Charlotte Bronte carti de citit

CAPITOLUL X   Fete bătrâne   Timpul trecu şi primăvara prinse putere. Pământurile Angliei începură să arate plăcut: câmpurile erau verzi, colinele, proaspete şi grădinile, spuzite de flori; dar în inima ei Anglia nu o ducea mai bine: săracii tot chinuiţi erau, iar patronii lor tot hărţuiţi; în anumite ramuri comerţul părea ameninţat de paralizie, fiindcă războiul continua; sângele Angliei era risipit şi avutul ei împrăştiat; şi totul, se părea, pentru atingerea unor ţinte fără noimă. Din când în când, cei drept, mai veneau veşti despre unele succese în Peninsulă, dar asta se întâmpla rar; între ele se scurgeau lungi răstimpuri în care nu se auzea nimic altceva decât sfidătoarele autofelicitări ale lui Bonaparte în legătură cu neîntreruptele sale triumfuri. Acei care aveau de suferit de pe urma rezultatelor războiului vedeau în toate astea numai o luptă obositoare şi – credeau ei – lipsită de orice speranţă împotriva a ceea ce temerile sau interesele îi făceau să socotească o forţă de nebiruit, o luptă ce devenise insuportabilă: cereau pace în orice condiţii; oameni ca Yorke sau Moore – şi erau mii cei pe care războiul îi punea în aceeaşi situaţie, adică să se zbată în pragul falimentului – cereau pace cu o stăruinţă dată de energia disperării. Organizau întruniri; ţineau discursuri; alcătuiau petiţii implorând aceeaşi favoare; în ce anume condiţii nici nu le păsa. Toţi oamenii, luaţi separat, sunt mai mult sau mai puţin egoişti; dar luaţi în grupuri sunt într-o măsură mult mai mare. Negustorul britanic nu este o excepţie de la această regulă; clasa mercantilă o ilustrează în chip izbitor. Această clasă fără îndoială că exagerează mult în dorinţa ei unică de a face bani; las deoparte orice considerent de ordin naţional în afara aceluia de a da comerţului Angliei (adică al lor) cea mai întinsă dezvoltare. Simţămintele cavalereşti, dezinteresarea, mândria faţă de propria onoare sunt mai mult decât moarte în inimile lor. O ţară condusă numai de ei ar face prea adeseori ruşinoase acte de supunere – nici pe departe din pricinile propovăduite de Christos, ci mai curând din acelea strecurate în suflet de Mammon. În vremea ultimului război, neguţătorii din Anglia ar fi fost gata să primească din partea franţujilor palme şi pe obrazul drept şi pe cel stâng. Şi-ar fi dat lui Napoleon mantăile, iar după aceea i-ar fi oferit politicoşi chiar şi haina şi nici vesta nu i-ar fi refuzat-o dacă ar fi fost puţin presaţi: ar fi implorat doar îngăduinţa de a-şi păstra pe ei doar celălalt articol de îmbrăcăminte, din pricina pungii aflate în buzunarul de acolo. N-ar fi lăsat să se vadă nicio sclipire de mândrie, niciun gest de rezistenţă, până ce mâna banditului corsican n-ar fi înhăţat preaiubita pungă; abia pe urmă, poate, transformaţi în buldogi britanici, ar fi sărit în beregata tâlharului, şi acolo s-ar fi încleştat, acolo ar fi rămas atârnaţi – îndârjiţi, nesăţioşi, până ce comoara le-ar fi fost înapoiată. Când vorbesc împotriva războiului, negustorii declară întotdeauna că îl urăsc fiindcă e o îndeletnicire sângeroasă şi barbară; auzindu-i vorbind ai putea crede că sunt deosebit de civilizaţi – extraordinar de generoşi şi îndatoritori faţă de semeni. Dar nu aşa stau lucrurile. Mulţi dintre ei sunt nemaipomenit de înguşti la minte şi reci la suflet, nu au simţăminte binevoitoare decât faţă de propria lor clasă – sunt distanţi, chiar duşmănoşi faţă de toate celelalte; spun despre ele că sunt inutile; par să le pună la îndoială până şi dreptul la existenţă; par să le fie ciudă până şi pentru aerul pe care ceilalţi îl respiră, şi să considere împrejurarea că şi aceştia mănâncă, beau şi locuiesc în case decente drept cu totul de nejustificat. Habar n-au ce fac alţii atunci când ajută, desfată ori îi învaţă pe cei din acelaşi neam; nu-şi dau osteneala să întrebe; oricine nu se ocupă de afaceri este acuzat că mănâncă pâinea leneviei, sau că duce o existenţă nefolositoare. Îndură-se Domnul să treacă multă vreme până ce Anglia să ajungă într-adevăr o naţie de prăvăliaşi! Am spus încă mai înainte că Moore nu era un patriot gata de sacrificiu de sine şi am lămurit de asemenea ce anume împrejurări îl determinaseră să fie în chip deosebit înclinat să-şi limiteze atenţia şi eforturile la prosperarea propriilor sale interese; iată de ce când s-a simţit pentru a doua oară împins către pragul ruinei, nimeni n-a luptat cu mai multă îndârjire decât el împotriva acelor influenţe ce l-ar fi putut da peste cap. Tot ce putea el face pentru a stârni în nord agitaţie împotriva războiului, a făcut, ba i-a mai instigat şi pe alţii ai căror bani şi relaţii le dădeau o putere mai mare decât cea de care dispunea el. Uneori, ca într-o străfulgerare, simţea că cererile adresate de partidul lui către guvern sunt destul de puţin întemeiate; când auzea despre întreaga Europă ameninţată de Bonaparte, că toată această Europă se înarmează pentru a-i sta împotrivă; când văzu Rusia ameninţată şi îşi dădu seama că această Rusie se ridică, furioasă şi hotărâtă, să-şi apere pământurile îngheţate, provinciile sălbatice locuite de şerbi, întunecatul despotism băştinaş de ameninţarea, de jugul, de tirania unui învingător străin, înţelese că Anglia, tărâm al libertăţii, nu-şi mai poate împuternici fiii să cedeze şi să facă propuneri împăciuitoare acelui nedrept, hrăpăreţ conducător francez. Când din timp în timp soseau veşti despre mişcările acelui OM ce reprezenta pe atunci Anglia în Peninsulă; despre înaintarea lui din succes în succes – acea înaintare atât de bine chibzuită, dar atât de statornică, atât de prevăzătoare, dar atât de sigură, atât de „fără grabă”, dar şi atât de „fără repaos“; când citea în coloanele ziarelor propriile depeşe ale lordului Wellington, documente scrise de Modestie după cum dicta Adevărul – Moore mărturisea în sinea lui că o anume forţă întovărăşeşte trupele britanice, o forţă de acea esenţă prudentă, răbdătoare, autentică şi fără trufie, care nu poate să nu aducă victoria de partea taberei în fruntea căreia se află, până în cele din urmă. În cele din urmă! Dar această urmă, sfârşitul, gândea el, e încă departe; iar până atunci el, Moore, ca individ, avea să fie strivit, nădejdile lui făcute praf şi pulbere: de el însuşi trebuia să se îngrijească, speranţele lui trebuia să le slujească, numai astfel şi-ar fi putut îndeplini destinul. Şi-l îndeplini cu atâta vigoare, încât foarte curând rupse în mod hotărâtor relaţiile cu vechiul său prieten din partidul tory, parohul. Se certară la o întrunire publică, iar după aceea schimbară în ziare câteva scrisori înveninate. Domnul Helstone îl denunţă pe Moore ca fiind iacobin, nu mai stătu de vorbă cu el, refuză să-i mai adreseze cuvântul chiar atunci când se întâlneau; îi puse de asemenea în vedere nepoatei sale, în chip foarte ferm, că deocamdată legăturile ei cu Hollow’s Cottage trebuie întrerupte; totodată luau sfârşit şi lecţiile de franceză. Dealtminteri, sublinie preotul, limba asta era dăunătoare şi în cel mai bun caz frivolă, după cum cele mai multe dintre operele cu care se lăuda erau dăunătoare şi frivole, profund jignitoare în tendinţa lor de a zăpăci minţile femeilor. Se întreba (observă el în treacăt) ce nătărău o fi scornit mai întâi moda ca femeile să înveţe franţuzeşte: nimic n-ar fi putut fi mai nepotrivit pentru ele; era ca şi cum ai hrăni un copil rahitic cu cretă şi terci fiert în apă; Caroline trebuia să renunţe la învăţarea limbii franceze şi totodată să renunţe şi la verii ei: erau oameni periculoşi. Domnul Helstone fusese convins că dispoziţia asta avea să stârnească împotrivire: se aştepta mai ales la lacrimi. Rareori se sinchisea unde mergea Caroline, dar avea o vagă impresie că îi plăcea mult să se ducă la Hollow’s Cottage; tot aşa, bănuia că rarele vizite ale lui Robert Moore la casa parohială o bucurau. Soldăţoiul băgase de seamă că în cazul când venea Malone şi încerca în vreo seară să întreţină societatea şi să se facă plăcut ciupind de urechi o pisică bătrână, care de obicei împărţea cu domnişoara Helstone şcăunaşul de picioare, sau împrumutând o puşcă de vânătoare şi trăgând într-una în ţinta întruchipată de uşa unui şopron din grădină, atâta vreme cât mai era destulă lumină ca să poată vedea ţinta aceea cât toate zilele – lăsând în vremea asta uşile de la coridor şi salon deschise în chip tare supărător, ca să-i vină mai lesne să se repeadă şi să-şi anunţe zgomotos succesele ori insuccesele – preotul băgase de seamă deci că în astfel de unice prilejuri de distracţie, Caroline făcea ce făcea şi dispărea, urcându-se la etaj, în vârful picioarelor, şi rămânea nevăzută până când era strigată jos la cină. Pe de altă parte, dacă Robert Moore era musafirul, deşi nu punea la încercare agerimea pisicii, şi nici nu acorda vreo atenţie animalului, cu excepţia rarelor cazuri când o lua de pe scăunel şi o punea pe genunchii lui, apoi o lăsa fie să toarcă, fie să i se urce pe umăr şi să-şi frece capul de obrazul lui; deşi nu se auzeau niciun fel de bubuituri asurzitoare, nu se răspândea niciun miros de praf de puşcă şi pucioasă, nicio gălăgie, niciun fel de vorbe umflate în tot timpul cât stătea acolo, Caroline rămânea totuşi în cameră şi părea să găsească adâncă mulţumire în cusutul unei perniţe de ace pentru coşul milosteniei sau în împletitul unor ciorapi pentru coşul misionarilor. Atunci Caroline stătea foarte liniştită şi Robert aproape că nu-i acorda nicio atenţie, iar ce avea de spus nu prea i se adresa; dar nefiind unul dintre acei gentlemani mai vârstnici uşor de dus de nas, ci dimpotrivă, dovedindu-se cu orice prilej a sta cu ochii în patru, domnul Helstone îi cercetase cu băgare de seamă atunci când îşi luau rămas bun: le văzuse numai o dată privirile întâlnindu-se – o singură dată. Unele firi ar fi fost cuprinse de bucurie la vederea privirilor surprinse atunci, fiindcă nu ascundeau niciun rău, ci doar un fel de desfătare. Nu erau nici pe departe priviri de înţelegere reciprocă, fiindcă între ei nu existau taine de dragoste comune; prin urmare nu exista niciun soi de vicleşug sau ascunziş supărător; atâta doar că ochii domnului Moore, privind într-ai Carolinei, vedeau că sunt limpezi şi duioşi, iar ochii Carolinei, întâlnindu-i pe ai domnului Moore, mărturiseau că sunt bărbăteşti şi scormonitori: fiecare dintre ei recunoşteau farmecul în felul ei sau al lui propriu. Moore zâmbea fugar, iar Caroline la fel de fugar se îmbujora. Domnul Helstone ar fi fost în stare, acolo pe loc, să-i muştruluiască pe amândoi: îl supărau; de ce? - cu neputinţă de spus. Dacă l-ai fi întrebat ce merită Moore în clipa aceea, ţi-ar fi răspuns: „cravaşa”; dacă l-ai fi întrebat ce i se cuvine Carolinei, el ar fi propus numaidecât o urecheală; dacă l-ai fi întrebat mai departe care este pricina unor asemenea pedepse, s-ar fi dezlănţuit ca o furtună împotriva flirtului şi dragostei şi s-ar fi jurat că el n-are să îngăduie ca o asemenea prostie să se desfăşoare sub acoperământul casei sale. Aceste considerente particulare, îmbinate cu raţiuni politice, îi întăriseră hotărârea de a-i despărţi pe veri. Îi anunţă Carolinei voinţa sa într-o seară, pe când fata stătea şi lucra lângă fereastra din salon: era întoarsă spre el şi lumina îi cădea din plin pe faţă. Cu câteva minute mai înainte observase mirat că e mai liniştită şi mai palidă decât de obicei; nu-i scăpase nici faptul că, în ultimele trei săptămâni, numele lui Robert Moore nu fusese rostit niciodată de buzele ei; în acelaşi interval de timp nici respectivul personaj nu-şi mai făcuse apariţia la casa parohială. Unele bănuieli cu privire la întâlniri ascunse îi bântuiau prin minte; având o părere destul de proastă despre femei, le suspecta întotdeauna: era convins că au nevoie de supraveghere permanentă, îşi comunică pe un ton semnificativ de sec dorinţa ca vizitele zilnice la Hollow să ia sfârşit; aşteptase o tresărire, o privire protestatară: tresărire văzu, dar numai una foarte măruntă; şi niciun fel de privire nu se îndreptă spre el. — Mă auzi? o întrebă. — Da, unchiule. — Şi bineînţeles c-ai să ţii seama de cele ce-ţi spun. — Da, sigur că da. — Şi nu trebuie să existe niciun fel de scrisori mâzgălite către vară-ta Hortense; absolut nicio legătură. Nu sunt de acord cu principiile acestei familii; sunt principii iacobine. — Foarte bine, încuviinţă Caroline liniştită. Prin urmare acceptase: nicio roşeaţă pricinuită de jignire nu-i îmbujorase obrajii, niciun semn de lacrimi; îngândurarea mohorâtă ce-i acoperise trăsăturile înainte ca domnul Helstone să fi vorbit rămânea netulburată, era ascultătoare. Da, întru totul; fiindcă cele puse în vedere coincideau cu propriile ei gânduri de mai înainte; fiindcă dusul la Hollow’s Cottage devenise pentru ea o suferinţă; acolo nu mai putea so aştepte decât dezamăgire, nădejdea şi dragostea părăsiseră acea mică locuinţă, fiindcă Robert părea să fi plecat din preajma ei. De câte ori întrebase de el – şi întrebase foarte rar, de vreme ce simpla pronunţare a numelui făcea să-i dogorească obrajii – i se răspunsese că nu e acasă, ori că e prins până peste cap cu treburile. Hortensei îi era frică să nu se ucidă singur cu atâtea eforturi. Rareori dacă mai mânca vreodată acasă; trăia la birou. Numai la biserică mai avea Caroline putinţa să-l vadă, şi acolo foarte rareori se uita la el; era şi prea plăcut şi prea dureros să-l zărească: îi stârnea o prea adâncă emoţie; şi că era o emoţie zadarnică învăţase bine s-o înţeleagă. Odată, într-o duminică întunecată şi umedă, când venise puţină lume la biserică, şi mai ales nu se aflau de faţă anumite doamne de al căror spirit de observaţie şi de ale căror limbi ascuţite Caroline era înspăimântată, îngăduise ochilor să caute strana lui Robert şi să zăbovească puţin asupra celui aflat în ea. Era singur în strană; pe Hortense o reţinuseră acasă nişte considerente de prudenţă privind ploaia şi noul chapeau de primăvară. În timpul predicii stătuse cu mâinile împreunate la piept şi privirile lăsate în pământ, părând foarte trist şi abătut. Dacă era abătut, până şi nuanţa tenului devenea mai închisă decât atunci când zâmbea, iar în ziua de-atunci obrazul şi fruntea lui purtau culoarea celui mai întunecat şi tern măsliniu. Pe când îi cerceta înfăţişarea înnourată, Caroline ştia din instinct că gândurile lui nu alergau pe o cale obişnuită sau plăcută; că sunt duse tare departe nu numai de ea, ci şi de tot ce ar fi putut ea înţelege sau ceea ce ar fi putut împărtăşi. Acum, în mintea lui nu se afla niciunul dintre lucrurile despre care vorbiseră ei împreună; era despărţit de Caroline prin interese şi responsabilităţi la care se socotea că ea nu poate să ia parte. Caroline medită în stilul ei propriu la acest subiect; făcu fel de fel de presupuneri privitoare la simţămintele, la viaţa, la temerile şi la soarta lui; cugetă la tainele „afacerilor”, încercă să înţeleagă despre ele mai mult decât i se spusese vreodată – să le priceapă încurcăturile, îndatoririle, sarcinile, pretenţiile; se strădui să-şi dea cât mai bine seama de starea de spirit a unui „om de afaceri”, să pătrundă în ea, să simtă ce va fi simţit el, să năzuiască spre ceea ce va fi năzuit el. Dorinţa ei cea mai fierbinte ar fi fost să vadă lucrurile aşa cum erau şi să nu fie romantică. Datorită eforturilor izbuti să prindă ici şi colo câte o rază din lumina adevărului, şi nădăjduia ca raza aceea atât de slabă să fie totuşi îndestulătoare pentru a o îndruma. „Da, într-adevăr, îşi spuse Caroline ca încheiere, condiţia mentală a lui Robert e deosebită de a mea: eu nu mă gândesc decât la el; el n-are cum, n-are răgaz să se gândească la mine. Simţământul numit dragoste este, şi a fost vreme de doi ani, emoţia predominantă în sufletul meu; permanent acolo, veşnic trează, veşnic zbuciumată: cu totul alte simţăminte îi acaparează lui gândurile şi îi călăuzesc facultăţile. Uite-l că se ridică, se pregăteşte să iasă din biserică, fiindcă slujba s-a sfârşit. Oare o să-şi întoarcă privirile înspre strana de aici? Nu – nici măcar o dată – pentru mine nu are nici măcar o privire. Tare-i greu: o privire duioasă m-ar fi făcut fericită până mâine; dar n-am căpătat-o – n-are să mi-o mai dăruiască: a plecat. Mi se pare straniu că durerea asta e aproape în stare să mă sufoce, şi numai din pricină că o altă făptură umană nu s-a uitat în ochii mei.“ În duminica aceea, domnul Malone veni ca de obicei să-şi petreacă seara împreună cu parohul său, iar după ceai Caroline se retrase la ea în cameră. Cunoscându-i obiceiurile, Fanny îi aprinsese în cămin un foc mic şi vesel, fiindcă vremea era vântoasă şi rece. Închisă acolo, tăcută şi singuratică, ce alta ar fi putut face decât să se gândească? Fără zgomot păşi în sus şi în jos pe covorul de pe podele; capul îi căzu în piept, mâinile i se încrucişară; era enervant să stea jos. Şuvoiul gândurilor îi trecea cu repeziciune prin minte. În noaptea aceasta se afla sub puterea unei frământări mute. Mută era camera – mută casa. Uşa dublă a biroului înăbuşea glasurile celor doi domni, slujnicele stăteau liniştite la bucătărie, ocupate cu nişte cărţi pe care li le împrumutase tânăra lor stăpână; cărţi „potrivite pentru citit duminica”, după cum le spusese. Şi ea avea deschisă pe masă o altă carte de acelaşi fel, dar nu putea să citească: teologia de acolo i se părea de neînţeles, iar propria-i minte era prea ocupată, prea înţesată de gânduri, prea rătăcitoare ca să asculte vorbele unei alte minţi. Pe urmă, la fel, imaginaţia îi era ticsită de vedenii – imagini ale lui Moore – scene în care el şi ea stătuseră împreună; discuţii lângă foc, pe vreme de iarnă; peisajul strălucitor al unei fierbinţi după-amiezi de vară petrecută cu el în sânul pădurii de la Nunnely; dumnezeieşti schiţe de primăvară blândă sau toamnă târzie, pe când stătea alături de el în Hollow’s Copse ascultând chemarea cucului în zile de mai, sau împărţind comori de nuci şi mure coapte în zile de septembrie – un desert rustic care fusese ţinta desfătărilor ei din acea dimineaţă, adunat într-un coşuleţ şi acoperit cu frunze verzi şi flori proaspete, iar după-amiaza o culme a fericirii, când i le dăduse lui Moore nucă după nucă şi mură după mură, aşa cum o pasăre îşi hrăneşte în cuib puiul neştiutor. Trăsăturile şi silueta lui Robert o întovărăşeau; sunetul glasului său îi răsuna limpede în ureche; puţinele-i mângâieri păreau să renască. Dar aceste bucurii fiind fantasme, s-au văzut în curând strivite: imaginile s-au şters, glasul s-a stins, strângerea imaginară a mâinii a dispărut lăsând o urmă rece, iar acolo unde buzele lui îi puseseră pecete caldă pe frunte părea să fi căzut acum un strop de lapoviţă. De pe un tărâm de vrajă se întoarse la lumea adevărată: în locul pădurii din Nunnely pe vreme de iunie, văzu odaia cea strâmtă; în locul ciripitului păsărilor pe alei, auzi ploaia răpăind în fereastră; în locul suspinelor vântului dinspre miazăzi, veniră gemetele celui dinspre răsărit; iar în locul tovărăşiei bărbăteşti a lui Moore, n-avea decât firava iluzie a propriei umbre proiectate pe perete. Întorcând spatele fantomei aceleia şterse, care reflecta nu numai conturul exterior, ci întreaga-i fiinţă, starea de visare, imaginea estompată a capului plecat şi a pletelor fără culoare, se aşeză pe un scaun – nemişcarea se potrivea stării sufleteşti în care se cufunda în acea clipă – şi îşi spuse în gând: „Voi avea să trăiesc, probabil, până la şaptezeci de ani. După câte ştiu, sunt sănătoasă. Jumătate de secol de existenţă poate să se aştearnă dinaintea mea. Ce-am să fac în toată vremea asta? Ce trebuie să fac pentru a umple intervalul de timp ce se întinde între mine şi mormânt?“ Stătu pe gânduri. „N-am să mă mărit, după cât se pare, continuă Caroline. Cum lui Robert nu-i pasă de mine, cred că n-o să am niciodată un bărbat pe care să-l iubesc, şi nici copii cărora să le port de grijă. Până nu demult m-am bizuit liniştită pe îndatoririle şi sentimentele de soţie şi mamă pentru a-mi umple existenţa. Într-un fel, consideram ca lucru firesc să înaintez în viaţă către un destin obişnuit, şi niciodată nu miam dat osteneala să găsesc vreun altul; acum însă, încep să întrevăd limpede că probabil am greşit. Pesemne că am să fiu fată bătrână. Voi trăi să-l văd pe Robert însurat cu altcineva, cu vreo doamnă bogată. Eu n-am să mă mărit niciodată. Stau şi mă întreb: de ce oare oi fi fost creată? Unde e locul meu pe lumea asta?“ Şi iar se cufundă în gânduri. „O, da! înţeleg, îşi zise acum, asta e întrebarea la care mai toate fetele bătrâne se chinuie să găsească răspuns; dar răspunsul li-l dau alţii, spunându-le: «Rostul tău e să faci bine altora şi să dai o mână de ajutor oriunde s-ar ivi nevoia». Într-o oarecare măsură e adevărat, şi-i o teorie foarte folositoare pentru promotorii ei; dar îmi dau seama că unele făpturi omeneşti sunt foarte dispuse să susţină că alte făpturi omeneşti ar trebui să-şi închine viaţa lor şi slujirii lor, iar după aceea să le răsplătească prin laude, spunându-le că sunt devotate şi virtuoase. Să fie asta de ajuns? Oare asta să însemne a trăi? Nu cumva există un gol cumplit, o maimuţăreală, o neîmplinire, o lâncezeală în asemenea existenţe irosite în folosul altora din pricină că nu pot găsi ceva propriu căruia să i-o închine? Mi-e teamă că da. Virtutea să constea oare în lepădarea de sine! Treaba asta no cred. Umilinţa exagerată naşte tiranie; renunţările provenite din slăbiciune creează egoism. Religia catolică mai cu seamă propovăduieste lepădarea de sine, supunerea faţă de alţii, şi nicăieri nu pot fi găsiţi atât de mulţi tirani hrăpăreţi ca în rândurile clerului catolic. Fiecare făptură umană are parte de anumite drepturi. Am impresia că s-ar ajunge la fericire şi bunăstare dacă fiece om şi-ar cunoaşte partea ce i se cuvine şi s-ar ţine încleştat de ea aşa cum s-au ţinut martirii de credinţa lor. Ciudate gânduri îmi mai trec prin minte: să fie oare întemeiate? Nu sunt sigură. Ei, lucrul cel mai bun e că viaţa-i scurtă; se spune că şaptezeci de ani trec asemenea unui abur, ca un vis în clipa deşteptării; şi orice cărare bătută de picioare omeneşti se sfârşeşte la un singur capăt – mormântul, o groapă micuţă pe suprafaţa acestui glob uriaş – brazda în care atotputernicul gospodar înzestrat cu coasă azvârle sămânţa scuturată de pe tulpina ajunsă la coacere; iar sămânţa asta cade acolo, putrezeşte, şi pe urmă iarăşi răsare după ce lumea s-a mai învârtit de câteva ori în jurul ei însăşi. Asta e tot despre trup; în acest răstimp sufletul îşi urmează lungul zbor către înalt, îşi adună aripile la marginea mării celei de foc şi sticlă, şi privind în jos prin limpezimea arzătoare află oglindită acolo imaginea sfintei treimi creştine: Tatăl atotputernic, Fiul mântuitor al oamenilor şi Duhul sfânt. Cel puţin acestea erau cuvintele alese pentru a da glas celor ce nu pot fi rostite, pentru a descrie cele ce nu pot fi descrise. Calea sufletului după moarte – cine o poate bănui?“ Focul se împuţinase până la cei din urmă tăciuni; Malone plecase; şi acum clopoţelul din birou sună pentru  rugăciune. Ziua următoare Caroline a trebuit s-o petreacă singură, fiindcă unchiul ei era plecat să ia masa împreună cu prietenul său doctorul Boultby, vicarul de la Whinbury. Toată vremea vorbise în sine însăşi cam despre aceleaşi lucruri: scrutând viitorul, întrebându-se ce avea să facă în viaţă. Intrând şi ieşind de mai multe ori prin cameră, mânată de treburile ei casnice, Fanny observă că tânăra stăpână rămânea neclintită. Şedea mereu în acelaşi loc, mereu aplecată cu hărnicie asupra lucrului; nu înălţa capul să stea de vorbă cu Fanny, cum se întâmpla de obicei, iar când aceasta din urmă îi atrase atenţia că era o zi minunată şi că ar face bine să iasă puţin la plimbare, nu-i răspunse decât: — E frig. — Vă daţi multă osteneală cu lucrul ăla, domnişoara Caroline, continuă fata apropiindu-se de măsuţă. — M-am plictisit de el, Fanny. — Atuncea de ce mai lucraţi? lăsaţi-l naibii; citiţi, sau faceţi altceva care să vă distreze. — Tare mai e singuratică şi casa asta, Fanny; tu nu crezi? — Mie nu mi se pare, domnişoară, Eu şi cu Eliza ne ţinem de urât una alteia; dar dumneavoastră prea staţi aşa nemişcată – ar trebui să faceţi mai multe vizite. Uite, ascultaţi-mă pe mine: duceţi-vă sus, îmbrăcaţi-vă frumos şi plecaţi să luaţi ceaiul, ca între prieteni, cu domnişoara Mann sau domnişoara Ainley. Sunt încredinţată că oricare dintre cucoanele astea s-ar bucura să vă vadă. — Dar casele astea sunt deprimante; amândouă domnişoarele sunt fete bătrâne. Eu cred că fetele bătrâne trebuie să fie nişte fiinţe tare nefericite. — Dânsele nu, domnişoară; dânsele n-au cum să fie nefericite; au atâta grijă de ele însele. Sunt grozav de egoiste. — Domnişoara Ainley nu e egoistă, Fanny; mereu găseşte prilej de binefaceri. Cât de devotată s-a arătat faţă de mama ei vitregă, tot timpul când bătrâna a fost în viaţă; iar acuma, dacă a rămas cu totul singură pe lume, fără fraţi şi fără surori sau altcineva care să-i poarte de grijă, cât de miloasă e cu săracii atâta cât îi îngăduie şi ei puterile! Totuşi nimeni nu se gândeşte la ea şi nimănui nu-i face plăcere să se ducă s-o vadă; şi cu cât dispreţ se uită totdeauna domnii la ea! — Nu s-ar cădea, domnişoară; eu cred că e o femeie tare de treabă; numai că pe domni nu-i interesează decât înfăţişarea femeilor. — Mă duc s-o văd, spuse Caroline ridicându-se brusc în picioare; iar dacă mă invită să rămân la ceai, am să rămân. Ce urât e să nu iei în seamă oamenii fiindcă nu sunt drăguţi, şi tineri, şi veseli! Şi vreau neapărat să mă duc s-o văd şi pe domnişoara Mann: s-ar putea să nu fie prietenoasă, dar ce a făcut-o să fie neprietenoasă? Ce i-a oferit ei viaţa? Fanny o ajută pe domnişoara Helstone să-şi strângă lucrul şi pe urmă să se îmbrace. — Dumneavoastră n-o să fiţi fată bătrână, domnişoară Caroline, îi spuse în vreme ce-i lega eşarfa rochiei de mătase cafenie, după ce îi netezise buclele moi, bogate şi strălucitoare, nu daţi niciun semn de fată bătrână. Caroline se uită în mica oglindă din faţa ei şi îşi spuse că se vădeau unele semne. Vedea limpede că în ultima lună se schimbase în rău; culorile din obraji se mai stinseseră; ochii arătau altfel – o umbră palidă părea să-i încercuiască şi întreaga-i înfăţişare era mohorâtă; pe scurt, nu mai era atât de drăguţă şi proaspătă ca de obicei. Numaidecât mărturisi lucrurile astea şi faţă de Fanny, dar de la ea nu primi un răspuns direct, ci doar observaţia că oamenii nu au întotdeauna aceeaşi înfăţişare; însă la vârsta ei o zi mai proastă nu înseamnă nimic – în curând are să se împlinească din nou şi-are să arate mai voioasă şi mai îmbujorată decât oricând. După astfel de încurajări, Fanny manifestă un zel deosebit în a o îmbrăca pe Caroline în tot felul de şaluri călduroase şi baticuri, până ce, aproape înăbuşită, stăpâna trebui să refuze de a mai accepta vreunul. Şi se duse în vizită: mai întâi la domnişoara Mann, unde era treaba cea mai anevoioasă, căci fără îndoială gazda nu se dovedise niciodată o persoană chiar plăcută. Până atunci Caroline mărturisise fără şovăire că nu poate s-o sufere, şi nu o singură dată se alăturase vărului ei Robert în persiflarea unor anumite manii. De obicei Moore nu era înclinat spre sarcasm, mai cu seamă când venea vorba de cineva de condiţie mai joasă ori mai slab decât el; dar se întâmplase ca o dată sau de două ori să se afle de faţă când domnişoara Mann venise în vizită la soră-sa, iar după ce îi ascultase conversaţia şi îi cercetase înfăţişarea câtva timp, ieşise în grădină, unde micuţa-i verişoară se îngrijea de câteva dintre florile lui favorite, stătuse lângă ea şi îi urmărise mişcările, amuzându-se între timp cu comparaţii între tinereţea înfloritoare – gingaşă şi captivantă – şi vârstnicia zbârcită, lividă şi antipatică, ba mai şi relatându-i în glumă fetei zâmbitoare cuvintele veninoase ale înăcritei fete bătrâne. Într-o astfel de ocazie, Caroline îi spusese, ridicându-şi privirile de la luxurianta plantă agăţătoare pe care se trudea s-o lege de proptele. — Aha! Robert, va să zică nu-ţi plac fetele bătrâne. Şi eu aş ajunge victimă a glumelor dumitale, dacă aş fi fată bătrână. — Tu şi fată bătrână! sunase răspunsul. Nostimă idee sugerată de buze cu forma şi coloritul ăsta. Pot să mi te închipui totuşi, la patruzeci de ani, îmbrăcată îngrijit, palidă şi trasă la faţă, dar păstrând încă nasul acesta drept, fruntea albă, şi aceiaşi ochi duioşi. Ba aş zice că o să-ţi păstrezi şi glasul, care pare-se c-ar avea alt „timbru“ decât cel aspru şi gutural al domnişoarei Mann. Curaj, Cary! — şi la cincizeci de ani tot plăcută o să fii. — Robert, domnişoara Mann nu s-a clădit singură, şi nici glasul ori tonul nu şi l-a făcut cu mâna ei. — Natura a alcătuit-o, dar în felul cum îşi alcătuieşte mărăcinii şi ghimpii; deşi pentru alcătuirea unor anumite femei păstrează deoparte ceasurile dimineţilor de mai, aceleaşi ceasuri în care din lumină şi rouă împleteşte primulele de pe pajişti şi lăcrimioarele presărate în muşchiul pădurilor.   Poftită în micul salon al domnişoarei Mann, Caroline o găsi aşa cum o găsise întotdeauna, înconjurată de rânduială perfectă, de curăţenie şi confort (la urma urmei nu este oare un merit al fetelor bătrâne faptul că singurătatea le face rareori să ajungă neglijente şi dezordonate?); niciun fir de praf pe mobila lustruită, niciunul pe covor, flori proaspete în vaza de pe masă, un foc luminos în cămin. Ea însăşi stătea afectată şi dichisită, însă cam prea sever, într-un balansoar încărcat de perne, preocupată de o împletitură; asta era munca ei preferată, fiindcă cerea cele mai puţine eforturi. Nici nu se ridică de-a binelea când Caroline intră pe uşă  evitarea emoţiilor era una dintre primele reguli de viaţă ale domnişoarei Mann: făcuse toate eforturile, încă de dimineaţă, pentru a-şi asigura o pace sufletească netulburată, şi tocmai se apropia de un fel de stare letargică, în clipa când bătaia în uşă a musafirului o făcu să tresară şi îi întrerupse şirul preocupărilor zilnice. De aceea, nu prea se bucură de sosirea domnişoarei Helstone; o întâmpină cu rezervă, o pofti în chip auster să ia loc, iar după ce se aşeză şi ea pe un scaun în faţă, o cercetă cu ochii. Nu era o soartă obişnuită – să fi cercetat de ochii domnişoarei Mann. Lui Robert Moore îi fusese rezervată întrun rând, şi de atunci nu mai uitase niciodată întâmplarea. Robert socotea privirile acelea egale cu orice ispravă a Meduzei; mărturisea că se îndoieşte dacă, după înfruntarea acelei căutături, carnea de pe el mai rămăsese la fel ca înainte – dacă în ţesuturile ei nu se ivise şi ceva împietrit. Un astfel de efect avusese asupra lui, încât îl izgonise imediat, şi din încăpere şi din casă; îl trimisese de-a dreptul la casa parohială, unde se înfăţişase dinaintea Carolinei cu o figură foarte stranie şi o uluise cerându-i un prompt sărut de verişoară, pentru a îndepărta ravagiile suferite mai înainte. Şi fără îndoială că domnişoara Mann dispunea de nişte ochi fantastici, mai ales dacă ţinem seamă că dânsa aparţinea sexului slab; erau bulbucaţi, dădeau la iveală o imensă întindere a albului, şi priveau atât de pătrunzător, clipeau atât de rar, încât aveai impresia că sunt bile de oţel lipite în orbitele ei; iar după ce mai pornea şi să vorbească pe un ton inimaginabil de uscat şi de monoton - lipsit de orice vibraţie şi de modulaţii – ţi se părea că imaginea dăltuită a vreunui spirit rău este cea care ţi se adresează. Dar totul nu era decât un joc al fanteziei, o chestiune de aspect exterior. Încruntarea ca de chip cioplit a domnişoarei Mann nu mergea deloc mai în adânc decât dulceaţa îngerească a sute de femei răsfăţate. Era o femeie de o onestitate desăvârşită, conştiincioasă, care în zilele ei îndeplinise fapte a căror dificultate şi oroare le-ar fi făcut pe multe zâne pământene, cu ochi de gazelă, înzorzonate cu panglici de mătase şi înzestrate cu gură de aur, să se dea îndărăt îngrozite; trecuse de una singură prin nesfârşite scene de suferinţă, dovedise o lepădare de sine ce nu cunoştea şovăiala, făcuse mari sacrificii de timp, bani şi sănătate pentru oameni care îi răspunseseră doar cu nerecunoştinţă, iar acum principalul ei cusur – singurul aproape – era asprimea necruţătoare arătată atunci când îi judeca pe alţii. Fără îndoială că era necruţătoare. Nu trecuseră nici cinci minute de la sosirea Carolinei, şi, în vreme ce o ţinea tot sub stăpânirea acelei teribile priviri de gorgonă, începu să critice cu asprime câteva familii din vecinătate. Porni la treaba asta într-un chip cu totul calm, bine cumpănit, ca un chirurg care umblă cu bisturiul într-un trup neînsufleţit. Nu făcea decât deosebiri neînsemnate; nu era dispusă să scutească aproape pe nimeni; îşi diseca fără milă aproape toate cunoştinţele. Iar dacă ascultătoarea îndrăznea din când în când să plaseze câte o vorbă mai îndulcită, o dădea deoparte cu un anume dispreţ. Totuşi, oricât de neîndurătoare se arăta în anatomia morală, nu era o aţâţătoare de scandaluri; niciodată nu făcea comentarii într-adevăr răutăcioase ori care să ascundă primejdii; greşeala ei nu pornea atât din inimă cât din temperament. Astăzi, pentru prima dată, descoperea Caroline acest lucru; şi, silită astfel să regrete anumite păreri nedrepte rostite nu o singură dată despre acrita fată bătrână, începu să-i vorbească mai cald, nu în cuvinte mai blânde, ci cu glas mai îndulcit. Viaţa ei singuratică i se arătă deodată musafirei într-o nouă lumină; şi la fel natura acelei urâţenii – paloarea fără urmă de sânge a chipului, liniile adânc săpate ale trăsăturilor. I se făcu milă de solitara şi chinuita femeie; privirile arătau ce simte: o înfăţişare agreabilă nu e niciodată mai plăcută decât atunci când e însufleţită şi de o căldură duioasă venită din inimă. La rândul său, văzând o astfel de expresie îndreptată spre ea, domnişoara Mann se simţi emoţionată; şi întâmpină neaşteptatul interes pe care îl trezise în sufletul tinerei fete – ea, cea tratată de obicei cu răceală şi ironie – prin răspunsuri de totală sinceritate. De obicei nu era comunicativă când venea vorba despre propriile ei treburi, fiindcă nimeni nu-şi dădea osteneala să asculte; dar astăzi deveni vorbăreaţă, şi confidenta ei vărsă lacrimi în timp ce-i asculta spusele: căci îi vorbi despre suferinţe crunte, îndelungi, îndărătnice. Era firesc să aibă aspect cadaveric; era firesc să arate morocănoasă şi să nu zâmbească niciodată; era firesc să ocolească emoţiile, ca să-şi câştige şi să-şi păstreze stăpânirea de sine! După ce află totul, Caroline o socoti pe domnişoara Mann demnă mai curând să fie admirată pentru tăria ei sufletească decât condamnată pentru că era veşnic morocănoasă. Cititorule! Atunci când întâlneşti un chip de om a cărui veşnică încruntare şi acreală nu ţi-o poţi explica, a cărui permanentă înnourare te scoate din sărite fiindcă o socoteşti fără pricină, fii convins că undeva există o rană, şi încă o rană întru nimic mai puţin dureroasă fiindcă rămâne ascunsă. Domnişoara Mann îşi dădu seama că e în parte înţeleasă şi dori să se facă înţeleasă şi mai deplin; fiindcă oricât am fi de bătrâni, de urâţi, de umili, de disperaţi şi de chinuiţi, atâta vreme cât inimile noastre mai păstrează încă fie şi cea mai slabă licărire de viaţă, ele continuă să păstreze totodată, tremurând lângă acel tăciune pal, o jinduire fantomatică, deznădăjduită, după respect şi afecţiune. Este probabil că acestei năluci istovite nu i se aruncă nici măcar o dată pe an o coajă de pâine; dar atunci când este înfometat şi însetat până aproape de pragul morţii – când omenirea întreagă a dat uitării pe muribundul adăpostit într-o casă ruinată – Graţia divină îşi aduce aminte de cel care jeleşte şi o bură de mană se abate peste buzele dincolo de care nu va mai fi să treacă niciun fel de hrană pământească. Făgăduielile biblice, auzite mai întâi în stare de sănătate, dar mai apoi neluate în seamă, vin să susure în şoaptă la căpătâiul suferinţelor de pe urmă; şi-atunci se simte că un Dumnezeu milos se uită la ceea ce omenirea întreagă a trecut cu vederea; duioasa îndurare a lui Iisus este atunci rechemată şi folosită ca sprijin; privind dincolo de Timp, ochiul pe jumătate stins zăreşte un Cămin, un Prieten, un Refugiu, în Eternitate. Mişcată de atenţia neclintită a ascultătoarei, domnişoara Mann începu să pomenească despre întâmplări din viaţa ei trecută. Vorbea aşa cum vorbesc oamenii când spun adevărul – simplu şi cu o anumită rezervă: nici nu se lăuda, nici nu exagera. Caroline află că fata asta bătrână fusese o fiică şi o soră cum nu se poate mai devotată, o neobosită strajă la căpătâiul unor îndelungi agonii; că boala care astăzi îi otrăvea viaţa îşi avea rădăcinile în prelunga şi necurmata îngrijire a unui suferind; că fusese sprijinul şi ajutorul unei rude nenorocite ajunse din propria-i vină în străfundurile decăderii şi că tot mâna ei era aceea care nu o lasă să se prăpădească definitiv. Domnişoara Helstone rămase acolo toată seara, uitând de cealaltă vizită plănuită; iar când se despărţi de domnişoara Mann, plecă de la ea cu hotărârea de a încerca pe viitor să-i ierte cusururile, să nu-i mai dispreţuiască maniile, sau să râdă pe seama înfăţişării ei; şi, înainte de toate, să n-o mai dea uitării ci să vină o dată pe săptămână şi să-i ofere, cel puţin din partea unui singur suflet de om, prinos de dragoste şi respect; simţea că de acum încolo poate să-i dea un mic tribut din fiecare dintre aceste două simţăminte. La întoarcere, Caroline îi spuse slujnicei Fanny cât da mult se bucură că plecase şi că vizita o făcuse să se simtă mult mai bine. A doua zi nu scăpă prilejul de a o căuta pe domnişoara Ainley. Dânsa trăia mai strâmtorată decât domnişoara Mann şi locuinţa ei era mai modestă; totuşi arăta, dacă ar fi fost cu putinţă, parcă şi mai desăvârşit de curată, cu toate că sărmana domnişoară nu-şi putea îngădui să angajeze o femeie ci îşi vedea singură de toate treburile, având doar din când în când ajutorul unei fetiţe care locuia într-o casă din apropiere. Domnişoara Ainley nu era doar mai săracă, ci şi mai puţin arătoasă decât cealaltă fată bătrână. În tinereţea dintâi trebuie să fi fost urâtă; acum, la vârsta de cincizeci de ani, era foarte urâtă. La prima vedere, numai spiritele foarte riguros disciplinate izbuteau să nu întoarcă repede capul cu neplăcere şi să nu-şi formeze în privinţa ei un fel de prejudecată, pe simplul temei că nu era de loc atrăgătoare. Pe urmă avea ceva formal în îmbrăcăminte şi gesturi; arăta, vorbea, se mişca ca o desăvârşită fată bătrână. Felul în care a întâmpinat-o pe Caroline a fost formalist până şi în căldura lui – căci a fost călduros; dar domnişoara Helstone trecu peste asta. Ştia câte ceva despre bunătatea inimii ce bătea sub basmaua scrobită toată lumea de prin vecini – sau cel puţin toate vecinele – ştiau câte ceva în privinţa asta; nimeni nu rostea vreo vorbă împotriva domnişoarei Ainley, cu excepţie unor năstruşnici gentlemani tineri sau a unora nesocotiţi mai în vârstă, care spuneau că-i hidoasă. Caroline se simţi numaidecât la largul el în salonul acela micuţ; o mână îndatoritoare îi luă şalul şi boneta şi o instală în cel mai confortabil scaun de lângă foc. Şi tânăra şi bătrâna se văzură repede prinse într-o discuţie plăcută şi curând Caroline îşi dădu seama de puterea pe care o minte senină, lipsită de egoism şi plină de bunătate, o poate avea asupra celor în faţa cărora se desfăşoară. Nu vorbea niciodată despre sine – veşnic despre alţii. Defectele erau trecute cu vederea; tema principală era nevoile lor şi dorinţa ei de a le sări întrajutor; suferinţele lor pe care din tot sufletul ar fi vrut să le poată alina. Era o femeie religioasă – expertă în materie de religie – ceva ce unii numeau „o sfântă“, şi vorbea despre religie folosind adesea fraze consacrate - fraze unde cei înzestraţi cu simţul umorului, dar lipsiţi de posibilitatea de a verifica exact şi de a judeca drept un caracter, ar fi găsit fără îndoială multe subiecte foarte propice pentru ironie – demne de maimuţărit şi luat în batjocură. Dar asemenea strădanii ar fi fost uriaşe greşeli. Sinceritatea nu poate fi niciodată caraghioasă; este întotdeauna demnă de respect. Iar adevărul – fie el adevăr religios ori moral – indiferent dacă este sau nu exprimat cu elocvenţă şi cuvinte alese, trebuie ascultat cu evlavie. Fie ca aceia care nu au putinţa de a recunoaşte, cu precizie şi siguranţă, deosebirea dintre glasul ipocriziei şi cel al sincerităţii, să nu îndrăznească a râde vreodată, ca să nu aibă trista soartă de a râde în locul nepotrivit şi de a comite blasfemie atunci când sunt încredinţaţi că dau dovadă de înţelepciune. Nu de pe buzele domnişoarei Ainley a aflat Caroline despre faptele ei de omenie; cu toate astea cunoştea multe dintre ele; bunătatea ei era subiectul de discuţie obişnuit al săracilor din Briarfield. Nu erau fapte de dărnicie; fata cea bătrână era prea săracă ea însăşi ca să poată dărui mult, deşi se supunea la tot soiul de privaţiuni ca să-şi aducă obolul atunci când se ivea nevoia; erau fapte de soră de caritate, mult mai greu de îndeplinit decât acelea ale unei distinse doamne mărinimoase. Stătea de strajă la căpătâiul oricărui bolnav; părea să nu se teamă de nicio molimă; îngrijea pe cel mai sărac dintre săraci, pe care nimeni altul nu l-ar fi îngrijit; era senină, modestă, îndatoritoare şi cumpătată în toate împrejurările. Pentru atâta bunătate primise doar puţină răsplată în viaţa asta. Mulţi dintre săraci se obişnuiseră într-o asemenea măsură cu serviciile aduse de ea, încât aproape nici nu-i mai mulţumeau; bogaţii auzeau despre ele cu mirare, dar nu scoteau o vorbă, copleşiţi de ruşine faţă de deosebirea dintre sacrificiile ei şi ale lor. Multe doamne, totuşi, îi purtau adânc respect; nici n-ar fi putut fi altfel; un gentleman – unul singur – îi oferise prietenia şi deplina încredere: acesta era domnul Hall, vicarul din Nunnely. Spunea, şi pe bună dreptate, că dintre toate făpturile omeneşti pe care le întâlnise vreodată, viaţa domnişoarei Ainley se apropia cel mai mult de viaţa lui Christos. Nu trebuie să-ţi închipui, cititorule, că înfăţişând caracterul domnişoarei Ainley, prezint, o nălucire a închipuirii mele; nu, nu caut originalele unor astfel de portrete decât în viaţa reală. Domnişoara Helstone cercetă amănunţit inima şi mintea ce i se dezvăluiau acum. Nu găsi vreo forţă intelectuală demnă de admiraţie: fata cea bătrână nu era decât un om cu judecată; însă descoperi atât de multă bunătate, atât de aprinsă dorinţă de a fi folositoare, atât de multă Mândeţe,  răbdare, dragoste de adevăr, încât îşi plecă plină de evlavie mintea în faţa celei a domnişoarei Ainley. Ce însemna, dragostea ei de natură, ce însemna simţul ei pentru frumos, ce însemnau emoţiile ei cu atât mai variate şi mai aprinse, ce însemna mai ascuţita putere de pătrundere a inteligenţei ei, ce însemna mai larga ei putinţă de înţelegere, faţă de măiestria practică a acestei minunate femei? Atunci, pe dată, păreau doar forme alese ale unei desfătări egoiste; dar le stăpâni cu raţiunea şi le călcă în picioare. E adevărat, încă simţea cu strângere de inimă că viaţa ce-o făcea pe domnişoara Ainley fericită ei nu i-ar fi putut aduce fericire; oricât de curată şi activă era, în fundul sufletului ei o socotea cumplit de tristă, fiindcă prea era lipsită de dragoste – prea oropsită după felul ei de a judeca. Totuşi, se gândi Caroline, fără îndoială că nu era nevoie decât de obişnuinţă pentru a o face oricui acceptabilă şi plăcută; era demn de dispreţ, simţea tânăra fată, să laşi simţămintele să ţi se ofilească, să încălzeşti la sân dureri tainice, amintiri deşarte; să rămâi inactiv, să-ţi iroseşti tinereţea în jinduiri chinuitoare, să îmbătrâneşti fără să faci nimic. „Am să-mi încordez toate puterile, luă Caroline hotărârea, şi am să încerc să fiu înţeleaptă, dacă nu pot să fiu bună.“ Începu s-o întrebe pe domnişoara Ainley dacă o poate ajuta în vreun fel. Bucuroasă să aibă un ajutor, domnişoara Ainley îi răspunse că într-adevăr poate şi îi numi câteva familii sărace din Briarfield pe care ar fi foarte bine dacă le-ar vizita; în acelaşi fel, la noi insistenţe ale Carolinei, îi mai dădu ceva de lucru pentru nişte femei sărace şi cu mulţi copii şi care nu prea se pricepeau să mânuiască acul pentru împlinirea propriilor nevoi. Caroline se duse acasă, îşi întocmi planurile, şi hotărî să nu se abată de la ele. O anumită parte din timp avea s-o consacre studiind diferite lucruri şi o anumită parte pentru a îndeplini ce i-ar cere domnişoara Ainley să facă; restul urma să fie ocupat de treburile curente; nicio clipă n-avea să mai fie risipită pentru a rămâne pradă unor gânduri atât de febrile cum fuseseră acelea care îi otrăviseră seara de duminică. Ca să fim drepţi cu ea trebuie să recunoaştem că şi-a executat planurile în mod conştiincios şi cu perseverenţă. A muncit foarte din greu la început – şi nici către sfârşit nu i-a fost uşor, dar i-a ajutat să-şi zăgăzuiască şi să-şi ţină în frâu suferinţa, a silit-o să-şi umple timpul; a oprit-o să se mai lase în voia gândurilor; şi sclipiri de mulţumire îi străbăteau din vreme în vreme viaţa cenuşie, când vedea că făcuse treabă bună, că pricinuise bucurii sau alinase suferinţe. Totuşi, trebuie să spun adevărul, aceste eforturi nu i-au adus nici sănătate trupului şi nici linişte netulburată sufletului; în ciuda lor slăbea, devenea din ce în ce mai tristă şi mai palidă; în ciuda lor, amintirile continuau să se agaţe de numele lui Robert Moore; o elegie a trecutului tot mai continua să-i răsune în urechi; un funebru strigăt interior încă o mai bântuia şi o hărţuia: povara unui avânt zdrobit, a unor talente ofilite şi paralizate se aşeza încet peste tinereţea ei zburdalnică. Iarna părea să-i subjuge primăvara; temeliile cugetului şi toate însuşirile ei îngheţau treptat către o stagnare stearpă.      

CAPITOLUL I                 TREBUIE SĂ TE PORT CU MINE îndărăt pînă către toamna anului 1827. După cum ştii prea bine, tatăl meu era un fel de boiernaş din comitatul X; şi, după dorinţa-i adeseori ex­primată cu hotărîre, am mers pe urmele lui ocupîndu-mă de proprietatea noastră, fără prea multă bucurie în această privinţă, întrucît ambiţia mă îndemna către ţeluri mai înalte, iar îngîmfarea mă făcea să cred că dacă nu ascult de glasul ei îmi îngrop talantul[1] sau, cum se zice, îmi ascund lumina sub obroc. Maică-mea făcuse tot ce-i stă­tuse în putinţă pentru a mă convinge că sînt în stare de realizări mai mari; dar taică-meu, care era de părere că ambiţia e calea cea mai sigură spre dezastru, iar schim­barea nu poate însemna altceva decît distrugere, refuza cu îndîrjire să plece urechea la orice plan privind îmbu­nătăţirea situaţiei mele sau a semenilor mei. El mă asi­gura că toate vorbele de acest fel nu sînt decît fleacuri şi, pînă şi pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost rugămintea fierbinte de a nu mă abate de la datina străbună, de a-mi alege calea pe care o urmase şi el, şi înaintea lui, bunicul, de a mă lepăda de năzuinţele-mi deşarte, purtîndu-mi cinstit paşii prin lume, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stînga, precum şi de a face în aşa fel încît să las copiilor mei pogoanele strămoşeşti cel puţin la fel de înfloritoare cum le-am moştenit eu de la el. Mă rog! La urma urmei, un fermier cinstit şi harnic e unul dintre cei mai folositori membri ai societăţii; şi dacă îmi închin talentele cultivării proprietăţii mele şi propăşirii agriculturii în general, voi face în felul acesta să profite nu numai rudele mele apropiate şi cei ce de­pind de mine, dar, în oarecare măsură, şi omenirea toată; aşadar, se va spune că n-am făcut degeaba umbră pămîntului. Cu capul plin de asemenea gînduri, mă străduiam să mă mîngîi, în timp ce mă întorceam puţin cam obosit de pe ogor într-o seară rece, umedă şi înnorată de pe la sfîrşitul lunii octombrie. Dar licărirea unui foc jucăuş, întrezărit prin fereastra salonaşului, a fost mai de folos pentru a mă înviora şi pentru a mă dojeni pentru ne­mulţumirile mele ingrate, decît toate cugetările înţe­lepte şi hotărîrile cuminţi pe care încercasem să le în­cropesc în mintea mea; pentru că pe atunci — nu uita — eram destul de tînăr — n-aveam decît douăzeci şi patru de ani — şi nu ajunsesem încă să am nici pe jumătate stăpînirea de sine pe care am dobîndit-o acum — oricît de mică ar fi ea. Şi totuşi, n-avem voie să intru în acest liman al fe­ricirii pînă ce nu-mi schimbam cizmele pline de noroi cu o pereche de pantofi curaţi şi surtucul meu de purtare cu o haină mai onorabilă — şi pînă ce nu mă făceam, în general, prezentabil pentru a mă putea înfăţişa dina­intea unei societăţi cuviincioase; deoarece maică-mea, în ciuda bunătăţii şi blîndeţii ei, era nemaipomenit de pe­dantă în anumite privinţe. Urcînd spre camera mea, am fost întîmpinat pe scări de o fetişcană drăguţă şi curăţică de nouăsprezece ani, cu o siluetă frumoasă, deşi cam plinuţă, cu faţa rotundă, ca obrajii rumeni şi înfloritori, cu cîrlionţi bogaţi şi străluci­tori şi cu ochişori negri şi tare veseli. Cred că nu mai e nevoie să spun că era vorba de sora mea Rose. Ştiu că încă şi acum e o matroană destul de chipeşă şi, fără în­doială, cu nimic mai puţin atrăgătoare — în ochii tăi — decît în ziua fericită în care ai văzut-o prima oară. Pe atunci nimic nu-mi putea spune că ea, peste numai cîţiva ani va deveni soţia unui om pe care nu-l cunoşteam deloc, dar care era menit să-mi devină după aceea un prieten mai apropiat chiar decît îmi era ea — şi în orice caz mai drag decît flăcăiandrul acela prost-crescut de şaptespre­zece ani care m-a apucat de guler pe coridor, cînd cobo­ram, şi era cît pe-aci să mă răstoarne. Drept pedeapsă pentru obrăznicia lui a primit o lovitură răsunătoare peste scăfîrlia care n-a suferit însă prea mult de pe urma aces­tei molestări, întrucît, în afară de faptul că era neobiş­nuit de tare, mai era şi apărată de o tufă îmbelşugată de bucle scurte şi roşcate, despre care mama spunea că seamănă cu frunzele ruginii ale toamnei. Intrînd împreună în salonaş, am găsit-o pe această distinsă doamnă aşezată în fotoliul ei de lîngă foc şi îm­pletind de zor, aşa cum îi stătea în obicei, ori de cîte ori nu avea altceva de făcut. Măturase frumos căminul şi făcuse focul, care-şi înălţa acum flăcările semeţe pentru primirea noastră. Servitoarea tocmai adusese tava cu ceaiul; iar Rose scotea zaharniţa şi cutia de ceai dintr-o despărţitură a bufetului negru de stejar masiv care stră­lucea ca abanosul lustruit în lumina plăcută ce învăluia în amurg salonaşul. — Ei! Uite-i pe amîndoi, strigă mama, întorcînd ochii spre noi, dar fără a întrerupe măcar o clipă mişca­rea neîncetată a degetelor ei îndemnatice şi a andrelelor strălucitoare. Aşa, acuma închideţi uşa şi apropiaţi-vă de foc, pînă ce se umple Rose ceştile; sînt convinsă că vă e tare foame. Ei, dar ia spuneţi-mi ce-aţi făcut toată ziua; tare îmi place să ştiu cu ce mi s-au îndeletnicit copiii. — Eu m-am ocupat de mînzul cel sur, ca să-l învăţ să meargă la pas — şi n-a fost deloc o treabă uşoară. Apoi am dat porunci pentru aratul ultimei mirişti de grîu — fiindcă argatul cel tînăr habar n-avea să se des­curce singur. Şi pe urmă am alcătuit un plan corespun­zător şi de mare folos pentru a seca şi iriga lunca mereu supusă inundaţiilor. — Ei vezi ce băiat bun am?! Dar tu, Fergus? Tu ce-ai făcut? — Am fugărit viezurele. Şi apoi începu să ne relateze în tot amănuntul această distracţie, precum şi dovezile respective de vitejie pe care le dăduseră pe rînd viezurele şi cîinii. Maică-mea se prefăcea că ascultă cu multă atenţie şi-i privea faţa — foarte animată în acele momente — cu o admiraţie maternă care mie mi se păru cam exagerată faţă de obiec­tul asupra căruia se revărsa. — Ar fi timpul să te mai ocupi şi de altceva, Fer­gus, i-am spus, de îndată ce o pauză de o clipă în nara­ţiunea lui mi-a permis să plasez şi eu un cuvînt. — Dar ce-aş putea să fac? mi-a răspuns el. Maică-mea nu mă lasă nici să mă îmbrac ca marinar, nici să intru în armată. Iar eu sînt hotărît să nu fac nimic alt­ceva — decît cel mult să devin o asemenea pacoste pen­tru voi toţi încît pînă la urmă să ziceţi mersi dacă scă­paţi de mine în orice condiţii. Mama îi mîngîie, cu blîndeţe, buclele scurte şi cam re­bele. Fergus mîrîi şi îşi luă un aer posomorît, după care ne aşezarăm cu toţii la locurile noastre în jurul mesei, dînd în sfîrşit ascultare repetatelor insistenţe ale Rosei. — Ei, acum, beţi-vă ceaiul, zise ea, iar eu o să vă po­vestesc la rîndul meu ce-am făcut. Am fost în vizită la familia Wilson. Şi zău, Gilbert, e mare păcat că n-ai ve­nit şi tu cu mine, pentru că am întîlnit-o acolo pe Eliza Millward! — Mă rog, şi ce-i cu asta? — A, nimic! N-am să-ţi vorbesc despre ea; am să spun doar atît: că e o fată plăcută şi amuzantă cînd e bine dispusă şi că n-aş avea nimic împotrivă să pot s-o numesc... — Sst, sst, draga mea! Fratelui tău nici prin cap nu-i trece o asemena idee! şopti cu multă seriozitate mama, ridicînd un deget. — Mă rog, reluă Rose. Voiam să vă împărtăşesc o veste însemnată pe care am aflat-o acolo — de cînd m-am întors ard de nerăbdare să v-o dezvălui. Ştiţi şi voi că acum vreo lună s-a răspîndit zvonul că cineva o să preia conacul Wildfell Hall — şi... şi ce credeţi? Chiar e locuit de-adevăratelea de mai bine de-o săptămînă! Şi noi care habar n-am avut! — Cu neputinţă! strigă mama. — Aiurea!!! ţipă Fergus. — Ba da, aşa e! E locuit de o doamnă singură! — Dumnezeule mare, scumpa mea! Bine, dar clă­direa e o ruină! — Doamna cu pricina a pus să i se repare vreo două-trei odăi ca să poată sta în ele; şi locuieşte acolo, singură-singurică — n-are decît o bătrînă care o serveşte, şi-atîta tot! — Vai de mine! Păi asta-i strică tot hazul — eu tră­geam nădejde să spui că e vreo vrăjitoare! strigă Fergus tăindu-şi o felie groasă de pîine şi ungînd-o cu unt. — Ah, ce prostii spui, Fergus! Dar zi şi tu, mamă, nu-i aşa că e ciudat? — Ciudat? Aproape că nici nu-mi vine să cred! — Ba poţi foarte bine să crezi, pentru că Jane Wilson a şi văzut-o. S-a dus la ea în vizită împreună cu maică-sa care, de cînd a auzit că se află o persoană străină prin vecinătate, bineînţeles că a stat ca pe ghimpi pînă cînd n-a văzut-o şi pînă nu i-a smuls toate amănuntele despre viaţa ei. Se numeşte doamna Graham şi e îmbră­cată în negru — nu în doliu mare de văduvă, ci în doliu mic — dar e foarte tînără după cît zic ele — să aibă cel mult douăzeci şi cinci ori douăzeci şi şase de ani, — nu­mai că e tare rezervată! S-au străduit ele din răsputeri să descopere ce-i cu ea, de unde vine, cine este. Dar nici doamna Wilson cu atacurile ei îndrăzneţe, ba chiar obraznice, nici Jane Wilson cu diplomaţia ei abilă, n-au iz­butit să smulgă nici cel mai mic răspuns satisfăcător. Sau măcar vreo observaţie întîmplătoare ori cine ştie ce vorbă în stare a le mai potoli curiozitatea ori a arunca cea mai slabă rază de lumină asupra istoriei vieţii ei, asupra situaţiei sau rubedeniilor sale. Mai mult decît atît, nici nu s-a arătat cine ştie ce politicoasă cu ele, doar cît cere buna-cuviinţă, şi se vedea bine că a fost mai încîntată cînd le-a zis: „La revedere” decît cînd le-a urat: „Bine aţi venit”. Dar Eliza Millward zice că tatăl ei are de gînd s-o viziteze în curînd pe văduvă şi să-i ofere sfaturile şi păstorirea lui, temîndu-se foarte că are mare nevoie de ele, întrucît — desi lumea stie că a venit în ţinutul nostru la începutul săptămînii trecute — dumi­nică nu şi-a făcut apariţia la biserică. Iar ea — adică Eliza — ţine morţiş să-l însoţească, şi cu siguranţă că va izbuti să smulgă cît de cît unele informaţii de la doamna Graham, că doar tu, Gilbert, ştii că Eliza nu dă greş ni­ciodată cînd îşi pune ceva în gînd. Şi, mămico, cred că şi noi ar trebui să-i facem cîndva o vizită; îţi dai seama că e de datoria noastră. — Bineînţeles, draga mea. Biata femeie! Vai ce sin­gură trebuie să se simtă! — Dar vă rog foarte mult să vă grăbiţi! Şi să nu ui­taţi cumva să-mi raportaţi cît zahăr îşi pune în ceai şi ce fel de boneţele şi şorţuleţe poartă şi toate celelalte amănunte, pentru că pur şi simplu nici nu ştiu cum am să pot să trăiesc pînă cînd voi afla aceste lucruri — zise pe un ton foarte grav Fergus. Dar dacă el nădăjduise cumva ca replica să-i fie sa­lutată drept o manifestare de virtuozitate în domeniul umorului, eşecul lui fu vizibil, întrucît nimeni nu rîse. Numai că asta nu-l descumpăni şi nici nu-l dezamăgi prea mult; de îndată ce luă o nouă îmbucătură de pîine cu unt şi se pregătea să mai soarbă din ceai, deveni atît de conştient de spiritul de care dăduse dovadă, încît forţa irezistibilă a umorului său îl obligă să sară de la masă şi să ţîşnească din odaie înecîndu-se şi horcăind. Peste cîteva minute îl auzirăm cu toţii ţipînd de-ţi lua urechile, din grădină. Cît despre mine, mi-era tare foame, aşa că m-am mul­ţumit să-mi iau în tăcere ceaiul, şunca şi pîinea pră­jită, în timp ce mama şi soră-mea sporovăiau înainte, continuînd să discute situaţia evidentă sau neevidentă şi istoria probabilă sau improbabilă a misterioasei doamne. Trebuie să mărturisesc însă că în urma păţaniei fratelui meu, am ridicat de vreo două ori ceaşca pînă la buze, dar am lăsat-o imediat jos fără să îndrăznesc să-i sorb conţinutul, ca nu cumva să-mi pătez demnitatea printr-o explozie asemănătoare cu a lui Fergus. A doua zi maică-mea şi cu Rose se grăbiră să aducă omagiul lor frumoasei sihastre; dar se întoarseră fără să fi fost mai bine informate decît la plecare. Totuşi, mai­că-mea declară că nu regretă călătoria făcută, întrucît dacă ea însăşi nu fusese cu nimic mai cîştigată, în schimb se măgulea cu gîndul că reuşise să aducă un oarecare folos doamnei Graham, ceea ce i se părea un lucru mult mai important: îi dăduse cîteva sfaturi bune care, spera ea, n-aveau să fie irosite în vînt; deoarece doamna Graham, măcar că nu spusese mai nimic interesant, şi avea un aer oarecum încăpăţînat, părea capabilă să cugete cu înţelep­ciune. Atîta doar că mama nu ştia unde putuse să-şi tră­iască viaţa această biată femeie, de vreme ce dovedea o lamentabilă necunoaştere a unei sumedenii de lucruri, fără să aibă, în schimb înţelepciunea ca măcar să se ruşineze de ignoranţa ei. — La ce fel de lucruri te referi, mamă? am între­bat-o eu. — La treburile gospodăriei, şi la toate micile fineţuri culinare, şi altele asemenea, pe care orice doamnă trebuie să le cunoască bine, indiferent dacă i se va cere sau nu vreodată să le aplice în practică. Dar eu oricum i-am furnizat cîteva informaţii utile, precum şi nişte reţete excelente, a căror valoare ea evident n-a fost în stare s-o aprecieze, căci m-a rugat să nu mă deranjez deoa­rece duce o viaţă atît de simplă şi de modestă încît e sigură că n-o să le poată folosi niciodată. „N-are im­portanţă, draga mea, i-am spus eu, sînt lucruri pe care orice femeie bine trebuie să le ştie. Şi pe urmă, chiar dacă acum eşti singură, n-ai să rămîi întotdeauna astfel. Ai fost măritată şi probabil — aş putea spune mai degrabă cu siguranţă — te vei mărita din nou.” „În privinţa asta vă înşelaţi, doamnă, mi-a răspuns ea cu oarecare semeţie; sînt convinsă că nu mă voi recăsători niciodată.” Bar eu i-am spus că n-o pot crede întrucît am o expe­rienţă mult mai mare de viaţă. — Bănuiesc — am zis eu — că trebuie să fie vreo tînără văduvă romantică, venită aici să-şi sfîrşească zilele în singurătate şi să-l jelească în taină pe răposat. Dar toate astea n-au să ţină prea multă vreme. — Nu, nici eu nu cred, îmi dădu dreptate Rose, pen­tru că, în fond, nici nu părea chiar atît de neconsolată. Şi pe urmă e şi extraordinar de drăguţă — aş zice chiar de o frumuseţe impresionantă. Trebuie neapărat s-o vezi şi tu, Gilbert; ai să zici că e perfecţiunea întruchipată, deşi ar fi greu, oricît te-ai strădui, să descoperi o ase­mănare între ea şi Eliza Millward. — Păi bine, îmi pot foarte uşor închipui multe fi­guri mai frumoase decît a Elizei, dar nu şi mai încîntătoare. Recunosc că nu prea poate ridica pretenţii de per­fecţiune; dar pe de altă parte, susţin că dacă ar fi mai aproape de desăvîrşire, ar fi mai puţin interesantă. — Şi atunci tu îi preferi defectele faţă de perfecţiu­nile altora, nu? — Chiar aşa, dacă mama îmi îngăduie s-o spun. — Vai, dragul meu Gilbert, ce prostii vorbeşti! Dar sînt sigură că nu crezi ceea ce spui. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise mama ridicîndu-se şi părăsind repede încăperea, sub pretextul unor treburi domestice, pentru a scăpa de obiecţiile care-mi stătea mie pe buze. După aceea Rose îmi făcu favoarea de a-mi mai îm­părtăşi alte cîteva amănunte referitoare la doamna Gra­ham. Înfăţişarea, manierele, îmbrăcămintea ei, pînă şi mobila din camera în care locuia îmi fură descrise, chiar cu mai multă claritate şi precizie decît doream eu. Dar întrucît nu ascultam cu prea multă atenţie, n-aş izbuti să repet toate aceste amănunte, chiar dacă m-aş strădui. A doua zi era sîmbătă. Duminică toată lumea se în­treba dacă frumoasa necunoscută va dovedi că i-au fost de folos mustrările blînde ale preotului şi va veni la bi­serică. Mărturisesc că şi eu mi-am îndreptat privirile cu oarecare interes către vechea strană a familiei, aparţinînd conacului Wildfell, unde pernele şi tapiseria altădată de culoare stacojie — dar acum ieşite de soare — nu mai fuseseră călcate şi nici reînnoite de atîţia ani, iar blazoanele sinistre, cu chenarele lor lugubre, de pînză neagră, decolorată, de pe peretele de deasupra păreau să se în­crunte sever la lume. În strană am văzut o siluetă înaltă de adevărată doamnă, îmbrăcată în negru. Faţa ei era întoarsă spre mine şi avea în ea un ce anume, care, de îndată ce mi-a sărit în ochi, mi-a ţintuit privirile. Avea părul negru ca pana corbului, desfăşurat în zulufi lungi şi mătăsoşi — o coafură cam neobişnuită pe vremea aceea, deşi întotdea­una avea ceva graţios şi venea bine; obrajii ei erau fru­moşi, dar palizi; ochii nu i-am putut vedea, întrucît fiind aplecaţi asupra cărţii de rugăciuni, erau ascunşi de pleoapele lăsate şi de genele lungi şi negre; dar sprîncenele care-i umbreau erau expresive şi cu un contur re­marcabil. Fruntea era înaltă, de intelectuală, iar nasul acvilin. În general nu puteai aduce nici o obiecţie tră­săturilor ei, — atîta doar că obrajii erau cam supţi şi ochii puţin duşi în fundul capului, iar buzele, deşi de o formă rafinată, erau cam prea subţiri, cam prea strîmte şi păreau să trădeze (sau cel puţin aşa mi s-a părut) o fire nici prea blîndă, nici prea prietenoasă. Aşadar, în inima mea mi-am zis: „Frumoasă doamnă, mă tem că aş prefera să te admir de la această depăr­tare decît să împart cu dumneata un cămin”. Tocmai atunci s-a întîmplat să-şi ridice ochii şi mi-a întîlnit privirile; m-am hotărît să nu întorc capul şi ea s-a aplecat din nou asupra cărţii, dar cu o expresie greu de definit, de dispreţ calm, care pe mine m-a scos pur şi simplu din sărite. „Mă socoate un căţeluş obraznic, m-am gîndit. Hm! O să-şi schimbe ea curînd părerea, dacă mi se va părea că merită să-mi dau osteneala în această privinţă.” Apoi mi-a trecut însă prin minte că asemenea gînduri sînt cu totul nepotrivite pentru un locaş de rugăciune şi că purtarea mea e departe de a fi pe potriva situaţiei. Dar înainte de a-mi îndrepta gîndurile către serviciul religios, mi-am aruncat privirile prin biserică pentru a vedea dacă mă observase cineva. Nu, toţi cei care nu se uitau în cărţile de rugăciune se uitau la doamna nou-venită — inclusiv mama şi sora mea, precum şi doamna Wilson cu fiica ei. Şi pînă şi Eliza Miliward trăgea, şi­ret, cu coada ochiului spre ea. Eliza mi-a aruncat o pri­vire, a făcut o mică strîmbătură de mironosiţă, a roşit şi şi-a plecat cuviincios capul spre cartea de rugăciuni, străduindu-se să-şi recapete înfăţişarea serioasă. Dar iată-mă din nou păcătuind; numai că de data asta mi s-a atras atenţia asupra greşelii mele printr-un ghiont pe care mi l-a dat brusc obraznicul meu frăţior. Pe moment n-am putut să răspund la acest afront de­cît călcîndu-l pe picior şi amînînd restul răzbunării pînă cînd vom fi ieşit din biserică. Şi acum, Halford, înainte de a încheia această scri­soare, am să-ţi spun cine era Eliza Millward: era fiica mai mică a preotului, o făptură mărunţică şi cît se poate de atrăgătoare; eu nu eram deloc insensibil la farmecele ei, şi ea ştia acest lucru, deşi nu ajunsesem niciodată să i-l spun direct şi nici nu aveam intenţia precisă de a o face, întrucît maică-mea (care susţinea că pe o rază de douăzeci de mile de jur împrejur nu există nici o fe­meie destul de bună pentru mine) nu se împăca deloc cu gîndul ca eu s-o iau de nevastă pe această fetişcană ştearsă, care, pe lîngă nenumărate lipsuri, îl mai avea şi pe acela de a nu poseda nici măcar douăzeci de lire Eliza era mică de stat şi durdulie, feţişoara îi era cît un pumn, şi cam la fel de rotunjoară ca şi a surorii mele, cu care semăna oarecum şi la ten — cu toate că al ei era mai delicat şi nu chiar aşa de trandafiriu. Avea nasul cam obraznic şi trăsăturile în general neregulate; cu una cu alta, era mai degrabă încîntătoare decît frumoasă. Dar ochii ei — de acest element remarcabil nu trebuie să uit, pentru că tocmai în ei consta principala atracţie a Elizei — cel puţin în ceea ce priveşte aspectul exte­rior; ochii ei erau prelungi şi înguşti cu irisul negru sau în orice caz căprui-închis. Expresia lor era foarte di­ferită, mereu schimbătoare, dar întotdeauna fie răută­cioasă — într-un mod aş zice aproape diabolic — fie vrăjindu-te irezistibil, iar adeseori avînd amîndouă aceste particularităţi deodată. Glasul îi era blînd şi copilăros, pasul uşor şi moale ca al unei pisici; dar cel mai mult semăna cu o pisicuţă drăguţă şi jucăuşă prin felul ei de a fi — sau în orice caz asta se întîmpla cel mai des — pentru că o dată era şmecheră şi obrăznicuţă, o dată sfi­oasă şi prefăcută, aşa cum îi dicta caracterul ei dulce. Sora ei, Mary, era cu cîţiva ani mai mare, cam cu o palmă mai înaltă şi mult mai masivă şi mai grosolană la trup. Era o fată simplă, liniştită şi înţeleaptă care o în­grijise cu multă răbdare pe mama lor în tot timpul bolii îndelungate şi apăsătoare de pe urma căreia nu se mai sculase niciodată; iar de atunci Mary fusese menajera şi roaba familiei. Se bucura de încrederea şi preţuirea tatălui ei, de dragostea şi simpatia tuturor cîinilor, pisi­cilor, copiilor şi săracilor, dar era întotdeauna jignită, în­josită şi nebăgată în seamă de toţi ceilalţi oameni. Cît despre reverendul Michael Millward, era un bă­trînel înalt şi grav, care-şi punea pălăria cu borul lat în aşa fel încît îi acoperea faţa lătăreaţă, pătrată şi cu tră­sături masive. Purta întotdeauna în mînă bastonul gros, îşi strîngea picioarele zdravene în pantaloni strîmţi de călărie cît şi în ghetre — pe care la ocazii mari le înlo­cuia cu ciorapi lungi de mătase neagră. Era un om cu principii foarte rigide, plin de prejudecăţi şi deprins să-şi respecte obiceiurile, lipsit de îngăduinţă faţă de orice abatere de la dogma stabilită. În toate acţiunile pornea de la convingerea fermă că opiniile lui sînt de-a pururi juste şi oricine nu le împărtăşeşte trebuie să fie ori jal­nic de ignorant, ori plin de orbire răuvoitoare. În copilărie mă deprinsesem să-l privesc cu un senti­ment de teamă amestecată cu respect — sentiment pe care abia în ultima vreme am reuşit să mi-l mai înfrîng în oarecare măsură, pentru că deşi avea o bunătate pă­rintească pentru cei ce se purtau frumos, era partizanul unei discipline stricte şi adeseori ne certase cu asprime pentru greşelile şi poznele noastre tinereşti. Şi, mai mult decît atît, în vremea aceea, ori de cîte ori venea în vizită la părinţii noştri, trebuia să ne ridicăm în picioare di­naintea lui şi să-i spunem catehismul sau să repetăm vreun cîntec cum ar fi fost Ce face mica, harnica albină. Sau — lucrul cel mai neplăcut cu putinţă — trebuia să-i răspundem la întrebări privitoare la ultima lui predică şi la punctele principale ale acestei cuvîntări — pe care din nefericire noi nu izbuteam niciodată să le ţinem minte. Uneori vrednicul domn îi reproşa mamei că e mult prea îngăduitoare cu fiii ei şi în sprijinul acestei afirmaţii făcea referiri la personaje biblice ca Eli sau David şi Avesalom, lucru care o amăra cumplit; şi oricît de mult îl respecta ea şi oricît de frumoasă părere avea des­pre spusele lui, o dată am auzit-o exclamînd totuşi: — Ce n-aş da să aibă şi el un fiu! Atunci nu s-ar mai grăbi atîta să împartă sfaturi altora. Ar vedea şi el ce înseamnă să ai de strunit doi băieţi. Reverendul avea o grijă lăudabilă pentru sănătatea sa trupească — se scula şi se culca devreme, făcea în­totdeauna o plimbare înainte de micul dejun, era foarte preocupat să poarte haine groase şi să se schimbe ime­diat dacă-l prindea ploaia. Şi nimeni nu-şi amintea să-l fi auzind vreodată ţinînd o predică înainte de a fi înghi­ţit mai întîi un cu crud — măcar că era înzestrat de natură cu plămîni buni şi cu un glas puternic; în general se arăta extrem de atent în privinţa mîncării şi băuturii deşi nu exagera prin cumpătare. De fapt avea o dietă a lui proprie întrucît dispreţuia din inimă ceaiul şi alte asemenea licori apoase, ţinînd în schimb mult mai mult la băuturile de malţ, la ouăle cu şuncă, la afumături şi alte mîncăruri picante, care se dovedeau foarte potrivite pentru aparatul lui digestiv. De aceea el le socotea bune şi sănătoase pentru toată lumea şi le recomanda cu în­credere chiar şi celor mai firavi convalescenţi sau bolnavi de stomac, cărora în caz că reţetele lui nu le aduceau binefacerile făgăduite, le spunea că asta se datoreşte lip­sei lor de perseverenţă. Dacă ei se plîngeau cumva de rezultatele neplăcute la care ajunseseră, erau asiguraţi că toate acestea nu sînt decît închipuiri. Am să spun doar cîteva cuvinte despre alte două per­soane pe care le-am pomenit în treacăt, şi apoi am să închei această lungă scrisoare. E vorba de doamna Wilson şi de fiica ei. Doamna era văduva unui fermier în­stărit, o femeie cu ochelari de cal, dar mare amatoare de bîrfă, cu toată vîrsta ei înaintată, aşa că nu merită să vorbesc prea mult despre ea. Avea doi fii — Robert care deprinsese toate apucăturuile oamenilor de la ţară, şi Richard, un tînăr retras din fire, cu obiceiuri de căr­turar, care studia clasicii cu ajutorul reverendului, pregătindu-se să intre la colegiu pentru a îmbrăţişa apoi cariera preoţească. Sora lor, Jane, era o domnişoară cu multe însuşiri frumoase şi cu mai multă ambiţie. Conform propriei ei dorinţe, primise o educaţie corespunzătoare la un pen­sion, mai aleasă decît îi fusese hărăzită pînă atunci ori­cărui alt membru al familiei. Spoiala şi lustrul se lipi­seră bine de ea şi fata învăţase în mare măsură manie­rele elegante, scăpase cu totul de accentul ei provincial şi se putea lăuda că are mai multe deprinderi şi însu­şiri alese decît fiicele preotului. În afară de asta, mai era şi considerată o frumuseţe; dar nici o clipă n-a pu­tut să mă numere şi pe mine printre admiratorii ei. Avea vreo douăzeci şi şase de ani, era năltuţă şi foarte sub­ţirică şi avea părul castaniu, dar bătînd mai mult într-un roşu strălucitor; tenul ei era remarcabil de frumos şi de luminos, iar căpşorul cu o bărbie micuţă şi delicată era aşezat pe un gît foarte lung. Avea buzele subţiri şi roşii, ochii căprui, limpezi, ageri şi pătrunzători. Din ne­fericire însă, era o fiinţă total lipsită de poezie şi de sentiment. Avea — sau ar fi putut să aibă — mulţi peţitori şi adoratori pe potriva rangului ei, dar îi respingea sau îi alunga cu dispreţ pe toţi; numai un gentleman ade­vărat ar fi putut să fie la înălţimea gusturilor ei rafinate şi numai un bogătaş ar fi putut să-i satisfacă ambiţiile nemăsurate. Un gentleman exista, şi în ultima vreme el o înconjurase în mod vizibil cu tot felul de atenţii, iar lumea şoptea ici şi colo că planurile fetei sînt foarte strîns legate de inima, numele şi averea lui. Acest gen­tleman era domnul Lawrence, fiul boierului a cărui fa­milie sălăşluise la Wildfell Hall, dar care părăsise locul cu vreo cincisprezece ani în urmă în favoarea unui co­nac mai modern şi mai confortabil din parohia înve­cinată. Şi acum, Halford, îmi iau rămas bun de la tine pen­tru moment. Asta e prima rată a datoriei mele faţă de tine. Dacă îţi convine o plată de acest fel, te rog să-mi spui, şi am să-ţi trimit şi restul cînd voi avea răgaz; dacă însă preferi să rămîi creditorul meu decît să-ţi umfli punga cu nişte monezi atît de greoaie şi de neplăcute la înfăţişare, — atunci iarăşi te rog să mi-o spui şi am să-ţi iert lipsa de gust şi cu multă bucurie am să-mi păstrez comoara numai pentru mine. Al tău, cel dintotdeauna, Gilbert Markham.        

CAPITOLUL XIV   Shirley îşi caută mântuirea în opere de binefacere   „Bineînţeles, ştiu sigur că o să se însoare cu Shirley, fu primul gând care îi trecu prin minte a doua zi dimineaţa. Şi trebuie să se însoare cu ea, căci îi poate fi de mare ajutor”, urmă apoi cu toată convingerea. Şi imediat veni gândul dureros: „Dar când ei vor fi soţ şi soţie eu am să fiu dată uitării. Vai! Am să fiu cu totul dată uitării! Şi ce… ce o să mă fac eu atunci când Robert va fi definitiv şi pe de-a-ntregul despărţit de mine? Încotro am să apuc? Robert al meu. Ce mult aş dori să pot spune pe bună dreptate că e al meu! Dar eu nu sunt decât sărăcie şi neputinţă. Shirley este bogăţie şi putere; şi frumuseţe totodată, şi dragoste – asta nu pot s-o neg. Aici nu e vorba de o poveste dubioasă; îl iubeşte, şi nu cu simţăminte de duzină; îl iubeşte, sau îl va iubi în aşa chip încât el să fie dator să se simtă mândru că e iubit. Nimeni nu poate ridica nicio obiecţie întemeiată. Prin urmare să se căsătorească; dar pe urmă eu n-am să mai însemn nimic pentru Robert. Ca să-i fiu soră, sau alte treburi dintr-astea – mi-e silă. Pentru un bărbat ca Robert am să fiu totul sau nimic; nicio ezitare şi nicio vorbă goală nu poate fi suportată. De îndată ce perechea va fi unită, fără îndoială că am să mă despart de ei. Cât despre zăbovitul prin preajma lor, făcând pe ipocrita şi lăsând să se vadă senine simţăminte de prietenie, când sufletul îmi va fi răvăşit de cu totul alte emoţii – în asemenea hal de decădere n-am să ajung niciodată. A juca rolul prietenului devotat nu mi-ar fi deloc mai uşor decât a-l juca pe acela al duşmanului de moarte; la fel de puţin sunt în stare să le stau în cale pe cât aş putea să-i calc în picioare. Robert e un om de mâna întâi – pentru mine; lam iubit, îl iubesc, trebuie să-l iubesc. Aş vrea să fiu nevasta lui, dacă aş putea; şi cum nu pot, nu-mi rămâne decât să plec undeva unde să nu-l mai vad. Există doar o singură alternativă – ori să mă lipesc de el atât de strâns încât să devin o parte din fiinţa lui, ori să fiu despărţită de el aşa cum sunt despărţiţi cei doi poli ai unei sfere. Dumnezeule, atunci desparte-mă! Desparte-ne cât mai grabnic!“ Tot cam astfel de gânduri îi umblau iarăşi prin minte şi târziu după-amiaza, când unul dintre personajele ce-o obsedau trecu pe dinaintea ferestrei salonului. Domnişoara Keeldar păşi alene pe acolo; umbletul şi înfăţişarea lăsau să se vadă acel amestec de melancolie şi nepăsare ce alcătuia, în momentele de linişte, aspectul obişnuit al persoanei şi atitudinilor sale. În momentele de însufleţire însă, nepăsarea dispărea fără urmă, melancolia căpăta o nuanţă de voioşie sinceră minunat îmbinată cu râsul, cu zâmbetul, cu privirile şi alcătuiau laolaltă un simţământ pe deplin închegat, astfel că voioşia ei nu părea niciodată „trosnet de spini striviţi sub talpă“. — Ce înseamnă asta, de ce n-ai venit să mă vezi astăzi după-amiază, aşa cum mi-ai promis? I se adresă Carolinei îndată după ce intră în cameră. — N-am avut chef, răspunse foarte sincer domnişoara Helstone. Domnişoara Keeldar o şi cercetase cu priviri scrutătoare. — Nu! exclamă Shirley. Văd că nu ai chef să mă iubeşti; iar ai căzut într-una din stările acelea ale tale înnegurate şi neîndurătoare, când omul simte că prezenţa lui lângă tine nu este binevenită. Ai asemenea stări. Îţi dai seama? — Ai de gând să stai mult, Shirley? — Da. Am venit să beau ceaiul şi nu pot pleca înainte de al bea. Prin urmare o să-mi iau libertatea de a-mi scoate boneta chiar şi fără să fiu invitată. Făcu întocmai, pe urmă rămase în picioare pe covor, cu mâinile la spate. — Arăţi de mai mare dragul, continuă să vorbească tot cercetând-o atent cu privirile, dar nu fără prietenie, ci mai degrabă cu milă. Grozav de liniştită te mai arăţi, aidoma cu o căprioară rănită şi care îşi caută singurătatea. Ţi-e frică, oare, că Shirley are să-ţi scoată sufletul dacă are să descopere că eşti rănită şi sângerezi? — De Shirley nu mi-e niciodată frică. — Dar câteodată nu poţi s-o suferi; şi nu rareori o ocoleşti. Shirley este în stare să-şi dea seama când e ocolită şi dată deoparte. Dacă aseară n-ai fi plecat spre casă cu cine ai plecat, astăzi ai fi alt om. La cât ai ajuns acasă? — Pe la zece. — Ehei! Ţi-au trebuit trei sferturi de ceas ca să străbaţi o milă? Tu, sau Moore, aţi zăbovit în halul ăsta? — Shirley, vorbeşti prostii. — El a vorbit prostii – în privinţa asta nu am nicio îndoială; ori s-a înfăţişat într-un fel anume, ceea ce e de o mie de ori mai rău; chiar în clipa asta îţi văd pe frunte lumina ochilor lui. Aş fi în stare să-l provoc la duel, numai că n-am, unde găsi un martor de nădejde. Sunt cumplit de nervoasă, şi în aceeaşi stare am fost toată noaptea şi toată ziua de astăzi. Nu mă întrebi din ce pricină, făptură mică, tăcută şi peste măsură de sfioasă ce eşti, continuă ea după o pauză. N-ai merita să-ţi torn în poală toate secretele mele fără să mă rogi. Pe cuvântul meu că ieri seară aş fi fost în stare să mă iau pe urmele lui Moore cu intenţii ucigaşe. Am pistoale şi ştiu să mă folosesc de ele. — Lasă fleacurile, Shirley! Pe cine l-ai fi împuşcat - pe mine sau pe Robert? — Pe niciunul, probabil – sau poate că pe mine – ori mai degrabă vreun liliac sau vreo ramură de copac. E un înfumurat – vărul ăsta al tău – un înfumurat calm, serios, rezonabil, cumpănit şi plin de ambiţie. Parcă îl văd stând în picioare în faţa mea şi debitându-şi vorbirea aceea pe jumătate aspră, pe jumătate duioasă şi până la urmă venindu-mi de hac (îmi dau foarte bine seama că aşa se întâmplă) cu ţelurile neclintite şi altele asemenea. Iar atunci – mă scoate complet din sărite! Domnişoara Keeldar începu să se plimbe cu paşi iuţi prin încăpere în vreme ce repeta cu tărie că nu mai are niciun fel. De răbdare faţă de bărbaţi în general, dar mai cu seamă faţă de arendaşul pomenit. — N-ai dreptate, sări Caroline oarecum îngrijorată. Robert nu este înfumurat şi niciun bărbat uşuratic. Asta pot să ţi-o garantez. — Tu să garantezi pentru el? Crezi cumva că în privinţa asta aş putea să ţin seamă de vreun cuvânt de-ai tău? Nu poate exista nicio altă mărturie căreia să nu-i dau mai multă crezare decât uneia făcute de tine. Pentru binele lui Moore ai fi în stare să-ţi tai şi mâna dreaptă. — Dar nu şi să mint; şi fiindcă spun adevărul, trebuie să te asigur că aseară s-a purtat cu mine doar politicos - atât şi nimic mai mult. — N-am întrebat cum s-a purtat, pot ghici şi singură. Am văzut pe fereastră cum ţi-a luat mâna între degetele lui lungi, de cum aţi ieşit pe poartă. — Asta nu înseamnă nimic. Nu suntem străini, doar ştii bine. Mă cunoaşte de foarte multă vreme şi suntem veri. — Sunt indignată; şi cu asta am încheiat întreaga poveste, răspunse domnişoara Keeldar. Apoi adăugă: toată liniştea şi mulţumirea îmi sunt spulberate de manevrele lui. Mereu intervine între mine şi tine; fără el, noi am fi prietene bune; dar acest înfumurat lung de şase picioare aruncă mereu şi mereu umbre asupra prieteniei noastre. Mereu şi mereu trece pe unde nu trebuie şi acoperă lumina pe care eu doresc s-o văd totdeauna cât mai limpede; nu se mai satură să facă tot ce-i stă în putinţă ca să-ţi arate că sunt o fiinţă plicticoasă şi primejdioasă. — Nu, Shirley; nici vorbă. — Ba da. N-ai vrut tovărăşia mea astăzi după-amiaza şi asta m-a durut adânc; tu eşti din fire o fiinţă mai rezervată, dar eu sunt o fire sociabilă, nu pot trăi singură. Dacă am fi lăsate de capul nostru, doar atât, să ştii că eu te preţuiesc aşa de mult, încât m-aş putea împăca să te am lângă mine toată vremea şi n-aş dori să mă despart de tine nici măcar pentru o frântură de secundă. Tu n-ai putea să spui acelaşi lucru în ce mă priveşte pe mine. — Shirley, pot să spun orice doreşti. Shirley, ţin la tine. — Mâine ai să doreşti să mă ia naiba, Lina. — Nu, n-are să fie aşa. Pe zi ce trece mă obişnuiesc tot mai mult… te îndrăgesc tot mai tare. Ştii bine că sunt prea englezoaică pentru a mă arunca dintr-o dată într-o prietenie frenetică. Dar eşti într-atâtea privinţe mult mai înzestrată decât oamenii obişnuiţi – eşti atât de deosebită de tinerele noastre pe care le poţi întâlni la fiecare pas! Te stimez, te apreciez nespus; nu eşti niciodată o povară pentru mine, niciodată. Crezi ce-ţi spun? — În parte, răspunse domnişoara Keeldar zâmbind cam neîncrezătoare. Dar eşti o fiinţă extraordinară; oricât de cumpănită pari, există undeva în făptura ta o forţă şi o profunzime nu uşor de identificat şi de apreciat; şi pe urmă, fără îndoială că eşti nefericită. — Şi oamenii nefericiţi sunt doar rareori buni la suflet – asta vrei să spui? — Câtuşi de puţin; vreau mai degrabă să spun că oamenii nefericiţi sunt adesea preocupaţi şi nu prea au chef să pălăvrăgească la nesfârşit cu interlocutori de felul meu. Ba mai mult decât atât, există un sol de nefericire care nu numai că deprimă, dar şi macină – şi mă tem că la tine despre asta e vorba. Compasiunea ar putea să-ţi fie de vreun ajutor, Lina? Dacă da, primeşte-o din partea mea: Shirley o oferă cu largheţe şi-i garantează puritatea. — Shirley, eu n-am avut nicio soră – nici tu n-ai avut; dar în clipa asta înţeleg ca într-o străfulgerare ce fel de sentimente nutresc surorile una faţă de alta. O afecţiune îngemănată cu însăşi viaţa lor şi pe care nicio lovitură de ordin sentimental n-o poate dezrădăcina, pe care micile certuri nu fac decât s-o întunece pentru o clipă ca să se aprindă cu şi mai multă strălucire atunci când încordarea dispare; o afecţiune ce nu poate fi până la urmă depăşită de nicio altă pasiune şi faţă de care dragostea însăşi nu-i în stare decât să se ia la întrecere pe tărâmul forţei şi al adevărului. Dragostea ne chinuie crunt, Shirley; este atât de sfâşietoare, ne aduce atâta suferinţă, şi cu flăcările ei ne mistuie puterile; în afecţiune nu se află nici durere şi nici flăcări, ci doar încurajare şi balsam. Mă simt încurajată şi alinată atunci când tu – ia aminte: tu, şi numai tu – te afli în preajma mea, Shirley. Acum mă crezi? — Totdeauna cred cu uşurinţă în lucrurile care îmi fac plăcere. Prin urmare suntem într-adevăr prietene, Lina, în ciuda acelor umbre? — Suntem într-adevăr prietene, orice ar fi să se întâmple, răspunse Caroline trăgând-o pe Shirley lângă ea şi aşezând-o pe un scaun, — Bine, atunci hai să vorbim despre altceva şi nu despre Tulburător. Dar tocmai atunci în încăpere intră preotul, iar acel „altceva” la care se referise domnişoara Keeldar n-a mai putut fi pomenit decât la plecare; atunci ea a zăbovit puţin în coridor şi a vorbit: — Caroline, aş vrea să-ţi spun că am o mare greutate pe suflet; mă mustră conştiinţa amarnic, de parcă aş fi săvârşit ori m-aş pregăti să săvârşesc o crimă. Trebuie să înţelegi că nu e vorba despre conştiinţa mea intimă, ci de aceea de proprietar al pământului şi al conacului. Am căzut în stăpânirea unui vultur cu gheare de oţel. Mă aflu sub o influenţă sumbră, cu care nu prea sunt de acord, dar nici nu sunt în stare să-i rezist. Mi-e teamă că nu va trece mult şi se va întâmpla ceva la care nici nu vreau să mă gândesc. Pentru a-mi uşura sufletul şi a face tot ce-mi stă în putinţă ca să împiedic nenorocirea, vreau să mă angajez într-o serie de opere de binefacere. De aceea, nu trebuie să te surprindă dacă vezi că am trecut pe neaşteptate la o dispoziţie sufletească extrem de generoasă. Nu-mi dau deloc seama cum ar urma să încep, dar trebuie să mă sfătuieşti şi tu; mâine o să vorbim mai pe larg despre treburile astea; ce te rog acum e doar s-o inviţi pe fiinţa aceea minunată, domnişoara Ainley, să vină până la Fieldhead. Mă gândesc să mă pun sub tutela ei – nu-i aşa c-o să aibă o pupilă grozavă? Şi spune-i aşa, pe departe, că deşi am numai intenţii bune, sunt cam neglijentă din fire, şi atunci are să fie mai puţin scandalizată de ignoranţa mea în ce priveşte societăţile de binefacere care oferă nevoiaşilor haine şi altele. A doua zi, Caroline o găsi pe Shirley stând la birou cu o înfăţişare foarte gravă şi având dinainte un registru, un teanc de bancnote şi o pungă doldora de monede. Arăta cum nu se poate mai serioasă, dar puţin nedumerită. Îi spuse că îşi „aruncase privirea” peste cheltuielile săptămânale ale casei, cu gândul de a vedea unde ar putea să facă unele reduceri; că tocmai stătuse de vorbă cu doamna Gil, bucătăreasa, şi femeia plecase de acolo cu bănuiala că în mintea ei (a stăpânei) ceva nu era fără îndoială la locul lui. — I-am ţinut o predică, spuse Shirley, despre datoria de a cheltui cu grijă, într-un fel cu totul nou pentru ea. Cu atâta convingere i-am vorbit despre economii, încât eu singură mam mirat; fiindcă, vezi tu, pentru mine este o idee cu totul nouă; niciodată nu m-am gândit, şi încă mai puţin am vorbit, până în zilele din urmă, despre asemenea treburi. Asta însă numai în teorie, căci atunci când am ajuns la partea practică n-am putut să reduc nimic. N-am tăria să renunţ nici măcar la un singur funt de unt, sau să urmăresc a obţine o socoteală limpede asupra modului cum sunt folosite untura, slănina, pâinea, carnea sau orice alt aliment folosit la bucătărie. Ştiu bine că niciodată n-am făcut la Fieldhead iluminaţie mare, dar n-am avut tăria să cer lămuriri cu privire la rostul nenumăraţilor funzi de lumânări de toate soiurile; nu spălăm pentru parohie, totuşi am văzut în tăcere numeroase înregistrări de diverse cantităţi de săpun şi praf de înălbit rufele, calculate aşa fel încât să satisfacă pe deplin până şi pe cel mai pretenţios om interesat de atitudinea noastră faţă de aceste articole; carnivoră nu sunt şi nu-i nici doamna Pryor, nici măcar doamna Gil însăşi, totuşi n-am făcut decât să îngaim ceva şi să holbez ochii când am văzut notele măcelarului şi cifrele ce par să dovedească faptul – falsul vreau să spun. Caroline, poţi să râzi de mine, dar de schimbat nu poţi să mă schimbi. În unele privinţe sunt o laşă – îmi dau seama. În alcătuirea fiinţei mele un element de bază este laşitatea morală. Am roşit şi am lăsat capul în jos în faţa doamnei Gil atunci când ea ar fi trebuit să bâiguie nişte mărturisiri. Mi-a fost cu neputinţă să adun suficient curaj pentru a face fie şi o simplă aluzie, cu atât mai puţin să-i dovedesc că e o escroacă. Nu sunt înzestrată cu demnitate calmă, nu am curaj adevărat. — Shirley, ce înseamnă accesul ăsta de nedreptate împotriva ta însăţi? Ştii bine că nu e înclinat să vorbească frumos despre femei, dar unchiul meu spune că nu există în Anglia zece mii de bărbaţi care să se poată compara cu tine şi care într-adevăr să nu ştie ce e teama. — Da, nu ştiu ce e teama fizică; primejdia niciodată nu mă tulbură. Nu mi-am pierdut deloc firea când taurul cel mare şi roşu al domnului Wynne s-a ridicat deodată mugind în faţa mea, în vreme ce străbăteam singură păşunea, şi-a plecat capul fioros şi mânjit de noroi şi s-a repezit înspre mine; dar mi-a fost teamă când am văzut-o pe doamna Gil ruşinată şi descompusă la faţă. În anumite privinţe ai de două ori – de zece ori mai multă putere decât mine, Caroline; tu, pe care nimeni nu te-ar putea convinge să treci pe lângă un taur cu înfăţişare oricât de paşnică, i-ai fi arătat cu tărie menajerei mele că a făcut un lucru rău; pe urmă ai fi certat-o, cu blândeţe şi înţelepciune; iar la sfârşit, cred eu, dacă ar fi lăsat să se vadă că se căieşte, ai fi iertat-o cu duioşie. Eu nu sunt în stare să mă port aşa. Găsesc că, oricum, în ciuda unor înşelăciuni cam exagerate, trăim totuşi în cadrul posibilităţilor noastre; dispun de bani şi neapărat trebuie să fac cu ei o treabă bună. Săracii de la Briarfield o duc tare greu: trebuie ajutaţi. Tu ce crezi că s-ar cuveni să fac, Lina? N-ar fi oare mai bine să împart banii imediat? — Nu, zău că nu, Shirley; n-ai proceda cu socotinţă. Deseori mi-am dat seama că tu nu înţelegi prin binefacere decât să împărţi şilingi şi jumătăţi de coroană în mod nepăsător şi la întâmplare, ceea ce poate duce la înşelătorii fără număr. Trebuie să ai un prim-ministru, fiindcă altminteri ai să te trezeşti amestecată într-o mulţime de necazuri. Tu singură ai pomenit de domnişoara Ainley: domnişoarei Ainley am să mă adresez. Dar, între timp, promite-mi că ai să stai cuminte şi n-ai să-ncepi să-ţi arunci banii în stânga şi-n dreapta. Ce de bani mai ai, Shirley! Trebuie să te simţi tare bogată cu atâta bănet. — Da; am impresia că sunt cineva. Nu e o sumă uriaşă, dar mă simt răspunzătoare de chipul cum va fi folosită; şi să ştii că răspunderea asta mă apasă pe suflet mult mai greu decât mi-aş fi închipuit. Se spune că la Briarfield ar fi unele familii care aproape că mor de foame; câţiva dintre ţăranii mei au ajuns într-o stare de plâns; trebuie să-i ajut şi am săi ajut. — Sunt unii care spun că nu facem bine când dăm pomeni săracilor, Shirley. — Nu vor să-şi bată capul cu nimic. Pentru cine nu ştie cei foamea e uşor să trăncănească despre degradarea adusă de milostenie şi aşa mai departe; numai că ei uită cât de scurtă e viaţa şi cât de amară poate să fie. Nici unuia dintre noi nu ne e dat să trăim multă vreme; atunci să ne ajutăm unii pe alţii în vremuri de lipsă şi nenorocire, măcar atât cât ne stă în putinţă, fără să ţinem nicio clipă seama de scrupulele filosofiei găunoase. — Dar tu îi ajuţi pe oameni, Shirley; şi până acuma ţi-ai dovedit din plin dărnicia. — N-am făcut destul; trebuie să dau mai mult fiindcă altminteri, ascultă-mă pe mine, într-o bună zi sângele fratelui meu va începe să strige cu glas tare împotriva mea, acolo sus, în ceruri. Căci la urma urmei, dacă incendiatorii politici vor ajunge până la noi ca să aţâţe vâlvătăile luptei şi prin împrejurimi şi vor încerca să-mi vatăme avutul, ca o tigroaică am să lupt pentru ce-i al meu – ştiu că aşa voi face. Trebuie să ascult glasul Milosteniei atâta vreme cât îmi mai stă în preajmă: de îndată ce glasul acesta va fi înecat de urletele provocatoare ale tâlharilor, întreaga mea făptură se va ridica pentru a se împotrivi şi a nu lăsa nimic din mână. Dacă vreodată săracii se vor aduna şi se vor ridica alcătuind o gloată, le voi sta împotrivă ca un aristocrat: dacă încearcă să mă intimideze, trebuie să-i desfid; dacă mă atacă, trebuie să rezist – şi am s-o fac. — Vorbeşti la fel ca Robert. — Şi simt la fel ca Robert, dar cu mai multă înflăcărare. Numai să se amestece în afacerile lui Robert, sau la fabrica lui, sau să se ridice împotriva lui, şi am să-i urăsc. În clipa de faţă nu sunt o patriciană şi nici nu-i socotesc pe săracii din jurul meu drept plebei; dar de îndată ce mi-ar face un rău prin violenţă, mie sau avutului meu, iar pe urmă ar încerca să ne dicteze condiţiile lor, aş da cu totul uitării mila faţă de nenorocirile şi respectul faţă de sărăcia lor, şi în ceea ce-i priveşte n-aş mai nutri nimic altceva decât dispreţ pentru ignoranţă şi ură pentru neruşinare. — Shirley – cum îţi mai strălucesc ochii! — Fiindcă sufletul mi-e în flăcări. Oare tu ai fi mai dispusă decât mine să-l laşi pe Robert doborât de numărul adversarilor? — Dacă aş avea puterea ta de a-l ajuta pe Robert, aş folosio aşa cum ai şi tu de gând s-o foloseşti. Dacă i-aş putea fi tot atât de prieten cum îi eşti tu, i-aş sta alături aşa cum ai şi tu de gând să-i stai – până la moarte. — În clipa de faţă, Lina, deşi ochii nu-ţi strălucesc, au un licăr viu. Ai coborât pleoapele, dar am zărit în ei o scânteie. Oricum, n-am ajuns încă la luptă. Ceea ce vreau eu să fac e să previn pagubele. Nu sunt în stare să uit, nici ziua, nici noaptea, că simţămintele acestea înveninate pe care săracii le poartă împotriva bogaţilor au luat naştere din suferinţă: nici un ne-ar urî şi nici nu ne-ar invidia, dacă n-ar socoti că suntem de atâtea ori mai fericiţi decât ei. Pentru a le alina suferinţele şi a le împuţina astfel ura, trebuie să ofer cu generozitate din îndestularea mea; iar pentru ca darurile acestea să aducă roade cât mai bogate, hai să le facem cu chibzuinţă. Pentru asta trebuie să introducem în sfaturile noastre un spirit diriguitor limpede, calm şi practic; deci dute şi ad-o încoace pe domnişoara Ainley. Fără niciun alt cuvânt, Caroline îşi puse boneta şi plecă. Poate părea ciudat că nici ea şi nici Shirley nu se gândiseră s-o consulte pe doamna Pryor în legătură cu planurile lor; dar procedaseră cu înţelepciune. Ştiau din instinct că în cazul când s-ar fi sfătuit cu ea, n-ar fi făcut decât s-o amestece în nişte încurcături neplăcute. Era o femeie mult mai informată, mult mai cultă şi cu judecată mult mai temeinică decât domnişoara Ainley, însă energia administrativă şi priceperea în conducere îi lipseau cu desăvârşire. Bucuroasă ar fi contribuit cu bănişorii ei puţini la o operă caritabilă, căci dărnicia tainică i se potrivea de minune; dar la nişte proiecte publice, organizate pe scară largă, n-avea cum să ia parte; cât despre iniţierea unor asemenea planuri, asta rămânea în afara oricărei posibilităţi. Shirley ştia foarte bine şi de aceea n-o tulburase pe doamna Pryor cu participarea la discuţii fără rost, punând-o astfel într-o situaţie ce i-ar fi amintit propriile sale slăbiciuni, fără să-i poată aduce vreun folos. Ziua când a fost chemată la Fieldhead ca să discute nişte proiecte atât de plăcute inimii ei, a fost pentru domnişoara Ainley o zi minunată. Atunci s-a văzut aşezată cu tot onorul şi politeţea la o masă pe care se aflau hârtie, pene, cerneală şi – ceea ce le întrecea pe toate – bani peşin, şi a fost rugată să întocmească un proiect amănunţit pentru ajutorarea săracilor nenorociţi din Briarfield. Iar cum îi cunoştea pe toţi, le cercetase nevoile, încercase în fel şi chip să afle cum ar putea fi ajutaţi mai cu folos, în cazul când s-ar fi găsit mijloacele, era pe deplin competentă să facă faţă unei astfel de îndeletniciri, şi o bucurie sfioasă îi năpădi inima cea bună când îşi dădu seama că poate răspunde prompt şi limpede la întrebările nerăbdătoare ale celor două fete; odată cu răspunsurile la întrebări le ajuta şi să-şi dea seama cât de multe şi cât de folositoare cunoştinţe avea despre condiţiile în care trăiau semenii din jurul ei. Shirley puse la dispoziţia domnişoarei Ainley trei sute de lire şi la vederea banilor ochii bătrânicii se umplură de lacrimi de fericire, căci şi vedea cum din banii aceia flămânzii au să-şi potolească foamea, cei goi aveau să se îmbrace, iar cei bolnavi aveau să afle alinare. Numaidecât alcătui un plan simplu şi bine judecat pentru trimiterea ajutoarelor; şi le asigură că vremuri mai luminoase aveau să vină pentru oamenii de prin locurile acelea, fiindcă, fără nicio îndoială, exemplul stăpânei de la Fieldhead nu putea să nu fie urmat şi de alţii; ea se va strădui să adune şi alte subscripţii şi să alcătuiască un fond, însă mai întâi trebuia să se sfătuiască şi cu slujitorii bisericii; da, în privinţa asta era neînduplecată: domnul Helstone, doctorul Boultby, domnul Hall trebuiau consultaţi – (fiindcă nu numai cei din Briarfield urmau să fie ajutaţi, ci şi cei din Whinbury şi Nunnely) – pentru că, le atrase atenţia, ar fi fost o dovadă de îngâmfare din parte-i dacă ar fi făcut un singur pas fără încuviinţarea preoţilor. Pentru domnişoara Ainley clericii erau fiinţe sfinte: oricât de neînsemnaţi ar fi fost ei ca oameni, slujba ce-o îndeplineau le aducea harul sfinţeniei. Până şi diaconii - care, din pricina aroganţei lor nesăbuite, n-ar fi fost vrednici nici măcar să-i încheie şireturile, să-i poarte umbrela, ori să-i aşeze şalul pe umeri – erau transformaţi de entuziasmul ei sincer şi curat în ucenici de sfinţi. Oricât s-au trudit să-i arate cât mai limpede micile lor păcate şi uriaşele absurdităţi şi prostii comise, ea n-a fost în stare să le vadă; n-avea ochi pentru păcatele clericilor: stiharul alb acoperea un noian de păcate. Cunoscând această nevinovată orbire de care suferea proaspătul ei prim-ministru, Shirley afirmă în mod răspicat că diaconii nu puteau să aibă niciun cuvânt de spus în distribuirea banilor; că n-aveau de ce să se amestece unde nu le fierbea oala. Bineînţeles, preoţii urmează să joace rolul cel mai de frunte, şi în ei se poate avea încredere: au experienţă, înţelepciune, iar domnul Hall, cel puţin, a dovedit totdeauna dragoste şi simpatie pentru semenii săi; cât însă despre tinerii care îi ajută, ei trebuie daţi la o parte, ţinuţi la locul lor şi învăţaţi că ascultarea şi tăcerea se potrivesc cel mai bine cu vârsta şi priceperea lor. Nu fără groază a ascultat domnişoara Ainley asemenea vorbe; a intervenit însă Caroline şi plasând câteva blânde cuvinte de laudă la adresa domnului Sweeting, a făcut-o săşi recâştige calmul. Sweeting era, într-adevăr, preferatul domnişoarei Ainley. Se silea să le poarte respect şi domnilor Malone şi Donne; feliile de pandişpan, paharele de felurite băuturi preparate din plante pe care cu diferite prilejuri i le servise lui Sweeting, când venise s-o vadă în căsuţa ei, fuseseră totdeauna oferite din sentimente de autentică grijă maternă. Aceleaşi bunătăţi inofensive le înfăţişase într-un rând şi lui Malone; dar personajul manifestase un atât de deschis dispreţ faţă de cele oferite, încât niciodată nu mai avusese curaj să repete gestul. Pe Donne totdeauna îl servea cu plăcere şi era fericită să vadă dovada indiscutabilă a aprecierii celor oferite în faptul că tânărul mânca de obicei două felii şi lua şi o a treia în buzunar. Niciodată obosită în eforturile depuse pentru a face un bine, domnişoara Ainley ar fi fost gata să plece de îndată întro plimbare de zece mile care s-o ducă pe la toate cele trei case parohiale ca să le arate preoţilor planul ei şi cu umilinţă să le ceară încuviinţarea; dar domnişoara Keeldar nu o lăsă şi propuse, în schimb că-i adune pe toţi preoţii la o mică reuniune care să aibă loc în seara aceea, la Fieldhead. Domnişoara Ainley urma să binevoiască a reveni, iar planul să fie discutat de consiliul privat în plenul său. Shirley luă toate măsurile pentru ca preoţii să fie adunaţi conform înţelegerii; mai mult, până la sosirea bunei fete bătrâne, îi întreţinuse în aşa fel pe musafiri, încât îi adusese în cea mai perfectă stare de voioşie. Personal se ocupase îndeaproape de doctorul Boultby şi domnul Helstone. Cel dintâi era un bătrân velş recalcitrant, pedant şi vehement, dar altminteri un om care făcea mult bine în jurul său, deşi nu fără a avea grijă să se ducă şi vestea despre ce face; pe-al doilea îl cunoaştem. Nutrea simţăminte întrucâtva prieteneşti faţă de amândoi, dar mai ales pentru bătrânul Helstone, şi na fost nevoie de niciun efort din partea ei ca să fie o adevărată încântare şi pentru unul şi pentru celălalt. I-a plimbat de jur împrejurul grădinii; le-a cules flori; s-a purtat ca o fiică iubitoare. Pe domnul Hall îl lăsase Carolinei – sau, mai bine zis, domnul Hall însuşi preferase compania Carolinei. De obicei îi căuta compania, la toate petrecerile unde se întâmplă să ia parte amândoi. Nu era un om care să caute tovărăşia femeilor, deşi toate femeile îl simpatizau; era un fel de şoarece de bibliotecă, miop, cu ochelari, şi din când în când cam distrat. Faţă de doamnele bătrâne era binevoitor şi atent ca un veritabil fiu. Pentru bărbaţii cu orice ocupaţie şi de orice stare era acceptabil; sinceritatea, simplicitatea, francheţea purtărilor sale, cinstea de înaltă nobleţe, autenticitatea şi puritatea pietăţii îi câştigau prieteni în toate cercurile: bietul lui secretar şi paracliser îl adora; nobilul arhiereu în subordinea căruia se afla îi purta cea mai adâncă stimă. Doar cu doamnele tinere, frumoase, elegante şi stilate era cam neajutorat şi timid; fiind el însuşi un om obişnuit - obişnuit ca înfăţişare, obişnuit ca maniere şi obişnuit la vorbire – lăsa impresia că se teme de înfăţişarea falnică, eleganţa şi aerele lor. Domnişoara Helstone însă nu avea nici înfăţişare falnică şi nici nu-şi dădea aere, iar eleganţa ei înnăscută era de o natură foarte paşnică - paşnică la fel ca frumuseţea unei flori de câmp. Era un partener de discuţii antrenant, vesel şi agreabil. Caroline se pricepea şi ea destul de bine să discute în tête-à-tête la câte o petrecere îi făcea plăcere ca domnul Hall să vină şi să se aşeze în scaunul de lângă ea, apărând-o astfel împotriva lui Peter Augustus Malone, Joseph Donne sau John Sykes; şi domnul Hall niciodată nu ezita să se bucure de acest privilegiu, dacă îi stătea în putinţă. Asemenea preferinţă arătată de un bărbat neînsurat pentru o femeie nemăritată ar fi pus imediat în mişcare limbile clevetitorilor – în împrejurări obişnuite; dar Cyril Hall avea patruzeci şi cinci de ani, începuse să chelească, începuse să încărunţească, şi nimeni n-a spus sau n-a gândit vreodată că ar putea să se însoare cu domnişoara Helstone. Nici el însuşi nu gândea altfel; se însurase de multă vreme cu cărţile şi cu parohia lui; blânda lui soră Margaret, cu ochelari şi cu aceeaşi ştiinţă de carte ca şi el, îl făcea fericit în starea aceea de burlăcie; socotea că ar fi fost prea târziu ca s-o schimbe. În afară de toate astea, o cunoscuse pe Caroline pe vremea când era un copil drăgălaş şi de multe ori o ţinuse pe genunchi; îi cumpărase jucării şi îi dăduse cărţi; simţea că prietenia ce i-o arăta fata cuprindea şi un fel de respect filial; n-ar fi fost în stare să se decidă a încerca să dea o altă coloratură acestor sentimente, iar cugetul lui senin putea să contemple o imagine minunată fără a-şi simţi adâncimile tulburate de reflecţia ei. La sosire, domnişoara Ainley fu întâmpinată de toată lumea cu multă bunăvoinţă: doamna Pryor şi Margaret Hall îi făcură loc pe sofa, între ele; iar când toate trei s-au aşezat, au alcătuit un trio pe care fluşturaticii şi superficialii l-ar fi dispreţuit fără îndoială, ca lipsit de orice însuşiri şi de orice farmec – o femeie de vârstă mijlocie şi două fete bătrâne şi cu ochelari – dar el îşi avea valoarea lui neostentativă, după cum ştiau multe făpturi omeneşti chinuite de suferinţă sau de singurătate. Shirley deschise discuţiile şi prezentă planul. — Ştiu ce mână a alcătuit proiectul acesta, spuse domnul Hall uitându-se la domnişoara Ainley şi zâmbind binevoitor; aprobarea lui fu obţinută de îndată. Boultby ascultă şi discută cu sprânceana încruntată şi buza de jos scoasă în afară; considera că adeziunea lui era un lucru prea important ca să poată fi dată în grabă. Helstone se uită agitat în jurul lui, cu o expresie alarmată şi bănuitoare, ca şi cum s-ar fi temut că viclenia femeiască a intrat în joc, şi ceva purtător de rochie încerca pe căi ocolite să capete prea multă influenţă şi să devină astfel o persoană mult prea importantă. Shirley îi văzu şi îi descifra corect expresia. — Să ştiţi că planul asta nu înseamnă nimic, spuse atunci, cu glasul cel mai obişnuit. E doar ceva foarte general – o simplă propunere; dumneavoastră, domnilor, sunteţi chemaţi să vă stabiliţi singuri regulile. Şi numaidecât se duse să-şi ia mapa cu cele pentru scris, zâmbind şiret pe ascuns în vreme ce se apleca s-o ridice de pe masă; scoase o foaie de hârtie, o pană nouă, trase un fotoliu lângă masă, şi întinzând mâna către bătrânul Helstone îi ceru îngăduinţa să-l aşeze acolo. Câteva clipe invitatul rămase puţin ţeapăn şi se sculă încreţindu-şi în chip ciudat fruntea de culoare arămie, în cele din urmă mormăi: — Daaa… nu eşti nici nevastă-mea şi nici fiică-mea, aşa că de data asta mă las condus… ştiu bine că sunt condus: măruntele voastre urzeli femeieşti nu-mi iau vederile. — Ei! exclamă Shirley, muind pana în cerneală şi vârândui-o în mână, astăzi trebuie să mă socotiţi căpitanul Keeldar. Ce facem acum este o treabă pur bărbătească – numai între mine şi dumneavoastră, doctore (aşa îl botezase pe paroh.) Femeile se află aici numai pentru a fi aghiotanţii dumneavoastră, şi până vom pune bine la cale: lucrurile vorbesc doar pe pielea lor. Domnul Helstone zâmbi puţin cam acru şi se porni să scrie. Peste puţină vreme se întrerupse ca să pună întrebări şi să se consulte cu colegii săi, ridicându-şi cu dispreţ privirea peste capetele cârlionţate ale celor două fete şi peste bonetele modeste ale doamnelor mai în vârstă, pentru a vedea ochelarii sclipitori şi capetele cărunte ale fraţilor lui. În discuţiile care au urmat, cele trei feţe bisericeşti – spre infinita lor cinste – s-au dovedit întru totul cunoscători ai necazurilor sărăcimii din parohia fiecăruia, mergând până la nevoile cele mai mărunte şi mai urgente. Fiecare paroh ştia unde este nevoie de îmbrăcăminte, unde hrana ar fi trebuitoare înainte de toate, în ce loc ar fi putut fi daţi bani gheaţă cu credinţa că nu s-ar face o greşeală. Oricând s-ar fi întâmplat ca pe unul dintre cei trei să nu-l slujească prea cu credinţă memoria, domnişoara Ainley ori domnişoara Hall – în cazul când apelau la ele – erau gata să dea o mână de ajutor; însă amândouă aveau grijă să nu vorbească dacă nu erau întrebate. Niciuna dintre ele nu dorea să iasă în frunte, dar amândouă năzuiau sincer să poată fi utile, iar preoţii consimţiră să primească: hatâr cu care ele se declarară mulţumite. Shirley stătea în spatele preoţilor şi din când în când se apleca peste umerii lor să cerceteze regulile stabilite, lista cazurilor mai urgente, asculta cu luare-aminte tot ce spuneau, şi cu toate acestea arbora din vreme în vreme zâmbetul ei ciudat – un zâmbet nu răutăcios, dar semnificativ; prea semnificativ pentru a putea fi socotit de toată lumea drept prietenos. Rareori se întâmplă ca bărbaţilor să le placă aceia dintre semenii lor care le pot citi firea prea limpede şi prea temeinic. Mai ales pentru femei e foarte bine să fie înzestrate cu o orbire duioasă; să aibă ochi blânzi, nebuloşi, care niciodată nu pătrund dincolo de suprafaţa lucrurilor – care iau totul drept ce pare a fi; ştiind asta, mii dintre ele ţin pleoapele plecate, şi o fac din calcul; însă cele mai lăsate dintre pleoape au vizoarele lor, pe unde ochii pot să arunce atunci când se cuvine, o privire scrutătoare asupra vieţii. Mi-aduc aminte că am văzut odată doi ochi albaştri socotiţi de obicei drept somnoroşi, şi în care brusc am citit încordarea tainică, iar atunci am înţeles după expresia lor – o expresie în stare să-ţi îngheţe sângele în vine, atât de neaşteptată era în acele împrejurări – că de ani şi ani se obişnuiseră să citească în tăcere adâncurile sufletelor. Lumea îi spunea posesoarei acestor ochi bonne petite femme (nu era englezoaică); i-am înţeles firea mai târziu – i-am învăţat-o pe de rost – i-am cercetat-o până în cele mai din adânc şi tainice ascunzişuri – era cea mai abilă, cea mai vicleană, cea mai subtilă intrigantă din Europa. Când, în cele din urmă, totul s-a liniştit în cugetul domnişoarei Keeldar, iar clericii s-au acomodat atât de bine cu spiritul propunerii ei încât au admis ca fiecare să-şi pună semnătura în fruntea listei de subscripţie pentru suma de cincizeci de lire, a dat poruncă să se servească cina; desigur, o prevenise pe doamna Gil să-şi folosească întreaga pricepere în pregătirea mesei. Domnul Hall nu era un epicurean; cumpătat din fire, rămânea indiferent faţă de orice abundenţă; însă Boultby şi Helstone îndrăgeau amândoi bucătăria bună; este deci de înţeles că o cină atât de rafinată i-a adus într-o excelentă dispoziţie: prin urmare au cinstit-o aşa cum se cuvine, deşi în modul cel mai cuviincios – nu după cum ar fi făcut domnul Donne, de s-ar fi aflat de faţă. S-a băut de asemenea şi un pahar de vin ales, fiind savurat cu mult rafinament şi cu tot fastul. S-au adus laude gustului dovedit de căpitanul Keeldar; laude care l-au încântat; ţinta lui fusese aceea de a-şi mulţumi şi delecta cucernicii oaspeţi. Izbutise, şi radia de bucurie.  

CAPITOLUL XVIII   Pe care cititorul simandicos e sfătuit să-l sară, întrucât în el sunt înfăţişate persoane vulgare   Seara era liniştită şi caldă; promitea chiar să devină apăsătoare şi sufocantă. În jurul soarelui ce căpătase spre apus norii se făcuseră purpurii; semne ca de vară mai degrabă indiană decât englezească scăldau zarea şi aruncau reflexe roşietice peste coastele colinelor, peste faţadele caselor, peste trunchiurile copacilor; peste şerpuirea drumului şi unduirea păşunilor. Cele două fete coborau domol dinspre pajişti; la vremea când ajunseră în curtea bisericii, clopotele amuţiseră; mulţimea se strânsese în biserică; toate împrejurimile rămăseseră pustii. — Ce plăcut şi liniştit e! spuse Caroline. — Şi ce căldură trebuie să fie în biserică! răspunse Shirley. Ce îngrozitor de lungă cuvântare o să ţină doctorul Boultby! Şi ce-au să-i mai tragă domnii diaconi cu vorbirile lor dinainte pregătite. Cât despre mine, eu aş prefera să nu intru. — Dar o să se supere unchiul, dac-o observa că nu suntem de faţă. — O să port eu povara supărării: doar n-o să mă mănânce. O să-mi pară rău că nu-i ascult cuvântarea bătăioasă. Ştiu că toată dreptatea o să fie de partea Bisericii şi tot veninul o să şi-l îndrepte împotriva Schismei; n-are să uite nici bătălia de la Royd Lane. O să-mi pară rău şi că te lipsesc pe tine de predica sincer prietenoasă a domnului Hall, cu toate yorkshireismele ei savuroase, dar eu aici rămân. Biserica asta cenuşie şi mormintele încă mai cenuşii arată minunat cu această licărire roşietică revărsată asupra lor. Natura s-a cufundat acum în rugăciunile ei de seară; a îngenuncheat în faţa colinelor alea roşii. O văd prosternată pe largile trepte ale altarului, rugându-se pentru o noapte frumoasă menită marinarilor aflaţi pe ape, călătorilor din deserturi, mieilor din mlaştini şi puilor de păsărele adormiţi în păduri. Caroline, o văd! Şi am să-ţi spun cum arată: aidoma cu Eva pe vremea când ea şi Adam erau singurii oameni de pe pământ. — Dar nu e vorba de Eva lui Milton, Shirley. — Eva lui Milton! Eva lui Milton! repet şi eu. Nu, în numele Maicii Preciste, nu este! Cary, suntem singure: putem spune tot ce gândim. Milton a fost un om mare; dar a fost oare şi bun? Mintea îi era desăvârşită; dar cum îi era inima? A văzut raiul; a privit în jos către iad. L-a văzut pe Satan, şi odrasla lui Păcatul, şi Moartea, cumplita lor progenitură. Îngerii şi-au desfăşurat în faţa lui cohortele; şirul nesfârşit de scuturi diamantine au răsfrânt către ochii lui orbi nerostitele splendori ale raiului. Diavolii şi-au adunat legiunile în văzul său; armatele lor întunecate, detronate şi-acoperite de blesteme şi-au perindat ostaşii prin faţa lui. Milton a încercat s-o vadă pe cea dintâi femeie; dar, Cary, n-a aflat-o. — Eşti puţin cam prea îndrăzneaţă dacă vorbeşti aşa. — La fel de îndrăzneaţă pe cât de credincioasă. Bucătăreasa şi-a văzut-o; sau pe doamna Gill, aşa cum am văzut-o eu făcând budinci, în arşiţa verii, în lăptăria răcoroasă, cu tufe de trandafiri şi călţunaşi la ferestrele zăbrelite, pregătind gustări reci pentru parohi – conserve şi dulciuri – spunându-şi nedumerită: „ce să aleg pentru tot cei mai de seamă; cum să le rânduiesc spre a nu amesteca gusturile, să le îmbin cu pricepere, să le fac frumoase; să pot da fiecăruia după pofta lui, şi după cum i-ar fi dorinţa”. — Şi asta-i foarte bine, Shirley. — I-aş cere îngăduinţa să-i reamintesc că primii oameni de pe pământ au fost Titanii şi că Eva a fost mama lor: din ea sau născut Saturn, Hiperion, Okeanos; ea l-a născut pe Prometeu… — Păgână ce eşti! Ce înseamnă trăsnăile astea? — Vreau să spun că pe vremurile acelea se aflau giganţi pe pământ; giganţi în stare să ia raiul cu asalt. Pieptul primei femei care a făcut să răsară viaţă pe pământ a dat naştere acelor cutezători în stare să se măsoare cu Atotputernicia: forţa capabilă să îndure o mie de ani de sclavie; vitalitatea aptă să hrănească vulturul morţii veacuri fără de număr; viaţa nesecată şi desăvârşirea fără de pată – surori ale nemuririi – care, după milenii de crime, lupte şi încrâncenări, a putut concepe şi aduce pe lume un Mântuitor. Femeia cea dintâi a fost de origine celestă; necuprinsă era inima de unde a ţâşnit izvorul sângelui neamurilor; şi măreţ acel cap ce a purtat fără prihană coroana de consort al creaţiei. — A râvnit la un măr şi a fost păcălită de şarpe; dar în capul tău e o asemenea învălmăşeală de Scriptură şi mitologie, că nu te mai poate nimeni urmări. Încă nu mi-ai spus ce anume ai văzut îngenunchind pe colinele acelea. — Am văzut – văd şi acum – o femeie-Titan; rochia de văzduh albastru îi flutură până la marginile pajiştilor unde vezi păscând turma de-acolo; un văl alb ca o avalanşă îi cade de la cap până la picioare şi arabescuri de flăcări luminoase îi împodobesc marginile. Mai jos de piept îi zăresc brâul purpuriu ca zarea; prin roşeaţa lui licăreşte luceafărul de seară. Ochii ei cuminţi nu pot să ţi-i descriu; sunt limpezi – sunt adânci ca lacurile – stau înălţaţi spre cer şi-s plini de veneraţie - tremură de blândeţea dragostei şi de strălucirea rugii. Fruntea are întinderea unui nour şi-i mai palidă decât luna la răsărit, înălţată mult înainte de înstăpânirea întunericului; îşi apleacă pieptul către culmile dinspre Stilbro’ Moor, iar mâinile puternice îi stau împreunate. Şiastfel îngenuncheată, şi-apropie chipul de faţa lui Dumnezeu şi vorbeşte cu el. Eva este fiica lui Iehova, după cum Adam este fiul său. — E ceva cam vag şi cam himeric! Hai, Shirley, trebuie să intrăm în biserică. — Caroline, eu nu merg: eu rămân aici, afară, cu mama mea Eva, în aceste zile cu numele de Natură. O iubesc – făptură puternică şi nemuritoare. Raiul poate că i s-a stins de pe frunte când a fost alungată din Grădina Edenului; dar tot ce e minunat pe lume încă străluceşte acolo. Mă strânge la pieptul ei şi îmi arată inima. Taci, Caroline! Ai s-o vezi şi tu şi ai să simţi la fel ca şi mine, dacă tăcem amândouă. — Am să-ţi fac hatârul ăsta; dar nici zece minute n-au să treacă şi-o să-ncepi iarăşi să vorbeşti. Domnişoara Keeldar, asupra căreia dulcile emoţii ale caldei seri de vară păreau să acţioneze cu o putere irezistibilă, se sprijini de o înaltă piatră funerară; îşi aţinti privirile asupra apusului înflăcărat şi se cufundă într-o plăcută reverie. Retrăgându-se puţin, Caroline păşea în sus şi-n jos pe lângă zidul grădinii parohiale, visându-şi şi ea visurile ei. Shirley pomenise cuvântul „mamă“; în imaginaţia Carolinei acest cuvânt nu evoca acele personaje covârşitoare şi mistice întâlnite de Shirley în viziunile ei, ci o firavă făptură omenească – acea făptură pe care şi-o închipuia a fi propria ei mamă; necunoscută, neiubită, dar nu nedorită. „O! de-ar veni odată ziua când să-şi aducă aminte de copilul ei! O! de mi-ar fi dat s-o cunosc, şi cunoscând-o s-o pot iubi! “ Acestea-i erau dorinţele. Dorul după copilărie îi umplu din nou sufletul. Dorinţa care în atâtea nopţi o ţinuse trează în pătuţ şi pe care teama de zădărnicie aproape o stinsese în anii din urmă, se aprinse dintr-o dată şi începu să-i ardă puternic în inimă. Ar fi dorit ca maică-sa să poată sosi într-o zi preafericită şi să trimită pe cineva s-o cheme – să se uite la ea cu bucurie şi cu ochii plini de dragoste, şi să-i spună duios, cu glas dulce: „Caroline, fetiţa mea, am un cămin pentru tine: ai să vii să stăm împreună. Toată dragostea de care ai avut nevoie şi din care nu ţi-a fost dat să guşti, încă din pruncie, ţi-am pus-o deoparte şi ţi-am păstrat-o cu grijă. Vino, acum are să te îndestuleze.“ Un zgomot iscat dinspre drum o trezi pe Caroline din reveriile filiale şi pe Shirley din vedeniile cu Titani. Ascultară şi auziră tropot de cai; priviră, şi văzură nişte licăriri printre copaci; printre frunze distinseră pete de roşu milităresc; căştile străluciră, penele fluturară. Tăcuţi şi în bună rânduială, şase soldaţi trecură în pasul domol al cailor. — Tot ăia pe care i-am văzut azi după-amiază, şopti Shirley. Până acum probabil că au făcut popas undeva. Vor să treacă neobservaţi, cât mai neobservaţi cu putinţă, şi se duc la întâlnire la ora asta liniştită, când lumea e la biserică. N-am spus eu că n-o să treacă mult şi-o să vedem lucruri neobişnuite? De abia dispăruseră zgomotul şi siluetele soldaţilor, când o altă întâmplare oarecum deosebită veni să tulbure liniştea nopţii – strigătele nerăbdătoare ale unui copil. Se uitară întracolo: un bărbat ieşi din biserică, ducând în braţe un copilaş – un băieţel de vreo doi ani, voinic şi dolofan – care ţipa cât îl ţineau puterile; probabil că tocmai se trezise din somn, acolo în biserică; două fetiţe, de nouă şi de zece ani, veniră în urma lor. Aerul proaspăt şi farmecul câtorva flori culese de pe un mormânt îl potoliră repede pe băieţel; bărbatul se aşeză lângă el şi începu să-l legene pe genunchi, duios ca o femeie; cele două fetiţe se aşezară lângă ei, una pe-o parte şi alta pe cealaltă. — Bună seara, William, îi spuse Shirley după ce mai întâi îl cercetase cu atenţie. Omul desigur c-o observase încă mai înainte pe Shirley şi probabil aşteptase să vadă dacă va fi recunoscut; acum îşi scoase pălăria din cap şi arboră un zâmbet de bucurie. Avea un cap ciolănos, cu brazde adânc săpate pe chip, nu bătrân, dar foarte trecut; era curat şi decent la înfăţişare, iar copiii arătau deosebit de îngrijiţi; e vorba de vechiul nostru prieten Farren. Fetele se apropiară de el. — Nu intraţi în biserică? le întrebă el bucuros, dar cu o umbră de sfială în priviri, simţământ ce nu era de fel un rezultat al situaţiei lor sociale, ci doar admiraţie pentru eleganţa şi tinereţea celor două domnişoare. În faţa domnilor – cum ar fi fost Moore sau Helstone, de pildă - se arăta deseori cam îndărătnic; la fel, faţă de doamne mândre şi neobrăzate devenea cu totul neînţelegător, câteodată de-a dreptul duşmănos; era însă cât se poate de maleabil şi sensibil când se vedea tratat cu bunăvoinţă şi omenie. Firea lui – o fire încăpăţânată – nu se putea nicidecum împăca vreodată cu dârzenia din firea altora; din această pricină nu ajunsese niciodată să aibă simpatie pentru fostul lui stăpân, Moore; şi, neştiind nimic de faptul că acesta avea o părere bună despre el, nici de ajutorul ce i-l dăduse în taină recomandându-l ca grădinar domnului Yorke, şi prin asta şi altor familii de prin împrejurimi, continua să-l urască pentru firea lui aspră, în vremea din urmă lucrase deseori la Fieldhead; firea deschisă şi ospitalieră a domnişoarei Keeldar era pentru el o adevărată încântare. Pe Caroline o cunoştea de mic copil; fără să-şi dea seama, reprezenta pentru el doamna ideală. Înfăţişarea ei blândă, mersul, gesturile, graţia persoanei şi a îmbrăcămintei atingeau o coardă artistică în inima lui de ţăran; privind-o, încerca aceeaşi satisfacţie ca şi atunci când admira nişte flori rare, sau îşi arunca ochii peste peisaje frumoase. Amândouă domnişoarele îl simpatizau pe William: marea lor plăcere era să-i împrumute cărţi, să-i dăruiască plante; conversaţia cu el li se părea de departe preferabilă decât aceea cu numeroşi oameni grosolani, aspri, înfumuraţi, cu situaţii nemăsurat mai înalte decât a lui. — William, când ai ieşit dumneata afară cine vorbea? îl întrebă Shirley. — Un domn pe care l-aveţi dumneavoastră tare la inimă, domnişoara Shirley – domnul Donne. — Pari să ştii multe, William. Cum de mi-ai putut afla părerea despre domnul Donne? — Ehei, domnişoară Shirley, este acolo, în ochii dumneavoastră, câte o lucire care din când în când vă mai dă de gol. Uneori vă uitaţi cu cel mai mare dispreţ, dacă se întâmplă să fie şi domnul Donne pe-aproape. — Dumitale îţi place, William? — Mie? Sunt sătul până peste cap de toţi diaconii ăştia, la fel şi nevasta; nu ştiu să se poarte; cu oamenii săraci vorbesc chiar aşa ca şi cum ar crede că sunt supuşii lor. Totdeauna caută să facă mare caz de slujba lor şi să-i dea importanţă; e păcat că-i aşa, dar numai slujba le-ar putea da lor vreo însemnătate. Numai că nu se întâmplă deloc aşa. Din adâncul inimii urăsc trufia. — Dar şi dumneata eşti mândru în felul dumitale, interveni Caroline: eşti ceea ce se cheamă mândru de casa dumitale; îţi place ca tot ce e în jurul dumitale să fie frumos; câteodată parcă ai lăsa să se vadă că eşti prea mândru ca săţi primeşti leafa. Când nu aveai de lucru, te-ai arătat prea mândru ca să iei ceva pe datorie; dacă n-ar fi fost copiii, cred c-ai fi preferat să mori de foame decât să te duci la prăvălie fără bani; iar când am vrut eu să-ţi dau ceva, cât n-a trebuit să mă lupt până te-am convins să primeşti! — În parte e adevărat, domnişoară Caroline; oricând prefer să dau decât să primesc, mai cu seamă de la cineva ca dumneavoastră. Uitaţi-vă şi dumneavoastră ce deosebire e între noi: dumneavoastră sunteţi o fată tânără şi puţintică la trup, şi eu îs gogemite bărbatul cât malul; şi-s aproape de două ori mai bătrân. Şi-atuncea nu se cade, zic eu, să iau eu de la dumneavoastră, să vă rămân obligat (cum văd că se zice) dumneavoastră; şi-n ziulica de-atunci, când aţi poftit acasă la noi, m-aţi chemat la uşă, şi aţi spus că să-mi daţi cinci şilingi, de care nu prea cred eu că vă puteaţi despărţi uşor – fiindcă nu sunteţi avută, ştiu eu – în ziua aceea am fost amarnic răzvrătit - un radical am fost – un insurecţionist; şi dumneavoastră m-aţi împins la asta. Mi se părea mie că-i mare ruşine ca eu, om care vroiam şi eram în stare să muncesc, să ajung la aşa hal încât o fată tinerică şi cam de vârsta fetei mele mai mari să găsească de cuviinţă că să vină şi să-mi dea mie gologănaşul ei. — Ai fost cumva supărat pe mine, William? — Mai c-am fost, într-un fel; atâta doar că v-am iertat repede şi degrabă, că dumneavoastră la bine vă gândeaţi. Ehei, aşa-i, sunt mândru, şi la fel sunteţi şi dumneavoastră; atâta doar că mândria dumneavoastră şi-a mea e de soi bun – cum îi spunem noi în Yorkshire, mândrie curată – dintraceea despre care domnii Malone şi Donne habar nu au; a lor e mândrie întinată. Eu, să ştiţi, am să-mi deprind fetele să fie la fel de mândre ca domnişoara Shirley pe care o vedeţi, şi băieţii să fie la fel de mândri ca mine; dacă ar da dracu’ să-i văd că sunt asemenea diaconilor ălora – l-aş stâlci pe Michael ăsta micu’ de-aş vedea că doar de-o palmă s-abate într-acolo. — Şi care-i deosebirea, William? — Ştiţi dumneavoastră destul de bine care-i deosebirea, da’ vreţi să mă puneţi pe mine să-nşir la vorbe. Domnul Malone şi domnul Donne e aproape prea mândri ca să-şi împlinească singuri treburile; noi suntem aproape prea mândri ca să lăsăm pe alţii să muncească pentru noi. Diaconii ăştia abia dacă sunt în stare să spună o vorbă omenoasă unuia dintr-aceia de-i socotesc mai prejos decât ei; noi abia dacă suntem în stare să îndurăm o vorbă neomenoasă de la aceia de se socotesc mai presus decât noi. — Acum, William, fii destul de modest şi spune-mi adevărat cum îţi mai merg treburile. Te descurci bine? — Domnişoară Shirley – mă descurc tare bine. De când mam apucat de grădinărit, cu sprijinul domnului Yorke, şi de când domnul Hall (alt om de omenie) a ajutat-o pe nevastămea să deschidă o prăvălioară, nu mai am de ce mă plânge. Ai mei mănâncă pe săturate şi au ce să îmbrace; şi mândria mă face să mai pun din vreme în vreme deoparte şi câte un ban alb pentru zile negre; fiindcă trag eu nădejde să mor înainte de-a ajunge la mila parohiei; şi eu şi-ai mei suntem mulţumiţi; da’ vecinii e tot la mare ananghie: nici nu ştiţi ce mi-e dat să-mi vadă ochii. — Şi prin urmare mai sunt încă nemulţumiri, nu-i aşa? întrebă domnişoara Keeldar. — Prin urmare – bine aţi zis – prin urmare. Se-nţelege, oamenii de crapă de foame nu poate fi nici oameni mulţumiţi şi nici oameni aşezaţi. Ţara nu-i într-o stare sănătoasă; eu atâta spun! — Dar ce s-ar putea face. Ce-aş putea eu face mai mult, de pildă? — Să faceţi? — mare lucru nu puteţi face, biată feţişoară! V-aţi dat gologanii; aţi făcut mult bine. Dacă l-aţi putea căra pe arendaşul dumneavoastră, domnul Moore, tocmai la Botany Bay, s-ar putea să faceţi şi mai bine. Îl duşmăneşte lumea. — William, nu ţi-e ruşine?! strigă Caroline cu înfocare. Dacă lumea îl urăşte, e spre ruşinea ei, nu a lui. Domnul Moore nu urăşte pe nimeni; nu vrea decât să-şi facă datoria şi să-şi apere drepturile. Greşeşti grav de tot când vorbeşti aşa. — Spun şi eu ce gândesc. Domnul Moore ăla e inimă rece, nesimţitoare. — Bine, interveni Shirley, să presupunem că Moore ar fi alungat din ţară şi fabrica lui rasă de pe faţa pământului, atunci oamenii ar avea mai mult de lucru? — Mai puţin ar avea. Eu ştiu asta, şi ei o ştiu; şi este mulţi oameni cinstiţi care ajunge la deznădejde dacă văd ei limpede că pe orice cale ar apuca, la mai bine n-are cum nimeri, şi se află şi destui necinstiţi ca să-i mâne la rele: ticăloşi care zice că sunt „prietenii poporului“, şi care habar n-are de necazurile poporului, şi-s la fel de mincinoşi ca Lucifer. Vreo patruzeci de ani am trăit eu pe lumea asta, şi cred cu tărie că „poporul“ n-are să aibă niciodată prieteni adevăraţi în afară de ei singuri şi doi sau trei oameni dintr-o tagmă ori alta, care e prieteni la toată lumea. Firea omenească, dacă iei oamenii aşa, laolaltă, nu-i altceva decât dragoste de sine. E nemăsurat de puţini, şi nu poţi întâlni decât din întâmplare, ici şi colo, din când în când, oameni ca dumneavoastră, fetele astea tinere, şi cu mine, care fără să facă parte din aceeaşi lume, se pot înţelege unii pe alţii şi pot să fie prieteni fără ca de-o parte să se arate slugărnicia şi de cealaltă făloşenia. Acelora care zice că e prieteni oamenilor mai de jos decât ei şi fac asta cu gânduri la politică nu trebuie să le dai niciodată crezare: întotdeauna încearcă doar să facă din cei mai nevoiaşi unelte de-ale lor. Cât despre mine, eu niciodată nam să judec cu mintea altcuiva, nici n-am să fiu dus pe cărări greşite, pentru placul nimănui. Am fost şi eu îmbiat cu fel de fel de vorbe în vremea din urmă, dar am văzut că sunt viclene şi le-am azvârlit îndărăt în obrazul celor care mă îmbiau. — Nu vrei să ne spui ce fel de vorbe? — Nu; n-ar fi de niciun folos; şi nici n-ar putea să schimbe ceva; cei despre care era vorba pot să-şi poarte singuri de grijă. — Ei, cine să-şi poarte singuri de grijă? rosti un alt glas. Joe Scott ieşise şontâc-şontâc din biserică să ia o gură de aer şi acum se găsea şi el de faţă. — Despre tine vorbeam, Joe, spuse William zâmbind. — Şi eu am să-l vestesc pe stăpânul meu, veni răspunsul. Domnişoarelor, continuă el luându-şi un aer marţial, dumneavoastră aţi face mai bine să vă duceţi acasă. — Nu văd de ce, spuse Shirley, care se obişnuise cu manierele cam înfumurate, ale supraveghetorului şi se războise deseori cu el; asta mai cu seamă fiindcă Joe, partizan al unor teorii dispreţuitoare faţă de femei în general, în adâncul sufletului său era furios din pricină că stăpânul şi fabrica lui păreau a fi oarecum conduşi de o fustă, şi primea ca pe un ghimpe în inimă orice vizită de afaceri făcută de domnişoara Keeldar la administraţia fabricii. — Fiindcă pe-aicea nu se petrece nimic în care s-ar cuveni să s-amestece partea femeiască. — Nu mai spune! Văd că în biserică se fac rugăciuni şi se rostesc predici; nici aici n-ar trebui să ne amestecăm? — N-aţi fost de faţă nici la rugăciuni şi nici la predicii, domnişoară, dac-am băgat eu bine de seamă. Numa’ că eu înspre politică băteam; dacă nu mă înşel eu, William Farren, aici de faţă, cam tot într-acolo trăgea. — Ei, şi ce-i cu asta? Politica e preocuparea noastră obişnuită, Joe. Dumneata ştii că citesc câte un jurnal în flecare zi, şi două duminica? — Eu m-aş gândi că citiţi despre măritişuri, aşa aş zice, domnişoară, despre crime, accidente şi altele dintr-astea. Nui aşa? — Ba citesc articolele de fond, Joe, şi informaţiile de peste hotare, studiez cotele de la bursă: pe scurt, citesc tot ce citesc şi domnii. După înfăţişarea lui, se vedea limpede că Joe considera discuţia asta un fel de pălăvrăgeală fără rost. Aşa că răspunse printr-o tăcere dispreţuitoare. Dar domnişoara Keeldar continuă: — Joe, până acum n-am putut afla niciodată limpede dacă eşti whig sau tory; fii bun şi spune-ne: care partid e onorat de sprijinul dumitale? — E tare greu să lămureşti un lucru atunci când eşti încredinţat că n-o să fi înţeles, răspunse Joe cu aroganţă. Numai că de-ar fi vorba să fiu tory, aş prefera să fiu babă, sau chiar femeie tânără, lucru încă şi mai de nimic. Tories sunt aceia de duc mai departe războiul şi năruiesc comerţul; şi, de-aş fi eu de partea vreunui partid – da’ partidele politice sunt toate o aiureală – sunt de partea celui de ţine mai mult cu pacea, adică prin asta cu interesele neguţătoreşti ale bietei noastre ţări. — Şi eu la fel, Joe, răspunse Shirley, căreia îi făcea plăcere să-l necăjească pe supraveghetor, stăruind să vorbească despre lucruri în care după opinia lui ea – ca femeie – n-avea niciun drept să se amestece. În parte, cel puţin. Fiindcă eu aş înclina în acelaşi timp şi înspre interesele agricultorilor; şi asta pe bună dreptate, întrucât nu doresc defel ca Anglia să se afle la picioarele Franţei, dar cu toate că o parte din veniturile mele provin de la Hollow’s Mill, o alta mult mai importantă provine de la moşia dimprejurul fabricii. N-ar fi bine să se ia nicio măsură neprielnică agricultorilor; nu, Joe, ce zici? — Roua de la ceasul ăsta nu prea le prieşte femeilor la sănătate, rosti Joe. — Dacă ai spus cumva vorbele astea din grijă pentru sănătatea mea, te pot pur şi simplu asigura că sunt insensibilă la frig. N-aş avea nimic împotrivă să fac şi eu de pază la fabrică, într-o noapte din vara asta, înarmată cu muscheta dumitale, Joe. Bărbia lui Joe Scott era şi aşa ieşită în afară; la auzul vorbelor astea o împinse încă şi mai înainte. — Dar, ca să ne întoarcem la oile noastre, continuă Shirley, comerciantă şi proprietară de fabrică de postav cum sunt, în afară de fermieră, nu-mi pot alunga din minte o anumită impresie precum că noi fabricanţii şi oamenii care ne ocupăm de afaceri suntem uneori puţin - foarte puţin – egoişti şi cam miopi în păreri şi mai cu seamă prea nepăsători faţă de suferinţele oamenilor, oarecum lipsiţi de suflet în goana noastră după câştig; nu eşti de acord cu mine, Joe? — Nu pot să discut acolo unde ştiu bine că n-o să fiu înţeles, veni din nou acelaşi răspuns. — Misterios mai eşti! Stăpânul dumitale discută uneori cu mine, Joe; nu-i aşa de scorţos ca dumneata. — Poate că nu: fiecare face în felul lui. — Joe, crezi chiar cu adevărat că toată deşteptăciunea de pe lume a fost adunată doar în capetele bărbaţilor? — Cred că femeile din ziua de astăzi sunt cam răzgâiate şi cam mofturoase; şi am mare respect pentru cele arătate de sfântul apostol Pavel în al doilea capitol din Epistola întâi către Timotei. — Şi ce se arată acolo, Joe? — Fie ca femeia să înveţe în tăcere şi cu toată supunerea. Nu pot îngădui ca o femeie să-i înveţe pe alţii şi să uzurpe întâietatea bărbatului; ci să păstreze tăcerea. Fiindcă Adam a fost mai întâi alcătuit, şi după aceea Eva. — Şi ce legătură are asta cu afacerile? izbucni Shirley. Ceai spus dumneata aduce a drept de primogenitură. Am să ridic problema asta înaintea domnului Yorke întâia dată când o mai începe să tune şi să fulgere împotriva acestor drepturi. — Şi pe urmă, continuă Joe Scott, Adam n-a fost păcălit; pe când femeia, lăsându-se păcălită, a căzut în păcat. — Cu atât mai rău pentru Adam dacă a păcătuit cu bună ştiinţă! se repezi domnişoara Keeldar. Ca să-ţi spun adevărul adevărat, Joe, eu niciodată nu m-am împăcat prea uşor cu acest capitol: mă nedumereşte. — E foarte limpede, domnişoară: cine poate n-are decât să citească. — Dar poate citi aşa cum îi convine lui, spuse Caroline amestecându-se pentru prima oară în discuţie. Eşti de acord cu dreptul de liberă interpretare, nu-i aşa, Joe? — Pe legea mea! Cum să nu fiu? Sunt de acord şi-l cer şi pentru mine cu privire la fiecare literă din Cartea sfântă. — Şi femeile se pot folosi de el la fel ca şi bărbaţii? — Aşa nu; femeia trebuie să urmeze părerea bărbatului, nu numai în politică, da’ şi-n credinţă: e cel mai sănătos lucru pentru ele. — Ohooo! exclamară într-un glas şi Shirley şi Caroline. — Asta-i sigur! Nici nu mai încape îndoială! insistă încăpăţânatul supraveghetor. — Socoteşte că nu mai poţi vorbi, fiindcă toată lumea strigă să-ţi fie ruşine pentru asemenea cuvinte fără socoteală, zise domnişoara Keeldar. Tot aşa de bine ai putea spune că bărbaţii trebuie să asculte părerile preoţilor fără să mai cerceteze cu mintea lor. La ce ar mai folosi o asemenea religie? N-ar mai fi decât o simplă orbire, o superstiţie prostească. — Şi cam cum aţi citi dumneavoastră, domnişoară Helstone, asemenea slove ale sfântului apostol Pavel? — De! Eu… eu cam asta cred despre ele: sfântul apostol a scris acel capitol pentru o anume comunitate creştină, aflată în nişte condiţii speciale; mai mult decât atât, îndrăznesc să spun că în cazul când aş putea să citesc originalul în limba greacă, aş vedea că multe cuvinte au fost traduse greşit, poate chiar pe de-a întregul prost înţelese. Nu mă îndoiesc defel că ar fi posibil dovedind desigur oarecare iscusinţă, să dai pasajului o întorsătură cu totul contrarie, să-l faci să sune astfel: „Fie ca femeia să-şi poată rosti cuvântul ori de câte ori găseşte cu cale să zică ceva împotrivă” – „îngăduit îi este femeii să înveţe pe alţii şi să-i îndrume atât cât îi stă în puteri. Iar în vremea aceasta bărbatul nu va avea nimic mai bun de făcut decât să-şi păstreze pacea sufletească“, şi aşa mai departe. — Aşa ceva n-ar fi cu putinţă, domnişoară. — Ba eu am curaj să susţin că da. Părerile mele sunt mult mai ferme decât ale dumitale, Joe. Domnule Scott, eşti un ins cum nu se poate mai dogmatic, şi întotdeauna ai fost la fel: de asta îmi place William mai mult decât dumneata. — Acasă la el Joe e cel mai de treabă om, spuse Shirley; lam văzut eu acolo stând blând ca un mieluşel. În întregul Briarfield n-ai să găseşti bărbat mai bun şi mai grijuliu decât dânsul. Faţă de nevastă-sa uită toate dogmele. — Nevastă-mea e femeie care munceşte din greu, o femeie simplă: vremea şi grijile i-au topit orice trufie; dar cu dumneavoastră treaba nu şade tot aşa, domnişoarelor. Şi pe urmă, spuneţi c-aţi avea atâta ştiinţă; numai că după mintea mea, ce ştiţi dumneavoastră e doar aşa, un pospai pe deasupra. V-aş putea eu spune cum – să tot fie vrun an deatuncea – într-o bună zi a venit la noi la administraţie domnişoara Caroline, tocmai când mă băgasem eu în spatele biroului cel mare ca să împachetez ceva, şi a adus cu dânsa o tăbliţă pe care era înşirată o socoteală de artimetică, să i-o arate patronului; de-adevărat era o adunare acolo pe care Harry al nostru ar fi dus-o la capăt cât ai clipi din ochi. Da’ dânsa nu ştia s-o scoată la capăt; a trebuit să-i arate domnul Moore; iar dacă a încercat să-i arate, tot n-a priceput. — Astea-s prostii, Joe. — Nu, nu; nu-s prostii; şi domnişoara Shirley – uitaţi-o, aici de faţă – zice că-l ascultă pe patron, când vorbeşte despre afaceri, de-i numai ochi şi urechi, şi pricepe tot aşa de limpede ca şi cum s-ar uită în oglindă; numa’ că toată vremea trage mereu cu ochiul pe fereastră să vadă ce-i face iapa; iar pe urmă îşi mută ochii pe-un strop care cică ar fi căzut pe rochia de călărie; pe urmă dă roată cu privirile să vadă de nu cumva s-au prins ceva pânze de păianjen ori s-a aşezat praful, şi se gândeşte ce murdari suntem noi şi ce mai galop o să-i tragă ’mneaei peste izlazul de la Nunnely. Şiatuncea pricepe mai mult de-o grămadă din ce-i spune domnul Moore, la fel ca şi cum i-ar vorbi pe greceşte. — Joe, eşti un adevărat calomniator. Aş avea eu ce să-ţi răspund, dar uite că iese lumea din biserică: trebuie să te părăsim. Tobă de prejudecăţi – rămâi cu bine; William, rămâi cu bine. Copii, să veniţi mâine la Fieldhead şi să v-alegeţi ce vă place vouă mai mult din cămara doamnei Gill.    

CAPITOLUL XXII   Două vieţi   La apărarea fabricii activitatea şi hotărârea lui Moore nu se putuse vedea decât pe jumătate; cealaltă jumătate (şi era o jumătate cumplită) şi-o arătă în necurmata şi neobosita stăruinţă cu care îi urmărea pe capii răzvrătirii. Cu gloata, cu oamenii simpli luaţi de şuvoi n-avea nicio socoteală de încheiat; poate că un înnăscut simţ al dreptăţii îi spunea că oamenii prost îndrumaţi de sfătuitori făţarnici, îmboldiţi de mizerie, nu pot fi pe bună dreptate ţintă a răzbunării, iar cel ce ar căuta să impună ispăşire, chiar şi pentru un act de violenţă, asupra unui grumaz încovoiat de suferinţă, ar fi un tiran şi nu un judecător. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, deşi îi cunoştea pe mulţi dintre răzvrătiţi, fiindcă îi recunoscuse în ultima parte a luptei, după ce se revărsaseră zorile, cu aceştia se încrucişa pe străzi sau pe drumuri fără să-i ia în seamă şi fără să-i ameninţe. Pe conducători nu-i cunoştea. Erau oameni străini - emisari ai marilor oraşe. Cei mai mulţi dintre ei nici nu făceau parte din clasa muncitoare; erau mai cu seamă oameni „duşi pe apa sâmbetei“, ajunşi la faliment, totdeauna. Plini de datorii şi foarte adesea plini de băutură - oameni care n-aveau ce pierde şi – în ce priveşte caracterul, banii şi curăţenia – ar fi avut mult de câştigat. Pe aceştia Moore îi urmărea ca un copoi; şi chiar îi plăcea îndeletnicirea; tensiunea permanentă era ceva drag firii lui; îi plăcea chiar mai mult decât fabricarea postavurilor. Calul lui trebuie să fi fost mare duşman al unor astfel de vremuri fiindcă era pus la treabă grea şi deseori şi cu mare grăbire; stăpânul trăia aproape numai pe drumuri, iar aerul curat era tot atât de binevenit pentru plămâni, ca şi preocupările poliţieneşti pentru starea lui de spirit; în orice caz, se simţea mult mai bine decât în aburii vopsitoriilor. Magistraţii districtuali probabil că aveau groază de el; erau oameni înceţi şi timizi; şi lui îi făcea plăcere să bage frica în ei şi să-i scoată din amorţeală. Marea lui satisfacţie era să-i silească a-şi da pe faţă o anumită spaimă care le şi slăbea hotărârea, le şi încetinea faptele – pur şi simplu spaima de a fi asasinaţi. Şi groaza asta, într-adevăr, îi bântuise până atunci pe toţi fabricanţii şi aproape pe toţi oamenii cu funcţie publică din ţinut. Helstone era singurul care întotdeauna o respinsese cu dezgust. Bătrânul soldăţoi ştia bine că ar fi putut fi împuşcat, ştia că înfruntă un astfel de risc; dar pentru nervii lui asemenea moarte n-avea nimic de spaimă: chiar şi-ar fi ales-o singur, dacă i-ar fi fost dat să aleagă. Moore era şi el conştient de primejdie, dar urmarea se vădea într-un suveran dispreţ faţă de acele locuri de unde bănuia că s-ar putea ivi pericolul. Conştiinţa faptului că hăituia nişte vinovaţi era pintenul care îi îmboldea firea temerară. Cât despre teamă, era prea mândru – sau prea tare de fire (dacă vreţi) - prea nepăsător ca să poată cunoaşte teama. De multe ori străbătea călare mlaştinile, în puterea nopţilor cu lună sau fără lună, după cum se întâmpla, cu simţurile mult mai destinse, facultăţile mult mai agere decât atunci când se afla în biroul lui, înconjurat de linişte şi siguranţă. Patru erau la număr acei capi de urma cărora trebuia să dea; în decurs de două săptămâni, doi fuseseră încolţiţi în apropiere de Stilbro’; ceilalţi doi trebuiau căutaţi mult mai departe: se presupunea că vizuina lor s-ar afla pe aproape de Birmingham. Între timp, domnul Moore nu-şi uitase fabrica şi stricăciunile de acolo; reparaţiile erau socotite o treabă uşoară, întrucât nu cereau decât iscusinţa dulgherilor şi geamgiilor. Cum răzvrătiţii nu izbutiseră să pătrundă înăuntru, cumplitele lui odoare de metal – maşinile - fuseseră ferite de distrugere. Nu era uşor de descoperit dacă în toiul acestei vieţi atât de active – dacă în vreme ce judecata riguroasă şi afacerile epuizante îi solicitau energia şi îi hărţuiau gândurile – Moore mai găsea din vreme în vreme o clipă liberă, dacă mai închina vreo strădanie pentru a păstra aprinse şi focuri mai gingaşe decât cele ce mocneau pe altarul zeiţei Nemesis. Rareori se apropia de Fieldhead: iar dacă o făcea, vizitele durau foarte puţin. Dacă trecea pe la casa parohială, totul se reducea la consfătuiri cu parohul, în biroul acestuia. Îşi menţinea fără abatere comportarea severă. Între timp, istoria acelui an continua să fie la fel de tulbure; nu se ivea nicio clipă de linişte în furtuna războiului; nepotolitu-i uragan mătura fără contenire întinderile continentului. Nu se arăta nici cel mai slab semn de înseninare, nici cea mai vagă limpezire în noianul „norilor de fum şi praf stârnit de bătălie”; nu cădea picătură de rouă curată prielnică ramurii de măslin, nu se vădea nicio întrerupere în revărsarea ploii roşii care îndestulează laurii aducători de glorie şi durere. Iar în vremea asta, Ruina îşi punea la treabă geniştii şi minerii chiar sub picioarele lui Moore, care fie că umbla călare sau pe jos – fie că doar păşea de la un capăt la altul al biroului, fie că galopa peste neprimitorul Rushedge – auzea ecoul hăurilor şi simţea pământul clătinându-i-se sub picioare. Dar în vreme ce vara se scurgea astfel pentru Moore, cum se desfăşura pentru Shirley şi Caroline? Să facem mai întâi o vizită stăpânei conacului. Cum arată acum? Ca o fată nemângâiată în dragoste, palidă şi chinuită de gândul la un flăcău nepăsător? Oare stă cât e ziua de lungă aplecată asupra vreunei îndeletniciri ce-o ţintuieşte pe scaun? Are în fiece clipă o carte în mână, ori un lucru pe genunchi, n-are ochi decât pentru ele, vorbe pentru nimic şi gânduri nerostite? Nici pe departe. O duce foarte bine. Dacă expresia de melancolie nu i s-a şters de pe chip, nici zâmbetul nepăsător n-a părăsit-o. Cu înviorătoarea ei prezenţă păstrează lumina şi strălucirea în întunecatul şi vechiul conac; galeria de la etaj şi camerele scunde ce se deschid spre ea i-au îmbrăţişat deseori ecourile glasului însufleţit; întunecosul hol de la intrare, cu unica lui fereastră, s-a obişnuit în chip plăcut cu foşnetul repetat al rochiilor de mătase ce se face auzit ori de câte ori purtătoarea lor îl străbate trecând de la o încăpere la alta, când încărcată de flori pentru îngrozitorul salon de culoarea florii de piersic, când îndreptându-se către sufragerie ca să deschidă uşile de sticlă şi să dea cale liberă miresmelor de rezede şi măceşi, sau luând plante de la fereastra de lângă scară şi ducându-le la soare lângă uşa deschisă a verandei. Lucrul de mână îl ia doar din când în când; numai că, pare a fi un făcut, niciodată n-apucă să stea aplecată asupra lui măcar cinci minute la şir; de-abia şi-a pus degetarul, abia a vârât aţă în ac, şi numaidecât un gând neaşteptat o mână la etaj; poate se duce să caute o veche cutie de ace îmbrăcată în fildeş şi de care tocmai atunci şi-a adus aminte, ori o încă şi mai veche casetă de lucru cu capac de porţelan, în niciun fel trebuitoare, dar tocmai în clipa aceea cu neputinţă de înlocuit; ori poate se duce să-şi aranjeze părul, sau un sertar despre care şi-a adus dintr-o dată aminte că l-a văzut dimineaţa într-o stare de ciudată neorânduială; poate numai ca să arunce o privire, de la o anume fereastră, de unde se văd într-un anume fel biserica din Briarfield şi casa parohială, în umbra plăcută a copacilor. Abia s-a întors şi a pus din nou mâna pe bucata de pânză sau pe ghergheful pe jumătate lucrat, când se aud râcâielile grăbite şi gâfâitul şuierător ale lui Tartar la uşa verandei, iar atunci trebuie să dea fuga şi să-i deschidă; e o zi de arşiţă; Tartar intră în casă abia trăgându-şi sufletul; prin urmare trebuie să-l ducă până în bucătărie şi să supravegheze ea însăşi cum i se umple castronul din care bea apă. Prin uşa deschisă a bucătăriei se vede în curtea plină de soare şi veselie şi mişunând de curci şi pui de curcă, de păunite cu puii lor, de bibilici cu pene perlate, şi un soi frumos de porumbei albi ca neaua, sau cu guşile ca de purpură, albaştri ori de un cafeniu deschis. Spectacol căruia Shirley nu-i poate rezista! Drept urmare se duce în grabă până la cămară să ia o pâiniţă şi se întoarce în prag să împrăştie firimituri; în jur i se adună mulţimea vasalilor cu pene, nerăbdători, rotofei şi fericiţi. John e pe la grajduri, şi cu John trebuie să stea de vorbă, trebuie să vadă ce mai face iapa. Încă o mângâie şi o bate cu palma pe grumaz, când se întorc vacile la muls; iar asta e o treabă importantă; Shirley trebuie să stea acolo şi să le vadă pe toate. Poate că or fi şi nişte viţei mici, ori nişte mieluţi abia fătaţi – or fi poate şi gemeni pe care mama nu îi primeşte la supt; domnişoara Keeldar trebuie să le fie prezentată de John – şi neapărat se cuvine să i se îngăduie a se îngriji ea însăşi de soarta lor, să le dea de mâncare cu propria ei mână, sub îndrumarea grijuliului supraveghetor. În vremea asta John aduce vorba despre unele chestiuni nelămurite în legătură cu nişte „postaţe“, „grădiniţe” sau „lunci“; iar atunci stăpâna nare încotro şi îşi ia pălăria de grădină – din pai cu boruri mari – şi îl însoţeşte, peste pârleazuri şi de-a lungul gardurilor, ca să audă în ce fel se rezolvă orice chestiune de agricultură şi să vadă la faţa locului ce se face cu acele „postaţe“, „grădiniţe” şi „lunci“, chiar sub ochii ei. Şi astfel amiaza strălucitoare se scufundă în înserarea molatică, iar ea se întoarce să-şi ia ceaiul la o oră târzie, şi după ceai niciodată nu se mai apucă de cusut. După ceai, Shirley citeşte, şi e aproape tot atât de perseverentă la citit pe cât de lăsătoare e la cusut. Birou îi e covorul, fotoliu, un scăunel de picioare, sau poate numai carpetul de la picioarele doamnei Pryor – acolo îşi făcea totdeauna lecţiile când era copil, şi obiceiurile vechi au multă putere asupra ei. Trupul cafeniu şi leonin al lui Tartar stă întotdeauna întins lângă ea; botul negru i se odihneşte pe labele dinainte, pe labele acelea drepte, puternice şi bine făcute, ca labele unui lup din Alpi. O mână a stăpânei se sprijină de obicei pe capul mătăhălos al iubitorului serv, căci dacă îşi ia mâna de acolo, acesta începe să scheaune şi să se arate nemulţumit. Shirley îşi concentrează toate gândurile asupra cărţii; nu-şi înalţă ochii; nici nu se mişcă şi nici nu vorbeşte; afară, bineînţeles, de cazul când e nevoie să dea un răspuns scurt şi respectuos, vreuneia dintre frazele dojenitoare rostite când şi când de doamna Pryor. — Draga mea, bine ai face să nu ţii dulăul ăla cât un viţel aşa aproape de tine; uite că îţi boţeşte poalele rochiei. — Nu-i nimic, e de muselină; n-am decât să iau mâine alta curată. — Draga mea, tare mi-ar plăcea dacă te-ai obişnui să stai la o masă când vrei să citeşti. — Odată şi-odată am să încerc, doamnă, într-o bună zi; dar e atât de agreabil să faci lucrurile aşa cum eşti obişnuită să le faci. — Draga mea, îngăduie-mi să te rog din suflet ca să laşi cartea deoparte; îţi strici ochii la lumina aceea sărăcăcioasă a focului din sobă. — Nu, doamnă, nu-i nicio primejdie; mie nu-mi obosesc niciodată ochii. Într-un târziu, totuşi, o lumină palidă pătrunde pe fereastră şi se revarsă peste paginile cărţii; Shirley îşi înalţă privirile şi vede luna pe cer; închide volumul, se ridică şi începe să umble prin cameră. Poate că era o carte bună; îi reîmprospătase, îi copleşise şi îi încălzise din nou inima; îi pusese iarăşi în mişcare gândurile şi îi umpluse mintea cu diferite imagini. Salonul liniştit, vatra curată a căminului, fereastra deschisă către cerul amurgului stăpânit de „încântătoarea-i regină” proaspăt întronată şi plină de slavă erau îndestulătoare pentru Shirley ca să aducă raiul pe pământ, şi să facă din viaţă un poem. O desfătare calmă, adâncă, înnăscută freamătă în vinele-i tinere; neamestecată şi netulburată; nesupusă faptelor omeneşti ce ar fi năzuit s-o tulbure ori s-o stăvilească, fiindcă nu oamenii i-o dăruiseră; era darul curat al lui Dumnezeu către făptura mâinilor sale, zestrea hărăzită de natură odraslei îndrăgite. Bucuria aceasta îi oferă experienţa de viaţă a unei fiinţe excepţionale. Păşind parcă prin văzduh, peste trepte înverzite şi coline fermecătoare năpădite de verdeaţă şi lumină, ajunge la o stare aproape cu nimic mai prejos aceleia de unde îngerii priveau către visătorii din Bethel, iar ochii îi caută, sufletul îi stăpâneşte imaginea vieţii aşa cum şi-o visează. Nu – nu aşa cum şi-o visează; fiindcă n-are timp pentru visuri; neastâmpărata strălucire se revarsă, slobodă şi clocotitoare, şi îşi înmulţeşte splendorile mai iute decât îşi poate Gândul ţese năzuinţele, mai grabnic decât e în stare Dorinţa să dea glas dorurilor. Câtă vreme vraja zăboveşte asupra ei, Shirley nu scoate niciun cuvânt – e cu desăvârşire mută; iar dacă în asemenea clipe doamna Pryor îi adresează vreun cuvânt, ea iese tăcută din încăpere şi îşi continuă mersul pe scări în sus, către galeria întunecată. De n-ar fi fost o fiinţă indolentă, nepăsătoare faţă de aceste lucruri şi ignorantă, în astfel de momente Shirley ar fi pus mâna pe pană; sau cel puţin ar fi prins, ar fi stăpânit şi ar fi mărturisit prin vorbe imaginea contemplată, atâta vreme cât amintirea unor astfel de clipe îi era încă proaspătă în minte. Dacă în firea ei simţul de acaparare ar fi fost puţin mai puternic, dacă ar fi avut puţin mai multă dragoste de proprietate, ar fi luat o foaie mare de hârtie şi, cu scrisul ei ciudat dar perfect lizibil, ar fi aşternut pe ea în deplină sinceritate povestea ce i se istorisise, cântecul ce i se fredonase, şi astfel ar fi ajuns stăpână peste ceea ce fusese menită sa creeze. Dar e indolentă, nepăsătoare, şi tare ignorantă, fiindcă nu-şi dă seama cât de neasemuite sunt visurile ei – cât de neobişnuite sentimentele; nu ştie, niciodată n-a ştiut şi până la moarte n-are să ştie cât de nepreţuit este acel izvor al cărui şopot proaspăt şi puternic i se revarsă în inimă şi îi păstrează prospeţimea. Shirley ia viaţa uşor: oare asta nu i se citeşte limpede în ochi? Oare în clipele de bună dispoziţie nu-s ochii aceştia tot atât de bogat încărcaţi de blândeţe molatică pe cât de plini de fulgere sunt în scurtele accese de furie? Tot sufletul i se citeşte în ochi: atâta vreme cât e liniştită, nepăsarea, îngăduinţa, voioşia şi căldura inimii sunt stăpânele acelor mari sfere cenuşii; e de ajuns să se înfurie – şi o rază aprinsă străbate roua izbucnind neîntârziat în flăcări pârjolitoare. Încă nu se sfârşise luna lui iulie şi probabil că domnişoara Keeldar ar fi pornit împreună cu Caroline în plănuita lor călătorie prin nord, dar chiar în vremea asta o invazie se abătu asupra conacului de la Fieldhead: o paşnic- devastatoare trupă o asedie pe Shirley în propriu-i castel şi o sili să capituleze de bunăvoie. Un unchi, o mătuşă, dimpreună cu două verişoare din sud, domnul, doamna şi două domnişoare Sympson, de la Sympson Grove, … shire, se abătură asupra ei cu tot ceremonialul. Legile ospitalităţii o siliră să cedeze, obligaţie pe care şi-o îndeplini cu o dezinvoltură uimitoare pentru Caroline, cu atât mai mult cu cât ştia că Shirley e în stare să ia hotărâri foarte rapide şi să găsească uşor portiţe de scăpare, dacă dorea ca lucrurile să se petreacă după vrerea ei. Domnişoara Helstone chiar o întrebă cum de s-a supus cu atâta uşurinţă, primind răspunsul că sentimentele vechi au totdeauna puterea lor: petrecuse doi ani din tinereţea-i fragedă la Sympson Grove. „Ce simţăminte nutrea faţă de aceste rude?“ I se răspunse că nu avea nimic comun cu ei. Ce-i drept, micul Harry Sympson, unicul băiat din familie, se deosebea foarte mult de surori, şi de el fusese ataşată cândva; dar Harry n-avea să vină la Fieldhead – cel puţin deocamdată. În duminica următoare, strana stăpânilor moşiei Fieldhead din biserica Briarfield se arătă populată de un domn vârstnic, fercheş, dichisit şi agitat, care îşi împingea ochelarii spre frunte şi se frământa în bancă din trei în trei minute; de-o doamnă tot vârstnică, molâie şi răbdătoare, îmbrăcată în satin cafeniu; de două domnişoare tinerele, exemplare întru totul – şi la aspect, şi la îmbrăcăminte, şi în purtări. În mijlocul acestora Shirley arăta ca o lebădă neagră sau o cioară albă. Şi tare abătută mai părea! Dar după ce am aduso într-o societate demnă de toată stima, o s-o lăsăm aici o vreme şi-o să ne îndreptăm privirile către domnişoara Helstone. Despărţită deocamdată de domnişoara Keeldar, fiindcă navea cum se duce s-o vadă în mijlocul acelor distinse rude, speriată de zarva stârnită prin împrejurimi de sosirea musafirilor, Caroline se vedea din nou mărginită la cenuşiul casei parohiale, la singuraticele plimbări matinale pe poteci lăturalnice, la lungile şi stingherele după-amiezi petrecute în salonul tăcut, părăsit de soare la ora prânzului, sau sub umbrarul din grădină, unde acelaşi soare strălucea cu putere, şi totuşi trist, se revărsa peste coacăzii întinşi pe şpalieri, îngemănaţi cu frumoşii trandafiri, ce înfloreau în fiecare lună, apoi se strecura printre ei şi cobora asupra fetei care stătea neclintită ca o statuie dintr-o grădină, şi-i împestriţa cu umbre şi lumini rochia albă de vară. Acolo zăbovea Cary şi citea cărţi vechi, luate din biblioteca unchiului; cele greceşti şi latineşti nu-i puteau fi de niciun folos, dar spăşea literatură uşoară adunată mai ales pe un raft ce aparţinuse în trecut mătuşei Mary: câteva respectabile reviste pentru femei, magazine care făcuseră cândva o călătorie pe mare dimpreună cu posesoarea lor şi trecuseră printr-o furtună, iar paginile le erau pătate de apă sărată; câteva absurde publicaţii metodiste pline de minuni şi apariţii miraculoase, de prorociri supranaturale, de visuri prevestitoare şi fanatism dezlănţuit; la fel de absurdele scrisori ale doamnei Elizabeth Rowe trimise de morţi către cei vii; câţiva vechi clasici englezi – dar din aceste flori pălite Caroline culesese mierea încă din copilărie, iar acum erau pentru ea lipsite de orice savoare. Pentru variaţie şi în acelaşi timp din dorinţa de a fi de folos, mai cosea, lucra îmbrăcăminte pentru săraci, supunându-se indicaţiilor bunei domnişoare Ainley. Câteodată, când simţea şi vedea lacrimile căzându-i lin peste lucru, stătea şi se întreba cum de izbuteşte femeia aceea extraordinară, care croise şi îi potrivise ce avea ea de cusut, să fie întotdeauna la fel de senină în trista ei singurătate. „Niciodată n-o văd pe domnişoara Ainley cuprinsă de deznădejde sau copleşită de durere, îşi spunea Caroline. Şi cu toate astea căsuţa ei e doar un colţişor trist şi tăcut, iar ea n-are nicio speranţă luminoasă şi nici un prieten apropiat pe tot întinsul lumii. Îmi aduc totuşi aminte cum mi-a povestit odată că şi-a disciplinat gândurile astfel încât să nu se îndrepte decât înspre înalt, spre ceruri. Îşi dă limpede seama că pentru ea nu se află şi nu s-au aflat niciodată pe lumea asta decât bucurii mărunte, şi bănuiesc că aşteaptă desfătările din lumea ce va să vină. La fel fac şi călugăriţele, în chiliile lor mici, lângă felinarele lor de fier, în rochiile croite ca un giulgiu şi paturile strâmte ca un sicriu. Adeseori spune că nu-i e teamă de moarte, că nu-i e groază de mormânt; fără îndoială că nu mai cutremurător s-a urcat sfântul Simion Stilitul pe cumplitul lui stâlp din mijlocul sălbăticiei, şi nu cu mai cutremurător se întinde credinciosul hindus pe culcuşul său din ţepuşe de fier. Amândoi aceştia au violentat natura, şi-au întors pe dos plăcerile şi repulsiile fireşti; au ajuns la o stare cu totul nesănătoasă. Deocamdată mi-e teamă de moarte, dar cred că asta mi se trage din pricina tinereţii; biata domnişoară Ainley s-ar agăţa mai strâns de viaţă, dacă viaţa i-ar oferi mai mult. Fără îndoială că Dumnezeu nu ne-a alcătuit şi nu ne-a dat viaţă cu unicul scop de a ne dori necontenit moartea. În adâncul sufletului cred că am fost făuriţi pentru a preţui viaţa şi a ne bucura de ea atâta vreme cât ne este încă dată. Existenţa n-a putut fi niciodată încă de la început menită să fie lucrul acela nefolositor, pustiu, palid, abia târâtor, aşa cum devine, adesea, şi a devenit şi pentru mine, printre alţii.“ „Nimeni, îşi zicea mai departe Caroline, nimeni, după câte văd, nu poate fi învinovăţit în mod special pentru starea aceasta; şi n-aş fi capabilă să spun, oricât de mult mi-aş chinui mintea, cum ar putea fi ea schimbată înspre mai bine; dar simt că pe undeva lucrurile nu merg aşa cum ar trebui. Cred că femeile singure ar trebui să aibă mai multe de făcut – să li se ofere mai multe prilejuri de a găsi ocupaţii interesante şi folositoare, mult mai multe decât li se oferă astăzi. Şi atunci când rostesc asemenea cuvinte n-am defel impresia că l-aş supăra pe Dumnezeu cu vorbele mele, că aş fi lipsită de pietate ori smerenie, lipsită de credinţă sau că săvârşesc o blasfemie. Aflu însă consolare în gândul că Dumnezeu aude într-adevăr mulţime mare de gemete şi arată îndurare faţă de multe dureri dinaintea cărora oamenii îşi astupă urechile ori se încruntă cu dispreţ neputincios. Spun neputincios fiindcă bag de seamă că acelor dureri pe care societatea nu e în stare să le curme cu uşurinţă le interzice în schimb exprimarea, sub pedeapsa dispreţului, iar acest dispreţ nu-i altceva decât un fel de pelerină înzorzonată, menită să-i ascundă schiloada slăbiciune. Oamenii nu pot îndura să li se amintească de relele pe care nu sunt în stare sau nu vor să le îndrepte, silindu-i să trăiască simţământul propriei lor incapacităţi, ori pe acela încă şi mai dureros al obligaţiei de a face un efort neplăcut, asemenea aduceri aminte le tulbură liniştea şi le zdruncină mulţumirea de sine. Fetele bătrâne din sânul sărăcimii, fără adăpost şi fără slujbă, nu se cuvine să ceară şi de un loc şi o ocupaţie pe lumea asta: o asemenea cerere îi tulbură pe cei fericiţi şi bogaţi, îi tulbură pe părinţi. Iată, de pildă, numeroasele familii cu fete, de-aici, de prin împrejurimi, familiile Armitage, Birtwhistle şi Sykes. Băieţii din familiile astea îşi au fiecare profesia sau ocupaţia lui, au ceva de făcut. Surorile lor n-au nimic de făcut sub soarele nostru în afară de treburile casnice şi de cusut; nicio plăcere pământească, în afara vizitelor care nu slujesc la nimic; şi pentru tot restul vieţii lor, nicio speranţă de mai bine. Starea asta de lâncezeală le macină sănătatea; niciodată nu se simt bine; minţile şi vederile li se închircesc până la o incredibilă îngustime. Marea lor dorinţă – singura ţintă a fiecăreia dintre ele – e să se mărite, dar cele mai multe n-au să se mărite niciodată – vor muri aşa cum trăiesc în clipa de faţă. Plănuiesc, uneltesc şi se îmbracă pentru a prinde în capcană un bărbat. Iar bărbaţii le iau în râs; n-au nevoie de ele; le socotesc o marfă grozav de ieftină. Spun - nu o singură dată i-am auzit râzând dispreţuitor pe tema asta – că piaţa matrimonială e sufocată de supraproducţie. Acelaşi lucru îl spun şi taţii şi se supără pe fetele lor când ajung să le descopere manevrele: le poruncesc să stea acasă. Ce s-or fi aşteptând să facă de acasă? Dacă îi întrebi, îţi răspund că să gătească şi să coasă. Şi se aşteaptă ca fetele să facă treburile astea, şi numai pe astea, cu mulţumire, în chip statornic, fără să se plângă vreodată în toată viaţa lor, ca şi cum n-ar avea nici umbra vreunei posibilităţi de a realiza altceva; teoria asta poate fi susţinută cu tot atâta dreptate ca şi aceea care ar spune că taţii nu sunt în stare să mănânce decât ce e gătit de fiicele lor şi să îmbrace altceva decât ce e cusut de ele. Oare bărbaţii ar putea să trăiască la fel? N-ar fi şi ei foarte nemulţumiţi? Iar când nemulţumirea lor nu şi-ar găsi leac, n-ar afla alt răspuns în afară de reproşuri ori de câte ori şi-ar exprima-o chiar şi cu cea mai mare modestie, nemulţumirea asta n-ar dospi şi nu s-ar transforma în turbare? Lucreţia stând în mijlocul slujnicelor sale aplecată asupra războiului şi ţesând în miez de noapte şi virtuoasa nevastă a lui Solomon sunt deseori folosite ca pilde pentru ce ar trebui să fie «tagma femeilor» (cum zic ei). Nu ştiu; Lucreţia, as spune eu, era o femeie demnă de cea mai înaltă preţuire, foarte deopotrivă cu vara mea Hortense Moore; dar îşi ţinea slujnicele treze până târziu în noapte. N-aş fi dorit defel să mă număr printre ele. Dacă i-ar sta în putinţă, la fel ne-ar munci şi Hortense pe mine şi pe Sarah, şi niciuna dintre noi n-am îndura una ca asta. Pe de altă parte, «nevasta virtuoasă» îşi ţinea slujnicele de veghe până după miezul nopţii; «isprăvea cu gustarea de dimineaţă», cum spune doamna Sykes, înainte de ceasurile unu din noapte; dar ea mai avea şi altceva de făcut decât să ţeasă şi să împartă porţiile. Era un fel de fabricantă – ţesea pânză fină şi o vindea; era agricultoare – cumpăra pământuri şi planta vie. Femeia aceea era o întreprinzătoare; se dovedea a fi ceea ce matroanele de pe la noi numesc «o femeie cu cap». Luată ca un tot, îmi place mult mai mult decât Lucreţia; şi nu cred că încheind cu ea vreun târg domnul Armitage ori domnul Sykes ar fi izbutit să obţină vreun avantaj; ceea ce îmi place. «Cu virtute şi strălucire este ea îmbrăcată… într-însa se încrede soţul ei din toată inima… ea îşi deschide gura cu înţelepciune… feciorii ei ajung sus, de aceea lumea o fericeşte, iar soţul ei o laudă.» Rege al Iudeii – vrednica ta femeie model, e un model demn de toată preţuirea! Dar oare suntem noi, în zilele de astăzi, crescute astfel încât să-i fim pe potrivă? Bărbaţi din Yorkshire! Se ridică fiicele voastre până la asemenea regească stare? Se pot ridica? Le puteţi ajuta să se ridice? Le puteţi oferi un domeniu în care însuşirile pot să fie folosite şi să se poată dezvolta? Bărbaţi din Anglia! Uitaţi-vă la sărmanele voastre fete, dintre care multe se ofilesc în preajma voastră, decăzând până la distrugere sau prostie; ori, ceea ce e şi mai rău, până la a ajunge nişte înăcrite fete bătrâne – invidioase, bârfitoare, răutăcioase, fiindcă viaţa nu e pentru ele decât un pustiu; ori, ceea ce e cel mai rău dintre toate, silite să se zbată, recurgând la biete cochetării ieftine şi la artificii înjositoare, pentru a obţine prin măritiş acea poziţie şi stimă care sunt refuzate celibatului. Părinţi! Nu puteţi schimba lucrurile astea? Poate că nu dintr-o dată; dar acordaţi acestor probleme atenţia cuvenită, atunci când vă înfruntaţi cu ele, socotiţi-le vrednice de a cugeta asupra lor; nu le respingeţi cu o glumă neroadă sau cu o insultă laşă. Ar trebui să doriţi a fi mândri de fiicele voastre, nu să roşiţi din pricina lor – iar pentru asta găsiţi-le ceva care să le intereseze, o ocupaţie care să le dea putinţa de a se ridica deasupra flirtului, a manevrelor dubioase şi a dăunătoarei clevetiri. Dacă veţi păstra mai departe minţile fetelor voastre în îngustime şi încătuşare – vor rămâne veşnic o năpastă şi un izvor de griji, uneori chiar o ruşine pentru voi; instruiţi aceste minţi, oferiţi-le o ţintă în viaţă şi o treabă de îndeplinit – vă vor fi cei mai încântători tovarăşi în vremuri de sănătate; cele mai duioase îngrijitoare la vreme de boală; cel mai de nădejde sprijin la vremea bătrâneţii.  

CAPITOLUL XXVI   Caiete vechi   La vremea când cei de la conacul Fieldhead reveniră la Briarfield, Caroline se făcuse aproape bine. Întrucât primise prin poştă veşti despre convalescenţa prietenei sale, domnişoara Keeldar nu lăsă să treacă nici măcar un ceas între sosirea la conac şi prima vizită la casa parohială. O răpăială uşoară de ploaie se scurgea domol dar din abundenţă peste florile târzii şi tufişurile colorate în nuanţele roşietice ale toamnei, când se auzi cum se deschide portiţa grădinii şi silueta binecunoscută a domnişoarei Shirley trecu prin dreptul ferestrei. După ce intră, îşi arătă simţămintele în felul ei cu totul personal. Când era adânc emoţionată, de temeri sau bucurii deosebite, nu mai rămânea la fel de vorbăreaţă. Rareori îngăduia cuvintelor să-i trădeze emoţiile puternice şi nici chiar în priviri nu le lăsa să răzbată decât în chip cu totul fugar şi imperceptibil. O luă pe Caroline în braţe, se uită o clipă la ea, o sărută o dată, şi pe urmă zise: — Arăţi mai bine. Iar după un minut: Văd că eşti acum în afară de orice primejdie, dar fii cu grijă. Deie Domnul ca sănătatea să nu-ţi mai fie chemată a face faţă şi altor încercări! Apoi începu să vorbească cu însufleţire despre călătorie. În toiul acestei relatări pline de vervă, ochii îi tot rătăceau către Caroline, iar în strălucirea lor se putea citi o adâncă preocupare, o umbră de stinghereală şi o umbră de uimire care păreau să spună: „S-ar putea să se simtă mai bine; dar cât de fără vlagă e şi acum! Prin ce primejdii o fi trecut?” Deodată privirile i se întoarseră străpungătoare către doamna Pryor, pe care o întrebă: — Când se întoarce lângă mine guvernanta mea? — Pot să-i spun tot? o întrebă Caroline pe maică-sa. Iar când printr-un gest i se dădu îngăduinţa, Shirley înţelese numaidecât tot ce se petrecuse în lipsa ei. — Foarte bine! comentă ea cu răceală. Foarte bine! Numai că pentru mine nu e o noutate. — Cum! Ştiai? — Bănuisem de mult toată povestea. Auzisem câte ceva din trecutul doamnei Pryor – nu de la dânsa, ci de la alţii. Cunoşteam toate amănuntele legate de caracterul şi cariera domnului James Helstone; o singură după-amiază de taifas cu domnişoara Mann m-a făcut să cunosc cât se poate de bine toate acestea; de altfel James Helstone este unul dintre exemplele folosite de doamna Yorke ca nişte semnale luminoase, de un roşu aprins, pentru a preveni şi a le speria pe fetele tinere, cu gândul să le îndepărteze de la căsătorie. Cred că ar fi trebuit să fiu sceptică în ceea ce priveşte fidelitatea portretului creionat de asemenea mâini – amândouă doamnele încearcă o plăcere întunecată când au prilej să arate laturile negre ale vieţii – însă l-am întrebat şi pe domnul Yorke despre aceleaşi lucruri, şi mi-a spus: „Shirley, fata mea, dacă ţii să afli câte ceva despre acel James Helstone, eu nu-ţi pot spune decât că era tigru, nu om. Era frumos, desfrânat, curtenitor, crud, avea o fire slabă, nestatornică…” Nu plânge, Cary; n-o să mai pomenim despre lucrurile astea. — Nu plâng, Shirley; şi chiar dacă plâng, nu-i nimic  spune mai departe: nu-mi eşti prietenă dacă îmi ascunzi adevărul; urăsc sistemul ăsta de a disimula, de a mutila adevărul. — Din fericire ţi-am spus aproape tot ce aveam de spus, în afară de faptul că însuşi unchiul tău a confirmat cuvintele domnului Yorke, fiindcă şi lui îi e silă de minciună, şi nu recurge la niciunul dintre acele tertipuri făţarnice mai jalnice decât minciunile. — Dar tata e mort; ar trebui să-l lase în pace acum. — Aşa ar trebui – iar noi chiar o să-l lăsăm în pace. Hai, plângi, Caroline, are să-ţi facă bine; nu e sănătos să-ţi stăvileşti lacrimile sincere; în afară de asta, îmi place tare mult să împărtăşesc un gând care în clipa de faţă, când se uită la tine, străluceşte în ochii mamei tale; fiece picătură spală un păcat. Apoi continuă, adresându-se doamnei Pryor: Doamnă, v-aţi închipuit cumva că ar fi fost cu putinţă ca, în mod obişnuit, să vă văd zi de zi şi pe dumneavoastră şi pe fiica dumneavoastră împreună – când îmi săreau în ochi uimitoarele asemănări în atâtea şi atâtea privinţe – să observ, vă rog să mă iertaţi, emoţiile de nestăpânit prin care treceaţi când şi Caroline se afla de faţă, şi încă mai puternice în absenţa ei, şi totuşi să nu trec şi eu la unele presupuneri? Am trecut, şi ele s-au dovedit întru totul întemeiate. Am săncep a mă crede foarte ageră. — Şi cu toate astea să nu spui nimic? interveni Caroline, căci redevenise pe deplin stăpână asupra emoţiilor sale. — Nimic. N-aveam niciun fel de împuternicire ca să suflu vreo vorbă. Nu era treaba mea, m-am abţinut de a mă amesteca. — Ai pătruns într-o taină atât de ascunsă şi n-ai dat niciun semn c-ai dezlegat-o? — Ţi se pare atât de greu? — Nu ţi se potriveşte. — De unde ştii? — Nu eşti un om închis. Eşti sinceră şi comunicativă. — Se poate să fiu comunicativă, dar ştiu până unde să merg. Pot să-mi dezvălui comorile, dar să păstrez totuşi numai pentru mine un giuvaier sau două – o piatră ciudată, incrustată, care nu se găseşte de vânzare – o amuletă la a cărei licărire mistică chiar şi eu îmi îngădui rareori să mă uit. La revedere. Şi astfel Caroline avu impresia că a descoperit în firea bunei sale prietene o nouă latură. Nu trecu mult, şi descoperirea se preciză, oferindu-se de la sine. De îndată ce Caroline avu destulă putere ca să suporte o schimbare de decor – mai precis, să se afle într-o mică societate – domnişoara Keeldar şi începu să reclame zilnic prezenţa ei la Fieldhead. Nu se poate şti dacă vizita onoratelor rude începuse s-o plictisească – n-a spus niciodată că aşa ar sta lucrurile: dar o chema şi o reţinea pe Caroline cu o stăruinţă ce dovedea că o nouă prezenţă adăugată acelei venerabile companii nu era nedorită. Sympsonii erau anglicani evlavioşi şi bineînţeles că o întâmpinară pe nepoata parohului cu toată curtenia. Domnul Sympson se dovedi un om de o respectabilitate fără cusur, cu un temperament cam neliniştit, principii cucernice, dar concepţii de viaţă mondene; soţia sa era o femeie bună, răbdătoare, drăguţă şi cu educaţie aleasă. Fusese crescută într-un sistem de vederi înguste – ţinea morţiş la câteva prejudecăţi; nimic mai mult decât un pumn de buruieni amare; puţine preferinţe, diluate până ajungeau să-şi piardă orice urmă de savoare naturală, şi cu niciun fel de condiment utilizat la gătit; câteva principii excelente, preparate într-o crustă rigidă de bigotism, destul de greu de digerat; şi era mult prea supusă ca să se plângă vreodată de o asemenea dietă, sau să pretindă măcar o firmitură în afara ei. Fetele erau cu adevărat exemplare pentru persoanele de acelaşi sex cu ele. Erau înalte şi aveau nasuri de tip roman; primiseră o educaţie fără cusur; tot ce făceau era bine făcut. Istoria şi cărţile cele mai serioase le îmbogăţiseră mintea. Erau înzestrate cu principii şi păreri ce nu admiteau să fie clintite nici cu o iotă. Ar fi fost greu de găsit oriunde altundeva vieţi, simţăminte, maniere şi obiceiuri mai strict stabilite. Ştiau pe de rost un anumit cod al domnişoarelor de pension, unde se găseau adunate reguli privind vorbirea, comportamentul etc.; niciodată nu se abăteau de la ciudatele lui mici prevederi pragmatice; şi priveau cu tainică oroare exprimată în şoapte orice încălcări săvârşite de alţii. Oroarea inspirată de disperare nu mai constituia un mister pentru ele – descoperiseră acest Sentiment inexprimabil în acea trăsătură pe care alţii o numesc Originalitate. Cu o rapiditate excepţională sesizau semnele acelui rău; şi ori de câte ori îi dădeau de urmă – fie în priviri, fie în vorbe, fie în fapte, fie că îl identificau în stilul proaspăt, viguros al unei cărţi, ori îl auzeau într-un limbaj interesant, lipsit de banalităţi, pur, expresiv – se cutremurau, se fereau de el. Primejdia le stătea deasupra capului, ameninţarea le călca pe urme. Ce era acest straniu lucru? Fiind de neînţeles, nu poate fi decât rău. Să-l denunţăm şi să-l punem în fiare. Henry Sympson – singurul fiu şi cel mai mic dintre copiii familiei – avea cincisprezece ani. De obicei stătea împreună cu preceptorul; dacă se despărţea de el, o căuta pe vara lui, Shirley. Băiatul acesta se deosebea de surori; era mărunţel, şchiop şi palid; ochii mari îi luceau oarecum stins în orbitele adânci; erau, într-adevăr, cam şterşi – însă se arătau în stare să se şi lumineze; câteodată puteau nu numai să strălucească, ci să şi scânteieze; emoţiile puternice păreau capabile să dea culoare obrajilor şi hotărâre mişcărilor lui de invalid. Mama îl iubea pe Henry; considera toate ciudăţeniile lui ca semnul unei predestinări; recunoştea că nu e la fel ca alţi. Copii; îl socotea o nouă întruchipare a lui Samuel – cel ales de Dumnezeu încă de la naştere; era deci menit carierei preoţeşti. Cum nu-l înţelegeau, domnul şi domnişoarele Sympson îl lăsau de cele mai multe ori singur. Shirley făcu din el copilul ei favorit; iar el o transformă pe Shirley în tovarăş de joacă. Înăuntrul acestui cerc de familie – sau mai degrabă în afara lui – se mişca preceptorul – satelitul. Da – Louis Moore era un satelit al casei Sympson, legat de ea şi totuşi de sine stătător; totdeauna de faţă - totdeauna la distanţă. Toţi membrii acestei familii ireproşabile îi arătau consideraţia cuvenită. Tatăl îl trata cu o politeţe sobră, dar uneori devenea nervos; fiind o femeie blândă, mama era atentă, dar protocolară; fetele vedeau în el o abstracţiune, nu un om. Felul lor de a purta lăsa să se înţeleagă pe faţă că pentru ele preceptorul fratelui nu avea viaţă. Erau fete învăţate; la fel şi preceptorul dar nu pentru ele. Erau fete înzestrate; şi el avea unele însuşiri, dar imperceptibile pentru simţurile lor. Cea mai inspirată schiţă de desen ieşită din mâna lui, rămânea pentru ele o simplă foaie de hârtie; cea mai pătrunzătoare observaţie pornită de pe buzele lui le ajungea la urechi, dar nu le pătrundea în auz. Nimic n-ar fi izbutit să le tulbure calmul şi seninătatea purtărilor. Ar fi trebuit să adaug că nimic nu putea fi la înălţimea purtărilor lor. Dar îmi aduc aminte de un fapt care a mirat-o în chip straniu pe Caroline Helstone: descoperirea că vărul ei nu avea la Fieldhead absolut niciun prieten care să ţină la el. Pentru domnişoara Keeldar rămânea în aceeaşi măsură un simplu profesor, şi totodată şi un mărunt gentleman, un bărbat oarecare, ca şi pentru onorabilele domnişoare Sympson. Ce se întâmplase cu Shirley, cu inima ei generoasă, de era în stare să rămână atât de indiferentă faţă de situaţia îngrozitoare a unui semen izolat astfel sub acoperişul ei? Poate că nu era arogantă faţă de el, dar niciodată nu-l băga în seamă: îl lăsa în pace. Louis venea şi pleca, vorbea sau tăcea, dar ea foarte rar îşi dădea seama de existenţa lui. Cât despre Louis Moore însuşi, lăsa impresia că este obişnuit cu astfel de viaţă şi se hotărâse să o îndure pentru o vreme. Toate darurile sale păreau să-i fie zidite înlăuntrul fiinţei şi să rămână fără murmur în captivitate. Niciodată nu râdea; rareori zâmbea; nu se plângea de nimic. Îşi îndeplinea îndatoririle cu scrupulozitate. Elevul îl iubea; de la restul lumii nu pretindea nimic altceva decât bună-cuviinţă. S-ar fi zis chiar că nici n-ar fi acceptat ceva în plus, cel puţin în casa unde se afla acum; fiindcă atunci când vara lui Caroline îi făcu unele modeste avansuri de prietenie, nu le încurajă deloc; mai degrabă o ocolea decât o căuta. O singură altă făptură însufleţită, în afară de palidul, stângaciul lui elev, îi era dragă în casa aceea, şi anume neînduplecatul Tartar; acesta, încruntat şi inabordabil pentru alţii, arăta faţă de el o preferinţă cu totul specială; o preferinţă atât de evidentă, încât uneori, când Moore, fiind chemat la masă, intra în sufragerie şi se aşeza nebăgat în seamă de nimeni, Tartar se scula din culcuşul lui de la picioarele domnişoarei Shirley şi se ducea lângă taciturnul preceptor. O dată – dar numai o singură dată – Shirley observă că îşi părăsise locul; ridicându-şi mâna albă şi vorbindu-i alintător, încercă să-l cheme îndărăt. Tartar se uită, se gudură şi scheună după obiceiul lui, dar nu luă totuşi în seamă invitaţia şi foarte nepăsător se propti în coadă, la dreapta lui Louis Moore. Respectivul domn aşeză capul mare şi cu bot negru pe genunchiul său, îl mângâie, şi zâmbi uşor, discret, numai pentru sine. Un observator fin ar fi putut să remarce, în cursul aceleiaşi seri, că după ce Tartar se întorsese sub ascultarea stăpânei lui, şi din nou stătea culcat lângă scăunelul ei de picioare, temerarul preceptor izbuti iarăşi să-l fascineze doar cu un cuvânt şi un singur gest. Când auzi cuvântul, ciuli urechile; când văzu gestul, se ridică în picioare şi veni, ţinând capul plecat în jos, ca semn de dragoste, să primească aşteptata mângâiere; iar pe când aşteptările i se împlineau, zâmbetul acela semnificativ se răspândi din nou pe faţa senină a lui Moore.   Într-o zi, pe când şedeau amândouă singure în chioşc, Caroline întrebă: — Shirley, ai ştiut că vărul meu Louis a fost preceptor în familia unchiului tău mai înainte ca Sympsonii sa vină aici? De data asta răspunsul dat de Shirley nu urmă la fel de repede ca de obicei, dar, în sfârşit, rosti: — Da – bineînţeles. Am ştiut foarte bine. — Credeam că tu trebuie să fi cunoscut şi împrejurările. — Ei, şi ce dacă? — Mi-e greu să înţeleg cum de n-ai pomenit niciodată de ele. — De ce oare îţi este atât de greu? — Mi se pare ciudat. Nu pot găsi nicio explicaţie. Tu vorbeşti destul de mult şi vorbeşti deschis, liber. Cum s-a întâmplat că despre împrejurarea aceea n-ai pomenit niciodată? — Aşa s-a-ntâmplat, răspunse Shirley, şi începu să râdă. — Eşti o fiinţă ciudată! adăugă Caroline. Credeam că te cunosc chiar foarte bine, dar încep să-mi dau seama că am greşit. Ai tăcut ca peştele în legătură cu doamna Pryor; iar acum, din nou, uite alt secret. Dar de ce ai făcut din asta un secret – rămâne o taină pentru mine. — N-am făcut niciodată un secret, n-aveam niciun motiv so fac. Dacă m-ai fi întrebat cine e preceptorul lui Henry, ţi-aş fi spus; dealtminteri, credeam că ştii. — Mă nedumeresc pe mine mai multe lucruri în povestea asta, nu numai unul; nu-ţi place bietul Louis - de ce? Nu-ţi convine cumva ceea ce tu probabil consideri situaţia lui de subordonat? Oare ai vrea ca fratele lui Robert să aibă o situaţie mai înaltă? — Chiar aşa: fratele Iul Robert! fu răspunsul rostit de Shirley pe un ton cu accente de dispreţ. Apoi, cu un gest de mândră nerăbdare, smulse un trandafir de pe o creangă ce se iţea printre zăbrele. — Da, stărui Caroline cu hotărâre blândă, fratele lui Robert. Atât de apropiată rudă e cu Gérard Moore de pe vâlcea, deşi natura nu i-a dăruit trăsături la fel de frumoase ori un aer la fel de nobil; dar sângele îi este tot atât de ales şi ar fi un gentleman tot atât de desăvârşit, dacă ar avea libertatea să se manifeste. — Caroline a noastră cea înţeleaptă, smerită şi pioasă! exclamă Shirley cu ironie, Auzi-o ce spune: oameni şi îngeri! N-ar trebui să dispreţuim trăsăturile comune şi nicio ocupaţie trudnică dar cinstită, nu-i aşa? Uite-ţi obiectul laudelor, e colo, în grădină, continuă arătând printr-un gol din ţesătura plantelor agăţătoare; şi pe acolo putea fi văzut Louis Moore înaintând încet pe alee. — Nu-i deloc urât, Shirley, insistă mai departe Caroline; nu-i deloc lipsit de nobleţe; e trist, şi tăcerea îi pecetluieşte mintea; eu cred că e inteligent, şi poţi fi convinsă că în cazul când în firea lui n-ar exista trăsături demne de laudă, domnul Hall nu i-ar căuta niciodată tovărăşia cu asiduitatea cu care o caută. Shirley începu să râdă; şi râse iarăşi, de fiecare dată întrun chip vag-sarcastic. Apoi comentă: — Bine! Bine! Din pricină că e prietenul luă Cyril Hall şi fratele lui Robert Moore uite că-i suportăm prezenţa – nu-i adevărat, Cary? Tu crezi că e inteligent, aşa-i? Nu-i chiar tâmpit – nu? Vreo trăsătură remarcabilă! id est, nu chiar un netrebnic. Bun! Părerile tale au totdeauna importanţă pentru mine; şi ca să-ţi dovedesc că aşa stau lucrurile, dacă vine încoace am să stau de vorbă cu el. Louis se apropie de chioşc; fără să ştie că înăuntru se află cineva, se aşeză pe scări. Devenit acum tovarăşul lui obişnuit, Tartar îl urmase şi i se întinse peste picioare. — Bătrâne, bătrâne! îl mângâie Louis trăgându-l de urechea cafenie, sau mai bine zis de ceea ce rămăsese din organul acela sfâşiat şi rupt în sute de încăierări. Soarele toamnei îşi revarsă tot atât de generos strălucirea asupra noastră ca şi asupra celor mai frumoşi şi mai bogaţi decât noi. Grădina asta nu-i deloc a noastră, dar ne bucurăm de verdeaţa şi de miresmele ei, nu-i aşa? Pe urmă tăcu şi îl mângâie mai departe pe Tartar, care tot scheuna încet arătându-şi nemăsurata afecţiune. Un freamăt uşor se stârni prin copacii din jur; o fluturare stinsă ca a frunzelor coborî spre pământ; erau păsărele, care după ce poposeau pe iarbă păstrând cu sfioşenie anume distanţă, începeau să ţopăie de colo-colo, de parcă ar fi aşteptat ceva. — Spiriduşii ăştia mici şi cafenii îşi aduc aminte că ziua trecută le-am dat de mâncare, monologă din nou Louis. Mai vor nişte biscuiţi, dar azi am uitat să pun deoparte o bucăţică. Drăcuşori vioi şi poznaşi, n-am nicio firmitură pentru voi! Vârî mâna în buzunar şi o scoase goală. — O lipsă uşor de împlinit, şopti domnişoara Keeldar la locul ei de ascultare. Scoase din coşuleţ o bucăţică de pesmecior, fiindcă din rezervele strânse acolo nu lipsea niciodată ceva ce putea fi aruncat la puii de găină, la răţuşte, ori la vrăbii; şi aplecându-i-se peste umăr îi puse firimiturile în palmă, zicând: Uite. Există şi o providenţă pentru cei neprevăzători. — După-amiaza asta de septembrie e încântătoare, observă Louis Moore în vreme ce – deloc descumpănit - arunca fără grabă firimiturile peste pajişte. — Chiar şi pentru dumneata? — La fel de încântătoare pentru mine ca şi pentru orice cap încoronat. — Dumneata trăieşti un fel de sălbatică şi solitară izbândă, găsind prilejuri de bucurii în natură, în lucrurile neînsufleţite şi în cele însufleţite de pe treptele mai modeste ale existenţei. — Solitară da, dar sălbatică nu. Alături de animale simt că sunt fiu al lui Adam; că sunt moştenitor al celui căruia i s-a dat stăpânire asupra a „tot ce e viu şi se mişcă pe faţa pământului”. Câinele dumitale ţine la mine şi mă urmează pretutindeni; când mă duc în curte, porumbeii dumitale ies din porumbar şi fâlfâie din aripi pe la picioarele mele; iapa din grajd mă cunoaşte la fel de bine ca şi pe dumneata şi mă ascultă mai cu supunere. — Trandafirii mei îţi oferă dulcea lor mireasmă, iar copacii mei te ocrotesc cu umbra lor. — Şi, urmă Louis, niciun fel de capricii nu-mi pot răpi aceste bucurii: sunt ale mele. Se ridică şi porni mai departe; Tartar îl urmă ca şi când dragostea şi datoria l-ar fi îndemnat s-o facă, iar Shirley rămase în picioare pe pragul chioşcului. Caroline îi văzu chipul îndreptat către asprul preceptor; era palidă, de parcă mândria i-ar fi sângerat pe dinăuntru. — Vezi, îi spuse Caroline pe ton de scuză, e atât de deseori lovit în simţămintele lui delicate, încât asta îl face să fie morocănos. — Vezi, îi răspunse Shirley furioasă, e un subiect asupra căruia noi două o să ne certăm, dacă îl vom discuta de multe ori; aşa că să-l părăsim de-acum încolo şi pentru totdeauna. “Cred că nu numai o singură dată s-a mai purtat în acelaşi fel, gândi Caroline doar pentru sine. Şi asta o face pe Shirley să fie atât de distantă; totuşi mă mir că nu e în stare să arate îngăduinţă pentru natura omenească şi pentru împrejurări; şi mă mir că firea lui în general modestă, bărbătească, sinceră n-a putut s-o influenţeze favorabil în ce-l priveşte. Nu deseori e atât de pătimaşă, atât de arţăgoasă.”   Mărturia verbală a doi dintre prietenii Carolinei cu privire la firea vărului ei avu darul de a-i spori părerile bune despre el. William Farren, a cărui căsuţă o vizitase împreună cu domnul Hall, îl categorisise drept „adevărat gentleman”: altul la fel nu se mai afla în Briarfield; el – William – „era în stare să facă orice pentru omul ăsta. Şi pe urmă numai să fi văzut ce mult ţineau la el copiii, şi cât i-a plăcut nevestei de cum a dat ochii cu dânsul; de îndată ce intra într-o casă, copiii se strângeau ciotcă în jurul lui; mogâldeţele astea se poartă de parcă ar fi mai dibaci decât cei în toată firea, dacă vine vorba de ghicit firea oamenilor”. Dând răspuns unei întrebări puse de domnişoara Helstone în legătură cu părerea lui despre Louis Moore, domnul Hall spuse fără şovăire că era omul cel mai valoros pe care-l întâlnise de când părăsise Cambridge-ul. — Dar e atât de ursuz! obiectase Caroline. — Ursuz! E cel mai plăcut tovarăş de pe lume! E plin de un umor ciudat, liniştit şi cu totul original. Nici o excursie din viaţa mea nu mi-a prilejuit atâta plăcere ca aceea făcută împreună cu el la lacuri. Inteligenţa şi gusturile îi sunt cu adevărat superioare şi oricine are de câştigat când se află sub influenţa lor; cât despre temperament şi fire, eu afirm că sunt excepţional de frumoase. — La Fieldhead e totdeauna morocănos şi, după cum cred, are reputaţia că ar fi mizantrop. — Ei! Îmi închipui că la Fieldhead nu se poate simţi la largul lui – se află într-o situaţie nepotrivită. Sympsonii sunt oameni foarte onorabili, dar nu dintre aceia în stare să-l înţeleagă; prea le stă mintea numai la forme şi politeţuri, adică la tot ce poate fi mai străin de firea lui Louis. — Nu cred că domnişoara Keeldar îl simpatizează. — Nu-l cunoaşte – nu-l cunoaşte; altminteri, e suficient de înţeleaptă ca să-i recunoască meritele. „De, probabil că nu-l cunoaşte”, îşi spusese în gând Caroline, şi cu ajutorul acestei ipoteze ajunsese să înţeleagă ceea ce altminteri i se părea de neînţeles. Dar nu multă vreme îi fu dat să poată rămâne la această soluţie simplă a nedumeririlor; în curând se văzu obligată să refuze domnişoarei Keeldar până şi o asemenea scuză negativă pentru această prejudecată. Într-o bună zi, Caroline se întâmplă să se afle în camera de studiu împreună cu Henry Sympson, a cărui fire prietenească şi plină de afecţiune îi câştigase foarte repede simpatia. Băiatul era ocupat cu o născocire mecanică; infirmitatea îl făcea să îndrăgească ocupaţiile sedentare; la un moment dat începu să scotocească prin biroul preceptorului după nişte ceară sau o bucată de sfoară, care îi trebuiau atunci. Moore nu se afla de faţă, fiindcă domnul Hall îl invitase la o plimbare mai lungă. Henry nu izbuti să găsească repede ce căuta: răscolea un sertar după altul; până când, în sfârşit, deschizând un sertar interior, dădu – nu peste un ghem de sfoară sau un bulgăre de ceară de albine – ci peste un teanc de caiete cu coperte marmorate, legat cu o panglică. Se uită la ele şi zise: — Ce gunoaie mai strânge şi domnul Moore în birou! Sper că n-o să păstreze şi caietele mele tot cu atâta grijă. — Ce-i acolo? — Caiete vechi. Şi îi azvârli Carolinei tot pachetul. Pe dinafară arăta atât de îngrijit, încât deveni curioasă să afle ce cuprinde. — Dacă nu-s decât nişte caiete vechi, crezi c-aş putea să mă uit prin ele? — Sigur, fără discuţie. Biroul domnului Moore e pe jumătate al meu – fiindcă îmi îngăduie să ţin în el tot ce vreau – aşa că îţi dau eu voie. Cercetând caietele văzu că ele cuprind compuneri în franceză, scrise cu o caligrafie ciudată dar strânsă, minunat de curată şi clară. Scrisul îi era cunoscut; nici nu mai avu nevoie de dovada suplimentară oferită de numele înscris la sfârşitul fiecărei teme, pentru a şti cui îi aparţineau. Şi cu toate astea numele o umplu de mirare: „Shirley Keeldar, Sympson Grove…shire (un comitat din sud), iar data se situa cu patru ani în urmă. Legă la loc pachetul şi îl ţinu în mână, cu gândurile concentrate asupra lui. Avea aproape impresia că deschizându-l trădase încrederea cuiva. — Sunt ale verişoarei mele Shirley, după cum vezi, spuse Henry cu nepăsare. — Tu i le-ai dat domnului Moore? Le-a scris împreună cu doamna Pryor, nu-i aşa? — Le-a scris în camera de studiu de la Sympson Grove, când stătea acolo, la noi. Domnul Moore îi dădea lecţii de franceză; e limba lui maternă. — Ştiu… Şi era o elevă silitoare, Henry? — Era neastâmpărată şi râdea întruna, dar îţi făcea plăcere să stai cu ea în cameră; alături de Shirley lecţiile deveneau încântătoare. Învăţa foarte repede – nici n-ai fi putut spune când şi cum. Pentru ea franceza era o jucărie; o vorbea repede – repede; la fel de repede ca şi domnul Moore. — Era ascultătoare? Făcea pozne? — Într-un fel făcea destul de multe pozne; era neastâmpărată, dar mie îmi plăcea. O iubesc cu disperare pe Shirley. — O iubeşti cu disperare – prostuţule mic! Nici nu ştii ce vorbeşti. — O iubesc cu disperare; e lumina ochilor mei; azi-noapte i-am spus la fel şi domnului Moore. — Ar fi trebuit să te certe fiindcă exagerezi. — Nu m-a certat. El nu stă numai să certe şi să certe, cum fac guvernantele fetelor. Citea atunci, şi doar a zâmbit cu ochii pe carte, şi mi-a spus că dacă domnişoara Keeldar n-ar fi decât atât, atunci ar fi mai puţin decât socoteşte el că este; asta fiindcă eu nu-s decât un puşti miop şi cu ochi spălăciţi. Mi-e teamă că-s un biet nefericit, domnişoară Caroline Helstone. Sunt infirm, ştii. — Nu contează, Henry, eşti un băiat foarte drăguţ; iar dacă Dumnezeu nu ţi-a hărăzit sănătate şi putere, ţi-a dat un caracter frumos, un suflet şi o minte minunată. — O să fiu dispreţuit. Câteodată îmi vine să cred că şi Shirley şi dumneata mă dispreţuiţi. — Ascultă, Henry. În general nu-mi plac băieţii de vârsta ta; am o adevărată oroare de ei. Mi se par nişte mici ticăloşi care găsesc o plăcere contra firii în a ucide şi chinui păsărele, insecte şi pisoi şi tot ce e mai slab decât ei; dar tu eşti aşa de deosebit de ei, încât te iubesc foarte mult, Ai aproape tot atâta minte cât un bărbat (mult mai multă, martor mi-e Dumnezeu – murmură doar pentru sine – decât mulţi bărbaţi); îţi place să citeşti şi te pricepi să vorbeşti cu judecată despre ce citeşti. — Chiar că-mi place să citesc. Ştiu că am minte şi ştiu că am şi simţire. În clipa aceea intră domnişoara Keeldar, spunând: — Henry, ţi-am adus gustarea aici; am să ţi-o pregătesc chiar eu. Puse pe masă un pahar de lapte dulce, o farfurie pe care se afla ceva cu aspect nu prea diferit de pielea tăbăcită, şi un instrument asemănător cu o furculiţă de prăjit pâinea. — Ce faceţi voi aici, continuă apoi, răscoliţi biroul domnului Moore? — Ne uităm la caietele tale vechi, îi răspunse Caroline. — Caietele mele vechi? — Caiete de franceză. Iată! Probabil că sunt socotite de mare preţ; uite cu câtă grijă au fost păstrate. Îi arătă pachetul. Shirley i-l smulse din mână, zicând: — Nici n-am ştiut că există. Credeam că toate au fost folosite încă de mult la aprinsul focului din bucătărie sau la încârlionţatul părului slujnicelor de la Sympson Grove. De ce le-ai păstrat, Henry? — Nu eu le-am păstrat; mie nici un mi-ar fi dat prin gând; nici măcar n-am visat că nişte caiete pot să fie obiecte de preţ. Domnul Moore le-a pus la păstrare în sertarul dinăuntru al biroului său; probabil că le-a uitat acolo,  — C’est cela; le-a uitat, fără îndoială, repetă Shiriey. Sunt extraordinar de frumos scrise, observă cu satisfacţie. — Ce fată zburdalnică erai, Shirley, pe vremea aceea! Te ţin aşa de bine minte; o fiinţă subţirică, sprintenă, şi cu toate că erai aşa de înaltă, te-aş fi putut ridica într-o mână. Parcă te văd şi-acum, cu buclele tale lungi şi bogate căzându-ţi pe umeri, şi şalul revărsat de sub ele. De obicei îl făceai pe domnul Moore să fie voios - vreau să zic, la început; dar cred că după câtva timp ai început să-l necăjeşti. Shirley răsfoia paginile acoperite cu scris îndesat şi nu spunea nimic. Deodată rosti: — Asta a fost scrisă într-o după-amiază de iarnă. E descrierea unui peisaj acoperit de zăpadă. — Îmi aduc şi eu aminte, spuse Henry. Când a citit-o, domnul Moore a strigat: „Voilà le Français gagné!“ Zicea că e foarte izbutită. După aceea l-ai pus să deseneze, în sepia, peisajul descris de tine.   — Va să zică n-ai uitat, Hal? — Nici vorbă. Toţi am fost certaţi în ziua aceea fiindcă nam coborât la ceai când ne-au chemat. Îmi mai aduc aminte cum şedea preceptorul meu la şevalet şi cum tu stăteai în spatele lui, îi ţineai lumânarea şi urmăreai cum desenează costişa înzăpezită, pinul, cerbul culcat la poalele lui şi semiluna agăţată pe cer. — Unde îşi păstrează desenele, Henry? Ar trebui să le vadă şi Caroline. — În mapă, dar lacătul e încuiat şi cheia-i la dânsul. — Cere-i-o când se întoarce. — Tu ar trebui să i-o ceri, Shirley. Acuma eşti foarte rezervată cu el; te porţi ca o doamnă nobilă şi foarte mândră – am observat eu. — Shirley, eşti un adevărat mister, îi şopti Caroline la ureche. Ce ciudate descoperiri fac de-o vreme, mai în fiecare zi! Eu, care credeam că mă bucur de încrederea ta. Inexplicabilă fiinţă! Până şi băiatul ăsta te ţine de rău. — După cum vezi, Henry, nu-mi mai amintesc de “vechile şi uitatele păcate“, spuse domnişoara Keeldar răspunzând tânărului Sympson şi fără să-i acorde vreo atenţie Carolinei. — Asta n-ar fi trebuit s-o faci niciodată. Nu meriţi să fi luceafărul unui bărbat, dacă ai memoria atât de scurtă. — Luceafărul unui bărbat – auzi! Şi prin „bărbat” înţelegi preastimabila ta persoană, nu? Hai, bea laptele ăsta proaspăt până nu se răceşte. Tânărul infirm se ridică şi porni şchiopătând înspre cămin; îşi lăsase cârja rezemată de consolă. — Sărmanul şi dragul meu infirm! murmură Caroline abia auzit şi-l sprijini în mers. — La cine ţii tu mai mult, Shirley, la mine sau la domnul Sam Wynne? întrebă băiatul pe când se aşeza într-un fotoliu. — Vai, Harry! Sam Wynne e năpasta mea! Tu eşti băieţelul meu cel mai drag, — La mine sau la domnul Malone? — Tot la tine – de o mie de ori mai mult Dar ei sunt bărbaţi zdraveni şi cu favoriţi, fiecare înalt de câte şase picioare. — Pe câtă vreme tu, Henry, n-ai să fi toată viaţa ta nimic mai mult decât un biet plângăreţ mărunt şi palid. — Da, ştiu. — N-ai de ce să fi supărat. Nu ţi-am mai spus de atâtea ori cine era aproape tot aşa de mărunt, la fel de palid, la fel de chinuit ca şi tine, şi totuşi puternic ca un uriaş şi viteaz ca un leu? — Amiralul Horatio? — Amiralul Horatio, viconte de Nelson şi duce de Bronti; cu inimă mare ca de titan; viteaz şi curajos cât toată lumea şi vremurile cavalerismului; conducătorul puterii Angliei; comandant al forţelor ei de pe întinsul mărilor; aruncător al fulgerelor ei pe deasupra valurilor. — Un om mare; dar eu nu sunt războinic, Shirley; şi cu toate astea mintea nu mi se odihneşte o clipă, ard zi şi noapte – pentru ce – n-aş prea putea sa spun ca să fiu – ca să – ca să sufăr, cred. — Henry, ceea ce te tulbură e mintea ta, care e mai puternică şi mai matură decât ţi-e trupul. E o întemniţată. E ţinută în robie fizică. Dar ea are să se zbată totuşi, şi are să se elibereze. Învaţă cu grijă, studiază nu numai cărţile, ci şi lumea. Iubeşti natura; iubeşte-o fără teamă. Fii răbdător – aşteaptă trecerea timpului. N-ai să fii soldat sau marinar, Henry, dar dacă vei trăi, ai să fii – ascultă prorocirea mea – ai să fii scriitor - poate chiar poet. — Scriitor! Asta e o rază de speranţă – o adevărată rază de speranţă! Am să fiu – am să fiu! Am să scriu o carte numai ca să ţi-o dedic ţie. — Ba ai s-o scrii pentru a aduce o descătuşare adevărată sufletului tău. Vai de mine! Ce tot spun eu aici? Mai multe decât înţeleg, cred, sau pot îndrepta. Uite, Hall, ai aici turtă de ovăz prăjit – hrăneşte-te ca să trăieşti! — Cu plăcere! strigă un glas de dincolo de fereastra deschisă. Recunosc de la o poştă aroma asta. Domnişoară Keeldar, pot veni să mă înfrupt şi eu? Domnule Hall (fiindcă domnul Hall era, şi împreună cu el Louis Moore, amândoi întorşi de la plimbare), în sufragerie se află pregătită o masă cum se cuvine, iar în jurul ei veţi găsi oameni asemănători. Dacă vă face plăcere, puteţi să vă alăturaţi lor şi să vă înfruptaţi împreună din cele pregătite; dar dacă gusturile dumneavoastră extravagante vă îndeamnă să preferaţi o comportare la fel de extravagantă, poftiţi încoace şi faceţi la fel ca noi. — Îmi place mirosul acesta îmbietor, şi de aceea am să mă las condus de nas, răspunse domnul Hall când tocmai intra pe uşă, întovărăşit de Louis Moore. Ochii acestuia din urmă se abătură asupra biroului devastat. Zise doar: — Au dat hoţii! Henry, ai merita să ţi se pună cătuşe. — Shirley şi Caroline le merită – de au dat iama, i se răspunse cu grijă mai mult pentru efect decât pentru adevăr. — Pârâtor şi martor mincinos! strigară amândouă fetele. Nu ne-am atins nici măcar de un singur lucru, în afara celor la care ne-am uitat cu intenţia unor cercetări lăudabile. — Exact aşa, spuse Moore arborând unul dintre rarele lui zâmbete. Şi ce aţi descoperit cu prilejul acelor „cercetări lăudabile”? Atunci zări sertarul interior deschis, şi remarcă: — E gol. Cine a luat…? — Uite-l! Uite-l! răspunse Caroline cu grabă, şi puse repede pachetul la loc. Moore închise sertarul; apoi îl încuie cu o cheiţă atârnată de lanţul ceasornicului; făcu ordine printre celelalte hârtii, închise biroul şi se aşeză fără să mai rostească vreun alt cuvânt. — Credeam c-o să le certaţi mult mai aspru, sir, zise Henry. Fetele astea merită să fie mustrate. — Le las în seama propriei lor conştiinţe. — Fapta asta le acuză de crime nu numai plănuite, ci şi săvârşite, sir. Dacă n-aş fi fost eu aici, ar fi procedat cu mapa dumneavoastră la fel cum au procedat şi cu biroul; dar le-am spus că e sub lacăt. Nu vrei să iei masa cu noi? interveni acum Shirley   adresându-se lui Moore, dornică, după câte se părea, să schimbe cursul conversaţiei. — Sigur, dacă mi-e îngăduit. — Dar va trebui să te mulţumeşti cu lapte dulce şi turtă de ovăz ca în Yorkshire. — Va – pour le lait frais! spuse Louis. Cât despre turta de ovăz… şi făcu o strâmbătură. — Nu poate să mănânce turtă de ovăz, spuse Henry. Zice că parcă ar fi tărâţe dospite cu maia stricată. — Bine, atunci printr-o favoare specială o să-i îngăduim să mănânce câţiva biscuiţi, dar numai lucruri preparate în casă. Gazda sună şi dădu scurte dispoziţii, care fură numaidecât executate. Ea însăşi turnă laptele şi împărţi pâinea în cercul acela simpatic, ce se strânsese în jurul focului viu aprins în micul cămin din odaia de studiu. Pe urmă trecu pe postul de general al pâinii prăjite şi, îngenunchind pe covor, cu furculiţa în mână, îşi îndeplini cu îndemânare îndatoririle. Domnul Hall, totdeauna încântat de orice inovaţie plăcută adusă obiceiurilor încetăţenite, şi pentru care turta zgrunţuroasă de ovăz devenise din obişnuinţă gustoasă ca mana cerească, părea a fi în cea mai bună dispoziţie. Vorbea şi râdea cu multă veselie, când cu Caroline, pe care o aşezase alături de el, când cu Shirley, şi din nou cu Louis Moore. La rândul său, Louis îi ţinea isonul arătând aceeaşi dispoziţie; nu râdea mult, dar spunea pe tonul cel mai obişnuit lucruri de adâncă înţelepciune. Fraze rostite cu gravitate, remarcabile prin întorsături surprinzătoare, cu blânde nuanţe originale şi de mare ascuţime îi porneau cu uşurinţă de pe buze. Se dovedea a fi ceea ce domnul Hall şi spusese că este – un excepţional om de societate. Caroline era uluită de umorul lui, dar încă şi mai mult de neclintita-i stăpânire de sine. Nimeni dintre cei aflaţi de faţă nu părea să-i pricinuiască vreo neplăcută senzaţie de stinghereală; nimeni nu părea a-i plictisi, a-l încurca, a-l intimida în vreun fel – şi totuşi acolo se afla recea şi semeaţa domnişoară Keeldar, îngenuncheată dinaintea focului, aproape la picioarele sale. Dar Shirley nu mai era nici rece şi nici semeaţă – cel puţin nu în momentul acela. Părea că nu-şi dă seama de umila poziţie în care stătea atunci; sau dacă îşi dădea seama, stătea aşa doar pentru a putea să guste din farmecele modestiei. Faptul că din grupul pe care îl servea ca slujnică voluntară făcea parte şi preceptorul vărului ei nu-i rănea deloc mândria; nu o speria perspectiva că împărţind celorlalţi pe rând lapte şi pâine va trebui să-i ofere şi lui; iar Moore îşi primea porţia din mâna ei cu acelaşi calm cu care ar fi primit-o dacă ar fi fost egali. — Te-ai încălzit prea rău, îi spuse el după ce Shirley mânuise cam îndelung cu furculiţa. Dă-mi voie să te ajut. Şi îi luă furculiţa din mână cu un fel de autoritate liniştită, la care ea se supuse tăcută, fără să opună vreo rezistenţă şi fără să-i mulţumească. — Aş vrea să-ţi văd tablourile, Louis, îi spuse Caroline după ce bogatul prânz fusese savurat. Dumneavoastră nu, domnule Hall? — Ca să-ţi fac dumitale plăcere, da; însă dacă ar fi numai după mine, îl cunosc prea bine ca artist, M-am săturat de preocupările astea ale lui până peste cap în Cumberland şi Westmoreland. De câte ori n-am fost muraţi până la piele în munţi, fiindcă el se încăpăţâna să rămână aşezat pe un scăunel pliant ca să prindă efecte de nori încărcaţi de ploaie, neguri mişcătoare, licăriri de soare sau mai ştiu eu ce. — Iată mapa, anunţă Henry, purtând-o într-o mână şi sprijinindu-se cu braţul celălalt în cârjă. Louis o luă, dar rămase tot pe scaun, ca şi cum ar fi vrut ca altul să vorbească. S-ar fi zis că n-are s-o deschidă până ce mândra Shirley nu va binevoi să se arate interesată de expunerea lor. — Ne face să aşteptăm ca să ne aţâţe curiozitatea, spuse ea în cele din urmă. — Ştii s-o deschizi, afirmă Louis întinzându-i cheia. Ai stricat odată lacătul ca să nu-l mai pot descuia - încearcă acum. Louis ţinu mapa, Shirley o deschise. Apoi, oprind pentru ea conţinutul, fu cea dintâi care cercetă fiecare desen. Şi trăi încântarea – dacă era încântare – în deplină linişte, fără niciun fel de comentariu. Moore stătea în spatele fotoliului şi privea peste umărul ei, iar după ce termină şi ceilalţi încă mai priveau, îşi părăsi locul şi începu să se plimbe prin încăpere. Se auzi o trăsură apropiindu-se pe alee, apoi sunetul clopotului de la poartă. Shirley tresări şi spuse: — Avem oaspeţi şi o să fiu chemată. Grozavă mutră mai am – cum se spune – ca să primesc musafiri; aproape toată dimineaţa am fost cu Henry în grădină şi am cules fructe. Vai! Odihna aflată la umbra viţei mele şi la umbra smochinului meu! Fericită femeia-roabă a căpeteniei indiene, căci n-are îndatoriri de îndeplinit în salon, ci îşi poate îngădui să stea liniştită şi să împletească rogojini, să înşire mărgele, sau să-şi pieptene în pace părul negru, într-un colţ tihnit al wigwam-ului ei. Am să emigrez în pădurile vestului sălbatic. Louis Moore începu să râdă. — Ca să te măriţi cu Nor-Alb sau Marele-Bivol; iar după legătura cununiei să te dedici plăcutei îndeletniciri de a prăşi lanul de porumb al stăpânului dumitale, în vreme ce el îşi fumează pipa sau bea rachiu. Shirley părea gata să dea răspuns, dar tocmai atunci se deschise uşa şi domnul Sympson pătrunse în camera de studiu. Domnia-sa rămase cu gura căscată când văzu grupul adunat în jurul focului. — Am crezut că eşti singură, domnişoară Keeldar, spuse cu mirare. Dar văd că ai o mică reuniune. După aerul lui şocat şi scandalizat, era evident că - dacă n-ar fi observat printre cei de acolo şi o faţă bisericească – sar fi pornit numaidecât pe o filipică improvizată împotriva inadmisibilelor obiceiuri ale nepoatei sale; dar respectul pentru sutană îl opri s-o facă. — Nu doream decât să anunţ, continuă foarte înţepat, că familia de la De Walden Hall, domnul, doamna, domnişoarele şi tânărul Sam Wynne se află în salon. Şi cu asta se înclină şi se retrase. — Familia de la De Walden Hall! nici nu se putea o garnitură mai cumplită, murmură Shirley. Rămase neclintită, arătând puţin cam îndărătnică şi foarte puţin doritoare să se mişte. Obrajii îi erau aprinşi din pricina focului; părul îi fusese de mai multe ori răvăşit de vântul din dimineaţa acelei zile; era îmbrăcată într-o rochie de muselină uşoară, strânsă pe corp, dar foarte bogată la poale; şalul purtat în grădină încă îi mai învăluia trupul în falduri ce cădeau în voia lor. Arăta încăpăţânată, nepăsătoare, plină de vioiciune şi deosebit de drăguţă - mai drăguţă decât de obicei, ca şi cum o emoţie discretă (cine poate şti în cel fel stârnită?) i-ar fi insuflat chipului o nouă înflorire şi o altă expresie. — Shirley – Shirley, trebuie să te duci, îi şopti Caroline. — Mă întreb pentru ce! Înălţă privirile şi în oglinda de deasupra căminului văzu cum amândoi, şi domnul Hall şi Louis Moore, se uită la ea cu un aer grav. Spuse cu un surâs plin de înţelegere: — Dacă majoritatea celor de faţă susţin că persoanele de la De Wald Hall au drept la politeţea mea, voi face ca dorinţele mele să se expună datoriei. Cine crede că trebuie să mă duc, să ridice mâna. Când se uită din nou într-acolo, oglinda îi arătă un vot unanim împotriva ei. — Trebuie să te duci, îi spuse domnul Hall, şi mai trebuie să te şi porţi politicos. Ai multe îndatoriri faţă de societate. Nu ţi-e îngăduit să faci numai ce-ţi place. Louis Moore încuviinţă cu un stins „Aşa-i! Aşa-i“. Caroline se apropie de ea, îi netezi buclele unduioase, dădu îmbrăcămintei o graţie mai puţin artistică şi mult mai domestică, iar Shirley fu silită să părăsească încăperea încă protestând, cu buza răsfrântă, împotriva faptului că era expediată. — E înconjurată de un farmec straniu! remarcă domnul Hall îndată după plecarea ei. Şi-acum, continuă, trebuie să vă părăsesc şi eu, fiindcă Sweeting e dus să-şi vadă mama, şi avem două înmormântări. — Henry, ia-ţi cărţile; e ora când avem lecţii, spuse Louis Moore aşezându-se la birou. — Un farmec straniu! repetă elevul, când el şi preceptorul rămaseră singuri. Adevărat, oare nu-i o maestră a magiei albe? întrebă. — Despre cine vorbeşti, sir? — Despre vara mea Shirley. — Nu pune întrebări fără rost. Învaţă în linişte. Domnul Moore arăta şi vorbea aspru – tăios. Henry cunoştea starea asta; doar arareori se abătea asupra preceptorului său, dar când o observa, îl cuprindea un soi de spaimă. Aşa că se supuse.  

CAPITOLUL II   Furgoanele   Afară era întuneric-beznă: lună şi stele se topiseră în norii de ploaie cenuşii – cenuşii ar fi fost ziua, acum, noaptea, arătau ca de smoală. Malone nu era un om aplecat spre cercetarea amănunţită a naturii; schimbările ei treceau, în cea mai mare parte, neobservate de el: putea umbla mile întregi în cea mai schimbăcioasă zi de april, fără să vadă minunata joacă a cerului şi a pământului; fără să observe când o rază de soare săruta coama dealurilor, făcându-le să surâdă senin în lumina verde, sau când ploaia plângea deasupra lor, ascunzându-le crestele cu un nor ce lăsa să-i atârne pletele desfăcute. Nu se osteni, deci, să compare prin contrast cerul aşa cum se înfăţişa acum - o boltă împâclită, aburindă, toată neagră, în afară de crâmpeiul unde, spre răsărit, furnalele forjelor de la Stilbro’ aruncau un licăr tremurat şi parcă sinistru asupra orizontului – cu acelaşi cer într-o noapte senină şi geroasă. Nu-şi dădu osteneala să se întrebe unde pieriseră constelaţiile şi planetele, sau să regrete seninul „negru-albastru” al oceanului de eter ghintuit cu acele insuliţe albe, şi sub care se rostogolea acum un alt ocean plăsmuit dintr-un element mai greu şi mai dens, ascunzându-l cu totul. Îşi vedea doar de drum cu îndârjire, puţin aplecat înainte în timp ce mergea şi cu pălăria dată pe spate, după obiceiul său irlandez. „Boc, boc“, tropăia el pe şoseaua pietruită, acolo unde drumul se putea lăuda cu o amenajare de acest fel; „fleoşc, fleoşc“, prin făgaşurile pline de glod, în locurile unde caldarâmul era înlocuit de noroi moale. Căuta însă cu ochii anumite puncte de reper: turla ascuţită a bisericii din Briarfield; mai departe, luminile de la Casa roşie. Acosta era un han, şi când ajunse la el, licărul focului din vatră, zărit printr-o fereastră cu perdeaua puţin dată la o parte, priveliştea paharelor de pe o masă rotundă şi a chefliilor aşezaţi pe o banchetă de stejar mai-mai să-l abată pe preot din drumul său. Se gândea cu jind la un pahar de whisky îndoit cu apă; dacă s-ar fi aflat prin alte părţi, şi-ar fi împlinit pe loc visul, dar muşterii adunaţi în hanul acela erau toţi enoriaşi ai domnului Helstone; toţi îl cunoşteau. Scoase un oftat şi trecu mai departe. Trebuia să lase acum şoseaua, fiindcă distanţa ce-i mai rămânea până la Hollow’s Mill putea fi simţitor redusă dacă tăiai peste câmpuri. Câmpul ce se aşternea înaintea lui era plat şi monoton; Malone o luă de-a dreptul, sărind peste hăţişuri şi peste gardurile de piatră. Trecu doar pe lângă o clădire, ce părea mare şi semăna cu un conac, deşi era asimetric ca formă: vedeai un fronton înalt, apoi o faţadă prelungă, apoi un fronton scund, apoi un mănunchi de hornuri dese şi înalte; înapoia clădirii se înălţau câţiva copaci. Era cufundată în întuneric; nicio lumânare nu licărea la nicio fereastră; nu se simţea nici cea mai mică mişcare: ploaia care curgea din streşini şi şuierul sălbatic dar înăbuşit al vântului, printre hornuri şi printre crengi, erau singurele zgomote din jur. De la această clădire încolo, câmpul, care până aici fusese plat, se povârnea dintr-o dată; de bună seamă mai jos se întindea o vale prin care se auzea apa curgând. În adâncul zării pâlpâi o lumină. Înspre acel semnal coti Malone. Ajunse la o căsuţă albă – vedeai că e albă chiar şi prin bezna aceea grea – şi bătu la uşă. Îi deschise o slujnicuţă cu o faţă vioaie. La lumina lumânării pe care o ţinea în mână se zărea un coridor strâmt ce se termina cu o scară îngustă. Două uşi, acoperite cu draperii de postav roşu, un preş tot roşu pe scară, contrastând cu pereţii de culoare deschisă şi cu duşumeaua albă, făceau ca micul interior să arate curat şi proaspăt. — Domnul Moore este acasă, vă rog? — Da, domnule, dar nu înăuntru. — Nu înăuntru! Atunci unde este? — La fabrică, în birou. În clipa aceea una din uşile roşii se deschise. — Sarah, au sosit furgoanele? întrebă o voce, şi totodată se ivi şi un cap de femeie. Poate că nu era un cap de zeiţa – pe drept cuvânt: câte un bigudiu de hârtie la fiecare tâmplă înlătura o asemenea presupunere – dar nici a gorgonă nu arăta; cu toate acestea Malone înclina parcă spre cea de a doua părere. Cât era el de voinic, la vederea ei se dădu înapoi sfios, până ce ajunse iar afară în ploaie, şi vădit înfricoşat zise: „Mă duc până la dânsul“, luând-o la goană pe un drumeag scurt, de-a curmezişul unei curţi întunecate, spre fabrica cea mare şi neagră. Ziua de muncă se terminase, muncitorii plecaseră, maşinile se odihneau, fabrica era închisă. Malone îi dădu ocol. Undeva, în hardughia aceea alcătuită din ziduri murdare de funingine, zări o altă crăpătură de lumină. Ciocăni iar la o uşă, folosind în acest scop capătul gros al ciomagului său, cu care bătu stăruitor şi din ce în ce mai tare. O cheie se răsuci în broască; uşa se deschise. — Joe Scott, tu eşti? Ce se aude cu furgoanele, Joe? — Nu e Joe – eu sunt. M-a trimis domnul Helstone. — A! domnul Malone. Rostind acest nume, vocea avu o aproape imperceptibilă inflexiune de dezamăgire. După o tăcere de o clipă, continuă politicos, dar puţin formal: Vă rog să intraţi, domnule Malone. Regret nespus că domnul  Helstone a socotit necesar să vă pună pe drumuri, cale atât de lungă: nu era nevoie câtuşi de puţin – i-am şi spus – şi încă pe o asemenea noapte. Dar poftiţi înăuntru. Urmându-l pe interlocutorul său, Malone trecu prin nişte încăperi întunecoase, în care nu putu desluşi nimic, şi pătrunse într-o cameră luminată şi strălucitoare - părea foarte iluminată şi foarte strălucitoare unor ochi care, vreme de o oră, se chinuiseră să pătrundă îndoitul întuneric al nopţii şi al ceţii; dar în afara unui foc minunat, a unei lămpi de un model elegant şi a unui candelabru strălucitor ce ardea pe masă, era o încăpere foarte simplă. Duşumeaua nu era acoperită cu covor; cele trei sau patru scaune cu spătar tare, vopsite în verde, păreau să fi mobilat cândva bucătăria unei case de gospodari de ţară; un birou solid, de proporţii mari, masa mai suspomenită, şi pe pereţii de culoarea pietrei, câteva planşe înrămate, reprezentând proiecte de clădiri, planuri de grădini şi schiţe de maşini etc., completau mobilierul încăperii. Oricât de simplă era, păru să-l mulţumească pe domnul Malone care, după ce îşi scoase şi îşi atârnă în cuier redingota şi pălăria ude, trase în dreptul căminului unul din scaunele acelea cu aspect reumatic şi aproape că îşi vârî genunchii printre barele de fier din faţa focului. — Plăcut birou aveţi aici, domnule Moore, atât de confortabil, şi numai al dumneavoastră. — E drept; dar sora mea s-ar bucura să vă vadă, dacă aţi prefera să treceţi în casă. — O, nu; doamnele se simt cel mai bine singure. Eu nu prea sunt agreat de doamne. Doar nu mă confundaţi cu prietenul meu Sweeting, domnule Moore? — Sweeting? Care dintre ei este – domnul cu pardesiul ca şocolata, sau domnul cel mărunt? — Cel mărunt – dânsul e din Nunnely, cavalerul domnişoarelor Sykes, de toate şase e îndrăgostit. Ha! Ha! — Mai bine să fi îndrăgostit de toate cu toptanul decât de una singură cu de-amănuntul, zic eu în privinţa aceasta. — Dar este îndrăgostit de una dintre ele chiar cu deamănuntul, fiindcă atunci când eu şi Donne l-am pus să aleagă pe una din drăgălaşul cârd, a ales-o pe – pe cine credeţi? Cu un zâmbet liniştit, ciudat, domnul Moore răspunse: — Pe Dora, bineînţeles, sau pe Harriet. — Ha! Ha! Ştiu că vă pricepeţi la ghicit! Dar ce v-a făcut să vă opriţi tocmai la ele două? — Pentru că sunt cele mai înalte, cele mai arătoase, şi Dora, cel puţin, este cea mai voinică; şi cum prietenul dumneavoastră, domnul Sweeting, este doar o mână de om, am tras concluzia că, potrivit unei reguli obişnuite în asemenea împrejurări, preferă tocmai opusul lui. — Aveţi dreptate: într-adevăr de Dora e vorba. Dar Sweeting nu are nicio şansă, nu-i aşa, Moore? — În afară de faptul că e diacon, ce alt avut mai are domnul Sweeting? Întrebarea păru să-l amuze nespus pe Malone. Râse trei minute bune înainte de a răspunde la ea. — Ce alt avut mai are Sweeting? Vai de mine, David îşi are harfa lui, sau fluierul, ceea ce e cam totuna. Mai are şi un fel de ceas de tinichea; idem, un inel; idem, un monoclu – asta-i tot ce are. — Şi cum se gândeşte să-i plătească domnişoarei Sykes toaletele, ca să nu mai vorbim despre altele? — Ha! Ha! Straşnic! Am să-l întreb asta cu primul prilej? Am să-l perpelesc la foc mărunt pentru pretenţiile lui înfumurate. Dumnealui s-o fi aşteptând, fără-ndoială, ca bătrânul Christopher Sykes să facă un gest nobil. Doar e bogat, nu? Ţin casă mare. — Sykes este în fruntea unei mari întreprinderi. — Prin urmare trebuie să fie bogat, aşa-i? — Prin urmare o fi având el ce face cu averea, şi pe vremuri ca astea îi arde să-şi ciuntească din capital ca să-şi înzestreze fetele, cum îmi arde mie să dărâm vilişoara de colo şi să clădesc pe ruinele ei o casă cât Fieldhead de mare. — Moore, ştiţi ce-am auzit eu deunăzi? — Nu; aţi fi auzit că sunt chiar pe cale să fac o asemenea schimbare. Bârfa de la voi din Briarfield e în stare să născocească una ca asta, sau alte parascovenii şi mai şi  cică vreţi să închiriaţi Fieldhead – urâcioasă hardughie mi sa părut când m-am aflat astă-seară prin apropierea ei, asta-n treacăt fie zis – şi că aveţi de gând s-o instalaţi pe una dintre domnişoarele Sykes acolo ca stăpână – într-un cuvânt, că vreţi să vă însuraţi. Ha! Ha! Ia spuneţi, care dintre ele este? Dora, sunt sigur; doar aţi spus că e cea mai arătoasă. — Mă minunez de câte ori mi-au ieşit vorbe că urmează să mă însor, de când am venit la Briarfield! M-au căpătuit pe rând cu toate femeile nemăritate şi bune de măritat din partea locului. Când erau cele două domnişoare Wynnes – întâi cea brunetă, apoi cea blondă; când roşcata domnişoară Armitage, când Ann Pearson cea coaptă; acum îmi puneţi în cârcă tot tribul de domnişoare Sykes. De unde s-o mai fi stârnit şi bârfa asta, numai bunul Dumnezeu o ştie. De vizitat nu vizitez pe nimeni; caut societatea cucoanelor cu tot atâta stăruinţă ca şi dumneavoastră, domnule Malone. Dacă se întâmplă să mă duc la Whinbury, mă duc doar să le fac o vizită lui Sykes sau lui Pearson, la ei la birou, şi conversaţia noastră are alt subiect decât căsătoria, iar preocupările noastre sunt cu totul altele, nu să facem curte, să ne clădim reşedinţe şi să vorbim despre zestre: postavul pe care nu-l putem vinde, muncitorii cărora nu le putem da de lucru, fabricile care se duc de râpă, în general mersul anapoda al lucrurilor pe care noi nu-l putem schimba, acestea, zic eu, sunt lucrurile care ne umplu gândurile cu prisosinţă în clipa de faţă, în asemenea măsură încât nu mai rămâne loc şi pentru mărunţişuri ca dragostea şi aşa mai departe. — Sunt întru totul de aceeaşi părere, Moore. Dacă există o idee pe care o detest mai mult decât oricare alta, este ideea căsătoriei – mă refer la căsătorie în sensul mărunt, vulgar al cuvântului, ca o simplă chestiune de sentiment: doi proşti nepricopsiţi se învoiesc să-şi unească sărăcia printr-o năstruşnică legătură de simţiri. Mofturi! Dar o unire avantajoasă, ca aceea ce se poate realiza prin armonizarea unor concepţii demne şi a unor interese solide şi permanente, asta nu-i rău, aşa-i? — Aşa-i, răspunse Moore, absent. Subiectul părea să nu prezinte interes pentru el; nici nu-l urmărea. Şedea de câtăva vreme şi se uita la foc cu un aer preocupat, când deodată întoarse capul. — Ascultaţi! zise Moore. Aţi auzit zgomot de roţi? Ridicându-se, se duse la fereastră, o deschise şi trase cu urechea. După puţin timp o închise la loc. — Nu-i decât vuietul vântului care se înteţeşte, observă Moore, şi pârâiaşul niţeluş umflat care se rostogoleşte jos în vâlcea. Aşteptam furgoanele acelea la ora şase; acum e aproape nouă. — Serios vorbind, credeţi că din pricina instalării maşinilor ăstora noi vă paşte vreun pericol? Întrebă Malone. Helstone crede că da – se pare. — Doresc doar ca maşinile – războaiele astea – să ajungă aici cu bine şi să le văd adăpostite între zidurile fabricii. Odată instalate, îi desfid pe cei ce distrug maşinile. N-au decât să-mi facă o vizită şi să suporte consecinţele; fabrica mea e cetatea mea. — Asemenea secături de ultimă speţă nu merită decât dispreţ, observă Malone, într-o dispoziţie de adâncă reflecţie. Aproape că doresc să ne calce o şleahtă în noaptea asta; dar drumul părea extrem de liniştit când am venit eu încoace; nam văzut mişcând nimic. — Aţi trecut pe lângă Casa roşie? — Da. — Dintr-acolo nu poate să vină nimic; primejdia pândeşte dinspre Stilbro’. — Şi chiar credeţi că există o primejdie — Ce-au făcut oamenii ăştia altora îmi pot face şi mie. Cu o singură deosebire: cei mai mulţi dintre patroni parcă paralizează când sunt atacaţi. Sykes, de pildă, când i-au dat foc postăvăriei, de-a ars până-n temelii, când i-au smuls postavul din rame şi l-au împrăştiat numai zdrenţe pe câmp, n-a luat nicio măsură ca să-i descopere sau să-i pedepsească pe ticăloşi; s-a lăsat în voia lor, ca mielul blând sub cuţit. Dar vedeţi că eu, după câte mă cunosc, aş lupta cu dinţii pentru meseria mea, fabrica mea şi maşinile mele. — Helstone zice că aceştia trei sunt zeii dumneavoastră; că „Ordinele ministeriale” nu sunt pentru dumneavoastră decât altă denumire a celor şapte păcate; că primul ministru Castlereagh este Anticrist, şi partidul războinic, legiunile sale. — Da; urăsc toate aceste lucruri pentru că mă ruinează; îmi stau în cale; nu pot progresa; nu-mi pot aduce la îndeplinire planurile din cauza lor; mă văd contracarat la fiecare pas de efectele lor potrivnice. — Dar sunteţi bogat, Moore, şi afacerile vă merg bine, nu-i aşa? — Sunt foarte bogat în postav pe care nu pot să-l vând: numai intră în magazia de acolo, şi-o să vedeţi că-i plină până-n tavan de baloturi. Roakes şi Pearson sunt în aceeaşi situaţie. Înainte aveau ca piaţă de desfacere America, dar „Ordinele ministeriale” le-au tăiat legăturile. Malone nu părea pregătit să poarte, pe nepusă masă, o discuţie de acest fel; începu să-şi bată călcâiele şi să caşte. — Şi când te gândeşti – continuă domnul Moore, care se lăsase prea mult luat de curentul propriilor sale gânduri ca să observe simptomele de ennui ale oaspetelui – când te gândeşti că bârfitorii ăştia caraghioşi din Whinbury şi Briarfield îi dau zor cu însurătoarea! Ca şi când n-ai mai avea altă menire în viaţă decât „să înconjuri cu atenţiile tale“ cum vine vorba, o tânără domniţă, şi după aceea s-o duci la altar, şi după aceea să pleci în călătorie de nuntă, şi după aceea să faci o seamă de vizite, şi după aceea, presupun, „săţi creşti copiii“. - Oh, que le diable emporte! – întrerupse din imprecaţia pe care o rostise cu deosebită înfierbântare şi adăugă mai potolit: Convingerea mea este că femeile nu vorbesc şi nu se gândesc decât la astfel de lucruri şi, fireşte, îşi închipuie că şi bărbaţii nu mai au altceva în minte. — Bineînţeles, bineînţeles, aprobă Malone. Dar nu vă mai sinchisiţi de ele. Începu să fluiere şi privi nervos în jur, de parcă ar fi avut mare nevoie de ceva. De data asta Moore îl surprinse şi, parese, înţelese natura manifestărilor sale. — Domnule Malone, spuse el, desigur că aveţi nevoie de un întăritor după plimbarea asta prin ploaie; am uitat de ospitalitate. — Nu, vai de mine! replică Malone. Dar se vedea pe faţa lui că Moore pusese degetul pe rană. Gazda se ridică şi deschise un dulap. — Am şi eu tabieturile mele, spuse el. Îmi place să am totul la îndemână şi să nu depind de partea femeiască din vilişoara de colo pentru fiecare îmbucătură pe care o bag în gură şi fiecare strop pe care îl dau pe gât. Deseori îmi petrec serile şi iau cina aici de unul singur, şi dorm împreună cu Joe Scott în fabrică. Uneori sunt propriul meu paznic; nu simt nevoie de prea mult somn, şi-mi face plăcere, când e câte o noapte frumoasă, să colind un ceas sau două, cu puşca în mână, prin vâlcea. Domnule Malone, vă pricepeţi să pregătiţi cotlete de berbec? — N-aştept decât să fiu pus la încercare: am făcut treaba asta de sute de ori când eram la colegiu. — Atunci, uitaţi acolo o farfurie plină cu cotlete, şi uitaţi şi grătarul. Întoarceţi-le repede: cunoaşteţi secretul de a păstra sosul în ele? — Nicio grijă – veţi vedea. Daţi-mi, vă rog, un cuţit şi o furculiţă. Diaconul îşi suflecă manşetele şi se apucă de gătit, cu toată râvna. Fabricantul aşeză pe masă farfurii, o pâine, o sticlă neagră şi două pahare. Apoi scoase un ibric de aramă – tot din aceeaşi tainiţă bine aprovizionată, dulapul său – îl umplu cu apă dintr-un vas mare de piatră ce se afla într-un colţ. Îl puse pe foc lângă grătarul care sfârâia, aduse lămâi, zahăr şi un mic bol din porţelan pentru punci; dar în timp ce pregătea punciul, o bătaie în uşă îl întrerupse. Se duse să răspundă. — Tu eşti, Sarah? — Da, conaşule. Vreţi să veniţi la cină, conaşule, vă rog? — Nu; astă-seară nu vin acasă. Dorm în fabrică. Aşa că încuie uşile şi spune-i stăpânei tale să se culce. Se întoarse. — V-aţi chivernisit bine gospodăria, observă Malone aprobator, în timp ce, cu obrazul său prelung, la fel de aprins ca şi tăciunii asupra cărora se apleca şi întorcea de zor cotletele de berbec. Nu sunteţi sub papuc, ca bietul Sweeting; un om – hait! - ce mai stropeşte grăsimea asta, m-a ars pe mână – sortit să fie condus de femei. Dumneavoastră şi cu mine, Moore – luaţi-o pe asta, că-i rumenită şi mustoasă – dumneavoastră şi cu mine n-o să lăsăm să cânte găina în casă, când ne-om însura. — Ştiu şi eu – nu m-am gândit niciodată la asta, dacă găina e frumoasă şi te-nţelegi cu ea, de ce nu? — Cotletele sunt numai bune de mâncat; punciul e gata? — Uitaţi un pahar, gustaţi. Când s-o întoarce Joe Scott cu flăcăii lui, le facem şi lor parte din punci, dacă aduc războaiele nevătămate. Malone deveni foarte exuberant în timpul cinei; râdea cu poftă de orice fleac, făcea glume proaste şi după aceea se aplauda singur, într-un cuvânt era gălăgios fără nicio noimă. Domnul Moore, dimpotrivă, rămase la fel de tăcut ca şi înainte. Este timpul, cititorule, să ai cât de cât o idee despre înfăţişarea acestui om; mă voi strădui să o schiţez în timp ce stă la masă. Este ceea ce ai numi probabil, la prima vedere, un ins cu o înfăţişare ciudată, căci arată slab, oacheş, gălbejit la faţă, cu un aer de străin, cu părul de culoare închisă, căzut în şuviţe neglijente peste frunte; pare să-şi piardă puţin timp cu toaleta, căci altfel şi l-ar potrivi cu mai mult gust. Nu-şi dă seama, s-ar zice, că are trăsături fine, limpezi, dăltuite simetric şi regulat, ca de meridional; nici cel care îl priveşte nu observă acest lucru decât după o cercetare amănunţită, căci, o nelinişte întipărită pe faţă şi obrajii supţi fac ca frumuseţea să fie adumbrită de o expresie de îngrijorare. Ochii sunt mari, gravi şi cenuşii; expresia lor este concentrată şi meditativă, mai mult iscoditoare decât blândă, mai mult gânditoare decât senină. Când buzele i se întredeschid într-un zâmbet, chipul său e plăcut – nu că ar fi deschis sau voios nici chiar atunci, dar simţi influenţa unui anumit farmec liniştit, care sugerează, fie cu temei, fie înşelător, o fire grijulie, poate chiar duioasă; sugerează simţăminte menite a crea o plăcută viaţă de familie: răbdare, îngăduinţă, poate devotament. Este încă tânăr – nu are mai mult de treizeci de ani; e înalt de stat şi zvelt. Felul său de a vorbi supară; are un accent străin care, în ciuda unei neglijenţe studiate în pronunţie şi dicţiune, zgârie urechea unui britanic, şi mai cu seamă a unui om din Yorkshire. Într-adevăr, domnul Moore nu era decât pe jumătate britanic, şi nici măcar atât. Dinspre partea mamei, se trăgea din strămoşi străini şi fusese el însuşi născut şi în parte crescut pe pământ străin. O corcitură de felul său are, probabil, în multe privinţe şi sentimentele amestecate şi nelămurite – patriotismul, de pildă; fără îndoială că era incapabil să se ataşeze de partide, de secte, chiar şi de climate şi obiceiuri. Nu este exclus să fi avut tendinţa de a-şi izola persoana de orice comunitate în mijlocul căreia soarta îl aruncase vremelnic şi să fi simţit că cea mai mare înţelepciune din partea sa este să slujească interesele lui Robert Gérard Moore şi să facă abstracţie de consideraţiuni de ordin filantropic pentru binele obştesc, de care îl socotea pe numitul Gérard Moore în mare măsură detaşat. Comerţul era chemarea ereditară a domnului Moore – familia Gérard din Anvers se ocupa de două secole încoace cu negustoria. Fuseseră pe vremuri negustori bogaţi, dar se abătuseră şi asupra lor nesiguranţa şi încurcăturile băneşti; nişte speculaţii dezastruoase şubreziseră pe încetul temeliile creditului de care se bucurau şi timp de doisprezece ani casa se clătinase din încheieturi; iar în cele din urmă, sub izbitura Revoluţiei Franceze, se prăbuşise în totală ruină. În cădere trăsese după sine şi firma Moore din Anglia şi Yorkshire, strâns legată de casa din Anvers; iar Robert Moore, un membru al firmei engleze, care locuia în Anvers, se căsătorise cu Hortense Gérard, în nădejdea că tânăra sa soţie avea să moştenească partea din negoţ pe care o deţinea tatăl ei, Constantine Gérard. Moştenise, după cum am văzut, doar partea sa din datoriile firmei; şi acest pasiv, deşi reglementat printr-o înţelegere cu creditorii, fusese primit, la rândul său – (spuneau unii) – drept moştenire de către fiul ei Robert, care năzuia ca într-o bună zi să-şi onoreze în întregime creanţele şi să reclădească ruinata casă Gérard  Moore, cel puţin pe măsura măreţiei din trecut. Se bănuia chiar că Robert îşi pusese mult la inimă cele întâmplate cândva, şi dacă o copilărie petrecută alături de o mamă ursuză, sub spectrul năpastei ce stătea la pândă, şi o tinereţe înecată şi pălită de revărsarea nemiloasă a furtunii se poate întipări dureros în minte, în mintea lui se întipărise probabil nu cu litere de aur. Oricât de măreţe ar fi fost planurile de refacere pe care le nutrea, nu-i stătea în putere să folosească mijloace importante pentru înfăptuirea lor; era nevoit să se mulţumească doar cu izbânzi mărunte. Când veni în Yorkshire, el – ai cărui strămoşi fuseseră proprietari de antrepozite în porturi şi de fabrici în oraşele din inima ţării, avuseseră reşedinţă în oraş şi conac la ţară – nu văzu altă cale deschisă înainte-i decât să închirieze o fabrică de postav într-un colţ uitat de Dumnezeu dintr-un uitat de Dumnezeu colţ de ţară; să-şi ia ca locuinţă o vilişoară alăturată şi să adauge la proprietatea sa, ca păşune pentru cal şi spaţiu pentru ramele de uscat postavul, câteva pogoane din pământul povârnit şi gloduros ce mărginea vâlceaua pe unde susura firul de apă, folosit de fabrica lui. Toate acestea le obţinuse cu o chirie destul de ridicată (căci erau vremuri grele de război şi toate se scumpiseră) de la curatorii domeniului Fieldhead, pe atunci proprietatea unui minor. La vremea când încep cele istorisite aici, Robert Moore trăia de doi ani în acest ţinut, timp în care se dovedise înzestrat cel puţin cu darul hărniciei. Căscioara prăpădită o prefăcuse într-o vilişoară curată şi aranjată cu mult gust. Pe un petic din pământul acela accidentat amenajase o grădină pe care o cultiva cu neobişnuită, chiar flamandă grijă şi meticulozitate. Cât despre fabrică, o clădire veche şi înzestrată cu maşini vechi, demodate şi fără randament, Moore îşi manifestase cel mai profund dispreţ faţă de organizarea şi utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o şi înfăptuise pe cât i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav şi ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. Moore voia să meargă tot înainte: „înainte!“ era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ţinea în frâu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură când dârlogii se strângeau prea tare. În această stare de spirit fiind, nu te puteai aştepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, şi nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură. Când noile invenţii i-au aruncat pe drumuri pe bătrânii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămânal, şi în această nepăsare semăna cu mii de oameni faţă de care înfometaţii din Yorkshire păreau să aibă pretenţii mai dârze. Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung - da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără niciun preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă. „Ordinele ministeriale”, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibă legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de trai. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars până în temelii, sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au luat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele înserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire – oamenii ce nu puteau găsi de lucru, şi prin urmare, nu puteau căpăta leafă, şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel poate pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nicio speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului. Mizeria zămisleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le iau pâinea de la gură; urau clădirile ce adăposteau acele maşini; îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri. În parohia Briarfield, de care ne ocupăm acum, Hollow’s Mill era lăcaşul cel mai  detestat; Gérard Moore, în dubla sa calitate de semivenetic şi promotor fără rezerve al progresului tehnic, omul cel mai detestat. Şi poate că a fi îndeobşte urât de oameni se potrivea mai bine cu temperamentul lui Moore decât altminterea, mai ales când avea credinţa că pricina pentru care îl urau era un lucru drept şi folositor, şi acest sentiment de avânt bătăios îl însufleţea în noaptea de care vorbim, aşa cum şedea în biroul său aşteptând sosirea furgoanelor încărcate cu războaie. Vizita lui Malone şi tovărăşia lui îi veniseră probabil foarte peste mână: ar fi preferat să stea singur, căci îi plăcea singurătatea tăcută, mohorâtă, nesigură. Puşca lui de paznic i-ar fi ajuns ca tovarăş; torentul, de jos din vâlcea, cu apele lui învolburate, ar fi revărsat vorbele cele mai plăcute auzului său. De vreo zece minute fabricantul îl urmărea cu privirea cea mai ciudată din lume pe tânărul preot irlandez care se servea din punci ca la el acasă, când deodată căutătura neclintită a ochilor acelora cenuşii se schimbă, ca şi cum o altă vedenie se arătase între ei şi Malone. Moore ridică o mână. — Chut! zise el după moda lui franţuzească, atunci când Malone făcu zgomot cu paharul. Trase o clipă cu urechea, apoi se ridică, îşi puse pălăria şi ieşi pe uşă. Noaptea era liniştită şi întunecată, părând ca încremenită; apele însă curgeau bogat, bolborosind; revărsarea lor suna ca un potop în tăcerea aceea deplină, însă auzul lui Moore prinse alt zgomot – foarte îndepărtat, dar totuşi deosebit – frânt şi dur – pe scurt, sunetul unor roţi grele hurducânduse pe un drum pietruit. Se întoarse în birou şi aprinse un felinar, cu care străbătu curtea fabricii şi începu să deschidă porţile. Veneau furgoanele cele mari; se auzeau potcoavele greoaie ale cailor pleoscăind prin noroi şi prin apă. Moore strigă spre ei: — Hei, Joe Scott! Toate bune? Joe Scott era probabil prea departe ca să audă întrebarea; nu dădu niciun răspuns. — Toate bune? Răspunde! strigă Moore din nou, când botul ca de elefant al calului înaintaş aproape că se atinse de nasul lui. Cineva sări jos din primul furgon; o voce strigă tare: — Da, da, diavole, toate-s bune! Le-am sfărâmat. Şi se auzi zgomot de paşi ce fugeau. Furgoanele rămaseră pe loc; erau acum părăsite. — Joe Scott! Niciun Joe Scott nu răspunse. — Murgatroyd! Pighills! Sykes! Nimic! Domnul Moore ridică felinarul şi se uită în căruţe. Nu se aflau în ele nici oameni, nici maşini; erau goale şi părăsite. Adevărul e că domnul Moore îşi iubea maşinile; riscase ultimul său capital ca să cumpere ramele şi cuţitele pe care le aşteptase în noaptea asta; speculaţii extrem de importante pentru interesele sale depindeau de rezultatele pe care aveau să le aducă noile maşini. Unde erau? Cuvintele „Le-am sfărâmat!“ îi răsunau încă în urechi. În ce fel îi afecta catastrofa? La lumina felinarului pe care-l ţinea în mână i se vedeau bine trăsăturile, destinse acum într-un zâmbet bizar – zâmbetul omului cu tărie de caracter ajuns în viaţă la o răscruce unde această tărie se cere pusă la încercare, când trebuie făcut marele efort sub care calităţile lui vor rezista sau se vor frânge. Rămase însă mut, şi chiar nemişcat, fiindcă, în clipa aceea, nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă. Aşeză felinarul pe pământ şi stătu cu braţele încrucişate pe piept, privind în jos şi cugetând. Un cal bătu din copită a nerăbdare şi Moore îşi ridică deodată privirile: în clipa aceea zări ceva ca o pată albă pe unul din hamuri. Cercetată la lumina felinarului, se dovedi a fi o hârtie împăturită – un răvaş. Pe deasupra nu avea nicio adresă: dar înăuntru purta titlul: „Devolui de la Hollow’s Miln“. Nu vom reproduce ortografia textului, care era foarte ciudată, ci îl vom traduce pe înţelesul cititorilor. Scria aşa: „Maşinile tale blestemate sunt făcute ţăndări pe Stilbro’ Moor, şi oamenii tăi zac legaţi de mâini şi de picioare în şanţul de lângă drum. Primeşte asta ca un avertisment din partea unor oameni flămânzi şi care se întorc la nevestele şi la copiii lor flămânzi după ce au săvârşit această faptă. Dacă îţi iei alte maşini sau dacă faci şi mai departe ce ai făcut până acum, vei mai auzi de noi. Ia seama!“ „Voi mai auzi de voi? Da; voi mai auzi de voi, şi voi o să mai auziţi de mine. Stau eu de vorbă imediat; veţi auzi de mine chiar acum pe Stilbro’ Moor.“ După ce duse furgoanele în curte, se îndreptă în graba mare spre vilişoară. Deschizând uşa, adresă câteva cuvinte, repede, dar calm, celor două femei care îi ieşiseră în întâmpinare pe coridor. Linişti îngrijorarea vădită a uneia dintre ele, printr-o relatare succintă şi atenuantă a celor întâmplate; celeilalte îi spuse: — Du-te în fabrică, Sarah – poftim cheia – şi trage clopotul cât poţi de tare; după aceea ai să faci rost de încă un felinar şi-ai să mă ajuţi să iluminez faţada. Întorcându-se la cai, îi deshămă, le dădu tainul şi îi băgă în grajd pe cât de grăbit pe atât de grijuliu, oprindu-se din vreme în vreme să audă când va începe să bată clopotul. Acesta se porni îndată, cu o bătaie neregulată, dar iscând o larmă asurzitoare, ce îţi dădea fiori; dangătul grăbit, neliniştit suna mai înfricoşător decât dacă alarma ar fi fost dată de o mână pricepută. În noaptea aceea liniştită, la ceasul acela neobişnuit, răzbătea până-n depărtări. Muşteriii din hanul Casa roşie tresăriră auzind dangătul; şi declarând că „nu-i de-a bună la Hollow’s Miln“, cerură felinare şi porniră cu grăbire într-acolo, toţi grămadă. Dar nici n-apucară să se îmbulzească în curte purtând în mâini felinarele lor aprinse, când se auzi tropot de cai şi un omuleţ cu pălărie preoţească, şezând drept în spinarea unui căluţ miţos, înaintă domol, urmat de un aghiotant călare pe un cal mai voinic.   Între timp, domnul Moore, după ce îşi adăpostise în grajd caii de la furgoane, îşi însăilase calul de călărie şi ajutat de Sarah, slujnica, aprinsese lămpile în fabrică, a cărei faţadă prelungă şi lată strălucea în acel timp ca la mare sărbătoare, aruncând în curte destulă lumină pentru a înlătura orice teamă de vreo confuzie ce s-ar fi putut isca din pricina întunericului. Începuse să se audă un murmur adânc de voci. Domnul Malone ieşise în cele din urmă din birou, după ce luase în prealabil precauţia de a-şi cufunda capul în vasul de piatră plin cu apă; şi această precauţiune, împreună cu spaima neaşteptată, aproape că îl readuseră în posesia acelor facultăţi pe care, în parte, punciul le risipise. Stătea cu pălăria pe ceafă şi cu ciomagul strâns zdravăn în pumnul mâinii drepte, răspunzând cam aiurea întrebărilor venite din partea grupului proaspăt sosit de la Casa roşie. În clipa aceasta apăru domnul Moore şi dădu îndată cu ochii de pălăria preoţească şi de căluţul miţos. — Ei, Moore, ce treabă ai să ne dai? M-am gândit că poate ai nevoie de noi în noaptea asta, de mine şi de hatmanul deaici (bătând căluţul pe grumaz), şi de Tom cu bidiviul lui. Când ţi-am auzit clopotul, n-am mai putut sta locului; l-am lăsat pe Boultby să-şi termine cina singur; dar unde-i vrăjmaşul? Nu văd nici o mască şi nicio faţă smolită pe-aici; şi nici geamuri sparte n-ai. Ai fost atacat sau te aştepţi să fii? — Câtuşi de puţin! Nici n-am fost, nici nu mă aştept să fiu, răspunse Moore cu răceală. Am poruncit să se tragă clopotul fiindcă vreau ca doi-trei vecini să stea aici, în Hollow, în timp ce eu cu o mână de oameni o să ne ducem la Stilbro’ Moor. —La Stilbro’ Moor! Pentru ce! Ca să ieşi în întâmpinarea furgoanelor? — Furgoanele au sosit acasă acum un ceas. — Atunci toate-s bune. Ce mai vrei? — Au venit goale, iar Joe Scott şi ai lui au fost lăsaţi în câmp, împreună cu maşinile. Citeşte zmângâlitura asta.   Domnul Helstone luă şi parcurse biletul al cărui conţinut a fost reprodus mai sus. — Hm! Te-au tratarisit cum îi tratarisesc şi pe alţii. Dar nefericiţii aceia din şanţ aşteaptă ajutor cu oarecare nerăbdare, cred: e o noapte cam umedă pentru asemenea culcuş. Eu şi Tom te însoţim; Malone poate să stea locului şi să aibă grijă de fabrică: dar ce-i cu el? Parcă-i cu ochii ieşiţi din cap. — A mâncat un cotlet de berbec. — Aşa! Peter Augustus, fii cu luare-aminte. În noaptea asta să nu mai mănânci cotlete de berbec. Eşti lăsat aici comandant peste toate – o misiune de mare cinste. — Mai rămâne cineva cu mine? — Oricine pofteşte din adunarea aci de faţă. Flăcăi, câţi dintre voi vreţi să rămâneţi aici şi câţi vreţi să mergeţi o bucată de drum cu mine şi cu domnul Moore spre Stilbro’, ca să venim în ajutor câtorva oameni care au fost pândiţi şi atacaţi de cei ce distrug războaiele de ţesut? Numai trei se oferiră să meargă, ceilalţi preferând să stea locului. Când domnul Moore încăleca, parohul îi întrebă în şoaptă dacă a încuiat cotletele de berbec, ca să nu le găsească Augustus. Patronul dădu din cap încredinţându-l că da, şi grupul salvator se puse în mişcare.  

CAPITOLUL XXX   Rushedge, loc de mărturisiri   Toată lumea ştia c-ar fi fost de mult timpul ca domnul Moore să revină acasă; întregul Briarfield se mira de această ciudată absenţă, iar cei din Whinbury şi din Nunnely îşi aveau fiecare partea lui la uimirea generală. Se ştia de ce zăboveşte prin alte locuri? Da: se ştia de mai bine de douăzeci – de mai bine de patruzeci de ori; fiindcă existau cel puţin patruzeci de pricini invocate pentru a explica această inexplicabilă împrejurare. De afaceri nu putea fi vorba – cu asta toate bârfele erau de acord; treburile cu care plecase le dusese la bun sfârşit încă de multă vreme; pe cei patru capi ai răzvrătirii îi aflase curând şi îi prinsese; asistase la procesul lor, auzise sentinţa şi condamnarea şi îi văzuse cu ochii lui cum sunt urcaţi pe vas înainte de a fi transportaţi. Asta se ştia la Briarfield; o anunţaseră şi ziarele; Stilbro’Courier dăduse toate amănuntele, chiar cu adaosuri. Nimeni nu-i admira perseverenţa şi nu-i aplauda succesul; totuşi proprietarii de fabrici se bucurau, încredinţaţi că dreptele asprimi ale legii odată aplicate, aveau să paralizeze de acum încolo funesta îndrăzneală a nemulţumiţilor. Cu toate acestea, nemulţumirea continua să murmure înfundat. Azvârlea înjurături rău prevestitoare pe deasupra halbelor cu bere prin cârciumi şi ţineau toasturi ciudate în tovărăşia ginului britanic. O versiune era aceea că Moore nu îndrăzneşte să se întoarcă în Yorkshire: ştia că dacă se întoarce, viaţa lui nu mai valorează nici doi bani. — Am să-l vestesc despre treaba asta, zise domnul Yorke atunci când vechilul îi spuse ce se vorbeşte. Şi dacă asta nu-l aduce îndărăt în galop întins – nimic nu-l mai aduce. În cele din urmă, ori o astfel de veste ori vreun alt motiv a izbutit totuşi să-l recheme. Îi anunţă lui Joe Scott ziua când urma să sosească la Stilbro’, cerând să i se trimită calul la „George”, ca să-l aibă la îndemână; şi cum Joe Scott îl informă pe domnul Yorke, domnia-sa îşi aranjă în aşa fel treburile ca să-l întâlnească. Era zi de târg; Moore sosi la o vreme care îi îngăduia să ia parte şi la masa oamenilor de afaceri. Fiind oarecum străin – dar în acelaşi timp şi om de acţiune şi cu faimă – proprietarii de fabrici adunaţi acolo îl primiră cu anume ceremonie. Unii – care în public nu prea ar fi îndrăznit să arate deschis că îl cunosc, de teamă ca un cumva o parte din ura ce i se purta şi răzbunarea ce i se pregătea să cadă din întâmplare şi asupra lor – în cerc intim îl întâmpinară oarecum ca pe cel mai de seamă dintre ei. După ce se consumă ceva vin, respectul lor s-ar fi înteţit până la entuziasm, dacă neclintita indiferenţă a lui Moore nu l-ar fi reţinut într-o stare de mocneală, descurajare şi răceală. Domnul Yorke – veşnicul prezident al acestor mese - observa purtarea tânărului său prieten încercând o necuprinsă satisfacţie. Dacă se putea ca un lucru să-l irite şi să-i stârnească dispreţul mai mult decât un altul, atunci acela era faptul de a vedea un om prostit de linguşire sau entuziasmat de popularitate. Dacă ceva îl calma, îl îmbuna şi îl încânta în mod deosebit, atunci era vorba de spectacolul acela al unui personaj de vază incapabil să guste publicitatea: incapabil spun; dispreţul n-ar fi făcut decât să-l înfurie – indiferenţa era aceea care îi înmuia firea aspră. Rezemat de spătarul scaunului, calm şi aproape morocănos, în timp ce fabricanţii de postavuri şi pături îi lăudau curajul îi treceau iar în revistă faptele – mulţi dintre ei împănându-şi linguşelile cu aspre invective împotriva clasei lucrătoare – Robert constituia o imagine încântătoare pentru domnul Yorke. Inima i se delecta cu ferma convingere că aceste grosolane elogii îl ruşinau adânc pe Moore, şi îl făceau ca pe jumătate să se dispreţuiască pe sine şi treburile făcute. În faţa injuriilor, a reproşurilor, a calomniei e uşor să zâmbeşti; dureroase cu adevărat sunt laudele celor pe care îi condamnăm. Moore privise adeseori cu strălucită stăpânire de sine la mulţimi ostile care urlau împotriva lui; dăduse piept cu furtuna impopularităţii cu ţinută demnă şi suflet senin; dar lăsă capul în piept auzind penibilele laude ale negustorilor şi se închise în sine, îndurerat, în fala felicitărilor. Yorke nu se putu abţine să nu-l întrebe cum îi plac sprijinitorii, şi dacă nu cumva crede că fac onoare cauzei apărate de el. „Şi e păcat, băiete – continuă domnul Yorke – că nu i-ai spânzurat pe cei patru discipoli ai Necuratului. Dacă ai fi putut aranja o asemenea sărbătoare, nobilii oameni de aici ar fi deshămat caii de la trăsură, ar fi înjugat la ea douăzeci de măgari şi te-ar fi purtat prin Stilbro’ ca pe un general învingător.” În curând Moore renunţă la vin, se desprinse dintre comeseni şi plecă. În mai puţin de cinci minute domnul Yorke o luă pe urmele lui; apoi părăsiră împreună, călări, orăşelul Stilbro’. Era prea devreme pentru mers acasă, deşi se apropia sfârşitul zilei; ultimele raze de soare se şi desprinseseră de pe marginile norilor, iar noaptea de octombrie îşi întindea peste mlaştini umbrele ce-i vesteau sosirea. Doar puţin înveselit de libaţiunile cumpătate şi deloc nemulţumit să-l vadă pe tânărul Moore din nou în Yorkshire şi să-l aibă tovarăş pe lungul drum până acasă, domnul Yorke luă mai mult pe seama sa îndatorirea de a întreţine conversaţia. Pomeni pe scurt, dar în zeflemea, despre procese şi condamnare; apoi trecu la zvonurile care circulau prin împrejurimi şi, nu peste mult timp, îl atacă pe Moore pe terenul propriilor lui preocupări. — Bob, cred că ţi-s-a-nfundat; şi o meriţi. Totul mergea ca pe roate. Şansa se îndrăgostise de tine: poruncise să ţi se dea cel mai mare câştig la roata ei douăzeci de mii de lire; nu-ţi cerea decât să întinzi mâna şi să-l iei. Şi tu ce te-ai apucat să faci? Ai cerut un cal şi-ai plecat să vânezi oameni prin Warwickshire. Iubita ta – Şansa, adică – a fost cât se poate de îngăduitoare. Ce şi-a zis: „Să-l iert, că-i tânăr”. Şi a aşteptat, „răbdătoare ca o statuie”, până ce hăituiala s-a încheiat şi vânatul ticălos a fost răpus. Atunci te-a aşteptat să te întorci şi să te faci băiat de treabă: tot ai mai fi putut pune mâna pe câştigul cel mare. Dar a rămas uimită până peste măsură, ca şi mine de altfel, când a văzut că, în loc să te întorci vijelie acasă, în cel mai întins galop cu putinţă, şi să-ţi aşterni laurii la picioarele ei, te-ai urcat frumuşel în diligenta de Londra. Ce-i fi căutat acolo, dracu’ ştie; eu cred că nicio trebuşoară pe lumea asta, doar ai stat şi-ai făcut pe supăratul. Chipul nu ţi-a fost niciodată luminos ca un crin, dar acum e verde-măsliniu. Nu mai eşti la fel de arătos cum erai, băiete. — Şi cine-o să ia câştigul despre care vorbeşti atâta? — Un baronet; doar atât. În mintea mea nu încape nici o îndoială: ai pierdut. Înainte de Crăciun are să fie Lady Nunnely. — De; foarte probabil. — Dar n-ar fi trebuit să fie. Prostule! Uite, îţi jur că ai fi putut s-o iei. — Ce te face să crezi, domnule Yorke? — Totul şi toate. Lumina din ochii ei, roşeaţa din obraji: se răspândea ca apa când îţi era pomenit numele, cu toate că de obicei sunt palizi. — Şansele mele s-au dus cu totul, nu-i aşa? — Aşa ar trebui să fie; dar încearcă: merită să încerci. Eu îi zic lui Sir Philip ăsta „apă de ploaie”. Şi pe urmă să ştii că scrie versuri – rime goale. Tu eşti mai presus de prostiile astea, Bob, orice s-ar spune. — Şi mă sfătuieşti s-o peţesc, domnule Yorke, târziu cum e, în ceasul al unsprezecelea. — Nu-ţi rămâne decât să faci încercarea, Robert. Dacă e amorezată de tine – şi, îţi spun pe conştiinţa mea, eu cred că este sau a fost – are să ierte multe. Ce-i cu tine, băiete: văd că râzi; de mine râzi? Mai bine ai rânii la propria ta răutate. Dar văd eu că râzi cam fără chef; ai acuma o mutră aşa de acră că să dai şi să fugi. — Atât de îndelung m-am certat cu mine însumi, Yorke. Cu atâta îndârjire am înfruntat primejdiile, m-am zbătut în cămaşă de forţă, mi-am răsucit încheieturile mâinilor smucindu-le din cătuşe şi mi-am zdrobit capul izbindu-l de pereţi. — Ha-ha! Îmi pare bine c-aud asemenea vorbe. Asta zic şi eu antrenament! Şi trag nădejde că ţi-o fi folosit la ceva. Ţi-a mai topit ceva din trufie? — Trufie! Ce-i asta? Chiar şi demnitate, îngăduinţă faţă de sine, ce-or fi astea? Vinzi cumva asemenea articole? Ştii pe cineva care le pune în vânzare? Dă-mi şi mie adresa: ar găsi în mine un foarte generos client, în clipa asta m-aş lipsi de ultimul ban ca să le cumpăr. — Aşa stau lucrurile cu tine, Robert? Treaba asta mă încântă. Îmi place să spună omul curat ce are pe suflet. Ce n-a mers cum trebuie? — Maşinăria întregii mele firi; toate angrenajele acestei fabrici omeneşti; cazanul, adică ce cred eu că ar fi inima, stă gata să explodeze. — Asta ar trebui tipărit pe hârtie; e ceva grozav. Aproape vers alb. N-ar fi rău să te apleci puţin şi asupra poeziei. Dacă-ţi vine cumva toana asta, Robert, dă-i bătaie, nu te lua după mine: de data asta am s-o-ndur. — Hidos, respingător, rătăcire josnică! Poţi comite într-o clipă ceva pe care să-l regreţi toată viaţa – ceva ce viaţa nu mai poate şterge — Băiete, dă-i înainte. Eu le zic gogoşi, castane, lapte de pasăre. Dar gustul lor îmi place în chip deosebit. Dă-i drumul: dacă vorbeşti, are să-ţi facă bine; mlaştinile se întind acum înaintea noastră şi cale de mile jur împrejur nu se află fiinţă vieţuitoare. — Da, vreau să vorbesc. Nu mi-e ruşine să spun. În piept parcă mi se zbate o sălbăticiune, şi m-am hotărât să te las să auzi cum e în stare să urle. — Pentru mine e o adevărată muzică. Ce glasuri plăcute aveţi tu şi Louis! Când cântă Louis – cu intonaţii domoale, ca de adânc glas de clopot – simt cum încep iar să mă înfior. Noaptea e liniştită; ascultă şi ea; se apleacă tăcută asupra ta, ca un preot întunecat asupra unui şi mai întunecat pocăit. Mărturiseşte, băiete; nu înfrumuseţa nimic; fii sincer ca un metodist bigot, condamnat şi iertat, la o adunare de convertire. Fii rău ca Belzebut: are să-ţi uşureze inima. — Dezgustător ca Mammon, ar trebui să spui. Yorke, dacă aş coborî de pe cal şi m-aş întinde de-a curmezişul drumului, ai fi atât de bun încât să treci în galop peste mine – înainte şi înapoi – de vreo douăzeci de ori? — Cu cea mai mare plăcere, dacă pentru omucidere nu sar fi inventat şi ceva care se cheamă judecată. — Hiram Yorke, fără îndoială, am crezut că mă iubeşte. Am văzut cum ochii îi scânteiază de bucurie când a dat peste mine în mulţime; a roşit ca focul atunci când mi-a întins mâna şi mi-a spus: „Buna ziua, domnule Moore“. Numele meu avea o influenţă magică asupra ei; când era rostit de alţii, se schimba la faţă – ştiu şi asta. Ea însăşi îl pronunţa folosind cea mai muzicală dintre multele ei intonaţii armonioase. Se purta afectuos cu mine; se vedea că o interesez; îmi ducea grija; îmi dorea binele; căuta şi folosea orice prilej pentru a-mi fi de folos. Am stat şi m-am gândit, m-am retras o vreme, am fost atent, am cântărit şi m-am întrebat: n-am putut ajunge decât la o singură concluzie – asta e dragoste. M-am uitat la ea, Yorke; şi am văzut tinereţe şi un tip al frumuseţii. Am văzut că e înzestrată cu putere. Averea ei îmi oferea posibilitatea recâştigării onoarei şi situaţiei. Îi datoram recunoştinţă. Mă ajutase cu generozitate şi hotărâtor printrun împrumut de cinci mii de lire. Puteam să-mi amintesc de lucrurile astea? Puteam crede că mă iubeşte? Puteam auzi înţelepciunea îndemnându-mă să mă însor cât mai repede cu ea şi să trec cu vederea toate foloasele atât de scumpe, să nu dau crezare nici unui gând măgulitor, să nu iau în seamă toate sfaturile bine cumpănite, să mă întorc din drum şi s-o părăsesc? Tânără, frumoasă, graţioasă – binefăcătoare a mea, care ţinea la mine, care mă iubea – aşa obişnuiam sămi spun mie însumi; şi stăruiam asupra acestui cuvânt; îl repetam mereu şi mereu; şi mi se umplea sufletul cu o mulţumire încântătoare şi mândră – cu o admiraţie îndreptată numai şi numai către mine însumi şi neegalată nici măcar de stima pe care i-o purtam ei; într-adevăr, zâmbeam în adâncă taină pe seama naivităţii şi simplităţii sale, dovedite prin aceea că ea se îndrăgostise mai întâi şi o şi arăta în văzul lumii. Cravaşa asta a dumitale pare a fi mânuită cu multă pricepere, Yorke, dacă ai vrea, ţi-ar fi foarte uşor s-o învârteşti pe deasupra capului şi, lovindu-mă, să mă arunci jos din şa. Mai că m-aş bucura de o lovitură năprasnică. — Mai ai puţină răbdare, Robert, până ce iese luna, că deocamdată nu te văd prea limpede. Spune-o pe şleau – ai iubit-o, ori n-ai iubit-o? Parcă mi-ar plăcea să ştiu: sunt curios. — Sir… Sir – cum să spun – e foarte drăguţă, în felul ei, şi foarte ispititoare. Câteodată se înfăţişează ca o făptură alcătuită din foc şi aer, la care mă uit şi mă minunez, dar fără a-mi trece prin gând s-o îmbrăţişez şi s-o sărut. Am aflat în ea un puternic magnet pentru interesele şi vanitatea mea; dar niciodată n-am simţit că natura a croit-o pentru a fi cealaltă şi cea mai bună parte a fiinţei mele. Şi când întrebări de felul acesta îmi dădeau năvală în cuget, le alungam de la mine şi îmi spuneam cu brutalitate că aş fi bogat cu ea şi ruinat neavând-o alături; şi mă rugam să pot fi un om cu picioarele pe pământ şi nu un visător. — Foarte înţeleaptă soluţie. Şi ce rău a ieşit de aici, Bob? — Cu această înţeleaptă soluţie m-am dus la Fieldhead într-o seară din august trecut; era chiar în ajunul plecării mele la Birmingham – fiindcă – înţelegi – voiam să mă asigur de marele dar al norocului; trimisesem mai înainte un bilet cerând o întrevedere între patru, ochi. Am găsit-o acasă, şi singură. M-a primit fără niciun fel de stânjeneală, deoarece credea că e vorba de afaceri. Eu eram destul de stânjenit, dar, luasem anumite hotărâri. Nu prea ştiu cum am cârmit atunci discuţia, dar am trecut la subiect în chip direct şi ferm – destul de urât, aş îndrăzni să spun. Pur şi simplu m-am oferit pe mine însumi – distinsa mea persoană – cu datorii cu tot, bineînţeles, ca obiect de tranzacţie. M-a jignit, mi-a stârnit furia faptul că nici n-a roşit, nici na început să tremure şi nici nu şi-a plecat privirea. Doar mi-a spus: „Mă îndoiesc c-am înţeles ce vrei să spui, domnule Moore“. Aşa că a trebuit să iau încă o dată de la început întreaga propunere şi s-o formulez desluşit ca „bună ziua“, înainte ca ea să înţeleagă exact. Şi pe urmă, ce crezi că a făcut? În loc să rostească un dulce şi abia auzit „Da!“, sau să păstreze o emoţionată şi gingaşă tăcere (ceea ce ar fi fost acelaşi lucru), s-a ridicat în picioare, a străbătut de două ori cu pas iute camera de la un capăt la altul, în felul acela numai de ea cunoscut, şi de nicio altă femeie, apoi a exclamat: „Doamne, iartă-mă!“ Stăteam lângă cămin, Yorke, rezemat de consolă; m-am sprijinit şi mai cu nădejde, pregătindu-mă pentru toate – pentru orice. Îmi cunoşteam soarta şi mă cunoşteam pe mine. Ar fi fost cu neputinţă să nu înţelegi, dacă îi auzeai glasul şi îi vedeai înfăţişarea. S-a oprit şi s-a uitat la mine. „Doamne, iartă-mă! a repetat cu tristeţe şi cu acelaşi accent mirat, indignat şi totuşi dureros. Ai făcut o propunere nespus de ciudată – ciudată ca venind din partea dumitale; şi dacă ţi-ai da seama în ce chip straniu ai formulat-o, ai rămâne dumneata însuţi înmărmurit. Mi-ai vorbit ca un tâlhar care îmi cere punga mai curând decât asemenea unui îndrăgostit care mi-ar cere inima.” Bizare vorbe, nu-i aşa, Yorke? Şi eu ştiam, în vreme ce le rostea, că erau tot atât de adevărate pe cât de bizare. Cuvintele astea ale ei alcătuiau o oglindă în care mă vedeam pe mine însumi. M-am uitat la ea, mut şi încruntat; atunci numaidecât şi-a ieşit din fire şi m-a făcut să roşesc de ruşine. „Gérard Moore, ştii bine că n-o iubeşti pe Shirley Keeldar.” M-aş fi putut porni pe jurăminte false ca s-o asigur de dragostea mea; dar îmi era cu neputinţă să mint în faţa chipului ei senin; nu puteam să devin sperjur în faţa unei atât de pure bune-credinţe. Dealtminteri, astfel de jurăminte goale ar fi fost zadarnice şi lipsite de noimă: nu m-ar fi crezut cu nimic mai mult decât ar fi fost în stare să creadă în cuvintele fantomei lui Iuda, dacă s-ar fi desprins din noapte şi i s-ar fi înfăţişat dinainte. Sufletul ei de femeie avea antene prea fine ca să poată fi păcălit şi făcut să ia admiraţia mea pe jumătate grosolană şi pe jumătate lipsită de căldură drept dragoste adevărată, bărbătească. „Şi ce s-a întâmplat pe urmă?“ ai să mă întrebi domnule Yorke. Da, s-a aşezat pe tocul ferestrei şi s-a pornit pe plâns. A plâns cu furie; ochii-i nu vărsau numai lacrimi, ci aruncau şi fulgere. Fulgerau asupra mea larg deschişi, mari, întunecaţi, orgolioşi; parcă mi-ar fi spus: „M-ai îndurerat; m-ai insultat; m-ai dezamăgit”. Curând fulgerelor din ochi li se adăugară vorbele. „Te-am respectat – te-am admirat – te-am îndrăgit, mi-a spus. Da, la fel de mult ca şi când mi-ai fi fost frate; iar dumneata – dumneata ai vrut să faci din mine un obiect de tranzacţie. Ai fi vrut să mă aduci jertfă acelei fabrici – Molohul dumitale!” Am avut bunul simţ să nu rostesc niciun cuvânt de scuză – să nu fac nicio încercare de a o potoli; am răbdat să fiu dispreţuit. Dar cum în clipele acelea eram vândut Diavolului, este sigur că fusesem cuprins şi de înfumurare. Şi când am vorbit, ce crezi că am spus? „Oricare ar fi fost sentimentele mele, eram încredinţat că dumneata mă iubeşti, domnişoară Keeldar.” Frumos – nu-i aşa? A rămas cu totul descumpănită. Şi am auzit-o murmurând: „Oare Robert Moore e cel care vorbeşte? Să fie un om – sau vreo altă vietate inferioară?” Apoi a zis cu glas tare: „Vrei să spui – vrei să spui c-ai crezut că te iubeam aşa cum îi iubim pe cei cu care vrem să ne cununăm?” Asta crezusem, şi am recunoscut-o. „Ai nutrit o idee lipsită de cuviinţă faţă de simţămintele unei femei – mi-a răspuns – şi i-ai dat glas în chip revoltător pentru un suflet de femeie. Laşi să se înţeleagă destul de limpede că toată bunăvoinţa sinceră pe care ţi-am arătat-o a fost o întortocheată, îndrăzneaţă şi prezumţioasă maşinaţie pentru a prinde în cursă un bărbat; vrei să spui că în cele din urmă ai venit aici din milă să-mi oferi mâna dumitale, fiindcă eu sunt aceea care ţi-am făcut curte. Dă-mi voie să-ţi spun următoarele: vederea îţi este tulburată; ai văzut greşit. Mintea îţi este pervertită: n-ai judecat bine. Limba te trădează: acum nu vorbeşti aşa cum ar trebui. Nu te-am iubit niciodată. În privinţa asta poţi să fii liniştit. Inima mi-e tot atât de străină de pasiune pentru dumneata, pe cât e şi a dumitale goală de afecţiune pentru mine.” Cred că mi s-a răspuns cum se cuvine, nu, Yorke? „Par a fi o fiinţă oarbă şi nătângă”, i-am spus atunci. „Să te fi iubit! strigă deodată. M-am înfăţişat dinaintea dumitale cu sufletul deschis, ca unui frate – niciodată nu team ocolit – niciodată nu mi-a fost teamă de dumneata. Nu poţi – continuă cu glas triumfător – nu mă poţi face să tremur atunci când vii, nici nu poţi face să mi se înteţească bătăile inimii în prezenţa dumitale.” Deseori presupusesem lucrurile astea: când vorbea cu mine roşea, iar pronunţarea numelui meu o făcea să sa emoţioneze. „Nu din pricina dumitale!“ îmi declară scurt. Am încercat să capăt explicaţii, dar nu am izbutit. „Ţi-ai închipuit că te iubesc, atunci când am stat lângă dumneata la serbarea şcolară? Ţi-ai închipuit că te iubeam, atunci când te-am oprit din drum pe Maythorn Lane? Ţi-ai închipuit că te iubeam, atunci când am venit la dumneata, în clădirea administraţiei – când m-am plimbat cu dumneata pe drum?“ Asemenea întrebări mi-a pus, iar eu i-am răspuns prin da. Doamne-Dumnezeule, Yorke! S-a ridicat în picioare - parcă mai crescuse – se înălţase şi se purificase asemenea flăcărilor; un tremur îi străbătea întreg trupul, ca al cărbunelui aprins, când e în culmea puterii lui de ardere. „Vrei prin urmare să spui că ai cea mai proastă părere despre mine; nu recunoşti că aş avea tot ceea ce preţuiesc eu mai mult. Vrei să spui că sunt o trădătoare faţă de toate surorile mele; că m-am purtat aşa cum nicio femeie nu se poate purta, fără a se înjosi pe sine şi întreaga sa tagmă; că am scormonit acolo unde femeilor cuviincioase le este silă şi groază să scormonească. Multe minute la şir am rămas amândoi tăcuţi. Apoi a continuat: „Lucifer – luceafăr al dimineţii, te-ai prăbuşit. Tu – cel pe care odinioară l-am stimat atât de mult – te-ai prăbuşit în hăuri; tu – cel odinioară atât de preţuit prieten al meu – eşti acum alungat din rândurile lor. Pleacă!“ N-am plecat: îi auzisem glasul tremurând – vedeam cum i se zbat buzele; ştiam că avea să urmeze o nouă furtună de lacrimi; iar după aceea, credeam, trebuia să vină şi un răstimp mai calm şi mai însorit, iar eu voiam să-l aştept. La fel de repede, dar cu mai multă linişte decât înainte, ploaia caldă a început să se cearnă; un alt sunet i se auzea în plâns – mai blajin, mai plin de regrete. Şi în vreme ce stăteam şi o cercetam, ochii ei au înălţat înspre mine priviri încărcate mai mult de reproşuri decât de aroganţă - mai mult triste decât mânioase. „Vai, Moore! mi-a spus. A fost mai cumplit decât Et tu, Brute!” Am încercat să-mi uşurez sufletul cu ceea ce ar fi trebuit să fie un suspin, dar s-a auzit un geamăt. O senzaţie asemeni deznădejdii lui Cain îmi sfâşia pieptul. Am spus atunci: „A fost greşit ce am făcut şi pentru asta am căpătat amară răsplată; iar răsplata asta mă voi duce s-o cheltuiesc departe de cea care mi-a, acordat-o“. Mi-am luat pălăria. Toată vremea, nu mă putusem hotărî să mă despart astfel; şi credeam că n-are să mă lase să plec. Şi nici nu m-ar fi lăsat, dacă la mijloc n-ar fi fost rana de moarte pe care o pricinuisem mândriei sale şi care îi înăbuşea mila şi o făcea să rămână tăcută. M-am văzut silit să mă întorc din proprie iniţiativă, după ce ajunsesem la uşă, să mă apropii de ea şi să-i spun: „Iartămă“. „Aş putea, dacă eu însămi n-aş avea nevoie de iertare, mi-a răspuns. Dacă am împins până atât de departe în rătăcire un bărbat cu minte pătrunzătoare, înseamnă că şi eu am greşit.“ Atunci, deodată, m-am dezlănţuit într-o peroraţie ce nu mi-a mai rămas în minte; ştiu doar atât: că era sinceră şi că dorinţa şi ţinta mea erau să o absolv faţă de ea însăşi; şi de fapt, în cazul ei, autoacuzaţia era doar o închipuire. În cele din urmă mi-a întins mâna. Pentru prima oară am simţit dorinţa de a o prinde în braţe şi a o săruta. I-am sărutat doar mâna, de nenumărate ori. Iar ea mi-a spus: „Cândva, după ce vei fi avut timp să-mi descifrezi la lumina adevărului faptele şi pricinile ce m-au împins la ele, şi nu să le interpretezi îngrozitor de greşit, o să fim din nou prieteni. S-ar putea ca timpul să-ţi aducă dezlegarea potrivită; atunci, poate, ai să mă înţelegi; iar după aceea o să ne împăcăm.“ Lacrimi de despărţire i se prelinseră încet pe obraji, iar ea le şterse, spunându-mi printre suspine: „Îmi pare rău de ce s-a întâmplat – nespus de rău.“ Acelaşi simţământ îl trăiam şi eu, martor mi-e Atotputernicul! Şi-aşa ne-am despărţit. — Ciudată poveste! observă domnul Yorke. — Niciodată n-o să mai fac asemenea lucru, făgădui tovarăşul său de cale, niciodată n-o să mai pomenesc vreunei femei de căsătorie, dacă nu sunt împins de dragoste. De acum înainte, Creditul şi Comerţul n-au decât să-şi poarte singure de grijă. Falimentul poate să vină când i-o plăcea. Am terminat; nu mai sunt robul fricii de dezastru. Am de gând să muncesc cu îndârjire, să aştept cu răbdare, să îndur cu tărie. N-are decât să se abată asupră-mi şi tot ce poate fi mai rău; îmi iau un topor şi un bilet de emigrant şi plec împreună cu Louis în Vest; suntem amândoi hotărâţi în privinţa asta. Nicio femeie n-are să mă mai privească vreodată aşa cum m-a privit domnişoara Keeldar – n-are să mai încerce faţă de mine sentimentele pe care le-a încercat domnişoara Keeldar; înaintea nici unei femei nu voi mai sta vreodată ca un asemenea prost şi un asemenea ticălos totodată – ca o asemenea fiară şi un asemenea naiv. — Fleacuri! comentă imperturbabilul Yorke. Prea faci mare caz de istoria asta. Totuşi, îţi mărturisesc că sunt uluit: mai întâi, că ea nu te-a iubit; şi, în al doilea rând, că tu nu ai iubit-o pe ea. Sunteţi amândoi tineri; sunteţi amândoi frumoşi; vă potriviţi destul de bine şi în ce priveşte deşteptăciunea, şi chiar şi în ce priveşte temperamentul – hai să începem cu tine: ce nu ţi-a convenit de nu v-aţi putut lega? — Yorke, niciodată n-am fost – niciodată nu ne-am putut simţi la largul nostru unul alături de celălalt. Oricât de mult ne-am fi admirat când eram la distanţă, ori de câte ori ne aflam foarte aproape ne dondăneam. Am stat la un capăt al camerei şi am cercetat-o pe când şedea la capătul celălalt, poate că într-un moment de exuberanţă şi voioşie, când avea în jur câţiva dintre oamenii ei cei mai dragi – pe vârstnicii ei cavaleri, de pildă, pe dumneata şi pe Helstone, în prezenţa cărora e atât de vioaie, simpatică şi vorbăreaţă. Am observato în clipele când era cât se poate de firească şi de însufleţită, cât se poate de drăguţă; şi judecata mea a hotărât că e frumoasă; şi frumoasă e, uneori, atunci când dispoziţia sufletească şi îmbrăcămintea o sprijină în splendoare. M-am dus ceva mai aproape, considerând că starea relaţiilor dintre noi îmi îngăduie asta; m-am alăturat cercului din jurul ei, iam atras privirile şi i-am reţinut atenţia; pe urmă am stat de vorbă; atunci ceilalţi – socotindu-mă, probabil, un privilegiat – s-au depărtat încetul cu încetul şi ne-au lăsat singuri. Am fost fericiţi că rămăseserăm singuri? În ce mă priveşte pe mine, trebuie să spun: Nu. Totdeauna mă copleşea un simţământ de constrângere; totdeauna eram înclinat să devin morocănos şi absent. Discutam despre politică şi afaceri; niciun fior de apropiere sinceră nu ne-a izvorât vreodată în inimi, nu ne-a dezlegat limbile şi n-a ajutat ca vorbele noastre să curgă limpezi şi cu uşurinţă. Dacă ne făceam confidenţe, ele erau privitoare la contabilitate şi nu la ce purtam în inimi. Nimic din fiinţa ei nu mă îndemna spre afecţiune – nu mă îmboldea să fiu mai bun, mai îngăduitor; doar îmi aţâţa mintea şi îmi ascuţea puterea de înţelegere: niciodată nu a pătruns în inima mea şi nu a făcut-o să-şi grăbească bătăile; şi asta, fără îndoială, pentru bunul motiv că nu am avut în stăpânire cheia tainei de a o face să mă iubească. — De, măi băiete, e destul de ciudat. Aş putea să râd de tine şi să-ţi spun că n-am decât dispreţ pentru delicateţurile tale; dar cum ne aflăm în puterea nopţii şi suntem numai noi singuri, nu mă sfiesc a-ţi spune că vorbele-ţi m-au făcut sămi readuc în minte o frântură din zilele mele de odinioară. Acum vreo douăzeci şi cinci de ani, am încercat şi eu să fac o femeie frumoasă să mă iubească, şi ea nu s-a lăsat convinsă. N-aveam nici eu mijloacele potrivite firii ei; pentru mine parcă ar fi fost un zid de piatră, fără uşi şi fără ferestre. — Dar dumneata ai iubit-o, Yorke: ai adorat-o pe Mary Cave; iar felul cum te-ai purtat, la urma urmei, a fost acela al unui bărbat – niciodată al unui vânător de zestre. — Ehei! Într-adevăr am iubit-o; dar pe atunci era frumoasă ca luna pe care nu o vedem în noaptea asta; nu se mai află femei ca ea, în zilele de azi; domnişoara Helstone, poate, arată cam ca ea, dar nimeni altcineva. — Cine arată cam ca ea? — Nepoata acelui tiran în veşminte negre; blânda şi delicata domnişoară Helstone. De multe ori mi-am pus eu ochelarii ca să mă uit la fata asta în biserică, fiindcă are ochi albaştri blânzi şi gene prelungi; iar când stă în umbră, şi-i nemişcată şi foarte palidă, şi e, cum se-ntâmplă, gata sadoarmă din pricina lungimii predicii şi a bonetei care îi ţine prea cald – seamănă cu o marmură de Canova mai mult decât orice altă femeie din lume. — Tot cam aşa arăta şi Mary Cave? — Mult mai grozav! Dar mai puţin ca o fată şi mai puţin ca fiind alcătuită din carne şi oase. Te întrebai de ce nu are aripi şi coroniţă. Un înger falnic şi blând – aşa era Mary a mea. — Şi n-ai putut-o convinge să te iubească! — A fost peste puterile mele; cu toate că de multe ori m-am rugat cerului, în genunchi, să-mi stea intr-ajutor. — Mary Cave nu era ceea ce crezi dumneata, Yorke — I-am văzut portretul la casa parohială. Nu e înger, ci o femeie frumoasă, cu trăsături regulate şi expresie de om închis în sine – cam prea palidă şi lipsită de viaţă după gustul meu. Dar – presupunând că ar fi fost ceva mai grozavă decât era… — Robert, îl întrerupse Yorke, în clipa asta aş fi în stare să te arunc jos de pe cal. Totuşi, îmi stăpânesc braţul. Judecata îmi spune că ai dreptate şi că eu sunt în greşeală. Ştiu foarte bine că pasiunea ce-o mai port încă în suflet nu e decât rămăşiţă a unor iluzii. Dacă domnişoara Cave ar fi avut minte ori simţire, n-ar fi putut rămâne faţă de sentimentele mele atât de perfect nepăsătoare pe cât a rămas – ar fi trebuit să mă prefere pe mine acelui despot cu chip de aramă. — Presupunând, Yorke, că ar fi avut învăţătură (nicio femeie nu primea învăţătură pe vremea aceea); presupunând că ar fi avut o minte profundă şi originală, dragoste de a cunoaşte cât mai multe, dorinţă de a afla lucruri noi, presupunând că ar fi trăit clipe de neprefăcută desfătare când putea să le afle de pe buzele dumitale şi întărite de propria dumitale mână; presupunând că orice discuţie cu ea – atunci când şedea lângă dumneata – ar fi fost bogată, variată, plină de graţie încântătoare şi de interes real, curgând domol, dar limpede şi generos; presupunând că atunci când s-ar fi întâmplat să stai alături de ea, sau ai fi făcut asta cu bună ştiinţă, te-ai fi simţit de îndată în largul dumitale, şi mulţumirea ţi-ar fi inundat sufletul; presupunând că oricând privirea ţi s-ar fi abătut pe obrazul ei, sau gândul la ea ţi-ar fi năvălit în minte, ai fi încetat cu fiecare minut ce trecea să fi aspru şi îngrijorat, şi o afecţiune curată, dragoste de cămin, sete de cuvinte dulci, dezinteresată dorinţă de a ocroti şi îndrăgi ar fi luat locul jalnicelor şi corupătoarelor calcule legate de afaceri; presupunând – pe lângă toate astea - că de nenumărate ori, când ţi-ar fi fost hărăzită fericirea de a ţine în mâna dumitale mâna gingaşă a frumoasei Mary, ai fi simţit-o cum îţi tremură între degete – aidoma unei mici şi calde vietăţi atunci când abia ai luat-o din cuibul ei; presupunând că ai fi văzut-o cum la intrarea dumitale într-o încăpere se trage deoparte şi totuşi, dacă te-ai fi dus s-o cauţi în colţul ei retras te-ar fi întâmpinat cu cel mai dulce zâmbet ce-a înflorit vreodată pe-un chip feciorelnic şi n-ar fi făcut decât să-şi ferească ochii de întâlnirea cu privirile dumitale, pentru ca un cumva limpezimea lor să dezvăluie prea multe; presupunând, pe scurt, că Mary a dumitale ar fi fost – nu rece, ci modestă; nu absentă, ci gânditoare; nu năzuroasă, ci sensibilă; nu neştiutoare, ci  inocentă; nu afectată, ci pură – ai fi părăsit-o şi te-ai fi dus să faci curte altei femei fiindcă ar fi fost bogată? Domnul Yorke îşi scoase pălăria de pe cap şi îşi şterse fruntea cu batista. — A răsărit luna, fu prima lui observaţie nu prea concludentă, rostită pe când arăta cu cravaşa spre cer, pe deasupra mlaştinilor. Ia uite-o cum se înalţă prin ceţuri şi se uită la noi cu o stranie lucire roşietică. Nu e mai argintie decât fruntea bătrânului Helstone de culoarea fildeşului. Ceo fi vrând să spună când îşi aşază în felul ăsta obrazul peste Rushedge şi ne priveşte încruntată şi ameninţătoare? — Yorke, dacă Mary te-ar fi iubit în tăcere şi totuşi cu nespus devotament – cu inimă curată, dar cu aprindere – aşa cum ai dori să te iubească soaţa, ai fi părăsit-o? — Robert! rosti domnul Yorke ridicând braţul şi ţinându-l ridicat în răstimpul unei pauze. Robert! lumea asta e o lume ciudată, iar bărbaţii sunt alcătuiţi din cele mai ciudate drojdii alese de Haos în necurmata-i zbatere. Aş putea rosti jurăminte răsunătoare – jurăminte ce i-ar face pe braconieri să creadă că tunete cumplite s-au abătut peste Bilberry Moss – pentru a te asigura că, aşa cum rânduieşti tu lucrurile, numai Moartea m-ar fi putut despărţi de Mary. Dar eu am trăit pe lume vreme de cincizeci şi cinci de ani; am fost silit să cercetez firea omenească; şi – ca să spun un adevăr jalnic – toţi sorţii arată că, de m-ar fi iubit Mary în loc să mă dispreţuiască; dacă aş fi fost sigur de dragostea ei, convins de neabătuta-i statornicie, niciodată tulburat de vreo îndoială, niciodată ameninţat cu umilirea – toţi sorţii arată (şi îşi lăsă mâna să cadă greu pe oblânc) – toţi sorţii arată că aş fi părăsit-o! Călăriră mai departe alături, în tăcere. Înainte ca vreunul dintre ei să mai fi scos vreo vorbă, trecuseră peste Rushedge; luminile din Briarfield înstelau marginile purpurii ale mlaştinilor. Fiind mai tânăr şi având în minte mai puţine lucruri din trecut în stare să-i acapareze gândurile, Robert vorbi cel dintâi. — După câte cred eu – şi în fiece zi găsesc noi dovezi – pe lumea asta nu putem obţine nimic demn de a fi păstrat, nu în aceeaşi măsură ca un principiu ori o convingere, altfel decât prin flăcări purificatoare şi primejdii care ne întăresc. Rătăcim; cădem; ne simţim, umiliţi – dar după aceea păşim cu mai multă grijă. Mâncăm şi bem cu lăcomie otravă din cupa aurită a viciului, sau din traista de agoniseli a avarului; ne îngreţoşăm, ne înjosim; tot ce e bun în noi ni se întoarce împotrivă; sufletele ni se ridică pline de amarnică indignare împotriva trupurilor; e-un fel de epocă de război civil; dacă sufletul are destulă tărie, el învinge şi stăpâneşte – după aceea. — Şi-acum ce ai de gând să faci, Robert? Ce planuri ţi-ai făcut? — În ce priveşte treburile mele personale, am să le păstrez doar pentru mine; ceea ce îmi e foarte uşor să fac, de vreme ce în clipa de faţă nu am niciunul: unui om în situaţia mea, înecat în datorii, nu-i este îngăduită o viaţă personală. În ce priveşte planurile publice, părerile mi s-au cam schimbat. Câtă vreme am fost la Birmingham am scormonit puţin realitatea, am cercetat îndeaproape şi la origine cauza necazurilor de astăzi ale acestei ţări; acelaşi lucru l-am făcut şi la Londra. Ca necunoscut, mă puteam duce unde îmi plăcea, amesteca printre cine voiam eu. M-am dus acolo unde era lipsă de hrană, de combustibil, de îmbrăcăminte; unde nu exista de lucru şi nu exista speranţă. Am văzut oameni cu înnăscute năzuinţe înalte şi simţăminte alese, care nu puteau să se afirme din pricina unor privaţiuni jalnice şi a unor griji chinuitoare. Am văzut pe alţii josnici din firea lor şi cărora lipsa de educaţie nu prea le mai lăsa altceva în afară de trebuinţele animalice, dar nici aceste trebuinţe nu le erau împlinite şi trăiau înfometaţi, însetaţi şi deznădăjduiţi ca animalele flămânde; am văzut lucruri de la care mintea mea a deprins o lecţie nouă şi mi-au umplut sufletul de simţăminte proaspete. Nu am de gând să propovăduiesc mai multă moliciune ori mai mult sentimentalism decât am propovăduit până acum; privesc răzvrătirea şi setea de putere în acelaşi fel în care le-am privit şi mai înainte; m-aş porni pe urmele unui aţâţător la răzvrătire fugit cu aceeaşi râvnă de totdeauna şi cu aceeaşi râvnă l-aş încolţi până la primirea pedepsei meritate; dar de data aceasta aş face-o mai mult pentru binele şi liniştea celor împinşi pe căi greşite. Yorke, trebuie să ţinem seamă şi de lucruri aflate dincolo de interesele personale, dincolo de realizarea unor planuri bine puse la punct; chiar şi dincolo de lichidarea unor datorii dezonorante. Pentru a se respecta pe sine însuşi, un om trebuie să fie încredinţat că a făcut dreptate semenilor săi. Dacă n-am să fiu mai îngăduitor faţă de ignoranţă şi mai îndurător faţă de suferinţă decât am fost până acum am să mă dispreţuiesc pe mine însumi ca pe un om grosolan de nedrept. Ce mai este? întrebă adresându-se calului care, auzind clipocit de apă, şi fiind însetat, pornise către un loc larg de pe margini, unde luna îşi juca razele pe cristalul unei bulboane. — Yorke, continuă Moore, du-te înainte; eu trebuie să adăp calul. Yorke se supuse şi porni încet mai departe, preocupat, pe măsură ce înainta, să distingă, printre luminile împrăştiate în depărtare, pe cele de la Briarmains. Stilbro’ Moore rămăsese în urmă; plantaţii de pomi se înălţau întunecate pe amândouă marginile drumului; coborau acum coasta dealului; mai jos de ei se întindea valea cu populaţia ei numeroasă; se simţeau aproape ajunşi acasă. Nemaifiind înconjuraţi de buruieni înalte, domnul Yorke nu fu surprins să vadă cum de după zid se ridică o pălărie şi se aude un glas. Cuvintele acelea, totuşi, erau stranii: — Când un om rău piere, se strigă de bucurie, rosti vocea aceea. Apoi adăugă: Omul rău trece ca şi vârtejul (şi cu un mormăit mai gros): spaimele l-au luat cu ele întocmai ca apele; iadul i se deschide în faţă. Are să moară fără a afla de veste. O flacără orbitoare şi un trosnet pătrunzător străpunseră liniştea nopţii. Încă înainte de a se întoarce, Yorke ştia că cei patru condamnaţi de la Birmingham fuseseră răzbunaţi.    

CAPITOLUL VI   Coriolan   În dimineaţa aceea Mademoiselle Moore a avut parte de o elevă cam distrată. Caroline uita mereu explicaţiile date de educatoare, suporta fără nicio umbră de supărare mustrările ce se revărsau asupra ei pentru lipsa de atenţie. Cum stătea în bătaia soarelui, lângă fereastră, s-ar fi zis că odată cu blânda lui căldură primea şi o mângâiere care o făcea în acelaşi timp şi fericită şi ascultătoare. În dispoziţia asta sufletească arăta ea sub cea mai plăcută înfăţişare, iar această cea mai plăcută înfăţişare merita să fie privită. Nu-i fusese refuzat harul frumuseţii. Nu era neapărat nevoie s-o cunoşti bine ca să-ţi placă; era îndeajuns de atrăgătoare ca să-ţi placă chiar şi de la prima vedere, înfăţişarea îi era potrivită cu vârsta: copilărească, zveltă, suplă; fiece rotunjime era armonioasă, toate părţile trupului bine proporţionale; avea chipul expresiv şi blând, ochi frumoşi şi dăruiţi uneori cu priviri cuceritoare, ce mergeau drept la inimă vorbind deschis şi duios simţămintelor. Gura era într-adevăr minunată, iar pielea fină; avea o podoabă de păr castaniu pe care se pricepea să-l aranjeze cu gust; buclele îi stăteau bine şi cu bucle fusese dăruită din belşug. Felul cum se îmbrăca dovedea fineţe: croiala deloc ţipătoare, materialele departe de a fi scumpe, dar în culori potrivite să contrasteze plăcut cu tenul ei alb şi cusute astfel încât să-i împodobească silueta graţioasă. Rochia de iarnă de acum era din lână de aceeaşi nuanţă blândă ca şi părul castaniu; gulerul micuţ din jurul gâtului era pus peste o panglică roşie şi prins cu o fundă tot roşie; alte podoabe nu mai avea. Atât despre înfăţişarea Carolinei Helstone: cât despre firea şi mintea ei, dacă le avea cumva, ele au să se arate singure, la vremea potrivită. Legăturile ei de rudenie vor fi îndată lămurite. Era copilul unor părinţi care se despărţiseră curând după naşterea ei, din pricină că nu se potriveau ca fire. Maică-sa era soră vitregă cu tatăl domnului Moore; astfel, fără să existe între ei nicio legătură de sânge, putea să se socotească, oarecum mai de departe, vară cu Robert, Louis şi Hortense. Tatăl fusese frate cu domnul Helstone - un om despre a cărui fire prietenii nu erau bucuroşi să-şi aducă aminte după ce moartea îi încheiase toate socotelile pământeşti. Pe nevastă-sa o făcuse nefericită: cele ce se spuneau despre el şi despre care se ştia că sunt adevărate creaseră o impresie de probabilitate pentru cele răspândite fără temei în legătură cu fratele său mult mai cumsecade. Caroline nu o cunoscuse niciodată pe maică-sa, fiindcă fusese despărţită de ea din fragedă copilărie şi nu o mai întâlnise după aceea; taică-său murise destul de tânăr, iar unchiul ei, parohul, fusese singurul care vreme de câţiva ani îi purtase de grijă. După cum ştim, nu era nici prin fire şi nici prin obiceiuri un om tocmai potrivit pentru creşterea unei fete: cu educaţia ei nu-şi prea bătuse capul; poate că nu s-ar fi preocupat câtuşi de puţin de asta, dacă bietul copil nu şi-ar fi dat singur seama că e neglijat şi n-ar fi cerut din când în când să i se acorde puţină atenţie şi posibilitatea de a obţine măcar o seamă de cunoştinţe fără de care nu s-ar fi putut descurca. Cu toate acestea avea încă simţământul că este mai prejos decât s-ar fi cuvenit şi cunoştinţele ei mult mai puţine decât ale altor fete de aceeaşi vârstă şi cu situaţii asemănătoare; iată de ce răspunsese cu multă bucurie binevoitoarei propuneri făcute de verişoara ei Hortense de a o învăţa franţuzeşte şi broderie fină, la scurtă vreme după ce aceasta din urmă sosise la Hollow’s Mill. La rândul său, Mademoiselle Moore era încântată de îndatorirea asta, fiindcă îi dădea putinţa să se socotească personaj important; îi făcea mare plăcere să fie mai-marea unei eleve ascultătoare şi totodată isteţe. O luase pe Caroline chiar aşa cum se considera ea însăşi, ca o fată ce nu învăţase după niciun sistem anume, ba chiar de-a dreptul ignorantă; iar atunci când îşi dăduse seama că făcea progrese rapide şi spectaculoase, nu le pusese pe seama talentului sau uşurinţei la învăţătură ale elevei, ci numai şi numai pe seama superiorităţii metodei sale de predare; când văzu că, deşi nepricepută în chestiunile de rutină, Caroline avea totuşi unele cunoştinţe – nesistematizate dar foarte diverse – descoperirea nu-i produse nicio mirare, deoarece continua să-şi închipuie că numai din conversaţiile cu ea izbutise fata, pe nesimţite, să ajungă la asemenea comori. La aceeaşi părere rămânea şi dacă era silită să observe că eleva ştie multe despre lucruri cu privire la care ea ştia foarte puţin; părerea asta n-avea niciun fel de logică, însă Hortense rămânea neclintită în credinţa ei. Mademoiselle, care se fălea că este înzestrată cu „un esprit positif”  şi că punea în practică o preferinţă hotărâtă faţă de studiul teoretic, îşi silea pe cât îi stătea în putinţă verişoara să adopte aceeaşi atitudine. O chinuia fără încetare cu gramatica limbii franceze şi, considerând asta drept cel mai folositor exerciţiu, o punea să facă interminabile „analyses logiques“. Asemenea „analyses” erau departe de a fi un deosebit izvor de plăcere pentru Caroline; credea că ar fi putut învăţa franţuzeşte la fel de bine şi fără ele şi drămuia în chip excesiv timpul consacrat luptei cu „propositions, principales, et incidentes“; cu deosebirile dintre „incidente determinative“ şi „incidente applicative“; cu rezolvarea problemei dacă o propoziţiune era „pleine“, „elliptique“ sau „implicite”. Uneori se rătăcea prin asemenea labirint, şi dacă se rătăcea, obişnuia din când în când (în vreme ce Hortense se afla la etaj unde îşi scotocea sertarele – o inexplicabilă ocupaţie care îi răpea mult timp în fiecare zi aranjând, deranjând, rearanjând şi contraaranjând) să-şi ia cartea şi să se ducă în clădirea birourilor, la Robert, şi cu ajutorul lui să descâlcească pasajele prea încâlcite. Domnul Moore avea o minte limpede, bine echilibrată; aproape de îndată ce-şi arunca ochii pe micile încurcături ale Carolinei, ele păreau să se dizolve sub privirile lui: În numai două minute îi lămurea totul – în două vorbe îi dădea cheia enigmei. Şi se gândea atunci cât de incomparabil mai repede ar fi putut să înveţe dacă Hortense i-ar fi explicat la fel ca Robert! Răsplătindu-l cu un zâmbet plin de admiraţie şi recunoştinţă, mai degrabă aşternut la picioare decât ridicat înspre ochii lui, părăsea cu părere de rău fabrica, întorcându-se în casă, iar apoi, după ce termina exerciţiul sau încheia cu bine adunarea (căci Mademoiselle Moore îi dădea şi lecţii de aritmetică), ar fi dorit ca natura s-o fi făcut băiat şi nu fată, să-i fi putut propune lui Robert s-o ia ca secretar şi să fi stat cu el în clădirea birourilor, în loc să stea cu Hortense în salon. Câteodată – dar asta se întâmplă foarte rar – petrecea noaptea la Hollow’s Cottage. Uneori în timpul acestor vizite Moore era plecat, dus după treburi de negoţ; alteori se întâmplă să fie oaspete al domnului Yorke; adesea avea câte un vizitator cu care purta discuţii în altă cameră; dar se mai întâmplă, de asemenea, să fie şi acasă, să n-aibă treabă, şi să poată sta în voie de vorbă cu Caroline. Când se întâmplă aşa, ceasurile serii parcă plecau în zbor: treceau înainte de a putea fi numărate. Când toţi trei verii se aflau laolaltă, nu exista în toată Anglia o încăpere mai plăcută decât acel mic salon. Când nu preda, nu bătea pe nimeni la cap sau nu gătea, Hortense era departe de a fi posomorâtă; se obişnuise ca seara să se destindă şi să fie drăguţă cu ruda ei de neam englezesc. Exista de asemenea un mijloc de a o face să fie încântătoare, convingând-o să-şi ia ghitara şi să cânte acompaniindu-se cu ea; atunci devenea într-adevăr un om cu adevărat agreabil; cum se pricepea bine să cânte la ghitară şi avea şi o voce caldă, nu era neplăcut să stai şi s-o asculţi; şi ar fi fost cât se poate de plăcut, dacă firea ei formalistă şi înclinaţia de a-şi da importanţă nu i-ar fi influenţat strădaniile, aşa cum îi stăpâneau gesturile şi îi modelau înfăţişarea. Eliberat de sub jugul treburilor, domnul Moore era dacă nu vioi el însuşi, cel puţin un spectator plin de bunăvoinţă la vioiciunea Carolinei, un ascultător plin de răbdare al vorbelor ei şi gata să-i răspundă la orice întrebări. Era o persoană lângă care îţi făcea plăcere să stai, împrejurul căreia era agreabil să te învârteşti adresându-i-te sau chiar privindu-l. Uneori chiar mai mult decât atât – era însufleţit, plin de bunăvoinţă şi prietenos. Un singur necaz: puteai fi sigur că a doua zi de dimineaţă avea să fie din nou îngheţat; şi oricât de mult s-ar fi părut că se bucură, în felul său reţinut, de asemenea reuniuni, rareori contribuia la repetarea lor. Împrejurarea aceasta nedumerea profund mintea lipsită de experienţă a verişoarei. „Dacă aş avea la dispoziţie, se gândea, mijlocul de a produce fericire, laş folosi cât mai des; i-aş menţine strălucirea prin folosinţă, şi nu l-aş lăsa săptămâni la şir aruncat cine ştie unde, ca să ruginească.“ Avea totuşi grijă să nu-şi pună în practică teoria. Oricât de mult îi plăceau vizitele de seară la vilă, niciodată nu venea fără să fie chemată. Ba deseori se întâmplă ca atunci când Hortense stăruia cu invitaţia, ea să refuze, fiindcă Robert nui urma pilda sau i-o urma cu prea puţină tragere de inimă. În dimineaţa de atunci era prima oară când o invitase el însuşi, din proprie iniţiativă; şi, în afară de asta, îi vorbise cu atâta gingăşie, încât auzindu-l simţise un fior de bucurie destul de puternic pentru a-şi păstra veselia tot restul zilei. Dimineaţa se scurse ca de obicei. Mademoiselle, totdeauna cu sufletul la gură din pricina treburilor, şi-o petrecu alergând de la bucătărie în salon – ba certând-o pe Sarah, ba controlând exerciţiile Carolinei sau ascultând-o la lecţia dată pentru repetiţie. Oricât de fără greşeală ar fi fost îndeplinite aceste îndatoriri, educatoarea nu rostea cuvinte de laudă: era un principiu al ei acela că laudele nu se pot împăca în niciun fel cu demnitatea unui profesor, pe câtă vreme reproşurile, mai mult sau mai puţin justificate, rămâneau totdeauna indispensabile. Era convinsă că cearta necontenită, mai aspră sau mai blândă, ar fi absolut necesară pentru menţinerea autorităţii; şi dacă era cu neputinţă de găsit vreo greşeală în legătură cu lecţiile, atunci purtarea, aerul, îmbrăcămintea sau mâna elevei trebuiau neapărat corectate. Scandalul obişnuit se producea cam pe la vremea prânzului, când Sarah aducea totuşi până la urmă bucatele în cameră şi aproape că le azvârlea pe masă, cu o privire care spunea foarte limpede: „De când sunt n-am mai gătit până acum asemenea porcărie; nici de dat la câini nu-i bună“. În ciuda dispreţului arătat de Sarah, mâncarea era destul de gustoasă. Supa era un fel de piure de mazăre uscată, pregătit de Mademoiselle în timp ce rostea amare jeluiri cu privire la faptul că în nefericita asta de ţară a Angliei nu era cu putinţă să găseşti nişte fasole. Urma apoi o mâncare cu carne – gătită într-un mod necunoscut, dar presupusă a fi un mişmaş – împănată ciudat cu bucăţele de pâine, condimentată cam curios, dar nu neplăcut, şi coaptă într-o formă, un fel de mâncare cam bizar, dar nici pe departe lipsit de savoare. Verdeţuri combinate ciudat alcătuiau garnitura de legume; pe urmă o plăcintă de fructe, zaharisite după o reţetă născocită de „grand’mere“ a doamnei Gérard Moore, şi după al cărui gust s-ar fi părut că zahărul fusese înlocuit cu „melassé”, încheia masa. Caroline nu avea nimic împotriva acestei bucătării belgiene: într-adevăr, variaţia îi făcea chiar plăcere, şi proceda foarte judicios, fiindcă de-ar fi manifestat vreo nemulţumire în privinţa asta, ar fi pierdut pentru totdeauna favorurile ce-i erau acordate de Mademoiselle; o crimă veritabilă ar fi putut fi cu mai multă uşurinţă iertată decât vreun semn de nemulţumire faţa de mâncărurile străine. Curând după masă, Caroline o înduplecă pe varaeducatoare să meargă sus ca să se îmbrace; manevra asta cerea îndemânare. A lăsa să se înţeleagă că jupa, camizolul şi bigudiurile de hârtie erau nişte obiecte odioase, sau orice altceva în afară de articole cu deosebite calităţi, ar fi fost o crimă. Prin urmare orice încercare prematură de a le grăbi dispariţia ar fi fost neînţeleaptă şi ar fi avut probabil drept urmare păstrarea aceleiaşi îmbrăcăminţi pentru tot restul zilei. Evitând cu grijă orice stânci şi nisipuri mişcătoare, eleva reuşi totuşi, sub pretextul că ar simţi nevoia unei schimbări de decor, să-şi ducă profesoara până la etaj şi, odată ajunse în dormitor, s-o convingă de lipsa de rost a unei reveniri în acelaşi loc, spunându-i că ar putea foarte bine săşi facă toaleta chiar atunci; iar în vreme ce Mademoiselle ţinea o predică solemnă asupra meritelor ei gigantice câştigate prin dispreţul faţă de toate frivolităţile modei, Caroline o dezbrăcă de bluză, o înveşmântă într-o rochie modestă, îi aranjă gulerul, părul etc. şi o făcu să arate foarte prezentabil. Dar ultimele amănunte Hortense ţinea să le desăvârşească ea însăşi, iar aceste ultime amănunte constară dintr-un batic gros legat în jurul gâtului şi un şorţ mare şi negru, ca de servitoare, care strica totul. Pentru nimic în lume n-ar fi apărut Mademoiselle în propria-i casă fără baticul cel gros şi fără şorţul cel uriaş: primul constituia un incontestabil element de moralitate – era cu totul nepotrivit să nu porţi un fichu; al doilea era emblema unei bune gospodine – s-ar fi zis că, după părerea ei, în felul acesta realiza o importantă economie în bugetul fratelui. Cu propriile ei mâini confecţionase şi prezentase Carolinei asemenea articole de îmbrăcăminte; şi unica neînţelegere mai serioasă ce avusese loc între ele, şi care încă mai lăsase urme de amărăciune în sufletul verişoarei mai vârstnice, pornise din refuzul celei mai tinere de a accepta şi folosi vreunul dintre aceste elegante cadouri. — Eu port rochii închise la gât şi cu guler, spusese Caroline, şi dacă aş mai pune şi baticul, aş simţi că mă înăbuş; pe urmă, şorţurile mele scurte sunt la fel de bune ca şi ăsta foarte lung: prefer să nu le schimb. Totuşi, datorită perseverenţei, Hortense ar fi izbutit probabil s-o silească la pomenita schimbare, dacă nu s-ar fi întâmplat ca domnul Moore să audă o discuţie pe această temă şi să decidă că şorţurile micuţe ale Carolinei sunt destul de bune şi că, după câte socoate el, fiind încă doar un copil, pentru moment se putea lipsi şi de fichu, mai ales că buclele îi erau lungi şi îi ajungeau aproape până la umeri. Împotriva părerilor lui Robert nu exista apel, aşa că sora se văzu nevoită să cedeze; dar rămânea hotărât împotriva graţiei nostime a îmbrăcămintei purtate de Caroline şi a farmecului înfăţişării ei distinse; ceva mai trainic şi mai casnic considera ea că ar fi fost „beaucoup plus convenable“. După-amiaza fu consacrată cusutului. Ca mai toate doamnele belgiene, Mademoiselle mânuia acul cu deosebită îndemânare. Nici prin minte nu-i trecea că ar fi o risipă de vreme să dedice nenumărate ceasuri broderiei fine, lucrului la dantele, atât de distrugător pentru ochi, unor minunate împletituri şi, înainte de toate, celui mai atent ţesut de ciorapi. Era oricând gata să-şi piardă o zi întreagă cu ţesutul a două găuri de ciorap şi să considere că şi-a îndeplinit cu nobleţe „misiunea” după ce a terminat. Încă unul dintre necazurile Carolinei consta în faptul că era condamnată să înveţe acest sistem străin de reparare, care era executat fir cu fir, aşa fel ca să imite desăvârşit însăşi ţesătura ciorapului – îndeletnicire teribil de obositoare, dar socotită de Hortense Gérard şi de nenumărate generaţii ale străbunelor ei drept una dintre cele dintâi „îndatoriri ale femeii”. Ei însăşi i se puseseră în mână ac, bumbac şi un ciorap îngrozitor de prăpădit, încă în vremea când pe căpşorul negru purta bonetă de copil; ceea ce fusese considerat drept „hauts faits“ în privinţa priceperii sale la ţesut fusese expus în faţa cunoştinţelor înainte ca ea să fi împlinit şase ani, iar când descoperise prima oară că verişoara Caroline era profund ignorantă în aceste cunoştinţe de cea mai mare însemnătate posibilă, aproape plânsese de mila tinereţii ei neglijate în asemenea hal. Fără să piardă o clipă, făcu rost de o pereche de ciorapi lungi prăpădiţi, din călcâiele cărora nu mai rămăsese nici urmă, şi o puse pe ignoranta englezoaică să-i repare; corvoada fusese începută cu doi ani în urmă, dar Caroline mai avea şi acum în coşul ei de lucru ciorapii aceia. În fiecare zi înfigea de câteva ori acul, ca un mijloc de pocăinţă intru iertarea păcatelor. Deveniseră pentru ea o grea povară; mare plăcere i-ar mai fi făcut să-i arunce în foc; ba într-un rând, văzând-o stând cu ei în poală şi oftând din greu, domnul Moore propusese o incinerare în cadru intim la el în birou, însă Caroline ştia că n-ar fi fost înţelept să accepte propunerea – singurul rezultat posibil fiind o nouă pereche de ciorapi, probabil într-o stare încă şi mai jalnică: şi a rămas, de aceea, la relele cu care se obişnuise. Toată după-amiaza cele două doamne au stat şi au cusut, până ce ochii şi degetele, ba chiar şi mintea uneia dintre ele au obosit. După prânz cerul prinsese a se întuneca; începuse din nou să plouă, o ploaie zdravănă; temeri tainice începură să se strecoare în sufletul Carolinei: te pomeneşti că domnul Sykes ori domnul Yorke au să-l convingă pe Robert să rămână la Whinbury până se mai limpezea vremea, iar în privinţa asta nu se arăta până acum niciun semn. Sunase ceasul cinci şi timpul se scurgea întruna; norii continuau să se reverse. Vaierul vântului începuse să freamăte peste acoperişul casei. Ziua părea aproape de sfârşit; focul din salon răspândea în căminul deschis o dogoare roşie, ca lumina apusului de soare. — Până nu răsare luna n-are să se însenineze, spuse Mademoiselle Moore; prin urmare, nu încape îndoială că până atunci frate-meu n-are să se înapoieze; şi chiar că mi-ar părea rău s-o facă. Noi o să bem cafeaua; degeaba l-am aşteptat pe Robert. — Am obosit. Pot să las acum lucrul, verişoară? — Poţi, de vreme ce s-a făcut prea întuneric şi nu mai vezi să ţeşi cum se cuvine. Strânge-l; aşază-l frumos în coş; pe urmă du-te la bucătărie şi pofteşte-o pe Sarah să aducă le goûter, sau ceaiul, cum îi spuneţi voi. — Dar încă n-a bătut şase: ar mai putea să vină. — Nu vine, îţi spun eu. Pot să-i calculez fiece mişcare. Doar îl cunosc pe frate-meu. Nesiguranţa e supărătoare, dezamăgirea amară. Cu un prilej sau altul, asta a simţit-o oricine. Ascultând de porunca Hortensei, Caroline se duse în bucătărie. Sarah stătea la masă şi îşi cosea o rochie. — Eşti aşteptată să aduci cafeaua, spuse fata pe un ton lipsit de vlagă; apoi îşi rezemă braţul şi capul de poliţa de deasupra vetrei şi rămase ca pierdută acolo, lângă foc. — Ce sfârşită arătaţi, domnişoară! Şi asta numai din pricină că verişoara dumneavoastră vă pune să munciţi atâta vreme. E o ruşine! — Nici vorbă de aşa ceva, Sarah, veni scurt răspunsul. — Ehei! Lăsaţi că ştiu eu. Uite, sunteţi gata să vă porniţi pe plâns şi nu de alta, numai pentru că toată ziua aţi stat pironită pe scaun. Până şi unui pisoi i-ar veni lehamite, dacă ar sta aşa, toată ziua ca închis în colivie. — Sarah, stăpânul tău are obicei să se întoarcă devreme acasă de la târg, dacă e vreme ploioasă? — Aproape niciodată; doar astăzi numai, el ştie de ce, a făcut altfel. — Cum adică? — S-a întors; sunt sigură că l-am văzut pe Murgatroyd trecând cu calul prin curte, pe drumul din spate, şi asta chiar acum cinci minute, când m-am dus la pompă să iau nişte apă. Cred că era cu Joe Scott la birouri. — Ţi s-a părut ţie. — Cum adică să mi se pară mie? Doar îi cunosc bine calul, nu credeţi? — Dar chiar pe el nu l-ai văzut. — Nu, da’ i-am auzit glasul. Îi spunea lui Joe Scott ceva despre cum a descurcat toate treburile şi toate necazurile şi că n-o să treacă o săptămână până ce au să sosească la fabrică un rând de rame noi; şi că de data asta are să angajeze patru soldaţi din cazarma de la Stilbro’ ca să păzească furgonul. — Ce faci, Sarah, îţi coşi o rochie? — Da; vi se pare că-i drăguţă? — Foarte frumoasă! Pregăteşte cafeaua. Uite, îţi termin eu de croit mâneca asta, şi-am să-ţi dau şi ceva să-ţi faci o garnitură. Am nişte panglică de saten îngustă de-o culoare numai potrivită cu materialul. — Sunteţi foarte drăguţă, domnişoară. — Dă-i zor, ca o fată bună ce eşti; dar mai înainte pune ghetele domnului lângă foc: când o veni să-şi scoată cizmele. Îl aud – uite-l că vine. — Ce faceţi, domnişoară? Nu tăiaţi bine stofa! — Ai dreptate, dar n-am tăiat decât un pic: aşa că nu-i nicio pagubă. Uşa bucătăriei se deschise şi domnul Moore intră ud leoarcă şi înfrigurat. Fără să părăsească masa de croit, Caroline se întoarse pe jumătate, dar numaidecât îşi reluă ocupaţia, ca şi cum pentru o pricină anume ar fi vrut să mai câştige un minut. Cum stătea aplecată asupra lucrului, faţa îi era ascunsă; încerca să-şi stăpânească trăsăturile şi să le ascundă expresia, dar nu izbuti: când în cele din urmă se întoarse către domnul Moore, întreaga-i înfăţişare strălucea. — Renunţasem să te mai aşteptăm, îi spuse; ziceau că n-o să mai vii. — Doar am promis că mă întorc devreme; tu mă aşteptai, nu-i aşa? — Nu, Robert: nu mai îndrăzneam, când vedeam cum plouă afară. Eşti ud şi te-a pătruns frigul – schimbă totul de pe dumneata: dacă o să răceşti, am să mă – o să ne socotim şi noi vinovate într-o oarecare măsură. — Nu-s chiar atât de ud: mantaua de călărie e impermeabilă. N-am nevoie decât de încălţăminte uscată. Aşa… ce bine e lângă foc, după ce ai înfruntat vântul şi ploaia cale de câteva mile. Rămăsese în picioare, lângă vatra din bucătărie; Caroline stătea lângă el. Bucurându-se de strălucirea molcomă a focului, domnul Moore îşi ţinea privirile aţintite la alămurile lucitoare de pe poliţa de deasupra. Când se întâmplă să-şi coboare pentru o clipă privirea, aceasta i se opri pe un chip ridicat spre el, un chip îmbujorat, zâmbitor, fericit, umbrit de bucle mătăsoase şi luminat de nişte ochi minunaţi. Sarah plecase spre salon, cu o tavă; o mustrare venită din partea stăpânei o reţinea acolo. Moore îşi lăsă o clipă mâna pe umărul tinerei verişoare, se aplecă, şi îi mângâie fruntea cu un sărut. — Vai! spuse fata ca şi când gestul acela i-ar fi desferecat buzele. Eram atât de nefericită când mă gândeam că n-ai să vii; acum aproape că sunt prea fericită. Dumneata eşti fericit, Robert? Te bucuri. Când te întorci acasă? — Cred că da; în seara asta, cel puţin. — Eşti sigur că nu te mai chinuie gândurile despre ramele acelea, despre afacerile dumitale, despre război? — De data asta, nu. — Eşti convins că Hollow’s Cottage nu e prea mică pentru dumneata, şi prea strâmtă şi posomorâtă? — În clipa de faţă, nu. — Poţi să afirmi că nu ai nicio amărăciune în suflet fiindcă cei bogaţi şi sus-puşi te dau uitării? — Gata cu întrebările. Te înşeli dacă îţi închipui că ard de nerăbdare să obţin favorurile celor bogaţi şi sus-puşi. Nu-mi doresc decât bani – o situaţie – o carieră. — Pe care talentul şi bunătatea dumitale au să ţi le aducă. Eşti croit ca să fi un om de seamă – ai să fi un om mare. — Acum stau şi mă întreb dacă spui într-adevăr cinstit ce simţi, cam ce reţetă mi-ai da ca să ajung la situaţia aceea despre care vorbeşti; dar o ştiu eu – mai bine decât o ştii tu însăţi. Ar da vreun rezultat? — ar putea fi eficientă? Da – sărăcie, suferinţă, faliment. Ehei! viaţa nu e ceea ce îţi închipui tu, Lina! — Dar dumneata eşti ce îmi închipui eu. — Nu sunt. — Atunci – eşti încă şi mai bun? — Mult mai rău. — Nu; mult mai bun. Ştiu eu că eşti bun. — De unde ştii? — Aşa arăţi; iar eu simt că aşa eşti. — Cum simţi asta? — În inimă. — Aha, va să zică mă judeci cu inima, Lina; cu mintea ar trebui să mă judeci. — O fac; şi atunci sunt cât se poate de mândră de dumneata. Robert, n-ai cum şti tot ce gândesc eu despre dumneata. Chipul întunecat al domnului Moore prinse culoare; buzele îi zâmbiră şi totuşi rămaseră strânse; ochii îi râdeau, dar el îşi încruntă cu hotărâre sprâncenele. — Judecă-mă cu mai multe rezerve, Lina, rosti domnul Moore. Bărbaţii, în general, sunt nişte lepădături, mult deosebiţi de tot ce poţi tu să-ţi închipui; n-am deloc pretenţia că aş fi mai bun decât semenii mei. — Dacă ai avea-o, nu te-aş mai preţui atât de mult; tocmai fiindcă eşti modest am atâta încredere în calităţile dumitale. — Încerci cumva să mă linguşeşti? întrebă întorcându-se brusc spre ea şi cercetându-i faţa cu priviri adânc pătrunzătoare. — Nu, răspunse blând Caroline şi începu să râdă din pricina mişcării lui precipitate. Părea că nu socoteşte de trebuinţă niciun fel de negare viguroasă a învinuirii. — Nu te interesează dacă eu cred sau nu că încerci să mă linguşeşti? — Nu. — Eşti atât de sigură de propriile tale intenţii? — Cred că da. — Şi care-s anume, Caroline? — Numai aceea de a-mi uşura sufletul spunând şi eu o dată ceva din ceea ce gândesc; şi pe urmă să te fac să fi mai mulţumit de dumneata însuţi. — Asigurându-mă că ruda mea îmi este prieten sincer? — Exact; sunt prietenul dumitale sincer, Robert. — Iar eu sunt – ce-au putut să facă din mine schimbările şi întâmplarea, Lina. — În orice caz, nu un duşman al meu? Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah şi de stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cât avusese loc dialogul dintre domnul Moore şi domnişoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „cafe au l’ait”, despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăţilor dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „aşa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă“, iar Mademoiselle susţinea sus şi tare că e „un breuvage royal“ de o mie de ori prea bună pentru o fiinţă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze. Cei care stătuseră până atunci în bucătărie trecură în salon. Înainte ca Hortense să-i ajungă din urmă, Caroline abia avu timp să mai întrebe odată: „Nu duşmanul meu, Robert?“ Iar Moore, împrumutând obiceiurile quakerilor îi răspunse printr-o altă întrebare: „As putea să fiu?” după aceea se aşeză la masă, ajutându-i şi Carolinei să se aşeze lângă el. Fata aproape că nici un auzi explozia de mânie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga peroraţie despre „la conduite indigne de cette méchante creature” îi ajungea în urechi la fel de lipsită de înţeles ca şi zdrăngănitul nervos al ceştilor de porţelan. Robert râse puţin, într-un fel foarte reţinut, apoi, îndemnând-o politicos şi calm pe soră-sa să se liniştească, îi dădu toate asigurările că în cazul când asta i-ar face plăcere, îşi poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privinţa felului cum ar fi răspuns acelea cerinţelor, întrucât, după câte fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, aşa obraznică şi încăpăţânată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decât majoritatea femeilor de categoria ei. Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situaţii; după câte credea dânsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insupportables“. Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinière Anversoise“, cu bonetă înaltă fustă scurtă şi saboţi modeşti potriviţi cu situaţia de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decât o cochetă neobrăzată cu rochie largă şi cu capul în întregime descoperit (căci, după câte se părea, Sarah nu împărtăşea defel opinia sfântului apostol Pavel, conform căreia: „e ruşinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrăţişând o doctrină cu totul opusă, refuza cu îndârjire să-şi întemniţeze în pânză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mândrea să-l strângă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cârlionţi traşi spre frunte). — Vrei să încerc să-ţi aduc o fată de la Anvers? întrebă domnul Moore care, deşi foarte serios în public, era în general amabil între ai lui. — Merci du cadeau! veni răspunsul. O fată de la Anvers nar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de către aceste coquines din fabrică de la tine; apoi, îmblânzindu-se puţin: Eşti foarte bun, dragul meu frate. Iartă-mi enervarea, dar să ştii că treburile mele casnice sunt grozav de obositoare – ce să-i faci însă, probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleaşi suferinţe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemânatice slujnice din Anvers; în toate ţările personalul de serviciu alcătuieşte o categorie de oameni răsfăţaţi şi greu de mânuit. Domnul Moore îşi mai aducea şi el aminte câte ceva despre suferinţele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare şi îi cinstea sincer amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată, la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia. Aşa că lăsă chestiunea baltă, iar după ce serviciul de cafea fu strâns de pe masă, încercă s-o consoleze pe Hortense aducându-i ghitara şi partiturile; şi după ce îi trecu pe după gât panglica instrumentului, cu o duioşie frăţească despre care ştia că este atotputernică în potolirea celor mai rebele accese de enervare ale surorii, o rugă să-l desfete cu vreo câteva dintre cântecele favorite ale mamei lor. Nimic nu e mai alinător decât afecţiunea. Certurile în familie sunt înjositoare; comuniunea familială înalţă sufleteşte. Încântată de fratele ei şi plină de recunoştinţă faţă de el, Hortense deveni aproape graţioasă, aproape frumoasă, de îndată ce atinse ghitara; înfăţişarea agitată de fiecare zi îi dispăru pentru un moment, în locul ei ivindu-se „un sourire plein de bonté”. Cântă melodiile cerute de Robert, şi le cântă cu simţire; îi aminteau de o rudă pe care o iubise cu adevărat; îi aduceau aminte de zilele tinereţii. Observă cum, la rândul ei, şi Caroline asculta cu interes copilăros; asta îi spori buna dispoziţie; iar exclamaţia izbucnită la încheierea cântecului: „Tare mult aş vrea să pot şi eu cânta la ghitară şi să am glasul Hortensei!“ puse capăt întregului episod şi o făcu pe domnişoara Moore să fie încântătoare în tot restul serii. Ce-i drept, urmă şi o mică prelegere a Hortensei despre  deşertăciunea dorinţei şi datoria de a încerca. Se insinua că: „Aşa precum Roma nu a fost clădită într-o singură zi, nici educaţia de care se bucură Mademoiselle Gérard Moore nu fusese dobândită într-o singură săptămână, sau numai prin dorinţa de a avea o minte pătrunzătoare. Numai strădania putuse îndeplini o asemenea operă de seamă; dintotdeauna fusese remarcată pentru perseverenţă şi hărnicie; toţi profesorii ei făcuseră observaţia că e tot pe atât de încântător pe cât de puţin obişnuit să întâlneşti un asemenea talent îmbinat cu o asemenea seriozitate”, şi tot aşa înainte. O dată ajunsă la tema însuşirilor ei, Mademoiselle devenea foarte vorbăreaţă. În sfârşit, pe deplin învăluită în bucuria admiraţiei de sine, îşi luă lucrul, se aşeză în fotoliu şi se linişti. Perdelele lăsate, focul luminos, gingaşa strălucire a lămpii ofereau acum salonului tot ce putea să aibă mai de preţ – farmecul lui de seară. Este probabil că toţi cei trei aflaţi acolo simţeau acest farmec – toţi arătau fericiţi. — Ei, şi-acuma ce-o să facem, Caroline? întrebă domnul Moore reinstalându-se în fotoliul său de lângă cel al verişoarei. — Ce-o să facem, Robert? repetă Caroline parcă în joacă. Dumneata hotărăşti. — Nu jucăm sah? — Nu. — Nici dame, nici table? — Nu – nu; nici unuia dintre noi nu ne plac jocurile tăcute, care nu îţi ocupă decât mâinile; nu-i aşa? — Cred că ai dreptate; atuncea – ne apucăm de bârfit? — Pe cine? Ne interesează pe noi cineva chiar atât de mult încât să ne bucurăm dacă l-am face harcea-parcea? — Uite, cu întrebarea asta ai pus degetul pe rană. În ce mă priveşte pe mine – oricât de puţin amabil aş părea – trebuie să declar că nu. — Şi eu la fel. Dar e foarte ciudat – deşi nu simţim nevoia unui al treilea… unui al patrulea, vreau să spun (se corectă ea repede, aruncând spre Hortense o privire încărcată de părere de rău) tovarăş viu printre noi – într-atât de egoişti ne face fericirea – deşi nici nu vrem să ne gândim la lumea ce se află astăzi în jurul nostru, ar fi plăcut să ne întoarcem în vremuri trecute: să ascultăm oameni care de generaţii întregi dorm în morminte ce nu mai sunt astăzi nici cel puţin morminte, ci grădini şi ogoare, să-i ascultăm cum îşi rostesc în faţa noastră gândurile şi să le împărtăşim ideile. — Şi cine să fie vorbitorul? Pe ce limbă să ne vorbească? În franţuzeşte? — Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atât de dulce, nici atât de măreţ, nici atât de cutremurător ca strămoşii de spiţă englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citeşti dintr-o carte englezească. — O carte englezească veche? — Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îţi plac dumitale; şi eu am să aleg un fragment care să sune în cât mai desăvârşită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze şi să-ţi umple cugetul de muzică încântătoare: să treacă asemeni unei mâini iscusite peste inima dumitale şi să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ţi-a fost menită în viaţă nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, şi atunci rămâne adeseori tăcută, îngăduie-i bătrânului William să se apropie şi să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forţa şi toată melodia englezească. — Trebuie să citesc din Shakespeare? — Trebuie să ai în faţă spiritul lui; trebuie să-i asculţi glasul cu urechile minţii; să primeşti în sufletul dumitale o parte dintr-al lui. — Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică? — Ba ca să te emoţioneze; să te facă să trăieşti noi senzaţii. Ca să-ţi dea putinţa să-ţi simţi adânc viaţa, nu numai cu părţile ei de virtute, dar şi cu părţile vicioase, cu părţile ei păcătoase. — Dieu! que dit-elle? strigă Hortense, ocupată până atunci cu număratul ochiurilor de pe împletitură, ceea ce o împiedicase să nu urmărească ce se spunea, dar nu şi să-şi apere urechile de înţepătura ultimelor cuvinte răsunătoare. — Las-o în pace, surioară: las-o să vorbească; în seara asta îngăduie-i să spună tot ce-i trece prin cap. Uneori îi face plăcere să lovească tare în fratele tău: dar pe mine mă distrează, aşa că las-o în pace. Caroline se urcase pe un scaun şi răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunând: — Uite, aici e Shakespeare, şi am deschis la Coriolan. Ia, citeşte, şi prin simţămintele ce ţi le va stârni lectura, descoperă cât de josnic şi totodată cât de măreţ eşti. — Atunci vino încoace, stai lângă mine şi corectează-mă dacă pronunţ greşit. — Va să zică să fiu eu profesoara şi dumneata elevul? — Ainsi soit-il! — Şi Shakespeare e obiectul nostru de studiu, de vreme ce facem lecţii despre el? — Aşa s-ar zice. — Şi-acum n-ai să mai fii franţuz, şi sceptic, şi batjocoritor? N-o să mai socoteşti că refuzul de a admira este semn de înţelepciune? — Nu ştiu. — Dacă o să faci aşa, Robert, îl iau pe Shakespeare şi plec de aici; mă închid în mine, îmi pun boneta şi pornesc spre casă. — Stai jos; uite că încep. — Un moment, dacă nu te superi, dragul meu frate, întrerupse Hortense, când stăpânul unei case citeşte, cucoanele trebuie neapărat să lucreze. Caroline, copilă dragă, ia-ţi broderia; poţi să faci trei rânduri întregi în seara asta. Caroline privi în jur disperată. — Nu văd la lumina lămpii; mi-au obosit ochii şi nu pot duce bine la capăt două lucruri deodată. Dacă lucrez, nu pot să ascult; dacă ascult, nu pot să lucrez. — Fi donc! Quel enfantillage! începu Hortense. Dar, ca totdeauna, domnul Moore interveni cu delicateţe: — Îngăduie-i să lase deoparte broderia în seara asta. Aş vrea să-şi concentreze toate atenţia asupra accentului meu, iar ca să facă treaba asta trebuie să urmărească şi textul cu ochii; trebuie să se uite în carte. Puse cartea între ei, îşi aşeză braţul pe spătarul scaunului Carolinei şi apoi începu să citească. Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, şi pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avânt îngâmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetăţenilor înfometaţi; nu afirma că socoteşte îndreptăţită mândria absurdă a vorbitorului, dar sar fi spus că aşa simte. Caroline îşi ridică privirile spre el, cu un zâmbet straniu. — Uite că am şi ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are niciun fel de milă pentru semenii săi înfometaţi, ba îi mai şi insultă. Bine, citeşte mai departe. Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenţia; spuse că toate acestea sunt lucruri depăşite, sau ar trebui să fie; spiritul ce se degaja de aici era un spirit barbar, totuşi simpla înfruntare dintre Marcius şi Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încântare. Pe măsură ce înainta, se împuţinau şi observaţiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forţa, de adevărul fiecărui pasaj; şi, desprinzându-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăţilor personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în faţa lui. Scenele comice nu le citea bine şi atunci Caroline îi lua cartea din mână şi citea în locul lui pasajele respective. Citite de ea, şi fragmentele astea păreau să-i placă, şi într-adevăr le interpreta cu o căldură la care nimeni nu s-ar fi putut aştepta din parte-i, cu o expresivitate viguroasă ce părea să-i fie dăruită acolo, pe loc, şi numai pentru clipa de-atunci. Trebuie să observăm, în treacăt, că întreaga ţinută a conversaţiei sale din seara aceea, fie serioasă, fie glumeaţă, gravă ori veselă, părea să fie ceva neînvăţat, nestudiat, intuitiv, spontan; de îndată ce un anumit moment trecea, nu mai era cu putinţă să fie repetat întocmai aşa cum fusese, ori nu mai mult decât licărirea meteorului, decât nuanţa picăturii de rouă, decât culoarea sau forma norului dincolo de care scapătă soarele, decât undele micuţe alunecânde şi sclipitoare care îmbracă faţa unui pârâiaş. Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adâncul prăpădului; Coriolan surghiunitul treceau unul după altul ca nişte umbre titanice. Ajunsă în faţa imaginii surghiunitului, mintea lui Moore păru că face un popas. Parcă stătea lângă vatra din casa lui Aufidius şi contempla imaginea măreţiei prăbuşite, ce se arăta însă parcă şi mai măreaţă în starea cea mai de jos a decăderii. Vedea „înfăţişarea neîmblânzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mândră cu pânze sfâşiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; şi din nou Caroline îi şopti: — Aici zăresc din nou o sclipire a frăţietăţii în greşeală. Marşul asupra Romei, implorările mamei, rezistenţa îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în faţa celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mânia lui Aufidius în faţa a ceea ce el socotea a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaş – toate scenele alcătuite din forţă şi din adevăr concentrat veneau una după alta şi luau în scurgerea lor profundă şi iute inima şi cugetul cititorului şi ascultătorului. — Ia spune, acuma l-ai simţit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închisese cartea. — Cred că da. — Şi ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata? — Poate că am observat. — Nu era la fel de supus greşelii pe cât era de măreţ? Moore încuviinţă dând din cap. — Şi care-i era greşeala? Ce anume îi făcea pe ceilalţi cetăţeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunirea lui de către concetăţeni? — Tu oare ce crezi că a fost? — Întreb din nou:                               Whether was it pride,              Which out of daily fortune ever taints               The happy man? whether defect of judgment,               To fail in the disposing of those chances               Which he was lord of? or wheather nature,              Not to be other than one thing: not moving  From the casque to the cushion, but commanding peace  Even with the same austerity and garb  As he controlled the war?   — De, răspunde-ţi singur, Sfinxule. — Era câte puţin din toate: şi dumneata nu trebuie să fii înfumurat faţă de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilităţile de a-i linişti, nu trebuie să fii o fire rigidă şi să rosteşti o cerinţă la fel de autoritar de parca ar fi un ordin. — Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ţi-a vârât în cap asemenea idei? — Dorinţa pentru binele dumitale, grija pentru siguranţa dumitale, dragă Robert, şi o teamă, o teamă izvorâtă din multe lucruri auzite de mine în ultima vreme şi după care ţi se pregătesc multe rele. — Cine îţi spune ţie treburi dintr-astea? — Îl aud pe unchiu-meu vorbind despre dumneata; îţi laudă curajul neînfricat, felul în care gândeşti, dispreţul faţă de duşmanii josnici, hotărârea ta de a nu „te pleca în faţa gloatei”, cum spune el. — Şi ai vrea s-ajung să mă plec în faţa lor? — Nu, nu, pentru nimic în lume: niciodată n-am dorit să te înjoseşti; dar, nu ştiu cum, îmi este cu neputinţă să nu mă gândesc că e nedrept să-i cuprinzi pe toţi muncitorii sub denumirea prea larga şi jignitoare de „gloată”, şi totdeauna să te uiţi la ei şi să-i tratezi cu trufie. — Eşti o mică democrată, Caroline; ce-ar zice unchiul tău dacă te-ar auzi? — După cum ştii, rareori discut cu unchiul meu şi niciodată despre asemenea lucruri: el socoteşte că tot ce este dincolo de cusut şi gătit întrece puterea de înţelegere a unei femei şi nu poate face parte din preocupările ei. — Şi tu îţi închipui că înţelegi lucrurile cu privire la care îmi dai sfaturi? — În măsura în care te privesc pe dumneata, le înţeleg. Ştiu că ar fi mult mai bine dacă muncitorii dumitale te-ar iubi şi nu te-ar urî, şi sunt absolut convinsă că blândeţea are mult mai mulţi sorţi de izbândă decât aroganţa, dacă e vorba să le câştigi simpatia. Dacă faţă de mine şi de Hortense ai fi rece şi arogant, crezi că te-am iubi? Când eşti rece faţă de mine, aşa cum eşti câteodată, cum îţi închipui că aş putea îndrăzni ca în schimb eu să fiu duioasă? — Ei, uite, Lina, eu mi-am făcut lecţiile, atât pe cele de limbă cât şi pe cele de etică, nu fără anume înclinări către politică; acuma e rândul tău. Hortense îmi spune că ai fost foarte emoţionată de o mică poezie învăţată ieri, o bucată a sărmanului André Chénier – La jeune captive; ţi-o mai aduci aminte? Începând cu o voce stinsă, mai cutând tremurată, dar căpătând curaj pe măsură ce înainta, Caroline repetă dulcile versuri ale lui Chenier; ultimele trei strofe le recită bine:               — Mon beau voyage encore est si loin de sa fin!     Je pars, et des ormeaux qui bordent le chemin             J’ai passé les premiers à peine.             Au banquet de la vie à peine commencé,       Un instant seulement mes lèvres ont pressé    La coupe en mes mains encore pleine.                              Je ne suis qu’au printemps – je veux voir la moisson;  Et comme le soleil, de saison en saison,  Je veux achever mon année.               Briliante sur ma tige, et l’honneur du jardin                Je n’ai vu luire encore que les feux du matin,               Je veux achever ma journée!   Moore ascultă întâi cu ochii plecaţi, dar în cutând îi ridică pe furiş: lăsându-se pe spate în fotoliu, putea să se uite la Caroline fără ca ea să observe unde îi stau aţintite privirile. În seara aceea obrajii ei aveau o culoare, ochii ei o lumină, înfăţişarea ei o expresie ce ar fi putut face uimitoare chiar şi nişte trăsături oarecare; dar în cazul de faţă nu durerosul păcat al unei înfăţişări oarecare se cerea iertat. Strălucirea soarelui nu se revărsa pe pământuri aspre şi sterpe; cădea peste gingaşi boboci de floare. Fiecare linie a feţei vădea graţie; întreaga ei înfăţişare era încântătoare. În clipa aceea – însufleţită, pasionată, emoţionată – putea fi socotită frumoasă. O astfel de întruchipare era sortită să trezească nu numai seninul sentiment de stimă, sau pe cel detaşat al admiraţiei, ci un simţământ mai tandru, mai gingaş, mai apropiat: prietenie, poate – afecţiune, interes. După ce termină, se întoarse către Moore şi îi întâlni privirile. — Am recitat destul de bine? întrebă zâmbind ca orice copil fericit şi cuminte, — Îţi spun cinstit că nu ştiu. — Cum să nu ştii? N-ai ascultat? — Ba da – şi am privit. Îţi place mult poezia, Lina? — Când întâlnesc adevărată poezie, nu-mi găsesc astâmpăr până ce n-o învăţ pe dinafară, şi astfel o fac să-mi aparţină şi mie puţin. După acest răspuns, domnul Moore rămase tăcut câteva minute. Se auzi bătând ceasurile nouă; Sarah intră în salon şi anunţă că slujnica domnului Helstone venise s-o ia pe domnişoara Caroline. — Va să zică seara a şi trecut, observă tânăra elevă; şi cred c-o să se mai scurgă mult timp până o să mai petrec alta aici. De câtăva vreme Hortense moţăia asupra lucrului; cum în momentul acela aţipise, nu răspunse nimic la observaţia fetei. — N-ai avea nimic împotrivă să vii mai des aici să-ţi petreci seara? întrebă Robert în vreme ce îi lua pelerina împăturită de pe măsuţa din margine, unde se afla încă, şi o ajuta grijuliu să se îmbrace. — Îmi place să vin aici; dar nu doresc deloc să mă vâr în sufletul nimănui şi nici nu m-am gândit să provoc o invitaţie: trebuie să înţelegi asta. — Oho! Te înţeleg, copilaşule. Uneori îmi ţii predici şi mă mustri că vreau să ajung bogat, Lina; dar daca aş fi bogat, ai trăi aici toată vremea – în orice caz, ai trăi alături de mine, indiferent unde mi-aş avea locuinţa. — Ar fi foarte plăcut; şi dacă ai fi sărac – veşnic la fel de sărac – tot plăcut ar fi. Noapte bună, Robert. — Ţi-am promis că merg cu tine pe jos până la casa parohială. — Ştiu că mi-ai promis; dar mi-am închipuit că ai uitat şi nu prea îmi dădea prin gând cum să-ţi amintesc, deşi tare aş fi vrut s-o fac. Dar chiar ai chef să mergi? E frig afară, şi cum a venit Fanny, nu e neapărat nevoie… — Uite, ia-ţi manşonul – n-o trezi pe Hortense - haide! Jumătatea de milă până la casa parohială a fost repede străbătută. Se despărţiră în grădină fără să se sărute, doar cu o slabă strângere de mână; totuşi Robert îşi lăsă verişoara să intre în casă emoţionată şi plină de o bucurie tulburătoare. Fusese în ziua aceea neobişnuit de drăguţ cu ea – nu în vorbe, în măguliri, în declaraţii; ci în purtare, în priviri şi în inflexiunile duioase şi prietenoase ale glasului. În ce îl priveşte pe el, se întoarse acasă grav, aproape morocănos. Pe când şedea sprijinit de poarta curţii pierdut în gânduri sub lumina slabă a lunii, absolut singur - având în faţă clădirea tăcută şi întunecată a fabricii, iar împrejur valea mărginită de coline – exclamă pe neaşteptate: — Asta nu se poate! Toate astea ascund slăbiciune, ascund ruină. Totuşi, adăugă potolindu-şi glasul, asemenea dezlănţuiri sunt cu totul vremelnice. O ştiu eu foarte bine: am mai avut eu de înfruntat asemenea încercări. Până mâine o să treacă.    

CAPITOLUL XXXIV   Un caz de persecuţie familială - ales exemplu de pioasă stăruinţă în împlinirea îndatoririlor religioase   După ce aflase gustul emoţiilor, Martin ar fi vrut să mai tragă o duşcă; după ce simţise măreţia puterii, n-ar mai fi putut suferi să renunţe la ea. Domnişoara Helstone - fata aceea despre care totdeauna spusese că e urâtă şi al cărei chip îi stătea acum veşnic în faţa ochilor, ziua şi noaptea, în întuneric şi la lumina soarelui – intrase cândva în sfera lui de preocupări; îl necăjea cumplit gândul că s-ar putea ca vizita ei să nu se mai repete niciodată. Deşi şcolar, nu era un şcolar obişnuit era sortit să fie un tip de original. Peste puţini ani avea să-şi dea cele mai aprige silinţe pentru a se potrivi şi cizela după modelul celorlalţi oameni, dar n-avea să izbutească niciodată; o pecete unică îl însemnase pentru vecie. Acum lenevea în banca lui de la liceu şi îşi storcea mintea, ca să afle căile ce i-ar fi îngăduit să adauge un nou capitol aventurii lui romantice abia începute; încă nu ştia cât de multe asemenea aventuri sunt menite în viaţă să nu treacă niciodată dincolo de primul – sau, cel mult, de al doilea capitol. Jumătatea liberă a zilei de sâmbătă o petrecuse în pădure împreună cu cartea de basme şi cu cealaltă carte, nescrisă, din imaginaţia lui. Băiatul întâmpina apropierea duminicii cu o silă potrivnică oricărei credinţe. Părinţii lui – deşi contestau orice legături cu biserica – nu uitau niciodată ca de ziua sfântă să umple cu înfloritoarea lor familie încăpătoarea strană din biserica de la Briarfield. În mod teoretic, domnul Yorke plasa toate sectele şi bisericile pe aceeaşi treaptă; doamna Yorke, însă, acorda fraţilor moravi şi quakerilor laurii priorităţii din pricina acelei cununi de smerenie purtate de oamenii aceştia de nădejde, deşi despre niciunul dintre soţi nu se ştia să fi călcat vreodată la o casă de rugăciuni a sectanţilor. După cum spuneam, lui Martin nu-i plăceau duminicile din cauză că slujba de dimineaţă era prea lungă, iar predicile de obicei foarte puţin pe gustul său; totuşi, în această dupăamiază de sâmbătă, meditaţiile lui din pădure dăruiră cu un farmec nou ziua ce avea să urmeze. Se arătă a fi o zi cu zăpezi mari; atât de mari, încât în timpul micului dejun doamna Yorke fu de părere că ar fi mai bine ca toţi copiii, şi băieţii şi fetele, să rămână acasă; apoi proclamă hotărârea sa conform căreia, în loc de a se duce la biserică, aveau să rămână tăcuţi vreme de două ceasuri în salonul din fund, în vreme ce Rose şi Martin, urmau să citească pe rând un şir de predici – predici de ale lui John Wesley; căci fiind John Wesley şi reformator şi protestatar, se bucura atât de preţuirea ei cât şi a capului familiei. — Rose n-are decât să facă ce-i place, spuse Martin fără să ridice ochii de pe cartea pe care, după obiceiul lui de atunci şi din vecii vecilor, o citea în vreme ce-şi mânca pâinea şi laptele. — Rose are să facă ce i se spune, şi la fel o să facă şi Martin, îl corectă maică-sa. — Eu mă duc la biserică. Astfel răspunse feciorul, cu negrăita seninătate a unui Yorke autentic, care ştie precis şi ce vrea, şi prin ce mijloace are să ajungă la lucrul dorit, şi care, chiar de ar fi fost pus la zid, s-ar fi lăsat ucis – în cazul când n-ar fi putut găsi nicio cale de salvare – dar cu niciun preţ n-ar fi capitulat. — Nu-i vreme prielnică, spuse tatăl. Niciun răspuns; tânărul era cu totul cufundat în lectură; cu mişcări domoale îşi frângea pâine şi îşi sorbea laptele. — Martin nu poate suferi să meargă la biserică, dar încă şi mai puţin îi place să dea ascultarea, spuse doamna Yorke. — Trebuie să presupun că sunt mânat numai de răutate? — Da, eşti. — Mamă, nu sunt! — Atunci de ce eşti mânat? — De o sumedenie de lucruri complicate şi al căror labirint aş fi tot atât de dispus să mă grăbesc a ţi-l lămuri, pe cât aş fi dornic să mă întorc pe dos pentru a-ţi lăsa la vedere maşinăria interioară a trupului meu. — Auziţi! auziţi de ce e în stare! strigă domnul Yorke. Trebuie să mă gândesc ce am de făcut pentru ca flăcăiaşul ăsta al meu să ajungă la bară. Natura l-a croit anume ca săşi câştige traiul dând din gură. Hester, al treilea născut al tău trebuie numaidecât să ajungă avocat; are toate cele de trebuinţă – neobrăzare, îngâmfare, şi vorbe, vorbe, şi iar vorbe. — Rose, te rog fii bună şi dă-mi puţină pâine, vorbi Martin cu adâncă solemnitate, seninătate şi nepăsare. Băiatul avea de la natură un glas slab şi plângăreţ, care, în „clipele de îndărătnicie”, se auzea doar puţin mai tare decât o şoaptă femeiască; cu cât mai neclintită îi era încăpăţânarea, cu atât mai duios şi mai trist îi suna glasul. Scutură clopoţelul şi rugă cu blândeţe să i se aducă bocancii. — Să ştii, Martin, stărui tatăl său, că tot drumul e acoperit de nămeţi, şi chiar un bărbat în toată firea doar cu greu l-ar putea străbate. Dar, băiete, continuă văzând că tânărul se ridică de îndată ce auzi clopotele bătând, asta e o împrejurare unde nici prin cap nu-mi trece să mă amestec pentru a sta împotriva unui îndărătnic. Du-te neapărat la biserică. Bate un vânt necruţător, o măzăriche rece şi tăioasă, ca să nu mai vorbim de nămeţii uriaşi pe care trebuie să-i străbaţi. Du-te şi ia-i în piept, dacă asta îţi place mai mult decât să stai lângă foc. Martin îşi puse în tăcere pelerina, fularul şi şapca, apoi, cu pas hotărât, ieşi din casă. „Tata are mai multă judecată decât mama, hotărî el. Cum nu pot să înţeleagă femeile astea! Îşi înfig ghearele în tine, crezând că au de-a face cu o piatră lipsită de simţire.” Ajunse devreme la biserică. „Dacă s-o fi speriat de vremea asta (şi e o adevărată furtună de decembrie), ori dacă doamna Pryor aia n-o lasă să plece din casă şi până la urmă tot n-am s-o întâlnesc – asta m-ar supăra grozav; dar furtună sau ciclon fie, grindină ori îngheţ, trebuie să vină; iar dacă are minte pe potriva ochilor şi chipului, are să vină pentru a prinde prilejul de a mă vedea, (tot aşa cum eu sunt aici pentru a prinde prilejul s-o văd; o să vrea să afle câte ceva despre afurisitul acela de iubit al ei, la fel cum eu vreau să mai adulmec o dată acea mireasmă care cred că este esenţa vieţii – gustul existenţei ce şi-a păstrat încă tăria şi nu s-a irosit în văzduh. Aventura e faţă de lâncezeală la fel ca şampania faţă de un vin amărât.“ Privi în jur. Biserica era îngheţată şi tăcută, iar înăuntru nu se afla decât o femeie bătrână. Clopotele continuau să sune armonios, şi mereu sosea câte un alt enoriaş bătrân, luându-şi cu smerenie locul pe băncile libere, întotdeauna cei mai firavi, cei mai bătrâni şi cei mai săraci înfruntă furtunile şi greutăţile de tot felul pentru a-şi dovedi şi duce mai departe devotamentul faţă de scumpa maică biserică; în dimineaţa asta de cumpănă nu se arătă nicio familie foarte înstărită, nicio trăsură luxoasă – toate stranele capitonate şi înzestrate cu perne rămăseseră goale; numai pe băncile tari de stejar stăteau rânduiţi bătrâni cu păr cărunt şi săraci sleiţi de puteri. — Dacă nu vine, n-o să mai am pentru ea decât dispreţ, mormăi Martin cu furie şi hotărâre. Pălăria cu boruri largi a domnului Helstone se strecurase prin faţa bisericii. Parohul şi diaconul se aflau acum în sacristie. Clopotele conteniră, cărţile de rugăciuni erau pregătite, uşile închise – iar slujba începu; dar strana casei parohiale tot goală rămânea; cea aşteptată nu se arătase, şi dispreţul lui Martin nu întârzie. „Un om de nimic: Doi bani nu merită vorba ei! Ce poţi să faci cu o fiinţă ca asta?! E la fel ca toate fetele – egoistă, fără vlagă, fără credinţă!“ Cam asta era rugăciunea lui Martin. „Nu-i ca portretul de la noi de acasă: ochii nu-i sunt mari şi plini de viaţă; n-are nasul drept, delicat, grecesc; gura nu are farmecul acela pe care am crezut eu o clipă că-l observ şi despre care îmi închipuiam c-ar fi în stare să-mi alunge necazurile când mi-aş ieşi rău din fire. La urma urmei, ce-i de capul dumneaei? Nu-i decât un fel de păpuşă, o jucărie, o slăbănoagă – adică, pe scurt, o fată.“ Cinicul acesta nevârstnic era atât de cufundat în gândurile lui, încât uită să se ridice din genunchi la timpul potrivit şi rămase în aceeaşi poziţie de adâncă smerenie în clipa când – după încheierea litaniei – se intonă cel dintâi imn. O asemenea întâmplare nu putea să aibă darul de a-l potoli; dimpotrivă, se ridică în picioare roşu ca focul (fiindcă era sensibil la ridicol ca o fetiţă sfioasă). Şi pentru ca lucrurile să se înrăutăţească şi mai tare, tocmai atunci se deschise din nou uşa bisericii şi o mulţime de lume pătrunse înăuntru. Pâş, pâş, piş, făceau pe podele picioarele noilor sosiţi. Erau elevii şcolii duminicale. După cum era obiceiul la Briarfield, iarna copiii stăteau într-o încăpere încălzită şi veneau în biserică abia cu puţin înainte de împărtăşanie şi de predică. Întâi şi întâi fură rânduiţi cei mici, iar la sfârşit, după ce băieţii şi fetele îşi ocupară cu toţii locurile ştiute - când se înalţă puternic glasul orgii, apoi corul şi toţi credincioşii se ridicară în picioare intonând un cântec pios - pătrunse în lăcaşul de închinăciune şi un grup de femei tinere care încheiau procesiunea. După ce se încredinţă că elevii ei se aflau fiecare la locul cuvenit, profesoara trecu în strana casei parohiale. Pelerina cenuşie de croială franţuzească şi mica bonetă de vidră îi erau cunoscute lui Martin; alcătuiau tocmai îmbrăcămintea după vederea căreia îi tânjiseră ochii. Domnişoara Helstone nu îngăduise furtunii să-i stea stavilă în cale; până la urmă tot ajunsese la biserică. Se vede treaba că Martin îşi exprima mulţumirea comunicând-o în şoaptă cărţii de rugăciuni; oricum, în ea îşi ascunse faţa vreo câteva minute. Mulţumit sau nu în clipa aceea, până la sfârşitul predicii avu timp destul să se supere iarăşi tare rău pe domnişoara Helstone; nu se uitase înspre el nici o singură dată, sau cel puţin nu fusese el îndeajuns de norocos ca să-i întâlnească privirea. „Dacă nu mă bagă în seamă – îşi spuse Martin - dacă îmi dovedeşte că nu-şi îndreaptă niciun gând către mine, o să-mi fac despre ea cea mai proastă, cea mai detestabilă părere. Nici nu s-ar putea găsi pe lume ceva mai vrednic de dispreţ decât să fi venit până aici de hazul puştilor ăstora prostănaci şi nu pentru mine sau pentru deşiratul acela de Moore.“ În cele din urmă predica luă sfârşit; preotul rosti binecuvântarea; credincioşii ieşiră din biserică; dar ea nu se apropiase nici cu un pas de Martin. Şi acum, pornind spre casă, bietul băiat vedea într-adevăr că măzărichea îi înţeapă obrajii şi vântul dinspre răsărit e îngheţat şi taie ca briciul. Calea cea mai scurtă ducea peste câmp şi era un drum cam primejdios, fiind neumblat; dar n-avea importanţă; pe acolo apucă. Lângă cel de al doilea pârleaz se afla un pâlc de copaci. Oare umbrelă să fie ce zărea zăbovind sub ei? Da, umbrelă era, şi ţinută cu greu împotriva vântului, iar dincolo de ea flutura o pelerină de croială franţuzească. Martin zâmbi răutăcios în vreme ce păşea pe coasta înclinată şi alunecoasă, la fel de înşelătoare pentru picior ca şi un povârniş din preajma vârfului Etnei. Pe chip i se ivi o expresie întru totul unică, atunci când ajunse la pârleaz şi se aşeză cu nepăsare pe el, deschizând astfel o discuţie care, dacă ar fi fost după voia lui, ar fi putut să nu se mai sfârşească niciodată. — Cred că ar fi mai bine să facem un târg: să mă schimbi cu doamna Pryor. — Nu eram sigură c-o să apuci pe drumul ăsta, Martin, dar mi-am zis că merită să încerc. Acolo, în biserică ori în curtea bisericii, nu se poate sta de vorbă în tihnă. — Cazi la învoială? Dă-i-o pe doamna Pryor maică-mi şi iamă pe mine în locul ei, vrei? — Nu înţeleg nimic! Ce te-a apucat cu doamna Pryor? — Îi spui „mamă“, nu-i aşa? — Păi este mama mea. — Nu se poate – sau e o mamă mult prea lăsătoare, mult prea puţin grijulie. Eu ţi-aş fi o mamă de o sută de ori mai bună. Poţi să râzi în voie; n-am nimic împotrivă să te văd râzând; să-ţi văd dinţii. Nu pot să sufăr dinţii urâţi; dar ai tăi sunt la fel de minunaţi, ca un şirag de mărgăritare, un şirag de mărgăritare care toate sunt tare frumoase, bine potrivite, încântător îmbinate. — Martin, ce-i cu tine? Eu credeam că bărbaţii din familia Yorke nu fac niciodată complimente. — Nici n-au făcut până la generaţia de acum. Am însă impresia că sunt menit să aduc pe lume o nouă specie din neamul Yorke. Mi s-a cam acrit cu strămoşii ăştia ai mei; îi ştim din urmă cu vreo patru generaţii – poveşti despre Hiram, care a fost feciorul lui Hiram, care a fost feciorul lui Samuel, care a fost feciorul lui John, care a fost feciorul lui Zerubbabel Yorke. Toţi, de la Zerubbabel şi până la ultimul Hiram, au fost la fel cum ştii că e tata. Înainte de asta a fost un Godfrey, al cărui portret îl avem şi e acum în camera unde stă Moore. Seamănă cu mine. Despre firea lui nu ştim nimic, dar sunt convins că a fost altfel decât urmaşii lui. Are păr lung, ondulat şi negru la culcare; e îmbrăcat îngrijit şi cu distincţie. Şi de vreme ce am spus că seamănă cu mine, nu mai e nevoie să spun că era şi frumos. — Tu nu eşti frumos, Martin. — Nu. Dar mai aşteaptă puţin, mai lasă-mă o vreme. De astăzi înainte am de gând să mă cultiv, să mă şlefuiesc – şiatunci o să vedem noi. — Martin, eşti un băieţandru tare ciudat, tare greu de înţeles. Dar să nu-ţi închipui c-o să fi vreodată frumos. N-ai cum. — Am să încerc. Dar vorbeam despre doamna Pryor; trebuie să fie cea mai nepăsătoare mamă din lume ca să-şi lase de bună voie fata să iasă pe o vreme ca asta. Maică-mea s-a înfuriat la culme când a auzit că vreau să plec la biserică; era să arunce cu mătura după mine. — Şi mama a fost foarte îngrijorată, iar mie mi-e teamă că am fost cam îndărătnică. Trebuia să plec. — Ca să te întâlneşti cu mine? — Întocmai; numai la asta mă gândeam. Mi-era tare teamă că din pricina ninsorii n-ai să mai vii şi nici nu ştii cât de fericită am fost când te-am văzut singur în strană. — Eu am venit ca să-mi fac datoria şi să dau exemplu întregii parohii. Şi va să zică ai fost îndărătnică, da? Mi-ar plăcea şi mie să văd cum te încăpăţânezi, zău că mi-ar plăcea. Dacă ai fi sub puterea mea, crezi că n-aş şti să te fac să asculţi? Dă-mi mie umbrela. — Nu pot să mai stau nici două minute – la noi trebuie să fie masa gata. — Şi la noi la fel; duminica ni se dă totdeauna mâncare caldă la prânz. Astăzi avem gâscă la cuptor, plăcintă cu mere şi budincă de orez. De fiecare dată fac eu ce fac şi aflu lista de bucate. Astea toate îmi plac la nebunie, dar dacă vrei tu, mă sacrific. — Noi avem mâncare rece. Unchiul meu nu îngăduie să ne trudim prea mult în zi de sărbătoare. Oricum, neapărat trebuie să mă întorc – altminteri nu mai e linişte în casă. — Nici la Briarmains n-are să fie, de asta nu te îndoi. Parcă îl şi aud pe tata cum trimite vechilul şi încă cinci oameni să caute fiecare în câte o parte trupul fiului risipitor înlemnit în zăpadă şi pe mama căindu-se de câte rele mi-a făcut şi cum m-a silit să fug de acasă. — Martin, ce face domnul Moore? — De asta ai venit – doar ca să întrebi de Moore? — Hai, spune-mi repede. — Lua-l-ar să-l ia! N-o duce mai rău. Dar e tot aşa de asuprit, închis în colivie şi ţinut în izolare. Au de gând ori săl tâmpească, ori să-l scoată din minţi şi pe urmă să-l declare iresponsabil. Horsfall îl lasă să moară de foame – ai văzut ce slab e. — În ziua aceea ai fost un băiat foarte bun, Martin. — În care zi? Totdeauna sunt bun – un adevărat model. — Când ai să mai fii la fel de bun? — Văd eu încotro baţi; dar n-o să obţii nimic de la mine, oricât m-ai linguşi, eu nu scot castanele din foc pentru alţii. — Dar trebuie neapărat – e doar un lucru drept şi folositor. — Cam abuzezi! Să nu uiţi că ce am făcut până acum am făcut doar din propria mea bunăvoinţă. — Şi-ai să mai faci. — Ba n-am să mai fac. Am avut prea multă bătaie de cap şi mie îmi place să fiu liniştit. — Martin, dar domnul Moore vrea să mă vadă. Şi eu vreau să-l văd pe el. — Cam aşa aş zice (cu răceală). — E o mare răutate din partea mamei tale că-l ţine despărţit de prieteni. — Spune-i-o ei. — Chiar şi de rude. — Du-te şi cere-i socoteală. — Ştii bine că n-ar sluji la nimic. Dar eu n-am să mă las. Am să-l văd. Iar dacă tu nu vrei să mă ajuţi, am să-l văd şi fără ajutorul tău. — Aşa să faci. Nimic pe lume nu-i mai de preţ decât să nu depinzi de nimeni şi să te bizui pe propriile tale forţe. — Acum n-am vreme să stau la discuţii cu tine, dar găsesc că eşti foarte enervant. La revedere. Şi plecă imediat, cu umbrela închisă, fiindcă altminteri nar fi putut s-o ducă împotriva vântului. „Nu-i deloc fără vlagă; nu-i deloc superficială, îşi zise Martin. Are să-mi facă plăcere s-o urmăresc şi să văd cum se descurcă fără ajutor. Dacă furtuna ce se revarsă peste câmpii n-ar fi de zăpadă ci de flăcări, tot la fel ar străbate-o ca să poată sta cinci minute de vorbă cu acest Moore. Ei, acum zic şi eu că am avut o dimineaţă straşnică. Dezamăgirile au trecut destul de repede, iar temerile şi accesele de supărare n-au făcut decât ca discuţia asta scurtă să fie încă şi mai agreabilă atunci când, în cele din urmă, a avut loc. Credea că o să mă înduplece numaidecât cu vorbe mieroase, dar asta nare să izbutească de la prima încercare; va trebui să încerce iar şi iar şi iar. Mi-ar plăcea grozav s-o văd că se chinuie – s-o fac să plângă. Vreau să aflu cât de departe e în stare să meargă, ce o ajută puterile să facă şi până unde o ţine curajul, atunci când vrea să obţină un lucru. Pare ciudat şi pentru mine e ceva cu totul neaşteptat să văd că o fiinţă omenească e capabilă să se gândească atât de mult la o alta, aşa cum se gândeşte fata asta la Moore. Dar a venit vremea să mă întorc şi eu acasă – după cât mi-e de foame ştiu că e ora prânzului. Ce-o să mai înfulec din gâsca aia! Şi să vedem noi cine capătă astăzi bucata cea mai mare de plăcintă cu mere: Matthew sau eu?“