vreodată. Credeţi că s-a căit ? Nu. Câţiva ani mai târziu, Herbert Hoover insinua într-un discurs că moartea preşedintelui Harding ş-a datorat nelinişti şi chinului suferit din pricina trădării unui amic. Când doamna Fall a auzit aceasta a sărit ca arsă, strigând: “Ce! Harding trădat de Fall! Nu, soţul meu nu a trădat pe nimeni. Această casă încărcată cu aur nu ar ajunge să-i ispitească! El a fost cel trădat, crucificat şi pus la stâlp”. Iată o manifestare tipică a naturii umane: vinovatul blamează pe toată lumea, afară de sine însuşi. Dar toţi suntem făcuţi la fel. Astfel că, dacă mâine am fi ispitiţi să criticăm pe cineva, să ne amintim de Al Capone, Crowley şi AL Fall. Critica este ca porumbelul călător: revine mereu la punctul de plecare. Să ne spunem că .persoana pe care dorim s-o blamăm şi s-o îndreptăm va face să se justifice şi să ne condamne la rându-i. Sau, ca atâţia alţii, va exclama: “Nu văd cum aş fi putut face altfel”. Cunoaşteţi vreo persoană pe care aţi vrea s-o îndreptaţi? Da? Perfect. O idee excelentă. Dar de ce n-aţi începe cu dv. înşivă ? Ar fi mult mai de folos decât de a încerca a corija pe alţii şi… mult mai puţin primejdios.   “Când bătălia începe in noi înşine, ne îndreptăm către perfecţiune”, zicea poetul englezul Robert Browning. Să începem prin a ne îndrepta pe noi înşine. Confucius spunea: “Nu te plânge de zăpada ce se găseşte pe acoperişul vecinului, când propriul tău prag este necurăţat”. Când eram tânăr eram foarte pretenţios şi mă străduiam să impresionez pe toată lumea. Într-o zi am trimis o scrisoare stupidă lui Richard Hardin Davis, scriitor de glorie în literatura americană. Din nenorocire, cu câteva săptămâni înainte primisem o depeşă de la o persoană care adăugase această adnotaţie: “Dictată dar necorectată”. Formula îmi plăcuse. Mi se părea că îţi dă aerul unui personaj important, covârşit de treabă! Eram departe de a fi prea ocupat, dar doream să mă înalţ în ochii lui Davis, aşa că am încheiat scurta mea notă cu aceeaşi expresie: “Dictată dar necorectată”.   Romancierul îmi restitui scrisoarea împodobită doar de această observaţie: “Grosolănia d-tale nu este egalată decât de stupiditatea ce te defineşte”. Adevărat că făcusem o gafă şi meritasem, fără îndoială această injurie. Dar – este omeneşte – ii detestam pe Davis pentru umilinţa ce mi-o servise. Şi furia mea a rămas vie, atât de vie încât atunci când am aflat de moartea sa, zece ani mai târziu, singura amintire ce s-a trezit în mine – mi-e ruşine s-o mărturisesc – a fost doar răul ce mi-l făcuse. Dacă vreţi să iscaţi furii ce vor mocni ani de-a rândul şi vor stărui până la moarte adresaţi-vă acelora care vă aduc critici usturătoare. Veţi vedea rezultatul, chiar dacă aceste critici vi se par perfect justificate. Când vă adresaţi unui om, amintiţi-vă că nu vorbiţi numai unei făpturi logice, ci şi unei făpturi emotive, unei creaturi dominate de orgoliul şi amorul ei propriu.   Critica este o scânteie primejdioasă, o scânteie ce poate provoca o explozie în pulberăria vanităţii Aceste explozii au grăbit nu de puţine ori moartea unor oameni. Din pricina criticilor dure cu care fost copleşit sensibilul Thomas Hardy, unul dintre scriitorii cei mai remarcabili ai literaturii englez acesta a părăsit pentru totdeauna meşteşugul său de romancier. Benjamin Franklin, brutal şi neîndemânatic în tinereţe, a devenit la maturitate un atât de fin psiholog şi a învăţat atât de bine arta de a conduci oamenii, încât a fost numit ambasador al Statelor Uni te în Franţa. Secretul succesului ? Iată-l: ,,Nu vreau sa critic pe nimeni… vreau să spun tot binele pe care-l ştiu despre oricine”   Un prost este în stare să critice, să condamn; şi să plângă; este ceea ce, de altminteri, fac toţi proştii. Trebuie însă nobleţe pentru a înţelege şi ierta.   ,,Un om mare îşi arată măreţia în felul cum tratează pe oamenii mici spunea Carlyle. În loc da a condamna pe oameni, să încercăm a-i înţelege. Să încercăm a descoperi mobilul acţiunilor lor. lată ceea ce este mai folositor şi mai plăcut decât a critica, iată ce ne face mai îngăduitori, mai înţelegători şi mai buni”. A şti totul înseamnă a ierta totul! Nu spunea doctorul Johnson că… ,.nici Dumnezeu nu vrea să judece pe om înainte de sfârşitul zilelor lui” ? De ce am fi noi mai exigenţi decât Dumnezeu?   download carte : 

POŢI SĂ-ŢI VINDECI VIAŢA PARTEA I: INTRODUCERE Sugestii pentru cititori Am scris aceasta carte ca să împărtăşesc cu voi, cititorii mei, ceea ce ştiu şi îmi place să-i învăţ pe alţii. Cărticica mea „Vindecă-ţi viaţa” a devenit larg acceptată ca o carte cu autoritate în domeniul tiparelor mentale ce pot crea boli trupeşti. Am primit sute de scrisori de la cititori care mă roagă să împărtăşesc mai multe informaţii cu ei. Multe persoane care au lucrat cu mine ca pacienţi şi altele care au luat parte la sesiunile mele de comunicări, mi-au cerut să-mi fac timp să scriu această carte. Am organizat aceasta carte în aşa fel, încât când o citeşti, să te simţi ca şi cum ai fi pacientul meu la o consultaţie sau ai fi un participant la un seminar.   Daca vei face exerciţiile prescrise în mod progresiv, aşa cum sunt descrise în carte, când o vei termina de citit vei începe deja să-ţi schimbi viaţa. As sugera să citeţti cartea o dată de la început la sfârşit. Apoi, reciteşte-o încet şi de această dată fă cu seriozitate exerciţiile recomandate. Dă-ţi timp să lucrezi fiecare exerciţiu cu un prieten sau un membru al familiei. Fiecare capitol se deschide cu o afirmaţie. Fiecare afirmaţie este bună să o foloseşti atunci când lucrezi cu aspectul corespunzător din viaţa ta. Ia două sau trei zile să studiezi şi să lucrezi cu fiecare capitol. Repetă în scris şi verbal afirmaţia cu care se deschide fiecare capitol.   Capitolele se încheie cu o succesiune de afirmaţii. Aceasta este o succesiune de idei pozitive desemnate să schimbe conştiinţa. Citeşte-le de câteva ori pe zi. Inchei aceasta carte prin a vă împărtăşi povestea vieţii mele. Ştiu că asta vă va arăta că indiferent de unde venim fiecare şi indiferent cât de jos este locul de unde venim, putem să ne schimbăm viaţa radical, în mai bine! Vreau de asemeni să ştiţi ca în timp ce veţi lucra cu aceste idei sprijinul meu plin de dragoste va fi cu voi. Câteva puncte ale filosofiei mele Suntem 100% responsabili pentru toate experienţele noastre. Fiecare gând pe care îl gândim, crează viitorul. Puterea este întotdeauna în momentul prezent. Toţi suferim de ură împotriva propriei noastre fiinţe şi vinovaţie. Ideea de bază pentru fiecare este: „Nu sunt destul de bun”. Acesta este doar un gând şi un gând poate fi schimbat. Resentimentul, criticismul şi vinovăţia sunt cele mai dăunătoare tipare de gândire. Eliberarea de resentimente poate dizolva până şi cancerul. Când ne iubim cu adevărat pe noi înşine, totul în viaţa noastră merge bine. Trebuie să ne eliberăm de trecut şi să iertăm pe toata lumea. Trebuie să vrem să începem a învăţa să ne iubim pe noi înşine. Aprobare de sine şi acceptare de sine sunt cheia schimbărilor pozitive. Noi creem fiecare aşa-numita „boală” în trupul nostru. În infinitatea vieţii unde sunt eu, totul este perfect, întreg şi complet şi totuşi viaţa este în continuă schimbare. Nu există început şi sfârşit, numai un ciclu constant şi o reciclare a materiei şi experienţelor. Viaţa nu este niciodată blocată sau statică sau ţintuită pentru ca fiecare moment este veşnic nou şi proaspăt. Sunt una cu însăşi Puterea care m-a creat şi această Putere mi-a dat şi mie puterea de a-mi crea propriile circumstanţe. Mă bucur la gândul că pot folosi puterea minţii mele în orice mod doresc. Fiecare moment al vieţii este un nou punct de început care ne îndepartează de ceea ce este vechi. Momentul acesta este un nou punct de început pentru mine, chiar aici şi chiar acum.   TOTUL ESTE BINE ÎN LUMEA MEA!   Capitolul Întâi CEEA CE CRED EU   “Porţile către înţelepciune şi cunoaştere sunt întotdeauna deschise.” Viaţa este de fapt foarte simplă. Ceea ce dăruim, este ceea ce primim înapoi. Ceea ce gândim despre noi înşine devine adevărat pentru noi. Cred că fiecare dintre noi, incluzându-mă şi pe mine este 100% responsabil pentru ceea ce se petrece în viaţa noastră, bun sau rău. Fiecare gând pe care îl gândim, creează viitorul nostru. Fiecare dintre noi îşi crează propriile experienţe prin propriile gânduri şi sentimente. Gândurile pe care le gândim şi vorbele pe care le rostim creează exprienţele noastre de viaţă. Noi creăm o situaţie, apoi cedăm puterea pe care o avem, dând vina pe alţii pentru frustrarea noastră. Nici o persoană, nici un loc, nici un lucru nu are putere asupra noastră, pentru că noi suntem singurii care controlăm propriile noastre gânduri. Noi creem experienţele noastre, realitatea noastră şi toate persoanele din ea. Când creem pace şi armonie şi echilibru în mintea noastră. Care dintre afirmaţii seamănă mai mult cu tine? “Toţi oamenii îmi sunt duşmani.” “Toţi sunt binevoitori cu mine şi gata să mă ajute.”   Fiecare dintre aceste crezuri va crea experienţe de viaţă foarte diferite. Ceea ce credem despre noi înşine, despre viaţă devine atât de adevărat pentru noi. Universul ne sprijină total în fiecare gând pe care alegem să-l gândim şi să-l credem. În alte cuvinte, subconştientul nostru acceptă orice vrem noi să credem. Aceasta însemnă că, ceea ce cred despre mine şi despre viaţă devine adevărat pentru mine. Ceea ce alegi să gândeşti despre tine însuţi şi despre viaţă, devine adevărat pentru tine. Şi alegerea pentru ceea ce vrem să gândim are o infinitate de posibilităţi. Când ştim lucrul acesta ni se pare logic să alegem mai degrabă “Toţi sunt binevoitori cu mine şi gata să mă ajute” decât “Toţi oamenii îmi sunt duşmani.” Puterea Universală nu ne judeca şi nu ne critică niciodată   Ea ne acceptă doar la propria noastră valoare. Apoi, reflectă crezurile noastre în viaţă. Dacă eu vreau să cred că viaţa este singuratică şi nimeni nu mă iubeşte, atunci aceasta este ceea ce voi găsi în lumea mea. Totuşi, dacă eu doresc să mă eliberez de acest crez si să afirm pentru mine că “dragostea este peste tot şi eu sunt iubitoare şi demnă de iubit” şi dacă mă ţin constant de aceasta afirmaţie şi o repet mereu, atunci ea va deveni adevarată pentru mine. Atunci, vor veni în viaţa mea oameni plini de dragoste, oameni care există deja în viaţa mea vor deveni mai iubitori faţă de mine, iar eu, voi începe să-mi exprim cu uşurinţă dragostea faţă de alţii. Cea mai mare parte dintre noi avem idei ciudate despre cine suntem noi şi multe, multe reguli rigide despre felul în care viaţa trebuie trăită   Aceasta nu este ca să ne auto-condamnăm căci, chiar în clipa aceasta fiecare face ceea ce crede că este mai bine. Dacă am fi ştiut mai bine şi am fi avut mai multă conştiinţa şi înţelegere, am face lucrurile diferit. Te rog să nu te auto-acuzi pentru că ai ajuns acolo unde eşti astăzi. Însuşi faptul că ai găsit această carte şi m-ai descoperit pe mine, înseamna că eşti pregătit să faci o schimbare pozitivă în viaţa ta. Felicită-te pentru asta. “Bărbaţii nu plâng!”, “Femeile nu ştiu să folosească banii!”, ce idei limitate ca să trăieşti cu ele! Când suntem foarte mici, învăţăm ce să credem despre noi înşine şi despre viaţă, din reacţiile adulţilor din jurul nostru Aşa învăţăm ce să gândim despre noi înşine şi despre lumea ce ne înconjoară. Acum, dacă ai trăit cu oameni care erau nefericiţi, speriaţi, vinovaţi sau mânioşi, atunci ai învăţat o mulţime de lucruri negative despre tine însuţi şi despre lumea care te înconjoară. “Eu niciodată nu fac nimic aşa cum trebuie.” “Este numai vina mea!””Dacă mă supăr sunt o persoană rea.” Credinţe ca acestea, creează o viaţă plină de frustrare. Când creştem avem tendinţa de a re-crea mediul emoţional din casa unde am trăit primele stagii ale copilăriei   Aceasta nu este bine sau rău, corect sau greşit; este doar ceea ce recunoaştem înăuntrul nostru ca “acasă”. Deasemenea, noi avem tendinţa de a re-crea în viaţa noastră personală relaţiile pe care le-am avut cu mamele sau cu taţii noştri, relaţii pe care le-au avut părinţii unul cu celălalt. Găndeşte-te de câte ori ai avut un iubit sau un şef care era “exact” ca unul din părinţii tăi. Ba mai mult, noi ne tratăm pe noi înşine aşa cum ne-au tratat părinţii noştri. Ne certăm şi ne pedepsim pe noi înşine în acelaşi fel. Aproape că poţi auzi cuvintele, dacă asculţi bine. Şi în acelaşi mod, noi ne iubim si ne încurajăm la fel cum eram iubiţi şi încurajaţi când eram copii. “Nu faci niciodată nimic ca lumea.” “Este numai vina mea.” “Cât de des ţi-ai spus ţie însuţi cuvintele acestea?” “Eşti minunat.””Te iubesc.” Cât de des îţi repeţi aceste cuvinte? Totusi, eu nu aş învinovăţi părinţii noştri pentru asta   Noi suntem victime ale victimelor şi lor le-ar fi fost imposibil să ne înveţe ceea ce nici ei nu au ştiut. Dacă mama ta nu a ştiut cum să se iubească pe ea însăşi şi tatăl tău nu a ştiut cum să se iubească pe el însuşi, evident că le-a fost imposibil să te înveţe pe tine cum să te iubeşti. Ei au facut ceea au ştiut cel mai bine, cu ceea ce au fost şi ei învăţaţi când erau copii. Dacă vrei să-ţi cunoşti mai bine părinţii, spune-le să-ţi vorbească de copilăria lor şi dacă ai să asculţi cu compasiune, ai să înţelegi de unde vin fricile lor şi şabloanele lor rigide. Oamenii aceia care “ţi-au făcut ţie toate astea”, erau de fapt, la fel de speriaţi şi înfricoşaţi ca şi tine. Eu cred că noi ne alegem părinţii Fiecare dintre noi alege să se reîncarneze pe această planetă la anumite coordonate în timp şi spaţiu. Noi am ales să venim aici ca să învăţăm o anumită lecţie care ne va duce cu o treaptă mai sus în călătoria noastră spirituală. Ne alegem sexul, culoarea pielii, ţara şi după aceea ne căutăm părinţii potriviţi care să oglindească tiparele dupa care noi va trebui să lucrăm în această viaţă. Apoi, după aceea creştem, îi arătăm cu degetul pe proprii noştri părinţi în mod acuzator:”voi m-aţi adus aici.” Dar în realitate, noi i-am ales pe ei, pentru că erau perfecţi pentru munca noastră de a depăşi o anumită treaptă. Noi învăţăm sistemul nostru de credinţe atunci, foarte devreme, în copilărie şi apoi trecem prin viaţă creând experienţe care să se potrivească cu sistemul nostru de credinţe. Uită-te înapoi la viaţa ta şi vezi de câte ori ai trecut prin aceeaşi experienţă. Ei bine, eu cred că ai creat şi re-creat acele experienţe pentru că ele oglindeau ceva ce tu credeai despre tine însuţi. Nu este chiar aşa de important pentru atâta vreme cât am avut o problemă sau cât de mare este problema noastră sau cât de ameninţătoare pentru viaţa noastră este ea.   Punctul de putere este întotdeauna în momentul prezent Toate evenimentele pe care le-ai trăit de-a lungul vieţii tale, până în acest moment au fost create de gândurile şi credinţele tale din trecut. Au fost create de gânduri şi cuvinte pe care le-ai rostit ieri, săptămâna trecută, luna trecută, anul trecut, acum 10,20,30, 40 de ani sau mai mult, în funcţie de vârsta pe care o ai. Dar, acesta este trecutul tău. A trecut şi s-a terminat! Ceea ce este important în acest moment este să alegi şi să crezi ce spui în acest moment! Pentru că aceste gânduri şi cuvinte vor creea viitorul tău. Punctul tău de putere este în momentul prezent şi formează deja experienţele tale de mâine, de săptămâna viitoare, de luna viitoare, de anul viitor, etc. Uită-te ce anume gândeşti în acest moment. Este ceva negative sau pozitiv? Vrei ca acest gând să-ţi creeze viitorul? Doar observă şi fii alert.   download de aici:.........

Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înșine de Lise Bourbeau   Capitolul 1 Formarea rănilor şi a măştilor   Când un copil se naşte, el ştie, în adâncul lui, că motivul pentru care se încarnează este acela de a fi el însuşi, trecând print-o serie de experienţe. De altfel, sufletul lui a ales dinainte familia şi mediul în care se va naşte, cu un scop foarte precis. Toţi avem aceeaşi misiune, venind pe lume: aceea de a trăi o serie de experienţe până când ajungem să le acceptăm şi să ne iubim pe noi înşine trecând prin ele.   Atât timp cât o experienţă este trăită în non-acceptare, adică fiind judecată, în culpabilitate, teamă, regret sau orice altă formă de non-acceptare, oamenii îşi atrag fără încetare circumstanţele şi persoanele care îi fac să retrăiască aceeaşi experienţă. Unii dintre ei, nu numai că experimentează acelaşi tip de eveniment de mai multe ori pe parcursul unei vieţi, dar mai mult, trebuie să se reîncarneze o dată sau de mai multe ori pentru a ajunge să îl accepte în totalitate.   A accepta o experienţă nu înseamnă că acea experienţă este preferata noastră sau că suntem de acord cu ea. Este vorba mai degrabă de a ne acorda nouă înşine dreptul de a experimenta şi de a învăţa prin intermediul a ceea ce trăim. Trebuie să învăţăm mai ales ce anume este benefic pentru noi şi ce anume nu este bun. Iar singurul mod de a afla acest lucru este să devenim conştienţi de consecinţele acelei experienţe. Tot ceea ce hotărâm sau nu, ceea ce facem sau nu, ceea ce spunem sau nu şi la fel, ceea ce gândim sau simţim va avea anumite consecinţe.   Omul îşi doreşte să trăiască într-un mod din ce în ce mai inteligent. Atunci când îşi dă seamă că o experienţă provoacă nişte consecinţe dăunătoare, în loc să-şi reproşeze ceva sau să fie ranchiunos pe cineva, trebuie să accepte pur şi simplu faptul că a ales acea experienţă (chiar inconştient), pentru a descoperi că nu a fost o mişcare inteligentă pentru el. Îşi va aminti de acest lucru mai târziu. Astfel putem să trăim o experienţă în acceptare. Din contră, vă reamintesc că, chiar dacă vă spuneţi: „Nu mai vreau să trăiesc aşa”, o luaţi de la capăt. Trebuie să îţi acorzi dreptul de a repeta de mai multe ori aceeaşi greşeală sau experienţă neplăcută, înainte de a ajunge să ai voinţa şi curajul necesare pentru a te schimba. Oare de ce nu înţelegem de la început? Din cauza ego-ului nostru, alimentat de convingerile noastre.   Toţi avem numeroase convingeri care ne împiedică să fim ceea ce vrem să fim. Cu cât aceste maniere de a gândi sau convingeri ne fac rău, cu atât încercăm mai mult să le diminuăm. Ajungem chiar să credem că nu ne aparţin nouă. Iar a reuşi să le echilibrăm înseamnă a ne încarna de mai multe ori. Doar atunci când corpul nostru mental, emoţional şi fizic vor asculta de DUMNEZEUL interior, spiritul nostru va fi pe deplin fericit. Tot ceea ce trăim în non-acceptare se acumulează la nivelul sufletului. Acesta, nemuritor fiind, revine mereu, sub diverse forme umane, cu tot bagajul adunat în memoria sa de suflet. Înainte de a ne naşte, ne hotărâm ce anume dorim să reparăm în timpul următoarei încarnări. Această decizie şi tot ceea ce am acumulat în trecut, nu sunt înregistrate în memoria noastră conştientă, respectiv ceea care aparţine intelectului. De abia pe parcursul vieţii ne vom da seama treptat de planul nostru de viaţă şi de ce anume trebuie să reparăm.   Atunci când fac aluzie la ceva „neîncheiat, nerezolvat”, fac referire la o experienţă trăită în non-acceptarea sinelui. Există o diferenţă între a accepta o experienţă şi a se accepta pe sine însuşi. De exemplu, o tânără care a fost respinsă de către tatăl ei, deoarece acesta dorea să aibă un băiat. În acest caz, a accepta experienţa însemnă a-i da tatălui ei dreptul de a-şi fi dorit un băiat şi de a o respinge pe fiica lui. Acceptarea de sine, constă, în cazul acestei tinere, în a-şi acorda dreptul de a avea resentimente faţă de tatăl ei şi apoi de a se ierta pentru faptul de a-i fi purtat pică. Nu trebuie să existe nici o judecată asupra tatălui ei sau asupra ei însăşi, ci doar compasiune şi înţelegere pentru acea parte care suferă în fiecare dintre ei.   Ea va şti că acea experienţă s-a încheiat în totalitate, atunci când, la rândul ei, va respinge pe cineva, fără să se acuze, cu multă compasiune şi înţelegere, faţă de ea însăşi. Mai există şi o altă modalitate de a şti dacă acea experienţă a fost rezolvată şi trăită într-adevăr în acceptare: persoana pe care o va respinge nu o va detesta, ci şi ea, la rândul ei, va fi plină de compasiune, ştiind că tuturor oamenilor li se poate întâmpla să respingă o altă persoană, în anumite momente ale vieţii lor. Să nu laşi ego-ul să-ţi joace feste, ego-ul care încearcă adesea, prin toate mijloacele, să ne facă să credem că am încheiat o situaţie. Ni se întâmplă deseori să spunem : „Da, înţeleg de ce celălalt a acţionat aşa”, pentru a nu fi necesar să ne privim pe noi înşine şi să ne iertăm. Ego-ul nostru încearcă astfel să găsescă o modalitate rapidă de a lăsa de o parte situaţiile neplăcute. Se întâmplă să acceptăm o situaţie sau o persoană fără să ne fi iertat pe noi înşine, sau fără să ne fi acordat dreptul de a-i fi purtat pică celuilalt, sau de a fi încă resentimentari. Acest lucru însemnă „a accepta doar experienţa”. Şi repet: „este important să facem diferenţa între a accepta experienţa şi a se accepta pe sine.” Această acceptare este greu de făcut, deoarece ego-ul nostru nu vrea să accepte faptul că toate experienţele dificile pe care le trăim au ca unic scop să ne arate că şi noi ne purtăm în acelaşi fel ca şi ceilalţi.   Ţi-ai dat seama până acum că atunci când acuzi pe cineva de ceva, acea persoană te acuză la rândul ei, de acelaşi lucru? De aceea este atât de important să înveţi să te cunoşti şi să te accepţi cât mai mult posibil. Acest lucru ne ajută să trăim din ce în ce mai puţine situaţii dureroase. Depinde de fiecare dintre noi să hotărâm să ne luăm viaţa în propriile mâini, pentru a deveni stăpâni pe propria existenţă, în loc să lăsăm ego-ul fiecăruia să ne controleze viaţa. Dar a face faţă acestor lucruri necesită mult curaj deoarece în mod inevitabil se vor atinge vechile răni, care ne pot produce foarte mult rău, mai ales dacă nu au mai fost tratate încă din vieţile anterioare. Cu cât suferi mai mult într-o situţie sau cu o persoană, cu atât mai de departe provine acea problemă.   Pentru a te ajuta, poţi să te sprijini pe DUMNEZEUL tău interior care este omniscient (El ştie tot), omniprezent (El este peste tot) şi omnipotent (El este atotputernic). Iar această putere este mereu prezentă, vie în tine. Acţionează astfel încât te orientează spre persoanele şi spre situaţiile care îţi sunt necesare pentru a creşte şi a evolua, conform planului de viaţă ales înainte de a te fi născut. Chiar înainte de a te naşte, DUMNEZEUL tău interior îţi atrage sufletul spre mediul şi familia de care vei avea nevoie în viitoarea ta viaţă. Această atracţie magnetică şi aceste obiective sunt determinate, pe de o parte, de ceea ce nu ai reuşit încă să trăieşti în iubire şi acceptare în vieţile tale anterioare şi, pe de altă parte, de ceea ce viitorii tăi părinţi au de încheiat prin intermediul unui copil ca tine. Acest lucru explică de ce, părinţii şi copiii au, în general, aceleaşi răni de vindecat.   Când te naşti, nu mai eşti conştient de tot acel trecut, deoarece te concentrezi mai ales pe nevoile sufletului tău, care vrea să te accepţi cu calităţile tale, cu defectele tale, cu forţele tale, slăbiciunile tale, dorinţele tale, personalitatea ta etc. Toţi avem astfel de nevoi. Cu toate acestea, la puţin timp după naştere, ne dăm seama că atunci când vrem să fim noi înşine, acest lucru deranjează lumea adulţilor sau pe cea a apropiaţilor noştri. Ajungem astfel la concluzia că, a fi natural, nu este bine, nu este corect. Este o descoperire dureroasă ce provoacă mai ales copilului, accese de furie. Aceste crize devin atât de frecvente încât ajungem să credem că sunt normale. Sunt numite „crizele copilăriei” sau apoi, „crizele adolescenţei”. Poate au devenit ceva normal pentru oameni, dar cu siguranţă nu constituie ceva firesc. Un copil care se agită în mod natural, care este echilibrat şi care are dreptul de a fi el însuşi nu face genul acesta de crize. Din nefericire, acest tip de copil nu există aproape deloc. Am observat în schimb, că majoritatea copiilor trec prin următoarele patru etape:   După ce a cunoscut bucuria de a fi el însuşi, copilul, în prima etapă a vieţii, va cunoaşte durerea provocată de faptul că nu are dreptul de a acţiona mereu aşa, trecând astfel în cea de a doua etapă. Urmează apoi perioada de criză şi cea de revoltă, a treia etapă. După aceea, în a patra etapă, pentru a-şi micşora suferinţa, copilul se resemnează şi ajunge să-şi creeze o nouă personalitate pentru a deveni ceea ce vor ceilalţi să devină. Multe persoane vor rămâne închistate în cea de a treia etapă pe toată durata vieţii, adică vor fi mereu în reacţiune, furioşi sau în situaţii de criză.   În timpul celei de a treia şi celei de a patra etape ne creăm mai multe măşti (noi personalităţi) pe care le folosim pentru a ne apăra împotriva suferinţei trăite pe parcursul celei de a doua etape. Aceste măşti sunt în număr de cinci şi corespund celor cinci răni importante, trăite de fiinţa umană. În timpul numeroşilor ani de studiu, am ajuns la concluzia că toate suferinţele oamenilor pot fi concentrate în cinci răni. Le menţionez aici, în ordine cronologică, adică în ordinea în care fiecare dintre ele apare în viaţa noastră: RESPINGERE ABANDON UMILIRE TRĂDARE NEDREPTATE Dispunându-le altfel, obţinem acrostihul TRAHI (fr. TRĂDAT), astfel pot fi memorate mai uşor. TRĂDARE RESPINGERE ABANDON UMILIRE (ÎN FRANCEZĂ: HUMLIATION) NEDREPTATE (ÎN FRANCEZĂ: INJUSTICE)   Acest acrostih evidenţiază faptul că, de fiecare dată când una dintre aceste răni se reactivează, întreaga noastră fiinţă se simte trădată. Nu mai suntem credincioşi DUMNEZEULUI nostru interior, nevoilor fiinţei noastre, deoarece ne lăsăm ego-ul cu, convingerile şi temerile lui, să ne conducă viaţa. Înlocuirea rănilor cu măştile este consecinţa faptului că vrem să ascundem, de noi înşine şi de ceilalţi, ceea ce încă nu am vrut să rezolvăm. Aceste ascunzişuri sunt o formă de trădare. Care sunt aceste măşti? Le-am notat mai jos, lângă rănile pe care încearcă să le ascundă: RĂNI MĂŞTI RESPINGERE………………………………………………….FUGAR ABANDON………………………………………………………DEPENDENT UMILIRE…………………………………………………………MASOCHIST TRĂDARE……………………………………………………….DOMINATOR NEDREPTATE…………………………………………………RIGID   Toate aceste răni şi aceste măşti vor fi explicate în detaliu în capitolele următoare. Importanţa măştii este creată în funcţie de intensitatea rănii. O mască reprezintă un tip de personalitate, cu un caracter care îi este propriu, dat fiind că s-au dezvoltat numeroase convingeri care vor influenţa atitudinea interioară şi comportamentele acelei persoane. Cu cât rana este mai importantă, cu atât vom suferi mai mult, ceea ce ne va obliga să purtăm mai des aceste măşti. Purtăm o mască doar atunci când vrem să ne protejăm. De exemplu, în cazul în care o persoană trăieşte o nedreptate în urma unui eveniment, sau când se judecă pe sine ca fiind nedreaptă, sau când îi este teamă de a fi judecată ca fiind incorectă, va purta masca ei de rigid, adică va adopta comportamentul unei persoane rigide.   O sa ilustrez printr-un exemplu, pentru a vedea mai clar felul în care rana şi masca ce îi corespunde, sunt legate una de alta. Rana interioară poate fi comparată cu o rană fizică pe care o ai pe mână de mult timp, pe care o ignori şi pe care nu ai îngrijit-o cum trebuia. Ai preferat să o bandajezi, pentru a nu se mai vedea. Acel pansament este echivalentul măştii. Ai crezut că făcând astfel, vei putea pretinde că nu eşti rănit. Crezi că într-adevăr, aceasta este soluţia? Bineînţeles că nu! Ştim cu toţii lucrul acesta, dar ego-ul, el, nu îl ştie. Este una dintre modalităţile lui de a ne păcăli.   Să ne întoarcem la exemplul cu rana de la mână. Să presupunem că acea leziune te doare foarte tare, atunci când cineva te atinge pe mână, chiar dacă rana este protejată de pansament. Când cineva te ia de mână, cu dragoste, iar tu ţipi: “Au! Mă doare!”, poţi să-ţi imaginezi cât de surprins este celălalt. Oare chiar a vrut să te rănească? Nu, deoarece dacă suferi atunci când cineva te atinge pe mână, este din cauza faptului că tu eşti cel care a hotărât să nu-şi îngrijească rana. Iar celălalt nu este responsabil de durerea ta. Este la fel pentru toate rănile. Sunt foarte multe situaţiile în care credem că suntem respinşi, abandonaţi, trădaţi, umiliţi, sau trataţi într-un mod injust. În realitate, de fiecare dată când ne simţim răniţi, ego-ul nostru este cel care vrea să creadă că celălalt este răspunzător. Practic, încercăm să găsim un vinovat. Câteodată, hotărâm că noi suntem cei vinovaţi, când, în realitate, nu e cu nimic mai adevărat decât atunci când îl acuzăm pe celălalt. Ştiţi că, de fapt, în viaţă nu există persoane vinovate: ci doar persoane suferinde. Acum ştiu că, cu cât acuzăm mai mult (pe sine sau pe ceilalţi), cu atât se repetă mai mult aceeaşi experienţă. Acuzarea nu serveşte decât la nefericirea oamenilor. În timp ce, dacă privim cu compasiune partea umană care suferă, evenimentele, situaţiile şi persoanele vor începe să se transforme.   Măştile pe care le creăm pentru a ne apăra, sunt vizibile în morfologia unei persoane, în înfăţişarea sa exterioară. Mi se pune adesea întrebarea dacă pot fi detectate rănile la copiii mici. Eu personal, mă amuz observându-i pe cei şapte nepoţei ai mei, care au, în momentul în care scriu aceste rânduri, între şapte luni şi nouă ani. La majoritatea dintre ei, pot să încep să văd rănile plecând de la aparenţa fizică. Rănile uşor de reperat la această vârstă pot indica o rană mai importantă. În schimb, am observat la doi dintre cei trei copii ai mei, faptul că trupul lor de adult indică răni diferite de cele pe care le vedeam atunci când erau copii sau adolescenţi. Corpul este atât de inteligent, încât găseşte întotdeauna un mijloc de a ne arăta ce anume avem de rezolvat. În realitate, DUMNEZEUL nostru interior este cel care îl foloseşte pentru a ne vorbi.   În următoarele capitole veţi descoperi cum puteţi să vă recunoaşteţi propriile măşti, precum şi pe cele ale celorlalţi. În ultimul capitol voi vorbi despre comportamentele noi pe care le putem adopta pentru a vindeca aceste răni neglijate până acum şi astfel, să încetăm să mai suferim iar schimbarea măştilor ce ascund aceste răni se va face astfel, în mod natural. În plus, este important să nu ne agăţăm de cuvintele folosite pentru a exprima rănile sau măştile. Cineva poate fi respins şi să trăiască o nedreptate, altcineva poate fi trădat şi trăieşte acest lucru ca pe o respingere, altcineva poate fi abandonat şi se simte umilit etc. Când veţi cunoaşte descrierea fiecărei răni în parte şi caracteristicile ei, va fi mult mai clar pentru voi. Cele cinci caractere descrise în această carte pot avea asemănări cu cele descrise în alte studii de caractere. Fiecare dintre aceste studii este diferit, iar acesta nu îşi propune să le înlăture sau să le înlocuiască pe cele realizate în trecut. Una dintre aceste teorii, concepută de către psihologul Gérard Heymans, în urmă cu aproape o sută de ani, este încă destul de populară şi azi. Se regăsesc aici următoarele opt tipuri de caractere: pasionalul, colericul, nervosul, sentimentalul, sanguinul, flegmaticul, apaticul şi amorful. Atunci când Heymans foloseşte termenul „pasional” pentru a descrie un tip de caracter, asta nu însemnă că celelalte tipuri nu trăiesc pasiunea în viaţa lor. Fiecare dintre aceste cuvinte folosite pentru a descrie tipurile este necesar pentru a defini caracterul dominant al unei persoane. Repet, nu trebuie să ne agăţăm de sensul literal al cuvintelor.   Este posibil ca, după ce citiţi descrierea comportamentului şi atitudinea măştii, pentru fiecare rană, să vă recunoaşteţi în fiecare dintre ele. Dar se întâmplă foarte rar ca o singură persoană să aibă toate cele cinci răni. De aceea este important să reţinem descierea fizică, deoarece corpul reflectă fidel ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Este mult mai dificil să ne recunoaştem la nivel emoţional sau mental. Amintiţi-vă că ego-ul nostru nu vrea să ne descoperim toate convingerile, deoarece este hrănit cu aceste convingeri şi prin ele supravieţuieşte. În cartea de faţă nu voi explica mai mult ego-ul, deoarece am vorbit despre asta, detaliat în cărţile ASCULTĂ-ŢI CORPUL, cel mai bun prieten pe care îl ai pe Pământ şi Ascultă-ţi iar corpul!.   Se poate să reacţionaţi şi să nu fiţi de acord, aflând că persoanele suferind de o anumită rană, au o reacţie legată de relaţia cu unul dintre părinţi. Înainte de a ajunge la această concluzie, am verificat ipoteza cu mii de persoane, dacă într-adevăr era aşa, iar acestea au confirmat. Repet şi acum ceea ce spun în fiecare atelier pe care îl coordonez: părintele cu care aveam impresia că ne înţelegeam cel mai bine când eram adolescenţi, este cel cu care avem cele mai multe situaţii de încheiat. Este greu de acceptat ideea că suntem resentimentari exact faţă de părintele pe care îl iubim mai mult. Iar prima reacţie în faţa acestei afirmaţii este, în general, negarea, iar după aceea, furia, iar apoi suntem pregătiţi să facem faţă realităţii: este începutul procesului de vindecare.   Descrierea comportamentului şi a atitudinilor legate de diferitele răni, poate să vi se pară negativă. Recunoscând una dintre rănile voastre, puteţi să aveţi o reacţie la descrierea măştii pe care o creaţi pentru a evita suferinţa. Este vorba despre o rezistenţă foarte umană şi naturală. Acordaţi-vă suficient de mult timp. Amintiţi-vă că, la fel ca toate persoanele din jurul vostru, masca este cea care vă face să reacţionaţi, atunci când nu sunteţi voi înşivă. Nu vă linişteşte gândul că, atunci când vă deranjează un comportament al cuiva, asta indică faptul că acea persoană poartă o mască pentru a nu suferi? Ţinând cont de acest aspect, veţi deveni mai toleranţi şi vă va fi mai uşor să-i priviţi pe ceilalţi cu dragoste. Să luăm exemplul unui adolescent care are comportamentul de „dur”. Când descoperim că se poartă astfel pentru a-şi masca vulnerabilitatea şi teama, relaţia cu el se va schimba, pentru că vom şti că el nu este nici dur, nici periculos. Ne păstrăm calmul şi chiar putem să-i remarcăm calităţile, în loc să ne fie teamă şi să-i vedem doar defectele. Este încurajator să ştim că, chiar dacă ne naştem cu anumite răni ce trebuie vindecate, răni ce sunt frecvent activate prin reacţiile pe care le avem în faţa celorlalţi şi a situaţiilor din jurul nostru, măştile pe care le-am creat pentru a ne proteja nu sunt permanente. Punând în practică metodele de vindecare sugerate în ultimul capitol al cărţii, veţi vedea cum măştile se micşorează treptat, în consecinţă atitudinea voastră se va schimba şi, posibil şi corpul vostru.   Oricum pentru a vedea acest lucru este nevoie de câţiva ani, înainte de a constata rezultatele vizibile în corpul fizic, deoarece acesta se transformă întotdeauna mai lent din cauza materiei din care e construit. Corpurile noastre mai subtile (cel emoţional şi cel mental) au nevoie de mai puţin timp pentru a se schimba, în urma unei hotărâri luate în profunzime şi cu dragoste. De exemplu, este foarte uşor să- ţi doreşti (emoţional) şi să-ţi imaginezi (mental) că vei vizita o ţară străină. Hotărârea de a face acea călătorie poate fi luată în câteva minute. Dar înainte de a planifica totul, organizarea, economisirea banilor etc. concretizarea acestui proiect în lumea fizică va dura mult mai mult.   O modalitate eficientă de a verifica transformările voastre fizice constă în a vă fotografia în fiecare an. Faceţi fotografii cu planuri diferite, cu toate părţile corpului, pentru a vedea clar detaliile. Este adevărat că anumite persoane se schimbă mai repede decât altele aşa cum anumite persoane îşi pot concretiza o călătorie mai repede decât altele. Ceea ce este important este să continuăm să lucrăm la transformarea interioară, iar acest lucru ne va face să fim mai fericiţi. În timpul lecturării următoarelor cinci capitole, vă sugerez să notaţi tot ceea ce credeţi că vă corespunde, iar apoi să legaţi capitolele care vă descriu cel mai bine atitudinea şi, mai ales, înfăţişarea fizică.   download de aici …………

Miezul problemei   Nimeni nu este atât de aspru cu tine aşa cum eşti tu însuţi. Asemeni tuturor fraţilor tăi, suferi de un profund sentiment de imperfecţiune şi nevrednicie.   Te urmăreşte sentimentul că ai făcut nişte greşeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de autorităţi umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi Dumnezeu sau legea karmică. Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la autoevaluarea ta reprezintă condiţiile în care se realizează întruparea ta. Cu alte cuvinte, eşti aici pentru a le rezolva. Tu ţi-ai ales părinţii, pentru ca ei să-ţi exacerbeze sentimentul de vinovăţie, în aşa fel încât să poţi deveni conştient de el. Aşadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va ajuta să îndepărtezi condiţiile pe care, în mod reciproc, voi le-aţi impus iubirii. Singura cale de ieşire este ca tu să devii tot mai conştient de propria ta vinovăţie şi de credinţele şi tiparele de interacţiune bazate pe frică.

Astăzi am avut că tema de vacanta lupta gandurile negative. Puțini suntem lipsiti de astfel de gânduri și de multe ori ne întrebăm cu disperare cum putem și dacă putem scăpa de ele. Sa ne imaginăm că totalitatea gândurilor noastre, bune, rele se aseamănă cu traficul de pe o autostradă oarecare, iar noi stam la un capat de pod si ne uitam la ele.Masini de tot felul, mici sau mari, motociclete, se lupta cu kilometrii într-un dute-vino continuu.   Gândurile noastre se comportă la fel, vin și pleacă, fără să le chemăm noi, nici mașinile nu sunt chemate de autostradă, ele vin și pleacă. Noi ce facem, ne luptam cu ele sau le lăsăm să treacă? Unii ar spune că dacă sunt rele trebuie sa inceapa o luptă pentru că e stăpân pe sine și le va birui in cele din urmă. Alții ar spune că dacă nu le ia în seamă ele vor disparea de la sine. Și eu iau în calcul a doua variantă, pentru că, pentru a incepe o bătălie cu ceva propriu ție, îți poate face mai mult rău decât bine. O sa va spun o poveste despre  Buddha și discipolul lui Amanda, care au plecat la drum într-o zi foarte călduroasă. Pe la jumătatea drumului, inteleptuî ii spune discipolului:-" Ananda, intoarce-te după apa, la un kilometru jumatate de aici este un pârâias, unde apa  e limpede ca cristalul. Da fuga și adu!" Ananda s-a întors la pârâu, dar când tocmai se apropia de el, o cireada de vite îl traversau și apa s-a tulburat. Băiatul a văzut că toată mizeria de pe fundul apei era acum la suprafață, frunze moarte și noroi. Nu se mai putea bea. A incercat să repare lucrurile, așa cum incercam și noi, intrând în apă, a incercat să o curețe, dar a tulburat-o și mai tare.   Se intoarce la Buddha și-i spune că apa nu e buna de băut, și că mai inainte este un parau cu apă buna de băut. Mentorul său insistă că vrea apă din acel pârâu, și Ananda nu avu încotro și se intoarse. Când a ajuns aproape de pârâu și-a dat seama că acesta se limpezise deja pe jumatate, așa că se așeză și el la umbra unui copac și așteptă că acesta sa se limpezeasca. Nu dură mult și apa deveni limpede că cristalul. Toate frunzele uscate fuseseră duse de curent iar noroiul se lăsase la fund. Băiatul a luat apă și ajungând la mentorul său i-a spus fericit: " - Am inteles! Aceasta am făcut eu cu mintea mea toata viața până acum. De acum înainte o să mă așez sub un copac și voi lăsa râul sa se curețe singur. Nu voi mai sari în apă să repar lucrurile, sa fac ordine. Concluzia poveștii? Nimeni nu poate să facă ordine în minte. O simpla intervenție a noastră de a ne pune mintea în ordine creează haos.  Ce este mintea? Totalitatea gândurilor noastre, dar asta e o alta poveste. Ați avut astfel de experiențe, le-ati conștientizat? Credeți că lecția primita de Ananda vi s-ar potrivi? Sau vanitatea voastră e prea puternică pentru a primi o lectie?