Charlotte Bronte carti de citit

1.                                                         BRETTON       NAŞA MEA LOCUIA ÎNTR-O CASĂ frumoasă din vechiul şi curatul oraş Bretton. Familia soţului ei trăise acolo de mai multe generaţii, şi chiar purta numele locului natal – ei erau Brettonii din Bretton; nu ştiu dacă dintr-o simplă coincidenţă sau pentru că vreun strămoş mai îndepărtat fusese o personalitate destul de importantă ca să-şi lase numele locului unde îşi dusese viaţa. În copilărie mergeam la Bretton cam de două ori pe an, şi vizitele acestea mă bucurau mult. Casa şi cei care sălăşluiau în ea se potriveau cu felul meu de a fi. Camerele încăpătoare şi liniştite, mobilele frumos aranjate, ferestrele largi, curate, balconul din care vedeai strada străveche, impunătoare, care avea mereu un aer de duminică sau de sărbătoare – atât era de liniştită atmosfera, atât erau de curate pietrele caldarâmului. Un copil care se află într-o casă de oameni maturi este în mod obişnuit un personaj important, şi, fără a face caz de asta, doamna Bretton mi-a arătat întotdeauna multă iubire. Rămăsese văduvă încă înainte de a fi apucat s-o cunosc eu, soţul ei, medicul, murind când ea era încă o femeie tânără şi frumoasă. Aşa cum mi-o amintesc eu, nu mai era tânără, însă rămăsese frumoasă, înaltă, bine făcută, şi, deşi brunetă pentru o englezoaică, îşi mai păstra încă pe obrazul ei negricios o limpezime sănătoasă, iar ochii negri, plini de voioşie, erau încă vii ca ai unei tinere. Lumea spunea că e mare păcat faptul că nu-i dăruise limpezimea aceasta a tenului şi fiului său, ai cărui ochi erau albaştri şi, din copilărie încă, foarte pătrunzători, şi al cărui păr lung avea o culoare pe care nici prietenii nu se aventurau s-o numească, decât atunci când, în bătaia soarelui, spuneau c-ar fi auriu. În schimb moştenise de la maică-sa trăsăturile feţei, dantura ei sănătoasă, statura ei (sau cel puţin aşa promitea, căci pe vremea aceea era un copil care avea să mai crească), precum şi – lucru mai important – sănătatea ei fără cusur şi buna ei dispoziţie şi calmul ei, calităţi mai de preţ decât o avere pentru cel ce le stăpâneşte. În toamna anului… mă aflam în vizită la Bretton. Naşa mea venise în persoană să mă ia de la rudele la care locuiam. Cred că ea presimţea de pe atunci anunţându-se nişte evenimente pe care eu nu le-aş fi putut bănui nici pe departe dar a căror adiere încă îndepărtată şi palidă ajungea să-mi insufle o tristeţe nelămurită, făcându-mă să mă simt mulţumită că pot schimba mediul şi oamenii printre care trăisem până atunci. Timpul se scurgea întotdeauna plăcut când eram în preajma naşei mele, nu în izbucniri tumultuoase, ci liniştit ca alunecarea apelor unui râu calm printr-o câmpie. Nu întâlneai aici nici farmecul schimbărilor, şi nici neprevăzutul întâmplărilor, însă mie îmi plăcea atât de mult liniştea şi atât de puţin căutam imbolduri neaşteptate, încât chiar şi o atât de mică schimbare a felului meu de viaţă de până acum era pentru mine parcă un prilej de tulburare şi aproape că aş fi dorit ca o asemenea schimbare să nu se fi produs. Într-o zi sosi o scrisoare al cărui conţinut era limpede că-i stârnise doamnei Bretton surprindere şi oarecare îngrijorare. La început crezui că era de la mine de acasă şi mă cuprinse spaima aşteptându-mă la comunicarea cine ştie cărei întâmplări nefericite; însă nu mi se spuse nimic şi nourii pe care-i simţisem părură să se fi risipit. A doua zi, întorcându-mă dintr-o lungă plimbare, constatai o schimbare neaşteptată atunci când intrai în camera mea de culcare. Lângă patul meu modest, într-un colţ, îşi făcuse apariţia un pătuţ cu perdeluţe albe; şi lângă bufeţelul meu de lemn de mahon privirile-mi căzură pe un scrin micuţ din lemn de trandafir. Am rămas locului, cu ochii mari, neştiind ce să cred. „Ce anunţă şi ce vor să spună lucrurile acestea?” mă întrebai. Era uşor de ghicit. „Vine încă un oaspete; doamna Bretton mai aşteaptă alţi vizitatori.” Când am coborât la masă, mi s-au dat lămuriri. Mi-au spus că aveam să primesc în curând o tovarăşă: o fetiţă, fiica unui prieten şi rudă mai îndepărtată a răposatului doctor Bretton. Fetiţa îşi pierduse de curând mama; deşi, la drept vorbind, adăugase doamna Bretton, pierderea aceasta nu fusese chiar atât de mare cât s-ar fi putut crede la prima vedere. Doamna Home (Home se pare că-i era numele) fusese o femeie foarte atrăgătoare însă cu capul în nori, uşuratică, îşi neglijase copilul şi pentru soţul ei ajunsese un motiv de adâncă dezamăgire şi de suferinţă. Căsătoria lor se dovedise atât de nepotrivită, încât în cele din urmă se produsese despărţirea, despărţire prin înţelegere reciprocă, nu potrivit vreunei proceduri legale. Curând după aceasta, doamna, care-şi încercase peste măsură puterile la un bal, răcise, fusese cuprinsă de fierbinţeli şi după o foarte scurtă boală murise. Soţul ei, care era prin firea lui un om foarte sensibil, zguduit cum nu se poate spune de această ştire cu totul neaşteptată, nu mai putea fi acum convins că nu severitatea lui excesivă, ci tocmai îngăduinţa şi răbdarea lui exagerate grăbiseră sfârşitul acelei nefericite. Nu se mai putea scutura de asemenea gânduri întunecate, sănătatea şi pofta de viaţă îi fuseseră afectate în chip îngrijorător. Medicii insistaseră să se încerce drept leac o călătorie mai lungă, iar doamna Bretton se oferise să aibă între timp grijă de fetiţă. „Şi nădăjduiesc – adăugase în încheiere naşa mea – că acest copilaş nu-i va semăna maică-si, o cochetă fără de minte şi uşuratică cum un bărbat cu scaun la cap n-ar fi trebuit în niciun caz să ia de nevastă. Căci — mai spunea ea – domnul Home e un om cu scaun la cap în felul lui, deşi nu prea are simţ practic: se dă în vânt după învăţătură şi ştiinţă şi-şi petrece o jumătate de viaţă în laborator tot făcând experienţe – un lucru pe care fluşturatica de nevastă-sa n-a putut nici să-l înţeleagă şi nici să-l suporte; şi, drept să spun – mărturisise naşa mea – nici mie nu mi-ar fi plăcut aşa ceva”. Ca răspuns la o întrebare a mea mă informase mai departe că răposatul ei bărbat îi spusese că domnul Home moştenise înclinaţiile acestea spre ştiinţă de la un unchi din partea maică-si, un savant francez; căci se pare că se trăgea dintr-o familie de origine amestecată, franţuzească şi scoţiană, şi avea în Franţa câteva rubedenii, dintre care unele îşi scriau numele cu particula de înainte, lăudându-se că sunt de sânge nobil. În aceeaşi seară, la ceasurile nouă, Warren, slujitorul, plecă să întâmpine diligenţa cu care era aşteptată să vină micuţa noastră vizitatoare. Doamna Bretton şi cu mine şedeam singure în salon aşteptând-o, John Graham Bretton fiind plecat într-o vizită la unul dintre colegii săi de şcoală care locuia la ţară. Naşa mea citea ziarul de seară iar eu îmi vedeam de lucrul meu de mână. Era o noapte umedă, ploaia bătea în geamuri iar vântul se auzea mânios şi neliniştit afară. — Sărmanul copil! spunea doamna Bretton din când în când. Să călătorească pe o asemenea vreme! De abia aştept s-o văd ajungând cu bine aici. Puţin înainte de ceasurile zece clopoţelul de la poartă anunţă întoarcerea lui Warren. Nici nu se deschisese bine uşa de la intrare şi mă aflam deja jos, în hol. Văzui acolo un cufăr şi câteva geamantane de mână, alături era o persoană pe care o crezui doica micuţei, şi în josul treptelor Warren, ţinând în braţe ceva ca o bocceluţă înfăşurată într-un şal. — Acesta-i copilul? am întrebat eu. — Da, domnişoară. Am vrut să dau şalurile la o parte şi să arunc o privire spre faţa micuţei, însă ea şi-o întoarse repede de la mine spre umărul lui Warren. — Lasă-mă jos, te rog – spuse o voce firavă atunci când Warren deschise uşa către salon – şi ia şalul acesta de pe mine, continuă micuţa, scoţând cu mânuţa ei acul care încheia şalul şi dând în lături cu grabă şi nerăbdare faldurile care-o înfăşurau. Făptura care ni se arătă acum făcu o încercare grăbită să împăturească şalul, însă ţesătura era mult prea greoaie şi mare pentru a putea fi mânuită de degetele şi braţele ei micuţe. Dă-i-l lui Harriet, te rog, sună atunci porunca, să-l pună pe aici pe undeva. Spunând acestea se întoarse şi-şi aţinti privirile asupra doamnei Bretton. — Vino încoace, micuţa mea scumpă, spuse doamna. Vino să văd dacă nu eşti udă şi îngheţată, vino să te încălzeşti aici la foc. Copilul făcu câţiva paşi grăbiţi prin cameră. Eliberată din şalurile ei părea nefiresc de micuţă, însă era o făptură desăvârşit proporţionată, uşoară, zveltă şi dreaptă. Cocoţată în poala încăpătoare a naşei mele părea o păpuşă: gâtul ei, delicat ca de ceară, capul cu bucle mătăsoase, sporeau şi mai mult, mi se părea mie, această asemănare. Doamna Bretton îi vorbea acum în cuvinte scurte, drăgăstoase, în vreme ce-i mângâia mâinile, braţele, picioruşele. La început ea fu întâmpinată cu o privire gânditoare, însă curând i se răspunse cu un zâmbet. Doamna Bretton nu era în mod obişnuit o femeie căreia să-i placă gesturile drăgăstoase: chiar şi cu fiul ei, pe care-l iubea din toată inima, purtarea îi era rareori iubitoare, adeseori dimpotrivă; însă acum, când micuţa străină îi surâse, ea o sărută, întrebând-o: — Şi cum o cheamă pe micuţa mea? — Missy. — Dar pe lângă Missy? — Tăticul îi spune Polly. — Şi are să-i pară bine lui Polly să stea aici cu mine? — Nu mereu: numai până se întoarce tăticul acasă. Tăticul e plecat acuma. Şi clătină expresiv din cap. — Are să se întoarcă la Polly sau are să trimită pe cineva s-o ducă la el. — Credeţi, doamnă? Ştiţi sigur că are să facă asta? — Aşa cred. — Dar Harriet zice că nu, sau, oricum, nu multă vreme de acum înainte. E bolnav. Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi trase mâna dintre ale doamnei Bretton şi se strădui să coboare din poala ei. La început „bătrâna doamnă” se împotrivi, însă micuţa spuse: — Vă rog, vreau să mă dau jos. Pot să stau şi pe scaun. I se îngădui să alunece de pe genunchii doamnei şi, luându-şi un taburet, şi-l duse într-un colţ unde erau umbrele mai adânci şi se aşeză acolo. Doamna Bretton, deşi o femeie înclinată să poruncească, şi chiar, în probleme serioase, categorică în purtările ei cu ceilalţi, era adesea pasivă în chestiunile mărunte; o lăsă pe copilă să-şi facă voia. Mie îmi spuse: „N-o lua în seamă o clipă”. Însă eu am urmărit-o pe Polly cum îşi reazemă cotul micuţ de genunchiul subţiratic, cu obrazul în palmă; am observat cum îşi trage o batistă din buzunărelul rochiţei sale de păpuşă şi apoi o auzii plângând. Alţi copil, când sunt necăjiţi sau îi doare ceva, plâng tare, fără să se ruşineze sau să se reţină; însă fiinţa aceasta plângea fără sunet; câte un suspin abia auzit din când în când o trăda. Doamna Bretton nu auzea, cu atât mai bine. Şi, nu după multă vreme, un glăscior venind din colţul acela întrebă: — N-am putea suna clopoţelul după Harriet? Am sunat eu; am cerut să fie chemată guvernanta şi ea a sosit. — Harriet, trebuie să merg la culcare, spuse micuţa ei stăpână. Tu trebuie să întrebi unde este patul meu. Harriet o încunoştiinţă că se şi interesase de asta. — Întreabă dacă tu dormi cu mine, Harriet. — Nu, domnişoară, spuse guvernanta. Dumneata ai să împarţi camera cu această tânără – şi arătă înspre mine. Missy nu-şi părăsi locul, însă îi vedeam ochii căutându-mă. După câteva momente de scrutare tăcută îşi părăsi colţul. — Vă urez noapte bună, doamnă, îi spuse doamnei Bretton, însă pe lângă mine trecu mută. — Noapte bună, Polly, i-am spus eu. — Nu-i nevoie să ne spunem noapte bună dacă tot dormim în aceeaşi cameră, fu răspunsul cu care se retrase din salon. O auzirăm pe Harriet propunându-i s-o ducă în braţe pe scări în sus. „Nu-i nevoie”, sună din nou răspunsul ei. „Nu-i nevoie, nu-i nevoie”, şi paşii ei micuţi se auziră trudind din greu în sus pe scară. Când m-am dus la culcare, o oră mai târziu, era încă trează. Îşi aranjase pernele în aşa fel încât să-şi ţină făptura mică în capul oaselor; mâinile, strânse una într-alta, i se odihneau liniştite pe pătură, cu un calm bătrânesc, deloc potrivit pentru vârsta ei de copil. O vreme m-am abţinut să-i adresez cuvântul, însă când m-am pregătit să suflu în lumânare, i-am recomandat să se culce. — O să mă culc, fu răspunsul. — Ai să răceşti, Missy. A luat atunci un vestmânt micuţ cât o palmă de pe scaunul de lângă leagăn şi şi-a acoperit cu el umerii. Am lăsat-o să facă precum doreşte. Un timp, ascultând în întuneric, mi-am dat seama că mai plânge încă – plângea, străduindu-se să se reţină, fără zgomot şi cu grijă să nu se trădeze. Dimineaţa când m-am deşteptat, un susur de apă mi-a ajuns la urechi. Ce să vezi! Se sculase şi, urcată pe un scaun lângă lavoar, se muncea din greu să aplece urciorul (pe care n-avea putere să-l ridice de la locul lui) astfel încât să toarne apa din el în lighean. Aveai o senzaţie ciudată privind-o cum se spală şi se îmbracă, aşa mică, preocupată şi tăcută. Părea limpede că nu este deprinsă să-şi facă singură toaletă; nasturii, fundele, agăţătorile îi puneau probleme pe care ea le înfrunta cu o încăpăţânare ce era plăcut de urmărit. Îşi împături frumos cămăşuţa de noapte, îşi netezi cu grijă învelitoarea culcuşului ei, apoi, retrăgându-se într-un colţ, unde era ascunsă de învolburarea perdelelor albe, rămase deodată neauzită. Mă ridicai în coate în pat şi-mi lungii gâtul să văd cu ce se îndeletnicea acolo. O văzui cum se roagă în genunchi, cu fruntea înclinată în palme. Guvernanta bătu la uşă. Ea se ridică în picioare. — Sunt îmbrăcată, Harriet, spuse; m-am îmbrăcat singură, dar simt că nu sunt cum trebuie. Aranjează-mă cum trebuie. — De ce te-ai îmbrăcat singură, Missy? — Sst! vorbeşte mai încet, Harriet, să nu cumva s-o trezeşti pe fata aceea (aceea eram eu, care acum mă întinsesem iarăşi în pat cu ochii închişi). M-am îmbrăcat singură, ca să învăţ pentru vremea când tu ai să mă laşi singură. — Vrei ca eu să plec? — Când eşti îmbufnată mi-am dorit de multe ori să pleci, dar acuma nu. Strânge-mi mai bine funda şi netezeşte-mi părul, te rog. — Funda îţi stă destul de dreaptă. Ce fiinţă curioasă mai eşti şi dumneata! — Trebuie înnodată altfel. Te rog. — Bine, uite. Când eu am să plec, trebuie s-o convingi pe tânără domnişoară de aici să te îmbrace ea. — Asta în niciun caz. — De ce? E o domnişoară destul de drăguţă. Nădăjduiesc că ai de gând să te porţi frumos cu ea, Missy, şi că n-o să-ţi mai dai aere cum ştii dumneata. — Dar nu trebuie în niciun caz să mă îmbrace ea pe mine. — Ce nostimă mai eşti! — Vezi că nu-mi treci pieptenele drept prin păr, Harriet, cărarea are să iasă strâmbă. — Uf, pretenţioasă mai eşti. Aşa-i bine? — Mda. Acum, dacă sunt gata cu îmbrăcatul, unde trebuie să merg? — Te conduc eu în sufragerie, — Haide atunci. Se îndreptară spre uşă. Ea se opri deodată. — O, Harriet, cum aş mai vrea să fie asta casa tatii! Eu nici nu-i cunosc pe oamenii ăştia. — Fii un copil cuminte, Missy. — Sunt cuminte, dar, uite, mă doare aici. — şi-şi puse mâna pe inimă, repetând cu un suspin: Tăticule! Tăticule! M-am ridicat în pat ca să pun capăt acestei scene cât timp nu trecea încă peste anumite limite. — Spune bună dimineaţa tinerei domnişoare, îi ceru Harriet. Ea spuse „bună dimineaţa”, apoi îşi urmă guvernanta afară din cameră. În aceeaşi zi, Harriet ne părăsi pentru o vreme, plecând să-şi viziteze nişte prieteni care locuiau în apropiere. Când am coborât şi eu, am găsit-o pe Paulina (fetiţa spunea că se numeşte Polly, însă numele întreg îi era Paulina Mary) aşezată la masă pentru micul dejun, alături de doamna Bretton, cu o ceaşcă de lapte în faţă şi cu o bucată de pâine strânsă în mâna lăsată inertă pe faţa de masă. Nu mânca însă. — Cum s-o îmbunăm pe micuţa asta? îmi spuse doamna Bretton. Zău, nu ştiu; nu vrea să guste nimic şi, dacă te uiţi la ea, ai zice că nici n-a dormit. Eu mi-am exprimat încrederea în efectele pe care avea să le aibă trecerea timpului şi bunătatea pe care se cuvenea să i-o arătăm noi. — Dacă s-ar ataşa de cineva de aici din casă, s-ar linişti curând, dar până atunci nu cred, răspunse doamna Bretton.

CAPITOLUL I                 TREBUIE SĂ TE PORT CU MINE îndărăt pînă către toamna anului 1827. După cum ştii prea bine, tatăl meu era un fel de boiernaş din comitatul X; şi, după dorinţa-i adeseori ex­primată cu hotărîre, am mers pe urmele lui ocupîndu-mă de proprietatea noastră, fără prea multă bucurie în această privinţă, întrucît ambiţia mă îndemna către ţeluri mai înalte, iar îngîmfarea mă făcea să cred că dacă nu ascult de glasul ei îmi îngrop talantul[1] sau, cum se zice, îmi ascund lumina sub obroc. Maică-mea făcuse tot ce-i stă­tuse în putinţă pentru a mă convinge că sînt în stare de realizări mai mari; dar taică-meu, care era de părere că ambiţia e calea cea mai sigură spre dezastru, iar schim­barea nu poate însemna altceva decît distrugere, refuza cu îndîrjire să plece urechea la orice plan privind îmbu­nătăţirea situaţiei mele sau a semenilor mei. El mă asi­gura că toate vorbele de acest fel nu sînt decît fleacuri şi, pînă şi pe patul de moarte, ultimele lui cuvinte au fost rugămintea fierbinte de a nu mă abate de la datina străbună, de a-mi alege calea pe care o urmase şi el, şi înaintea lui, bunicul, de a mă lepăda de năzuinţele-mi deşarte, purtîndu-mi cinstit paşii prin lume, fără să mă uit nici în dreapta, nici în stînga, precum şi de a face în aşa fel încît să las copiilor mei pogoanele strămoşeşti cel puţin la fel de înfloritoare cum le-am moştenit eu de la el. Mă rog! La urma urmei, un fermier cinstit şi harnic e unul dintre cei mai folositori membri ai societăţii; şi dacă îmi închin talentele cultivării proprietăţii mele şi propăşirii agriculturii în general, voi face în felul acesta să profite nu numai rudele mele apropiate şi cei ce de­pind de mine, dar, în oarecare măsură, şi omenirea toată; aşadar, se va spune că n-am făcut degeaba umbră pămîntului. Cu capul plin de asemenea gînduri, mă străduiam să mă mîngîi, în timp ce mă întorceam puţin cam obosit de pe ogor într-o seară rece, umedă şi înnorată de pe la sfîrşitul lunii octombrie. Dar licărirea unui foc jucăuş, întrezărit prin fereastra salonaşului, a fost mai de folos pentru a mă înviora şi pentru a mă dojeni pentru ne­mulţumirile mele ingrate, decît toate cugetările înţe­lepte şi hotărîrile cuminţi pe care încercasem să le în­cropesc în mintea mea; pentru că pe atunci — nu uita — eram destul de tînăr — n-aveam decît douăzeci şi patru de ani — şi nu ajunsesem încă să am nici pe jumătate stăpînirea de sine pe care am dobîndit-o acum — oricît de mică ar fi ea. Şi totuşi, n-avem voie să intru în acest liman al fe­ricirii pînă ce nu-mi schimbam cizmele pline de noroi cu o pereche de pantofi curaţi şi surtucul meu de purtare cu o haină mai onorabilă — şi pînă ce nu mă făceam, în general, prezentabil pentru a mă putea înfăţişa dina­intea unei societăţi cuviincioase; deoarece maică-mea, în ciuda bunătăţii şi blîndeţii ei, era nemaipomenit de pe­dantă în anumite privinţe. Urcînd spre camera mea, am fost întîmpinat pe scări de o fetişcană drăguţă şi curăţică de nouăsprezece ani, cu o siluetă frumoasă, deşi cam plinuţă, cu faţa rotundă, ca obrajii rumeni şi înfloritori, cu cîrlionţi bogaţi şi străluci­tori şi cu ochişori negri şi tare veseli. Cred că nu mai e nevoie să spun că era vorba de sora mea Rose. Ştiu că încă şi acum e o matroană destul de chipeşă şi, fără în­doială, cu nimic mai puţin atrăgătoare — în ochii tăi — decît în ziua fericită în care ai văzut-o prima oară. Pe atunci nimic nu-mi putea spune că ea, peste numai cîţiva ani va deveni soţia unui om pe care nu-l cunoşteam deloc, dar care era menit să-mi devină după aceea un prieten mai apropiat chiar decît îmi era ea — şi în orice caz mai drag decît flăcăiandrul acela prost-crescut de şaptespre­zece ani care m-a apucat de guler pe coridor, cînd cobo­ram, şi era cît pe-aci să mă răstoarne. Drept pedeapsă pentru obrăznicia lui a primit o lovitură răsunătoare peste scăfîrlia care n-a suferit însă prea mult de pe urma aces­tei molestări, întrucît, în afară de faptul că era neobiş­nuit de tare, mai era şi apărată de o tufă îmbelşugată de bucle scurte şi roşcate, despre care mama spunea că seamănă cu frunzele ruginii ale toamnei. Intrînd împreună în salonaş, am găsit-o pe această distinsă doamnă aşezată în fotoliul ei de lîngă foc şi îm­pletind de zor, aşa cum îi stătea în obicei, ori de cîte ori nu avea altceva de făcut. Măturase frumos căminul şi făcuse focul, care-şi înălţa acum flăcările semeţe pentru primirea noastră. Servitoarea tocmai adusese tava cu ceaiul; iar Rose scotea zaharniţa şi cutia de ceai dintr-o despărţitură a bufetului negru de stejar masiv care stră­lucea ca abanosul lustruit în lumina plăcută ce învăluia în amurg salonaşul. — Ei! Uite-i pe amîndoi, strigă mama, întorcînd ochii spre noi, dar fără a întrerupe măcar o clipă mişca­rea neîncetată a degetelor ei îndemnatice şi a andrelelor strălucitoare. Aşa, acuma închideţi uşa şi apropiaţi-vă de foc, pînă ce se umple Rose ceştile; sînt convinsă că vă e tare foame. Ei, dar ia spuneţi-mi ce-aţi făcut toată ziua; tare îmi place să ştiu cu ce mi s-au îndeletnicit copiii. — Eu m-am ocupat de mînzul cel sur, ca să-l învăţ să meargă la pas — şi n-a fost deloc o treabă uşoară. Apoi am dat porunci pentru aratul ultimei mirişti de grîu — fiindcă argatul cel tînăr habar n-avea să se des­curce singur. Şi pe urmă am alcătuit un plan corespun­zător şi de mare folos pentru a seca şi iriga lunca mereu supusă inundaţiilor. — Ei vezi ce băiat bun am?! Dar tu, Fergus? Tu ce-ai făcut? — Am fugărit viezurele. Şi apoi începu să ne relateze în tot amănuntul această distracţie, precum şi dovezile respective de vitejie pe care le dăduseră pe rînd viezurele şi cîinii. Maică-mea se prefăcea că ascultă cu multă atenţie şi-i privea faţa — foarte animată în acele momente — cu o admiraţie maternă care mie mi se păru cam exagerată faţă de obiec­tul asupra căruia se revărsa. — Ar fi timpul să te mai ocupi şi de altceva, Fer­gus, i-am spus, de îndată ce o pauză de o clipă în nara­ţiunea lui mi-a permis să plasez şi eu un cuvînt. — Dar ce-aş putea să fac? mi-a răspuns el. Maică-mea nu mă lasă nici să mă îmbrac ca marinar, nici să intru în armată. Iar eu sînt hotărît să nu fac nimic alt­ceva — decît cel mult să devin o asemenea pacoste pen­tru voi toţi încît pînă la urmă să ziceţi mersi dacă scă­paţi de mine în orice condiţii. Mama îi mîngîie, cu blîndeţe, buclele scurte şi cam re­bele. Fergus mîrîi şi îşi luă un aer posomorît, după care ne aşezarăm cu toţii la locurile noastre în jurul mesei, dînd în sfîrşit ascultare repetatelor insistenţe ale Rosei. — Ei, acum, beţi-vă ceaiul, zise ea, iar eu o să vă po­vestesc la rîndul meu ce-am făcut. Am fost în vizită la familia Wilson. Şi zău, Gilbert, e mare păcat că n-ai ve­nit şi tu cu mine, pentru că am întîlnit-o acolo pe Eliza Millward! — Mă rog, şi ce-i cu asta? — A, nimic! N-am să-ţi vorbesc despre ea; am să spun doar atît: că e o fată plăcută şi amuzantă cînd e bine dispusă şi că n-aş avea nimic împotrivă să pot s-o numesc... — Sst, sst, draga mea! Fratelui tău nici prin cap nu-i trece o asemena idee! şopti cu multă seriozitate mama, ridicînd un deget. — Mă rog, reluă Rose. Voiam să vă împărtăşesc o veste însemnată pe care am aflat-o acolo — de cînd m-am întors ard de nerăbdare să v-o dezvălui. Ştiţi şi voi că acum vreo lună s-a răspîndit zvonul că cineva o să preia conacul Wildfell Hall — şi... şi ce credeţi? Chiar e locuit de-adevăratelea de mai bine de-o săptămînă! Şi noi care habar n-am avut! — Cu neputinţă! strigă mama. — Aiurea!!! ţipă Fergus. — Ba da, aşa e! E locuit de o doamnă singură! — Dumnezeule mare, scumpa mea! Bine, dar clă­direa e o ruină! — Doamna cu pricina a pus să i se repare vreo două-trei odăi ca să poată sta în ele; şi locuieşte acolo, singură-singurică — n-are decît o bătrînă care o serveşte, şi-atîta tot! — Vai de mine! Păi asta-i strică tot hazul — eu tră­geam nădejde să spui că e vreo vrăjitoare! strigă Fergus tăindu-şi o felie groasă de pîine şi ungînd-o cu unt. — Ah, ce prostii spui, Fergus! Dar zi şi tu, mamă, nu-i aşa că e ciudat? — Ciudat? Aproape că nici nu-mi vine să cred! — Ba poţi foarte bine să crezi, pentru că Jane Wilson a şi văzut-o. S-a dus la ea în vizită împreună cu maică-sa care, de cînd a auzit că se află o persoană străină prin vecinătate, bineînţeles că a stat ca pe ghimpi pînă cînd n-a văzut-o şi pînă nu i-a smuls toate amănuntele despre viaţa ei. Se numeşte doamna Graham şi e îmbră­cată în negru — nu în doliu mare de văduvă, ci în doliu mic — dar e foarte tînără după cît zic ele — să aibă cel mult douăzeci şi cinci ori douăzeci şi şase de ani, — nu­mai că e tare rezervată! S-au străduit ele din răsputeri să descopere ce-i cu ea, de unde vine, cine este. Dar nici doamna Wilson cu atacurile ei îndrăzneţe, ba chiar obraznice, nici Jane Wilson cu diplomaţia ei abilă, n-au iz­butit să smulgă nici cel mai mic răspuns satisfăcător. Sau măcar vreo observaţie întîmplătoare ori cine ştie ce vorbă în stare a le mai potoli curiozitatea ori a arunca cea mai slabă rază de lumină asupra istoriei vieţii ei, asupra situaţiei sau rubedeniilor sale. Mai mult decît atît, nici nu s-a arătat cine ştie ce politicoasă cu ele, doar cît cere buna-cuviinţă, şi se vedea bine că a fost mai încîntată cînd le-a zis: „La revedere” decît cînd le-a urat: „Bine aţi venit”. Dar Eliza Millward zice că tatăl ei are de gînd s-o viziteze în curînd pe văduvă şi să-i ofere sfaturile şi păstorirea lui, temîndu-se foarte că are mare nevoie de ele, întrucît — desi lumea stie că a venit în ţinutul nostru la începutul săptămînii trecute — dumi­nică nu şi-a făcut apariţia la biserică. Iar ea — adică Eliza — ţine morţiş să-l însoţească, şi cu siguranţă că va izbuti să smulgă cît de cît unele informaţii de la doamna Graham, că doar tu, Gilbert, ştii că Eliza nu dă greş ni­ciodată cînd îşi pune ceva în gînd. Şi, mămico, cred că şi noi ar trebui să-i facem cîndva o vizită; îţi dai seama că e de datoria noastră. — Bineînţeles, draga mea. Biata femeie! Vai ce sin­gură trebuie să se simtă! — Dar vă rog foarte mult să vă grăbiţi! Şi să nu ui­taţi cumva să-mi raportaţi cît zahăr îşi pune în ceai şi ce fel de boneţele şi şorţuleţe poartă şi toate celelalte amănunte, pentru că pur şi simplu nici nu ştiu cum am să pot să trăiesc pînă cînd voi afla aceste lucruri — zise pe un ton foarte grav Fergus. Dar dacă el nădăjduise cumva ca replica să-i fie sa­lutată drept o manifestare de virtuozitate în domeniul umorului, eşecul lui fu vizibil, întrucît nimeni nu rîse. Numai că asta nu-l descumpăni şi nici nu-l dezamăgi prea mult; de îndată ce luă o nouă îmbucătură de pîine cu unt şi se pregătea să mai soarbă din ceai, deveni atît de conştient de spiritul de care dăduse dovadă, încît forţa irezistibilă a umorului său îl obligă să sară de la masă şi să ţîşnească din odaie înecîndu-se şi horcăind. Peste cîteva minute îl auzirăm cu toţii ţipînd de-ţi lua urechile, din grădină. Cît despre mine, mi-era tare foame, aşa că m-am mul­ţumit să-mi iau în tăcere ceaiul, şunca şi pîinea pră­jită, în timp ce mama şi soră-mea sporovăiau înainte, continuînd să discute situaţia evidentă sau neevidentă şi istoria probabilă sau improbabilă a misterioasei doamne. Trebuie să mărturisesc însă că în urma păţaniei fratelui meu, am ridicat de vreo două ori ceaşca pînă la buze, dar am lăsat-o imediat jos fără să îndrăznesc să-i sorb conţinutul, ca nu cumva să-mi pătez demnitatea printr-o explozie asemănătoare cu a lui Fergus. A doua zi maică-mea şi cu Rose se grăbiră să aducă omagiul lor frumoasei sihastre; dar se întoarseră fără să fi fost mai bine informate decît la plecare. Totuşi, mai­că-mea declară că nu regretă călătoria făcută, întrucît dacă ea însăşi nu fusese cu nimic mai cîştigată, în schimb se măgulea cu gîndul că reuşise să aducă un oarecare folos doamnei Graham, ceea ce i se părea un lucru mult mai important: îi dăduse cîteva sfaturi bune care, spera ea, n-aveau să fie irosite în vînt; deoarece doamna Graham, măcar că nu spusese mai nimic interesant, şi avea un aer oarecum încăpăţînat, părea capabilă să cugete cu înţelep­ciune. Atîta doar că mama nu ştia unde putuse să-şi tră­iască viaţa această biată femeie, de vreme ce dovedea o lamentabilă necunoaştere a unei sumedenii de lucruri, fără să aibă, în schimb înţelepciunea ca măcar să se ruşineze de ignoranţa ei. — La ce fel de lucruri te referi, mamă? am între­bat-o eu. — La treburile gospodăriei, şi la toate micile fineţuri culinare, şi altele asemenea, pe care orice doamnă trebuie să le cunoască bine, indiferent dacă i se va cere sau nu vreodată să le aplice în practică. Dar eu oricum i-am furnizat cîteva informaţii utile, precum şi nişte reţete excelente, a căror valoare ea evident n-a fost în stare s-o aprecieze, căci m-a rugat să nu mă deranjez deoa­rece duce o viaţă atît de simplă şi de modestă încît e sigură că n-o să le poată folosi niciodată. „N-are im­portanţă, draga mea, i-am spus eu, sînt lucruri pe care orice femeie bine trebuie să le ştie. Şi pe urmă, chiar dacă acum eşti singură, n-ai să rămîi întotdeauna astfel. Ai fost măritată şi probabil — aş putea spune mai degrabă cu siguranţă — te vei mărita din nou.” „În privinţa asta vă înşelaţi, doamnă, mi-a răspuns ea cu oarecare semeţie; sînt convinsă că nu mă voi recăsători niciodată.” Bar eu i-am spus că n-o pot crede întrucît am o expe­rienţă mult mai mare de viaţă. — Bănuiesc — am zis eu — că trebuie să fie vreo tînără văduvă romantică, venită aici să-şi sfîrşească zilele în singurătate şi să-l jelească în taină pe răposat. Dar toate astea n-au să ţină prea multă vreme. — Nu, nici eu nu cred, îmi dădu dreptate Rose, pen­tru că, în fond, nici nu părea chiar atît de neconsolată. Şi pe urmă e şi extraordinar de drăguţă — aş zice chiar de o frumuseţe impresionantă. Trebuie neapărat s-o vezi şi tu, Gilbert; ai să zici că e perfecţiunea întruchipată, deşi ar fi greu, oricît te-ai strădui, să descoperi o ase­mănare între ea şi Eliza Millward. — Păi bine, îmi pot foarte uşor închipui multe fi­guri mai frumoase decît a Elizei, dar nu şi mai încîntătoare. Recunosc că nu prea poate ridica pretenţii de per­fecţiune; dar pe de altă parte, susţin că dacă ar fi mai aproape de desăvîrşire, ar fi mai puţin interesantă. — Şi atunci tu îi preferi defectele faţă de perfecţiu­nile altora, nu? — Chiar aşa, dacă mama îmi îngăduie s-o spun. — Vai, dragul meu Gilbert, ce prostii vorbeşti! Dar sînt sigură că nu crezi ceea ce spui. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise mama ridicîndu-se şi părăsind repede încăperea, sub pretextul unor treburi domestice, pentru a scăpa de obiecţiile care-mi stătea mie pe buze. După aceea Rose îmi făcu favoarea de a-mi mai îm­părtăşi alte cîteva amănunte referitoare la doamna Gra­ham. Înfăţişarea, manierele, îmbrăcămintea ei, pînă şi mobila din camera în care locuia îmi fură descrise, chiar cu mai multă claritate şi precizie decît doream eu. Dar întrucît nu ascultam cu prea multă atenţie, n-aş izbuti să repet toate aceste amănunte, chiar dacă m-aş strădui. A doua zi era sîmbătă. Duminică toată lumea se în­treba dacă frumoasa necunoscută va dovedi că i-au fost de folos mustrările blînde ale preotului şi va veni la bi­serică. Mărturisesc că şi eu mi-am îndreptat privirile cu oarecare interes către vechea strană a familiei, aparţinînd conacului Wildfell, unde pernele şi tapiseria altădată de culoare stacojie — dar acum ieşite de soare — nu mai fuseseră călcate şi nici reînnoite de atîţia ani, iar blazoanele sinistre, cu chenarele lor lugubre, de pînză neagră, decolorată, de pe peretele de deasupra păreau să se în­crunte sever la lume. În strană am văzut o siluetă înaltă de adevărată doamnă, îmbrăcată în negru. Faţa ei era întoarsă spre mine şi avea în ea un ce anume, care, de îndată ce mi-a sărit în ochi, mi-a ţintuit privirile. Avea părul negru ca pana corbului, desfăşurat în zulufi lungi şi mătăsoşi — o coafură cam neobişnuită pe vremea aceea, deşi întotdea­una avea ceva graţios şi venea bine; obrajii ei erau fru­moşi, dar palizi; ochii nu i-am putut vedea, întrucît fiind aplecaţi asupra cărţii de rugăciuni, erau ascunşi de pleoapele lăsate şi de genele lungi şi negre; dar sprîncenele care-i umbreau erau expresive şi cu un contur re­marcabil. Fruntea era înaltă, de intelectuală, iar nasul acvilin. În general nu puteai aduce nici o obiecţie tră­săturilor ei, — atîta doar că obrajii erau cam supţi şi ochii puţin duşi în fundul capului, iar buzele, deşi de o formă rafinată, erau cam prea subţiri, cam prea strîmte şi păreau să trădeze (sau cel puţin aşa mi s-a părut) o fire nici prea blîndă, nici prea prietenoasă. Aşadar, în inima mea mi-am zis: „Frumoasă doamnă, mă tem că aş prefera să te admir de la această depăr­tare decît să împart cu dumneata un cămin”. Tocmai atunci s-a întîmplat să-şi ridice ochii şi mi-a întîlnit privirile; m-am hotărît să nu întorc capul şi ea s-a aplecat din nou asupra cărţii, dar cu o expresie greu de definit, de dispreţ calm, care pe mine m-a scos pur şi simplu din sărite. „Mă socoate un căţeluş obraznic, m-am gîndit. Hm! O să-şi schimbe ea curînd părerea, dacă mi se va părea că merită să-mi dau osteneala în această privinţă.” Apoi mi-a trecut însă prin minte că asemenea gînduri sînt cu totul nepotrivite pentru un locaş de rugăciune şi că purtarea mea e departe de a fi pe potriva situaţiei. Dar înainte de a-mi îndrepta gîndurile către serviciul religios, mi-am aruncat privirile prin biserică pentru a vedea dacă mă observase cineva. Nu, toţi cei care nu se uitau în cărţile de rugăciune se uitau la doamna nou-venită — inclusiv mama şi sora mea, precum şi doamna Wilson cu fiica ei. Şi pînă şi Eliza Miliward trăgea, şi­ret, cu coada ochiului spre ea. Eliza mi-a aruncat o pri­vire, a făcut o mică strîmbătură de mironosiţă, a roşit şi şi-a plecat cuviincios capul spre cartea de rugăciuni, străduindu-se să-şi recapete înfăţişarea serioasă. Dar iată-mă din nou păcătuind; numai că de data asta mi s-a atras atenţia asupra greşelii mele printr-un ghiont pe care mi l-a dat brusc obraznicul meu frăţior. Pe moment n-am putut să răspund la acest afront de­cît călcîndu-l pe picior şi amînînd restul răzbunării pînă cînd vom fi ieşit din biserică. Şi acum, Halford, înainte de a încheia această scri­soare, am să-ţi spun cine era Eliza Millward: era fiica mai mică a preotului, o făptură mărunţică şi cît se poate de atrăgătoare; eu nu eram deloc insensibil la farmecele ei, şi ea ştia acest lucru, deşi nu ajunsesem niciodată să i-l spun direct şi nici nu aveam intenţia precisă de a o face, întrucît maică-mea (care susţinea că pe o rază de douăzeci de mile de jur împrejur nu există nici o fe­meie destul de bună pentru mine) nu se împăca deloc cu gîndul ca eu s-o iau de nevastă pe această fetişcană ştearsă, care, pe lîngă nenumărate lipsuri, îl mai avea şi pe acela de a nu poseda nici măcar douăzeci de lire Eliza era mică de stat şi durdulie, feţişoara îi era cît un pumn, şi cam la fel de rotunjoară ca şi a surorii mele, cu care semăna oarecum şi la ten — cu toate că al ei era mai delicat şi nu chiar aşa de trandafiriu. Avea nasul cam obraznic şi trăsăturile în general neregulate; cu una cu alta, era mai degrabă încîntătoare decît frumoasă. Dar ochii ei — de acest element remarcabil nu trebuie să uit, pentru că tocmai în ei consta principala atracţie a Elizei — cel puţin în ceea ce priveşte aspectul exte­rior; ochii ei erau prelungi şi înguşti cu irisul negru sau în orice caz căprui-închis. Expresia lor era foarte di­ferită, mereu schimbătoare, dar întotdeauna fie răută­cioasă — într-un mod aş zice aproape diabolic — fie vrăjindu-te irezistibil, iar adeseori avînd amîndouă aceste particularităţi deodată. Glasul îi era blînd şi copilăros, pasul uşor şi moale ca al unei pisici; dar cel mai mult semăna cu o pisicuţă drăguţă şi jucăuşă prin felul ei de a fi — sau în orice caz asta se întîmpla cel mai des — pentru că o dată era şmecheră şi obrăznicuţă, o dată sfi­oasă şi prefăcută, aşa cum îi dicta caracterul ei dulce. Sora ei, Mary, era cu cîţiva ani mai mare, cam cu o palmă mai înaltă şi mult mai masivă şi mai grosolană la trup. Era o fată simplă, liniştită şi înţeleaptă care o în­grijise cu multă răbdare pe mama lor în tot timpul bolii îndelungate şi apăsătoare de pe urma căreia nu se mai sculase niciodată; iar de atunci Mary fusese menajera şi roaba familiei. Se bucura de încrederea şi preţuirea tatălui ei, de dragostea şi simpatia tuturor cîinilor, pisi­cilor, copiilor şi săracilor, dar era întotdeauna jignită, în­josită şi nebăgată în seamă de toţi ceilalţi oameni. Cît despre reverendul Michael Millward, era un bă­trînel înalt şi grav, care-şi punea pălăria cu borul lat în aşa fel încît îi acoperea faţa lătăreaţă, pătrată şi cu tră­sături masive. Purta întotdeauna în mînă bastonul gros, îşi strîngea picioarele zdravene în pantaloni strîmţi de călărie cît şi în ghetre — pe care la ocazii mari le înlo­cuia cu ciorapi lungi de mătase neagră. Era un om cu principii foarte rigide, plin de prejudecăţi şi deprins să-şi respecte obiceiurile, lipsit de îngăduinţă faţă de orice abatere de la dogma stabilită. În toate acţiunile pornea de la convingerea fermă că opiniile lui sînt de-a pururi juste şi oricine nu le împărtăşeşte trebuie să fie ori jal­nic de ignorant, ori plin de orbire răuvoitoare. În copilărie mă deprinsesem să-l privesc cu un senti­ment de teamă amestecată cu respect — sentiment pe care abia în ultima vreme am reuşit să mi-l mai înfrîng în oarecare măsură, pentru că deşi avea o bunătate pă­rintească pentru cei ce se purtau frumos, era partizanul unei discipline stricte şi adeseori ne certase cu asprime pentru greşelile şi poznele noastre tinereşti. Şi, mai mult decît atît, în vremea aceea, ori de cîte ori venea în vizită la părinţii noştri, trebuia să ne ridicăm în picioare di­naintea lui şi să-i spunem catehismul sau să repetăm vreun cîntec cum ar fi fost Ce face mica, harnica albină. Sau — lucrul cel mai neplăcut cu putinţă — trebuia să-i răspundem la întrebări privitoare la ultima lui predică şi la punctele principale ale acestei cuvîntări — pe care din nefericire noi nu izbuteam niciodată să le ţinem minte. Uneori vrednicul domn îi reproşa mamei că e mult prea îngăduitoare cu fiii ei şi în sprijinul acestei afirmaţii făcea referiri la personaje biblice ca Eli sau David şi Avesalom, lucru care o amăra cumplit; şi oricît de mult îl respecta ea şi oricît de frumoasă părere avea des­pre spusele lui, o dată am auzit-o exclamînd totuşi: — Ce n-aş da să aibă şi el un fiu! Atunci nu s-ar mai grăbi atîta să împartă sfaturi altora. Ar vedea şi el ce înseamnă să ai de strunit doi băieţi. Reverendul avea o grijă lăudabilă pentru sănătatea sa trupească — se scula şi se culca devreme, făcea în­totdeauna o plimbare înainte de micul dejun, era foarte preocupat să poarte haine groase şi să se schimbe ime­diat dacă-l prindea ploaia. Şi nimeni nu-şi amintea să-l fi auzind vreodată ţinînd o predică înainte de a fi înghi­ţit mai întîi un cu crud — măcar că era înzestrat de natură cu plămîni buni şi cu un glas puternic; în general se arăta extrem de atent în privinţa mîncării şi băuturii deşi nu exagera prin cumpătare. De fapt avea o dietă a lui proprie întrucît dispreţuia din inimă ceaiul şi alte asemenea licori apoase, ţinînd în schimb mult mai mult la băuturile de malţ, la ouăle cu şuncă, la afumături şi alte mîncăruri picante, care se dovedeau foarte potrivite pentru aparatul lui digestiv. De aceea el le socotea bune şi sănătoase pentru toată lumea şi le recomanda cu în­credere chiar şi celor mai firavi convalescenţi sau bolnavi de stomac, cărora în caz că reţetele lui nu le aduceau binefacerile făgăduite, le spunea că asta se datoreşte lip­sei lor de perseverenţă. Dacă ei se plîngeau cumva de rezultatele neplăcute la care ajunseseră, erau asiguraţi că toate acestea nu sînt decît închipuiri. Am să spun doar cîteva cuvinte despre alte două per­soane pe care le-am pomenit în treacăt, şi apoi am să închei această lungă scrisoare. E vorba de doamna Wilson şi de fiica ei. Doamna era văduva unui fermier în­stărit, o femeie cu ochelari de cal, dar mare amatoare de bîrfă, cu toată vîrsta ei înaintată, aşa că nu merită să vorbesc prea mult despre ea. Avea doi fii — Robert care deprinsese toate apucăturuile oamenilor de la ţară, şi Richard, un tînăr retras din fire, cu obiceiuri de căr­turar, care studia clasicii cu ajutorul reverendului, pregătindu-se să intre la colegiu pentru a îmbrăţişa apoi cariera preoţească. Sora lor, Jane, era o domnişoară cu multe însuşiri frumoase şi cu mai multă ambiţie. Conform propriei ei dorinţe, primise o educaţie corespunzătoare la un pen­sion, mai aleasă decît îi fusese hărăzită pînă atunci ori­cărui alt membru al familiei. Spoiala şi lustrul se lipi­seră bine de ea şi fata învăţase în mare măsură manie­rele elegante, scăpase cu totul de accentul ei provincial şi se putea lăuda că are mai multe deprinderi şi însu­şiri alese decît fiicele preotului. În afară de asta, mai era şi considerată o frumuseţe; dar nici o clipă n-a pu­tut să mă numere şi pe mine printre admiratorii ei. Avea vreo douăzeci şi şase de ani, era năltuţă şi foarte sub­ţirică şi avea părul castaniu, dar bătînd mai mult într-un roşu strălucitor; tenul ei era remarcabil de frumos şi de luminos, iar căpşorul cu o bărbie micuţă şi delicată era aşezat pe un gît foarte lung. Avea buzele subţiri şi roşii, ochii căprui, limpezi, ageri şi pătrunzători. Din ne­fericire însă, era o fiinţă total lipsită de poezie şi de sentiment. Avea — sau ar fi putut să aibă — mulţi peţitori şi adoratori pe potriva rangului ei, dar îi respingea sau îi alunga cu dispreţ pe toţi; numai un gentleman ade­vărat ar fi putut să fie la înălţimea gusturilor ei rafinate şi numai un bogătaş ar fi putut să-i satisfacă ambiţiile nemăsurate. Un gentleman exista, şi în ultima vreme el o înconjurase în mod vizibil cu tot felul de atenţii, iar lumea şoptea ici şi colo că planurile fetei sînt foarte strîns legate de inima, numele şi averea lui. Acest gen­tleman era domnul Lawrence, fiul boierului a cărui fa­milie sălăşluise la Wildfell Hall, dar care părăsise locul cu vreo cincisprezece ani în urmă în favoarea unui co­nac mai modern şi mai confortabil din parohia înve­cinată. Şi acum, Halford, îmi iau rămas bun de la tine pen­tru moment. Asta e prima rată a datoriei mele faţă de tine. Dacă îţi convine o plată de acest fel, te rog să-mi spui, şi am să-ţi trimit şi restul cînd voi avea răgaz; dacă însă preferi să rămîi creditorul meu decît să-ţi umfli punga cu nişte monezi atît de greoaie şi de neplăcute la înfăţişare, — atunci iarăşi te rog să mi-o spui şi am să-ţi iert lipsa de gust şi cu multă bucurie am să-mi păstrez comoara numai pentru mine. Al tău, cel dintotdeauna, Gilbert Markham.        

Rezumat – Jane Eyre este o copilă orfană crescută din obligaţie de către o mătuşă, doamna Reed. O servitoare, pe nume Bessie, este singura persoană din anturajul lui Jane care o tratează cu blândeţe, îi spune poveşti seara sau îi cântă. Într‑o zi, ca pedeapsă pentru că s‑a bătut cu vărul ei, agasantul John Reed, mătuşa o închide în camera roşie, cea în care murise unchiul ei. În timp ce era prizonieră aici, Jane, crezând că vede fantoma unchiului începe să ţipe şi în cele din urmă leşină. Când îşi revine, lângă ea se află Bessie şi gentilul farmacist, domnul Lloyd. Spre încântarea lui Jane, şi susţinut de vărul ei, domnul Lloyd propune ca micuţa să fie trimisă la şcoală în altă parte. Odată ajunsă la şcoala Lowood, Jane îşi dă seama că viaţa ei aici este departe de a fi una de vis. Directorul şcolii, domnul Brocklehurst este un om rău, abuziv şi ipocrit. El predică o doctrină a sărăciei şi privaţiunii în faţa elevilor săi, în timp ce, cu fondurile primite pentru şcoală asigură un stil de viaţă îndestulat pentru propria familie. La Lowood, Jane se împrieteneşte cu o tânără, Helen Bums, a cărei atitudine puternică şi în acelaşi timp voinţă ce putea merge până la sacrificiu vizavi de lipsurile din şcoală o ajută, dar o şi nemulţumeşte pe Jane. O epidemie masivă de tifos pune stăpânire pe internat, în urma căreia Helen îşi pierde viaţa. Această epidemie este cauza pentru care domnul Lowood este nevoit să plece de la conducerea şcolii, el fiind înlocuit cu persoane mai înţelegătoare, fapt ce‑i îmbunătăţeşte considerabil viaţa lui Jane. Ea va mai petrece 8 ani la şcoală, 6 ani ca elevă şi încă 2 ani ca profesoară. După aceşti ultimi doi ani, Jane, devenind independentă pentru că avea 18 ani, realizează că vrea mai mult de la viaţă şi acceptă o poziţie de guvernantă la conacul Thomfield, unde se ocupă de o fetiţă franţuzoaică orfană plină de energie pe nume Adele. Menajera conacului, doamna Fairfax este cea care conduce treburile. Angajatorul lui Jane la Thomfield, domnul Edward Rochester, este un om puţin atrăgător, misterios, pătimaş, dar foarte cult şi cam cu 20 de ani mai în vârstă. Cu toate astea în sufletul ei începe să încolţească o dragoste secretă. Într‑o seară ea îl salvează pe Rochester dintr‑un incendiu care, pretinde el, izbucnise din vina unei servitoare bete, Grace Poole. Dar pentru că aceasta continua să lucreze aici, Jane ajunge la concluzia că nu i se spusese adevărul. Casa o captiva, dar o şi intriga, mai ales că la etajul al treilea se petrecea ceva ciudat, iar Jane nu avea voie să meargă acolo. Conştientă că situaţia socială este o barieră în calea dragostei pe care o nutreşte pentru Edward, Jane este deznădăjduită atunci când Rochester aduce acasă o femeie frumoasă, dar vicioasă – Blanche Ingram. Jane se aşteaptă ca el să o ceară în căsătorie pe Blanche, dar spre marea ei surprindere, cererea îi este adresată ei. Uluită, acceptă propunerea. Ziua nunţii soseşte şi, în timp ce Jane şi domnul Rochester se pregătesc să facă schimbul de jurăminte, Richard Mason vine şi dă în vileag faptul că Rochester avea deja o soţie. Mason se prezintă ca fiind fratele soţiei lui Rochester, Bertha Mason. Acesta declară că Bertha se căsătorise cu Rochester pe când el se afla în Jamaica şi că ea este încă în viaţă. Rochester nu contestă cele spuse de domnul Mason şi îi explică lui Jane că Bertha este o femeie nebună, din coloniile engleze, fiind ţinută în taină la castel pentru a nu fi închisă într‑un ospiciu. La întoarcerea la conac toţi sunt martori la manifestările de nebunie ale Berthei care aleargă în toate direcţiile în patru labe, mârâind ca un animal. Rochester recunoaşte că Bertha era cauza incendiului care izbucnise la conac, precum şi a altor episoade ce fuseseră puse în sarcina servitoarei Grace Poole pe care o plătea ca să aibă grijă de ea. Dându‑şi seama că era imposibil să rămână alături de Rochester, Jane fuge de la conac. Sleită de puteri şi bolnavă, ajunge la familia Rivers cu care se înrudea. Cei trei fraţi – Diana, Mary şi preotul misionar John o îngrijesc atent şi cu multă căldură. John îi găseşte lui Jane o slujbă la o şcoală de caritate în Morton. Într‑o zi, spre surprinderea ei îi mărturiseşte că unchiul ei, John Eyre, i‑a lăsat moştenire o sumă mare de bani: 20.000 de lire, iar Jane se hotărăşte imediat să împartă banii cu verii ei. John decide să călătorească în India ca misionar, şi îi propune lui Jane să îl însoţească, dar nu oricum, ci ca soţie a lui. Jane este de acord să plece în India, însă refuză căsătoria pentru că nu îl iubea. John o presează să se răzgândească şi Jane este aproape să cedeze. Dragostea faţă de Rochester o macină. Într‑o noapte are impresia că aude vocea lui Rochester că o cheamă Şi îşi dă seama că nu‑l poate abandona pe bărbatul pe care îl iubea cu adevărat. Jane se întoarce la Thomfield şi află că respectivul conac a ars din temelii, focul fiind pus de Bertha Mason, care şi‑a pierdut viaţa în incendiu. Rochester a reuşit să salveze servitorii, dar şi‑a pierdut vederea şi o mână. Jane pleacă apoi spre noua reşedinţă a lui Edward, Femdean, unde acesta trăieşte alături de doi servitori, John şi Mary. Capitolul 1 La Femdean, Rochester şi Jane îşi reconstruiesc relaţia şi curând se şi căsătoresc. În finalul poveştii sale, Jane scrie că este căsătorită de 10 ani cu Edward şi că se bucură de armonie în viaţa lor. După doi ani, Rochester îşi recapătă vederea la un ochi şi este capabil să îşi zărească primul copil. Cum altfel ar putea să înceapă povestea unei căsnicii şi a personajelor din ea, dacă nu în punctul de pornire? Biserica era goală şi tăcută, cu excepţia preotului, lângă care stătea diaconul. Solemni şi pioşi, nu ne‑au răspuns la zâmbete, în timp ce Edward şi cu mine ne apropiam de altar. Clericul ne‑a întrebat: — Sunteţi perechea care urmează să se cunune în dimineaţa asta? — Da, a răspuns Edward, noi suntem. De la locul său de onoare, aflat cu un cap mai sus de Edward şi mine, preotul a oficiat ceremonia. După ce ne‑a explicat scopul căsniciei şi a întrebat dacă există vreun impediment în calea ei, a făcut o pauză, privind sever spre ochii lipsiţi de vedere ai lui Edward. — O iei pe această femeie ca soţie legiuită? — Da. După rostirea acestor cuvinte, pe chipul lui se citi uşurarea. Viitorul meu soţ îmi aştepta cu nerăbdare legământul. — Jane Eyre? Îl iei pe acest bărbat ca soţ legiuit? — Da, am răspuns, cu un uşor zâmbet spre paroh. Mi‑am privit noul soţ, punându‑i pe faţă mâinile tremurătoare, şi i‑am călăuzit gura spre a mea. După un sărut scurt şi tandru, ne‑am despărţit. Edward îmi luă mâna,” mulţumi clericului cu o înclinare a capului şi mă urmă demn prin scurtul naos al bisericii. Cu inimile uşoare, am ieşit în lumina curată a soarelui de dimineaţă. Când am trecut de colţul clădirii, razele ce străluceau de deasupra orizontului m‑au orbit. Edward se opri şi mă strânse la piept. Silueta lui îmi umbrea faţa, iar pantofii mei aproape se desprinseră de iarba înrourată. Inima lui Edward îmi bubuia la ureche, în timp ce el mă ţinea în braţe. — Jane. Lumina ochilor mei! Mireasa mea înfloritoare, aş dori atât de mult să te sărut din nou... Faţa mi se încălzi, când i‑am văzut gura căutând‑o pe a mea. Ardeam de nerăbdare ca buzele să ni se întâlnească, şi în timp ce eu mă temeam să nu‑i produc vreo durere, îmbrăţişarea lui Edward mă ameninţa cu o intensitate de care aflasem cât era de capabil, dar până acum n‑o înţelesesem niciodată. Îmi dădu drumul şi‑mi mângâie obrazul şi buza de jos cu degetul mare. — Jane, trebuie să am grijă cu tine. Acum, că eşti soţia mea, îmi poţi porunci să plec şi mă voi supune, dar numai pentru o clipă. Tu eşti tovarăşa mea de suflet şi vom depinde unul de altul în toate privinţele! De‑acum, vei sta cu mine. Da, Jane? — Trebuie. Am renunţat rapid la tonul stoic, când am văzut expresia abătută pe care o adusese pe chipul iubitului meu. Era insuportabil să privesc aceaşi faţă pe care mi se ceruse s‑o examinez prima oară când îl găsisem pe Edward, singur, cu câteva zile în urmă, privind fără vedere împrejurimile de pe treptele Conacului Femdean. În seara întoarcerii mele la el, stătea cu ochii spre coroanele copacilor, fără să ştie nici de prezenţa mea, nici că venisem cu gândul de a‑i rămâne alături în orişice împrejurare. Ca mireasă a lui, refuzam să‑i mai aduc vreodată pe chip cea mai mică umbră de singurătate. L-am cuprins cu braţele pe după talie şi, când am ridicat faţa spre figura lui, i‑am văzut o lucire umedă în ochiul mai puţin vătămat, tocmai când o absorbeau genele lui negre. Un surâs nesigur apăru pe gura cândva austeră, în timp ce‑i şopteam: — Iubitul meu, sunt mireasa ta, cea mai bună confidentă, îngrijitoarea ta, şi n‑am să te părăsesc niciodată, atâta vreme cât ai suflare în plămâni ca să mă chemi lângă tine. Oftând, Edward mi se alătură: — Eşti o minune. Uneori, în prezenţa ta, mă simt din nou întreg. — Recunoşti deja că ai nevoie de mine. Sunt în avantaj. Edward se încruntă în glumă, ridicând din umăr. — Aha, rolul de soţie nu se află dincolo de imaginaţia ta, teamă mi‑e. Voi fi atent la farmecele tale, vrăjitoareo! Am râs, şi vă pot spune că era un râs de soi nou. Simţeam în mine o căldură dulce, care se întindea din creştetul capului cuprins de furnicături până‑n vârfurile picioarelor, şi am presupus că niciodată nu voi mai redeveni Jane cea veche. Doamna Rochester. Ce ciudat şi atrăgător îmi sunau acele cuvinte! Eram în acelaşi timp recunoscătoare şi uluită că întreaga ceremonie se terminase atât de repede, iar viitorul meu era complet schimbat. Eram pur şi simplu cea mai mulţumită tânără mireasă din Anglia, în acea zi de iunie. În zilele dinaintea nunţii, m‑am gândit cum îşi achitase Edward datoria pentru a‑mi fi înşelat firea încrezătoare, îmi era greu să‑i îndur pierderea unui ochi şi orbirea celuilalt, în vreme ce mutilarea mâinii stângi era de asemenea foarte tristă. Fostele diversiuni ale acceselor lui de poftă şi lăcomie erau înlocuite de regretul sincer al soţului meu reformat. Furia, durerea şi umilinţa dragului meu Edward aveau să se calmeze curând, cu ajutorul atenţiei mele mărinimoase, consideraţiei pasionale şi companiei zilnice. Avea să redevină acelaşi stăpân de fortăreaţă Pe care ajunsesem să‑l stimez şi să‑l ador. Fără niciun balamuc secret pe care să‑l ascundă, se putea dezvălui pe deplin ca un om plin de empatie şi compasiune. Edward Rochester nu mai era soţul Berthei Mason – epava de la Thomfield Hali. Fusese eliberat din rolul de pion într‑o intrigă a poftei şi a lăcomiei instigată de tatăl şi fratele lui. Îl păcăliseră să se însoare cu o frumuseţe morbidă dintr‑o familie cu antecedente de nebunie. Prima doamnă Rochester nu‑şi mai putea ispiti soţul să uite de firea lui sinceră şi cinstită, credincioasă şi filantropică, îşi nimicise prezenţa de torţionară tăcută cu mâna ei, prin propria ei voinţă, în focul care devorase Thomfield Hali. După nuntă, m‑am rugat la porţile bisericii să‑şi găsească în cer un loc potrivit şi mântuirea sufletului. Vai, alte amintiri hidoase nu mai existau pentru o zi atât de fericită! Revin adesea la amintirea primului nostru drum cu trăsura, ca soţ şi soţie: ne‑am urcat în mica noastră cabrioletă, iar eu am mânat iapa castanie înapoi la Conacul Femdean. Edward m‑a cuprins cu braţul de talie şi a spus: — Janet. Când ajungem acasă, aş dori să le dai asta lui Mary şi John, pentru bunătatea cu care m‑au slujit. Am luat din mâna lui o hârtie de cinci lire sterline, vârând‑o în buzunarul rochiei. Eram mulţumită să văd că firea mea generoasă influenţa deja tendinţa spre meschinărie a omului de lângă mine, când de la ceremonia nupţială nu trecuseră decât zece minute! — Îţi mulţumesc, domnişoară Eyre... Scuză‑mi greşeala! Ar trebui să‑ţi spun doamnă Edward Fairfax Rochester. Te‑ai obişnuit deja cu acest nume? Aţi exersat în secret semnătura? Tânjesc să‑ţi văd faţa de mireasă. Domnul Rochester întinse mâna teafără, iar eu i‑am condus‑o la bărbia mea, pe care o ciupi uşurel. Îmi scăpă un chicotit şăgalnic, iar Edward zâmbi ca un copil care descoperă ascunzătoarea unei făpturi de poveste. — Ah, ce bine e! Aerul este curat şi înviorător. Chiar şi atât de devreme, dimineaţa, briza e suportabilă, şi simt cum inima mi se eliberează din lanţurile cele vechi. Jane, vrei să‑mi mai vorbeşti? Mă agăţ de vocea aceea sigură şi puternică. La ce te gândeşti? Te implor, insistă Edward, prinzându‑mă de mijloc ca să mă tragă spre el. — Domnule Rochester! Încerc să ajungem cu bine acasă! Te rog, dă‑mi drumul! m‑am ferit eu, ca în joacă. Dar, la drept vorbind, mâna lui care‑mi stăruia pe trup începea să‑mi stârnească simţurile şi abia dacă‑mi dădea puţină siguranţă faptul că nu putea să‑mi vadă zâmbetul. Edward îşi retrase mâna, şi i‑am simţit profund lipsa, dar mă temeam să i‑o cer înapoi, ca să nu mă ia drept vicleană sau prea nerăbdătoare. — Ar trebui să‑mi măsor cuvintele înainte de a fi rostite. Însă mă enervezi aşa de tare, Edward... Da, sunt în delir de bucurie. Fac mari eforturi ca să‑mi păstrez calmul. În visele mele, când eram la şcoala sătească din Morton, îmi imaginam că eram sincer împreună, în hoinărelile mele nocturne. Visele erau singura mea alinare. De fapt, căutam instrucţiuni, dar soţul meu nu mi le oferea. Actul fizic al consumării mariajului nu mă îmspăimânta, tocmai, dar mă intimida. Nu ştiam dacă aveam să mă desfăt în torentul de emoţii şi senzaţii. Cea mai profundă întrebare era: cum să‑mi mulţumesc soţul? Necunoscând îndatoririle unei mirese şi neavând cui pune întrebări, plănuiam să‑mi folosesc instinctele ca pe o hartă, pe parcursul activităţilor din seara care urma. Edward rămăsese tăcut şi părea cufundat adânc în visare. Mi‑am simţit inima tresărind, ca şi cum ar fi lovit‑o un stol de săgeţi. Ce mărturisisem? Mă întrebam dacă soţul meu, atât de cunoscător în cele lumeşti, îmi putea înţelege inocenţa; era aşa de departe de o asemenea situaţie... Am început să turui, comentând peisajele. — Ferigile par să prospere în vremea asta blândă, de vară. Copacii de pe plajă freamătă într‑o briză uşoară, iar merii au coroanele în floare. E o zi mai frumoasă decât sperasem. Nu‑mi pot imagina un cer mai eteric, mai frumos. Inspiră aerul curat! Lumea se trezeşte la viaţă! Am aruncat o privire spre Edward şi am văzut că părea amuzat de exuberanţa mea prefăcută. Recunosc, firea lui misterioasă îmi incita intelectul, şi am încercat să‑i ghicesc gândurile, dar degeaba. Edward era de nepătruns. Nu comentă decât că mă considera cam vivace, la care n‑am avut niciun răspuns. Am mers în tăcere câteva minute, înainte de a apărea la vedere amfiteatrul de copaci care ascundea Conacul Femdean. Soarele strălucea la jumătatea drumului spre zenit, luminând colinele joase din spatele clădirii. Eram vrăjită de strălucirea priveliştii, care‑mi părea atât de primitoare şi fascinantă. Era ca o veche grădină a plăcerilor, pregătită pentru desfătarea aparte şi încântarea omenească a stăpânului şi a stăpânei. Deşi pustiu şi neîngrijit, Conacul Femdean era pentru mine ca un palat. Iapa ne duse printre stâlpii de granit ai porţii înguste de fier, apoi pe drumul plin de bălării şi hurducături, pentru a opri pe aleea cu pietriş, lângă uşa din faţă. Niciun servitor nu se zărea, când am coborât din vehicul. — Jane, te rog să‑mi îndeplineşti cererea de a le da lui Mary şi John darul nostru. Dacă vrei, acum poţi să le spui că ne‑am căsătorit. Eu aş prefera să mă retrag în camera mea, ca să mă odihnesc. Sunt obosit. Pilot ne întâmpină cu un lătrat de bun‑venit şi, în timp ce bătrânul animal venea în goană spre cabrioletă, l‑am ajutat pe Edward să coboare. Mângâie câinele, care ne urmă în casă. Odată ajunşi în lumina vie a holului îngust aflat în mijlocul clădirii, soţul meu mă sărută pe frunte şi‑i făcu semn lui Pilot să‑l însoţească. Luând‑o la stânga, Edward îşi găsi pe pipăite drumul până la scara cu balustradă din lemn de cireş şi urcă treptele late, acoperite de un covor, spre odăile noastre de la etaj. Ajunsă în bucătărie, le‑am spus lui Mary şi John despre căsătoria cu stăpânul lor. Mary rămase mută câteva momente, cu polonicul deasupra puiului pus la fript, i‑am adresat o privire serioasă, dându‑i de înţeles că spusesem adevărul. Atunci dădu din cap, cu un zâmbet scurt, şi mă felicită înainte de a‑şi relua lucrul, încă destul de uimită. John puse jos cuţitele pe care le ascuţea. Destul de zguduit, se uită după mine în timp ce ieşeam din bucătărie, lăsându‑i în mână hârtia de cinci lire sterline. Trebuie să dezvălui, dragă cititorule, că am stat singură câteva momente înainte de a căuta îmbrăţişarea celui drag mie. Mângâindu‑mi micul colier de perle de la gât, primit în dar de la domnul Rochester cu câtva timp în urmă, înainte de prima noastră nuntă nedusă până la capăt, m‑am privit întrebător în oglindă. Mă schimbasem? Mi se părea că avusese loc o transformare. După ce mi‑am scos boneta de pai, mi‑am netezit părul negru, privind drept în ochii unei tinere mirese. — Eşti doamna Rochester! i‑am şoptit femeii din oglindă, scundă şi luminoasă la faţă – şi, îndrăznesc să spun, fermecătoare. O, ce mai întorsătură a evenimentelor, să mă văd pe mine însămi într‑un asemenea fel! Eram sigură pe mine, în timp ce mă pregăteam să mă duc la Edward cu o întreagă bogăţie de dragoste şi pasiune pe care eram gata s‑o împart cu el. În acel moment, deznădejdea era ultima dintre stările mele. Aveam deplină încredere că‑l puteam mulţumi pe Edward în felul meu – simplu, calm, iubitor şi cu multă imaginaţie. În timp ce priveam cum mi se aprindeau bujorii din obraji, l‑am auzit pe Edward strigând: — Unde eşti, Jane? Pe‑aproape? M-a frapat nerăbdarea din tonul lui poruncitor. Ca să nu‑l mai pun la încercare, m‑am înclinat spre mireasa din oglindă, spunându‑i cu voce tare: — Du‑te la soţul tău! Te cheamă! Apoi, am străbătut covorul de culoarea boabelor de muştar de pe scară şi coridor, pe lângă două uşi, spre camera unde urma să locuiesc împreună cu Edward Rochester. Stătea tolănit în faţa unui foc mic şi vioi. Vatra era foarte aproape de el, iar lângă fotoliul masiv se afla altul, mai mic, tapiţat cu creton roz pal, numai bun pentru mine. Între ele era pusă o măsuţă ovală, de marmură, decorată cu o mică vază de porţelan. Din ea se aplecau precar câteva margarete. Lângă peretele din fund al camerei, un pat de mahon masiv, cu baldachin, două dulapuri şi o oglindă de toaletă înaltă, în ramă de stejar. De‑o parte şi de alta a celor două ferestre mici se găseau masa de toaletă şi un birou pentru scris. Covorul era cafeniu‑închis şi uzat. Patul, cu perdele de damasc carmin, părea aproape negru în umbra din acea porţiune, unde soarele amiezii nu putea ajunge prin ferestre. Perdelele ascundeau aşternutul fin, cu perne numeroase, în care mă desfătasem cu o seară înainte, pregătindu‑mă pentru noaptea nunţii. Când auzi uşa închizându‑se, Edward întinse mâna spre mine. — Micuţa mea mireasă? Vino la mine. Vreau să te cuprind într‑o îmbrăţişare atât de strânsă, încât să te simţi adorată pentru o mie de ani! — Te vei sătura de mine mult mai devreme, domnule, am replicat. Nu‑s un sfinx. Exagerările lui Edward mă ispiteau să‑l tachinez. Era jocul nostru. M-am oprit la o lungime de braţ, privind cum mintea lui suplă folosea arta persuasiunii. — Acum îmi dau seama că‑nu sunt decât o necesitate suplimentară a existenţei, am declarat. Într‑o lună, ai să te obişnuieşti cu mine. — Nu m‑aş sătura niciodată de Janet a mea. De vin mă satur vreodată? Mă satur de savoarea unei mese bune? Refuz desfătarea unui pat moale, la sfârşitul zilei? Într‑adevăr, Edward ştia să fie convingător. Am mai făcut doi paşi, oprindu‑mă în spatele fotoliului său. Mi‑am trecut cu multă plăcere degetele prin părul lui ondulat, negru ca pana corbului, încercând zadarnic să i‑l netezesc. Cât mai adoram atingerea lui mătătoasă, în contrast cu textura aspră a obrajilor! Degetele mele stăruiră în coama aceea deasă. — Drăcoaică mică! Jane, înţelege că pentru mine nu eşti o nimica toată! Vino şi aşază‑te pe genunchii mei. Vrăjeşte‑mă. Azi vei reuşi. Edward îşi ridică mâna, o prinse pe a mea şi mă conduse prin jurul fotoliului. Curând, m‑am găsit într‑o îmbrăţişare profundă. Bucuroasă cum eram de a fi lângă omul pe care‑l iubeam cel mai mult pe lume, mă surprindea totuşi intensitatea propriei mele reacţii. Braţul soţului meu pe după mijloc, precum şi mâna lui schilodită, atingându‑mi spatele, mă readuseră la realitate, l‑am simţit muşchii braţelor fremătând. Timpul încetinise, ca şi cum n‑ar fi avut niciun motiv să se grăbească. Eram conştient de fiecare oftat dintre noi, de ridicările şi coborârile pieptului său. Chipul i se îmblânzi, când îmi mângâie umărul cu obrazul. M-am desprins din strânsoare, pentru a‑i săruta fruntea nedumerită. — Mi‑e cam sete. Nu cred c‑am băut un strop de apă, toată dimineaţa. Pot să‑ţi aduc şi ţie ceva de la bucătărie, Edward? Edward se gândi un moment, apoi îşi lăsă braţele să cadă, după ce încercase zadarnic să mă reţină. — Adu nişte vin. E timpul să închinăm paharele. N-am avut o masă de nuntă aşa cum se cuvine. Grăbeşte‑te, n‑am să te aştept mult. Trecând peste dorinţa lui, am răspuns: — Diseară, vom lua o cină în doi, ca de obicei, iar atunci vom şi închina. Dacă vrei o petrecere, se poate aranja, dar cine să vină? am încheiat, atingând clanţa uşii. — Adevărat. Tocmai asta e. O asemenea sărbătoare e numai pentru mireasă şi mire. Îmi simţea nervozitatea şi, în timp ce ieşeam pe uşă, strigă după mine: — Jane, nu‑ţi fie frică. N-ai de ce să te temi de mine. — Revin imediat, Edward. Am închis uşa, stând un moment pe coridor, înainte de a porni grăbită spre bucătărie. Nu mi‑era cu adevărat teamă de el, ci numai de propriile mele fantezii şi accese ale imaginaţiei nepuse la încercare. Necunoscutul îmi complica reacţiile faţă de soţul meu şi de mine însămi. Cu siguranţă, detaliile complicate ale dragostei fizice mi‑erau necunoscute. Îmi aminteam şuşotelile colegelor mele de la Lowod. Mai târziu, ca profesoară, confiscam desenele obscene cu cupluri împerechindu‑se. În nopţile petrecute departe de Edward, vreme de aproape un an, jinduisem după momentele petrecute singură cu el şi‑mi regretam fuga de la Thomfield Hali, sanctuarul iubitului meu. Mă atrăgea ideea patului său comod şi a sărutărilor tandre, în nopţile mele de singurătate. Oare realitatea dorinţelor mele stârnite de vanitate avea să fie greu de îndurat? În drum spre bucătărie, mi‑am privit vinovată imaginea în oglindă. Hotărârea de a fi cât mai însufleţită în noaptea nunţii se risipise. Capitolul 2 Stăteam aşezată lângă Edward, în faţa ferestrei deschise a dormitorului, după ce mâncaserăm la cină pui fript cu cartofi. Sorbeam fiecare din câte un pahar de porto, iar eu simţeam cu seninătate cum ziua făcea loc nopţii, cu mica ei orchestră de stele. Marginea apuseană a cerului plutea peste sărutarea trandafirie a soarelui, în timp ce roua începea să îmbroboneze plaja însetată şi castanii din jurul moşiei. Restul cerului era scăldat în tonuri vineţii. Niciun nor singuratic nu păta orizontul. Câteva ciocârlii veniră pentru câteva momente dinspre cuiburi, ca să agite miresmele de iasomie şi pelin. Îmi aminteam de noaptea petrecută sub castanul porcesc, când Edward şi cu mine ne lăsaserăm dorinţele să se dezvăluie. Apusul soarelui era un simbol fericit. Lui Edward îi plăcea felul amănunţit cum descriam cerul. Eram sigură că vocea mea suna la fel de aerian ca filamentele ultimelor raze de soare. Sub efectul alcoolului, limba mi se desferecase şi nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să cânt şi să dansez! Străduindu‑mă să rămân cuviincioasă, m‑am ridicat în picioare, l‑am luat pe Edward de mână şi am întrebat: — Domnule Rochester? Eşti foarte tăcut în seara asta. Ţi‑e somn? Vorbesc prea mult, poate? Soarele încă nu s‑a dus prea departe de Anglia, şi mă tem c‑am zărit mai mult de trei căscături pe faţa dumitale, de când a strâns Mary masa, după cină! Ca un spiriduş, am strâns mâna lui Edward într‑a mea, ca să‑i zoresc o reacţie. Încă nesigură de felul potrivit în care o femeie trebuie să i se adreseze soţului ei, continuam să joc rolul guvernantei naive care încearcă să smulgă o vorbă de la stăpânul ei. Spre uimirea mea, spiritul dejoacă se întoarse împotrivă‑mi, soţul meu fiind cel care mă păcălea. — Aha! Vasăzică, eşti nerăbdătoare să mă vezi în pat? Fetişcanele se grăbesc adesea, când le‑o ia la goană curiozitatea faţă de sexul masculin. Gentlemanul superior este acela care ştie cum să savureze momentul şi să lase situaţiile să ia fiinţă de la sine. Vrei să mă grăbeşti, Jane? — Mă superi! Voi învăţa vreodată să te întrec? Te voi surprinde vreodată, pe tine şi firea ta veselă? Mi‑am retras mâna dintr‑a lui şi m‑am aşezat, netezindu‑mi cutele rochiei de mireasă din mătase albă, după care am băut ultimul strop de licoare purpurie din pahar. În mod remarcabil, Edward îmi simţi dispoziţia şi mă bătu pe umăr, ca şi cum aş fi fost un copil nebunatic căruia i‑a fost descoperit şiretlicul. Şi când mă gândesc că încă nici nu‑mi începusem jocurile cu Edward! Continua să mă bată pe braţ. Senzaţia mătăsii pe pielea mea era delicioasă. M-am liniştit numaidecât. — Mireasa mea, de ce eşti capricioasă în seara asta? mă întrebă el. Unde e micuţa mea prietenă care răspândeşte în jur o vrajă misterioasă? Aha, aşa da...! Da, ţine‑mă de mână. Ce ţeapănă e mâna ta! Jane, m‑ai calificat ca pe o brută? N-am să te capturez, pisicuţa mea. Tridentul l‑am dăruit unui duşman. Refuz riscul de a‑ţi răscoli firea nedeprinsă. Căci cum altfel poate fi această noapte, decât tinerească şi luminoasă precum cei nouăsprezece ani ai tăi neîntinaţi? Niciodată nu voi privi lumea atât de sublim cum o faci tu, Jane. După o tăcere prelungită, Edward îşi retrase mâna dintr‑a mea. — Îmi amintesc aerul altei lumi plutind în jurul tău, şi tenul tău palid, când ne‑am întâlnit prima oară, pe un drum albit de chiciură. Ochii aceia, pe care mai pot să‑i contemplu şi acum, în minte, proclamau că înţeleg mecanismele gândirii şi spiritului omenesc. Ai întrecut în isteţime un bărbat aproape de două ori mai în vârstă decât tine, şi n‑ai şovăit când se străduia să te şocheze. Am fost eu vreodată un asemenea om? Până şi un suflet distrus şi tulburat ca al meu şi‑a putut găsi mângâierea şi recunoaşterea în templul tău. Afirm că ai arăta cu degetul un şarlatan înainte ca nătărăul s‑o ştie el însuşi! Mai ţii minte când mă costumasem în ghicitoare şi încercam să te atrag într‑o cursă, în timpul jocurilor de salon, cu luni în urmă la Thomfield Hali? Mi‑a fost imposibil să te fac să te trădezi. Pe seama domnişoarelor Ingram şi Eshton, tu erai singurul motiv al farsei. M-ai lăsat uimit şi impresionat. Am întins o mână spre Edward, dar înainte ca vârfurile degetelor mele să‑i simtă pielea caldă, îmi spuse: — Să nu rămâi o taină pentru mine. Secretele prosperă în întunecime, iar dispreţul îţi va fura orice ofrandă de dragoste cinstită. Numai de n‑ar mai fi orori de ascuns, ca să fiu întru totul liber... Te ador, Jane. Îmi luă mâna ridicată sfios, ducându‑mi degetele la buze pentru a‑l săruta pe fiecare, încet şi blând. Analizam situaţia şi înţelegeam că n‑avea să‑mi răscolească spiritul în noaptea aceea. Urma să fie atent cu mine. — Îţi pot simţi iubirea în degete, în înşişi atomii cărnii tale. A apus soarele? Edward vorbea încet, ca în transă, când continuă: — E răcoare în odaie şi pot distinge o lumină, deşi slabă. Când întorc capul la stânga, desluşesc lucirea roşiatică a unei lumânări. În timp ce vorbea, îmi ţinea degetul mic lipit de buze. Mâna mi se relaxă, savurând senzaţia. Era foarte intimă, şi abia în acel moment adevăratul sens al acelui gest se făcu cunoscut trupului meu. Aveam să mă schimb pentru totdeauna, foarte curând. Mâna îi tresări, apoi o lăsă pe a mea, pentru a pune încă o întrebare: — Jane. E întuneric? Îmi mai torni, te rog, un pahar de porto? Mă ia cu frig. Era posibil ca noaptea aceea să‑i trezească şi lui aşteptări neliniştite? Teoria mă bucura: nu eram singura cuprinsă de temeri! M-am ridicat de pe scaun, răspunzând: — Da, s‑a întunecat. Privindu‑mi soţul aşezat, am văzut că se încrunta, masându‑şi tâmpla, l‑am ocolit picioarele întinse, pentru a mă duce să iau carafa. — Ridică paharul, te rog. Uite, jumătate... încă nu ştiu dacă sforăi, şi am aflat de la verişoarele mele, Diana şi Mary, că tatăl lor sforăia dacă bea prea mult înainte de a se retrage în camera lui. Paharul se ridică agil spre gura lui Edward, care înghiţi lichidul dintr‑o sorbitură. — Nu mi s‑a spus nicicând că aş sforăi. Nimeni nu s‑a plâns vreodată de obiceiurile mele nocturne. Îmi întinse paharul, iar eu l‑am pus pe masa din spatele meu. Apoi, Edward continuă: — Şi domnul Rivers al tău? Beai şi împreună cu el, în serile de vară? Mi‑ai spus că te vizita destul de des în căsuţa ta de profesoară din Morton, alungându‑ţi junghiurile singurătăţii. — Nu, St. John nu bea niciodată în prezenţa mea, Edward. — Deci, un sfânt în toate privinţele vieţii? Iar ţie ţi‑era ruşine că mă cunoscuseşi – pe mine, un om cu atâtea obiceiuri rele? Îşi încrucişă braţele la piept, ridicând chipul spre mine, în aşteptare. — Într‑adevăr, St. John îmi risipea însingurarea cu unele ocazii, şi purtam conversaţii interesante, până s‑a hotărât să mă cucerească. M-am întrebat cum avea să reacţioneze Edward la o declaraţie atât de îndrăzneaţă. Tăcu un moment, apoi mormăi ceva în sinea lui, înainte de a‑şi îndrepta degetul spre mine: — Ce mărturisire! Tonul tău e ironic. Mă cutremur la gândul că te‑arfi putut ispiti să nu te mai întorci niciodată la mine. Înclină capul, şi am văzut că era nefericit. — Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Toate astea au încetat să mai existe acum câteva zile. Ideea unui rival încă‑ţi mai roade pielea? Singura legătură este aceea de iubire filială. De ce să‑l aducem pe vărul meu, sau pe alţii, în odaia noastră de culcare? N-ai spus că asta e o sărbătoare numai a noastră? Reţin acest legământ şi voi risca tunetele tale, în noaptea asta şi‑n altele. Hai să nu ne interesăm despre nopţile din vremea când eram despărţiţi. Dacă vreau să aflu cum îţi petreceai nopţile înainte de a mă cunoaşte pe mine, am să te întreb. Te voi interoga cu înverşunare, dacă de‑asta este nevoie, dar te rog să nu‑mi pui la încercare tendinţele geloase. Mă răneşte dureros, şi nu vreau să ştiu cum te‑au satisfăcut alte femei. N-am nici‑o speranţă! Imaginaţia mea nu mă poate duce prea departe, iar gândurile mi se risipesc când mă mângâi tu. Din păcate, dacă în noaptea asta cineva e pătruns de îndoială, eu voi fi aceea! Am păşit peste picioarele lui Edward, iar poala rochiei mi se agăţă din neatenţie de vârful ghetei lui. Am tras cu putere. Când rochia mi se desprinse, am căzut în fotoliul meu. Eram în pragul lacrimilor şi mă bucuram că nu putea să‑mi vadă furia din ochi. — Jane! Nu plânge în seara asta. N-am împărţit patul cu nimeni, înaintea ta. Erau halucinaţii. Vălul frumuseţii lor fizice nu era mai real pentru mine decât un duh. M-am culcat cu altele, dar nu din dragoste. Am un spirit firav. Există momente când sunt convins că mă găseşti respingător şi ofensiv. Mă tem de consecinţele pasiunii mele pentru tine, şi mă întreb ce te‑ndeamnă să‑mi răspunzi cu aceeaşi afecţiune, iartă‑mă. Iartă‑mi felul cum singur mă dispreţuiesc. Caut mereu motive de a fi atât de fericit să te am aici, cu mine, ca îngrijitoare, ca micuţă prietenă, ca mireasă. Uită‑te la expresia mea. Sunt sincer. Am încercat să clădesc o punte între deznădejdile noastre separate. Îngenunchind, mi‑am rezemat de genunchiul lui Edward ţeasta care‑mi pulsa dureros. — Băutura ta e prea tare pentru o novice ca mine. Ţinându‑l de mână, mi‑am frecat obrazul de nodurile degetelor lui. — Ce‑a fost, a fost! Amândoi suntem atât de plini de speranţe şi îndoieli, încât nimic altceva din tot ce zicem n‑ar trebui să conteze. N-am să te fac răspunzător pentru mila de tine însuţi, dacă nici tu nu mă pedepseşti pentru a mea. Edward, iubirea mea, legătura noastră e de nedesfăcut. Ne aparţinem unul altuia şi nici‑o fiară sau muritor n‑o să ne dezbine vreodată. Edward îşi întoarse mâna, pentru a‑mi cuprinde obrazul în palmă. Căldura pielii lui mă linişti, în timp ce vedeam cum pe chipul lui dur şi colţuros apărea expresia unui admirator plin de adoraţie. Pieptul îmi palpită, ajungând să cunosc rolul de a fi o fiinţă adorată şi râvnită. Era o fantezie care mă făcea să mă minunez. În ochiul orb al lui Edward se citea compasiunea – şi, dincolo de ea, o expresie aparte, pe care nu apucasem s‑o observ înainte. Atingea în carnea mea o coardă cu care intra în rezonanţă. Simţeam furnicături pe piele, iar pulsul mi se accelera. Am rămas în genunchi, privind cum gura lui Edward înainta spre a mea. Niciodată nu fusese mai îmbietor. Închizând ochii, i‑am simţit buzele pline pe frunte şi pe obraji. După cum sanctuarul gurii lui mă ispitea, uimirea îmi creştea tot mai mult. M-am lăsat în voia simţurilor bogate ale dorinţei. Era ca şi cum aş fi fost cu adevărat la fel de originară precum Eva, iar Edward mă însoţea ca Adam. Mă simţeam cu totul ciudat. Cine este această Jane Rochester? N-o cunosc. Acum un an, era o fată speriată şi uitată de toţi, izgonită din faţa altarului de către convenţii şi de Legea lui Dumnezeu. Aproape pe dată, părea să fie o femeie făcută să fie iubită de singura persoană care‑i ţinea captive inima şi mintea. Iubitul meu mă săruta senzual, răscolindu‑mi cu degetele părul despletit şi încurcat. O, în acele momente, simţurile îmi zburau spre înălţimi stelare. Da, vedeam stelele cerului, iar destinul mi‑era confirmat. Da. Da. Eram legănată în timp ce soţul meu îmi săruta faţa, gâtul, umerii şi părul, dornic şi sincer. Cu cruzime, o senzaţie spectrală mă cuprinse, răpindu‑mi răsuflarea. Am îndurat să fiu ridicată de Edward pe coapsele lui. Eram devorată, consumată. Nu găseam niciun sprijin, şi mă temeam să nu leşin. Am încercat s‑o pun pe Jane Eyre în rând cu noua doamnă Rochester. Constatam că mireasa din mine era o făptură plină de viaţă şi pasiune, dar în acelaşi timp eram complet nepregătită să mă las în voia acestei noi versiuni a mea, să‑mi croiesc drum spre o sferă străină de carnea şi sufletul meu. M-am lăsat pe spate, zguduită şi năucită, desprinzându‑mi gura de a lui Edward. El mă ţinea de păr şi încercă să‑mi apropie iar gura de a lui, dar am făcut un efort să rămân la distanţă. Mi‑am rezemat spatele de braţul fotoliului, acoperindu‑mi faţa cu mâinile. — Edward! E prea mult... Eram în acelaşi timp ruşinată şi excitată, prinsă între a‑mi urma pasiunile şi a fugi de ele. Cum puteam încerca să pun o înţelegere între neştiinţa mea despre ale dragostei şi toate cunoştinţele lui Edward? Oare acest contrast avea să transforme prima noastră împreunare într‑o farsă? Poate urma să găsesc repulsive artele erotice, şi nu puteam fi nesinceră, spunând că tânjeam după atenţiile partenerului meu. I-am privit chipul şi n‑am văzut nici‑o urmă de dispreţ sau reproş frustrat, numai o afecţiune deschisă. În faţa mea se afla un om care aştepta să‑şi consume căsnicia în fapt. Firea sa blândă şi altruistă fu aceea care mă îndemnă să mă las cu totul în voia lui. Mi‑am îndreptat spinarea şi mi‑am aranjat rochia, încă dorind să arăt prezentabil în faţa lui Edward, deşi ştiam că nu putea să mă vadă, cu ochiul lui omenesc. — Micuţa mea dragă, cunosc foarte bine făptura care‑mi stă pe genunchi, şi mirosul tău. Nu seamănă cu nici‑o aromă pe care natura să mi‑o mai fi dăruit până acum. Uite... Şi‑mi făcu semn să mă apropii iar de el, cu chipul marcat de îngrijorare. În loc de a mă supune, i‑am cerut: — Edward, iubire, cred că ne vom simţi mai comod în pat. E târziu, iar soarele a apus, punând capăt acestei zile deosebite. Să te ajut să mergi la pat, iar apoi voi închide fereastra. — Ce schimbătoare eşti... Eşti prea delicată. — Sunt destinsă, Edward. Zâmbi şi, ridicându‑se, mă luă de mână, pentru a mă urma fidel spre pat, unde am dat perdeaua la o parte, iar Edward se aşeză pe cuvertura matlasată. — Vocea ta spune că eşti puternică. Pe mine nu mă duci. — Gata, Edward, stai jos. Uite‑ţi cămaşa de noapte. Mă întorc într‑un minut. M-a frapat să constat cât de calmă mi‑era vocea: stăpânită şi ordonată. Am aruncat o privire spre Edward: pe buze îi plutea un zâmbet amuzat. Repede, am închis fereastra şi am tras jaluzelele peste cerul senin şi aproape întunecat. Mă simţeam plină de viaţă şi hotărâre. O clipă, am reflectat la noaptea aceea din urmă cu luni de zile, când Edward avusese nevoie de ajutorul meu, ca guvernantă angajată, pentru a‑l îngriji pe Richard Mason. Bertha îşi zgâriase şi‑şi muşcase fratele, când acesta încercase s‑o îmbrăţişeze. Domnul Mason nu ştia că orice comunicare cu ea devenise imposibilă. Şi noaptea asta dădea o senzaţie precară, dar din alte motive. Cu mult mai utile pentru mine însămi, îndatoririle căsniciei puteau deveni nişte munci plăcute. Eram de folos, şi o simţeam până‑n măduva oaselor. M-am aplecat şi am luat o lampă de pe masă, ca s‑o aduc mai aproape de pat. În timp ce mergeam spre Edward, umbra lui neagră se unduia pe pereţii din jur. Îşi scoase vesta de catifea verde şi cămaşa albă, pielea lui dezgolită părând vulnerabilă în contrast cu stacojiul perdelelor ce‑i înconjurau. Sub ochii mei, soţul meu devenea peste măsură de uman. Am pus lampa pe o măsuţă joasă şi am venit spre pat. Edward nu ştia că mă apropiasem. — Jane? Ce faci? Nu aud nici‑o mişcare. Gheata lui se mută din loc, când întinse o mână să mă caute. Înălţimea lui era fascinantă, iar de aproape ştiam că era puternic şi viguros, chiar şi cu toate vătămările pe care le suferise. — Aştept să te retragi, ca să pot stinge lampa, i‑am răspuns. Pot să te ajut? am continuat, scoţându‑mi rochia şi începând s‑o aranjez în dulap. — N-ai să faci una ca asta. Încă mai pot să‑mi port singur de grijă, în multe privinţe. Nu e nevoie să mă cocoloşeşti ca pe un copil găsit, nevestico. Şi termină dezbrăcatul, în timp ce eu mă duceam în cealaltă parte a patului. — Doamna Rochester face atât de puţin zgomot, încât mă întreb dacă nu cumva împart odaia cu doppelganger‑ul tău, aşa cum mi s‑a întâmplat de‑atâtea ori, în nopţile când nu ştiam unde erai. Mi‑am dat seama că încerca să facă o farsă, căci zâmbea când se urcă în pat, vârându‑se sub pătură. Am stins lumina. De câteva ore, în aer plutea fumul înţepător al ţigărilor de foi, şi când am tras perdelele groase în jurul patului, mi‑am imaginat că ne aflam într‑o grotă. Mirosul de fum era acoperit de aroma iasomiei. Pe parcursul după‑amiezii şi al serii, când stătuserăm lângă fereastra deschisă, se impregnase în aşternut. Mireasma naturală îmi calma nervii întinşi la limită, în timp ce aşteptam instrucţiunile. După câteva momente de prudenţă, Edward începu: — N-am avut niciodată relaţii de tip tradiţional. Tu şi cu mine am comunicat întotdeauna la un nivel personal mai rar, Jane. — Da, am şoptit. — Îţi voi spune deschis la ce să te aştepţi în noaptea asta. O anume măsură de senzaţii brutale, animalice, dar egalate de plăceri delicioase. Totuşi, sunt de părere că ocazia unei nunţi trebuie să fie pecetluită prin consumul trupesc. Înţelegi? — Da, Edward. Nu ştiu de vreun alt obicei. Din nou, vorbisem atât de încet, încât mă întrebam cum putea să‑mi audă vocea. — Ce‑a fost asta? mă tachina Edward. S-a strecurat în cameră o boare de vânt! Mă irita faptul de a fi împunsă în asemenea momente, şi am răspuns mai aspru: — Dacă am stabilit să ne purtăm neconvenţional, voi vorbi deschis. Sunt deschisă la toate instrucţiunile tale. Nu ştiu dacă muşc sau nu, dar mă poţi pune la încercare! E bine aşa, sau atitudinea mea de fată simplă te va face să râzi în hohote, pentru a încerca din nou în altă noapte? — Draga mea dragă, dă‑mi mâna. Degetele lui Edward mă atinseră pe cot, şi am tresărit din tot trupul. Era rândul meu să râd. — O, Doamne! Năzuroasă mai sunt în noaptea asta! Uite mâna mea. Mi‑o simţeam uşoară dar în siguranţă, şi am oftat. Lăsându‑mi-o într‑a lui, m‑am întors pe o parte, cu faţa spre el. Chiar şi în întuneric, căutam să‑i disting conturul şi trăsăturile; erau singurele lucruri care mă mai ţineau legată de lumea reală. Am întins mâna dreaptă, căutându‑l prin spaţiul patului. Degetele mele îi găsiră gura, şi mă muşcă în joacă. Mâna lui mutilată se lăsă pe talia mea, şi în timp ce mă trăgea spre el am înţeles că între noi nu mai rămăsese nici‑o distanţă. Tovarăşul meu de viaţă şi de pat se opri o clipă, apoi îmi şopti la ureche: — Visele sunt minunate, atât de dulci şi nereţinute – dar asta de‑acum şi de aici este realitatea. Mai târziu, în noaptea aceea, am visat plaje luminoase, cu pietriş alb, soare cald, vânt vesel şi, în chip ciudat, nestemate. Mergeam pe ţărmul unei insuliţe şi, în loc de scoici, pe jos erau rubine, diamante şi smaralde răscolite de valuri. Am adunat destule ca să‑mi umplu un şorţ mare, şi în timp ce stăteam aşezată la umbra unui palmier mă minunam de frumuseţea lor. Le ţineam în poală şi, cu toate că erau grele, nu voiam să le arunc. Mi‑am privit faţa în oglinda unui rubin şi am văzut că era strălucitoare şi plină .

CAPITOLUL I   Levitic   În anii din urmă, o ploaie deasă de diaconi s-a abătut asupra părţilor de nord ale Angliei: îi găseşti puzderie pe dealuri; fiecare parohie are parte de unul sau mal mulţi; sunt destul de tineri ca să poată fi foarte activi, şi s-ar cuveni să facă tare mult bine. Dar nu despre anii din urmă are să fie vorba. Ne vom întoarce la începutul acestui secol: anii din urmă – anii de-acum – sunt prăfuiţi, arşi de soare, încinşi, arizi. Vom ocoli amiaza – o vom uita la vremea siestei, vom petrece miezul zilei dormind – şi vom visa despre zori. Dacă îţi închipui, din acest preludiu, cititorule, că ţi se pregăteşte ceva în chip de povestire romanţioasă, niciodată n-ai săvârşit o mai mare greşeală. Te aştepţi cumva la sentimentalism, poezie şi visare? Prevezi pasiune, impulsuri şi melodramă? Domoleşte-ţi nădejdile; redu-le la o treaptă mai joasă. Dinainte ţi se vor înfăţişa fapte reale reci şi concrete; ceva neromantic precum dimineaţa de luni, când toţi cei ce sunt nevoiţi să trudească se trezesc cu conştiinţa că trebuie să se scoale şi să se îndrepte spre munca lor. Nu e o afirmaţie categorică precum că nu vei gusta lucruri pasionante – poate către mijlocul şi sfârşitul ospăţului – dar s-a hotărât ca primul fel ce va fi pus pe masă să se numere printre cele pe care un catolic – ba, ce să mai vorbim, chiar un anglo-catolic - le poate mânca în Vinerea Mare din Săptămâna Patimilor: linte rece cu oţet, fără untdelemn; pâine nedospită, cu buruieni amare, iar despre friptură de miel, nici vorbă. În anii din urmă, zic, prin părţile de nord ale Angliei a plouat cu diaconi; dar în una mie opt sute unsprezecedoisprezece un asemenea potop încă nu se abătuse pe acolo. Diaconii erau rari pe atunci: nu fiinţa niciun Ajutor pastoral, nicio Asociaţie a diaconilor care să întindă o mână de sprijin bătrânilor parohi şi protoerei şi să le ofere mijloace pentru a plăti un coleg tânăr şi viguros, ieşit de Ia Oxford sau Cambridge. Urmaşii de azi ai apostolilor, ucenici ai doctorului Pusey  şi unelte ale Propagandei, pe vremea aceea abia se cloceau sub păturile molcuţe ale leagănelor, sau erau supuşi purificării prin botez în ligheanul lavoarului. Uitându-te la oricare dintre aceşti prunci nu puteai bănui că dublele volănaşe plisate ale bonetei încingeau fruntea unui dinainte hărăzit, anume blagoslovit ca urmaş al sfinţilor Pavel, Petru şi Ioan; nici nu puteai prevedea în faldurile lungii cămăşuţe de noapte stiharul alb în care avea să muştruluiască mai târziu, cu toată severitatea, sufletele enoriaşilor săi, şi să-l uluiască în chip straniu pe preotul de modă veche, când avea să-şi fâlfâie de la înălţimea amvonului veşmântul ca o cămeşoaie ce nu fluturase până atunci mai sus decât pupitrul. Totuşi, chiar şi în vremurile acelea de lipsă, se, mai întâlneau diaconi: planta preţioasă era rară, dar se putea găsi. Un anume district favorizat din West Riding, Yorkshire, se putea lăuda cu trei toiege ale lui Aron ce propăşeau pe o rază de douăzeci de mile. Ai să-i vezi, cititorule. Păşeşte în această plăcută casă-grădină aflată la marginea comunei Whinbury, intră în micul salon – şi acolo îi vei găsi aşezaţi la masa de prânz. Îngăduie-mi să ţi-i prezint: domnul Donne, diaconul din Whinbury; domnul Malone, diaconul din Briarfield, domnul Sweeting, diaconul din Nunnely. Casa este locuinţa domnului Donne, proprietate a unui anume John Gale, mic postăvar. Domnul Donne avusese bunătatea de aşi invita confraţii să ospăteze cu dânsul. Noi doi, dumneata, cititorule, şi cu mine, ne vom alătura comesenilor, vom vedea ce este de văzut şi vom auzi ce este de auzit. Deocamdată, însă, dumnealor nu fac altceva decât să mănânce, iar în timp ce ei mănâncă, noi vom rămâne deoparte, să stăm de vorbă. Domnii aceştia sunt în floarea tinereţii: dispun de întreaga putere de muncă a acestei vârste interesante – o putere de muncă pe care sleiţii lor parohi vârstnici tare ar vrea s-o aducă pe făgaşul îndatoririlor pastorale, exprimându-şi adesea dorinţa de a o vedea cheltuită în supravegherea harnică a şcolilor şi în vizitarea cât mai frecventă a bolnavilor din parohiile respective. Dar junii leviţi socotesc asta o îndeletnicire anostă; ei preferă să-şi reverse energia în ocupaţii care, deşi în ochii altora se înfăţişează mai încărcate de plictiseală, mai îmbâcsite de monotonie decât munca ţesătorului la război, par să le ofere o nesecată sursă de preocupare şi satisfacţie. Mă refer la un du-te-vino între dumnealor, de la şi spre locuinţele respective: nu un cerc, ci un triunghi de vizite pe care şi le fac reciproc în tot cursul anului, şi iarna, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Anotimpul şi starea vremii nau importanţă; cu un zel de neînţeles înfruntă ninsoarea şi grindina, viforniţa şi ploaia, noroiul şi praful, pentru a se duce să prânzească, să ia ceaiul sau să cineze împreună. Ce anume îi atrage ar fi greu de spus. Nu prietenia, fiindcă ori de câte ori se întâlnesc, se ceartă. Nu religia; cuvântul ăsta nu este niciodată pomenit între dânşii. Teologie poate că mai discută ei din când în când, dar despre cucernicie – niciodată. Nici slăbiciunea pentru mâncare şi băutură; fiecare dintr-înşii s-ar putea desfăta la el acasă cu o friptură de vacă la tavă şi un pudding la fel de bune, cu ceai la fel de tare şi pâine prăjită la fel de gustoasă ca şi cele ce i se servesc la confratele său. Doamna Cale, doamna Hogg şi doamna Whipp – respectivele lor gazde – afirmă că „ăsta-i numai ca să dea oamenilor bătaie de cap“. Când zic „oameni“, aceste cucoane cumsecade se referă, bineînţeles, la dumnealor însele; fiindcă într-adevăr tare le mai dă de furcă sistemul ăsta de neîncetate invazii reciproce. După cum am spus, domnul Donne şi oaspeţii săi sunt aşezaţi la masa de prânz, iar doamna Gale îi serveşte, dar păstrează în ochi o scânteie din aprigul foc de la bucătărie. Dânsa socoteşte că privilegiul de a invita din când în când câte un prieten la masă, fără nicio plată suplimentară (privilegiu inclus în condiţiile de închiriere), a fost folosit cu prisosinţă în ultima vreme. Astăzi e abia joi, iar luni domnul Malone, diaconul din Briarfield, a venit la micul dejun şi a stat şi la masa de prânz; marţi, domnul Malone şi domnul Sweeting, din Nunnely, au venit la ceai, au rămas la cină, au ocupat patul de rezervă, şi au onorat-o cu prezenţa dumnealor la micul dejun de miercuri dimineaţă; acum, joi, iată-i din nou aici la prânz, şi doamna Gale e aproape sigură că au să rămână toată noaptea. C’en est trop ar spune dânsa dacă ar şti franţuzeşte. Domnul Sweeting îşi taie în bucăţi felia de friptură de vacă din farfurie şi se plânge că e tare; domnul Donne zice că berea e răsuflată. Ei nu, dar e culmea culmilor! Dacă ar fi măcar politicoşi, doamna Gale nu le-ar pune chiar atâta la inimă; dacă s-ar arăta măcar mulţumiţi cu ce li se dă, nu i-ar păsa, dar „diaconii ăştia tineri e aşa de înfumuraţi şi de zeflemitori, că nu le ajunge nimeni cu prăjina la nas; nu se poartă faţă de dânsa cu bună-cuviinţa şi respectul «ce i s-ar cuveni», şi asta mimai fiindcă nu ţine slujnică, ci face singură toată treaba gospodăriei, ca şi mama dumneaei, Dumnezeu s-o ierte! Pe-urmă vorbesc întruna urât despre obiceiurile din Yorkshire şi despre oamenii din Yorkshire”, semn pentru doamna Gale că niciunul dintre ei nu e gentleman adevărat, şi nici de neam bun. „Preoţii bătrâni face cât toată liota asta de tinerei de-a învăţat la colegiu; ei ştie ce e buna-cuviinţă şi se poartă frumos şi cu cei mari şi cu cei mici.” — Pâine! strigă domnul Malone pe un ton care, deşi tărăgănat pentru a rosti numai două silabe, îl dezvăluie de îndată a fi de baştină din ţara trifoiului şi a cartofilor. Doamna Gale îl duşmăneşte pe domnul Malone mai mult decât pe fiecare dintre ceilalţi doi; dar îi este şi teamă de el, fiindcă e un personaj înalt, solid, cu picioare şi braţe adevărat irlandeze şi o faţă tot atât de autentic naţională: o faţă nu milesiană – nu gen Daniel O’Connell, ci un chip cu trăsături proeminente de indian nord-american, specific pentru o anumită clasă de boiernaşi irlandezi, cu o expresie pietrificată şi mândră, mai potrivită unui proprietar de moşie cu sclavi decât unui moşier cu ţărani liberi pe pământul lui. Tatăl domnului Malone îşi zicea gentilom; era sărac, înglodat în datorii şi de o aroganţă prostească; iar fiu-său îi semăna leit. Doamna Gale îi aduse pâinea întreagă. — Taie-o, femeie! spuse oaspetele. Şi „femeia“ o tăie, aşa după cum suna porunca. Dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor din inima ei, l-ar fi tăiat şi pe domnul Malone în felii; sufletul ei de yorkshireză se răzvrătea cumplit în faţa unui asemenea sistem de a porunci. Preoţii aveau o poftă de mâncare zdravănă, şi cu toate că friptura de vacă era „tare” au înfulecat până ce n-a mai încăput în ei. Au dat pe gât, de asemenea, o cantitate respectabilă de „bere răsuflată“, iar un platou cu Yorkshire puddmg şi două castroane de legume au dispărut precum frunzele după ce trec lăcustele. Brânza, la fel, s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea dumnealor; iar o „turtă cu mirodenii”, servită în chip de desert, a pierit ca o nălucă şi nici că s-a mai aflat vreo urmă din ea. Prohodul i l-a cântat în bucătărie Abraham, fiu şi moştenitor al doamnei Gale, un tânăr în vârstă de şase primăveri; trăsese nădejde că acea turtă înturnase-va nevătămată, iar când mama sa aduse tablaua goală, el cu glas mare a strigat şi amarnic s-a jeluit. În vremea aceasta diaconii şedeau şi îşi sorbeau vinul, o licoare dintr-o recoltă fără pretenţii, degustată fără prea multă desfătare. Domnul Malone, într-adevăr, ar fi preferat cu necuprinsă bucurie un whisky; însă domnul Donne, englez fiind, nu ţinea în casă asemenea băutură. În timp ceşi sorbeau vinul, se ciocneau în păreri; nu despre politică, nici despre filosofie, nici despre literatură - aceste subiecte erau acum ca întotdeauna cu totul lipsite de interes pentru dânşii – nici măcar despre teologie, practică sau doctrinară, ci despre mărunte chestiuni de disciplină ecleziastică, nimicuri ce păreau tuturor, în afară de ei, goale ca nişte baloane de săpun. Domnul Malone, care izbuti să-şi agonisească două pahare de vin, pe câtă vreme confraţii săi se mulţumiră cu unul singur, se bine dispuse treptat, în felul dumisale; adică, devenise puţin cam prea îndrăzneţ, debita necuviinţe pe un ton arogant şi râdea zgomotos, încântat de propria-i deşteptăciune. Fiecare dintre comeseni ajunse pe rând calul său de bătaie. Malone avea la îndemână un stoc de glume, pe care obişnuia să le servească fără greş, cu prilejul agapelor de felul celei de faţă. Rareori îşi împrospăta glumele, lucru care de altfel nici nu era necesar, deoarece el însuşi nu se socotea niciodată plicticos, şi puţin îi păsa de ce gândesc alţii. Pe domnul Donne îl onoră cu aluzii la fizicul său extrem de firav, împunsături la adresa nasului său cârn, ironii muşcătoare în legătură cu un anume pardesiu jerpelit de culoarea ciocolatei, pe care acel domn îl arbora ori de câte ori ploua sau se arăta a ploaie „şi critici referitoare la o colecţie aleasă de expresii cockney şi un fel de a pronunţa de aceeaşi speţă, proprietate personală a domnului Donne, care meritau a fi luate în seamă pentru eleganţa şi preţiozitatea cu care îi împodobeau stilul. Domnul Sweeting a fost luat peste picior cu privire la statura sa – era un bărbat puţintel, cât un băieţel ca înălţime şi lăţime, în comparaţie cu atleticul Malone - ironizat în legătură cu înzestrările lui muzicale - cânta la flaut şi intona imnuri ca un serafim (aşa li se părea câtorva cuconiţe tinerele din parohie), şfichiuit ca „favorit al cucoanelor”, înţepat în legătură cu mama şi sora sa, pentru care bietul domn Sweeting nutrea sentimente adânc înrădăcinate în suflet şi despre care avea din când în când nesocotinţa să vorbească de faţă cu hirotonisitul irlandez din alcătuirea căruia măruntaiele afecţiunii fireşti fuseseră, nu se ştie cum, omise. Victimele întâmpinau aceste atacuri fiecare în felul său; domnul Donne cu o mulţumire de sine pompoasă şi cu o nepăsare uşor încruntată, singurele proptele ale demnităţii sale de altfel firave; domnul Sweeting cu indiferenţa născută dintr-o stare de spirit plină de îngăduinţă şi blândeţe, care nu pretindea să aibă vreo demnitate de apărat. Când bătaia de joc a lui Malone ajunse prea supărătoare, ceea ce se întâmplă foarte curând, ceilalţi doi se uniră să-i dea riposta, întrebându-l câţi băieţi strigaseră după el pe drum în ziua aceea „Peter irlandezul!“ (pe Malone îl chema Peter – reverendul Peter Augustus Malone); rugându-l să le spună şi lor dacă în Irlanda se obişnuia ca în cursul vizitelor pastorale feţele bisericeşti să poarte în buzunare pistoale încărcate şi toroipan în mână; interesându-se de înţelesul anumitor cuvinte englezeşti (pe care domnul Malone le stâlcea cu accentul său irlandez), şi folosind alte asemenea metode de răzbunare pe măsura rafinamentului înnăscut al spiritului fiecăruia. În felul acesta, bineînţeles, nu-i puteau veni de hac. Nefiind o fire nici blândă, nici flegmatică, Malone ajunse repede în culmea furiei. Vocifera, gesticula; Donne şi Sweeting râdeau. Pe tonul cel mai ridicat şi mai ascuţit al vocii sale celtice îi batjocori ca fiind saxoni şi snobi; la rândul lor, ceilalţi îl tachinară, spunându-i că este băştinaş al unui pământ cucerit. În numele ţării sale, Malone ameninţă cu răscoala şi îşi declară ura amară împotriva stăpânirii engleze; ceilalţi doi pomeniră despre zdrenţe, cerşetorie şi jeg. Salonaşul răsuna de vociferări; ai fi zis că după asemenea insulte grave trebuie neapărat să urmeze un duel; era de mirare că domnul şi doamna Gale nu se alarmau de zarva aceea şi nu trimiteau după un vardist să impună linişte. Dar dânşii erau obişnuiţi cu asemenea întâmplări; ştiau prea bine că diaconii nu luau niciodată împreună masa ori ceaiul, fără un pic de exerciţiu de acest soi, şi nu-şi făceau griji în privinţa urmărilor, ştiind că certurile clericale sunt pe cât de zgomotoase pe atât de nevătămătoare; că nu duceau la nimic şi că, indiferent în ce termeni s-ar fi despărţit tinerii preoţi într-o anume seară, aveau să se întâlnească negreşit a doua zi de dimineaţă ca fiind cei mai buni prieteni din lume. În timp ce vrednica pereche stătea în jurul vetrei din bucătărie, ascultând ciocnirea sonoră şi repetată dintre pumnul lui Malone şi planşa de mahon a mesei din salon, ca şi tresăririle şi clinchetul carafelor şi paharelor după fiecare bufnitură,        râsul             batjocoritor            al         beligeranţilor         englezi confederaţi şi peroraţiile bâlbâite ale izolatului hibernian – în timp ce stătea deci aşa, se auziră paşi afară şi ciocănelul de pe uşă bătu insistent. Domnul Gale se duse şi deschise. — Pe cine aveţi sus în salon? întrebă un glas – un glas destul de impresionant, nazal ca ton, repezit ca rostire. — A! Domnul Helstone, dumneavoastră sunteţi? Nici nu vă vedeam pe întuneric; acuma se întunecă repede. Poftiţi înăuntru, sir. — Mai întâi vreau să ştiu dacă merită osteneala să poftesc înăuntru. Cine e sus? — Diaconii, sir. — Ce! Toţi? — Da, sir. — Au mâncat aici? — Da, sir. — Mulţumesc. După aceste cuvinte în casă intră un ins – un bărbat de vârstă mijlocie, îmbrăcat în negru. Străbătu bucătăria spre o uşă ce da înăuntrul locuinţei, o deschise, îşi propti capul într-o parte şi rămase în ascultare. Avea ce asculta, căci larma de sus ajunsese chiar atunci mai asurzitoare decât oricând. — Ha! exclamă el doar pentru sine; apoi, întorcându-se către domnul Gale: Aveţi deseori parte de asemenea soi de distracţii? Domnul Gale fusese epitrop, şi deci era indulgent cu preoţimea. — Sunt tineri, ştiţi dumneavoastră, sir – sunt tineri, spuse el cu înţelegere. — Tineri! Merită o bătaie zdravănă cu varga. Soi rău – soi rău. Şi chiar dacă ai fi un disident, John Gale, şi nu un fiu credincios ai bisericii adevărate, tot aşa ar proceda – la fel şiar da în petic; dar am să… În chip de încheiere a acestei fraze, trecu pragul uşii ce ducea în casă, o închise în urma lui şi porni în sus pe scară. Iarăşi ciuli urechile când ajunse în dreptul odăii de deasupra. Făcându-şi intrarea fără să se anunţe, se propti în faţa diaconilor. Iar convivii amuţiră; rămaseră ca împietriţi; năvălitorul aşijderea. Noul-venit – un om mic de stat, dar cu o ţinută demnă, şi purtând pe umerii săi laţi cap, cioc şi ochi de uliu, apoi deasupra tuturor acestora un Rehoboam, adică o pălărie cu boruri late şi îndoite în sus pe margini, pălărie pe care pare-se că nu socotea necesar s-o ridice sau s-o scoată în faţa celor prezenţi – îşi încrucişă braţele pe piept şi-i măsură de sus până jos pe tinerii săi prieteni – dacă prieteni se puteau numi - cum îi veni mai bine la îndemână. — Aşa! începu el, rostindu-şi cuvintele cu o voce care nu mai era nazală, ci adâncă – mai mult decât adâncă - o voce făcută înadins să răsune dogit şi cavernos. Aşa! S-a reînnoit minunea Sfintelor Rusalii? Au pogorât din nou pe pământ limbile despicate? Unde sunt? Chiar adineauri glasul lor umplea casa întreagă. Am auzit cele şaptesprezece limbi în plină înverşunare: parţii, mezii şi elamiţii, pământenii din Mesopotamia, cei din Iudeea, Capadochia, din Pont şi din Asia, din Frigia şi Pamfilia, din Eghipet şi din acele părţi ale Libiei dimprejurul Cirenei, străini din Roma, evrei şi prozeliţi, cretani şi arabi - acum două minute fiecare dintre ei trebuie să-şi fi avut trimisul în această odaie. — Vă cer iertare, domnule Helstone, începu domnul Donne. Luaţi loc, vă rog, sir. Doriţi un pahar de vin? Politeţurile nu primiră niciun răspuns. Hultanul în redingotă neagră urmă: — Dar ce vorbesc eu despre harul limbilor? Halal har! Am greşit capitolul şi cartea şi Testamentul: Evanghelia în loc de Lege, Faptele Apostolilor în locul Facerii, cetatea Ierusalimului în locul câmpiei Şinar. Nu harul limbilor, ci încurcătura limbilor m-a asurzit cu huietul ei. Voi, apostoli? Aud? Voi trei? Hotărât – nu. Trei înfumuraţi zidari de la Turnul Babilonului – nici mai mult, nici mai puţin! — Vă încredinţez, sir, că stăteam şi noi puţin de vorbă la un pahar de vin, după o masă ca între prieteni: îi puneam la punct pe disidenţi. — Aha! îi puneaţi la punct pe disidenţi, asta făceaţi domniile-voastre! Malone îi punea la punct pe disidenţi? Miemi suna în ureche altfel, că-i punea la punct pe confraţii dumisale întru apostolat. Vă certaţi între voi şi făceaţi aproape tot atâta tărăboi – numai voi trei – cât face Moise Barraclough, croitorul predicator, cu toţi ascultătorii săi la un loc în capela metodistă de jos din vale, când sunt în toiul redeşteptării la dreapta credinţă. Ştiu eu cine e tartorul – dumneata, Malone. — Eu, sir? — Dumneata, sir. Donne şi Sweeting stăteau liniştiţi până ce-ai venit dumneata, şi ar sta iar liniştiţi dacă ai pleca. Păcat că nu ţi-ai lăsat pe malul celălalt năravurile irlandeze, când ai trecut canalul ca să vii încoace. Apucăturile studenţilor din Dublin n-au ce căuta aici la noi; fapte care ar putea trece neobservate într-o mlaştină sau în vreun fund de munte din Connaught ar aduce, într-o parohie englezească aşezată, oprobriu asupra celor ce se îndeletnicesc cu ele şi, ceea ce e cu mult mai rău, asupra instituţiei ale cărei umile mădulare sunt, şi-atât. Exista o oarecare demnitate în modul cum acest vârstnic şi mărunt gentleman îi dojenea pe tineri, deşi poate că nu era chiar demnitatea cea mai potrivită cu respectiva împrejurare. Domnul Helstone, stând drept ca un băţ, arătând ca un uliu la pândă, avea, în ciuda pălăriei sale preoţeşti, a redingotei negre şi a ghetrelor, mai mult aerul unui ofiţer veteran careşi muştruluieşte subalternii, decât al unui preot venerabil care-şi povăţuieşte fiii întru credinţă. Blândeţea evanghelică, dulceaţa apostolică păreau să nu fi suflat cu duhul lor asupra feţei aceleia oacheşe şi aspre, ci hotărârea îi împietrise trăsăturile şi ascuţimea înţelepciunii îi săpase brazde adânci pe chip. Şi cucernica faţă bisericească urmă: — M-am întâlnit cu Supplehough, care bălăcărea prin noroi în noaptea asta ploioasă. Se ducea să predice la taraba concurenţei, în Milldean. După cum v-am spus, l-am auzit pe Barraclough mugind în mijlocul unei adunături ca un taur apucat de alte alea; dar pe domniile voastre, domnilor, vă aflu zăbovind la un pahar de vin de Porto tulbure şi ciorovăinduvă ca nişte babe arţăgoase. Nu-i de mirare că Supplehough a convertit, dând cu capul la fund în cristelniţă şaisprezece oameni în toată firea pe zi, şi asta zi de zi, de două săptămâni încoace; nu-i de mirare că Barraclough, secătură şi făţarnic cum e, le ademeneşte pe toate ţesătoarele astea tinere, înzorzonate în floricele şi în panglicuţe, să vadă că pumnul lui e mult mai tare decât marginea de lemn a putinei în care face el baie; şi nu-i deloc de mirare că domniile-voastre, când sunteţi lăsaţi să vă descurcaţi singuri, fără parohii dumneavoastră – adică eu, Hall şi Boultby – care să vă stăm proptele, prea adesea aţi ţine sfânta liturghie adresându-vă doar pereţilor goi ai bisericii noastre, iar crâmpeiul de predică seacă a domniilor-voastre l-aţi citi numai pentru ajutoarele voastre, pentru organist şi paracliser. Dar destul asupra acestui subiect. Am venit să stau de vorbă cu Malone. Am săţi încredinţez o treabă grea. O, viteze căpitan! — Ce fel de treabă? întrebă Malone îmbufnat. Doar nu poate fi nicio înmormântare la ceasul ăsta din zi. — Ai cu ce te apăra? — Cu ce mă apăra? Oho! Am şi braţe şi picioare - şi îşi arătă braţele şi picioarele vânjoase. — Ei, asta-i! Vreau să zic, ai arme? — Am pistoalele pe care mi le-aţi dat chiar dumneavoastră; de ele nu mă despart; le aşez gata încărcate pe scaun, la căpătâiul meu, în fiecare seară. Am şi toiagul de corn. — Prea bine. Vrei să te duci până la Hollow’s Mill? — Dar ce păcatele se întâmplă la Hollow’s Mill? — Nimic deocamdată, şi poate că nici n-o să se întâmple; dar Moore e singur acolo; i-am trimis la Stilbro’ pe toţi lucrătorii în care se poate încrede; la faţa locului au mai rămas doar două femei. Pentru cei care-i doresc binele ar fi un prilej fericit să-i facă o vizită, dac-ar ştii ce frumos li s-a netezit calea. — Eu nu mă număr printre cei care-i doresc binele; puţin îmi pasă de el. — Ţţţ! Malone, măi, ţie ţi-e frică. — Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine? Dacă aş şti că iese cu păruială, m-aş duce; dar Moore e un om ciudat, închis, pe care nici măcar nu mă laud că-l înţeleg; şi de dragul tovărăşiei lui plăcute, n-aş face un pas. — Dar este prilej de păruială; şi dacă nu iese o încăierare în toată legea – căci, într-adevăr, nu prea se arată semne – nu e totuşi de crezut ca noaptea să treacă în deplină linişte. Ştii că Moore s-a hotărât să instaleze maşinile cele noi, şi aşteaptă astă-seară două vagoane de rame şi cuţite de la Stilbro’. Scott, maistrul, şi câţiva oameni aleşi pe sprânceană s-au dus să le aducă. — Lăsaţi că le aduc cu bine şi în deplină linişte. — Aşa zice Moore, şi susţine că nu are nevoie de nimeni; cu toate acestea, trebuie să aibă pe cineva acolo, măcar ca să depună mărturie dacă se întâmplă ceva. Părerea mea e că omul ăsta e foarte nesocotit. Stă în biroul lui cu obloanele neferecate, iese pe întuneric şi umblă brambura pe vale, pe uliţa Fieldhead, printre lanuri, ca şi când ar fi odrasla preaiubită a vecinilor sau – fiindu-le zişilor vecini ca sarea-n ochi – parcă s-ar fi născut „vrăjit“, cum se spune în cărţile de basme. Nu-i este învăţătură de minte soarta lui Pearson, nici soarta lui Armitage – împuşcaţi unul în casa lui şi celălalt afară, în bălţi. — S-ar cuveni să-i fie învăţătură de minte şi să se păzească, se amestecă domnul Sweeting. Şi nu cred că s-ar păzi. Dacă i-ar fi dat să audă ce-am auzit eu deunăzi. — Ce-ai auzit, Davy? — Îl cunoaşteţi pe Mike Hartley, sir? — Ţesătorul acela antinomian? îl cunosc. — După ce a băut câteva săptămâni la rând, Mike sfârşeşte cu o vizită la parohia din Nunnely, ca să-i spună domnului Hall ce părere are dânsul despre predicile sale, să veştejească tendinţa îngrozitoare a ceea ce propovăduieşte despre fabrici, şi să-l prevină că pastorul şi toţi ascultătorii săi se află în bezna cea necuprinsă. — Da, dar asta nu are nimic de-a face cu Moore. — Pe lângă faptul că este antinomian, mai este şi un aprig iacobin şi un nivelator, sir. — Ştiu. Dacă e băut zdravăn, nu se mai gândeşte decât la uciderea de regi. Mike nu cunoaşte bine istoria, şi ţi-e mai mare dragul să-l auzi înşirând pomelnicul tiranilor asupra cărora, după cum spune el, „răzbunarea sângelui a cucerit izbânda“. Omul ăsta găseşte o bucurie ciudată în uciderea capetelor încoronate, sau a oricăror altor capete, din motive politice. Mi-a ajuns la ureche că are el un of ciudat în ce-l priveşte pe Moore: la asta făceai aluzie, Sweeting? — Aţi folosit tocmai cuvântul potrivit. Domnul Hall crede că Mike nu-i poartă lui Moore niciun fel de ură personală; zice că chiar îi place să alerge după el şi să stea de vorbă, dar are oful ăsta, să se dea o pildă cu Moore. Deunăzi i-l ridica în slăvi domnului Hall ca pe proprietarul de fabrică dăruit cu cel mai luminat cap din Yorkshire, şi din acest motiv afirmă că Moore trebuie ales ca jertfă, ca o ofrandă de cel mai mare preţ. Dumneavoastră ce credeţi, Mike Hartley ăsta e în toate minţile, sir? întrebă brusc Sweeting. — Nu-mi dau seama, Davy. Poate că e scrântit, sau poate că e numai viclean – ori, mai ştii, o fi şi una şi alta. — Zice că are vedenii, sir. — Aşa! E un adevărat Ezechiel sau Daniel când e vorba de vedenii. Vinerea trecută, seara târziu, tocmai mă culcam, a venit să-mi povestească despre o viziune care i s-a dezvăluit în parcul Nunnely chiar în după-amiaza aceea. — Povestiţi-ne şi nouă, sir – cum a fost? îl rugă Sweeting. — Davy, tu ai în craniul tău o despărţitură enormă care se cheamă Curiozitate; Malone, vezi, nu are aşa ceva; nici uciderile şi nici vedeniile nu-l interesează. Uită-te la el cum seamănă în clipa asta cu un Saf voinic şi cu minţile duse aiurea. — Saf! Cine a fost Saf, sir? — M-am gândit eu că nu ştii: poţi să cauţi; e un personaj biblic. Nu ştiu mai multe despre el decât numele şi seminţia; dar de când am fost mic şi până azi i-am atribuit lui Saf o puternică personalitate. Te-ncredinţez că era cinstit, greoi şi lipsit de noroc; şi-a aflat sfârşitul la Gob, de mâna lui Sibecai. — Dar cu vedenia cum a fost, sir? — Davy, auzi-vei. Donne îşi roade unghiile şi Malone o ţine într-un căscat; drept aceea numai ţie va să ţi-o spun. Mike e fără lucru, ca mulţi alţii, din păcate; domnul Grame, administratorul lui Sir Philip Nunnely, i a dat o slujbă la stăreţie. După câte zicea, Mike, îşi petrecuse toată dupăamiaza să tundă gardul viu, până spre seară, dar înainte de a se lăsa întunericul, iată că auzi ceea ce i se păru lui ca o fanfară în depărtare – trompete, surle şi sunetul unei goarne; venea dinspre pădure, şi se minuna el ce-o fi căutând o muzică acolo. Îşi ridică ochii: printre mulţimea de copaci văzu mişcându-se lucruri, roşii ca macii sau albe ca floarea de mai; pădurea era plină de ele, se revărsau şi umpleau tot parcul. Băgă de seamă apoi că erau ostaşi – cu miile şi cu zecile de mii; dar nu făceau mai mult zgomot decât un roi de musculiţe într-o seară de vară. Se alcătuiau rânduri-rânduri, susţinea el, şi mărşăluiau, regiment după regiment, prin parc; i-a urmărit până au ajuns la Nunnely Common; muzica încă mai cânta încet şi îndepărtat. Pe izlaz i-a văzut făcând un număr de exerciţii – un bărbat îmbrăcat în tunică stacojie stătea în mijloc şi-i îndruma; se întindeau, zicea el, pe cincizeci de pogoane; i-a avut înaintea ochilor vreme de o jumătate de ceas; pe urmă au plecat în deplină tăcere; tot timpul n-a auzit niciun glas de om, nici tropăit de picioare – nimic altceva decât muzica aceea stinsă care cânta un marş solemn. — Şi-ncotro s-au îndreptat, sir? — Spre Briarfield. Mike i-a urmărit; păreau să treacă pe la Fieldhead, când un nor de fum, revărsat parcă din gurile unei baterii de tunuri, se răspândi fără zgomot peste câmp, peste drum, peste izlaz, şi se rostogoli, zicea el, albastru şi pâclos, până la picioarele lui. După ce fumul se risipi, Mike se uită iar să-i vadă pe ostaşi, dar aceştia pieriseră; şi nu i-a mai văzut. Mike, asemeni unui înţelept Daniel ce se află, nu numai că a povestit vedenia, dar a şi tălmăcit-o: vrea să însemne, dă el de înţeles, vărsare de sânge şi război civil. — Dumneavoastră îl credeţi, sir? întrebă Sweeting. — Dar tu, Davy? Ei, hai, Malone, de ce n-ai plecat încă? — Mă cam miră, sir, că n-aţi stat cu Moore chiar dumneavoastră, căci vă plac lucruri de soiul ăsta. — De stat aş fi stat, dacă din păcate nu l-aş fi poftit pe Boultby să ia cina la mine când se întoarce acasă de la întrunirea Societăţii Biblice din Nunnely. Am făgăduit să te trimit pe dumneata ca înlocuitor al meu, lucru pentru care, în treacăt fie zis, Moore nu mi-a mulţumit: ar fi vrut mai degrabă să fi stat eu cu el, nu tu, Peter. De se va întâmplă să fie cu adevărat nevoie de ajutor, voi veni şi eu; clopotul fabricii va da alarma. Până una alta, du-te, afară doar dacă (şi se răsuci deodată spre domnii Sweeting şi Donne) – afară doar dacă nu preferi să meargă Davy Sweeting sau Joseph Donne. Ce spuneţi, domnilor? Este o misiune de înaltă cinste, condimentată, pe deasupra, de o mică primejdie reală; căci oamenii sunt într-o stare de spirit neobişnuită, după cum ştiţi cu toţii, iar Moore cu fabrica şi eu maşinile sale a adunat împotriva lui destulă ură. Nu mă îndoiesc nicio clipă că sub vestele astea ale domniilor-voastre există sentimente cavalereşti, zvâcneşte curajul. Poate că sunt prea părtinitor faţă de favoritul meu, Peter; micul David are să fie eroul, sau neprihănitul Iosif. Malone, dumneata la urma urmei eşti un mare Saul, greoi şi-mpiedicat, bun numai să-ţi împrumuţi armura: scoate armele de foc, adu-ţi ciomagul: e acolo – în colţ. Cu un fel de rânjet semnificativ, Malone scoase la iveală pistoalele, oferind câte unul fiecăruia dintre cei doi confraţi ai săi. Dar n-au fost înşfăcate cu grabă; dovedind o sfială plină de eleganţă, cei doi domni se dădură cu câte un pas înapoi din faţa armelor ce le erau întinse. — Eu. Nu mă ating niciodată de ele; de când sunt nu mam atins de aşa ceva, spuse domnul Donne. — Eu sunt aproape un străin pentru domnul Moore, murmură Sweeting. — Dacă nu te-ai atins niciodată de un pistol, încearcă acum să-l simţi în mână, tu, mare satrap al Eghipetului. Cât despre micul menestrel, el preferă probabil să-i înfrunte pe filisteni fără de nicio altă armă decât fluierul său. Dă-le pălăriile, Peter; au să meargă amândoi. — Nu, sir; nu, domnule Helstone: mamei nu i-ar plăcea asemenea fapte, stărui Sweeting. — Iar eu mi-am făcut un principiu din a nu mă amesteca în treburi de soiul ăsta, declară Donne. Helstone zâmbi ironic  Malone râse cu un râs care semăna a nechezat. Apoi puse armele la loc, îşi luă pălăria şi ciomagul, apoi spunând că „nu s-a simţit de când e mai în formă pentru bătaie şi că bine i-ar părea ca vreo douăzeci de ţesători soioşi să calce casa lui Moore în noaptea aceea, ieşi din odaie, coborând scările din doi paşi făcând să se cutremure casa când trânti uşa din faţă în urma sa.    descarcare gratuita de mai jos

CAPITOLUL II   Furgoanele   Afară era întuneric-beznă: lună şi stele se topiseră în norii de ploaie cenuşii – cenuşii ar fi fost ziua, acum, noaptea, arătau ca de smoală. Malone nu era un om aplecat spre cercetarea amănunţită a naturii; schimbările ei treceau, în cea mai mare parte, neobservate de el: putea umbla mile întregi în cea mai schimbăcioasă zi de april, fără să vadă minunata joacă a cerului şi a pământului; fără să observe când o rază de soare săruta coama dealurilor, făcându-le să surâdă senin în lumina verde, sau când ploaia plângea deasupra lor, ascunzându-le crestele cu un nor ce lăsa să-i atârne pletele desfăcute. Nu se osteni, deci, să compare prin contrast cerul aşa cum se înfăţişa acum - o boltă împâclită, aburindă, toată neagră, în afară de crâmpeiul unde, spre răsărit, furnalele forjelor de la Stilbro’ aruncau un licăr tremurat şi parcă sinistru asupra orizontului – cu acelaşi cer într-o noapte senină şi geroasă. Nu-şi dădu osteneala să se întrebe unde pieriseră constelaţiile şi planetele, sau să regrete seninul „negru-albastru” al oceanului de eter ghintuit cu acele insuliţe albe, şi sub care se rostogolea acum un alt ocean plăsmuit dintr-un element mai greu şi mai dens, ascunzându-l cu totul. Îşi vedea doar de drum cu îndârjire, puţin aplecat înainte în timp ce mergea şi cu pălăria dată pe spate, după obiceiul său irlandez. „Boc, boc“, tropăia el pe şoseaua pietruită, acolo unde drumul se putea lăuda cu o amenajare de acest fel; „fleoşc, fleoşc“, prin făgaşurile pline de glod, în locurile unde caldarâmul era înlocuit de noroi moale. Căuta însă cu ochii anumite puncte de reper: turla ascuţită a bisericii din Briarfield; mai departe, luminile de la Casa roşie. Acosta era un han, şi când ajunse la el, licărul focului din vatră, zărit printr-o fereastră cu perdeaua puţin dată la o parte, priveliştea paharelor de pe o masă rotundă şi a chefliilor aşezaţi pe o banchetă de stejar mai-mai să-l abată pe preot din drumul său. Se gândea cu jind la un pahar de whisky îndoit cu apă; dacă s-ar fi aflat prin alte părţi, şi-ar fi împlinit pe loc visul, dar muşterii adunaţi în hanul acela erau toţi enoriaşi ai domnului Helstone; toţi îl cunoşteau. Scoase un oftat şi trecu mai departe. Trebuia să lase acum şoseaua, fiindcă distanţa ce-i mai rămânea până la Hollow’s Mill putea fi simţitor redusă dacă tăiai peste câmpuri. Câmpul ce se aşternea înaintea lui era plat şi monoton; Malone o luă de-a dreptul, sărind peste hăţişuri şi peste gardurile de piatră. Trecu doar pe lângă o clădire, ce părea mare şi semăna cu un conac, deşi era asimetric ca formă: vedeai un fronton înalt, apoi o faţadă prelungă, apoi un fronton scund, apoi un mănunchi de hornuri dese şi înalte; înapoia clădirii se înălţau câţiva copaci. Era cufundată în întuneric; nicio lumânare nu licărea la nicio fereastră; nu se simţea nici cea mai mică mişcare: ploaia care curgea din streşini şi şuierul sălbatic dar înăbuşit al vântului, printre hornuri şi printre crengi, erau singurele zgomote din jur. De la această clădire încolo, câmpul, care până aici fusese plat, se povârnea dintr-o dată; de bună seamă mai jos se întindea o vale prin care se auzea apa curgând. În adâncul zării pâlpâi o lumină. Înspre acel semnal coti Malone. Ajunse la o căsuţă albă – vedeai că e albă chiar şi prin bezna aceea grea – şi bătu la uşă. Îi deschise o slujnicuţă cu o faţă vioaie. La lumina lumânării pe care o ţinea în mână se zărea un coridor strâmt ce se termina cu o scară îngustă. Două uşi, acoperite cu draperii de postav roşu, un preş tot roşu pe scară, contrastând cu pereţii de culoare deschisă şi cu duşumeaua albă, făceau ca micul interior să arate curat şi proaspăt. — Domnul Moore este acasă, vă rog? — Da, domnule, dar nu înăuntru. — Nu înăuntru! Atunci unde este? — La fabrică, în birou. În clipa aceea una din uşile roşii se deschise. — Sarah, au sosit furgoanele? întrebă o voce, şi totodată se ivi şi un cap de femeie. Poate că nu era un cap de zeiţa – pe drept cuvânt: câte un bigudiu de hârtie la fiecare tâmplă înlătura o asemenea presupunere – dar nici a gorgonă nu arăta; cu toate acestea Malone înclina parcă spre cea de a doua părere. Cât era el de voinic, la vederea ei se dădu înapoi sfios, până ce ajunse iar afară în ploaie, şi vădit înfricoşat zise: „Mă duc până la dânsul“, luând-o la goană pe un drumeag scurt, de-a curmezişul unei curţi întunecate, spre fabrica cea mare şi neagră. Ziua de muncă se terminase, muncitorii plecaseră, maşinile se odihneau, fabrica era închisă. Malone îi dădu ocol. Undeva, în hardughia aceea alcătuită din ziduri murdare de funingine, zări o altă crăpătură de lumină. Ciocăni iar la o uşă, folosind în acest scop capătul gros al ciomagului său, cu care bătu stăruitor şi din ce în ce mai tare. O cheie se răsuci în broască; uşa se deschise. — Joe Scott, tu eşti? Ce se aude cu furgoanele, Joe? — Nu e Joe – eu sunt. M-a trimis domnul Helstone. — A! domnul Malone. Rostind acest nume, vocea avu o aproape imperceptibilă inflexiune de dezamăgire. După o tăcere de o clipă, continuă politicos, dar puţin formal: Vă rog să intraţi, domnule Malone. Regret nespus că domnul  Helstone a socotit necesar să vă pună pe drumuri, cale atât de lungă: nu era nevoie câtuşi de puţin – i-am şi spus – şi încă pe o asemenea noapte. Dar poftiţi înăuntru. Urmându-l pe interlocutorul său, Malone trecu prin nişte încăperi întunecoase, în care nu putu desluşi nimic, şi pătrunse într-o cameră luminată şi strălucitoare - părea foarte iluminată şi foarte strălucitoare unor ochi care, vreme de o oră, se chinuiseră să pătrundă îndoitul întuneric al nopţii şi al ceţii; dar în afara unui foc minunat, a unei lămpi de un model elegant şi a unui candelabru strălucitor ce ardea pe masă, era o încăpere foarte simplă. Duşumeaua nu era acoperită cu covor; cele trei sau patru scaune cu spătar tare, vopsite în verde, păreau să fi mobilat cândva bucătăria unei case de gospodari de ţară; un birou solid, de proporţii mari, masa mai suspomenită, şi pe pereţii de culoarea pietrei, câteva planşe înrămate, reprezentând proiecte de clădiri, planuri de grădini şi schiţe de maşini etc., completau mobilierul încăperii. Oricât de simplă era, păru să-l mulţumească pe domnul Malone care, după ce îşi scoase şi îşi atârnă în cuier redingota şi pălăria ude, trase în dreptul căminului unul din scaunele acelea cu aspect reumatic şi aproape că îşi vârî genunchii printre barele de fier din faţa focului. — Plăcut birou aveţi aici, domnule Moore, atât de confortabil, şi numai al dumneavoastră. — E drept; dar sora mea s-ar bucura să vă vadă, dacă aţi prefera să treceţi în casă. — O, nu; doamnele se simt cel mai bine singure. Eu nu prea sunt agreat de doamne. Doar nu mă confundaţi cu prietenul meu Sweeting, domnule Moore? — Sweeting? Care dintre ei este – domnul cu pardesiul ca şocolata, sau domnul cel mărunt? — Cel mărunt – dânsul e din Nunnely, cavalerul domnişoarelor Sykes, de toate şase e îndrăgostit. Ha! Ha! — Mai bine să fi îndrăgostit de toate cu toptanul decât de una singură cu de-amănuntul, zic eu în privinţa aceasta. — Dar este îndrăgostit de una dintre ele chiar cu deamănuntul, fiindcă atunci când eu şi Donne l-am pus să aleagă pe una din drăgălaşul cârd, a ales-o pe – pe cine credeţi? Cu un zâmbet liniştit, ciudat, domnul Moore răspunse: — Pe Dora, bineînţeles, sau pe Harriet. — Ha! Ha! Ştiu că vă pricepeţi la ghicit! Dar ce v-a făcut să vă opriţi tocmai la ele două? — Pentru că sunt cele mai înalte, cele mai arătoase, şi Dora, cel puţin, este cea mai voinică; şi cum prietenul dumneavoastră, domnul Sweeting, este doar o mână de om, am tras concluzia că, potrivit unei reguli obişnuite în asemenea împrejurări, preferă tocmai opusul lui. — Aveţi dreptate: într-adevăr de Dora e vorba. Dar Sweeting nu are nicio şansă, nu-i aşa, Moore? — În afară de faptul că e diacon, ce alt avut mai are domnul Sweeting? Întrebarea păru să-l amuze nespus pe Malone. Râse trei minute bune înainte de a răspunde la ea. — Ce alt avut mai are Sweeting? Vai de mine, David îşi are harfa lui, sau fluierul, ceea ce e cam totuna. Mai are şi un fel de ceas de tinichea; idem, un inel; idem, un monoclu – asta-i tot ce are. — Şi cum se gândeşte să-i plătească domnişoarei Sykes toaletele, ca să nu mai vorbim despre altele? — Ha! Ha! Straşnic! Am să-l întreb asta cu primul prilej? Am să-l perpelesc la foc mărunt pentru pretenţiile lui înfumurate. Dumnealui s-o fi aşteptând, fără-ndoială, ca bătrânul Christopher Sykes să facă un gest nobil. Doar e bogat, nu? Ţin casă mare. — Sykes este în fruntea unei mari întreprinderi. — Prin urmare trebuie să fie bogat, aşa-i? — Prin urmare o fi având el ce face cu averea, şi pe vremuri ca astea îi arde să-şi ciuntească din capital ca să-şi înzestreze fetele, cum îmi arde mie să dărâm vilişoara de colo şi să clădesc pe ruinele ei o casă cât Fieldhead de mare. — Moore, ştiţi ce-am auzit eu deunăzi? — Nu; aţi fi auzit că sunt chiar pe cale să fac o asemenea schimbare. Bârfa de la voi din Briarfield e în stare să născocească una ca asta, sau alte parascovenii şi mai şi  cică vreţi să închiriaţi Fieldhead – urâcioasă hardughie mi sa părut când m-am aflat astă-seară prin apropierea ei, asta-n treacăt fie zis – şi că aveţi de gând s-o instalaţi pe una dintre domnişoarele Sykes acolo ca stăpână – într-un cuvânt, că vreţi să vă însuraţi. Ha! Ha! Ia spuneţi, care dintre ele este? Dora, sunt sigur; doar aţi spus că e cea mai arătoasă. — Mă minunez de câte ori mi-au ieşit vorbe că urmează să mă însor, de când am venit la Briarfield! M-au căpătuit pe rând cu toate femeile nemăritate şi bune de măritat din partea locului. Când erau cele două domnişoare Wynnes – întâi cea brunetă, apoi cea blondă; când roşcata domnişoară Armitage, când Ann Pearson cea coaptă; acum îmi puneţi în cârcă tot tribul de domnişoare Sykes. De unde s-o mai fi stârnit şi bârfa asta, numai bunul Dumnezeu o ştie. De vizitat nu vizitez pe nimeni; caut societatea cucoanelor cu tot atâta stăruinţă ca şi dumneavoastră, domnule Malone. Dacă se întâmplă să mă duc la Whinbury, mă duc doar să le fac o vizită lui Sykes sau lui Pearson, la ei la birou, şi conversaţia noastră are alt subiect decât căsătoria, iar preocupările noastre sunt cu totul altele, nu să facem curte, să ne clădim reşedinţe şi să vorbim despre zestre: postavul pe care nu-l putem vinde, muncitorii cărora nu le putem da de lucru, fabricile care se duc de râpă, în general mersul anapoda al lucrurilor pe care noi nu-l putem schimba, acestea, zic eu, sunt lucrurile care ne umplu gândurile cu prisosinţă în clipa de faţă, în asemenea măsură încât nu mai rămâne loc şi pentru mărunţişuri ca dragostea şi aşa mai departe. — Sunt întru totul de aceeaşi părere, Moore. Dacă există o idee pe care o detest mai mult decât oricare alta, este ideea căsătoriei – mă refer la căsătorie în sensul mărunt, vulgar al cuvântului, ca o simplă chestiune de sentiment: doi proşti nepricopsiţi se învoiesc să-şi unească sărăcia printr-o năstruşnică legătură de simţiri. Mofturi! Dar o unire avantajoasă, ca aceea ce se poate realiza prin armonizarea unor concepţii demne şi a unor interese solide şi permanente, asta nu-i rău, aşa-i? — Aşa-i, răspunse Moore, absent. Subiectul părea să nu prezinte interes pentru el; nici nu-l urmărea. Şedea de câtăva vreme şi se uita la foc cu un aer preocupat, când deodată întoarse capul. — Ascultaţi! zise Moore. Aţi auzit zgomot de roţi? Ridicându-se, se duse la fereastră, o deschise şi trase cu urechea. După puţin timp o închise la loc. — Nu-i decât vuietul vântului care se înteţeşte, observă Moore, şi pârâiaşul niţeluş umflat care se rostogoleşte jos în vâlcea. Aşteptam furgoanele acelea la ora şase; acum e aproape nouă. — Serios vorbind, credeţi că din pricina instalării maşinilor ăstora noi vă paşte vreun pericol? Întrebă Malone. Helstone crede că da – se pare. — Doresc doar ca maşinile – războaiele astea – să ajungă aici cu bine şi să le văd adăpostite între zidurile fabricii. Odată instalate, îi desfid pe cei ce distrug maşinile. N-au decât să-mi facă o vizită şi să suporte consecinţele; fabrica mea e cetatea mea. — Asemenea secături de ultimă speţă nu merită decât dispreţ, observă Malone, într-o dispoziţie de adâncă reflecţie. Aproape că doresc să ne calce o şleahtă în noaptea asta; dar drumul părea extrem de liniştit când am venit eu încoace; nam văzut mişcând nimic. — Aţi trecut pe lângă Casa roşie? — Da. — Dintr-acolo nu poate să vină nimic; primejdia pândeşte dinspre Stilbro’. — Şi chiar credeţi că există o primejdie — Ce-au făcut oamenii ăştia altora îmi pot face şi mie. Cu o singură deosebire: cei mai mulţi dintre patroni parcă paralizează când sunt atacaţi. Sykes, de pildă, când i-au dat foc postăvăriei, de-a ars până-n temelii, când i-au smuls postavul din rame şi l-au împrăştiat numai zdrenţe pe câmp, n-a luat nicio măsură ca să-i descopere sau să-i pedepsească pe ticăloşi; s-a lăsat în voia lor, ca mielul blând sub cuţit. Dar vedeţi că eu, după câte mă cunosc, aş lupta cu dinţii pentru meseria mea, fabrica mea şi maşinile mele. — Helstone zice că aceştia trei sunt zeii dumneavoastră; că „Ordinele ministeriale” nu sunt pentru dumneavoastră decât altă denumire a celor şapte păcate; că primul ministru Castlereagh este Anticrist, şi partidul războinic, legiunile sale. — Da; urăsc toate aceste lucruri pentru că mă ruinează; îmi stau în cale; nu pot progresa; nu-mi pot aduce la îndeplinire planurile din cauza lor; mă văd contracarat la fiecare pas de efectele lor potrivnice. — Dar sunteţi bogat, Moore, şi afacerile vă merg bine, nu-i aşa? — Sunt foarte bogat în postav pe care nu pot să-l vând: numai intră în magazia de acolo, şi-o să vedeţi că-i plină până-n tavan de baloturi. Roakes şi Pearson sunt în aceeaşi situaţie. Înainte aveau ca piaţă de desfacere America, dar „Ordinele ministeriale” le-au tăiat legăturile. Malone nu părea pregătit să poarte, pe nepusă masă, o discuţie de acest fel; începu să-şi bată călcâiele şi să caşte. — Şi când te gândeşti – continuă domnul Moore, care se lăsase prea mult luat de curentul propriilor sale gânduri ca să observe simptomele de ennui ale oaspetelui – când te gândeşti că bârfitorii ăştia caraghioşi din Whinbury şi Briarfield îi dau zor cu însurătoarea! Ca şi când n-ai mai avea altă menire în viaţă decât „să înconjuri cu atenţiile tale“ cum vine vorba, o tânără domniţă, şi după aceea s-o duci la altar, şi după aceea să pleci în călătorie de nuntă, şi după aceea să faci o seamă de vizite, şi după aceea, presupun, „săţi creşti copiii“. - Oh, que le diable emporte! – întrerupse din imprecaţia pe care o rostise cu deosebită înfierbântare şi adăugă mai potolit: Convingerea mea este că femeile nu vorbesc şi nu se gândesc decât la astfel de lucruri şi, fireşte, îşi închipuie că şi bărbaţii nu mai au altceva în minte. — Bineînţeles, bineînţeles, aprobă Malone. Dar nu vă mai sinchisiţi de ele. Începu să fluiere şi privi nervos în jur, de parcă ar fi avut mare nevoie de ceva. De data asta Moore îl surprinse şi, parese, înţelese natura manifestărilor sale. — Domnule Malone, spuse el, desigur că aveţi nevoie de un întăritor după plimbarea asta prin ploaie; am uitat de ospitalitate. — Nu, vai de mine! replică Malone. Dar se vedea pe faţa lui că Moore pusese degetul pe rană. Gazda se ridică şi deschise un dulap. — Am şi eu tabieturile mele, spuse el. Îmi place să am totul la îndemână şi să nu depind de partea femeiască din vilişoara de colo pentru fiecare îmbucătură pe care o bag în gură şi fiecare strop pe care îl dau pe gât. Deseori îmi petrec serile şi iau cina aici de unul singur, şi dorm împreună cu Joe Scott în fabrică. Uneori sunt propriul meu paznic; nu simt nevoie de prea mult somn, şi-mi face plăcere, când e câte o noapte frumoasă, să colind un ceas sau două, cu puşca în mână, prin vâlcea. Domnule Malone, vă pricepeţi să pregătiţi cotlete de berbec? — N-aştept decât să fiu pus la încercare: am făcut treaba asta de sute de ori când eram la colegiu. — Atunci, uitaţi acolo o farfurie plină cu cotlete, şi uitaţi şi grătarul. Întoarceţi-le repede: cunoaşteţi secretul de a păstra sosul în ele? — Nicio grijă – veţi vedea. Daţi-mi, vă rog, un cuţit şi o furculiţă. Diaconul îşi suflecă manşetele şi se apucă de gătit, cu toată râvna. Fabricantul aşeză pe masă farfurii, o pâine, o sticlă neagră şi două pahare. Apoi scoase un ibric de aramă – tot din aceeaşi tainiţă bine aprovizionată, dulapul său – îl umplu cu apă dintr-un vas mare de piatră ce se afla într-un colţ. Îl puse pe foc lângă grătarul care sfârâia, aduse lămâi, zahăr şi un mic bol din porţelan pentru punci; dar în timp ce pregătea punciul, o bătaie în uşă îl întrerupse. Se duse să răspundă. — Tu eşti, Sarah? — Da, conaşule. Vreţi să veniţi la cină, conaşule, vă rog? — Nu; astă-seară nu vin acasă. Dorm în fabrică. Aşa că încuie uşile şi spune-i stăpânei tale să se culce. Se întoarse. — V-aţi chivernisit bine gospodăria, observă Malone aprobator, în timp ce, cu obrazul său prelung, la fel de aprins ca şi tăciunii asupra cărora se apleca şi întorcea de zor cotletele de berbec. Nu sunteţi sub papuc, ca bietul Sweeting; un om – hait! - ce mai stropeşte grăsimea asta, m-a ars pe mână – sortit să fie condus de femei. Dumneavoastră şi cu mine, Moore – luaţi-o pe asta, că-i rumenită şi mustoasă – dumneavoastră şi cu mine n-o să lăsăm să cânte găina în casă, când ne-om însura. — Ştiu şi eu – nu m-am gândit niciodată la asta, dacă găina e frumoasă şi te-nţelegi cu ea, de ce nu? — Cotletele sunt numai bune de mâncat; punciul e gata? — Uitaţi un pahar, gustaţi. Când s-o întoarce Joe Scott cu flăcăii lui, le facem şi lor parte din punci, dacă aduc războaiele nevătămate. Malone deveni foarte exuberant în timpul cinei; râdea cu poftă de orice fleac, făcea glume proaste şi după aceea se aplauda singur, într-un cuvânt era gălăgios fără nicio noimă. Domnul Moore, dimpotrivă, rămase la fel de tăcut ca şi înainte. Este timpul, cititorule, să ai cât de cât o idee despre înfăţişarea acestui om; mă voi strădui să o schiţez în timp ce stă la masă. Este ceea ce ai numi probabil, la prima vedere, un ins cu o înfăţişare ciudată, căci arată slab, oacheş, gălbejit la faţă, cu un aer de străin, cu părul de culoare închisă, căzut în şuviţe neglijente peste frunte; pare să-şi piardă puţin timp cu toaleta, căci altfel şi l-ar potrivi cu mai mult gust. Nu-şi dă seama, s-ar zice, că are trăsături fine, limpezi, dăltuite simetric şi regulat, ca de meridional; nici cel care îl priveşte nu observă acest lucru decât după o cercetare amănunţită, căci, o nelinişte întipărită pe faţă şi obrajii supţi fac ca frumuseţea să fie adumbrită de o expresie de îngrijorare. Ochii sunt mari, gravi şi cenuşii; expresia lor este concentrată şi meditativă, mai mult iscoditoare decât blândă, mai mult gânditoare decât senină. Când buzele i se întredeschid într-un zâmbet, chipul său e plăcut – nu că ar fi deschis sau voios nici chiar atunci, dar simţi influenţa unui anumit farmec liniştit, care sugerează, fie cu temei, fie înşelător, o fire grijulie, poate chiar duioasă; sugerează simţăminte menite a crea o plăcută viaţă de familie: răbdare, îngăduinţă, poate devotament. Este încă tânăr – nu are mai mult de treizeci de ani; e înalt de stat şi zvelt. Felul său de a vorbi supară; are un accent străin care, în ciuda unei neglijenţe studiate în pronunţie şi dicţiune, zgârie urechea unui britanic, şi mai cu seamă a unui om din Yorkshire. Într-adevăr, domnul Moore nu era decât pe jumătate britanic, şi nici măcar atât. Dinspre partea mamei, se trăgea din strămoşi străini şi fusese el însuşi născut şi în parte crescut pe pământ străin. O corcitură de felul său are, probabil, în multe privinţe şi sentimentele amestecate şi nelămurite – patriotismul, de pildă; fără îndoială că era incapabil să se ataşeze de partide, de secte, chiar şi de climate şi obiceiuri. Nu este exclus să fi avut tendinţa de a-şi izola persoana de orice comunitate în mijlocul căreia soarta îl aruncase vremelnic şi să fi simţit că cea mai mare înţelepciune din partea sa este să slujească interesele lui Robert Gérard Moore şi să facă abstracţie de consideraţiuni de ordin filantropic pentru binele obştesc, de care îl socotea pe numitul Gérard Moore în mare măsură detaşat. Comerţul era chemarea ereditară a domnului Moore – familia Gérard din Anvers se ocupa de două secole încoace cu negustoria. Fuseseră pe vremuri negustori bogaţi, dar se abătuseră şi asupra lor nesiguranţa şi încurcăturile băneşti; nişte speculaţii dezastruoase şubreziseră pe încetul temeliile creditului de care se bucurau şi timp de doisprezece ani casa se clătinase din încheieturi; iar în cele din urmă, sub izbitura Revoluţiei Franceze, se prăbuşise în totală ruină. În cădere trăsese după sine şi firma Moore din Anglia şi Yorkshire, strâns legată de casa din Anvers; iar Robert Moore, un membru al firmei engleze, care locuia în Anvers, se căsătorise cu Hortense Gérard, în nădejdea că tânăra sa soţie avea să moştenească partea din negoţ pe care o deţinea tatăl ei, Constantine Gérard. Moştenise, după cum am văzut, doar partea sa din datoriile firmei; şi acest pasiv, deşi reglementat printr-o înţelegere cu creditorii, fusese primit, la rândul său – (spuneau unii) – drept moştenire de către fiul ei Robert, care năzuia ca într-o bună zi să-şi onoreze în întregime creanţele şi să reclădească ruinata casă Gérard  Moore, cel puţin pe măsura măreţiei din trecut. Se bănuia chiar că Robert îşi pusese mult la inimă cele întâmplate cândva, şi dacă o copilărie petrecută alături de o mamă ursuză, sub spectrul năpastei ce stătea la pândă, şi o tinereţe înecată şi pălită de revărsarea nemiloasă a furtunii se poate întipări dureros în minte, în mintea lui se întipărise probabil nu cu litere de aur. Oricât de măreţe ar fi fost planurile de refacere pe care le nutrea, nu-i stătea în putere să folosească mijloace importante pentru înfăptuirea lor; era nevoit să se mulţumească doar cu izbânzi mărunte. Când veni în Yorkshire, el – ai cărui strămoşi fuseseră proprietari de antrepozite în porturi şi de fabrici în oraşele din inima ţării, avuseseră reşedinţă în oraş şi conac la ţară – nu văzu altă cale deschisă înainte-i decât să închirieze o fabrică de postav într-un colţ uitat de Dumnezeu dintr-un uitat de Dumnezeu colţ de ţară; să-şi ia ca locuinţă o vilişoară alăturată şi să adauge la proprietatea sa, ca păşune pentru cal şi spaţiu pentru ramele de uscat postavul, câteva pogoane din pământul povârnit şi gloduros ce mărginea vâlceaua pe unde susura firul de apă, folosit de fabrica lui. Toate acestea le obţinuse cu o chirie destul de ridicată (căci erau vremuri grele de război şi toate se scumpiseră) de la curatorii domeniului Fieldhead, pe atunci proprietatea unui minor. La vremea când încep cele istorisite aici, Robert Moore trăia de doi ani în acest ţinut, timp în care se dovedise înzestrat cel puţin cu darul hărniciei. Căscioara prăpădită o prefăcuse într-o vilişoară curată şi aranjată cu mult gust. Pe un petic din pământul acela accidentat amenajase o grădină pe care o cultiva cu neobişnuită, chiar flamandă grijă şi meticulozitate. Cât despre fabrică, o clădire veche şi înzestrată cu maşini vechi, demodate şi fără randament, Moore îşi manifestase cel mai profund dispreţ faţă de organizarea şi utilarea ei; scopul său fusese să întreprindă o reformă radicală, pe care o şi înfăptuise pe cât i-a îngăduit modestul capital de care dispunea; iar acest capital firav şi ce piedică însemna el pentru mersul său înainte îi otrăvea cumplit sufletul. Moore voia să meargă tot înainte: „înainte!“ era deviza săpată în sufletul său; dar sărăcia îl ţinea în frâu; uneori (ca să vorbim la figurat) făcea spume la gură când dârlogii se strângeau prea tare. În această stare de spirit fiind, nu te puteai aştepta din partea lui să stea să judece dacă mersul său înainte era sau nu dăunător altora. Nefiind de prin partea locului, şi nici stabilit de multă vreme aici, nu s-a sinchisit în destulă măsură. Când noile invenţii i-au aruncat pe drumuri pe bătrânii muncitori, nu s-a întrebat niciodată de unde îşi agoniseau pâinea cea de toate zilele cei cărora nu le mai plătea leafă săptămânal, şi în această nepăsare semăna cu mii de oameni faţă de care înfometaţii din Yorkshire păreau să aibă pretenţii mai dârze. Perioada despre care scriu era o perioadă întunecată din istoria britanică, mai cu seamă din istoria provinciilor de miazănoapte. Războiul era atunci în toi. Europa întreagă se afla angajată în luptă. Anglia, dacă nu istovită, era uzată după ce rezistase îndelung - da, şi jumătate dintre oameni erau şi ei istoviţi şi cereau cu glas tare pace în orice condiţii. Onoarea naţională ajunsese doar o vorbă goală, fără niciun preţ în ochii multora, căci ochii le erau împăienjeniţi de foame; şi pentru o fărâmă de pâine şi-ar fi vândut şi dreptul la viaţă. „Ordinele ministeriale”, provocate de decretele din Milano şi Berlin ale lui Napoleon şi interzicând puterilor neutre să aibă legături comerciale cu Franţa, lovind direct America, lipsiseră comerţul de lână al Yorkshire-ului de principala sa piaţă de desfacere şi aduseseră această provincie în pragul ruinei. Măruntele pieţe străine, ca Brazilia, Portugalia, Sicilia, erau suprasaturate şi refuzau să mai primească altă marfă, având stocuri excedentare care acopereau consumul pe doi ani. În toiul acestei crize, în manufacturile producătoare de textile din nord se introduseseră anumite invenţii în materie de maşini, care, reducând mult numărul muncitorilor, aruncaseră mii de oameni pe drumuri şi-i lăsaseră fără mijloace statornice de trai. La toate acestea se mai adăugase şi o recoltă proastă. Deznădejdea ajunsese la culme. Puterea de rezistenţă, prea greu încercată, întindea o mână frăţească răzvrătirii. Un fel de cutremur moral se simţea mocnind sub colinele comitatelor din miazănoapte. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea cazuri, nimeni nu dădea prea mare atenţie. Când într-un oraş industrial a izbucnit o revoltă din pricina lipsei de alimente, când o fabrică de postav a fost incendiată şi a ars până în temelii, sau când casa unui manufacturier a fost atacată, mobila i-a fost aruncată în stradă şi familia silită să fugă pentru a scăpa cu viaţă, autorităţile locale au luat sau n-au luat oarecari măsuri restrânse: câte o căpetenie de ceată cădea în mâna poterelor, sau de cele mai multe ori era lăsată să scape; ziarele înserau câte o notiţă despre asemenea întâmplări, şi cu asta incidentul se încheia. Cât priveşte pe cei care aveau de suferit, a căror singură moştenire era munca şi care pierduseră această moştenire – oamenii ce nu puteau găsi de lucru, şi prin urmare, nu puteau căpăta leafă, şi prin urmare nu-şi puteau agonisi pâinea – aceştia erau lăsaţi să sufere mai departe, lăsaţi astfel poate pentru totdeauna: nu era cazul să opreşti mersul înainte al invenţiilor, să dăunezi ştiinţei, împiedicându-i progresul. Războiul nu putea fi încheiat, nu se putea ivi de nicăieri vreo cale de îndreptare a lucrurilor şi deci nu exista nicio speranţă – aşa că cei fără de lucru îşi trăiau destinul: mâncau pâinea şi beau apa amarului. Mizeria zămisleşte ură. Oamenii aceştia chinuiţi urau maşinile, încredinţaţi fiind că ele le iau pâinea de la gură; urau clădirile ce adăposteau acele maşini; îi urau pe manufacturieri, proprietarii acelor clădiri. În parohia Briarfield, de care ne ocupăm acum, Hollow’s Mill era lăcaşul cel mai  detestat; Gérard Moore, în dubla sa calitate de semivenetic şi promotor fără rezerve al progresului tehnic, omul cel mai detestat. Şi poate că a fi îndeobşte urât de oameni se potrivea mai bine cu temperamentul lui Moore decât altminterea, mai ales când avea credinţa că pricina pentru care îl urau era un lucru drept şi folositor, şi acest sentiment de avânt bătăios îl însufleţea în noaptea de care vorbim, aşa cum şedea în biroul său aşteptând sosirea furgoanelor încărcate cu războaie. Vizita lui Malone şi tovărăşia lui îi veniseră probabil foarte peste mână: ar fi preferat să stea singur, căci îi plăcea singurătatea tăcută, mohorâtă, nesigură. Puşca lui de paznic i-ar fi ajuns ca tovarăş; torentul, de jos din vâlcea, cu apele lui învolburate, ar fi revărsat vorbele cele mai plăcute auzului său. De vreo zece minute fabricantul îl urmărea cu privirea cea mai ciudată din lume pe tânărul preot irlandez care se servea din punci ca la el acasă, când deodată căutătura neclintită a ochilor acelora cenuşii se schimbă, ca şi cum o altă vedenie se arătase între ei şi Malone. Moore ridică o mână. — Chut! zise el după moda lui franţuzească, atunci când Malone făcu zgomot cu paharul. Trase o clipă cu urechea, apoi se ridică, îşi puse pălăria şi ieşi pe uşă. Noaptea era liniştită şi întunecată, părând ca încremenită; apele însă curgeau bogat, bolborosind; revărsarea lor suna ca un potop în tăcerea aceea deplină, însă auzul lui Moore prinse alt zgomot – foarte îndepărtat, dar totuşi deosebit – frânt şi dur – pe scurt, sunetul unor roţi grele hurducânduse pe un drum pietruit. Se întoarse în birou şi aprinse un felinar, cu care străbătu curtea fabricii şi începu să deschidă porţile. Veneau furgoanele cele mari; se auzeau potcoavele greoaie ale cailor pleoscăind prin noroi şi prin apă. Moore strigă spre ei: — Hei, Joe Scott! Toate bune? Joe Scott era probabil prea departe ca să audă întrebarea; nu dădu niciun răspuns. — Toate bune? Răspunde! strigă Moore din nou, când botul ca de elefant al calului înaintaş aproape că se atinse de nasul lui. Cineva sări jos din primul furgon; o voce strigă tare: — Da, da, diavole, toate-s bune! Le-am sfărâmat. Şi se auzi zgomot de paşi ce fugeau. Furgoanele rămaseră pe loc; erau acum părăsite. — Joe Scott! Niciun Joe Scott nu răspunse. — Murgatroyd! Pighills! Sykes! Nimic! Domnul Moore ridică felinarul şi se uită în căruţe. Nu se aflau în ele nici oameni, nici maşini; erau goale şi părăsite. Adevărul e că domnul Moore îşi iubea maşinile; riscase ultimul său capital ca să cumpere ramele şi cuţitele pe care le aşteptase în noaptea asta; speculaţii extrem de importante pentru interesele sale depindeau de rezultatele pe care aveau să le aducă noile maşini. Unde erau? Cuvintele „Le-am sfărâmat!“ îi răsunau încă în urechi. În ce fel îi afecta catastrofa? La lumina felinarului pe care-l ţinea în mână i se vedeau bine trăsăturile, destinse acum într-un zâmbet bizar – zâmbetul omului cu tărie de caracter ajuns în viaţă la o răscruce unde această tărie se cere pusă la încercare, când trebuie făcut marele efort sub care calităţile lui vor rezista sau se vor frânge. Rămase însă mut, şi chiar nemişcat, fiindcă, în clipa aceea, nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă. Aşeză felinarul pe pământ şi stătu cu braţele încrucişate pe piept, privind în jos şi cugetând. Un cal bătu din copită a nerăbdare şi Moore îşi ridică deodată privirile: în clipa aceea zări ceva ca o pată albă pe unul din hamuri. Cercetată la lumina felinarului, se dovedi a fi o hârtie împăturită – un răvaş. Pe deasupra nu avea nicio adresă: dar înăuntru purta titlul: „Devolui de la Hollow’s Miln“. Nu vom reproduce ortografia textului, care era foarte ciudată, ci îl vom traduce pe înţelesul cititorilor. Scria aşa: „Maşinile tale blestemate sunt făcute ţăndări pe Stilbro’ Moor, şi oamenii tăi zac legaţi de mâini şi de picioare în şanţul de lângă drum. Primeşte asta ca un avertisment din partea unor oameni flămânzi şi care se întorc la nevestele şi la copiii lor flămânzi după ce au săvârşit această faptă. Dacă îţi iei alte maşini sau dacă faci şi mai departe ce ai făcut până acum, vei mai auzi de noi. Ia seama!“ „Voi mai auzi de voi? Da; voi mai auzi de voi, şi voi o să mai auziţi de mine. Stau eu de vorbă imediat; veţi auzi de mine chiar acum pe Stilbro’ Moor.“ După ce duse furgoanele în curte, se îndreptă în graba mare spre vilişoară. Deschizând uşa, adresă câteva cuvinte, repede, dar calm, celor două femei care îi ieşiseră în întâmpinare pe coridor. Linişti îngrijorarea vădită a uneia dintre ele, printr-o relatare succintă şi atenuantă a celor întâmplate; celeilalte îi spuse: — Du-te în fabrică, Sarah – poftim cheia – şi trage clopotul cât poţi de tare; după aceea ai să faci rost de încă un felinar şi-ai să mă ajuţi să iluminez faţada. Întorcându-se la cai, îi deshămă, le dădu tainul şi îi băgă în grajd pe cât de grăbit pe atât de grijuliu, oprindu-se din vreme în vreme să audă când va începe să bată clopotul. Acesta se porni îndată, cu o bătaie neregulată, dar iscând o larmă asurzitoare, ce îţi dădea fiori; dangătul grăbit, neliniştit suna mai înfricoşător decât dacă alarma ar fi fost dată de o mână pricepută. În noaptea aceea liniştită, la ceasul acela neobişnuit, răzbătea până-n depărtări. Muşteriii din hanul Casa roşie tresăriră auzind dangătul; şi declarând că „nu-i de-a bună la Hollow’s Miln“, cerură felinare şi porniră cu grăbire într-acolo, toţi grămadă. Dar nici n-apucară să se îmbulzească în curte purtând în mâini felinarele lor aprinse, când se auzi tropot de cai şi un omuleţ cu pălărie preoţească, şezând drept în spinarea unui căluţ miţos, înaintă domol, urmat de un aghiotant călare pe un cal mai voinic.   Între timp, domnul Moore, după ce îşi adăpostise în grajd caii de la furgoane, îşi însăilase calul de călărie şi ajutat de Sarah, slujnica, aprinsese lămpile în fabrică, a cărei faţadă prelungă şi lată strălucea în acel timp ca la mare sărbătoare, aruncând în curte destulă lumină pentru a înlătura orice teamă de vreo confuzie ce s-ar fi putut isca din pricina întunericului. Începuse să se audă un murmur adânc de voci. Domnul Malone ieşise în cele din urmă din birou, după ce luase în prealabil precauţia de a-şi cufunda capul în vasul de piatră plin cu apă; şi această precauţiune, împreună cu spaima neaşteptată, aproape că îl readuseră în posesia acelor facultăţi pe care, în parte, punciul le risipise. Stătea cu pălăria pe ceafă şi cu ciomagul strâns zdravăn în pumnul mâinii drepte, răspunzând cam aiurea întrebărilor venite din partea grupului proaspăt sosit de la Casa roşie. În clipa aceasta apăru domnul Moore şi dădu îndată cu ochii de pălăria preoţească şi de căluţul miţos. — Ei, Moore, ce treabă ai să ne dai? M-am gândit că poate ai nevoie de noi în noaptea asta, de mine şi de hatmanul deaici (bătând căluţul pe grumaz), şi de Tom cu bidiviul lui. Când ţi-am auzit clopotul, n-am mai putut sta locului; l-am lăsat pe Boultby să-şi termine cina singur; dar unde-i vrăjmaşul? Nu văd nici o mască şi nicio faţă smolită pe-aici; şi nici geamuri sparte n-ai. Ai fost atacat sau te aştepţi să fii? — Câtuşi de puţin! Nici n-am fost, nici nu mă aştept să fiu, răspunse Moore cu răceală. Am poruncit să se tragă clopotul fiindcă vreau ca doi-trei vecini să stea aici, în Hollow, în timp ce eu cu o mână de oameni o să ne ducem la Stilbro’ Moor. —La Stilbro’ Moor! Pentru ce! Ca să ieşi în întâmpinarea furgoanelor? — Furgoanele au sosit acasă acum un ceas. — Atunci toate-s bune. Ce mai vrei? — Au venit goale, iar Joe Scott şi ai lui au fost lăsaţi în câmp, împreună cu maşinile. Citeşte zmângâlitura asta.   Domnul Helstone luă şi parcurse biletul al cărui conţinut a fost reprodus mai sus. — Hm! Te-au tratarisit cum îi tratarisesc şi pe alţii. Dar nefericiţii aceia din şanţ aşteaptă ajutor cu oarecare nerăbdare, cred: e o noapte cam umedă pentru asemenea culcuş. Eu şi Tom te însoţim; Malone poate să stea locului şi să aibă grijă de fabrică: dar ce-i cu el? Parcă-i cu ochii ieşiţi din cap. — A mâncat un cotlet de berbec. — Aşa! Peter Augustus, fii cu luare-aminte. În noaptea asta să nu mai mănânci cotlete de berbec. Eşti lăsat aici comandant peste toate – o misiune de mare cinste. — Mai rămâne cineva cu mine? — Oricine pofteşte din adunarea aci de faţă. Flăcăi, câţi dintre voi vreţi să rămâneţi aici şi câţi vreţi să mergeţi o bucată de drum cu mine şi cu domnul Moore spre Stilbro’, ca să venim în ajutor câtorva oameni care au fost pândiţi şi atacaţi de cei ce distrug războaiele de ţesut? Numai trei se oferiră să meargă, ceilalţi preferând să stea locului. Când domnul Moore încăleca, parohul îi întrebă în şoaptă dacă a încuiat cotletele de berbec, ca să nu le găsească Augustus. Patronul dădu din cap încredinţându-l că da, şi grupul salvator se puse în mişcare.  

CAPITOLUL III   Domnul Yorke   — După cât se pare, buna dispoziţie depinde în tot atâta măsură de starea de lucruri dinăuntru cât şi de starea de lucruri din afara şi din jurul nostru. Fac această remarcă banală, întrucât ştiu din întâmplare că domnii Helstone şi Moore au ieşit pe poarta fabricii, în fruntea acelui grup atât de puţin numeros, aflându-se în cea mai bună dispoziţie cu putinţă. Când razele unui felinar (cei trei pedeştrii purtau fiecare câte unul) se abătură peste faţa domnului Moore, se zări o flăcăruie neobişnuită, pentru că era zglobie, jucându-i în ochi şi o vioiciune nou-întâlnită răspândindu-se pe chipu-i sumbru; iar când razele felinarelor luminară faţa parohului, trăsăturile sale aspre se dezvăluiră într-un zâmbet larg, iradiind bună dispoziţie. Totuşi, veţi socoti că o noapte cu burniţă, o expediţie întrucâtva plină de primejdii nu erau împrejurări menite să-i însufleţească pe cei expuşi umezelii şi porniţi într-o asemenea aventură. Dacă vreunul sau mai mulţi inşi din ceata celor care făcuseră isprava de la Stilbro’ Moor ar fi zărit acest grup, nu mică le-ar fi fost plăcerea de al împuşca dindărătul unui zid pe oricare dintre conducătorii lui; şi aceştia o ştiau bine; iar adevărul este că fiind amândoi bărbaţi cu nervi de oţel şi inimi neînfricate, se simţeau măguliţi de un astfel de gând. Îmi dau seama, cititorule, şi nu e nevoie să-mi reaminteşti, că e lucru îngrozitor ca un preot să se arate pornit pe război; îmi dau seama că s-ar cuveni să fie un om al păcii. Mi-am făurit o oarecare idee, oricât de vagă, despre menirea ce-i revine în lume unei feţe bisericeşti şi îmi amintesc limpede al cui slujitor este, al cui cuvânt îl propovăduieşte, a cui pildă s-ar cădea s-o urmeze; totuşi, oricum ar fi, dacă eşti unul dintre aceia care-i urăşte pe popi, nu te-aştepta din parte-mi să te însoţesc pas cu pas pe drumul tău povârnit, întunecat, necreştinesc; să nu te aştepţi din parte-mi să mă alătur anatemelor tale cumplite, atât de înguste şi totodată atât de cuprinzătoare – adică să mă alătur pizmei tale înveninate, atât de pornite şi atât de nesocotite, împotriva „sutanei“; sămi înalţ ochii şi mâinile asemenea unui Supplehough, sau să-mi umflu plămânii alături de un Barraclough, ca să-mi arăt ura şi dispreţul faţă de diabolicul paroh din Briarfield. Nu era nici pe departe diabolic. Pur şi simplu îşi greşise cariera – atâta tot: ar fi trebuit să ajungă soldat, dar împrejurările îl făcuseră preot. În rest, era un omuleţ conştiincios, cu minte robustă, cu mână neîndurătoare, viteaz, sever, implacabil, cucernic; un om aproape lipsit de milă şi de duioşie, plin de prejudecăţi şi rigid; dar un om credincios principiilor sale – cinstit, înţelept şi sincer. Mi se pare mie, cititorule, că nu poţi croi totdeauna oamenii pe măsura profesiunii lor şi deci nu se cade să-i afuriseşti pentru că acea profesiune atârnă câteodată pe ei în chip dizgraţios; nici eu nu-l voi afurisi pe Helstone, cât era el de soldăţoi în haine preoţeşti. Cu toate acestea mulţi dintre enoriaşi îl blestemau, după cum alţii îl adorau, aşa cum se întâmplă adesea cu oamenii care arată părtinire în prietenie şi venin în duşmănie; care sunt deopotrivă ataşaţi principiilor şi credincioşi prejudecăţilor. Fiind amândoi într-o excelentă bună dispoziţie şi uniţi deocamdată întru îndeplinirea unei misiuni comune, te-ai fi aşteptat să-i auzi pe Helstone şi Moore discutând prieteneşte în vreme ce călăreau unul lângă altul. Nici pomeneală! Aceşti doi bărbaţi, amândoi cu firi tare irascibile, rareori veneau în contact fără să se înţepe unul pe altul. Între ei mărul discordiei era deseori războiul. Helstone rămânea un tory cu principii statornice (existau şi tories în zilele acelea), iar Moore era un whig înverşunat – whig cel puţin în ce priveşte opoziţia faţă de partidul războinic, întrucât chestiunea războiului afecta propriile sale interese; şi numai în privinţa aceasta îşi exprima el cât de cât o părere asupra politicii britanice, îi plăcea să-l scoată din sărite pe Helstone mărturisindu-şi credinţa în invincibilitatea lui Bonaparte, luând peste picior Anglia şi Europa în legătură cu neputinţa eforturilor de a-i rezista acestuia şi exprimându-şi cu sânge rece părerea că era preferabil să i se cedeze mai curând decât prea târziu, de vreme ce până la urmă tot avea să zdrobească orice adversar şi să ajungă singurul stăpânitor. Helstone nu putea să suporte asemenea păreri; numai din considerentul că Moore era un fel de proscris şi de venetic şi că nu avea decât pe jumătate sânge britanic care să îndulcească veninul străin ce-i rodea măruntaiele, se îndupleca să-l asculte fără să simtă dorinţa de a-i bate cu vergile. Şi mai era un lucru care-i atenua întrucâtva dezgustul: anume, un sentiment de comuniune faţă de tonul îndârjit cu care erau susţinute aceste idei, şi de respect faţă de tenacitatea înverşunării lui Moore. Când ceata coti pe şoseaua dinspre Stilbro’, dădu piept cu un vânt destul de puternic; ploaia îi biciuia în obraji. Moore îşi stârnise însoţitorul şi mai înainte, iar acum, înviorat de vântul aspru şi poate iritat de burniţa pişcătoare, începu să-l necăjească. — Te mai bucură veştile din Peninsulă? întrebă el. — Ce vrei să spui? i-o întoarse morocănos parohul. — Mai ai încredere în acel Baal care este Lordul Wellington? — Cum adică? — Tot mai crezi că acel idol cu chip de lemn şi inimă de piatră al Angliei are puterea să reverse din ceruri foc menit să mistuie bogata jertfă de neam franţuz pe care vreţi să i-o aduceţi? — Cred că Wellington are să-i azvârle pe mareşalii lui Bonaparte în mare, în ziua când va catadicsi să ridice braţul. — Dar, stimate domn, nu se poate să vorbeşti serios. Mareşalii lui Bonaparte sunt oameni mari, care acţionează sub îndrumarea unei minţi superioare, atotputernice; Wellington al dumitale este cel mai tipicar dintre câţi tamburi-majori anosti există pe lumea asta, şi mişcările lui lente de manechin sunt şi mai împiedicate din pricina unui guvern de ignoranţi. — Wellington este sufletul Angliei. Wellington este apărătorul potrivit al unei cauze bune; vrednicul reprezentant al unei naţiuni puternice, hotărâte, cinstite şi cu scaun la cap. — Cauza dumitale bună, pe cât înţeleg eu, este pur şi simplu readucerea nevolnicului şi scârbosului aceluia de Ferdinand pe un tron pe care l-a făcut de ruşine; vrednicul dumitale reprezentant al unui popor cinstit este un geambaş tâmp la minte, care acţionează pentru un fermier încă şi mai cretin; iar împotriva acestora stau aliniate supremaţia victorioasă şi geniul invincibil. — Împotriva legitimităţii stă aliniată uzurparea; împotriva modestei, simplei, dreptei şi vitezei rezistenţe faţă de asuprirea brutală stă aliniată ambiţia de a poseda, lăudăroasă, cu limbă înfurcată, egoistă şi trădătoare. Dumnezeu să-i apere pe cei drepţi! — Dumnezeu îi apără adeseori pe cei puternici. — Cum! Oare acea mână de nefericiţi care ajunseseră fără să se ude la picioare pe malul asiatic al Mării Roşii erau mai puternici decât oastea vrăjmaşilor înşirată pe malul african? Erau mai mulţi la număr? Erau mai bine înarmaţi? într-un cuvânt, erau mai de temut? Să nu vorbeşti, Moore, că ai să spui o minciună; ştii bine că ai să spui o minciună. Erau o biată adunătură de robi sleiţi de puteri. Îi asupriseră tiranii vreme de patru sute de ani; o firavă amestecătură de femei şi copii alcătuiau, la drept vorbind, rândurile lor rare; stăpâni, care răgeau că-i vor urmări peste marea despicată, erau o şleahtă de necredincioşi îmbuibaţi, la fel de puternici şi de sângeroşi ca leii deşerturilor. Erau înarmaţi, încălăraţi, şi aveau şi care de luptă; bieţii urmăriţi umblau pe jos; prea puţini dintre ei, fără doar şi poate, aveau arme mai bune decât cârjele de păstori sau sculele de zidari; însuşi blândul şi puternicul lor conducător nu avea decât un toiag. Dar ia aminte, Robert Moore, dreptatea era de partea lor; Dumnezeul bătăliilor era de partea lor. Crima şi arhanghelul căzut erau generalii ostaşilor împăratului, şi care dintre ei a izbândit? Ştim prea bine: „Domnul a mântuit în ziua aceea poporul său din mâna vrăjmaşilor şi dreptcredincioşii i-au văzut pe păgâni morţi la ţărmul mării”; da, da: „Talazurile iau acoperit, au căzut la fund ca un bolovan”. Mâna dreaptă a Domnului s-a arătat strălucită prin putere; mâna dreaptă a Domnului l-a sfărâmat pe vrăjmaş în bucăţi! — Ai dreptate, numai că nu ţii seama de paralela adevărată. Franţa este ceata robilor sloboziţi, şi Napoleon este blândul şi puternicul conducător. Europa, cu bătrânele şi îmbuibatele ei imperii, cu putredele ei dinastii, este asupritorul cel corupt: viteaza Franţă întruchipează cele Douăsprezece Triburi, iar proaspătul şi vigurosul Uzurpator, Păstorul din Horeb. — Mi-e şi silă să-ţi răspund. În consecinţă Moore îşi răspunse singur – mai binezis adăugă la ceea ce tocmai spusese o observaţie suplimentară, cu voce puţin mai scăzută: — O, în Italia a fost la fel de mare ca un profet. Era tocmai ce trebuia acolo – vrednic să iniţieze şi să organizeze măsuri pentru regenerarea naţiilor. Şi astăzi stau şi nu mă dumiresc cum a putut învingătorul de la Lodi să se coboare până la a deveni împărat – impostor vulgar şi imbecil! — şi mai rău decât asta, cum a putut un popor care s-a numit odată republican să decadă iar la treapta de simpli robi. Dispreţuiesc Franţa! Dacă Anglia ar fi înaintat cât Franţa pe drumul civilizaţiei, nu ar fi dat înapoi în chip atât de neruşinat. — Doar nu vrei să spui că imbecila Franţă imperială e mai rea decât sângeroasa Franţă republicană? întrebă aprig Helstone. — Nu vreau să spun nimic: dar pot gândi ce poftesc, ştii, domnule Helstone, atât despre Franţa cât şi despre Anglia; şi despre revoluţii şi regicide şi restaurări în general; şi despre dreptul divin al regilor, pe care îl susţii adesea în predicile dumitale, şi despre îndatorirea de a nu te împotrivi, şi caracterul binefăcător al războiului, şi… Fraza domnului Moore fu aici scurt întreruptă de huruitul zorit al unei gabriolete şi de oprirea ei bruscă în mijlocul drumului. Atât el cât şi parohul fuseseră prea adânciţi în discuţie ca să bage de seamă că se apropie, până ce nu ajunse chiar lângă ei. — Ei, patroane, au ajuns acasă furgoanele? întrebă o voce din vehicul. — N-o fi Joe Scott? — Ba el îi! răspunse altă voce; căci în gabrioletă se aflau două persoane, după cum se vedea în licărul felinarului acesteia. Oamenii cu felinarele rămăseseră în urmă sau mai bine-zis, cei doi călăreţi o luaseră înaintea pedestraşilor. Da, domnule Moore, Joe Scott e. Ţi-l aduc înapoi într-un hal fără hal. L-am găsit printre mlaştinile de colo, pe el şi încă trei. Ce-mi dai pentru că îl aduc înapoi? — Cum ce? Mulţumirile mele, cred: căci un era mai de ispravă ca el n-aş fi putut pierde. Dumneata; eşti, nu-i aşa. Domnule Yorke, după glas? — Da, băiete, eu sunt. Veneam spre casă de la târg din Stilbro’ şi când ajung în mijlocul câmpului, dând bice şi gonind ca vântul (căci, cum se zice, trăim vremuri de primejdie datorită unei cârmuiri proaste), aud un geamăt. Mă opresc în loc; alţii ar fi dat bice şi mai cu nădejde, numai că eu n-am de ce mă teme, după câte ştiu. Nu cred să fie om prin părţile astea care să vrea să-mi facă vreun rău – sau dacă ar încerca, i-aş plăti cu vârf şi îndesat. Zic: „S-a întâmplat ceva rău carecuiva?“ – „S-a întâmplat“, răspunde unul, vorbind parcă din măruntaiele pământului. — „Ce anume? Zii mai repede!“ îi poruncesc eu. — „Nimic alta decât că zăcem patru inşi aici în şanţ“, zice Joe liniştit cum nu se mai află. Le-o-ntorc eu: „Ruşine să le fie!” şi-i poftesc să se scoale şi să se mişte de-acolo, că de nu, îi mângâi cu câteva bice; fiindcă gândeam că sunt toţi beţi. — „Ne-am fi sculat noi încă de acum un ceas, dar ne-au legat cu funia“, zice Joe. Repede m-am dat jos şi le-am tăiat legăturile cu briceagul. Scott s-a suit cu mine în gabrioletă să-mi povestească cum sa întâmplat, iar ceilalţi vin în urmă pe cât îi ţin picioarele. — Îţi sunt mult îndatorat, domnule Yorke. — Ce spui, băiete?! Ştii bine că nu-mi eşti. Oricum, iată-i şi pe ceilalţi că se apropie. Ei, Doamne, uite încă o ceată cu lumini în ulcioare, ca armata lui Ghedeon, şi cum îl avem şi pe preot cu noi – seara bună, părinte Helstone! — stăm destul de bine. Părintele Helstone întoarse foarte, foarte ţeapăn bineţea celui din gabrioletă. Şi acela continuă: — Suntem unsprezece bărbaţi zdraveni, şi avem şi călărime şi care de luptă cu noi. Numai să dăm piept cu câţiva dintre derbedeii ăştia nemâncaţi de sfarmă maşinile, că am câştiga o victorie de pomină; fiecare dintre noi ar putea fi un Wellington – asta ca să-ţi fac plăcere dumitale, părinte Helstone! Şi ce de-a baliverne ar mai apărea în jurnale! Briarfield ar ajunge de pomină. Dar eu zic că măcar în Stilbro’ Courier tot publicăm o coloană şi jumătate despre treaba asta – la mai puţin nici nu mă gândesc. — Îţi făgăduiesc că mai puţin nici nu va fi, domnule Yorke, căci articolul îi voi scrie eu însumi, replică parohul. — Foarte bine! Negreşit! Şi ai grijă să ceri cu străşnicie ca cei care au sfărâmat războaiele şi l-au legat pe Joe Scott să fie spânzuraţi – fără preot. Asta-i treabă de spânzurătoare, sau ar trebui să fie; nu încape îndoială. — Dacă ar fi să-i judec eu, le-aş face scurtă spovedania! strigă Moore. Dar de rândul acesta am de gând să-i las în pace; n-au decât să-ntindă coarda cât mai mult, sigur fiind că până la urmă au să se spânzure cu ea. — Îi laşi în pace, nu, Moore? Făgăduieşti? — Să făgăduiesc! Nu. Tot ce vreau să spun e că n-am sămi dau prea multă osteneală să-i prind; dar dacă îmi pică vreunul în mână… — Ai să pui mâna pe el, fără-ndoială; dar ai prefera ca ăştia să facă ceva mai rău decât să oprească un furgon – şiabia după aceea să te răfuieşti cu ei. Ei, dar să nu mai vorbim despre asta deocamdată. Am ajuns la uşa mea, domnilor, şi sper că domniile-voastre şi restul oamenilor îmi veţi trece pragul; n-o să strice nimănui o mică gustare. Moore şi Helstone se opuseră acestei propuneri ca nefiind trebuitoare; dar cu atâta curtenie urmară insistenţele, şi, pe deasupra noaptea era atât de neprietenoasă, iar licărul ferestrelor acoperite cu perdele de muselină de la locuinţa în faţa căreia poposiseră era atât de îmbietor, încât până la urmă se învoiră. Domnul Yorke, după ce coborî din gabrioletă, pe care o lăsă în seama unui om ce apăru dintre acareturi la sosirea sa, îi întovărăşi spre casă. Aţi putut băga de seamă că domnul Yorke îşi schimba întrucâtva felul său de a se exprima; vorbea când cu accent din Yorkshire get-beget, când într-o englezească foarte pură. Şi felul său de a se purta era supus unor alternări asemănătoare; putea fi politicos şi afabil, şi putea fi repezit şi grosolan. Condiţia sa socială, deci, nu aţi putea-o determina uşor după vorbire şi purtare; poate că înfăţişarea locuinţei sale va hotărî aprecierea. Pe oameni îi sfătui s-o apuce spre bucătărie, spunându-le că „se va îngriji să li se servească de îndată ceva de gustare”. Domnii fură poftiţi să intre în casă prin uşa din faţă. Se văzură într-un hol strâmt, căptuşit aproape până în tavan cu tablouri; de aici fură conduşi într-un salon încăpător, cu un foc măreţ arzând în cămin; părea să fie cea mai îmbietoare dintre încăperi, şi dacă stăteai s-o cercetezi cu deamănuntul, efectul înviorător nu scădea. Nu se putea vorbi de splendoare, dar vedeai gust pretutindeni – un gust neobişnuit – gustul, ai zice, al unui om umblat, al unui cărturar şi al unui gentleman. O seamă de privelişti italiene împodobeau pereţii; fiecare dintre acestea era un exemplar de adevărată artă; un cunoscător le alesese; erau autentice şi de valoare. Chiar şi la lumina lumânărilor, cerul senin, depărtările estompate, cu văzduhul albastru tremurând între ochi şi coline, culorile proaspete şi alăturările fericite de umbre şi lumini încântau privirea. Subiectele erau toate pastorale, scenele însorite. Pe o canapea se afla o ghitară şi câteva partituri; mai vedeai camee, splendide miniaturi; un grup de vase, greceşti la înfăţişare, pe consolă; cărţi frumos rânduite în două dulapuri elegante. Domnul Yorke îşi pofti oaspeţii să se aşeze; apoi sună să se aducă vinul; servitorului care-l aduse îi dădu, ca gazdă grijulie, ordine să se ocupe de ospătarea oamenilor din bucătărie. Parohul rămase în picioare; pare-se că nu-i plăceau cele văzute în jur; şi refuză să guste vinul pe care i-l oferi amfitrionul. — Cum ţi-i voia, remarcă domnul Yorke. Socot că te gândeşti la obiceiurile orientalilor, părinte Helstone, şi nu vrei să bei şi să mănânci sub acoperişul meu, de teamă să nu fii silit să ne împrietenim; dar eu nu sunt aşa de tipicar şi de superstiţios. Poţi să dai de duşcă tot clondirul ăsta, după cum şi dumneata poţi să-mi oferi o sticlă din cel mai bun vin pe care-l ţii în pivniţa dumitale, iar eu tot am să mă socotesc liber să-ţi stau împotrivă de câte ori am prilejul – la fiecare adunare parohială şi la fiecare întrunire judecătorească la care ne vom întâlni. — Este tocmai ce-aş dori din partea dumitale, domnule Yorke. — Şi-acum, spune-mi, părinte Helstone, frumos îţi şade să alergi călare după zurbagii pe o noapte ploioasă, la vârsta dumitale? — Frumos îmi şade totdeauna să-mi fac datoria; iar în împrejurarea de faţă datoria este o plăcere deplină. Să vânezi putregaiul este o ocupaţie nobilă – vrednică până şi de un arhiepiscop. — Vrednică de dumneata, orişicum; dar unde-i diaconul? S-o fi dus să viziteze vreun biet bolnav, sau poate că vânează şi el putregaiul într-altă parte. — Face de pază la Hollow’s Mill. — Sper că i-ai lăsat un strop de vin, Rob, zise el, întorcându-se spre domnul Moore, ca să-şi învârtoşeze curajul? Nu aşteptă răspuns, ci continuă repede, adresânduse tot lui Moore, care se trântise într-un fotoliu de modă veche, aşezat lângă foc: Mişcă-te, Robert! Hai, scoal-te, băiete! Acela-i locul meu. Ia canapeaua sau alte trei jilţuri, dacă vrei, dar nu pe ăsta; e al meu şi al nimănui altul. — De ce ţii aşa de mult la jilţul ăsta, domnule Yorke? întrebă Moore, supunându-se ordinului şi eliberând alene locul. — Fiindcă înaintea mea a fost al tatălui meu, şi ăsta-i singurul răspuns pe care ţi-l dau; iar explicaţia este la fel de bună ca şi cele pe care le dă părintele Helstone îndeobşte pentru ideile sale. — Moore, eşti gata de plecare? întrebă parohul. — Aş! Robert nu-i gata; sau mai bine-zis eu nu sunt gata să mă despart de el; nu-i cuminte şi trebuie să se îndrepte. — De ce, domnule? Ce-am făcut? — Ţi-ai făcut duşmani peste tot. — Şi ce-mi pasă mie? Ce-mi pasă mie dacă mitocanii voştri din Yorkshire mă urăsc sau mă simpatizează. — Vezi, asta e! Dumnealui e os de venetic printre noi: taică-său n-ar fi vorbit niciodată aşa. Du-te înapoi la Anvers, unde te-ai născut şi-ai crescut, mauvaise tête! — Mauvaise tête vous-méme; je ne fais que mon devoir: quant à vos lourdauds de paysans, je m’en moque! — En revanche, mon garçon, nos lourdauds de paysans se moqueront de toi; sois en certain, răspunse Yorke, vorbind cu un accent franţuzesc aproape tot atât de pur ca al lui Gérard Moore. — C’est bon! C’est bon! Et puisque cela m’est égal, que mes arnis ne s’en inquiètent pas. — Tes amis! Où sont-ils, les amis? — Je fais écho, où sont-ils? et je suit fort aise que l’écho seul y répond. Au diable les amis! Je me souviens encore du moment où mon père et mes oncles Gérard appellèrent autour d’eux leurs amis, et Dieu sait si les amis se sont empressés d’accourir à leur secours! Tenez, Monsieur Yorke, ce mot, ami, m’irrite trop; ne m’en parlez plus. — Comme tu voudras. Şi cu aceasta domnul Yorke tăcu; şi în timp ce şedea răsturnat pe spate în jilţul său triunghiular din stejar sculptat, am să profit de ocazie ca să vă schiţez portretul acestui gentleman, din Yorkshire, care ştia să vorbească limba franceză.    

CAPITOLUL IV   Domnul Yorke (urmare)   În toate privinţele era, prin excelenţă, un gentleman din Yorkshire. Avea cam cincizeci şi cinci de ani, însă din pricina părului alb-argintiu, la prima vedere părea şi mai bătrân. Fruntea îi era largă, nu înaltă; obrazul proaspăt şi plin de sănătate; asprimea nordului i se citea pe trăsături la fel de limpede cum îi răsuna în glas; fiece amănunt era pe deplin englezesc, fără nicio urmă de tip normand, în nicio privinţă; avea un chip neelegant, neclasic, nearistocratic. Oamenii subţiri ar fi spus despre chipul lui că e vulgar; oamenii cu scaun la cap l-ar fi calificat drept caracteristic; oamenii cu spirit pătrunzător s-ar fi desfătat observându-i vigoarea, vioiciunea, inteligenţa – originalitatea aspră dar incontestabilă întipărită în fiecare trăsătură, ascunsă în fiece cută. Totuşi faţa aceasta rămânea răzvrătită, dispreţuitoare şi ironică, faţa unui om greu de condus şi cu neputinţă de subjugat. De statură mai degrabă înaltă, vânjos şi bine făcut, avea în purtări o maiestuoasă probitate; în întreaga sa înfăţişare nu s-ar fi putut găsi nici măcar o umbră de clovnerie. Nu-mi vine deloc uşor să schiţez înfăţişarea domnului Yorke, dar e încă şi mai greu să-i arăţi firea. Dacă te aştepţi cumva, cititorule, să ţi se ofere aici Perfecţiunea, ori fie şi numai un bătrân gentleman binevoitor şi milos – te înşeli. Domnului Moore îi vorbise cu oarecare rost şi cu oarecare căldură; de aici însă nu trebuie să tragi concluzia că întotdeauna ceea ce vorbea şi gândea era îndreptăţit şi amabil. Înainte de toate, domnul Yorke era lipsit de facultatea Veneraţiei – lipsă foarte însemnată şi care îl azvârle pe om în mari necazuri în orice loc şi în orice împrejurări unde este nevoie de supunere neşovăielnică şi ascultare oarbă. În al doilea rând, domnului Yorke îi lipsea facultatea de a-i înţelege pe oameni, cusur care îl văduveşte pe om de compasiune; şi, în al treilea rând, era prea puţin înzestrat cu facultăţile îngăduinţei şi Idealismului, ceea ce alunga din firea lui seninătatea şi blândeţea, iar pentru sine însuşi împuţina aceste daruri divine, oriunde le-ar fi căutat pe faţa pământului. Lipsa de veneraţie îl făcea să fie neîndurător faţă de cei mai mari decât el: regi, nobili şi prelaţi, dinastii şi parlamente, instituţii dimpreună cu toate activităţile lor, cele mai multe dintre asemenea fapte, forme, drepturi sau pretenţii i se păreau o adevărată ruşine – toate nişte prostii; nu le găsea niciun fel de rost şi nu-i procurau nicio satisfacţie, socotind că ar fi un câştig evident şi nicio pierdere pentru omenire dacă înaltele locuri ocupate ar fi definitiv rase de pe faţa pământului şi ocupanţii lor striviţi sub dărâmături. Lipsa veneraţiei îi mai făcea şi inima nesimţitoare faţă de palpitanta desfătare oferită de admirarea lucrurilor demne de admiraţie; seca mii de izvoare limpezi ale bucuriei; făcea să pălească mii de plăceri adânci. Nu era un necredincios, deşi nu aparţinea nici unei secte; dar credinţa lui nu putea fi aceea a cuiva care se pricepe să venereze. Credea şi în Dumnezeu şi în rai; însă Dumnezeul şi raiul lui rămâneau acelea ale unui om lipsit de temeri, imaginaţie şi gingăşie. Slăbiciunea posibilităţilor sale de înţelegere a oamenilor îl ducea la inconsecvenţă; în vreme ce propovăduia câteva idei minunate cu privire la îngăduinţa reciprocă şi la răbdare, nutrea faţă de anumite categorii o antipatie intolerantă: vorbea despre „popi“ şi tot ce era în legătură cu preoţii, despre „stăpâni” şi toate apanajele stăpânilor, cu o asprime, şi uneori chiar cu o impertinenţă pe cât de nedrepte pe atât de insuportabile. Nu era în stare să se pună pe sine însuşi în locul celor pe care îi ponegrea; nu era în stare să facă legătura între greşelile acestora şi tentaţiile ce le aveau de înfruntat; între slăbiciunile şi greutăţile lor; nu era în stare să înţeleagă efectul pe care l-ar fi avut asupra lui însuşi, pus în situaţia respectivă, cutare ori cutare circumstanţă, şi deseori dădea glas în chipul cel mai crud şi mai tiranic unor dorinţe ale sale cu privire la cei ce se purtaseră, după câte credea el, cu tiranie şi cruzime. Dacă ar fi fost după ameninţările proferate de el, însemna că ar fi folosit mijloace arbitrare, nemiloase chiar, pentru a face să prospere cauza libertăţii şi egalităţii. Egalitate – da, domnul Yorke vorbea despre egalitate, însă în sufletul său era un om foarte mândru: deosebit de prietenos cu muncitorii lui, nespus de binevoitor cu cei aflaţi mai prejos de el şi care se supuneau ascultători acestei situaţii, dar trufaş ca un Belzebut faţă de cei socotiţi de lume (căci el nu socotea pe nimeni astfel) a fi mai-mari ai săi. Răzvrătirea îi stătea în sânge: i-ar fi fost cu neputinţă să rabde a fi controlat, nici taică-său, nici bunicăsău, înaintea lui, nu răbdaseră, iar feciorii care urmau să vină după el n-aveau să îndure niciodată. Lipsa de îngăduinţă, în general, îl făcea să fie necruţător cu prostia şi cu orice alte greşeli ar fi venit să irite firea sa vajnică şi pătrunzătoare; înlătura orice oprelişte din calea ironiei lui usturătoare. Necunoscând mila, era uneori în stare să rănească iar şi iar, fără să-l intereseze câtă durere pricinuia, sau cât de adânc împlânta pumnalul. În ce priveşte puţinătatea spiritualităţii din cugetul său, ea ar putea doar cu greu fi denumită cusur; o ureche muzicală fină, un ochi plin de discernământ, în privinţa culorilor şi formelor, îl înzestrau cu exigenţă şi gust; iar pe imaginaţie – cine dă doi bani? Unde se află acela care să n-o considere drept însuşire mai degrabă primejdioasă şi fără rost – rudă apropiată cu slăbiciunea — Poate chiar o componentă a alienării mintale – mai curând o boală decât un dar al minţii? Este probabil că toţi o socotesc astfel, cu singura excepţie a celor care dispun – sau îşi închipuie că dispun – de ea. Dacă i-ai asculta pe aceştia din urmă, ai putea să-ţi închipui că inima le-ar îngheţa de n-ar fi scăldată într-un asemenea elixir; că ochii li s-ar înceţoşa dacă flacăra aceasta n-ar veni să le lumineze vederea; că s-ar simţi sihăstriţi dacă acest tovarăş i-ar părăsi vreodată. Ai bănui că ea îi face părtaşii unei speranţe ce întâmpină primăvara, unui farmec ce învăluie vara, unei bucurii senine aduse de toamnă, unei consolări în faţa iernii, care ţie îţi rămân necunoscute toate. Bineînţeles, e vorba de o iluzie; însă fanaticii se agaţă de visurile lor şi n-ar renunţa la ele nici măcar pentru aur. Şi cum domnul Yorke nu dispunea de imaginaţie poetică, o socotea o înzestrare cât se poate de inutilă atunci când o afla la alţii. Pe pictori şi pe muzicanţi putea să-i suporte, sau chiar să-i încurajeze, fiindcă era capabil să guste roadele artei lor; era în stare să sesizeze farmecul unui tablou şi să trăiască desfătarea muzicii bune; dar un timid poet – oricâtă forţă i-ar fi clocotit şi oricât de arzător foc i-ar fi sălăşluit în piept – dacă n-ar fi putut ţine şi loc de contabil şi dacă n-ar fi putut s-o facă şi pe negustorul – din partea domnului Hiram Yorke ar fi putut foarte bine să trăiască neluat în seamă şi să moară dispreţuit. Iar cum pe lume sunt mulţi de-alde Hiram Yorke, este foarte bine că adevăratul poet, oricât de modestă i-ar fi aparenţa, deseori ascunde sub aspectul blajin un spirit necruţător, o neiertătoare ascuţime de minte sub sfiiciune, şi este capabil să măsoare dimensiunile adevărate ale celor care îl privesc de sus, să stabilească exact importanţa şi valoarea acelor căi pentru a căror respingere este adânc dispreţuit. Este o fericire că el se poate bucura de propria-i veselie, de propria-i întovărăşire cu marele lui prieten şi darnica lui zeiţă, Natura, cu totul independent de cei cărora prezenţa sa nu prea le face plăcere, şi în prezenţa cărora el nu poate afla nici umbră de bucurie. Este drept că în vreme ce lumea întreagă şi împrejurările întorc înspre el o faţă întunecoasă şi îngheţată – şi pe bună dreptate, desigur, de vreme ce el cel dintâi le întoarce o faţă întunecoasă, îngheţată şi indiferentă – poetul să aibă putinţa de a-şi păstra în suflet o lumină sărbătorească şi scumpă, în stare să îmbrace în cinstea lui în strălucire şi bucurie tot ce îi stă în preajmă; iar în acest timp ceilalţi văd în existenţa sa, probabil, doar o adâncă noapte polară niciodată înveselită de lumina soarelui. Adevăratul poet nu are nevoie de niciun strop de compătimire: el este în stare să râdă pe furiş ori de câte ori un suflet înţelegător şi dezorientat îl plânge. Chiar şi atunci când pragmaticii stau să-l judece şi proclamă că el şi arta lui ar fi lipsite de orice sens, poetul ascultă sentinţa cu o atât de usturătoare batjocură, cu un atât de larg, adânc, cuprinzător şi caustic dispreţ faţă de nevrednicii farisei care au rostit-o, încât este mai degrabă demn de dojană decât de compătimire. Totuşi, cele de mai sus nu sunt gândurile domnului Yorke; iar în clipa de faţă noi cu domnul Yorke avem de-a face. Cititorule, ţi-am vorbit despre câteva dintre cusururile lui; cât despre merite, era unul dintre cei mai destoinici şi demni de preţuire oameni din Yorkshire: până şi cei cărora nu le era simpatic se vedeau nevoiţi să-l respecte. Săracii îl iubeau cu înflăcărare fiindcă se purta foarte grijuliu şi într-adevăr părinteşte faţă de ei. Cu cei care munceau pentru el era prevenitor şi afectuos: daca terminau o anumită treabă, încerca din toate puterile să le găsească alta; sau, dacă nu izbutea, îi ajuta să se mute împreună cu familiile într-o regiune unde se putea găsi de lucru. Trebuie de asemenea arătat că, în cazul când vreunul dintre „oamenii lui“, cum se mai întâmplă uneori, dădea semne de neascultare, Yorke – care, la fel cu mulţi dintre cei ce nu suporta controlul, se pricepea de minune să controleze foarte meticulos – deţinea secretul zdrobirii revoltei încă din faşă, al smulgerii ei din rădăcini, aşa cum proceda cu orice buruiană dăunătoare, astfel încât niciodată nu s-a întins şi nu a crescut în sfera autorităţii sale. Aceasta fiind fericita stare a treburilor proprii, se considera întru totul liber să vorbească plin de aspră severitate despre cei ce nu se bucurau de aceeaşi situaţie şi să pună tot ce era neplăcut în această împrejurare pe seama greşelilor săvârşite, să se desolidarizeze de patroni şi să susţină deschis cauza lucrătorilor. Familia domnului Yorke era prima şi cea mai veche din ţinut; iar el însuşi, chiar fără să fie cel mai bogat, rămânea unul dintre bărbaţii cei mai influenţi. Primise o educaţie aleasă; în tinereţe, înainte de Revoluţia Franceză, călătorise pe continent: se descurca bine în limbile franceză şi italiană. În răstimpul unei şederi de doi ani în Italia, strânsese multe tablouri bune şi rarităţi pline de gust, cu care acum îi era împodobită reşedinţa. Atunci când o dorea, putea să aibă manierele celui mai stilat gentleman de şcoală veche; dacă era dispus să se arate plăcut, conversaţia lui putea să fie deosebit de interesantă şi originală; iar dacă de obicei se exprima în dialectul din Yorkshire, o făcea doar fiindcă aşa dorea, preferând vorbirea străveche a băştinaşilor în locul unui vocabular mai rafinat. „Pronunţia eliptică din Yorkshire – obişnuia ei să spună – e mai frumoasă decât stâlcirea mahalagească în aceeaşi măsură în care mugetul taurului este mai plăcut decât chiţăitul şobolanilor.” Cale de mile întregi de jur împrejur, domnul Yorke era cunoscut şi cunoştea pe toată lumea; totuşi, relaţiile lui apropiate rămâneau foarte puţine. Fiind el însuşi profund original, nu gusta deloc lucrurile de duzină: un personaj din topor, dar vioi la minte, de viţă aleasă ori modestă, se putea oricând înţelege cu domnul Yorke; un personaj rafinat dar insipid, oricât de înaltă i-ar fi fost poziţia, era tot ce putea fi mai aprig detestat de acest om. Cu dragă inimă ar fi petrecut un ceas discutând ca de la om la om cu unul dintre muncitorii săi deştepţi, sau cu vreo bătrână ciudată şi isteaţă dintre cele ce trebăluiau prin curte, pe câtă vreme ar fi stat în cumpănă dacă să acorde vreun minut unui gentleman distins şi nesărat, ori celei mai la modă şi mai elegante, chiar şi frivolă, dintre cucoane. Preferinţele de genul ăsta le împingea dincolo de margini, uitând că se pot foarte bine afla caractere plăcute, ba chiar admirabile, printre oameni ce nu aveau putinţa să fie originali. Făcea totuşi şi excepţie de la propria-i regulă: exista o anumită structură mintală deschisă, sinceră, nepăsătoare faţă de rafinamente, aproape complet lipsită de calităţi intelectuale. Şi cu totul incapabilă să aprecieze intelectualitatea lui – dar care, în acelaşi timp, niciodată nu se arăta scârbită de grosolănia sa, nu putea fi uşor rănită de sarcasm, nu-i cerceta cu luare-aminte spusele, faptele ori părerile – iar cu acest soi de oameni se simţea pe deplin în largul său şi, prin urmare, pe acesta îl prefera înaintea tuturor. În contact cu asemenea inşi se simţea pe deplin stăpân. Deşi se supuneau în mod implicit influenţei lui, ei nu-i recunoşteau niciodată superioritatea; fiindcă nici prin minte nu le-ar fi trecut să se gândească la o asemenea treabă; deveneau astfel cu desăvârşire supuşi, fără să-i ameninţe nici cea mai mică primejdie de a deveni servili; iar insensibilitatea lor negândită, firească, lipsită de orice artificiu, era pentru domnul Yorke la fel de binevenită, fiind la fel de comodă, ca şi fotoliul în care obişnuia să se aşeze sau podelele pe care obişnuia să se plimbe de colo-colo. Se va fi băgat de seamă că faţă de domnul Moore nu se purtase chiar fără bunăvoinţă; avea două sau trei motive de a arăta o vagă slăbiciune pentru acest gentleman. S-ar putea să pară ciudat, dar primul dintre ele era faptul că Moore vorbea englezeşte cu accent străin şi franţuzeşte cu un accent impecabil; şi că faţa lui negricioasă, delicată, liniile ei fine, deşi cam veştejite, îi dădeau o expresie cât se poate de antibritanică şi antiyorkshireză. Asemenea lucruri par uşuratice şi fără şanse de a-l influenţa pe un om ca Yorke; dar adevărul este că ele îi trezeau vechi şi probabil plăcute asociaţii: îi readuceau în minte călătoriile, vremurile tinereţii. Prin oraşe şi alte locuri din Italia văzuse chipuri ca al lui Moore; prin cafenelele şi teatrele pariziene auzise glasuri ca al său; fusese tânăr pe atunci, iar când îl vedea şi îl auzea pe acest străin, i se părea că e tânăr din nou. În al doilea rând, îl cunoscuse pe tatăl lui Moore şi făcuse afaceri cu el: o legătură ceva mai substanţială, dar în niciun caz mai plăcută: căci, firma lui având legături de afaceri cu firma lui Moore, fusese de asemenea amestecată într-o anumită măsură şi în pierderi. În al treilea, descoperise în Robert însuşi un foarte abil om de afaceri. Găsea motive să prevadă că până la urmă, într-un fel sau altul, avea să se îmbogăţească: îl respecta atât pentru hotărârea cât şi pentru perspicacitatea lui; poate că şi pentru asprime. O a patra împrejurare care îi apropia era faptul că, fiind unul dintre curatorii proprietarului minor pe pământul unde se afla Hollow’s Mill, domnul Yorke avusese dese ocazii să se consulte cu el, în legătură cu modificările şi îmbunătăţirile făcute acolo de Moore. În ceea ce-l priveşte pe celălalt oaspete aflat acum în salonul domnului Yorke, domnul Helstone, între acesta din urmă şi gazdă exista o dublă antipatie: una izvorâtă din firea fiecăruia şi a doua din împrejurări. Omul cu mintea, deschisă îl ura pe formalist; iubitorul de libertate îl detesta pe robul disciplinei: în afară de cele spuse mai sus, mergea vorba că în anii de odinioară, fuseseră amândoi curtezanii aceleiaşi doamne. Ca regulă generală, în vremea tinereţii domnul Yorke se remarcase ca având slăbiciune pentru femeile sprinţare şi îndrăzneţe: o siluetă şi un aer sănătos, o minte ageră, o limbă ascuţită păreau să-l atragă înainte de orice. Şi cu toate astea niciodată nu ceruse în căsătorie pe vreuna dintre strălucitoarele frumoase a căror societate o căuta; şi cu totul pe neaşteptate se îndrăgosti serios şi peţi numaidecât o fată ce reprezenta antipodul acelora care până atunci îi reţinuseră atenţia: o fată cu chip de Madonă; o fată de marmură însufleţită; liniştea întruchipată. N-avea importanţă că atunci când vorbea cu ea nu-i răspundea decât în monosilabe; navea importanţă că suspinele lui rămâneau neauzite, că privirilor lui nu le răspundea nicio privire, că niciodată nu era sensibilă la părerile lui, rareori zâmbea la glumele sale, nu-i arăta niciun fel de respect şi nicio atenţie; n-avea importanţă că părea să fie opusul oricărei trăsături de feminitate dintre acelea pe care, după cum ştia o lume întreagă, le admirase toată viaţa: pentru el Mary Cave era fără cusur, fiindcă cine ştie cum, pentru un motiv oarecare – şi fără îndoială că avea un motiv – o iubea. Pe vremea aceea, domnul Helstone, diacon la Briarfield, o iubea şi el pe Mary; sau, în orice caz, îi era dragă. Mulţi alţii o admirau, căci era frumoasă ca un înger sculptat; preotul, era însă preferat datorită funcţiei sale: această profesie îl învestea probabil cu vreuna dintre iluziile trebuitoare pentru a ispiti întru împlinirea căsătoriei; şi pe care domnişoara Cave nu le găsea la niciunul dintre tinerii negustori de lână, ceilalţi adoratori ai săi. Domnul Helstone nici nu nutrea şi nici nu mărturisea c-ar fi nutrit pasiunea arzătoare a domnului Yorke pentru tânăra domnişoară: nu arăta nimic din smerita adoraţie ce părea să-i copleşească pe cei mai mulţi dintre pretendenţi; el vedea ce este fiinţa asta întradevăr, mai limpede decât vedeau ceilalţi; şi de aceea era în mai mare măsură stăpân atât pe ea cât şi pe sine însuşi. Prin urmare fata acceptă de la prima vorbă, şi se căsătoriră. Natura n-avusese niciodată de gând să facă din domnul Helstone un foarte bun soţ, mai ales pentru o nevastă liniştită. După părerea lui, atâta vreme cât o femeie tăcea, însemna că n-o doare nimic şi nu doreşte nimic. Dacă nu se plângea de singurătate, de o singurătate aproape continuă, însemna că starea asta nu o nemulţumeşte câtuşi de puţin. Dacă nu vorbea şi nu-şi impunea prezenţa, nu-şi arăta preferinţa pentru cutare lucru şi sila faţă de cutare altul, însemna că nu are nici preferinţe şi nici antipatii, şi deci navea rost să te interesezi de gusturile ei. Nici n-avea pretenţia să le înţeleagă pe femei sau să le compare cu bărbaţii; ele reprezentau o categorie aparte, probabil o categorie absolut inferioară în cadrul existenţei; o nevastă nu poate să fie tovarăşul bărbatului, cu atât mai puţin confidentul, şi încă mai puţin sprijinul său. După un an sau doi, nevasta lui nu mai prezenta pentru el mare importanţă, în nicio privinţă; iar când, într-o bună zi, pe neaşteptate, după părerea lui - căci nu observase cum se ofilea – dar treptat-treptat, după cum credeau alţii, îşi luă rămas bun de la el şi de la viaţă, în patul conjugal nemairămânând decât un frumos tipar de argilă, alb şi rece, îşi dădu seama de pierderea suferită, dar cine ar putea să spună în ce măsură? Totuşi, e probabil că mai mult decât s-ar fi părut; căci nu era el omul din care suferinţa să stoarcă uşor lacrimi. Doliul fără lacrimi şi purtat cu demnitate scandaliză pe bătrâna menajeră, ca şi pe servitoarea, care străjuiseră la căpătâiul doamnei Helstone în timpul bolii, şi care, poate, avuseseră prilejul să afle despre firea răposatei doamne, despre bogăţia ei de simţăminte, mai multe decât ştiuse bărbatul ei. Au bârfit împreună deasupra coşciugului, au născocit poveşti, înflorindu-le, despre stingerea treptată şi adevărata ori presupusa ei pricină; pe scurt, s-au aţâţat una pe cealaltă în indignarea împotriva asprului omuleţ, care şedea într-o odaie alăturată şi cerceta nişte hârtii, neştiutor de oprobriul al cărui obiect ajunsese. Abia fusese îngropată doamna Helstone, când prin împrejurimi începură să se răspândească zvonuri că murise de inimă rea; acestea crescură iute devenind povestiri despre oboseală peste puteri şi, în cele din urmă, fel de fel de amănunte despre purtarea, nemiloasă a bărbatului: poveşti cu totul neadevărate, dar nu mai puţin trecute cu înfrigurare pe seama presupusului vinovat. Domnul Yorke le auzise şi în parte chiar le crezuse. Bineînţeles, nici înainte nu nutrise simţăminte prieteneşti faţă de rivalul său mai norocos; deşi acum era şi el om însurat şi unit cu o femeie ce părea în toate privinţele o fire diametral opusă bietei Mary Cave, nu putea să uite marea dezamăgire a vieţii lui; iar când auzi că ceea ce ar fi putut să fie ceva atât de scump inimii lui fusese neglijat, poate chiar maltratat de altcineva, început să nutrească împotriva acelui altcineva o adâncă şi înverşunată ostilitate. Domnul Helstone nu cunoştea decât pe jumătate natura şi forţa acestei ostilităţi: nu ştia cât de mult o iubise Yorke pe Mary Cave, ce simţise atunci când o pierduse, nici calomniile privitoare la modul cum îşi tratase nevasta, foarte familiare tuturor urechilor din împrejurimi, în afară de ale sale. Credea că numai deosebirile de ordin politic şi religios se ridicau între el şi domnul Yorke; dacă ar fi ştiut cum anume stăteau lucrurile, este foarte greu de presupus că ar fi putut fi vreodată convins să calce pragul fostului său rival.   Domnul Yorke nu-şi reluă cuvântarea ţinută în faţa lui Robert Moore; în scurtă vreme conversaţia reîncepu într-o formă mai generală, deşi tot pe un ton oarecum de ceartă. Starea de nesiguranţă din ţară, feluritele jafuri comise în ultima vreme asupra fabricilor din ţinut furnizau material bogat pentru neînţelegeri; cu atât mai mult cu cât fiecare dintre cei trei gentlemani prezenţi aveau păreri mai mult sau mai puţin deosebite în chestiunile discutate. Domnul Helstone îi socotea pe patroni nedreptăţiţi şi pe muncitori oameni cu care nu se poate sta de vorbă: condamna delaolaltă larga răspândire a spiritului de nelealitate faţă de autorităţile constituite, mereu crescândul refuz de a suporta cu răbdare nişte rele socotite de ei inevitabile; soluţiile preconizate de paroh erau o intervenţie guvernamentală hotărâtă, o vigilenţă strictă a magistraţilor; iar dacă devenea indispensabilă, o promptă constrângere cu ajutorul armatei. Domnul Yorke ar fi dorit să afle dacă intervenţia, vigilenţa şi constrângerea pomenite aveau să-i hrănească pe cei flămânzi, să ofere de lucru celor care doreau să muncească şi pe care nimeni nu se arăta dispus să-i angajeze. Cercetă ideea acelor rele inevitabile; spuse că răbdarea oamenilor era o cămilă pe a cărei spinare până şi ultimul atom ce mai putea fi suportat fusese de mai înainte pus, şi că în momentul de faţă opunerea devenise o datorie; în spiritul de nelealitate faţă de autorităţile constituite el vedea cel mai promiţător semn al vremurilor; patronii, recunoştea, fuseseră într-adevăr nedreptăţiţi, dar necazurile cele mai importante fuseseră îngrămădite pe capul lor de către un guvern „corupt, josnic şi setos de sânge” (acestea erau epitetele folosite de domnul Yorke). Nebuni de teapa lui Pitt, diavoli de teapa lui Castlereagh, idioţi răuvoitori ca Percival erau tiranii, blestemele abătute pe capul ţării, nimicitorii negoţului, îndărătnicia lor înfumurată în purtarea unui război nejustificat, a unui război ruinător şi fără speranţă, adusese naţiunea în impasul de acum. Sistemul lor de impozite monstruos de sufocant, mârşavele „Ordine ministeriale” - ai căror iniţiatori meritau să fie judecaţi pentru înaltă trădare şi trimişi la ştreang, dacă vreun om politic meritase vreodată asemenea măsură – ei erau cei care legaseră piatra de moară de gâtul Angliei. — Dar ce rost mai are să vorbeşti? întrebă domnul Yorke. Ce sorţi de a fi auzită mai are raţiunea într-o ţară asuprită de regi, asuprită de popi, asuprită de nobili - unde un nebun e monarh cu numele şi un depravat necinstit adevăratul conducător; unde a mai fost tolerată o asemenea insultă la adresa bunului-simţ cum este caracterul ereditar al calităţii de legiuitor; unde o asemenea şarlatanie ca o bancă întreagă din Parlament să fie ocupată de episcopi, o asemenea neruşinată sfidare ca această biserică ghiftuită şi oficializată, unde a mai fost oare suportată şi venerată, unde mai era întreţinută o armată pe picior de război, în vreme ce o şleahtă de popi puturoşi şi familiile lor sărăntoace zăceau întreţinuţi de osânza pământului? Ridicându-şi şi aşezându-şi la loc pălăria cu boruri întoarse, domnul Helstone dădu replica. În cursul vieţii sale se mai întâlnise în două sau trei rânduri cu asemenea prilejuri când simţăminte de acest fel fuseseră cu multă vitejie susţinute atâta vreme cât sănătatea, puterea şi bunăstarea lumească rămăseseră aliaţii celui ce le profesa; dar a venit o vreme – urmă parohul – când pentru toată lumea „păzitorii casei tremura-vor; când temese-vor de ceea ce este înalt şi spaima va stăpâni pretutindeni”, iar vremea aceea avea să fie vreme de cumpănă pentru susţinătorii anarhiei şi răzvrătirii, pentru duşmanii bisericii şi ai bunei rânduieli. Cu puţină vreme în urmă – afirmă el – fusese chemat să citească acele rugăciuni statornicite de Biserica anglicană întru binele celor bolnavi, să le citească la jalnicul pat de moarte al unuia dintre duşmanii cei mai înrăiţi; mai văzuse pe unul ca domnul Yorke căzut pradă remuşcărilor, dornic să afle un loc pentru pocăinţă, şi neînstare să afle vreunul, deşi îl căuta cu înfrigurare şi cu lacrimi. Trebuie să-l prevină pe domnul Yorke asupra adevărului că blasfemia împotriva lui Dumnezeu şi a regelui era păcat de moarte şi că totuşi există ceva ce se cheamă „Judecata-de-apoi”. Domnul Yorke era pe deplin încredinţat că există ceva ce se cheamă Judecata-de-apoi. Dacă n-ar fi aşa, ar fi foarte greu să-ţi închipui în ce fel toţi ticăloşii care par să triumfe pe lumea asta, care fără niciun fel de pedeapsă sfărâmă inimi nevinovate, abuzează de privilegii nemeritate, sfidează principiile onoarei, iau pâinea de la gura săracilor, îi terorizează pe cei umili, îi linguşesc josnic pe cei bogaţi şi falnici – unde au să fie aceştia răsplătiţi după cum se cuvine, cu acea monedă pe care cu prisosinţă o merită? Dar, adăugă el, ori de câte ori astfel de lucruri izbuteau să-l deprime prin înşelătoarele lor izbânzi obţinute pe acest pumn de bălegar care e planeta noastră, nu făcea decât să întindă mâna către acea bătrână carte (şi arătă înspre o Biblie masivă din bibliotecă), s-o deschidă ca la întâmplare şi era sigur că are să dea peste vreun verset ce răspândea fum de pucioasă ca să îndrepte toate lucrurile. Ştia el, continuă iarăşi, către ce soartă se îndreaptă anumiţi oameni, întocmai ca şi cum un înger cu aripi mari şi albe i s-ar fi arătat în prag şi i-ar fi spus-o. — Sir, interveni domnul Helstone adunându-şi întreaga demnitate, sir, marea cunoaştere a omului este să se cunoască pe sine însuşi şi locul până la care poate să i se întindă pasul. — Aşa! Aşa! Dar o să-ţi aduci aminte, domnule Helstone, că Neştiinţa a fost alungată chiar de la porţile raiului, purtată prin văzduh şi azvârlită la o uşă de pe marginea colinei, ce duce de-a dreptul la iad. — Domnule Yorke, n-am uitat nici că înfumurarea, nevăzând calea ce-i stătea în faţă, a căzut într-o groapă adâncă, dinadins săpată acolo de prinţul pământurilor, ca să-i prindă în ea pe proştii înfumuraţi, care cădeau în adânc şi fărâme se făceau. — Ascultaţi, interveni domnul Moore, care până atunci asistase ca spectator tăcut dar amuzat la această luptă cu vorbe şi a cărui indiferenţă faţă de politica zilei ca şi faţă de bârfele ce circulau printre vecini îi dădea putinţa să fie judecător imparţial, dacă nu chiar apatic, al meritelor fiecărui combatant, v-aţi împroşcat destul cu noroi unul pe celălalt, aţi arătat cât de amarnic vă detestaţi şi cât de răi vă credeţi unul pe celălalt. În ce mă priveşte, ura mi se revarsă încă într-un şuvoi atât de puternic împotriva indivizilor care mi-au fărâmat ramele. Încât nu mi-a mai rămas niciun strop pentru cunoştinţele mele particulare şi încă chiar şi mai puţin pentru lucruri aşa de vagi cum ar fi o sectă sau un guvern. Dar vă rog să mă credeţi, domnilor, amândoi păreţi nişte oameni foarte răi, după cum v-aţi arătat; mai răi decât v-aş fi putut eu bănui vreodată. Nu mai am curaj să rămân toată noaptea alături de un răzvrătit şi un blasfemator ca dumneata, Yorke; şi mai că n-aş îndrăzni să mă întorc spre casă cu o faţă bisericească atât de crudă şi tiranică, după cum s-a arătat domnul Helstone. — Eu totuşi plec, domnule Moore, spuse parohul aspru; hai cu mine sau nu, după cum vrei. — Nu, nu-i rămâne de ales – are să plece cu dumneata, răspunse Yorke. E miezul nopţii, ba chiar trecut; şi nu mai îngădui pe nimeni care să stea în picioare în casă la mine. Trebuie să plecaţi cu toţii. Scutură clopoţelul. Deb, îi spuse slujnicei care răspunsese la chemare, scoate-i pe ăia din bucătărie, încuie uşile şi du-te la culcare. Pe-aici vi-e calea, domnilor, continuă adresându-se oaspeţilor, şi luminând coridorul îi dădu pur şi simplu pe uşă afară. Îşi întâlniră tovarăşii care veneau grăbiţi şi în neorânduială dinspre spatele casei; caii erau la poartă; încălecară şi porniră, Moore râzând de brusca lor expediere, Helstone adânc indignat din aceeaşi pricină.    

CAPITOLUL V   Hollow’s Cottage   A doua zi, când se sculă dimineaţa, Moore era încă bine dispus. Şi el şi Joe Scott petrecuseră noaptea în fabrică, folosindu-se amândoi de unele locuri amenajate pentru dormit şi în aripa din faţă şi în cea din spate a birourilor; patronul se scula totdeauna foarte de dimineaţă, dar acum o făcuse chiar mai devreme decât de obicei; îl trezi pe Scott cântând un cântec franţuzesc în vreme ce se spăla. — Va să zică nu suntem la pământ, aşa-i, patroane? strigă Joe. — Nici de doi bani, mon garçon – adică băiatule - hai, scoală-te şi să dăm o raită prin fabrică până nu vin lucrătorii, că vreau să-ţi arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuşi o s-avem maşinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce? — Şi de păianjen? Da, cum să nu: am citit şi eu istoria Scoţiei şi se-ntâmplă să ştiu în privinţa asta cât şi dumneavoastră; şi după câte pricep vreţi să spuneţi că n-o să vă daţi bătut. — Aşa e. — Aveţi cumva bani lăsaţi acolo, în ţara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce îşi strângea lucrurile cu care-şi improvizase culcuşul şi le punea la locul lor. — În ţara mea! Care-i ţara mea? — Cum care? Franţa – nu? — Nu Franţa, asta în niciun caz. Întâmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franţuz. — Atunci Olanda? — Nu sunt nici olandez: acuma confunzi Anversul cu Amsterdamul. — Flandra cumva? — Mi-e silă de ce vrei tu să laşi să se-nţeleagă, Joe! Eu – şi flamand! Am eu mutră de flamand? — nasul butucănos şi proeminent, fruntea îngustă şi teşită, ochii albaştri spălăciţi, „à fleur de tête“? Sunt cumva numai trup şi picioare deloc, aşa cum arată un flamand? Dar tu nici nu ştii cum arată – neerlandezii ăştia. Joe, eu sunt din Anvers: maică-mea a fost de-acolo, deşi se trăgea dintr-un neam franţuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franţuzeşte. — Dar tatăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că şi dumneavoastră sunteţi puţintel de pe-aici; şi oricine poate să vadă că sunteţi din sângele nostru, dornic să faceţi bani şi să mergeţi mereu înainte cum sunteţi. — Joe, eşti cam porc-de-câine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinereţe, cu obrăznicia asta ţărănească: la classe ouvrière – aşa se spune în Belgia muncitorilor – se poartă brutal cu patronii lor; şi prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan. — În ţara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoţii ăştia tineri şi domnii cei mari de la Londra e miraţi că suntem neciopliţi, da’ nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare şi ne veselim de-a mai mare hazul când îi vedem cum holbează ochii cât cepele şi-şi întind mânuşiţele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în faţă, şi pe urmă să-i auzim cum zic muşcându-şi vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemaţi!“ — Şi sunteţi sălbatici, Joe; doar n-oţi fi crezând că sunteţi civilizaţi, nu-i aşa? — Ei, aşa şi-aşa, aşa şi-aşa, patroane. Eu zic că noi ăştia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord suntem mult mai deştepţi şi ştim mult mai multe decât ştie fermierii ăia din sud. Negoţul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliţi să gândească. Ştiţi dumneavoastră? Tot scotocind eu la maşinării şi altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea când văd ceva să caut şi care-i pricina, şi deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să şi citesc şi-s dornic să aflu ce-or fi având de gând ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi şi cu noi: şi e alţii încă mai deştepţi ca mine; mulţi sunt printre flăcăii noştri unsuroşi de miroase a păcură, şi dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulţi de au capul cât baniţa şi sunt în stare să-ţi lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca şi dumneavoastră sau bătrânul de Yorke, da’ mai e şi unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury şi scandalagiii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul. — Ştiu, Scott, tu te crezi băiat deştept. — Ei, mă mai descurc şi eu; mă pricep să spun care-i brânză şi care-i cretă, şi înţeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile ce mi-au ieşit în cale, mult mai bine decât socotesc unii de primprejurul meu; numa’ că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca şi mine, şi vreo doi-trei încă şi mai de nădejde. — Eşti un om tare de ispravă – un flăcău minunat; dar ţi s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciuguleşti câteva cunoştinţe de matematici practice, şi ai aflat despre unele fleacuri din elementele chimiei, uitându-te în fundul căzilor de vopsit, acuma eşti un savant neluat în seamă; şi nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totdeauna ca pe roate, iar tu, şi alţii de-o seamă cu tine, mai rămâneţi câteodată şi fără lucru şi fără pâine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri şi întreaga formă de guvernământ sub care trăiţi e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult decât atâta, nu este cazul să laşi nicio clipă să se înţeleagă precum că toate virtuţile s-au refugiat în colibe şi au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiş de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă ştiu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiş de ţiglă, fie sub acoperiş de paie, şi că în orice făptură omenească, atâta vreme cât mai răsuflă, viciul şi virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporţii mai mari sau mai mici, iar proporţiile astea nu sunt hotărâte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogaţi şi am întâlnit nemernici care erau săraci, după cum am întâlnit şi nemernici care nu erau nici bogaţi şi nici săraci, dar împliniseră dorinţa Agarei şi trăiau într-o bunăstare modestă şi voioasă. Uite că ceasul se pregăteşte să sune de şase: dă-i drumul Joe, şi trage clopotul. Era pe la jumătatea lunii februarie; de aceea, zorile abia se pregăteau să se furişeze pe urmele nopţii, să se strecoare cu o strălucire pală prin întunecimile cafenii şi să împrumute umbrelor o transparenţă neguroasă. În acea dimineaţă strălucirea se arăta mai pală decât de obicei; zarea dinspre răsărit rămânea fără culoare şi nicio lumină nu venea s-o învioreze. Dacă vedeai cu câtă încetineală îşi ridica ziua pleoapele îngreuiate, cât de spălăcită îi era privirea aruncată peste coline, ai fi zis că văpăile soarelui se înecaseră cu totul în ultimele talazuri ale nopţii. Răsuflarea acelei dimineţi îi era la fel de rece ca şi înfăţişarea; un vânt aspru scutura nămeţii norilor de noapte care lăsau la vedere, pe măsură ce se ridicau domol – împrăştiind în urmă, de jur împrejurul zărilor, un cerc decolorat cu sclipiri de argint – nu albăstrime de cer, ci un strat de aburi încă şi mai palizi. De plouat nu mai ploua, dar pământul era îmbibat de apă, pârâiaşele şi bălţile se umpluseră dând peste margini. La ferestrele fabricii se vedea lumină, clopotul încă bătea cu putere, şi-atunci copiii micuţi dădură buzna înăuntru, cu prea mare îmbulzeală, şi să sperăm că din pricina asta nu simţeau prea adânc ascuţimea frigului; şi, într-adevăr, prin comparaţie, poate că dimineaţa de-acum li se părea mai curând blândă decât aspră; căci deseori în iarna aceea veniseră la muncă prin viscol, prin potopuri de ploaie, prin ger cumplit. Domnul Moore stătea la intrare şi le supraveghea trecerea: îi număra în vreme ce pătrundeau pe uşă; celor care cam întârziară le spunea câte o vorbă de dojană, repetată apoi ceva mai tăios de către Joe Scott, în clipa când întârziaţii ajungeau la locurile de muncă. Nici patronul şi nici supraveghetorul nu le vorbeau cu răutate; nu erau oameni răi, niciunul dintre ei, deşi amândoi păreau să fie aspri, fiindcă îi supuneau la amenzi pe delincvenţii sosiţi mult prea târziu: domnul Moore îi punea să plătească un peni de îndată ce intrau, şi le atrăgea atenţia că prima repetare a acestei abateri avea să-i coste doi peni. Regulile de disciplină sunt în asemenea împrejurări necesare, fără îndoială, iar patronii cruzi şi neomenoşi stabileau reguli crude şi neomenoase pe care, cel puţin în vremea ce ne interesează pe noi, obişnuiau să le înăsprească în mod tiranic; dar, cu toate că descriu personaje imperfecte (se va vedea că fiece personaj din cartea de faţă este mai mult sau mai puţin imperfect, pana mea refuzând să schiţeze ceva în stil exemplar), nu mi-am asumat sarcina de a înfăţişa pe vreunele depravate sau de-a dreptul mârşave. Pe chinuitorii de copii, pe stăpânii şi vătafii de sclavi, îi las în seama temnicerului; romancierul poate fi iertat pentru vina de a refuza să-şi murdărească paginile cu relatarea unor astfel de isprăvi. În loc de asta, prin urmare, în loc de a chinui sufletul cititorului şi a-i aţâţa simţământul Mirării cu descrieri amănunţite de biciuiri şi bătăi, sunt fericită să-l pot informa că nici domnul Moore şi nici supraveghetorul aflat în slujba lui n-au lovit vreodată vreun copil la ei în fabrică. Ce-i drept, Joe îi trăsese o dată o chelfăneală zdravănă unui fecior de-al lui fiindcă îl minţise şi stăruia în minciună; dar la fel ca şi patronul său, avea prea mult sânge rece, era prea calm şi, de asemenea, înzestrat cu prea mult simţ de răspundere, pentru a face din pedepsele corporale altceva decât o întâmplare cu totul excepţională în purtarea faţă de tineri. Domnul Moore dădu ocol fabricii sale, trecând prin hala de filatură, prin hala vopsitoriei, prin ţesătorie, până ce zorii gălbejiţi se întremară prefăcându-se în zi. Până la urmă se înălţă şi soarele – sau cel puţin un disc alb, limpede, decolorat şi aproape la fel de rece ca un bloc de gheaţă – mijindu-se peste creasta întunecată a colinei, prefăcându-se în argint pe marginea lividă a norului de deasupra lui, şi privind apoi în jos, cu măreţie, către întreaga întindere a vizuinii sau vâlcelei înguste între ale cărei hotare ne aflăm împrejmuiţi. Se făcuseră ceasurile opt; în fabrică luminile erau toate stinse; se dădea semnalul pentru gustarea de dimineaţă: copiii, eliberaţi de la muncă pentru o jumătate de ceas, se ocupau acum de micile căni de tablă unde se afla cafeaua şi de măruntele săculeţe în care îşi aveau porţia de pâine. Să tragem nădejde că aveau mâncare destulă; ar fi păcat să nu fie aşa. Abia acum, în sfârşit, domnul Moore părăsi curtea fabricii şi îşi îndreptă paşii spre locuinţă. De la fabrică şi până acolo era drum scurt, dar gardul viu şi talazurile înălţate pe amândouă laturile cărării dintre ele păreau să inspire ceva asemănător unei senzaţii de izolare. Era o casă mică, spoită cu var, şi cu o marchiză verde deasupra uşii; tulpini subţiratice şi cafenii se înălţau din pământul grădinii, pe lângă marchiza cea verde, de asemenea şi sub ferestre alte tulpine, văduvite acum de boboci şi de flori, prevesteau înmugurirea şi înflorirea plantelor căţărătoare ce-aveau să vină în zilele de vară. Dinaintea casei se afla o brazdă de iarbă cu margini frumos conturate; marginile nu erau încă decât nişte grămăjoare de pământ negru şi numai ici şi colo, prin unghere adăpostite, se iţeau abia ieşite din pământ primele firişoare firave de ghiocei şi şofran, verzi ca smaraldul. Primăvara întârzia; fusese o iarnă grea şi nesfârşită; ultimii nămeţi de zăpadă abia dispăruseră dinaintea ploilor din ajun; ce-i drept, pe coline rămăşiţele albe mai sclipeau încă, pătau văile şi încoronau piscurile; pajiştea nu se înverzise, dar se luminase ca şi iarba de pe taluz şi din josul gardului viu de pe marginea drumeagului. Trei copaci aşezaţi unul aproape de altul alcătuiau un grup elegant împrejurul casei; nu se înălţau semeţi, dar nefiind alţii prin apropiere păreau frumoşi şi impunători acolo unde creşteau. Aşa arăta locuinţa domnului Moore; un cuib tihnit, prielnic pentru mulţumire şi meditaţie, dar un cuib înăuntrul căruia aripile acţiunii şi ambiţiei nu puteau rămâne niciodată multă vreme adunate pe lângă trup. Aerul ei de confort modest nu părea să prezinte vreo atracţie specială pentru stăpân; în loc să intre numaidecât înăuntru, el luă dintr-un mic şopron un hârleţ şi se apucă să lucreze prin grădină. Cam vreun sfert de ceas săpă fără întrerupere.; în cele din urmă, totuşi, se deschise o fereastră şi un glas de femeie îi strigă: — Eh, bien! Tu ne déjeunes pas ce matin?  Răspunsul, ca şi restul discuţiei, urmară în franţuzeşte; dar cum cartea de faţă este o carte englezească, am să le traduc în englezeşte: — Masa e gata, Hortense? — Sigur că da; e gata de o jumătate de ceas. — Atunci sunt şi eu gata; mi-e o foame de lup. Aruncă hârleţul şi intră în casă; coridorul îngust îl conduse către un mic salon, unde o gustare alcătuită din cafea şi pâine cu unt, cu un supliment, cam neenglezesc, de compot de pere, stătea întinsă pe masă. Peste aceste bunătăţi trona doamna care vorbise de la fereastră. Înainte de a face vreun pas mai departe, se cuvine s-o descriu. Părea puţin mai în vârstă decât domnul Moore, să fi avut cam treizeci şi cinci de ani, era înaltă şi deşi voinică, avea proporţii armonioase; părul foarte negru, era în momentul de faţă pus pe bigudiuri de hârtie; culori aprinse în obraji, nas mic, ochi mici şi negri. Partea de jos a feţei părea mare în comparaţie cu cea de sus; fruntea îi era mică şi destul de zbârcită; purta pe chip o expresie de iritare, lipsită însă de răutate; în întreaga ei înfăţişare exista un aer pe care te-ai fi simţit înclinat să-l socoţi pe jumătate provocator şi pe jumătate amuzant. Lucrul cel mai ciudat era îmbrăcămintea: jupă de stofă şi un camizol de bumbac în dungi. Jupa era scurtă şi permitea să se vadă picioarele şi gleznele care, în ce priveşte simetria, lăsau mult de dorit. Îţi vei fi închipuind, cititorule, că am descris o femeie deosebit de şleampătă; nici pe departe. Hortense Moore (sora domnului Moore) era o persoană foarte ordonată şi foarte chibzuită; jupa, camizolul şi bigudiurile alcătuiau îmbrăcămintea ei de dimineaţă şi cu care fusese obişnuită dintotdeauna, în ţara de baştină, să-şi „vadă de treburile gospodăreşti”. Nu se hotărâse să adopte obiceiurile englezeşti fiindcă era obligată să trăiască în Anglia; rămânea la vechea ei modă belgiană, pe deplin mulţumită că faptul acesta reprezenta un merit. Mademoiselle avea o excelentă părere despre sine, opinie nu cu totul neîndreptăţită, fiindcă era înzestrată cu unele calităţi autentice; numai că le cam supraestima fondul şi intensitatea şi lăsa cu totul deoparte feluritele mici cusururi care le întovărăşeau. Niciodată n-ai fi putut-o convinge că este o persoană plină de prejudecăţi şi cu vederi înguste, că se dovedea prea sensibilă în ce priveşte propria-i demnitate şi importanţă şi prea înclinată să găsească jigniri în tot soiul de fleacuri; nu era însă decât purul adevăr. În ciuda acestor lucruri, atunci când pretenţiile ei de distincţie nu întâmpinau piedici, iar prejudecăţile nu-i erau jignite, putea să fie destul de drăguţă şi prietenoasă. Faţă de cei doi fraţi (căci mai exista şi un Gérard Moore, în afară de Robert) dovedea un ataşament fără limite. Fiind singurii reprezentanţi în viaţă ai familiei lor scăpătate, deveniseră pentru ea nişte fiinţe aproape sacre: despre Louis, totuşi, ştia mai puţine lucruri decât despre Robert; fusese trimis în Anglia când era băiat nevârstnic şi îşi făcuse educaţia într-o şcoală englezească. Educaţia asta nefiind de natură să-l pregătească pentru negoţ – după cum, de asemenea, se poate ca înclinaţiile lui fireşti să nu-l fi împins către preocupări mercantile – atunci când năruirea perspectivelor de moştenire îi arătase că este nevoie să-şi croiască singur un drum în viaţă, alesese foarte trudnica şi foarte modesta carieră de profesor; fusese pedagog într-o şcoală, şi se spunea că pe urmă trecuse preceptor într-o familie. De câte ori vorbea despre Louis, Hortense afirma că are ceea ce ea numea des moyens, dar că este prea retras şi prea sfios. Aprecierile ei despre Robert erau făcute pe alt ton şi erau mai puţin moderate; cu Robert se mândrea foarte tare; pentru ea era cel mai mare om din Europa; în ochii surorii toate vorbele şi faptele lui apăreau remarcabile şi ea se aştepta ca şi lumea cealaltă să-l socotească la fel; nimic n-ar fi putut fi mai iraţional, mai monstruos şi mai infam decât dezacordul în orice privinţă cu părerile lui Robert – cu excepţia dezacordului faţă de părerile ei. Prin urmare, de îndată ce mai sus-pomenitul Robert se aşeză la masă şi ea îi servi o porţie de compot de pere, tăindu-i apoi o tartină zdravănă, de modă belgiană, dădu drumul unui potop de mirări şi nedumeriri în legătură cu isprava din noaptea trecută, adică distrugerea ramelor. — Quelle idée! să le sfărâmi. Quelle action honteuse! On voyait bien que les ouvriers de ce pays étaient à la fois bêtes et méchants. C’etait absolument comme les domestiques Anglais, les servantes sourtout, rien d’insupportable comme cette Sarah, par exemple! — Pare curată şi harnică, observă domnul Moore. — Pare! Eu nu ştiu ce fel pare; şi nici un spun ca ar fi cu totul murdară şi leneşă: mais elle est d’une insolence! Ieri s-a certat cu mine un sfert de oră despre felul cum trebuie gătită carnea de vacă; spunea că am fiert-o până am făcut-o numai zdrenţe şi că englezii n-ar fi niciodată în stare să înghită o asemenea mâncare cum este gustosul nostru bouilli, şi că le bouillon nu ar fi nimic altceva decât apă caldă şi grasă, iar cât despre choucroute zice că nici nu s-ar atinge! Despre putina pe care o avem în pivniţă – excelent pregătită cu mâinile mele – a zis că e un hârdău de lături, adică de mâncare pentru porci. Îmi scoate sufletul fata asta şi nu mă pot totuşi lipsi de ea, fiindcă ar însemna să luăm alta şi mai îngrozitoare. La fel păţeşti şi tu cu muncitorii - pauvre cher frère! — Mi-e teamă că nu te simţi prea fericită în Anglia, Hortense. — Frate dragă, e de datoria mea să mă simt fericită acolo unde te afli tu; altminteri însă, există o mie de lucruri care mă fac să duc dorul oraşului nostru de baştină. Aici toată lumea pare prost crescută (mal-elevé). Văd că obiceiurile mele sunt socotite ridicole: dacă se întâmplă ca vreo fată din fabrică să intre în bucătărie şi să mă găsească îmbrăcată în jupă şi camizol pregătind de mâncare (fiindcă după cum ştii în Sarah nu mă pot bizui să gătească nici măcar un singur fel), rânjeşte ironic. Dacă accept cumva vreo invitaţie la ceai, ceea ce am făcut o dată sau de două ori, atunci bag de seamă că sunt lăsată cu totul la o parte; nu mi se dă atenţia care bineînţeles că mi se cuvine. Şi din ce familie cu totul aleasă fac parte Gerarzii, după cum prea bine ştim, la fel ca şi Moorii! Au tot dreptul să pretindă un anumit respect, şi să se simtă, jigniţi atunci când nu le este arătat. La Anvers am fost totdeauna tratată cu deosebită consideraţie; aici s-ar zice că, de câte ori deschid gura în societate vorbesc englezeşte cu un accent ridicol, deşi eu sunt întru totul convinsă că am o pronunţie impecabilă. — Hortense, la Anvers eram cunoscuţi ca oameni bogaţi; în Anglia nu. Ne-a ştiut nimeni decât de săraci. — Exact; şi cât de interesaţi sunt oamenii. Uite, încă o dată, dragă frate, duminica, trecută, dacă-ţi aduci aminte, era o vreme foarte umedă; prin urmare m-am dus la biserică încălţată cu saboţii mei cei negri şi frumoşi, încălţări pe care, într-adevăr, nimeni nu le-ar purta într-un oraş distins, dar pe care în ţară am fost dintotdeauna obişnuită să-i pun când trebuie să merg pe drumuri noroioase. Te rog să mă crezi că de îndată ce am păşit pe culoarul dintre bănci, calmă şi liniştită, cum sunt eu întotdeauna, patru doamne şi tot atâţia domni au început să râdă şi şi-au ascuns faţa în cartea de rugăciuni. — Bine, bine! Altă dată să nu-ţi mai pui saboţii. Ţi-am mai spus şi înainte că nu sunt chiar potriviţi pentru ţara asta. — Cum, frate dragă, doar nu sunt saboţi, obişnuiţi, dintraceia din care poartă ţăranii. Ascultă-mă pe mine, sunt sabots noirs, très propres, très convenables. La Mons şi la Leuze – oraşe nu prea depărtate de o capitală atât de elegantă cum este Bruxelles-ul – foarte rar se întâmplă ca persoanele respectabile să încalţe altceva când trebuie să umble pe vreme de iarnă. Să încerce cineva să se bălăcească pe vreo chaussée flamandă cu o pereche luată de la Paris de brodequins, on m’em dirait des nouvelles! — Lasă încolo Mons şi Leuze şi acele chaussées flamande; când eşti la Roma poartă-te cum se poartă romanii; dealtminteri eu nu sunt chiar atât de sigur nici în privinţa jupei şi camizolului tău. Nu văd niciodată vreo lady englezoaică îmbrăcată în lucruri dintr-astea. Întreab-o pe Caroline Helstone. — Caroline! Eu s-o întreb pe Caroline? Eu să-i cer ei sfaturi în privinţa felului cum trebuie să mă îmbrac? Ea trebuie să mă consulte pe mine în toate privinţele; e un copil. — Are optsprezece sau cel puţin şaptesprezece ani; e destul de mare ca să ştie tot ce trebuie despre rochii, jupe şi chaussures. — N-o răsfăţa pe Caroline, te implor, dragă frate; nu-i da mai multă importanţă decât i se cuvine. În clipa de faţă e modestă şi fără fumuri: hai s-o păstrăm aşa. — Din toată inima. Vine azi-dimineaţă pe-aici? — Vine ca de obicei, la zece, pentru lecţia de franceză. — Despre ea n-ai impresia că te ia peste picior, nu-i aşa? — Nici vorbă, mă apreciază mai mult decât toată cealaltă lume de pe-aici; să nu uităm că ea are cele mai multe posibilităţi de a mă cunoaşte îndeaproape: e convinsă că sunt o persoană educată, inteligentă, manierată şi cu principii; pe scurt, toate calităţile unui om de familie bună şi binecrescut. — O iubeşti cât de cât? — Că o iubesc – n-aş putea spune: eu nu sunt o fiinţă înclinată către pasiuni violente şi, prin urmare, la mine prietenia rămâne lucrul pe care te poţi bizui cu cea mai mare nădejde. Îi arăt solicitudine ca unei rude; şi situaţia ei trezeşte interes, iar până acum, felul cum se poartă ca elevă a avut darul mai degrabă de a spori decât de a micşora simpatia izvorâtă din alte pricini. — La lecţii se comportă destul de bine? — Faţă de mine se comportă ireproşabil; dar îţi dai seama, dragul meu frate, că folosesc o metodă bine calculată pentru a împiedica excese de familiaritate, a câştiga stimă şi a impune respect. Totuşi, fiind înzestrată cu un spirit pătrunzător, îmi dau limpede seama că fata asta nu e scutită de defecte; că în unele privinţe lasă încă mult de dorit. — Mai dă-mi o ultimă ceaşcă de cafea, şi cât o beau fii bună şi distrează-mă cu o relatare a defectelor ei. — Dragă frate, sunt fericită să văd că mănânci liniştit după o noapte atât de obositoare cum a fost noaptea trecută. Caroline, după cum îţi spuneam, are defecte; dar cu dibăcia mea de pedagog şi cu grija aproape maternă pe care i-o port, ar putea să se mai îndrepte. Are fata asta din când în când ceva – un fel de reţinere, cred - care mie nu prea îmi place fiindcă nu e destul de copilăroasă şi de supusă; şi mai există în firea ei unele scânteieri de grabă necumpănită, care pe mine m-au tulburat. Şi cu toate astea, de obicei, e cât se poate de liniştită, uneori chiar prea abătută şi gânditoare. Dar, cu timpul, sunt sigură c-am s-o fac să fie mereu la fel de liniştită şi cuviincioasă, fără să se mai lase pradă gândurilor în chip inexplicabil. Niciodată nu sunt de acord cu ce nu poate fi înţeles. — Nu pricep deloc relatarea asta a ta; ce vrei să spui, de pildă, prin „grabă necumpănită”? — Poate că un exemplu ar fi explicaţia cea mai potrivită. După cum ştii, din când în când o pun să citească versuri franţuzeşti, ca să facă astfel exerciţii de pronunţie, în decursul lecţiilor a citit foarte mult din Corneille şi din Racine într-un mod serios, sobru – aşa cum îmi place mie. Din când în când însă, lăsa să se vadă un soi de lâncezeală în lectura acestor mari scriitori, însă o lâncezeală ce venea mai mult din apatie decât din sobrietate, iar apatia este tocmai ce nu pot eu îngădui la cei care au norocul de a se bucura de îndrumările mele; în afară de asta, nu este îngăduit să fii apatic atunci când studiezi opere exemplare. Ieri însă i-am pus în mână un volum cu bucăţi scurte şi uşurele. Am trimis-o lângă fereastră ca să înveţe pe dinafară una dintre ele, şi când m-am uitat la ea am văzut-o cum întoarce grăbită pagină după pagină şi îşi strânge buzele. În chip evident cu dispreţ, parcurgând superficial micile poeme. Am certat-o. „Ma cousine, mi-a spus, tout cela m’ennuie à la mort.“ I-am atras atenţia că ăsta e un limbaj cu totul nepotrivit. „Dieu! a exclamat atunci. Il n’y a donc pas deux lignes de poésie dans toute la littérature française? Am întrebat-o ce anume vrea să spună. Mi-a cerut frumos iertare, cu o supunere foarte la locul ei. După aceea a fost cuminte; am văzut-o cum se uită la paginile cărţii şi zâmbeşte doar pentru sine; şi s-a pornit să înveţe cu râvnă. Peste o jumătate de oră a venit şi s-a oprit în faţa mea, mi-a înapoiat cartea, şi-a încrucişat braţele, aşa cum îi cer totdeauna să facă, şi a început să recite bucata aceea scurtă a lui Chénier, La Jeune Captive. Dacă ai fi auzit cum a reprodus poezia aceasta şi cum a rostit câteva comentarii incoerente, după ce a terminat recitarea, atunci ai fi înţeles ce am vrut să spun prin „grabă necumpănită”. Ai fi putut crede că Chénier este mai emoţionant decât întregul Corneille şi întregul Racine. Tu, dragul meu frate, care dispui de o inteligenţă atât de vie, ai să-ţi dai seama că această preferinţă cu totul exagerată dovedeşte o minte necumpănită; dar are noroc de o anumită educatoare. Am s-o fac să-şi însuşească un sistem, o metodă de gândire, o stringenţă a opiniilor; am s-o fac să capete un desăvârşit control şi putere de îndrumare a simţămintelor. — Fără-ndoială, Hortense: uite-o c-a sosit. Cred că umbra ei a trecut prin dreptul ferestrei. — A! Într-adevăr. A venit prea devreme – cu o jumătate de oră înainte de timpul stabilit. Fetiţo, ce te-aduce aici înainte de a fi terminat eu cu masa? Întrebarea era adresată unei persoane care tocmai intra în cameră, o fată foarte tânără, îmbrăcată într-o pelerină de iarnă ale cărei falduri stăteau strânse cu oarecare graţie în jurul unei siluete aparent subţiratice. — Hortense, m-am grăbit să vin mai repede ca să văd ce faci şi ce face Robert. Eram convinsă că amândoi o să fiţi necăjiţi din pricina celor întâmplate azi-noapte. Până acum dimineaţă n-am auzit nimic; unchiu-meu mi-a spus la masă. — Oho! dar e nemaiauzit. Tu eşti de partea noastră? Unchiul tău e de partea noastră? — Unchiul e tare furios; dar mi se pare c-a fost cu Robert: n-a fost? N-a fost cu dumneata până la Stilbro’ Moor? — Da: am pornit într-un chip foarte războinic, Caroline; dar prizonierii pe care ne duceam să-i eliberăm ne-au ieşit înainte la jumătatea drumului. — N-a fost nimeni rănit, nu-i aşa? — Ei, nu; doar Joe Scott s-a ros puţin la încheieturi, fiindcă i-au legat prea strâns mâinile la spate. — Dar n-ai fost de faţă? Nu erai împreună cu furgoanele când le-au atacat? — Nu; omului îi e dat rareori norocul de a se afla de faţă când se întâmplă ceva la care ar dori în mod special să ia parte. — Unde vrei să te duci acum dimineaţa? L-am văzut pe Murgatroyd cum îşi înşeua calul în curte. — La Whinbury: e zi de târg. — Se duce şi domnul Yorke; l-am văzut în gabrioletă. Întoarce-te împreună cu el. — De ce? — E mai bine să fiţi doi decât unul singur, şi pe domnul Yorke nu-l duşmăneşte nimeni; sau cel puţin oamenii săraci nu-l duşmănesc. — Va să zică ar trebui să fie un fel de protector pentru mine, care sunt duşmănit? — Care eşti neînţeles: ăsta ar fi, probabil, cuvântul. Ai să te întorci târziu? — Are să se întoarcă târziu, verişoară Hortense? — E mai mult decât probabil: de cele mai multe ori are nenumărate afaceri de încheiat la Whinbury. Ţi-ai adus, fetiţo, caietul? — Da. Pe la ce oră ai să te întorci, Robert? — De obicei mă întorc pe la şapte. Vrei să fiu acasă ceva mai devreme? — Tare bine ar fi să te întorci pe la şase – ia încearcă; acuma pe la şase nu e chiar întuneric de tot, dar la şapte s-a terminat de mult cu lumina zilei. — Şi de ce fel de primejdie ţi-e teamă, Caroline, după ce lumina zilei s-a stins? Care anume primejdie crezi că se iveşte pentru mine dimpreună cu întunericul? — Nu prea ştiu dacă aş putea să spun exact despre ce mi-e frică, dar în vremurile astea ne gândim cu toţii plini de teamă la prietenii noştri. Unchiu-meu zice că sunt nişte vremuri pline de primejdii; şi tot el spune că proprietarii de fabrici nu prea sunt iubiţi. — Şi eu, unul dintre cei mai puţin? Nu-i ăsta adevărul? Te sfieşti să vorbeşti deschis, dar în sufletul tău eşti convinsă că mă poate aştepta soarta lui Pearson, împotriva căruia au tras – da, e drept, nu din spatele unui gard viu, ci în propria lui casă, pe fereastra de pe scări, când se ducea să se culce. — Ann Pearson mi-a arătat glonţul înfipt în uşa camerei, spuse Caroline foarte serioasă, în timp ce-şi împăturea pelerina şi o aşeza dimpreună cu fularul pe o măsuţă de lângă perete, după care continuă: Ştii, pe toată întinderea drumului de aici şi până la Whinbury e un gard viu şi trebuie să mai treci şi pe lângă livada abia plantată de la Fieldhead; dar o să fii îndărăt la şase – ori mai devreme? — Sigur că o să fie, declară Hortense. Şi acum, fetiţo, pregăteşte-ţi lecţiile pentru repetiţie, câtă vreme pun eu la fiert mazărea pentru prânz. Şi după ce dădu indicaţiile cuvenite, ieşi din încăpere. — Prin urmare crezi că am mulţi duşmani, Caroline, spuse domnul Moore; şi, bineînţeles, ştii că nu mai am niciun fel de prieteni? — Nu că nu ai mai avea prieteni, Robert. Mai sunt încă sora dumitale, fratele dumitale Louis – pe care nu l-am văzut niciodată – mai este domnul Yorke, şi mai este unchiu-meu; în afară, bineînţeles, de mulţi alţii. Robert zâmbi. — Ai fi pusă în mare încurcătură dacă ar trebui să-i numeşti pe cei „mulţi alţii“. Fii bună şi arată-mi caietul tău. Cât de cumplit te chinuieşti cu scrisul ăsta! După câte pot eu bănui, soră-mea ştie una şi bună: vrea neapărat să te formeze după modelul unei şcolăriţe flamande. Şi cărui fel de viaţă îi eşti tu hărăzită, Caroline? Ce-ai să faci cu franţuzeasca, desenul, şi alte isprăvi după ce ai să le înveţi cum trebuie? — Pe bună dreptate poţi să spui „cum trebuie“; fiindcă, după cum ştii, până când a început Hortense să se ocupe de mine, nu învăţasem mai nimic. Cât despre viaţa căreia îi sunt hărăzită, n-aş avea ce să zic: mă gândesc să rămân în casa unchiului meu până… şi aici şovăi. — Până când? — până ce moare? — Nu. Cum poţi spune una ca asta! La moartea lui nu mam gândit niciodată – n-are decât cincizeci şi cinci de ani. Dar până când – să zicem, până ce întâmplarea mi-o oferi altă ocupaţie. — Nişte perspective destul de incerte! Eşti mulţumită cu ele? — Mai înainte eram. Ştii, copiii nu prea stau să se gândească, sau dacă se gândesc, gândurile astea seamănă mai mult cu nişte visuri. Acum se întâmplă uneori să nu fiu chiar mulţumită. — De ce? — Nu scot niciun ban – nu câştig nimic. — Ai pus degetul pe rană, Lina. Şi tu, prin urmare, vrei să câştigi bani? — Da. Mi-ar plăcea să am o ocupaţie; iar dacă aş fi băiat, nu mi-ar veni chiar atât de greu să găsesc. Am în minte un mijloc tare plăcut şi lesnicios de a învăţa o meserie şi de a-mi croi un drum în viaţă. — Spune mai departe: hai s-auzim ce mijloc. — Aş putea să învăţ meseria dumitale – fabricarea şi negustoria cu stofe: aş putea s-o învăţ de la dumneata, de vreme ce suntem rude îndepărtate. Aş putea să fac muncă de birou, să ţin registrele, să scriu scrisorile, câtă vreme dumneata te duci pe la târguri. Ştiu că doreşti cu aprindere să fi bogat ca să poţi plăti datoriile rămase de la tatăl dumitale; poate aş fi în stare să-ţi dau o mână de ajutor ca să te îmbogăţeşti. — Să mă ajuţi pe mine? La tine ar trebui să te gândeşti. — Mă gândesc şi la mine; dar omul trebuie oare să se gândească totdeauna numai la el însuşi? — La cine altul să mă gândesc? La cine altul aş îndrăzni să mă gândesc? Săracii nu pot nutri multă slăbiciune pentru alţii; datoria lor e să fie cât mai zgârciţi. — Nu, Robert… — Ba da, Caroline. Sărăcia este de nevoie egoistă, închisă în sine, slugarnică, îngrijorată. Din când în când, inima unui om sărac, dacă se întâmplă să fie cine ştie cum mângâiată de raze şi de rouă, poate creşte ca vegetaţia asta minunată din grădina pe care o vezi acolo într-o asemenea zi de primăvară, se poate simţi gata să-şi desfacă mugurii sau chiar să îmbobocească; dar ea nu trebuie să dea frâu liber înclinărilor plăcute; este nevoită să invoce prudenţa ca să se controleze în faţa suflării ei îngheţate, care-i la fel de neiertătoare ca şi orice vânt dinspre miazănoapte. — În cazul ăsta nicio colibă n-ar putea să cunoască fericirea. — Când vorbesc despre sărăcie nu mă gândesc atât la sărăcia firească, obişnuită, a omului muncitor, cât la lipsurile chinuitoare ale omului încărcat de datorii; ceea ce mă roade pe mine necontenit sunt necazurile unui om de afaceri sărac, încordat, ros de griji. — Înfrăţeşte-te cu speranţa, nu cu grijile. Sunt unele idei care au prins rădăcini prea adânci în mintea dumitale. Poate că e un act de îngâmfare s-o spun, dar am impresia că există ceva greşit în părerile dumitale cu privire la căile cele mai nimerite pentru a atinge fericirea. La fel ca şi în… Urmă o a doua şovăire. — Spune, Caroline, sunt numai urechi. — În – (da! trebuie să am curaj şi să spun adevărul) – în purtările – te rog ia seama, spun numai purtările – faţă de muncitorii ăştia din Yorkshire. — De multe ori ai vrut să-mi spui treaba asta, nu-i aşa? — Da; de multe – de foarte multe ori. — Şi părţile rele din purtarea mea sunt numai de natură negativă, după câte îmi închipui. Nu sunt mândru: cu ce ar putea să se mândrească un om aflat în situaţia mea? Nu sunt decât taciturn, nepăsător şi veşnic morocănos. — Te porţi ca şi cum fiinţele acestea vii care sunt muncitorii n-ar fi decât nişte maşini, la fel cu ramele şi cuţitele dumitale: uite, acasă eşti cu totul altfel. — Pentru cei de acasă nu sunt un străin, cum sunt pentru ţopârlanii ăştia englezi. Trebuie să mă prefac şi să mă arăt bun faţă de ei, dar prefăcătoria nu este însuşirea mea de căpetenie. După câte cred eu sunt nişte oameni lipsiţi de raţiune, pervertiţi; fac tot ce le stă în putinţă ca să mă tragă îndărăt, când eu ard de nerăbdare să merg cât mai repede înainte. Dacă îi tratez cu dreptate, îmi fac pe deplin datoria faţă de ei. — Bineînţeles: doar nu te-i fi aşteptând să te iubească? — Şi nici nu doresc. — Aha! exclamă sfătuitoarea clătinând capul şi suspinând din adânc. Şi cu această exclamaţie, menită să arate că vedea pe undeva o rotiţă stricată, dar nu-i stătea în putere s-o repare, se aplecă asupra cărţii de gramatică şi căută regula şi exerciţiul stabilite pentru ziua aceea. — După câte bănuiesc, nu sunt un suflet prea afectuos, Caroline; simpatia unui foarte mic număr de oameni îmi este de ajuns. — Te rog frumos, Robert, înainte de a pleca nu vrei să-mi ascuţi şi mie o pană? — Înainte de asta, lasă-mă să-ţi controlez caietul, că totdeauna faci tu ce faci şi tragi liniile strâmbe… Uite aşa trebuie… Şi-acuma, penele: vrei una cu vârf foarte subţire, nu? — Aşa cum le faci de obicei pentru Hortense şi pentru mine; nu boante, ca ale dumitale. — Dacă aş avea firea lui Louis, ar trebui să rămân acasă şi să-mi consacru dimineaţa doar ţie şi lecţiilor tale; aşa însă, trebuie s-o petrec în magazia de lână a lui Sykes. — De-acolo ai să câştigi bani. — E mai probabil că o să pierd. Tocmai când termina de ascuţit penele, cineva îi aduse la portiţa grădinii calul cu şaua şi frâul puse după cum se cerea. — Uite, mă aşteaptă Fred; trebuie să plec. Înainte de toate am să mă uit să văd ce-a mai făcut primăvara prin partea dinspre miazăzi. Părăsi camera şi străbătu grădina din spatele fabricii. Un strat gingaş de verdeaţă şi flori îmbobocite – ghiocei, şofran şi chiar ciuboţica cucului – surâdeau în soare lângă zidul cald al fabricii. Moore culese de ici şi de colo câte o floricică ori o frunză până când strânse un bucheţel; apoi se întoarse în salon, fură un fir de mătase din coşuleţul de lucru al surorii sale, legă florile şi le puse pe masa Carolinei. — Şi-acuma: la revedere. — Mulţumesc, Robert: tare-s frumoase; aşa cum stau aici parcă ar fi scântei de soare şi cer albastru; la revedere. Robert se duse până la uşă, se opri, deschise buzele pregătindu-se să vorbească, nu spuse nimic şi porni mai departe. Ieşi pe portiţă şi încalecă: peste o clipă sări jos din şa, dădu dârlogii lui Murgatroyd şi se întoarse în casă. — Mi-am uitat mănuşile, spuse prefăcându-se că ia ceva de pe o măsuţă de lângă perete; pe urmă, ca şi cum chiar atunci i-ar fi trecut prin minte, adăugă: Cred că n-ai nicio treabă anume acasă, nu, Caroline? — N-am niciodată o treabă anume: câteva perechi de ciorapi pentru copii, pe care mi-a spus doamna Ramsden să le împletesc fiindcă îi trebuie la coşul milosteniei; dar ăştia pot să mai aştepte. — Fir-ar să fie… vândut, coşul ăsta al milosteniei! Niciodată n-a avut vreo unealtă nume mai potrivit. Mai mare milostenie decât asta – şi cu ce cuprinde, şi cu preţurile – nici nu se poate închipui; dar văd ceva la tine, o foarte mică încreţitură la colţurile buzelor, care îmi spune că îi cunoşti meritele tot la fel de bine cum le cunosc şi eu. Atunci dă uitării coşul milosteniei şi în schimb petrece-ţi ziua aici. Unchiului tău n-are să i se rupă inima dacă n-o să fii acasă? Caroline zâmbi. — Nu. — Soldăţoiul naibii! Aş îndrăzni şi eu să spun că nu, mormăi Robert. Atunci rămâi să mănânci la prânz cu Hortense; o să se bucure că-i ţii tovărăşie; şi eu mă întorc la vreme. Seara o să citim ceva: luna răsare la opt şi jumătate, iar la nouă am să merg cu tine până la casa parohială. Vrei? Fata încuviinţă dând din cap; şi ochii i se aprinseră. Moore mai zăbovi acolo două minute; se aplecă peste masa unde şedea Caroline şi-şi aruncă privirile pe cartea ei de gramatică, pipăi vârful penei, luă în mână buchetul şi se uită la el; calul bătea nerăbdător din copite; Fred Murgatroyd îşi dregea glasul şi tuşea la portiţă ca şi cum s-ar fi minunat ce Dumnezeu putea să facă stăpânu-său. — La revedere, spuse din nou Moore şi în cele din urmă plecă. Peste zece minute, când reveni în cameră, Hortense văzu cu multă mirare că eleva ei încă nici nu-şi începuse exerciţiul.      

CAPITOLUL VI   Coriolan   În dimineaţa aceea Mademoiselle Moore a avut parte de o elevă cam distrată. Caroline uita mereu explicaţiile date de educatoare, suporta fără nicio umbră de supărare mustrările ce se revărsau asupra ei pentru lipsa de atenţie. Cum stătea în bătaia soarelui, lângă fereastră, s-ar fi zis că odată cu blânda lui căldură primea şi o mângâiere care o făcea în acelaşi timp şi fericită şi ascultătoare. În dispoziţia asta sufletească arăta ea sub cea mai plăcută înfăţişare, iar această cea mai plăcută înfăţişare merita să fie privită. Nu-i fusese refuzat harul frumuseţii. Nu era neapărat nevoie s-o cunoşti bine ca să-ţi placă; era îndeajuns de atrăgătoare ca să-ţi placă chiar şi de la prima vedere, înfăţişarea îi era potrivită cu vârsta: copilărească, zveltă, suplă; fiece rotunjime era armonioasă, toate părţile trupului bine proporţionale; avea chipul expresiv şi blând, ochi frumoşi şi dăruiţi uneori cu priviri cuceritoare, ce mergeau drept la inimă vorbind deschis şi duios simţămintelor. Gura era într-adevăr minunată, iar pielea fină; avea o podoabă de păr castaniu pe care se pricepea să-l aranjeze cu gust; buclele îi stăteau bine şi cu bucle fusese dăruită din belşug. Felul cum se îmbrăca dovedea fineţe: croiala deloc ţipătoare, materialele departe de a fi scumpe, dar în culori potrivite să contrasteze plăcut cu tenul ei alb şi cusute astfel încât să-i împodobească silueta graţioasă. Rochia de iarnă de acum era din lână de aceeaşi nuanţă blândă ca şi părul castaniu; gulerul micuţ din jurul gâtului era pus peste o panglică roşie şi prins cu o fundă tot roşie; alte podoabe nu mai avea. Atât despre înfăţişarea Carolinei Helstone: cât despre firea şi mintea ei, dacă le avea cumva, ele au să se arate singure, la vremea potrivită. Legăturile ei de rudenie vor fi îndată lămurite. Era copilul unor părinţi care se despărţiseră curând după naşterea ei, din pricină că nu se potriveau ca fire. Maică-sa era soră vitregă cu tatăl domnului Moore; astfel, fără să existe între ei nicio legătură de sânge, putea să se socotească, oarecum mai de departe, vară cu Robert, Louis şi Hortense. Tatăl fusese frate cu domnul Helstone - un om despre a cărui fire prietenii nu erau bucuroşi să-şi aducă aminte după ce moartea îi încheiase toate socotelile pământeşti. Pe nevastă-sa o făcuse nefericită: cele ce se spuneau despre el şi despre care se ştia că sunt adevărate creaseră o impresie de probabilitate pentru cele răspândite fără temei în legătură cu fratele său mult mai cumsecade. Caroline nu o cunoscuse niciodată pe maică-sa, fiindcă fusese despărţită de ea din fragedă copilărie şi nu o mai întâlnise după aceea; taică-său murise destul de tânăr, iar unchiul ei, parohul, fusese singurul care vreme de câţiva ani îi purtase de grijă. După cum ştim, nu era nici prin fire şi nici prin obiceiuri un om tocmai potrivit pentru creşterea unei fete: cu educaţia ei nu-şi prea bătuse capul; poate că nu s-ar fi preocupat câtuşi de puţin de asta, dacă bietul copil nu şi-ar fi dat singur seama că e neglijat şi n-ar fi cerut din când în când să i se acorde puţină atenţie şi posibilitatea de a obţine măcar o seamă de cunoştinţe fără de care nu s-ar fi putut descurca. Cu toate acestea avea încă simţământul că este mai prejos decât s-ar fi cuvenit şi cunoştinţele ei mult mai puţine decât ale altor fete de aceeaşi vârstă şi cu situaţii asemănătoare; iată de ce răspunsese cu multă bucurie binevoitoarei propuneri făcute de verişoara ei Hortense de a o învăţa franţuzeşte şi broderie fină, la scurtă vreme după ce aceasta din urmă sosise la Hollow’s Mill. La rândul său, Mademoiselle Moore era încântată de îndatorirea asta, fiindcă îi dădea putinţa să se socotească personaj important; îi făcea mare plăcere să fie mai-marea unei eleve ascultătoare şi totodată isteţe. O luase pe Caroline chiar aşa cum se considera ea însăşi, ca o fată ce nu învăţase după niciun sistem anume, ba chiar de-a dreptul ignorantă; iar atunci când îşi dăduse seama că făcea progrese rapide şi spectaculoase, nu le pusese pe seama talentului sau uşurinţei la învăţătură ale elevei, ci numai şi numai pe seama superiorităţii metodei sale de predare; când văzu că, deşi nepricepută în chestiunile de rutină, Caroline avea totuşi unele cunoştinţe – nesistematizate dar foarte diverse – descoperirea nu-i produse nicio mirare, deoarece continua să-şi închipuie că numai din conversaţiile cu ea izbutise fata, pe nesimţite, să ajungă la asemenea comori. La aceeaşi părere rămânea şi dacă era silită să observe că eleva ştie multe despre lucruri cu privire la care ea ştia foarte puţin; părerea asta n-avea niciun fel de logică, însă Hortense rămânea neclintită în credinţa ei. Mademoiselle, care se fălea că este înzestrată cu „un esprit positif”  şi că punea în practică o preferinţă hotărâtă faţă de studiul teoretic, îşi silea pe cât îi stătea în putinţă verişoara să adopte aceeaşi atitudine. O chinuia fără încetare cu gramatica limbii franceze şi, considerând asta drept cel mai folositor exerciţiu, o punea să facă interminabile „analyses logiques“. Asemenea „analyses” erau departe de a fi un deosebit izvor de plăcere pentru Caroline; credea că ar fi putut învăţa franţuzeşte la fel de bine şi fără ele şi drămuia în chip excesiv timpul consacrat luptei cu „propositions, principales, et incidentes“; cu deosebirile dintre „incidente determinative“ şi „incidente applicative“; cu rezolvarea problemei dacă o propoziţiune era „pleine“, „elliptique“ sau „implicite”. Uneori se rătăcea prin asemenea labirint, şi dacă se rătăcea, obişnuia din când în când (în vreme ce Hortense se afla la etaj unde îşi scotocea sertarele – o inexplicabilă ocupaţie care îi răpea mult timp în fiecare zi aranjând, deranjând, rearanjând şi contraaranjând) să-şi ia cartea şi să se ducă în clădirea birourilor, la Robert, şi cu ajutorul lui să descâlcească pasajele prea încâlcite. Domnul Moore avea o minte limpede, bine echilibrată; aproape de îndată ce-şi arunca ochii pe micile încurcături ale Carolinei, ele păreau să se dizolve sub privirile lui: În numai două minute îi lămurea totul – în două vorbe îi dădea cheia enigmei. Şi se gândea atunci cât de incomparabil mai repede ar fi putut să înveţe dacă Hortense i-ar fi explicat la fel ca Robert! Răsplătindu-l cu un zâmbet plin de admiraţie şi recunoştinţă, mai degrabă aşternut la picioare decât ridicat înspre ochii lui, părăsea cu părere de rău fabrica, întorcându-se în casă, iar apoi, după ce termina exerciţiul sau încheia cu bine adunarea (căci Mademoiselle Moore îi dădea şi lecţii de aritmetică), ar fi dorit ca natura s-o fi făcut băiat şi nu fată, să-i fi putut propune lui Robert s-o ia ca secretar şi să fi stat cu el în clădirea birourilor, în loc să stea cu Hortense în salon. Câteodată – dar asta se întâmplă foarte rar – petrecea noaptea la Hollow’s Cottage. Uneori în timpul acestor vizite Moore era plecat, dus după treburi de negoţ; alteori se întâmplă să fie oaspete al domnului Yorke; adesea avea câte un vizitator cu care purta discuţii în altă cameră; dar se mai întâmplă, de asemenea, să fie şi acasă, să n-aibă treabă, şi să poată sta în voie de vorbă cu Caroline. Când se întâmplă aşa, ceasurile serii parcă plecau în zbor: treceau înainte de a putea fi numărate. Când toţi trei verii se aflau laolaltă, nu exista în toată Anglia o încăpere mai plăcută decât acel mic salon. Când nu preda, nu bătea pe nimeni la cap sau nu gătea, Hortense era departe de a fi posomorâtă; se obişnuise ca seara să se destindă şi să fie drăguţă cu ruda ei de neam englezesc. Exista de asemenea un mijloc de a o face să fie încântătoare, convingând-o să-şi ia ghitara şi să cânte acompaniindu-se cu ea; atunci devenea într-adevăr un om cu adevărat agreabil; cum se pricepea bine să cânte la ghitară şi avea şi o voce caldă, nu era neplăcut să stai şi s-o asculţi; şi ar fi fost cât se poate de plăcut, dacă firea ei formalistă şi înclinaţia de a-şi da importanţă nu i-ar fi influenţat strădaniile, aşa cum îi stăpâneau gesturile şi îi modelau înfăţişarea. Eliberat de sub jugul treburilor, domnul Moore era dacă nu vioi el însuşi, cel puţin un spectator plin de bunăvoinţă la vioiciunea Carolinei, un ascultător plin de răbdare al vorbelor ei şi gata să-i răspundă la orice întrebări. Era o persoană lângă care îţi făcea plăcere să stai, împrejurul căreia era agreabil să te învârteşti adresându-i-te sau chiar privindu-l. Uneori chiar mai mult decât atât – era însufleţit, plin de bunăvoinţă şi prietenos. Un singur necaz: puteai fi sigur că a doua zi de dimineaţă avea să fie din nou îngheţat; şi oricât de mult s-ar fi părut că se bucură, în felul său reţinut, de asemenea reuniuni, rareori contribuia la repetarea lor. Împrejurarea aceasta nedumerea profund mintea lipsită de experienţă a verişoarei. „Dacă aş avea la dispoziţie, se gândea, mijlocul de a produce fericire, laş folosi cât mai des; i-aş menţine strălucirea prin folosinţă, şi nu l-aş lăsa săptămâni la şir aruncat cine ştie unde, ca să ruginească.“ Avea totuşi grijă să nu-şi pună în practică teoria. Oricât de mult îi plăceau vizitele de seară la vilă, niciodată nu venea fără să fie chemată. Ba deseori se întâmplă ca atunci când Hortense stăruia cu invitaţia, ea să refuze, fiindcă Robert nui urma pilda sau i-o urma cu prea puţină tragere de inimă. În dimineaţa de atunci era prima oară când o invitase el însuşi, din proprie iniţiativă; şi, în afară de asta, îi vorbise cu atâta gingăşie, încât auzindu-l simţise un fior de bucurie destul de puternic pentru a-şi păstra veselia tot restul zilei. Dimineaţa se scurse ca de obicei. Mademoiselle, totdeauna cu sufletul la gură din pricina treburilor, şi-o petrecu alergând de la bucătărie în salon – ba certând-o pe Sarah, ba controlând exerciţiile Carolinei sau ascultând-o la lecţia dată pentru repetiţie. Oricât de fără greşeală ar fi fost îndeplinite aceste îndatoriri, educatoarea nu rostea cuvinte de laudă: era un principiu al ei acela că laudele nu se pot împăca în niciun fel cu demnitatea unui profesor, pe câtă vreme reproşurile, mai mult sau mai puţin justificate, rămâneau totdeauna indispensabile. Era convinsă că cearta necontenită, mai aspră sau mai blândă, ar fi absolut necesară pentru menţinerea autorităţii; şi dacă era cu neputinţă de găsit vreo greşeală în legătură cu lecţiile, atunci purtarea, aerul, îmbrăcămintea sau mâna elevei trebuiau neapărat corectate. Scandalul obişnuit se producea cam pe la vremea prânzului, când Sarah aducea totuşi până la urmă bucatele în cameră şi aproape că le azvârlea pe masă, cu o privire care spunea foarte limpede: „De când sunt n-am mai gătit până acum asemenea porcărie; nici de dat la câini nu-i bună“. În ciuda dispreţului arătat de Sarah, mâncarea era destul de gustoasă. Supa era un fel de piure de mazăre uscată, pregătit de Mademoiselle în timp ce rostea amare jeluiri cu privire la faptul că în nefericita asta de ţară a Angliei nu era cu putinţă să găseşti nişte fasole. Urma apoi o mâncare cu carne – gătită într-un mod necunoscut, dar presupusă a fi un mişmaş – împănată ciudat cu bucăţele de pâine, condimentată cam curios, dar nu neplăcut, şi coaptă într-o formă, un fel de mâncare cam bizar, dar nici pe departe lipsit de savoare. Verdeţuri combinate ciudat alcătuiau garnitura de legume; pe urmă o plăcintă de fructe, zaharisite după o reţetă născocită de „grand’mere“ a doamnei Gérard Moore, şi după al cărui gust s-ar fi părut că zahărul fusese înlocuit cu „melassé”, încheia masa. Caroline nu avea nimic împotriva acestei bucătării belgiene: într-adevăr, variaţia îi făcea chiar plăcere, şi proceda foarte judicios, fiindcă de-ar fi manifestat vreo nemulţumire în privinţa asta, ar fi pierdut pentru totdeauna favorurile ce-i erau acordate de Mademoiselle; o crimă veritabilă ar fi putut fi cu mai multă uşurinţă iertată decât vreun semn de nemulţumire faţa de mâncărurile străine. Curând după masă, Caroline o înduplecă pe varaeducatoare să meargă sus ca să se îmbrace; manevra asta cerea îndemânare. A lăsa să se înţeleagă că jupa, camizolul şi bigudiurile de hârtie erau nişte obiecte odioase, sau orice altceva în afară de articole cu deosebite calităţi, ar fi fost o crimă. Prin urmare orice încercare prematură de a le grăbi dispariţia ar fi fost neînţeleaptă şi ar fi avut probabil drept urmare păstrarea aceleiaşi îmbrăcăminţi pentru tot restul zilei. Evitând cu grijă orice stânci şi nisipuri mişcătoare, eleva reuşi totuşi, sub pretextul că ar simţi nevoia unei schimbări de decor, să-şi ducă profesoara până la etaj şi, odată ajunse în dormitor, s-o convingă de lipsa de rost a unei reveniri în acelaşi loc, spunându-i că ar putea foarte bine săşi facă toaleta chiar atunci; iar în vreme ce Mademoiselle ţinea o predică solemnă asupra meritelor ei gigantice câştigate prin dispreţul faţă de toate frivolităţile modei, Caroline o dezbrăcă de bluză, o înveşmântă într-o rochie modestă, îi aranjă gulerul, părul etc. şi o făcu să arate foarte prezentabil. Dar ultimele amănunte Hortense ţinea să le desăvârşească ea însăşi, iar aceste ultime amănunte constară dintr-un batic gros legat în jurul gâtului şi un şorţ mare şi negru, ca de servitoare, care strica totul. Pentru nimic în lume n-ar fi apărut Mademoiselle în propria-i casă fără baticul cel gros şi fără şorţul cel uriaş: primul constituia un incontestabil element de moralitate – era cu totul nepotrivit să nu porţi un fichu; al doilea era emblema unei bune gospodine – s-ar fi zis că, după părerea ei, în felul acesta realiza o importantă economie în bugetul fratelui. Cu propriile ei mâini confecţionase şi prezentase Carolinei asemenea articole de îmbrăcăminte; şi unica neînţelegere mai serioasă ce avusese loc între ele, şi care încă mai lăsase urme de amărăciune în sufletul verişoarei mai vârstnice, pornise din refuzul celei mai tinere de a accepta şi folosi vreunul dintre aceste elegante cadouri. — Eu port rochii închise la gât şi cu guler, spusese Caroline, şi dacă aş mai pune şi baticul, aş simţi că mă înăbuş; pe urmă, şorţurile mele scurte sunt la fel de bune ca şi ăsta foarte lung: prefer să nu le schimb. Totuşi, datorită perseverenţei, Hortense ar fi izbutit probabil s-o silească la pomenita schimbare, dacă nu s-ar fi întâmplat ca domnul Moore să audă o discuţie pe această temă şi să decidă că şorţurile micuţe ale Carolinei sunt destul de bune şi că, după câte socoate el, fiind încă doar un copil, pentru moment se putea lipsi şi de fichu, mai ales că buclele îi erau lungi şi îi ajungeau aproape până la umeri. Împotriva părerilor lui Robert nu exista apel, aşa că sora se văzu nevoită să cedeze; dar rămânea hotărât împotriva graţiei nostime a îmbrăcămintei purtate de Caroline şi a farmecului înfăţişării ei distinse; ceva mai trainic şi mai casnic considera ea că ar fi fost „beaucoup plus convenable“. După-amiaza fu consacrată cusutului. Ca mai toate doamnele belgiene, Mademoiselle mânuia acul cu deosebită îndemânare. Nici prin minte nu-i trecea că ar fi o risipă de vreme să dedice nenumărate ceasuri broderiei fine, lucrului la dantele, atât de distrugător pentru ochi, unor minunate împletituri şi, înainte de toate, celui mai atent ţesut de ciorapi. Era oricând gata să-şi piardă o zi întreagă cu ţesutul a două găuri de ciorap şi să considere că şi-a îndeplinit cu nobleţe „misiunea” după ce a terminat. Încă unul dintre necazurile Carolinei consta în faptul că era condamnată să înveţe acest sistem străin de reparare, care era executat fir cu fir, aşa fel ca să imite desăvârşit însăşi ţesătura ciorapului – îndeletnicire teribil de obositoare, dar socotită de Hortense Gérard şi de nenumărate generaţii ale străbunelor ei drept una dintre cele dintâi „îndatoriri ale femeii”. Ei însăşi i se puseseră în mână ac, bumbac şi un ciorap îngrozitor de prăpădit, încă în vremea când pe căpşorul negru purta bonetă de copil; ceea ce fusese considerat drept „hauts faits“ în privinţa priceperii sale la ţesut fusese expus în faţa cunoştinţelor înainte ca ea să fi împlinit şase ani, iar când descoperise prima oară că verişoara Caroline era profund ignorantă în aceste cunoştinţe de cea mai mare însemnătate posibilă, aproape plânsese de mila tinereţii ei neglijate în asemenea hal. Fără să piardă o clipă, făcu rost de o pereche de ciorapi lungi prăpădiţi, din călcâiele cărora nu mai rămăsese nici urmă, şi o puse pe ignoranta englezoaică să-i repare; corvoada fusese începută cu doi ani în urmă, dar Caroline mai avea şi acum în coşul ei de lucru ciorapii aceia. În fiecare zi înfigea de câteva ori acul, ca un mijloc de pocăinţă intru iertarea păcatelor. Deveniseră pentru ea o grea povară; mare plăcere i-ar mai fi făcut să-i arunce în foc; ba într-un rând, văzând-o stând cu ei în poală şi oftând din greu, domnul Moore propusese o incinerare în cadru intim la el în birou, însă Caroline ştia că n-ar fi fost înţelept să accepte propunerea – singurul rezultat posibil fiind o nouă pereche de ciorapi, probabil într-o stare încă şi mai jalnică: şi a rămas, de aceea, la relele cu care se obişnuise. Toată după-amiaza cele două doamne au stat şi au cusut, până ce ochii şi degetele, ba chiar şi mintea uneia dintre ele au obosit. După prânz cerul prinsese a se întuneca; începuse din nou să plouă, o ploaie zdravănă; temeri tainice începură să se strecoare în sufletul Carolinei: te pomeneşti că domnul Sykes ori domnul Yorke au să-l convingă pe Robert să rămână la Whinbury până se mai limpezea vremea, iar în privinţa asta nu se arăta până acum niciun semn. Sunase ceasul cinci şi timpul se scurgea întruna; norii continuau să se reverse. Vaierul vântului începuse să freamăte peste acoperişul casei. Ziua părea aproape de sfârşit; focul din salon răspândea în căminul deschis o dogoare roşie, ca lumina apusului de soare. — Până nu răsare luna n-are să se însenineze, spuse Mademoiselle Moore; prin urmare, nu încape îndoială că până atunci frate-meu n-are să se înapoieze; şi chiar că mi-ar părea rău s-o facă. Noi o să bem cafeaua; degeaba l-am aşteptat pe Robert. — Am obosit. Pot să las acum lucrul, verişoară? — Poţi, de vreme ce s-a făcut prea întuneric şi nu mai vezi să ţeşi cum se cuvine. Strânge-l; aşază-l frumos în coş; pe urmă du-te la bucătărie şi pofteşte-o pe Sarah să aducă le goûter, sau ceaiul, cum îi spuneţi voi. — Dar încă n-a bătut şase: ar mai putea să vină. — Nu vine, îţi spun eu. Pot să-i calculez fiece mişcare. Doar îl cunosc pe frate-meu. Nesiguranţa e supărătoare, dezamăgirea amară. Cu un prilej sau altul, asta a simţit-o oricine. Ascultând de porunca Hortensei, Caroline se duse în bucătărie. Sarah stătea la masă şi îşi cosea o rochie. — Eşti aşteptată să aduci cafeaua, spuse fata pe un ton lipsit de vlagă; apoi îşi rezemă braţul şi capul de poliţa de deasupra vetrei şi rămase ca pierdută acolo, lângă foc. — Ce sfârşită arătaţi, domnişoară! Şi asta numai din pricină că verişoara dumneavoastră vă pune să munciţi atâta vreme. E o ruşine! — Nici vorbă de aşa ceva, Sarah, veni scurt răspunsul. — Ehei! Lăsaţi că ştiu eu. Uite, sunteţi gata să vă porniţi pe plâns şi nu de alta, numai pentru că toată ziua aţi stat pironită pe scaun. Până şi unui pisoi i-ar veni lehamite, dacă ar sta aşa, toată ziua ca închis în colivie. — Sarah, stăpânul tău are obicei să se întoarcă devreme acasă de la târg, dacă e vreme ploioasă? — Aproape niciodată; doar astăzi numai, el ştie de ce, a făcut altfel. — Cum adică? — S-a întors; sunt sigură că l-am văzut pe Murgatroyd trecând cu calul prin curte, pe drumul din spate, şi asta chiar acum cinci minute, când m-am dus la pompă să iau nişte apă. Cred că era cu Joe Scott la birouri. — Ţi s-a părut ţie. — Cum adică să mi se pară mie? Doar îi cunosc bine calul, nu credeţi? — Dar chiar pe el nu l-ai văzut. — Nu, da’ i-am auzit glasul. Îi spunea lui Joe Scott ceva despre cum a descurcat toate treburile şi toate necazurile şi că n-o să treacă o săptămână până ce au să sosească la fabrică un rând de rame noi; şi că de data asta are să angajeze patru soldaţi din cazarma de la Stilbro’ ca să păzească furgonul. — Ce faci, Sarah, îţi coşi o rochie? — Da; vi se pare că-i drăguţă? — Foarte frumoasă! Pregăteşte cafeaua. Uite, îţi termin eu de croit mâneca asta, şi-am să-ţi dau şi ceva să-ţi faci o garnitură. Am nişte panglică de saten îngustă de-o culoare numai potrivită cu materialul. — Sunteţi foarte drăguţă, domnişoară. — Dă-i zor, ca o fată bună ce eşti; dar mai înainte pune ghetele domnului lângă foc: când o veni să-şi scoată cizmele. Îl aud – uite-l că vine. — Ce faceţi, domnişoară? Nu tăiaţi bine stofa! — Ai dreptate, dar n-am tăiat decât un pic: aşa că nu-i nicio pagubă. Uşa bucătăriei se deschise şi domnul Moore intră ud leoarcă şi înfrigurat. Fără să părăsească masa de croit, Caroline se întoarse pe jumătate, dar numaidecât îşi reluă ocupaţia, ca şi cum pentru o pricină anume ar fi vrut să mai câştige un minut. Cum stătea aplecată asupra lucrului, faţa îi era ascunsă; încerca să-şi stăpânească trăsăturile şi să le ascundă expresia, dar nu izbuti: când în cele din urmă se întoarse către domnul Moore, întreaga-i înfăţişare strălucea. — Renunţasem să te mai aşteptăm, îi spuse; ziceau că n-o să mai vii. — Doar am promis că mă întorc devreme; tu mă aşteptai, nu-i aşa? — Nu, Robert: nu mai îndrăzneam, când vedeam cum plouă afară. Eşti ud şi te-a pătruns frigul – schimbă totul de pe dumneata: dacă o să răceşti, am să mă – o să ne socotim şi noi vinovate într-o oarecare măsură. — Nu-s chiar atât de ud: mantaua de călărie e impermeabilă. N-am nevoie decât de încălţăminte uscată. Aşa… ce bine e lângă foc, după ce ai înfruntat vântul şi ploaia cale de câteva mile. Rămăsese în picioare, lângă vatra din bucătărie; Caroline stătea lângă el. Bucurându-se de strălucirea molcomă a focului, domnul Moore îşi ţinea privirile aţintite la alămurile lucitoare de pe poliţa de deasupra. Când se întâmplă să-şi coboare pentru o clipă privirea, aceasta i se opri pe un chip ridicat spre el, un chip îmbujorat, zâmbitor, fericit, umbrit de bucle mătăsoase şi luminat de nişte ochi minunaţi. Sarah plecase spre salon, cu o tavă; o mustrare venită din partea stăpânei o reţinea acolo. Moore îşi lăsă o clipă mâna pe umărul tinerei verişoare, se aplecă, şi îi mângâie fruntea cu un sărut. — Vai! spuse fata ca şi când gestul acela i-ar fi desferecat buzele. Eram atât de nefericită când mă gândeam că n-ai să vii; acum aproape că sunt prea fericită. Dumneata eşti fericit, Robert? Te bucuri. Când te întorci acasă? — Cred că da; în seara asta, cel puţin. — Eşti sigur că nu te mai chinuie gândurile despre ramele acelea, despre afacerile dumitale, despre război? — De data asta, nu. — Eşti convins că Hollow’s Cottage nu e prea mică pentru dumneata, şi prea strâmtă şi posomorâtă? — În clipa de faţă, nu. — Poţi să afirmi că nu ai nicio amărăciune în suflet fiindcă cei bogaţi şi sus-puşi te dau uitării? — Gata cu întrebările. Te înşeli dacă îţi închipui că ard de nerăbdare să obţin favorurile celor bogaţi şi sus-puşi. Nu-mi doresc decât bani – o situaţie – o carieră. — Pe care talentul şi bunătatea dumitale au să ţi le aducă. Eşti croit ca să fi un om de seamă – ai să fi un om mare. — Acum stau şi mă întreb dacă spui într-adevăr cinstit ce simţi, cam ce reţetă mi-ai da ca să ajung la situaţia aceea despre care vorbeşti; dar o ştiu eu – mai bine decât o ştii tu însăţi. Ar da vreun rezultat? — ar putea fi eficientă? Da – sărăcie, suferinţă, faliment. Ehei! viaţa nu e ceea ce îţi închipui tu, Lina! — Dar dumneata eşti ce îmi închipui eu. — Nu sunt. — Atunci – eşti încă şi mai bun? — Mult mai rău. — Nu; mult mai bun. Ştiu eu că eşti bun. — De unde ştii? — Aşa arăţi; iar eu simt că aşa eşti. — Cum simţi asta? — În inimă. — Aha, va să zică mă judeci cu inima, Lina; cu mintea ar trebui să mă judeci. — O fac; şi atunci sunt cât se poate de mândră de dumneata. Robert, n-ai cum şti tot ce gândesc eu despre dumneata. Chipul întunecat al domnului Moore prinse culoare; buzele îi zâmbiră şi totuşi rămaseră strânse; ochii îi râdeau, dar el îşi încruntă cu hotărâre sprâncenele. — Judecă-mă cu mai multe rezerve, Lina, rosti domnul Moore. Bărbaţii, în general, sunt nişte lepădături, mult deosebiţi de tot ce poţi tu să-ţi închipui; n-am deloc pretenţia că aş fi mai bun decât semenii mei. — Dacă ai avea-o, nu te-aş mai preţui atât de mult; tocmai fiindcă eşti modest am atâta încredere în calităţile dumitale. — Încerci cumva să mă linguşeşti? întrebă întorcându-se brusc spre ea şi cercetându-i faţa cu priviri adânc pătrunzătoare. — Nu, răspunse blând Caroline şi începu să râdă din pricina mişcării lui precipitate. Părea că nu socoteşte de trebuinţă niciun fel de negare viguroasă a învinuirii. — Nu te interesează dacă eu cred sau nu că încerci să mă linguşeşti? — Nu. — Eşti atât de sigură de propriile tale intenţii? — Cred că da. — Şi care-s anume, Caroline? — Numai aceea de a-mi uşura sufletul spunând şi eu o dată ceva din ceea ce gândesc; şi pe urmă să te fac să fi mai mulţumit de dumneata însuţi. — Asigurându-mă că ruda mea îmi este prieten sincer? — Exact; sunt prietenul dumitale sincer, Robert. — Iar eu sunt – ce-au putut să facă din mine schimbările şi întâmplarea, Lina. — În orice caz, nu un duşman al meu? Răspunsul fu brusc împiedicat de Sarah şi de stăpâna ei care intrară împreună în bucătărie, oarecum tulburate. Răstimpul cât avusese loc dialogul dintre domnul Moore şi domnişoara Helstone îl folosiseră într-o scurtă ceartă cu privire la „cafe au l’ait”, despre care Sarah spunea că este cea mai ciudată amestecătură văzută de ea vreodată, o irosire a bunătăţilor dăruite de Dumnezeu, de vreme ce „aşa e făcută cafeaua, să fie fiartă în apă“, iar Mademoiselle susţinea sus şi tare că e „un breuvage royal“ de o mie de ori prea bună pentru o fiinţă de nimic, care nu-i în stare s-o aprecieze. Cei care stătuseră până atunci în bucătărie trecură în salon. Înainte ca Hortense să-i ajungă din urmă, Caroline abia avu timp să mai întrebe odată: „Nu duşmanul meu, Robert?“ Iar Moore, împrumutând obiceiurile quakerilor îi răspunse printr-o altă întrebare: „As putea să fiu?” după aceea se aşeză la masă, ajutându-i şi Carolinei să se aşeze lângă el. Fata aproape că nici un auzi explozia de mânie aruncată de Mademoiselle de îndată ce ajunse în salon; lunga peroraţie despre „la conduite indigne de cette méchante creature” îi ajungea în urechi la fel de lipsită de înţeles ca şi zdrăngănitul nervos al ceştilor de porţelan. Robert râse puţin, într-un fel foarte reţinut, apoi, îndemnând-o politicos şi calm pe soră-sa să se liniştească, îi dădu toate asigurările că în cazul când asta i-ar face plăcere, îşi poate alege drept ajutoare orice fată din fabrică; numai că, personal, avea mari îndoieli în privinţa felului cum ar fi răspuns acelea cerinţelor, întrucât, după câte fusese informat, cele mai multe dintre ele erau cu totul nepricepute la treburi casnice; pe de altă parte, aşa obraznică şi încăpăţânată cum se arăta Sarah, poate că nu era mai rea decât majoritatea femeilor de categoria ei. Mademoiselle se declară de acord cu realitatea acestei situaţii; după câte credea dânsa, „ces paysannes Anglaises étaient tout insupportables“. Ce n-ar fi dat ea pentru vreo „bonne cuisinière Anversoise“, cu bonetă înaltă fustă scurtă şi saboţi modeşti potriviţi cu situaţia de slujnică: ar fi ceva mult mai bun, fără îndoială, decât o cochetă neobrăzată cu rochie largă şi cu capul în întregime descoperit (căci, după câte se părea, Sarah nu împărtăşea defel opinia sfântului apostol Pavel, conform căreia: „e ruşinos ca o femeie să umble cu capul descoperit”; ba, îmbrăţişând o doctrină cu totul opusă, refuza cu îndârjire să-şi întemniţeze în pânză ori muselină pletele bogate ale părului ei gălbui pe care se mândrea să-l strângă elegant la ceafă cu un pieptene, iar duminica să-l poarte cu cârlionţi traşi spre frunte). — Vrei să încerc să-ţi aduc o fată de la Anvers? întrebă domnul Moore care, deşi foarte serios în public, era în general amabil între ai lui. — Merci du cadeau! veni răspunsul. O fată de la Anvers nar sta la noi nici măcar zece zile, luată mereu peste picior de către aceste coquines din fabrică de la tine; apoi, îmblânzindu-se puţin: Eşti foarte bun, dragul meu frate. Iartă-mi enervarea, dar să ştii că treburile mele casnice sunt grozav de obositoare – ce să-i faci însă, probabil că asta mi-a hărăzit soarta; îmi aduc aminte că venerabila noastră mamă a avut de îndurat aceleaşi suferinţe, cu toate că avea posibilitatea să aleagă dintre cele mai îndemânatice slujnice din Anvers; în toate ţările personalul de serviciu alcătuieşte o categorie de oameni răsfăţaţi şi greu de mânuit. Domnul Moore îşi mai aducea şi el aminte câte ceva despre suferinţele maică-si. Pentru el fusese o mamă foarte iubitoare şi îi cinstea sincer amintirea, dar vedea parcă aievea cum în bucătărie păstra permanent o atmosferă încordată, la fel cum făcea în zilele de acum devotata lui soră, aici în Anglia. Aşa că lăsă chestiunea baltă, iar după ce serviciul de cafea fu strâns de pe masă, încercă s-o consoleze pe Hortense aducându-i ghitara şi partiturile; şi după ce îi trecu pe după gât panglica instrumentului, cu o duioşie frăţească despre care ştia că este atotputernică în potolirea celor mai rebele accese de enervare ale surorii, o rugă să-l desfete cu vreo câteva dintre cântecele favorite ale mamei lor. Nimic nu e mai alinător decât afecţiunea. Certurile în familie sunt înjositoare; comuniunea familială înalţă sufleteşte. Încântată de fratele ei şi plină de recunoştinţă faţă de el, Hortense deveni aproape graţioasă, aproape frumoasă, de îndată ce atinse ghitara; înfăţişarea agitată de fiecare zi îi dispăru pentru un moment, în locul ei ivindu-se „un sourire plein de bonté”. Cântă melodiile cerute de Robert, şi le cântă cu simţire; îi aminteau de o rudă pe care o iubise cu adevărat; îi aduceau aminte de zilele tinereţii. Observă cum, la rândul ei, şi Caroline asculta cu interes copilăros; asta îi spori buna dispoziţie; iar exclamaţia izbucnită la încheierea cântecului: „Tare mult aş vrea să pot şi eu cânta la ghitară şi să am glasul Hortensei!“ puse capăt întregului episod şi o făcu pe domnişoara Moore să fie încântătoare în tot restul serii. Ce-i drept, urmă şi o mică prelegere a Hortensei despre  deşertăciunea dorinţei şi datoria de a încerca. Se insinua că: „Aşa precum Roma nu a fost clădită într-o singură zi, nici educaţia de care se bucură Mademoiselle Gérard Moore nu fusese dobândită într-o singură săptămână, sau numai prin dorinţa de a avea o minte pătrunzătoare. Numai strădania putuse îndeplini o asemenea operă de seamă; dintotdeauna fusese remarcată pentru perseverenţă şi hărnicie; toţi profesorii ei făcuseră observaţia că e tot pe atât de încântător pe cât de puţin obişnuit să întâlneşti un asemenea talent îmbinat cu o asemenea seriozitate”, şi tot aşa înainte. O dată ajunsă la tema însuşirilor ei, Mademoiselle devenea foarte vorbăreaţă. În sfârşit, pe deplin învăluită în bucuria admiraţiei de sine, îşi luă lucrul, se aşeză în fotoliu şi se linişti. Perdelele lăsate, focul luminos, gingaşa strălucire a lămpii ofereau acum salonului tot ce putea să aibă mai de preţ – farmecul lui de seară. Este probabil că toţi cei trei aflaţi acolo simţeau acest farmec – toţi arătau fericiţi. — Ei, şi-acuma ce-o să facem, Caroline? întrebă domnul Moore reinstalându-se în fotoliul său de lângă cel al verişoarei. — Ce-o să facem, Robert? repetă Caroline parcă în joacă. Dumneata hotărăşti. — Nu jucăm sah? — Nu. — Nici dame, nici table? — Nu – nu; nici unuia dintre noi nu ne plac jocurile tăcute, care nu îţi ocupă decât mâinile; nu-i aşa? — Cred că ai dreptate; atuncea – ne apucăm de bârfit? — Pe cine? Ne interesează pe noi cineva chiar atât de mult încât să ne bucurăm dacă l-am face harcea-parcea? — Uite, cu întrebarea asta ai pus degetul pe rană. În ce mă priveşte pe mine – oricât de puţin amabil aş părea – trebuie să declar că nu. — Şi eu la fel. Dar e foarte ciudat – deşi nu simţim nevoia unui al treilea… unui al patrulea, vreau să spun (se corectă ea repede, aruncând spre Hortense o privire încărcată de părere de rău) tovarăş viu printre noi – într-atât de egoişti ne face fericirea – deşi nici nu vrem să ne gândim la lumea ce se află astăzi în jurul nostru, ar fi plăcut să ne întoarcem în vremuri trecute: să ascultăm oameni care de generaţii întregi dorm în morminte ce nu mai sunt astăzi nici cel puţin morminte, ci grădini şi ogoare, să-i ascultăm cum îşi rostesc în faţa noastră gândurile şi să le împărtăşim ideile. — Şi cine să fie vorbitorul? Pe ce limbă să ne vorbească? În franţuzeşte? — Străbunii dumitale francezi nu vorbesc atât de dulce, nici atât de măreţ, nici atât de cutremurător ca strămoşii de spiţă englezească, Robert. În seara asta să fii pe deplin englez: să ne citeşti dintr-o carte englezească. — O carte englezească veche? — Da, o carte englezească veche, una dintre acelea care îţi plac dumitale; şi eu am să aleg un fragment care să sune în cât mai desăvârşită armonie cu ceva din sufletul dumitale. Unul care să te învioreze şi să-ţi umple cugetul de muzică încântătoare: să treacă asemeni unei mâini iscusite peste inima dumitale şi să facă să-i răsune coardele. Inima dumitale e o liră, Robert; dar calea ce ţi-a fost menită în viaţă nu este a unui trubadur chemat să-i alinte strunele, şi atunci rămâne adeseori tăcută, îngăduie-i bătrânului William să se apropie şi să-i atingă strunele: atunci ai să vezi cum scoate din tremurul lor toată forţa şi toată melodia englezească. — Trebuie să citesc din Shakespeare? — Trebuie să ai în faţă spiritul lui; trebuie să-i asculţi glasul cu urechile minţii; să primeşti în sufletul dumitale o parte dintr-al lui. — Pentru ca în felul ăsta să mă facă mai bun; să joace rolul unui soi de predică? — Ba ca să te emoţioneze; să te facă să trăieşti noi senzaţii. Ca să-ţi dea putinţa să-ţi simţi adânc viaţa, nu numai cu părţile ei de virtute, dar şi cu părţile vicioase, cu părţile ei păcătoase. — Dieu! que dit-elle? strigă Hortense, ocupată până atunci cu număratul ochiurilor de pe împletitură, ceea ce o împiedicase să nu urmărească ce se spunea, dar nu şi să-şi apere urechile de înţepătura ultimelor cuvinte răsunătoare. — Las-o în pace, surioară: las-o să vorbească; în seara asta îngăduie-i să spună tot ce-i trece prin cap. Uneori îi face plăcere să lovească tare în fratele tău: dar pe mine mă distrează, aşa că las-o în pace. Caroline se urcase pe un scaun şi răscolea prin bibliotecă, iar de acolo se întoarse cu o carte, spunând: — Uite, aici e Shakespeare, şi am deschis la Coriolan. Ia, citeşte, şi prin simţămintele ce ţi le va stârni lectura, descoperă cât de josnic şi totodată cât de măreţ eşti. — Atunci vino încoace, stai lângă mine şi corectează-mă dacă pronunţ greşit. — Va să zică să fiu eu profesoara şi dumneata elevul? — Ainsi soit-il! — Şi Shakespeare e obiectul nostru de studiu, de vreme ce facem lecţii despre el? — Aşa s-ar zice. — Şi-acum n-ai să mai fii franţuz, şi sceptic, şi batjocoritor? N-o să mai socoteşti că refuzul de a admira este semn de înţelepciune? — Nu ştiu. — Dacă o să faci aşa, Robert, îl iau pe Shakespeare şi plec de aici; mă închid în mine, îmi pun boneta şi pornesc spre casă. — Stai jos; uite că încep. — Un moment, dacă nu te superi, dragul meu frate, întrerupse Hortense, când stăpânul unei case citeşte, cucoanele trebuie neapărat să lucreze. Caroline, copilă dragă, ia-ţi broderia; poţi să faci trei rânduri întregi în seara asta. Caroline privi în jur disperată. — Nu văd la lumina lămpii; mi-au obosit ochii şi nu pot duce bine la capăt două lucruri deodată. Dacă lucrez, nu pot să ascult; dacă ascult, nu pot să lucrez. — Fi donc! Quel enfantillage! începu Hortense. Dar, ca totdeauna, domnul Moore interveni cu delicateţe: — Îngăduie-i să lase deoparte broderia în seara asta. Aş vrea să-şi concentreze toate atenţia asupra accentului meu, iar ca să facă treaba asta trebuie să urmărească şi textul cu ochii; trebuie să se uite în carte. Puse cartea între ei, îşi aşeză braţul pe spătarul scaunului Carolinei şi apoi începu să citească. Chiar prima scenă din Coriolan fu o adevărată delectare pentru gustul lui intelectual, şi pe măsură ce citea se încălzea tot mai mult. Citi cu avânt îngâmfatul discurs adresat de Caius Marcius cetăţenilor înfometaţi; nu afirma că socoteşte îndreptăţită mândria absurdă a vorbitorului, dar sar fi spus că aşa simte. Caroline îşi ridică privirile spre el, cu un zâmbet straniu. — Uite că am şi ajuns la o chestiune de viciu, îi spuse, fiindcă simpatiile dumitale se îndreaptă către acest patrician înfumurat care nu are niciun fel de milă pentru semenii săi înfometaţi, ba îi mai şi insultă. Bine, citeşte mai departe. Robert citi mai departe. Pasajele războinice nu-i trezeau atenţia; spuse că toate acestea sunt lucruri depăşite, sau ar trebui să fie; spiritul ce se degaja de aici era un spirit barbar, totuşi simpla înfruntare dintre Marcius şi Tullus Aufidius îi produse o veritabilă încântare. Pe măsură ce înainta, se împuţinau şi observaţiile lui critice; devenea din ce în ce mai limpede că este impresionat de forţa, de adevărul fiecărui pasaj; şi, desprinzându-se treptat de pe calea îngustă a prejudecăţilor personale, începea să vadă largul tablou al sufletului omenesc, să simtă realitatea imprimată fiecăruia dintre personajele ce-i vorbeau de pe pagina deschisă în faţa lui. Scenele comice nu le citea bine şi atunci Caroline îi lua cartea din mână şi citea în locul lui pasajele respective. Citite de ea, şi fragmentele astea păreau să-i placă, şi într-adevăr le interpreta cu o căldură la care nimeni nu s-ar fi putut aştepta din parte-i, cu o expresivitate viguroasă ce părea să-i fie dăruită acolo, pe loc, şi numai pentru clipa de-atunci. Trebuie să observăm, în treacăt, că întreaga ţinută a conversaţiei sale din seara aceea, fie serioasă, fie glumeaţă, gravă ori veselă, părea să fie ceva neînvăţat, nestudiat, intuitiv, spontan; de îndată ce un anumit moment trecea, nu mai era cu putinţă să fie repetat întocmai aşa cum fusese, ori nu mai mult decât licărirea meteorului, decât nuanţa picăturii de rouă, decât culoarea sau forma norului dincolo de care scapătă soarele, decât undele micuţe alunecânde şi sclipitoare care îmbracă faţa unui pârâiaş. Coriolan în culmea slavei; Coriolan în adâncul prăpădului; Coriolan surghiunitul treceau unul după altul ca nişte umbre titanice. Ajunsă în faţa imaginii surghiunitului, mintea lui Moore păru că face un popas. Parcă stătea lângă vatra din casa lui Aufidius şi contempla imaginea măreţiei prăbuşite, ce se arăta însă parcă şi mai măreaţă în starea cea mai de jos a decăderii. Vedea „înfăţişarea neîmblânzită”, chipul întunecat „ce-avea întipărit harul de a porunci”, „corabia cea mândră cu pânze sfâşiate”. Simpatiza întru totul cu răzbunarea lui Caius Marcius; nu era deloc scandalizat din pricina ei; şi din nou Caroline îi şopti: — Aici zăresc din nou o sclipire a frăţietăţii în greşeală. Marşul asupra Romei, implorările mamei, rezistenţa îndelungată, supunerea finală a pasiunilor rele în faţa celor bune, lucru ce întotdeauna trebuie să se petreacă într-o fire umană demnă de titlul de „nobilă”, mânia lui Aufidius în faţa a ceea ce el socotea a fi slăbiciunea aliatului său, moartea lui Coriolan, durerea de pe urmă a marelui său vrăjmaş – toate scenele alcătuite din forţă şi din adevăr concentrat veneau una după alta şi luau în scurgerea lor profundă şi iute inima şi cugetul cititorului şi ascultătorului. — Ia spune, acuma l-ai simţit pe Shakespeare? întrebă Caroline la vreo zece minute după ce vărul ei închisese cartea. — Cred că da. — Şi ai observat la Coriolan ceva ce ar semăna cu dumneata? — Poate că am observat. — Nu era la fel de supus greşelii pe cât era de măreţ? Moore încuviinţă dând din cap. — Şi care-i era greşeala? Ce anume îi făcea pe ceilalţi cetăţeni să-l urască? Ce a pricinuit surghiunirea lui de către concetăţeni? — Tu oare ce crezi că a fost? — Întreb din nou:                               Whether was it pride,              Which out of daily fortune ever taints               The happy man? whether defect of judgment,               To fail in the disposing of those chances               Which he was lord of? or wheather nature,              Not to be other than one thing: not moving  From the casque to the cushion, but commanding peace  Even with the same austerity and garb  As he controlled the war?   — De, răspunde-ţi singur, Sfinxule. — Era câte puţin din toate: şi dumneata nu trebuie să fii înfumurat faţă de muncitori; nu trebuie să neglijezi posibilităţile de a-i linişti, nu trebuie să fii o fire rigidă şi să rosteşti o cerinţă la fel de autoritar de parca ar fi un ordin. — Asta e morala pe care o atribui piesei? Cine ţi-a vârât în cap asemenea idei? — Dorinţa pentru binele dumitale, grija pentru siguranţa dumitale, dragă Robert, şi o teamă, o teamă izvorâtă din multe lucruri auzite de mine în ultima vreme şi după care ţi se pregătesc multe rele. — Cine îţi spune ţie treburi dintr-astea? — Îl aud pe unchiu-meu vorbind despre dumneata; îţi laudă curajul neînfricat, felul în care gândeşti, dispreţul faţă de duşmanii josnici, hotărârea ta de a nu „te pleca în faţa gloatei”, cum spune el. — Şi ai vrea s-ajung să mă plec în faţa lor? — Nu, nu, pentru nimic în lume: niciodată n-am dorit să te înjoseşti; dar, nu ştiu cum, îmi este cu neputinţă să nu mă gândesc că e nedrept să-i cuprinzi pe toţi muncitorii sub denumirea prea larga şi jignitoare de „gloată”, şi totdeauna să te uiţi la ei şi să-i tratezi cu trufie. — Eşti o mică democrată, Caroline; ce-ar zice unchiul tău dacă te-ar auzi? — După cum ştii, rareori discut cu unchiul meu şi niciodată despre asemenea lucruri: el socoteşte că tot ce este dincolo de cusut şi gătit întrece puterea de înţelegere a unei femei şi nu poate face parte din preocupările ei. — Şi tu îţi închipui că înţelegi lucrurile cu privire la care îmi dai sfaturi? — În măsura în care te privesc pe dumneata, le înţeleg. Ştiu că ar fi mult mai bine dacă muncitorii dumitale te-ar iubi şi nu te-ar urî, şi sunt absolut convinsă că blândeţea are mult mai mulţi sorţi de izbândă decât aroganţa, dacă e vorba să le câştigi simpatia. Dacă faţă de mine şi de Hortense ai fi rece şi arogant, crezi că te-am iubi? Când eşti rece faţă de mine, aşa cum eşti câteodată, cum îţi închipui că aş putea îndrăzni ca în schimb eu să fiu duioasă? — Ei, uite, Lina, eu mi-am făcut lecţiile, atât pe cele de limbă cât şi pe cele de etică, nu fără anume înclinări către politică; acuma e rândul tău. Hortense îmi spune că ai fost foarte emoţionată de o mică poezie învăţată ieri, o bucată a sărmanului André Chénier – La jeune captive; ţi-o mai aduci aminte? Începând cu o voce stinsă, mai cutând tremurată, dar căpătând curaj pe măsură ce înainta, Caroline repetă dulcile versuri ale lui Chenier; ultimele trei strofe le recită bine:               — Mon beau voyage encore est si loin de sa fin!     Je pars, et des ormeaux qui bordent le chemin             J’ai passé les premiers à peine.             Au banquet de la vie à peine commencé,       Un instant seulement mes lèvres ont pressé    La coupe en mes mains encore pleine.                              Je ne suis qu’au printemps – je veux voir la moisson;  Et comme le soleil, de saison en saison,  Je veux achever mon année.               Briliante sur ma tige, et l’honneur du jardin                Je n’ai vu luire encore que les feux du matin,               Je veux achever ma journée!   Moore ascultă întâi cu ochii plecaţi, dar în cutând îi ridică pe furiş: lăsându-se pe spate în fotoliu, putea să se uite la Caroline fără ca ea să observe unde îi stau aţintite privirile. În seara aceea obrajii ei aveau o culoare, ochii ei o lumină, înfăţişarea ei o expresie ce ar fi putut face uimitoare chiar şi nişte trăsături oarecare; dar în cazul de faţă nu durerosul păcat al unei înfăţişări oarecare se cerea iertat. Strălucirea soarelui nu se revărsa pe pământuri aspre şi sterpe; cădea peste gingaşi boboci de floare. Fiecare linie a feţei vădea graţie; întreaga ei înfăţişare era încântătoare. În clipa aceea – însufleţită, pasionată, emoţionată – putea fi socotită frumoasă. O astfel de întruchipare era sortită să trezească nu numai seninul sentiment de stimă, sau pe cel detaşat al admiraţiei, ci un simţământ mai tandru, mai gingaş, mai apropiat: prietenie, poate – afecţiune, interes. După ce termină, se întoarse către Moore şi îi întâlni privirile. — Am recitat destul de bine? întrebă zâmbind ca orice copil fericit şi cuminte, — Îţi spun cinstit că nu ştiu. — Cum să nu ştii? N-ai ascultat? — Ba da – şi am privit. Îţi place mult poezia, Lina? — Când întâlnesc adevărată poezie, nu-mi găsesc astâmpăr până ce n-o învăţ pe dinafară, şi astfel o fac să-mi aparţină şi mie puţin. După acest răspuns, domnul Moore rămase tăcut câteva minute. Se auzi bătând ceasurile nouă; Sarah intră în salon şi anunţă că slujnica domnului Helstone venise s-o ia pe domnişoara Caroline. — Va să zică seara a şi trecut, observă tânăra elevă; şi cred c-o să se mai scurgă mult timp până o să mai petrec alta aici. De câtăva vreme Hortense moţăia asupra lucrului; cum în momentul acela aţipise, nu răspunse nimic la observaţia fetei. — N-ai avea nimic împotrivă să vii mai des aici să-ţi petreci seara? întrebă Robert în vreme ce îi lua pelerina împăturită de pe măsuţa din margine, unde se afla încă, şi o ajuta grijuliu să se îmbrace. — Îmi place să vin aici; dar nu doresc deloc să mă vâr în sufletul nimănui şi nici nu m-am gândit să provoc o invitaţie: trebuie să înţelegi asta. — Oho! Te înţeleg, copilaşule. Uneori îmi ţii predici şi mă mustri că vreau să ajung bogat, Lina; dar daca aş fi bogat, ai trăi aici toată vremea – în orice caz, ai trăi alături de mine, indiferent unde mi-aş avea locuinţa. — Ar fi foarte plăcut; şi dacă ai fi sărac – veşnic la fel de sărac – tot plăcut ar fi. Noapte bună, Robert. — Ţi-am promis că merg cu tine pe jos până la casa parohială. — Ştiu că mi-ai promis; dar mi-am închipuit că ai uitat şi nu prea îmi dădea prin gând cum să-ţi amintesc, deşi tare aş fi vrut s-o fac. Dar chiar ai chef să mergi? E frig afară, şi cum a venit Fanny, nu e neapărat nevoie… — Uite, ia-ţi manşonul – n-o trezi pe Hortense - haide! Jumătatea de milă până la casa parohială a fost repede străbătută. Se despărţiră în grădină fără să se sărute, doar cu o slabă strângere de mână; totuşi Robert îşi lăsă verişoara să intre în casă emoţionată şi plină de o bucurie tulburătoare. Fusese în ziua aceea neobişnuit de drăguţ cu ea – nu în vorbe, în măguliri, în declaraţii; ci în purtare, în priviri şi în inflexiunile duioase şi prietenoase ale glasului. În ce îl priveşte pe el, se întoarse acasă grav, aproape morocănos. Pe când şedea sprijinit de poarta curţii pierdut în gânduri sub lumina slabă a lunii, absolut singur - având în faţă clădirea tăcută şi întunecată a fabricii, iar împrejur valea mărginită de coline – exclamă pe neaşteptate: — Asta nu se poate! Toate astea ascund slăbiciune, ascund ruină. Totuşi, adăugă potolindu-şi glasul, asemenea dezlănţuiri sunt cu totul vremelnice. O ştiu eu foarte bine: am mai avut eu de înfruntat asemenea încercări. Până mâine o să treacă.    

CAPITOLUL VII   Diaconii iau ceaiul   Caroline Helstone avea exact optsprezece ani; iar la optsprezece ani adevărata poveste a vieţii abia începe să-şi depene vorbele. Înainte de vârsta asta, şedem şi ascultăm o istorioară, un basm fermecător; vesel câteodată, şi trist alteori; aproape întotdeauna imaginar. Înainte de vârsta asta, lumea noastră este o lume eroică; locuitorii ei pe jumătate zei sau pe jumătate demoni; scenele ei sunt scene de vis; păduri mai întunecate şi coline mai stranii; ceruri mai luminoase, ape mai pline de primejdii; flori mai drăgălaşe, roade mai ispititoare; câmpii mai întinse, pustiuri mai posomorâte, lanuri mai însorite decât se află în sânul firii, risipite pe globul nostru de vrajă. Ce fel arată luna privită înainte de vârsta aceasta! Atunci când o privim, ce zguduitoare mărturie aduce fiorul inimii noastre despre negrăita ei frumuseţe! Iar soarele de pe vremea aceea este un rai înflăcărat – tărâmul zeilor. La vremea aceea – la optsprezece ani, când ne apropiem de hotarele viselor goale şi înşelătoare, Ţara zânelor se află în urma noastră, iar în faţă ni se ridică ţărmurile Lealităţii. Ţărmurile acestea sunt încă depărtate: par atât de albastre, prietenoase şi îmbietoare, încât abia aşteptăm să le atingem. În lumina soarelui vedem verdeaţa întinsă sub albastrul cerului ca pe o pajişte primăvăratică; prindem cu privirea sclipiri de dungi argintii, şi vedem în închipuire unduirea apelor vii. De-am putea ajunge pe acele tărâmuri, n-am mai şti ce înseamnă nici foamea şi nici setea; dar până atunci, multe locuri sălbatice, adesea şuvoaiele Morţii, sau râuri de suferinţă, la fel de îngheţate şi aproape la fel de negre ca şi Moartea, mai trebuie străbătute înainte de a ajunge să gustăm adevărata desfătare. Fiecare bucurie oferită de viaţă trebuie cucerită prin luptă înainte de a fi luată în stăpânire; şi cât de crâncenă este lupta o ştiu doar aceia care s-au luat la trântă pentru premiul cel mare. Sângele din inimă trebuie să aşeze diademă de mărgăritare roşii pe fruntea luptătorului, mai înainte ca laurii victoriei să i-o împodobească. La optsprezece ani nu ştim nimic din toate acestea. Din clipa când ne zâmbeşte şi ne făgăduieşte fericirea chiar pentru a doua zi, Speranţa este întâmpinată cu neclintită încredere; de îndată ce se abate pe la uşa noastră ca un înger rătăcit, Dragostea este numaidecât îmbiată, primită cu urări de bun sosit, îmbrăţişată; tolba nu-i stă la vedere; dacă săgeţile se înfig în noi, rana lor e ca un fior de viaţă nouă; nu se mai află teamă de venin şi nici de vârful ca de undiţă pe care niciun vraci nu-l mai poate extrage afară; acea tulburare sufletească plină de primejdii – adevărată agonie în unele faze, pentru mulţi, agonie de la început şi până la sfârşit – e socotită a fi un dar nepreţuit; pe scurt, la optsprezece ani abia se intră în şcoala Experienţei, iar lecţiile ei umilitoare, strivitoare, măcinătoare şi totuşi purificatoare şi dătătoare de puteri abia de acum încolo încep să fie învăţate. Vai, Experienţă! Niciun alt dascăl nu are chip atât de răvăşit şi de îngheţat ca al tău; niciunul nu poartă veşminte atât de negre ca ale tale, nuiaua nici unuia nu e atât de usturătoare ca a ta, niciunul nu-şi împinge discipolul cu mâini mai neîndurătoare şi cu mai multă străşnicie către îndatoririle lui şi nu-l sileşte mai autoritar şi fără putinţă de împotrivire să şi le îndeplinească. Numai şi numai datorită învăţăturilor tale poate izbuti vreodată un bărbat sau o femeie să-şi găsească potecă sigură prin sălbăticiile vieţii; fără ele - vai! - cum se mai împiedică şi cum se mai rătăcesc! Ce groaznice tărâmuri oprite încalcă, în ce râpe spăimântătoare sunt azvârliţi! După ce fusese condusă acasă de Robert, Caroline nu mai avea chef să-şi petreacă restul serii cu unchiu-său; camera unde stătea parohul de obicei era pentru ea un lăcaş foarte sacru; rareori pătrundea acolo, iar în acea noapte stătu retrasă până ce sună clopoţelul pentru rugăciune. O parte din slujba bisericească de seară era o formă de închinăciune respectată de toţi cei aflaţi în casa domnului Helstone; acesta o intona cu obişnuitul său glas nazal, limpede, puternic şi monoton. Îndată după încheierea ritualului şi după vechiul ei obicei, nepoata se apropie de preot. — Noapte bună, unchiule. — Ehei! Astăzi toată ziua mi-ai umblat creanga – ai fost în vizită, ai mâncat în altă parte, şi ce n-ai mai făcut! — N-am fost decât la vilă. — Şi ţi-ai învăţat lecţiile? — Da. — Ai cusut şi o cămaşă. — Numai o parte. — Bine, e destul şi-atâta: ţine-te de cusut – învaţă să coşi cămăşi, să coşi rochii, să rumeneşti o plăcintă şi într-o bună zi ai să fi femeie de ispravă. Acuma du-te la culcare: eu am treabă aici cu o cărticică. Acum nepoata se afla închisă în iatacul ei; uşa era zăvorâtă, capotul alb gata îmbrăcat, părul lung şi despletit îi cădea bogat, moale şi cârlionţat până la talie; şi pe când se odihnea după truda pieptănatului, cu obrazul sprijinit în palmă şi privirile pironite pe covor, în faţa ochilor i se ridicară şi de jur împrejur prinseră viaţă acele vedenii pe care le avem la optsprezece ani. Gândurile stăteau de vorbă cu ea; îi spuneau lucruri plăcute, s-ar fi părut, fiindcă zâmbea ascultându-le. Era tare drăguţă aşa, cufundată în visare; însă ceva mult mai strălucitor decât ea se afla în încăpere – duhul Speranţei tinereşti. După câte şoptea acest proroc linguşitor, de-acum încolo n-avea să mai cunoască dezamăgirea, n-avea să mai simtă descurajarea: păşise în zorii unei zile de vară – nu nişte zori înşelători, ci adevăratul izvor al dimineţii – iar soarele avea să se înalţe cu repeziciune. Acum i-ar fi fost cu neputinţă să bănuiască măcar că e o jucărie în mâinile iluziei: nădejdile îi păreau neîndoielnice, iar temeliile pe care se înălţau, de neclintit. „Când oamenii se îndrăgostesc, pasul următor este căsătoria, argumenta Caroline. Ei, eu îl iubesc pe Robert şi simt precis că şi el mă iubeşte pe mine; am crezut-o de nenumărate ori şi până acuma, însă astăzi am simţit-o. Când mi-am înălţat privirile spre el, după ce recitasem poezia lui Chénier, ochii lui (ce frumoşi ochi mai are!) mi-au trimis adevărul drept în inimă. Câteodată mi-e şi frică să vorbesc cu el, ca un cumva să fiu prea dintr-o bucată, să nu par prea îndrăzneaţă, fiindcă nu numai o singură dată am regretat amarnic vorbe care mi-au scăpat, vorbe inutile, şi-mi era teamă să nu fi spus mai mult decât se aştepta el să spun, iar pe urmă să se supere din pricina a ce ar fi putut socoti ca o indiscreţie din partea mea; acum însă, în seara asta, aş fi putut îndrăzni să rostesc orice mi-ar fi trecut prin cap, atât de îngăduitor a fost. Cât de drăguţ s-a purtat când am venit împreună încoace! Nu caută să te măgulească şi nici nu spune lucruri aiurea; iubirea lui (prietenia, adică: bineînţeles că nu-l consider încă iubitul meu, dar trag nădejde că într-o bună zi are să fie) nu e aşa cum citim prin cărţi e mult mai aleasă – originală, liniştită, bărbătească, sinceră. Cu adevărat îmi place! Aş fi o nevastă excepţională pentru el, dacă s-ar însura cu mine; i-aş vorbi despre defectele lui (fiindcă are câteva defecte), dar aş avea grijă să se simtă întotdeauna bine, l-aş dezmierda, şi aş face tot ce-mi stă mie în puteri ca să fie fericit. Ei, şi uite că de data asta sunt sigură: mâine nare să mai fie distant: simt aproape fără umbră de îndoială că mâine-seară ori vine el aici, ori mă cheamă pe mine acolo.“ Se apucă iarăşi să-şi pieptene părul lung ca de sirenă. Întorcându-şi capul, în vreme ce-şi aranja buclele, îşi văzu în oglindă chipul şi silueta. Pentru făpturile oarecare, astfel de imagini au darul de a readuce la realitate; propriii lor ochi nu sunt încântaţi de ce li se arată; atunci încep să fie convinse că ochii altora nu pot să afle într-o asemenea înfăţişare niciun fel de farmec; dar cele darnic înzestrate de natură trebuie în chip firesc să ajungă la alte încheieri; imaginea este încântătoare, şi deci nu se poate sa nu încânte. Caroline vedea un cap, o siluetă care, reproduse la dagherotip cu expresia lor din acea clipă, ar fi fost drăguţe; nu-i rămânea de făcut nicio alegere şi din această privelişte nădejdile ei nar fi putut ieşi decât confirmate. Prin urmare se duse să se culce purtând în suflet o bucurie întru nimic micşorată. Şi cu aceeaşi bucurie întru nimic micşorată se sculă şi a doua zi dimineaţa! Când intră în camera unde unchiul ei îşi lua gustarea şi cu o veselie plină de toată gingăşia îi ură bună dimineaţa, până şi acel omuleţ de bronz se gândi, o secundă, că nepoata lui se făcuse „o fată de toată frumuseţea”. De obicei în prezenţa unchiului era timida şi rezervată – foarte ascultătoare, dar nu comunicativă; totuşi, în dimineaţa de atunci găsi foarte multe de spus. Între ei nu puteau fi discutate decât chestiuni minore; căci cu o femeie – cu o fată – domnul Helstone nu ar fi atins niciun alt subiect, Caroline făcuse o plimbare matinală prin grădină, iar acum îi spuse ce flori începeau să răsară pe acolo şi îl întrebă când avea să vină grădinarul să îndrepte marginile straturilor; îl mai încunoştinţă de asemenea că vreo câţiva grauri începuseră să-şi clădească grăbiţi cuiburi în turla bisericii (biserica din Briarfield era foarte aproape de casa parohială); se întreba dacă dangătul clopotelor din clopotniţă nu avea cumva să-i sperie. Domnul Helstone îşi exprimă părerea că şi graurii aceia erau „asemenea altor fiinţe nătânge abia împerecheate: cu totul nepăsătoare – deocamdată – faţă de orice ar fi putut să le stingherească.” Încurajată, probabil, cam exagerat de buna ei dispoziţie, trecătoare, Caroline îndrăzni să facă o remarcă de un gen pe care niciodată mai înainte nu s-ar fi aventurat să-l folosească în legătură cu opinii exprimate de venerabilul său unchi. — Unchiule, spuse nepoata, ori de câte ori vorbeşti despre căsătorie, vorbeşti cu dispreţ. Crezi cumva că oamenii n-ar trebui să se mai căsătorească? — Nu încape îndoială că lucrul cel mai înţelept e să rămâi celibatar, mai ales dacă e vorba de o femeie. — Toate căsniciile sunt nefericite? — Milioane de căsnicii sunt nefericite. Dacă fiecare ar spune adevărul, s-ar vedea că toate sunt mai mult sau mai puţin aşa. — Totdeauna te enervezi când eşti chemat să cununi vreo pereche – de ce? — Fiindcă nimănui nu poate să-i facă plăcere calitatea de complice la îndeplinirea unui act de curată nebunie. Domnul Helstone dădea răspunsuri atât de prompte, încât lăsa impresia că îl bucură prilejul oferit de nepoată pentru aşi exprima unele opinii în această privinţă. Încurajată de îngăduinţa arătată până atunci faţă de întrebările ei, Caroline merse ceva mai departe. — Dar de ce ar fi curată nebunie? Dacă doi oameni se plac, pentru ce n-ar trăi împreună? — Se plictisesc unul de celălalt – se plictisesc unul de celălalt într-o lună. Perechea cu care tragi la jug nu-ţi este un tovarăş; fiindcă ori el ori ea devine pereche la suferinţă. Următoarea remarcă a Carolinei nu era inspirată doar de o simplicitate naivă; izvora dintr-un simţământ da antipatie faţă de astfel de păreri şi de supărare împotriva celui care le susţinea. — Unchiule, cineva ar putea crede că n-ai fost niciodată însurat – ar putea spune că eşti un bătrân burlac. — De fapt, asta şi sunt. — Dar ai fost însurat. Cum s-a putut să fi atât de inconsecvent încât să te însori? — Orice om îşi pierde minţile o dată sau de două ori în viaţă. — Va să zică te-ai plictisit de mătuşa mea şi mătuşa mea de dumneata şi aţi fost nefericiţi împreună? Domnul Helstone îşi împinse în afară buza într-un gest cinic, îşi încreţi fruntea oacheşă şi scoase un mormăit nearticulat. — Nu te-ai potrivit cu dânsa? Nu era o femeie blândă? Nu te-ai putut obişnui cu ea? Nu ţi-a părut rău când a murit? — Caroline, spuse domnul Helstone lăsându-şi încet mâna în jos până aproape de tăblia mesei şi apoi trântind-o deodată peste lemnul de mahon, înţelege bine: e vulgar şi pueril să faci confuzie între general şi particular. În orice treburi există reguli şi există excepţii, întrebările tale sunt prosteşti şi copilăroase. Sună din clopoţel, dacă ai isprăvit cu masa. Gustarea de dimineaţă luase sfârşit, şi după cum obişnuiau unchiul şi nepoata, după ce se încheia masa aceasta, nu se mai vedeau decât la prânz; în ziua aceea însă, în loc să părăsească încăperea, nepoata se aşeză pe fotoliul de lângă fereastră şi rămase acolo. Domnul Helstone privi stingherit în jur, o dată sau de două ori, ca şi cum ar fi dorit s-o vadă mai repede plecată, dar fata se uita pe fereastră, de parcă ar fi uitat de prezenţa lui; aşa că parohul continuă lectura ziarului de dimineaţă – şi se întâmplă să fie un număr deosebit de interesant, întrucât în Peninsulă avuseseră loc anumite schimbări, iar unele coloane ale ziarului erau pline cu lungi depeşe venite din partea generalului-lord Wellington. În vremea asta nu prea bănuia ce gânduri se zbat în capul nepoatei – gânduri redeşteptate de discuţia purtată cu o jumătate de oră în urmă, dar nu izvorâte din ea. Mai erau şi acum înviforate, zumzăiau ca un roi de albine aţâţate, dar trecuseră ani de când primii lor muguri i se iviseră în minte. Îi examina firea, starea sufletească şi repeta părerile lui despre căsătorie. De multe ori le mai reexaminase şi înainte şi avusese impresia că aici se află prăpastia dintre felul ei de a gândi şi al lui; apoi, de cealaltă parte a imensului hău, văzuse şi vedea şi acum o altă siluetă stând alături de aceea a unchiului – o arătare ciudată; ceţoasă, sinistră, prea puţin pământeană: imaginea doar pe jumătate păstrată în minte a propriului ei tată, James Helstone, fratele lui Matthewson Helstone. Doar zvonuri îi ajunseseră la ureche în legătură eu firea acelui tată; slujnice bătrâne scăpaseră câte ceva; ştia, de asemenea, că nu fusese un om bun şi nu se arătase iubitor faţă de ea. Îşi aducea aminte – şi era o amintire înnegurată – de câteva săptămâni petrecute împreună cu el undeva, întrun mare oraş, şi când nu avusese o fată s-o îmbrace şi să-i poarte de grijă; când stătuse încuiată, zi şi noapte, într-o cameră de mansardă, la mare înălţime, iar în cameră nu era covor pe jos, patul nu avea draperii şi alte mobile nu prea se aflau; când el pleca în fiece dimineaţă foarte devreme şi deseori uita să se mai întoarcă şi să-i dea să mănânce în timpul zilei, iar noaptea, când se înapoia, parcă ar fi fost ieşit din minţi, furios, înspăimântător; sau – încă şi mai groaznic – ca un idiot, ca un imbecil, ca un om cu simţurile moarte. Ştia că se îmbolnăvise în camera aceea şi că într-o noapte, când îi era foarte rău, intrase dezlănţuit în încăpere şi îi spusese că are s-o ucidă, fiindcă îl apăsa ca o povară; ţipetele ei aduseseră lume într-ajutor şi de atunci, de când fusese salvată din mâinile lui, nu-l mai revăzuse niciodată altfel decât mort, întins în coşciug. Asemenea om fusese tatăl ei, dar avusese şi o mamă; deşi domnul Helstone nu-i pomenea niciodată de maică-sa, deşi nu-şi putea aduce aminte s-o fi văzut vreodată: dar că era încă în viaţă – asta ştia. Maică-sa fusese deci nevasta beţivului: cum arătase oare căsnicia lor? Întorcându-şi capul de la zăbrelele printre care urmărise jocul graurilor (fără să-i vadă, însă), cu glas domol, dar cu un ton trist şi amar, rupse astfel tăcerea din cameră: — Spui despre căsătorie că este o nenorocire fiindcă te iei, cel puţin aşa cred eu, după cele văzute în căsnicia tatii şi mamei. Dacă şi mama a avut de suferit câte am suferit eu când am stat cu tata, trebuie să fi dus o viaţă îngrozitoare. Auzind-o că i se adresează în felul acesta, domnul Helstone se răsuci în fotoliu şi se uită pe deasupra ochelarilor la nepoată-sa: era uluit. Taică-său şi maică-sa! Cum de-i venise în minte să pomenească despre taică-său şi maică-sa când în cei doisprezece ani cât stătuseră împreună nu-i vorbise niciodată despre ei? Nici prin gând nu i-ar fi trecut până atunci că judecata fetei se maturizase; că ar fi păstrat vreo amintire sau ar fi putut face vreo presupunere în legătură cu ei. — Tatăl şi mama ta? Cine ţi-a vorbit ţie despre ei? — Nimeni; dar îmi aduc aminte câte ceva despre ce fel de om era tata şi o deplâng pe maică-mea. Unde-i ea acuma? Acest „Unde-i ea acuma?” stătuse pe buzele Carolinei de sute de ori mai înainte; dar până în acea clipă nu-l rostise. — Nu prea ştiu, răspunse domnul Helstone. Am cunoscuto foarte puţin. N-am mai auzit despre ea de ani de zile; dar oriunde s-ar afla, numai la tine nu-i e gândul; nu întreabă niciodată de tine; am motive să cred că nu doreşte să te vadă. Haide, a venit timpul lecţiilor; la zece te duci la verişoară-ta, nu? A bătut ceasul. Probabil că eleva ar mai fi avut şi altele de spus; dar Fanny intră şi-l vesti pe paroh că epitropii vor să discute ceva cu el la biserică. Domnul Helstone se grăbi într-acolo, iar nepoata porni imediat spre vilă. Drumul dintre casa parohială şi Hollow’s Mill mergea la vale, aşa că eleva îl străbătu aproape numai în fugă. Mişcarea, aerul curat, gândul că-l va vedea pe Robert, sau cel puţin se va afla în locuinţa lui, îi reînviorară iute starea de spirit cam deprimată. Când ajunse să dea cu ochii de clădirea albă a casei, să audă bubuiturile din fabrică şi năvala apei din scoc, tot ce văzu mai întâi fu domnul Moore la poarta grădinii. Acolo stătea; purta bluza olandeză cu cingătoare, o beretă uşoară pe cap, iar îmbrăcămintea asta modestă îi venea foarte bine: se uita pe pajişte în jos, nu în direcţia de unde venea vară-sa. Fata se opri în dosul unei sălcii, să-şi mai tragă puţin răsuflarea, şi îl cercetă cu privirea. „E fără pereche, se gândi Caroline; e tot atât de frumos pe cât e de inteligent. Ce ochi pătrunzători are! Ce trăsături limpezi şi pline de duh – distinse şi serioase, dar atrăgătoare! îmi place chipul lui – îmi place cum arată – îmi place atât de mult! Îi întrece pe toţi neisprăviţii aceia de diaconi, de pildă – îi întrece pe toţi bărbaţii din lume: mândreţea de Robert!” Căută să se afle cât mai repede alături de „mândreţea de Robert“. Cât despre el, când fata îi apăru în faţă, cred că de iar fi stat în putere ar fi dispărut dinaintea ochilor ei ca o fantomă; dar fiind un ins înalt de statură şi nu doar o închipuire, se văzu silit să rămână pe loc şi să-şi salute verişoara. Făcu asta cât mai pe scurt: ca un văr, ca un frate, ca un prieten, ca orice, numai ca un iubit nu. Farmecul nespus din noaptea trecută îi pierise din purtări: nu mai era acelaşi om; sau, în orice caz, nu aceeaşi inimă îi mai bătea în piept. Amară dezamăgire! cumplită întristare! La început fetei emoţionate nici nu-i venea să creadă în schimbarea petrecută, deşi o vedea şi o şi simţea, îi venea greu să-şi retragă mâna dintr-a lui, până ce n-a învrednicit-o măcar cu ceva ce s-ar fi putut numi o slabă strânsoare; îi era greu să-şi mute ochii din ochii lui până nu-i vedea în priviri ceva mai mult şi mai duios decât acea îngheţată întâmpinare. Un bărbat îndrăgostit şi amăgit în felul acesta poate vorbi şi poate pretinde o explicaţie; o femeie îndrăgostită nu poate spune nimic; dacă ar face-o, rezultatul ar fi doar ruşine şi suferinţă, reproşuri mute pentru trădare de sine. Natura ar înfiera o asemenea faptă ca pe o răzvrătire împotriva propriilor instincte şi după aceea ar răsplăti-o răzbunător cu lovitura de trăsnet a dispreţului de sine care izbeşte în taină şi pe neaşteptate. Luaţi lucrurile aşa cum vin; nu puneţi întrebări; nu articulaţi nicio dojană; e atitudinea cea mai înţeleaptă ce vă stă la îndemână. Aţi aşteptat pâine şi aţi căpătat o piatră; rupeţi-vă dinţii în ea şi nu scoateţi ţipete fiindcă nervii vă sunt torturaţi: nu vă îndoiţi că stomacul vostru mental – dacă dispuneţi de o asemenea înzestrare – e tare ca al struţului: piatra o să fie mistuită. Întindeţi mâna ca să căpătaţi un ou, iar Soarta vă pune în palmă un scorpion. Nu lăsaţi să vi se vadă groaza: strângeţi tare darul între degete; lăsaţi-l să vă înţepe. N-aveţi nicio grijă: cu vremea, după ce mâna şi braţul se vor fi umflat şi vor fi tremurat în chinul durerilor, scorpionul strivit va muri, dar voi veţi fi învăţat marea lecţie care îţi arată cum să înduri fără să crâcneşti. Pentru tot restul zilelor ce le mai aveţi de trăit, dacă supravieţuiţi încercării – fiindcă se spune că unele mai şi mor sub apăsarea ei – veţi fi mai tari, mai înţelepte, mai puţin nesănătos de sensibile. Probabil că de lucrul acesta nu vă daţi seama la timpul potrivit şi deci nu puteţi împrumuta curaj de la speranţa amintită. Totuşi, aşa precum s-a sugerat, Natura este un minunat prieten în asemenea încercări; pecetluieşte buzele, opreşte rostirea cuvintelor, porunceşte o prefăcătorie senină – o prefăcătorie ce împrumută adesea mai întâi o mână liniştită şi veselă, apoi se aşază cu timpul, se transformă în durere şi paloare, iar în cele din urmă dispare lăsând după sine un stoicism binefăcător, cu nimic mai puţin dătător de puteri pentru că este pe jumătate amar. Pe jumătate amar! Asta e ceva rău? Nu – trebuie să fie amar; amarul înseamnă putere – e un tonic. Tărie gingaşă şi blândă urmând după suferinţă arzătoare nu veţi afla nicăieri; a vorbi despre aşa ceva este o înşelătorie. După supliciu poate urma o epuizare apatică; dacă mai rămâne energie, va fi vorba de o energie mai curând primejdioasă – ucigătoare atunci când se înfruntă cu nedreptatea. Cine a citit balada Puir Mary Lee? — acea veche baladă scoţiană scrisă nu ştiu pe vremea cărei generaţii şi nu ştiu de care mână. Mary fusese amăgită – probabil fiind făcută să ia drept adevăr ceva ce era minciună. Nu se jeluieşte, dar şade singură în viscol şi îi auzim gândurile. Nu sunt gândurile unei eroine model ajunse în starea sa, dar sunt gândurile unei adânc simţitoare şi ale unei crunt jignite fete de ţăran. Suferinţele au alungat-o de lângă vatra de acasă tocmai pe alb-înveşmântatele şi îngheţatele coline: ghemuită sub „suflarea gerului”, îşi reaminteşte fiecare imagine de groază – „rugămintea galbenă la faţă“, „păianjenul păros“, „ticălosul închinător la lună“, „strigoiul de la vreme de seară”, „încruntatul taur”, „laptele de pe spinarea…”: pe toate acestea le urăşte dar „cât îl urăşte pe Robin-a-Ree!”   Oh! ance I lived happily by yon bonny burn - The warld was în love wi’me; But now I maun sit’neath the cauld drift and mourn, And curse black Robin-a-Ree!   Then whudder awa’, thou bitter biting blast, And sough through the scrunty tree, And smoor me up in the snaw fu’ fast, And ne’er let the san me see!   Oh, never melt awa’, thou wreath o’ snaw, That’s sae kind în graving me; But hide me frae the scorn and guffaw O, villains like Robin-a-Ree!   Dar cele spuse în ultima sau în ultimele două pagini nu au legătură apropiată cu simţămintele Carolinei Helstone sau cu starea de lucruri dintre ea şi Robert Moore. Robert nu-i făcuse niciun rău; nu-i spusese nicio minciună; dacă era cineva vinovat, numai ea era; întreaga amărăciune ce-i picura din suflet va curge şi va trebui să curgă doar asupra capului ei. Iubise fără a i se cere să iubească – întâmplare firească, uneori chiar de neînlăturat, dar aducătoare de grele amărăciuni. Ce-i drept, Robert păruse câteodată să ţină mult la ea – însă din ce pricină? Fiindcă ea se străduise cu atâta râvnă să-i fie pe plac, Robert n-avusese cum să nu-şi arate – în ciuda tuturor eforturilor lui – un simţământ pe care judecata nu-l încuviinţa şi nici voinţa nu-i dădea frâu liber. Tocmai era pe punctul de a se înfrâna cu hotărâre de la orice legături mai strânse cu ea, fiindcă nu era dispus să-şi vadă sentimentele în chip definitiv angajate, nici să fie atras, trecând peste îndemnurile raţiunii, într-o căsătorie pe care el o socotea nechibzuită. Acum – ce-i rămânea de făcut Carolinei? Să-şi lase slobode simţămintele, sau să le înfrângă? Să se ţină pe urmele lui Robert, ori să se retragă în sine? Dacă e slabă din fire, va încerca să meargă pe prima cale – îi va pierde stima şi îi va provoca silă; dacă e destul de înţeleaptă, va deveni propriul ei stăpân şi va hotărî să-şi supună şi să aducă la ascultare tărâmul tulburat al sentimentelor. Va hotărî să privească viaţa în faţa, aşa cum este; să înceapă a-i învăţa în chip serios adevărurile crude, şi să-i cerceteze problemele încâlcite cât mai de aproape, cu cât mai multă răspundere. S-ar fi părut că are ceva judecată, fiindcă se despărţi de Robert în linişte, fără a se plânge şi fără a pune întrebări – fără zvâcnetul unui singur muşchi şi fără să verse măcar o lacrimă – se consacră ca de obicei lecţiilor făcute cu Hortense, iar la vremea prânzului plecă înspre casă fără să zăbovească. După ce mâncă şi se trezi singură în salonul casei parohiale, căci îşi lăsase unchiul la cumintele lui pahar de vin, dificultatea care o preocupa şi căreia se văzu nevoită să-i ţină piept era: „Ce-am să fac eu în toată ziua de azi?“ Noaptea trecută sperase că avea s-o petreacă la fel ca pe cea de ieri – că din nou o să-şi împartă seara cu Fericirea şi cu Robert; de dimineaţă îşi aflase greşeala şi totuşi nu se putea linişti, nu se putea convinge că nu se va ivi niciun prilej s-o recheme la Hollow’s Cottage, sau să-l aducă pe Moore iarăşi în tovărăşia ei. Nu o singură dată venise aici după ceai, ca să petreacă o oră împreună cu unchiu-său: clopoţelul sunase şi îi auzise glasul în coridor tocmai la lăsatul serii, când nu se mai aştepta la o asemenea bucurie; iar în două rânduri asta se întâmplase tocmai după ce purtarea lui fusese deosebit de rezervată; şi-atunci, cu toate că rareori vorbea cu ea în prezenţa unchiului, o privise ca şi cum ar fi vrut să se scuze, stând toată vremea de cealaltă parte a mesei ei de lucru. Puţinele cuvinte pe care i le adresase fuseseră alinătoare, duios felul cum îşi luase rămas bun. Da, s-ar fi putut să vină şi în seara asta, îi spunea Speranţa înşelătoare – aproape îşi dădea seama cine anume îi strecoară şoaptele astea, dar le asculta. Încercă să citească – gândurile îi zburară aiurea; încercă să coasă – fiece împunsătură de ac o plictisea, treaba asta era insuportabil de neinteresantă; deschise pupitrul şi se apucă să scrie o compoziţie în franzuzeşte – altceva decât greşeli nu fu în stare să aştearnă pe hârtie. Şi deodată clopoţelul sună zgomotos. Inima îi tresaltă. Se repezi la uşa salonului, o deschise încet, se uită prin crăpătură. Fanny primea un musafir – un domn, un bărbat înalt – chiar de statura lui Robert. O secundă crezu că e Robert – o secundă fu în culmea fericirii dar glasul care întreba de domnul Helstone o readuse la realitate: glasul acela era un glas irlandez, prin urmare nu al lui Moore ci al diaconului, al lui Malone. Fu condus în sufragerie unde, fără îndoială, numaidecât îl ajută pe paroh să golească sticlele. Nu se putea să nu sară în ochi faptul că la orice casă din Briarfield, Whinbury sau Nunnely, când unul dintre diaconi pica tocmai la vremea mesei – la prânz sau la ceai, după cum era cazul – repede urma încă unul, adesea doi. Nu că şi-ar fi dat întâlnire, dar toţi plecau pe undeva cam la aceeaşi oră; dacă Donne, să zicem, venea acasă la Malone şi nu-l găsea, întreba încotro o pornise, iar după ce îi afla de la proprietăreasă destinaţia, o lua după el cât îl ţineau picioarele. Aceleaşi acţionau în acelaşi chip dacă era vorba de Sweeting. Aşa se întâmplă că în după-amiaza aceea urechile Carolinei fură de trei ori chinuite de sunetul clopoţelului şi de sosirea unui oaspete nedorit – fiindcă Donne îl urmă pe Malone şi Sweeting pe Donne; şi veni poruncă atunci ca alte sticle cu vin să fie aduse din cămară în sufragerie (fiindcă deşi bătrânul Helstone îşi muştruluia clericii în subordine atunci când îi găsea „benchetuind” cum zicea el, în propriile lor corturi, la masa mai-marelui îi plăcea totdeauna să-i îndulcească oferindu-le să se înfrupte din ce avea mai de soi), iar prin uşile închise Caroline le auzi râsetele ca de băieţandri şi zarva fără înţeles a glasurilor. Teama ei era ca un cumva să rămână şi la ceai; fiindcă nu-i făcea deloc plăcere să pregătească ceaiul pentru acest trio aparte. Cât de părtinitori pot fi oamenii! Cei trei erau bărbaţi – bărbaţi tineri, cu educaţie – ca şi Moore; dar, în ochii ei, ce uriaşă deosebire! Tovărăşia lor o plictisea de moarte – a lui o fermeca. Şi n-avea să se bucure numai de tovărăşia lor preoţească, deoarece Soarta îi aducea în acel moment alţi patru oaspeţi – oaspeţi feminini, toţi îngrămădiţi într-o caretă trasă de un ponei şi care înainta oarecum cu greu pe drumul dinspre Whinbury. O doamnă mai în vârstă şi trei dintre durduliile ei fiice veneau să-i facă o „vizită prietenească”, după cum se obişnuia prin partea locului. Da, şi clopoţelul sună pentru a patra oară. Fanny; aduse în salon următoarea veste: — Doamna Sykes şi cele trei domnişoare Sykes! Când se pregătea să-şi întâmpine musafirii, Caroline obişnuia să-şi frângă mâinile cu nervozitate, să se îmbujoreze puţin şi să vină spre intrare cu grabă dar şi cu şovăială, dorindu-şi în vremea asta să se afle tocmai sub zidurile Ierihonului. În astfel de împrejurări se dovedea întristător de nedibace în manierele alese, deşi fusese cândva la şcoală un an întreg. Iată de ce, şi cu prilejul de faţă, mâinile-i mici şi albe se torturau una pe cealaltă, în timp ce ea stătea în picioare aşteptând apariţia doamnei Sykes. Şi doamna pomenită – o cucoană înaltă, arţăgoasă, care obişnuia să facă întinse şi nu întru totul nesincere mărturisiri de cucernicie şi se dovedea nespus de ospitalieră faţă de reprezentanţii clerului, păşi măreaţă înlăuntrul casei; în aceeaşi direcţie navigară cele trei fiice, un trio bătător la ochi, tustrele fiind bine dezvoltate şi mai mult sau mai puţin drăguţe. În privinţa cucoanelor engleze de provincie trebuie subliniat următorul aspect. Fie tânără sau bătrână, fie drăguţă sau ştearsă, molcomă sau vioaie, toate (sau aproape toate) poartă întipărită pe chip o expresie ce pare să spună: „ştiu – şi nu mă laud cu asta – dar ştiu că sunt un îndreptar pentru tot ce poate fi socotit cuviincios; de aceea, orice persoană care se apropie de mine sau de care eu mă apropii trebuie să fie cu ochii în patru, fiindcă ori de câte ori nu vor fi asemenea mie – în îmbrăcăminte, în purtări, în păreri, în principii sau în practică – înseamnă că nu se află pe drumul cel bun“. Departe de a face excepţie de la regula arătată, doamna şi domnişoarele Sykes erau dovezi vii ale temeiniciei sale. Domnişoara Mary – o fată arătoasă, binevoitoare şi, privită în general, tare de treabă – îşi purta mulţumirea de sine cu oarecare ţinută şi fără ostentaţie; domnişoara Harriet – o frumuseţe de fată – şi-o afişa cu aroganţă; făcea impresia că este înfumurată şi rece; domnişoara Hannah, care era orgolioasă, neînduplecată, agresivă, o arăta pe faţă şi cu bună ştiinţă; mama lăsa numai să se întrevadă acest lucru cu gravitatea potrivită vârstei şi faimei sale de mare cucernică. Într-un fel sau altul, întâmpinarea luase sfârşit. Caroline fusese „fericită să le vadă” (ceea ce era pură născocire), spera că sunt sănătoase, că tusea doamnei Sykes se mai domolise (doamna Sykes suferea de tuse de vreo douăzeci de ani încoace) şi că domnişoarele Sykes îşi lăsaseră acasă surioara în cea mai netulburată stare sufleteaseă; la care întrebări domnişoarele Sykes, cuibărite în trei fotolii din faţa taburetului de pian pe care Caroline poposise cam întâmplător, după ce ezitase câteva secunde între el şi un masiv fotoliu cu braţe, unde îşi adusese aminte că se cuvine s-o plaseze pe doamna Sykes; şi într-adevăr, doamna o scutise de osteneală fiindcă se aşezase singură comod între braţele lui; domnişoarele Sykes deci, răspunseră Carolinei printr-o plecăciune simultană, foarte maiestuoasă şi profund impresionantă. Urmă o pauză; o astfel de plecăciune nici nu se putea să nu impună cinci minute de tăcere, şi chiar le impuse. După aceea doamna Sykes se interesă de starea domnului Helstone, dacă mai avusese vreo criză de reumatism, dacă două predici în fiecare duminică nu cumva îl oboseau şi dacă în clipa de faţă ar fi avut puterea să ia doar pe seama sa deplinele îndatoriri ale funcţiei; apoi, primind asigurări că toate erau în cea mai desăvârşită ordine, doamna şi fiicele sale, unindu-şi glasurile într-un singur cor, îşi exprimară părerea că parohul „se ţinea extraordinar de bine pentru vârsta sa“. Pauza a doua. Trecând la rândul său în rolul principal, domnişoara Mary o întrebă pe Caroline dacă luase parte la adunarea organizată joi seara, la Nunnely, de Societatea Biblică. Răspunsul negativ dat de Caroline din respect pentru adevăr – căci în ultima joi rămăsese acasă şi citise un roman împrumutat de Robert – smulse o simultană exclamaţie de uimire de pe buzele tuturor celor patru doamne. — Noi am fost cu toatele, spuse domnişoara Mary. Mama şi noi toate; l-am convins până şi pe tata să vină; Hannah a stăruit cel mai mult; dar a adormit în timp ce vorbea domnul Langweilig, preotul acela german din secta Fraţilor moravi: mi-a crăpat obrazul de ruşine, atât de rău moţăia. — A fost şi doctorul Broadbent, exclamă Hannah, vai! ce frumos vorbeşte! Nici nu te-ai aştepta, fiindcă e un om cu o înfăţişare aproape vulgară. — Dar e atât de drăguţ, o întrerupse Mary. — Şi ce om de treabă, ce om săritor, adăugă mama. — Dar când te uiţi la el ai zice că-i măcelar, interveni frumoasa, trufaşa Harriet. Mi-a fost peste putinţă să-l privesc; l-am ascultat cu ochii închişi. Domnişoara Helstone era supărată din pricina propriei ignoranţe şi nepriceperi; de vreme ce nu-l văzuse pe doctorul Broadbent, nu putea să aibă nicio părere. Urmă a treia pauză. Iar pe durata ei, Caroline simţi în adâncul inimii ce naivă visătoare era; ce viaţă lipsită de spirit practic ducea; cât de puţin pregătită era pentru relaţiile obişnuite cu lumea obişnuită; îşi dădea seama cât de exclusivist se legase doar de casa aceea albă de pe vâlcea; cum îşi întemniţase întreg universul în existenţa unei singure persoane din acea casă; înţelegea limpede că asta nu poate rămâne aşa, şi că într-o bună zi se va vedea silită să schimbe ceva; nu se putea spune că ar fi dorit să semene întru totul celor patru fiinţe din faţa ei, dar dorea să fie mai presus decât era în prezent, astfel încât să nu se mai simtă aşa de speriată de superioritatea lor. Pentru înviorarea Conversaţiei care lâncezea atât de jalnic nu găsi alt mijloc decât să le poftească să rămână cu toate la ceai; şi a trebuit să dea o grea luptă ca să poată îndeplini acest mărunt gest de ospitalitate. Doamna Sykes şi începuse a spune: „Îţi mulţumim foarte mult, însă…“, când intră din nou Fanny în încăpere, aducând din partea domnului Helstone mesajul: — Domnii rămân la noi în seara asta, domnişoară. — Ce domni aveţi? întrebă atunci doamna Sykes. Li se rosti numele; mama şi fiicele schimbară priviri; pentru ele diaconii nu reprezentau acelaşi lucru ca şi pentru Caroline. — Domnul Sweeting era un adevărat favorit al lor; până şi domnul Malone ar fi putut să se considere aproape la fel, întrucât făcea parte din cler. — Aşa da, de vreme ce tot aveţi musafiri, cred că putem rămâne, observă doamna Sykes. O să fie chiar o mică reuniune foarte plăcută; mie îmi face plăcere întotdeauna să mă întâlnesc cu preoţi. Acum nu-i mai rămânea Carolinei decât să le invite sus, să le ajute să-şi scoată şalurile, să-şi netezească părul şi să-şi împrospăteze ţinuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă nişte cărţi cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coşul milosteniei; era obligată să cumpere, deşi de contribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puţin; iar dacă ar fi avut bani mulţi, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa când era adus la casa parohială – cumplită pacoste! - decât să contribuie fie şi numai cu o perniţă de ace. Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sunt au fait cu misterele „coşului milosteniei” şi „coşului misionarilor”, că asemenea meubles sunt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coş de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriaşă adunătură de perniţe cu ace, săculeţe pentru bolduri, suporturi pentru cărţi de vizită, coşuleţe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mâinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie şi vândute mai mult cu sila păgânilor gentlemani tot de peacolo, la nişte preţuri neruşinat de piperate. Roadele unor astfel de vânzări impuse sunt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite şi pentru regenerarea atât de interesantelor populaţii de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine câte o dată pe lună rândul să păstreze coşul, să lucreze pentru el, şi să vâre conţinutul lui pe gâtul unei clientele bărbăteşti din ce în ce mai reduse la număr. Lucrurile încep să devină pasionante când soseşte vremea ca şirul să fie luat de la capăt; unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere şi se distrează copios când îi silesc pe cei mai înăcriţi zgârie-brânză de postăvari să scoată banii şi să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decât preţul de cost, pentru obiecte care nu le fac nicio trebuinţă; alte doamne - firi mai slabe – protestează, şi ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineaţă după dimineaţă pe însuşi prinţul întunericului în pragul casei, decât acel coş-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente şi – vă rog, doamnă – zice că a venit rândul dumneavoastră”. După ce îşi împlini îndatoririle de gazdă, mai mult cu încordare decât cu voie bună, domnişoara Helstone trecu în bucătărie ca să ţină cu Fanny şi Eliza un consiliu privat având pe ordinea de zi ceaiul. — Vai de capul meu, că mulţi mai sunt! strigă Eliza, adică bucătăreasa. Şi astăzi n-am băgat nimic la cuptor fiindcă ziceam c-o să ne-ajungă pâinea până mâine dimineaţă; acum n-are cum să ne-ajungă. — Nişte pesmeţi pentru ceai nu sunt? întrebă tânăra gazdă. — Numai trei şi o pâine. Eu zic aşa că boierii ăştia mari ar trebui să stea pe la casele lor până nu-i cheamă cineva; şi eu vream să-mi termin de aranjat pălăria (boneta, voia să spună). — În cazul acesta, propuse Caroline căreia importanţa acestei întâmplări neprevăzute îi insufla o anumită energie, Fanny trebuie să dea fuga până la Briarfield şi să cumpere câţiva cozonăcei, câteva chifle şi nişte biscuiţi; şi nu sta aşa încruntată, Eliza, că altceva n-avem ce face. — Şi ce serviciu de ceai să luăm? — Ei, cel mai bun, aşa zic; am să scot eu serviciul de argint. Se repezi până sus şi aduse din dulapul de tacâmuri ceainicul, castronaşul pentru smântână şi zaharniţa. — Şi trebuie s-aduc şi ceainicul cel mare? — Da; şi-acuma puneţi-vă la treabă cât mai cu nădejde; cu cât isprăvim mai repede cu ceaiul, cu-atât mai devreme au să plece – sau cel puţin aşa sper. „Aoleu! Tare bine ar fi făcut să plece, îşi spuse suspinând când pornea înspre salon. Şi totuşi – se gândi în faţa uşii, înainte de a o deschide – chiar şi acuma dacă ar veni Robert, ce minunat ar fi! Cu cât mai uşor mi-ar fi să le întreţin pe femeile astea, dacă s-ar afla şi el de faţă! Aş fi interesată să-l aud ce spune (deşi nu spune prea multe în prezenţă altora) şi mi-ar plăcea şi mie să vorbesc dacă m-ar auzi şi el; nu mă interesează să le aud pe niciuna dintre ele şi nici să le spun ceva. Ce-au să mai trăncănească după ce au să apară bărbaţii şi cât de greu o să-mi vină să ascult atâta vorbărie! Dar am impresia că sunt proastă şi egoistă; sunt persoane distinse şi respectabile; fără îndoială că ar trebui să fiu mândră de comportarea lor; nu spun că ar fi mai prejos decât mine – departe de asta – dar sunt altfel decât sunt eu. Intră în salon. Pe vremea aceea, în Yorkshire, se obişnuia ca la ceai toată lumea să se adune în jurul mesei, foarte aproape de ea şi cu genunchii vârâţi cuminte sub tăblie. Era lucru de primă importanţă să existe cât mai multe farfurii cu pâine şi cu unt, de soiuri variate şi în cantităţi cât mai mari; se socotea de cuviinţă, totodată, ca pe platoul din mijloc să se afle un castron de sticlă plin cu marmeladă; printre gustări era frumos să se găsească vreo câteva sorturi de plăcinte cu brânză şi tartine; dacă se mai găsea şi un platou cu şuncă roză la culoare, tăiată în felii subţiri şi cu garnitură de pătrunjel, cu atât mai bine. Din fericire, Eliza, bucătăreasa parohului, îşi cunoştea meseria: la început fusese ea cam scoasă din fire, când năvălitorii sosiră atât de pe neaşteptate şi în asemenea număr; se părea însă că treaba îi readucea voioşia, fiindcă la timpul cuvenit masa aştepta aranjată cu mult gust; iar dintre podoabele ei nu lipseau nici tartinele, nici şunca, nici marmelada. Poftiţi la o masă atât de îmbelşugată, diaconii se înfăţişară foarte voioşi: dar numaidecât, dând cu ochii de cucoanele a căror prezenţă nu le fusese dinainte anunţată, se opriră şi rămaseră toţi în prag. Malone conducea grupul; se opri brusc şi se lăsă pe spate, gata să-l dea jos pe Donne, aflat în urma lui. Donne se împletici trei paşi îndărăt şi îl trimise pe micul Sweeting în braţele bătrânului Helstone, care încheia convoiul. Izbucniră câteva reproşuri şi câteva râsete înfundate: Malone era sfătuit să bage de seamă ce face şi îndemnat să meargă mai departe; ceea ce până la urmă şi făcu, deşi o roşeaţă vineţie îi năpădi până pe fruntea ascuţită. Helstone păşi înainte, îi dădu deoparte pe tinerii cei sfioşi, ură bun sosit tuturor frumoaselor vizitatoare, le strânse mâinile şi spuse fiecăreia câte o glumă, apoi se aşeză comod între drăguţa Harriet şi neînduplecata Hannah; pe domnişoara Mary o pofti să se mute pe scaunul din faţa lui – cel puţin s-o poată vedea, dacă nu putea s-o aibă aproape. Faţă de cucoanele tinere se arăta întotdeauna, în felul său, atent şi curtenitor; de aceea se şi bucura din partea lor de foarte multă simpatie: totuşi, în adâncul sufletului său nici nu respecta şi nici un agrea tagma femeiască, iar acelea care datorită împrejurărilor îl cunoscuseră mai în intimitate mai mult se temuseră de el decât îl iubiseră. Tinerii diaconi fură lăsaţi să-şi aleagă singuri locurile, Sweeting, cel mai puţin fâstâcit dintre toţi trei, îşi găsi refugiu lângă doamna Sykes; căci doamna, Sweeting ştia bine, ţinea la el aşa cum ar fi ţinut la propriul său fiu. Donne, după ce făcu plecăciunea adresată tuturor, cu o graţie de care numai el era în stare, şi după ce spuse cu glas tare şi ca de serviciu, „Bună seara, domnişoară Helstone!“, se lăsă să cadă într-un scaun de lângă Caroline, spre deplinul necaz al acesteia, fiindcă nutrea o antipatie specială faţă de Donne din pricina prosteştii şi neclintitei lui îngâmfări şi a nedezminţitei îngustimi de vederi. Purtând pe buze zâmbetul cel mai fad, Malone se aşeză de cealaltă parte a Carolinei, aşa că fata se văzu blagoslovită cu doi sprijinitori; niciunul dintre ei, ştia foarte bine, n-avea să-i poată fi de vreun mare ajutor, indiferent dacă ar fi fost vorba de întreţinerea conversaţiei, de distribuirea ceştilor, de împărţirea cozonăceilor, sau chiar de oferirea unei farfurii. Micuţul Sweeting, mărunţel şi copilăros cum era, făcea cât douăzeci ca ei. Deşi atunci când se afla doar între bărbaţi nu-i mai tăcea gura, dacă erau şi doamne de faţă lui Malone parcă îi lega cineva limba; avea totuşi trei fraze gata pregătite pe care niciodată nu uita să le rostească. Prima: „V-aţi plimbat astăzi, domnişoară Helstone?“ A doua: „L-aţi mai văzut în ultima vreme pe vărul dumneavoastră Moore?“ A treia: „Clasa dumneavoastră de la şcoala duminicală are tot atâţia elevi?” Aceste trei întrebări fiind puse şi primind răspuns, între Caroline şi Malone se înstăpâni tăcerea. Cu Donne lucrurile stăteau altfel; era enervant, te ducea la disperare. Avea la îndemână o rezervă de flecăreală cum nu se poate mai plicticoasă şi mai înveninată, dar nu greu de bănuit: vorbea de rău oamenii din Briarfield; pe băştinaşii din Yorkshire luaţi cu toptanul; se plângea că-i lipseşte societatea aleasă; de starea înapoiată de civilizaţie din acele locuri; murmura împotriva purtării nerespectuoase a claselor inferioare din nord faţă de cei mai aleşi; lua peste picior în chip prostesc modul de viaţă de prin părţile acelea – lipsa de ţinută, inexistenţa eleganţei, ca şi cum el, Donne, n-ar fi fost obişnuit decât cu fapte într-adevăr mari: o insinuare cu totul nesprijinită nici de înfăţişarea şi nici de manierele sale cam necioplite. S-ar fi părut că, după mintea lui, astfel de injurii înverşunate trebuiau să-l înalţe în ochii domnişoarei Helstone ori în ai oricărei alte doamne l-ar fi auzit; pe câtă vreme, cel puţin în ochii ei, îl prăbuşea într-o situaţie care nu merita nici măcar dispreţ; deşi, ce-i drept, câteodată o înfuriau la culme; căci, fiind ea însăşi de baştină din Yorkshire, nu putea suferi să audă cum ţinutul ei era batjocorit de un asemenea josnic palavragiu; iar când ajungea la marginile răbdării, se întorcea şi îi spunea anumite lucruri care nici prin conţinutul lor şi nici prin felul cum erau exprimate n-ar fi putut avea darul de a câştiga bunăvoinţa domnului Donne. Îi spunea, de pildă, că a-i învinui mereu pe alţii de vulgaritate nu este deloc o dovadă de rafinament; şi nici a-ţi vorbi veşnic de rău enoriaşii nu poate fi însuşire a unui preot demn de această calitate. Sau îl întreba ce l-a făcut să intre în tagma preoţească, de vreme ce se plânge că nu poate să viziteze decât locuinţe modeste şi nu poate să predice decât în faţa unor sărăntoci? dacă s-a făcut preot numai ca să poarte veşminte alese şi să stea în locuinţe regeşti? Asemenea întrebări erau socotite de toţi diaconii drept cel puţin îndrăzneţe şi blasfematoare. Ceaiul s-a prelungit peste măsură; toţi musafirii sporovăiau aşa cum se aşteptaseră şi gazdele că au s-o facă. Domnul Helstone aflându-se într-o excelentă dispoziţie - căci, într-adevăr, când oare se înfăţişa dânsul altfel în societate, în societatea unor cucoane drăguţe?  – şi păstra numai faţă de unicul membru al familiei sale o muţenie încruntată – întreţinea un strălucit şuvoi de conversaţie spumoasă cu vecina din dreapta şi cea din stânga, ba chiar şi cu cea de vis-à-vis, domnişoara Mary: fiindcă deşi Mary era cea mai raţională, cea mai puţin cochetă dintre toate trei, tocmai ei îi acorda vârstnicul văduv mai puţină atenţie. De fapt nu putea să sufere inteligenţa la femei: lui îi plăceau cele cât mai prostuţe, cât mai zăpăcite, cât mai înfumurate şi cât mai lipsite de simţul ridicolului ar fi fost cu putinţă; asta din pricină că numai astfel se dovedeau a fi în realitate aşa cum le considera şi le dorea el, adică inferioare: jucării cu care să te amuzi, cu care să-ţi umpli un ceas liber şi pe urmă să le arunci. Favorita lui era Hannah. Deşi frumoasă, egoistă şi încrezută, Harriet nu era chiar atât de neînsemnată încât să-i poată fi pe plac: păstra încă o anumită demnitate autentică în miezul muntelui de falsă mândrie, şi dacă nu vorbea ca un oracol, nici nu trăncănea ca un om scrântit la cap; nu îngăduia să fie tratată chiar ca o păpuşă, ca un copil, ca o jucărie: aştepta ca toţi să se închine în faţa ei ca în faţa unei regine. Dimpotrivă, Hannah nu pretindea niciun fel de respect – numai adulare: era destul ca admiratorii să-i spună că e un înger, pentru a le îngădui s-o trateze ca pe o cretină. Atât de credulă şi uşuratică se dovedea; atât de prostănacă devenea când era împresurată cu atenţii, măgulită şi admirată îndeajuns, încât existau momente când Helstone se simţea într-adevăr ispitit să se însoare a doua oară şi să încerce experienţa de a face dintr-însa a doua lui tovarăşă de viaţă; numai că, din fericire, salvatoarea amintire a necazurilor îndurate în căsnicia dintâi, urmele încă existente ale pietrei de moară pe care o purtase cândva legată de gât, neclintirea simţămintelor cu privire la insuportabilele amărăciuni ale vieţii conjugale lucrau ca o stavilă în calea afecţiunii lui, risipeau suspinul ce se pregătea să se înalţe din bătrânii şi viguroşii plămâni şi nu-l lăsau să şoptească propuneri care, auzite de Hannah, i-ar fi prilejuit acesteia haz nespus şi necuprinsă mulţumire. Probabil s-ar fi măritat cu el, dacă i-ar fi propus; părinţii ar fi încuviinţat din toată inima. În ochii lor cei cincizeci şi cinci de ani, inima ca de piatră n-ar fi însemnat vreo oprelişte; şi, dat fiind că era paroh, ducea o viaţă îmbelşugată, avea o locuinţă frumoasă şi se presupunea că mai are şi avere proprie (deşi în privinţa asta lumea se înşela; ultimul bănuţ din cele cinci mii de lire moştenite de la taică-său fusese închinat clădirii şi înzestrării unei biserici noi în satul lui natal din Lancashire – fiindcă atunci când îi făcea plăcere putea să se arate de o mărinimie princiară, şi mai ales dacă scopul se potrivea cu vederile lui, n-ar fi şovăit nicio clipă să şi-l atingă), părinţii, spun, ar fi încredinţat-o fără niciun scrupul pe Hannah iubitoarei lui gingăşii şi duioasei lui îndurări; iar a doua doamnă Helstone ar fi răsturnat ordinea naturală a evoluţiei insectelor, ar fi zburat ca un fluture zglobiu, strălucitor şi admirat o întreagă lună de miere şi după aceea s-ar fi târât de-a lungul tuturor zilelor ei ca un vierme dezgustător şi călcat în picioare. Micuţul domn Sweeting, aşezat între doamna Sykes şi domnişoara Mary, care amândouă i se arătau foarte binevoitoare, avea în faţă o farfurie plină cu tartine, iar la îndemână marmeladă şi pesmeţi, şi părea şi se simţea mai încântat decât orice monarh. Toate domnişoarele Sykes îi plăceau: toate îl plăceau pe el. Le socotea nişte fete minunate, fiecare potrivită cu statura lui micuţă. Dacă avea vreo pricină de nemulţumire în aceste clipe atât de fericite, atunci era vorba de lipsa domnişoarei Dora, ea fiind cea căreia nădăjduia în taină să-i spună cândva doamnă Sweeting şi cu care visa că într-o bună zi avea să se plimbe falnic, călăuzind-o ca pe-o împărăteasă pe uliţele satului Nunnely: şi împărăteasă ar fi fost, dacă împărătesele s-ar fi ales după dimensiunile trupului. Era multă, greoaie; văzută din spate, părea o cucoană voinică de patruzeci de ani; dar lăsând astea la o parte, avea un chip plăcut şi o fire nu lipsită de tandreţe. Până în cele din urma se apropie şi sfârşitul ceaiului s-ar fi încheiat încă de mult, dacă domnul Donne n-ar fi stăruit să rămână cu ceaşca pe jumătate plină de ceai rece dinaintea sa, lung timp după ce restul comesenilor terminaseră şi după ce el însuşi se înfruptase din atâtea bunătăţi câte încăpuseră în el – lung timp, într-adevăr, după ce semne de nerăbdare veniseră de la toţi cei adunaţi împrejurul mesei, până ce scaunele începură a fi date deoparte; până ce conversaţia începu să lâncezească, până ce se aşternu tăcerea. Zadarnic îl tot întrebase Caroline dacă mai vrea o ceaşcă de ceai; dacă n-ar fi bine să-i mai toarne ceai fierbinte fiindcă acela fără îndoială că se răcise, etc.; nici nu-şi bea ceaşca, nici nu renunţa la ea. Părea să-şi închipuie că atitudinea lui foarte singulară îi conferea într-un fel oarecare o anumită importanţă; că este merituos şi impresionant ca el să fie ultimul; că e măreţ să-i lase pe toţi ceilalţi să-i aştepte. Zăbovi atât de mult, că până şi ceainicul cel mare îşi dădu sufletul: încetă să mai fâsâie. Totuşi, în cele din urmă însuşi bătrânul paroh, până atunci prins împreună cu Hannah întro mult prea pasionantă discuţie ca să-şi mai poată da seama de întârziere, deveni nerăbdător şi întrebă: — Pe cine mai aşteptăm? — Pe mine, cred, răspunse Donne încântat; lăsa să se creadă că după părerea lui prestigiul avea să-i fie mult sporit din pricină că o întreagă reuniune era ţinută la cheremul său. — Aoleu! strigă Helstone. Pe urmă se ridică în picioare şi zise: Aducem mulţumirile noastre, după care cu toţi părăsiră masa. Cu totul netulburat, Donne mai rămase încă zece minute singur la masă, dar după aceea domnul Helstone sună şi ceru să se strângă tacâmurile; aşa că până la urmă tânărul se văzu silit să-şi golească ceaşca şi să-şi încheie acel rôle care, după mintea lui, îi oferise prilejul să se distingă în chip atât de ales şi îi atrăsese măgulitoarea atenţie a tuturor. Şi-acum, urmând cursul firesc al lucrurilor (ştiind ce avea să se întâmple, Caroline deschisese pianul şi pregătise partiturile), se ceru muzică. De data asta venise rândul domnului Sweeting să se producă; abia aştepta să înceapă; prin urmare îşi asumă trudnica sarcină de a le convinge pe tinerele domnişoare să delecteze pe cei de faţă cu o melodie – un cântec. Con amore, se avântă în complicata îndeletnicire de a implora, de a ruga, de a respinge scuzele, de a lămuri şi risipi greutăţile şi în sfârşit el izbuti s-o convingă pe domnişoara Harriet să se lase condusă la pian. Şi numai decât ieşiră la iveală piesele flautului său (totdeauna se aflau în buzunarul lui, la fel de nelipsite ca şi batista). Piesele acelea fură înşurubate şi potrivite; între timp Malone şi Donne se adunaseră laolaltă, se uitau la el şi rânjeau ironic, lucru pe care, atunci când privi peste umăr, micuţul bărbat îl observă, dar fără să-i acorde vreo atenţie; era convins că toată ironia lor izvora din invidie; ceilalţi nu erau în stare să le acompanieze pe domnişoare, aşa cum făcea el; se afla pe punctul de a obţine un adevărat triumf împotriva lor. Şi triumful începu să se desfăşoare. Când îşi auzi prietenul emiţând acorduri de cea mai înaltă ţinută, Malone, profund îndurerat, se hotărî să-şi câştige şi el, dacă era cu putinţă, o anumită distincţie şi numaidecât adoptă rolul unui amorez (rol pe care şi mai înainte încercase o dată sau de două ori să-l joace, dar fără să poată obţine până atunci, după cum credea el fără vreo umbră de îndoială, succesul ce s-ar fi cuvenit calităţilor desfăşurate); se apropie de sofaua unde se aşezase domnişoara Helstone, îşi instală acolo, lângă ea, masivul trup de irlandez şi îşi puse la încercare talentele (mai cu seamă pe cel al vorbirii) prin câteva discursuri alese, însoţite de rânjete cât se poate de uluitoare şi de neînţeles. În toiul acestor strădanii de a se face plăcut, izbuti să-şi agonisească două perne lungi de divan şi încă una pătrată, cu care, după ce le frământă îndelung cu gesturi ciudate, izbuti să ridice un soi de barieră între el şi obiectul atenţiilor sale. Foarte dornică să scape, Caroline găsi iute o scuză pentru a se duce tocmai în partea opusă a camerei şi a-şi găsi un loc lângă doamna Sykes; pe buna doamnă o rugă să-i dea lămuriri cu privire la un nou model de împletitură decorativă, rugăminte ce-i fu pe loc îndeplinită; şi astfel Peter Augustus fu părăsit. Mutra i se pleoşti de tot când se văzu astfel respins - lăsat să se descurce doar cu propriile lui posibilităţi, iar în plus cu povara celor trei perne ce-i stăteau în poală. Adevărul era că o pornire interioară îi dădea ghes să cultive cunoştinţa cu domnişoara Helstone; asta deoarece împărtăşea cu toţi ceilalţi credinţa că unchiul ei e bogat şi trăgea concluzia că, neavând copii, urma probabil să-i lase toţi banii nepoatei. Gérard Moore deţinea informaţii mai precise în această privinţă; chiar văzuse frumoasa biserică ce-şi datora existenţa ardoarei şi banilor parohului, şi nu numai o dată, în adâncul sufletului său, blestemase un capriciu costisitor care înălţase stavile în calea dorinţelor sale. Pentru o persoană din camera aceea seara părea nesfârşită. Din când în când, Caroline lăsa lucrul să-i cadă în poală şi devenea victima unui fel de letargie mentală – făcând-o să-şi închidă ochii şi să-şi aplece fruntea – pricinuită de ceea ce i se părea ei zumzetul lipsit de înţeles răspândit în jur: dezacordatul, lipsitul de gust clămpănit al clapelor pianului, notele schelăitoare şi gâfâite ale flautului, râsetele şi veselia unchiului împărtăşite de Hannah, şi de Mary de asemenea, fiindcă nu ştia precis din ce şi de unde anume porneau, fiindcă nu prindea în auz nimic caraghios şi nimic nostim în spusele lor; dar pricinuită înainte de toate de şuvoiul neîntrerupt al vorbelor ce i le murmura doamna Sykes la ureche; vorba care dădeau mereu roată în jurul a patru subiecte: sănătatea ei şi a celorlalţi membri ai familiei; coşul milosteniei, coşul misionarilor şi conţinutul lor; ultima adunare de la Nunnely, şi cea care urma să se ţină săptămâna viitoare la Whinbury. În cele din urmă, obosită de moarte, se folosi de faptul că domnul Sweeting venise lângă doamna Sykes şi că între ei se pornise o discuţie, ca să se furişeze neobservată afară din cameră şi să caute câteva clipe de linişte în singurătate. Se întoarse în sufragerie, unde ultimele pâlpâiri ale flăcărilor încă mai luminau căminul, încăperea asta era goală şi liniştită, paharele şi sticlele fuseseră adunate de pe masă, scaunele reaşezate la locul lor, totul în desăvârşită ordine. Caroline se scufundă în fotoliul cel mare al unchiului şi încercă să se odihnească – să-şi odihnească cel puţin mâinile şi picioarele, simţurile, auzul, văzul – ostenite să nu perceapă nimic şi să privească în gol. Mintea, însă, îi zbură de-a dreptul la Hollow: se opri în pragul salonului de acolo, apoi trecu în clădirea birourilor şi începu să se întrebe ce loc anume o fi fost binecuvântat cu prezenţa lui Robert. Dar se întâmplă ca niciunul dintre aceste locuri să nu se bucure de asemenea cinstire; fiindcă Robert se găsea la o milă depărtare de amândouă şi mult mai aproape de Caroline decât ar fi putut să bănuiască mintea ei amorţită: în clipa aceea trecea prin curtea bisericii şi mai avea câţiva paşi până la poarta grădinii parohiale: totuşi nu ca să-şi vadă verişoara, ci numai cu scopul de a transmite ceva parohului. Da, Caroline într-adevăr auzi zbârnâind sârma clopoţelului: din nou sună, pentru a cincea oară în dupăamiaza aceea; tresari şi eşti sigură că de data asta trebuie să fie cel la care visezi. De ce eşti atât de sigură n-ai putea să-ţi explici, dar de ştiut ştii. Te apleci înainte şi asculţi cu încordare cum Fanny deschide uşa; ai dreptate! ăsta e glasul – domol – cu un uşor accent străin, dar atât de dulce pe cât îţi închipui tu; te ridici pe jumătate: „Fanny are să-i spună că domnul Helstone are oaspeţi şi atunci are să plece”. Vai! dar nu-l poate lăsa să plece. În ciuda ei însăşi, în ciuda propriei raţiuni, străbate jumătate din cameră; stă gata să ţâşnească afară în cazul când paşii s-ar îndepărta; dar el intră în coridor şi spune: — Dacă părintele e ocupat, fii bună şi du-mă până în sufragerie; dă-mi toc şi cerneală; am să scriu un scurt bilet şi am să ţi-l las pentru dânsul. Acum, după ce i-au ajuns la urechi vorbele şi îi aude paşii apropiindu-se, dacă ar exista o uşă în mijlocul sufrageriei, Caroline s-ar strecura pe ea şi ar dispărea. Parcă ar fi într-o cuşcă, parcă ar fi înlănţuită; îi e teamă ca prezenţa ei neaşteptată să nu-l stânjenească. Cu o clipă mai înainte ar fi zburat spre el; dar acea clipă odată trecută, ar fi zburat din faţa lui. Dar nu poate; nu există nicio cale de scăpare: sufrageria nu are decât o singură uşă, pe care acum pătrunde vărul ei. Expresia de surpriză stingherită pe care se aşteptase s-o citească pe chipul lui a şi apărut acolo, a făcuto să se cutremure, şi a dispărut. Abia e capabilă să bâiguie un fel de scuză… — Am ieşit din salon doar pentru o clipă, ca să găsesc puţină linişte. În înfăţişare şi în glasul cu care rostise aceste cuvinte se arăta ceva atât de ruşinat şi de abătut, încât oricine ar fi putut înţelege că în sufletul şi în proiectele ei de viitor se produsese de curând o schimbare dureroasă şi acum nu mai era în stare să se stăpânească şi să-şi impună voioşie. Probabil că domnul Moore îşi aducea aminte cum obişnuia să-l primească până atunci, cu ce înfrigurare duioasă şi cu câtă speranţă încrezătoare. Văzuse desigur urmările încercării din dimineaţa trecută; se oferea acum un prilej de a continua aplicarea aceluiaşi sistem, cu rezultate sigure, dacă ar fi stăruit cu şi mai multă hotărâre. Dar este posibil să fi găsit aplicarea sistemului mai lesnicioasă la lumina zilei, în curtea fabricii lui, în toiul unor treburi urgente, decât întrun salon liniştit, când era pe deplin liber, şi la vreme de seară. Fanny aprinse lumânările care stăteau pe masă stinse, aduse cele trebuitoare pentru scris şi părăsi camera; Caroline, se pregătea s-o urmeze. Dacă ar fi ţinut să fie consecvent, Moore ar fi trebuit s-o lase; dar în loc de asta rămase în prag şi, întinzând o mână, o opri din drum; nu o ruga să rămână, dar nici n-o lăsa să plece. — Să-l anunţ pe unchiu-meu că eşti aici? întrebă tot cu acelaşi glas stins. — Nu: îţi pot spune ţie tot ce aveam să-i spun lui. Vrei să fii mesagerul meu? — Da, Robert. — Atunci e nevoie doar să-l informezi că am prins unele indicii cu privire la identitatea unuia, cel puţin, dintre oamenii care mi-au sfărâmat maşinile; am aflat că face parte din aceeaşi bandă care a atacat magazinele de postavuri al lui Sykes şi al lui Pearson; şi sper ca mâine să fie arestat. Poţi să ţii minte? — O! Da! Cele două monosilabe fură rostite pe cel mai trist ton cu putinţă; şi, în vreme ce le rostea, clătină încet din cap şi oftă. Şi-ai să-l urmăreşti în judecată? — Bineînţeles. — Nu, Robert. — De ce nu, Caroline? — Fiindcă i-ai ridica împotriva dumitale pe toţi cei din împrejurimi, mai îndârjiţi decât oricând. — Asta nu poate fi un motiv ca să nu-mi fac datoria şi sămi apăr avutul. Omul ăsta e un mare ticălos şi trebuie pus în imposibilitate de a mai săvârşi alte rele. — Dar complicii lui au să se răzbune pe dumneata. Nu ştii cu câtă putere pot să urască oamenii de pe aici. Unii dintre ei sunt chiar în stare să se laude că pot să păstreze şapte ani o piatră în buzunar, s-o întoarcă pe partea cealaltă şi s-o mai poarte încă şapte, dar să arunce cu ea şi să-şi atingă ţinta, „în cele din urmă“. Moore izbucni în râs. — O fanfaronadă şi-atâta tot; una dintre cele care mişună cu miile pe socoteala dragilor tăi prieteni din Yorkshire. Dar nu te îngrijora din pricina mea, Lina: sunt pregătit să mă apăr împotriva compatrioţilor ăstora ai tăi blânzi ca nişte mieluşei. Nu te nelinişti pentru mine. — Dar cum o să pot? Eşti vărul meu. Dacă se întâmplă ceva… Şi aici se opri. — N-are să se întâmple nimic, Lina. Ca să vorbesc în limbajul tău, există un Dumnezeu sus – nu există? — Ba da, Robert. El să te aibă în pază! — Iar dacă rugăciunile aduc vreun folos, ale tale au să mă ajute. Te rogi câteodată pentru mine? — Nu câteodată, Robert. Dumneata, şi Louis, şi Hortense sunteţi totdeauna pomeniţi în ele. — Aşa mi-am închipuit şi eu deseori. De obicei atunci când, trudit şi enervat, mă duc la culcare ca un păgân, îmi trece prin minte că altcineva cere iertare în locul meu pentru relele făptuite în vremea zilei şi ocrotire pentru vremea nopţii. Nu cred că asemenea evlavie venită de la clerici aduce vreun folos; însă rugăciunile pornite dintr-un suflet sincer, de pe buze nevinovate – ele trebuie să fie primite precum prinosul lui Abel; şi fără îndoială că vor fi, dacă cel în folosul căruia sunt închinate o merită. — Alungă îndoiala asta; n-are niciun temei. — Când un om a fost educat numai ca să facă bani, şi trăieşte numai ca să facă bani şi pentru nimic altceva, când aproape că nu respiră alt aer decât acela al fabricilor şi târgurilor, pare nepotrivit să-i pomeneşti numele într-o rugăciune, sau să amesteci ideile despre el cu ceva de ordin divin, orice ar fi acest ceva; şi tare ciudat pare că o inimă bună şi curată ar fi gata să-l primească şi să-i ofere adăpost, ca şi când ar avea baremi o umbră de drept la un asemenea cuib. Dacă mi-ar sta în putere să îndrum inima asta binevoitoare, cred că aş sfătui-o să alunge pe unul care mărturiseşte a nu avea în viaţă vreun ţel mai înalt decât să cârpească averea din trecut şi să şteargă de pe blazonul lui burghez pata ruşinoasă care este falimentul. Deşi exprimată cu atâta căldură şi modestie (după opinia Carolinei), aluzia a fost adânc simţită şi limpede înţeleasă. — Da, într-adevăr, Robert, mă gândesc – sau mă voi gândi – la dumneata doar ca la vărul meu, urmă fără întârziere răspunsul. Încep să înţeleg lucrurile mai bine decât înţelegeam, Robert, atunci când ai venit întâi în Anglia; mai bine decât le înţelegeam acum o săptămână – acum o zi. Ştiu că este datoria dumitale să încerci să mergi înainte şi că nu ţi-ar folosi să fii romantic; dar pe viitor nu trebuie să mă înţelegi greşit dacă am să par prietenoasă. Azi-dimineaţă mai înţeles greşit, nu-i aşa? — Ce te-a făcut să crezi asta? — Privirile – purtarea. — Dar uită-te la mine acuma… — A! Da! Acum eşti altfel. În clipa de faţă am curaj să vorbesc cu dumneata. — Şi totuşi sunt acelaşi om, cu singura deosebire că pe negustor l-am lăsat în urmă, pe vâlcea: în faţa ta nu se află acum decât ruda. — Vărul meu, Robert; nu domnul Moore. — Nicio bucăţică din domnul Moore. Caroline… Atunci, răsună zarva musafirilor care se ridicau de pe scaune în camera de alături; se auzi cum se deschide uşa; cum se dă poruncă să fie adusă gabrioleta şi poneiul; cum sunt cerute şaluri şi bonete. Domnul Helstone îşi strigă nepoata. — Trebuie să plec, Robert. — Da, trebuie să pleci, c-altminteri ar veni toţi încoace şi ne-ar găsi aici; cât despre mine, decât să mă întâlnesc în coridor cu toată lumea asta, mai bine ies pe fereastră; din fericire, se deschide ca şi o uşă. Numai o clipă – lasă puţin lumânarea pe masă – noapte bună! Te sărut fiindcă suntem veri; şi fiind veri – una-două-trei sărutări sunt îngăduite. Noapte bună, Caroline!  

CAPITOLUL VIII   Noah şi Moses   A doua zi, Moore se sculă înainte de răsăritul soarelui, se repezi până la Whinbury şi se întoarse înapoi mai înainte ca sora lui să-i fi pregătit obişnuita cafe au lait sau tartinele pentru gustarea de dimineaţă. Ce anume afaceri încheiase acolo nu spuse nimănui. Hortense nu puse nicio întrebare; nu avea obiceiul să-i comenteze deplasările, şi nici Robert să dea socoteală despre ele. Tainele afacerilor – nişte mistere complicate şi adesea jalnice – le ţinea îngropate în sufletul lui şi ele niciodată nu se ridicau din mormânt, cu excepţia cazurilor în care, când şi când, trebuiau să-l bage în sperieţi pe Joe Scott sau să urnească din loc vreun partener străin: într-adevăr, s-ar fi părut că o rezervă generală cu privire la tot ce era important se afla amestecată în sângele său de negustor. Îndată după ce termină dejunul, plecă la birou. Henry, băiatul lui Joe Scott, îi aduse scrisorile şi jurnalele; Moore se aşeză la masa de lucru, rupse peceţile de pe hârtii şi se uită peste ele. Toate erau scurte, dar – s-ar fi părut – nu şi plăcute; probabil dimpotrivă, fiindcă după ce o lăsă din mână şi pe ultima, bufni pe nări sfidător şi ironic; cu toate că nu începu niciun fel de monolog. În ochi îi stăruia o lucire ce s-ar fi părut că îl cheamă pe diavol şi îl pune să-i azvârle în iad întreg necazul. Oricum, după ce alese o pană şi îi smulse firele din vârf cu un acces de furie a degetelor – numai a degetelor, chipul îi rămase netulburat – întocmi la iuţeală un teanc de răspunsuri, le pecetlui, apoi ieşi şi dădu o raită prin fabrică; pe urmă se întoarse şi se aşeză să-şi citească ziarul. Conţinutul lui nu părea să fie pasionant; nu numai o singură dată îl lăsă pe genunchi, îşi încrucişă braţele şi îşi pironi privirile asupra focului; din când în când întorcea capul spre fereastră; se mai uita la ceas; pe scurt: părea să fie preocupat de ceva. Poate că se gândea la frumuseţea vremii – căci pentru acea perioadă a anului era o dimineaţă frumoasă şi senină – şi ar fi dorit să se afle afară, pe câmp, ca să se poată bucura de ea. Uşa clădirii birourilor stătea larg deschisă, aşa că adierea vântului şi razele soarelui puteau pătrunde în voie; numai că primul vizitator nu aducea pe aripile sale parfum de primăvară, ci doar din când în când câte un nouraş de pucioasă smuls din coloana masivă de fum şi funingine ce se înălţa întunecată din hornul subţiratic al fabricii. O apariţie de culoare albastru închis (era Joe Scott, abia plecat de la o cadă de vopsit) se arătă pentru o clipă în uşa deschisă, rosti cuvintele: „A sosit, sir“ şi dispăru imediat. Domnul Moore nu-şi ridică ochii de pe ziar. O namilă de om, cu umeri largi şi membre puternice, îmbrăcat în veşminte de finet şi ciorapi lungi de lână, intră în birou, fu primit cu o înclinare a capului şi invitat să ia loc; ceea ce şi făcu observând – în timp ce-şi scotea pălăria (una foarte proastă), o puse deoparte sub scaun, îşi şterse fruntea cu o batistă de bumbac murdară trasă din fundul pălăriei – că afară era „chiar cald de tot pentru vreme de februar”. Domnul Moore încuviinţă; cel puţin scoase un sunet slab care, deşi nearticulat, ar fi putut trece drept încuviinţare. Noul venit îşi depunea acum cu grijă în colţul de lângă el un ciomag cu aspect oficial pe care îl purtase în mână; după ce termină, scoase un fluierat, probabil ca să arate că se simte de data asta la largul lui. — Cred că ai la dumneata cele trebuitoare, nu? spuse domnul Moore. — Îhî, îhî! Totu-n regulă. Se porni iarăşi pe fluierat, domnul Moore se întoarse la jurnalul său; s-ar fi zis că devenise mai interesant. Totuşi, peste puţin se răsuci către dulăpiorul la care putea ajunge cu mâna, îl deschise fără să se ridice de pe scaun, scoase o sticlă neagră – tot cea pe care o scosese şi pentru Malone – un păhăruţ, o cană, le aşeză pe masă şi îi spuse oaspetelui: — Serveşte-te; apă găseşti în vasul din colţ. — N-aş zice că nu face mare trebuinţă, că tot trupul omului e uscat (însetat, vroia să spună) încă de dimineaţă, spuse gentlemanul îmbrăcat în finet, sculându-se şi îndeplinind ce i se spusese. — ’Mneavoastră nu luaţi defel, domnu’ Moore? întrebă apoi, în vreme ce cu mână pricepută îşi pregăti băutura, o gustă trăgând o duşcă zdravănă şi se lăsă, domolit şi satisfăcut, la loc pe scaunul lui. Scump la vorbă, Moore răspunse doar printr-o clătinare a capului şi un murmur nedesluşit. — Bine-aţi face, urmă vizitatorul; o duşcă din treaba asta întăreşte vâna. Bună treabă mai e şi rachiul pe lumea asta; asemenea marfă de prin străinătăţuri o aveţi, eu aşa as zice. — Îhî! — Ascultaţi vorba mea şi luaţi un păhărel; ăia de-i aşteptăm are să vă ţie la vorbă nimeni nu ştie până când: nu v-ar strica un strop de întăreală. — Ai vorbit cu domnul Sykes azi-dimineaţă? întrebă Moore. — M-am văzut cu ’mnealui acuş o juma’ de ceas - aş! - nui niciun sfert de ceas, tocma’ înainte de-am luat-o încoace: zicea care de gând să vie, şi nu m-aş minuna de v-aţi trezi aicea şi cu bătrânul Helstone; l-am zărit cum înşeua stârpitura de gloabă când am dat eu p’in spate pe la parohie. Vorbitorul se dovedi adevărat proroc, căci nu trecură cinci minute şi din curte se auzi tropot de copite; tropotul conteni şi un binecunoscut glas nazal strigă cu tărie: „Băiete (adresându-se probabil lui Harry Scott care de obicei se învârtea pe-acolo de la nouă dimineaţa până la cinci dupăamiază), ia calul şi du-l în grajd”. Helstone se arătă călcând sprinten şi drept, cu chipul mai ars de soare, mai energic şi mai vioi decât de obicei. — Ce dimineaţă frumoasă, Moore; cum merge, băiatule? Hei! Pe cine avem aici? (întorcându-se către personajul cu ciomag). Sugden! Cum? Aveţi de gând să lucraţi direct? Pe cuvântul meu, nu pierdeţi vremea. Dar eu am venit să cer nişte lămuriri; mi s-a transmis ceea ce mi-ai dat de veste; eşti sigur că te afli pe urma cea bună? Ce-ai de gând să întreprinzi în treaba asta? De mandat ai făcut rost? — E la Sugden. — Şi-acum ai de gând să pleci să-l cauţi? Merg şi eu cu voi. — De osteneala asta o să fiţi scutit, sir; vine el să mă caute. Acum stau aici cuminte şi-l aştept să sosească. — Şi cine-i? Vreunul dintre enoriaşii mei? Joe Scott intrase neobservat; ca o fantomă sinistră, cu jumătate de trup colorată în cel mai intens indigo, stătea aplecat peste birou. Răspunsul stăpânului său la întrebarea pusă de paroh fu un simplu zâmbet; Joe luă cuvântul; cu o căutătură liniştită dar vicleană, spuse: — E un prieten de-al dumneavoastră, domnule Helstone; un gentleman despre care vorbiţi deseori. — Zău? Numele spune-mi-l, Joe! — Frumos mai arăţi azi-dimineaţă. — Nimeni altul decât cuvioşia-sa Moses Barraclough: oratorul de bâlci, parcă aşa ştiu că-i spuneţi. — Ooo! exclamă parohul scoţându-şi repede cutia de tutun şi trăgând o priză zdravănă. Ooo! asta n-aş fi putut să mi-o închipui. Păi, omul ăsta credincios a fost vreodată muncitor la tine, Moore? De meserie e croitor. — Tocmai de aceea sunt şi mai furios împotriva lui, fiindcă se amestecă şi îi aţâţă împotriva mea pe oamenii la care a trebuit să renunţ. — Şi chiar a fost Moses de faţă la bătaia de la Stilbro’ Moor? S-a dus el acolo, aşa, cu piciorul ăla de lemn? — Da, sir, întări Joe; s-a dus călare, aşa ca să nu i se bage de seamă piciorul: el era căpetenia şi purta mască; ceilalţi doar se înnegriseră pe faţă. — Şi cum de-a fost descoperit? — Uite c-am să vă spun eu, sir, făgădui Joe; stăpânului nu prea-i place să vorbească; eu, unul, însă nu mă dau în lături. Îi trăgea clopotele fetei care serveşte la domnul Moore – Sarah – numa’ că după cât se pare fata nu prea-l avea la inimă; ori că nu i-o fi plăcut piciorul ăla de lemn, ori o fi fost în mintea ei că nu-i decât un făţarnic. Da’ se-ntâmplă (că femeile e nişte lighioi tare de-a mirării – aşa, numa-ntre noi, dacă nu e niciuna de faţă, putem s-o spunem) că i-a dat drumul să s-aprindă, cât era el de mincinos şi cu picior de lemn – numa’ ca să aibă cu ce-şi omorî vremea; eu am mai văzut dintr-astea de făcea la fel, unele chiar mândre şi tare afurisite – ehei! La viaţa mea am văzut eu multe tinerele dintrastea de zice că e curate şi neprihănite ca floarea, da’ cu vremea ajungeai să vezi că nu e decât ciulini ţepoşi şi cu venin. — Joe e flăcău de ispravă şi cu scaun la cap, interveni domnul Helstone. — Şi Sarah asta mai avea ea ceva ascuns în traistă; Fred Murgatroyd, un flăcău de-ai noştri, ăsta-i stătea ei la suflet, şi cum femeile îi ia pe bărbaţi după înfăţoşenie – că Fred e arătos al naibii, da’ Moses nici nu-i poate sta alături, că asta toţi o ştim – fata pe Fred l-a ales. Şi-acuma vreo două-trei luni, se-ntâmplă de Murgatroyd şi Moses dă nas în nas într-o duminică seară; amândoi dădeau târcoale pe-acolo cu gând s-o-ndemne pe Sarah să meargă numa’ puţin cu ei la plimbare: şi s-au luat ei la gâlceavă, pe urmă la păruială, şi-a ieşit că Fred a rămas de căruţă; că el e tânăr şi puţintel, pe câtă vreme Barraclough, cât o fi el de-ntr-un picior e voinic aproape ca Sugden ăsta de-aicea; şi aflaţi de la mine, oricare l-o auzi cum rage la vreo agapă sau la vreo adunare de credincioşi, nu trebe să-i dea crezare c-ar fi vreun neputincios. — Joe, eşti de nesuferit, îl întrerupse atunci domnul Moore. Tot baţi apa-n piuă cu explicaţiile tale cum o bate şi Barraclough cu predicile lui. De ce s-o mai lungim atât, Murgatroyd era gelos pe Barraclough; şi săptămâna trecută, când Fred şi un prieten de-al lui s-au adăpostit de ploaie sub un şopron, l-au auzit şi l-au văzut pe Moses şi pe nişte oameni de-ai lui ţinând sfat chiar alături de ei. Din câte vorbeau reieşea limpede că Moses fusese mai-marele nu numai la Stilbro’ Moor, ci şi la atacul împotriva lui Sykes; în afară de asta, puneau la cale să trimită pentru astăzi la mine o delegaţie în fruntea căreia să se afle însuşi croitorul şi care, cu duhul blândeţii şi al celei mai adânci credinţe, să mă roage să scot afară din cortul meu lucrul cel afurisit. Azidimineaţă m-am repezit călare până la Whinbury, am obţinut un om de la poliţie şi un mandat de arestare, iar acum îmi aştept prietenul ca să-l primesc aşa cum i se cuvine; ei, uite că până atunci soseşte şi Sykes; domnule Helstone, trebuie să-i îmboldeşti curajul, îl apucă teama când se gândeşte să-i dea pe mâna legii. O gabrioletă se făcu auzită în curte; domnul Sykes intră în birou: un bărbat înalt, voinic, de vreo cincizeci de ani, plăcut la înfăţişare, dar cu chip lipsit de energie; se vedea că e îngrijorat. Întrebă precipitat: — Au fost aici? Au plecat? Ai pus mâna pe el? S-a terminat totul? — Nu încă, răspunse Moore netulburat. Îi aşteptăm. — Nu mai vin; e aproape amiază – mai bine s-o lăsăm baltă; are să stârnească pornirile rele – o să iasă tărăboi mare – ba chiar se poate întâmplă şi moarte de om. — Dumneata nu-i nevoie să te arăţi, spuse Moore. Când or veni, am să-i întâmpin în curte; dumneata poţi rămâne aici. — Dar numele meu are să fie pomenit când o fi să-i urmărească; am nevastă şi copii, domnule Moore – dacă are nevastă şi copii omul e mai temător. Moore râse scârbit. — N-ai decât să pleci, dacă aşa crezi că e bine, îi răspunse. Lasă-mă singur; n-am nimic împotrivă să acţionez doar eu unul: numai fii încredinţat că dacă te supui nu înseamnă că ai să fii în siguranţă; asociatul dumitale, Pearson, s-a supus, a consimţit, s-a ţinut deoparte – da, şi asta nu i-a oprit totuşi pe ticăloşi să-ncerce să-l împuşte în propria lui casă. — Domnul meu, ia puţin vin cu apă, îl sfătui domnul Helstone. Vinul cu apă se dovedi a fi rachiu cu apă, după cum băgă de seamă domnul Sykes de îndată ce îşi umplu până la buză un păhărel şi îl dădu pe gât; în două minute îl transformă cu totul, îi readuse culorile în obraji şi făcu din el un mare viteaz, cel puţin în vorbe. Acum declară că spera să fie mai presus decât cei ce se lăsau călcaţi în picioare de către oamenii de jos; era hotărât să nu mai îndure obrăznicia muncitorilor; stătuse şi se gândise bine şi după aceea se decisese să meargă până la capăt; dacă banii şi puterea minţii erau în stare să-i îngenuncheze pe răzvrătiţii ăştia, atunci aveau să fie îngenuncheaţi; domnul Moore putea foarte bine să procedeze aşa cum găseşte dânsul de cuviinţă, Însă el – Christie Sykes – va pune la bătaie şi ultimul bănuţ pentru aplicarea legii, mai înainte de a se lăsa doborât: ori îi pune cu botul pe labe, ori vede el ce face. — Mai ia un pahar, îl îndemnă Moore. Domnul Sykes n-avea nimic împotrivă să procedeze întocmai; era o dimineaţă răcoroasă (Sugden o socotise chiar călduroasă); la vremea asta a anului omul trebuie să fie prevăzător – cel mai bun lucru e să alungi umezeala; şi-aşa îl prinsese o tuse (şi se porni să tuşească, nu cumva să încapă vreo îndoială); ceva de felul acesta (ridică sticla cea neagră) navea asemănare ca doctorie (şi-şi turnă doctorie în pahar); nu obişnuia să bea spirtoase dimineaţa, dar din când în când era într-adevăr înţelept să iei măsuri de prevedere. — Foarte înţelept, şi nu uita deloc să le foloseşti, îl sfătui gazda. De data asta domnul Sykes se adresă domnului Helstone, care stătea lângă foc, îşi păstra pe cap pălăria cu boruri largi şi se uita la celălalt într-un fel grăitor, cu ochii săi mici şi pătrunzători. — Dumneavoastră, sir, ca faţă bisericească, vi se poate părea neplăcut să vă aflaţi în mijlocul unor înfruntări zgomotoase şi agitate, sau, aş putea chiar spune, primejdioase; eu aş îndrăzni să afirm că nici nu v-ar rezista nervii; dumneavoastră sunteţi un om al păcii, sir, însă noi, fabricanţii, trăind în zarva lumii şi totdeauna apăsaţi de griji, devenim cu vremea foarte bătăioşi. Uite, vă spun drept, o înflăcărare aţâţată de gândul primejdiei îmi face inima să tresalte în piept. Dacă doamna Sykes se teme să nu ne fie casa atacată şi uşile sfărâmate – şi aşa e dânsa în fiece seară – pe mine asta mă îmboldeşte. Nici un mi-ar sta în putinţă, sir, să vă explic prin ce stări de suflet trec. Vă spun drept, dacă ar fi să vină cineva – tâlhari sau orice ar fi – cred că maş şi bucura, în asemenea stare sufletească mă aflu. Râsul cel mai muşcător, deşi scurt şi nezgomotos, şi fără vreo urmă de ironie, fu singurul răspuns al preotului. Moore insistase pe lângă eroicul proprietar de fabrică să mai ia un pahar, însă cuvioşia-sa, care niciodată nu încălca şi nici nu putea suferi ca alţii să încalce hotarele bunei-cuviinţe în prezenţa sa, îl dojeni. — Când e de ajuns e ca şi când ar fi ospăţ, nu-i aşa, domnule Sykes? întrebă cuvioşia-sa, iar domnul Sykes încuviinţă; apoi se aşeză şi păstrând pe buze un zâmbet de om mulţumit iar în ochi o sclipire nostalgică, se uită cu jind cum la un semn al lui Helstone sticla dispare de pe masă, luată de Joe Scott. Lui Moore parcă i-ar fi plăcut să toarne în musafir până dădea pe deasupra. Oare ce ar fi zis o tânără rudă de-a lui dacă şi l-ar fi văzut pe bunul, dragul, marele Robert – Coriolan al ei – chiar în clipele astea? Ar fi recunoscut cumva în chipul lui răutăcios, diabolic, aceeaşi faţă omenească către care îşi înălţase privirile cu atâta dragoste, care se aplecase asupră-i cu atâta duioşie în noaptea trecută? Acesta era omul care petrecuse o seară atât de plăcută împreună cu sora şi cu verişoara lui – arătându-se atât de îndatoritor cu una, atât de duios cu cealaltă – citindu-l pe Shakespeare şi ascultându-l pe Chénier? Da, era acelaşi om, numai că văzut dintr-o altă latură; o latură pe care Caroline încă nu o observase limpede, deşi poate că dispunea de suficientă forţă de pătrundere pentru ai bănui, vag, existenţa. Da, fără îndoială că şi Caroline avea laturile ei slabe. Om era, şi de aceea trebuia să fie foarte imperfectă, iar dacă l-ar fi văzut pe Moore din cea mai defavorabilă latură a lui, probabil că tot asta şi-ar fi spus şi lar fi iertat. Dragostea poate să ierte orice, în afară de Mârşăvie; căci Mârşăvia ucide Dragostea, schilodeşte până şi Simţămintele Fireşti; fără Stimă, Dragostea Adevărată nu poate să existe. Moore, cu toate defectele lui, trebuia stimat; fiindcă în cugetul său nu avea nicio infecţie de ordin moral, nicio trăsătură care să molipsească fără speranţă totul în jur, cum ar fi, de pildă, aceea a falsităţii; nici nu era un rob al poftelor; viaţa activă pentru care fusese născut şi educat îi oferise altceva de făcut decât să se alăture goanei deşarte a vânătorilor de plăceri. Era un om integru, discipol al Raţiunii şi nu fanatic adorator al Simţurilor. În acelaşi fel se putea vorbi despre vârstnicul Helstone. Niciunul dintre ei doi nu ar fi arătat pe chip, nu ar fi rostit şi nu ar fi gândit vreo minciună; pentru niciunul dintre ei nenorocita sticlă neagră, de curând pusă deoparte, nu prezenta vreun farmec; amândoi ar fi fost îndreptăţiţi să se fălească deschis cu mândrul titlu de „rege al creaţiunii“, fiindcă niciun viciu animalic nu le era stăpân; nu numai că arătau, dar şi erau într-adevăr făpturi superioare sărmanului Sykes. Din curte se auzi un fel de larmă şi tropot de picioare, apoi se aşternu tăcere. Moore se duse la fereastră, Helstone îl urmă; amândoi rămaseră într-o latură, tânărul mai înalt în spatele vârstnicului cel scund, şi se uitau atenţi, dar aşa fel ca să nu poată fi văzuţi de afară; singurul comentariu asupra celor ce vedeau fu doar un zâmbet cinic ce fulgeră din ochii unuia într-ai celuilalt. O bogată tuse oratorică se auzi atunci, urmată de exclamaţia „Şşşt“ menită, după cum se părea, să potolească murmurul mai multor glasuri. Moore întredeschise, foarte puţin, canatul ferestrei, ca să se audă mai bine. — Joseph Scott, răsună un glas fornăit – Scott stătea de santinelă la uşa clădirii – putem face întrebare dacă stăpânul e înăuntru şi dacă se poate sta de vorbă cu dânsul? — E-năuntru, îhî! răspunse Joe nepăsător. — Ai fi atunci bun, dacă-ţi face dumitale (dumitale apăsat în mod special) plăcere, să-i spui dumnealui că doisprezece gentlemani vrea să-l vadă? — Da’ o să se-ntâmple-aşa c-o să mă-ntrebe de ce, îşi dădu Joe părerea. Dacă m-oi duce la dânsu’ trebe să-i zic şi treaba asta. — Într-o chestie, fu răspunsul. Joe intră în clădire. — Iertaţi-mă, sir, da’ e afară doisprezece gentlemani care vrea să vă vadă, cică „’ntr-o chestie“. — Bine, Joe, eu li-s omul. Sugden, vii când te fluier. Moore ieşi chicotind fără voioşie. Porni prin curte cu o mână în buzunar şi cealaltă vârâtă sub vestă, iar cozorocul şepcii împinse către frunte îi ascundea într-o măsură licărirea adânc dispreţuitoare ce-i juca în ochi. Doisprezece oameni aşteptau acolo, unii doar în cămăşi, alţii şi cu şorţuri albastre; se vedea limpede că doi dintre ei formau avangarda grupului. Unul era un omuleţ energic şi ţanţoş, cu nasul cârn; celălalt, un vlăjgan lat în spete, se distingea nu numai prin chipul încruntat şi ochii neîncrezători, ca de pisică, ci mai ales prin piciorul de lemn şi cârja masivă. I se citea o anumită răutate în conturul buzelor; părea să râdă pe furiş de cine ştie ce om sau lucru neştiut, iar întreaga-i înfăţişare arăta a orice, numai a om dintr-o bucată nu. — Bună dimineaţa, domnule Barraclough, spuse Moore vesel, adresându-se numai lui. — Pace vouă! sună răspunsul. Domnul Barraclough îşi închise în întregime ochii în mod obişnuit pe jumătate închişi, când rosti vorbele auzite. — Îţi sunt foarte recunoscător: pacea e un bun nepreţuit; în ce mă priveşte, nici nu mi-aş putea dori mai mult; dar asta nu e tot ce aveai să-mi spui, după câte îmi închipui. N-aş crede ca pacea să fie ţinta dumitale. — În ce priveşte ţinta noastră, începu Barraclough, poate că ar putea să pară ciudată, ba chiar prostească pentru urechi ca ale dumneavoastră, de vreme ce pruncii din lumea aceasta par celor din vremea lor mai înţelepţi decât pruncii luminii. — Treci la subiect, te rog, şi dă-mi putinţa să aud despre ce anume e vorba. — O s-auziţi, sir; dacă eu n-oi fi în stare s-o spun, apăi sunt în spatele meu unsprezece care mă pot ajuta. E vorba de un scop înalt şi (schimbându-şi glasul ironic într-un fel de nechezat) e însuşi scopul lui Dumnezeeeu, şi asta e încă şi mai bine. — Ai venit după o subscripţie pentru o nouă-capelă a Pălăvrăgelii, domnule Barraclough? Dacă nu ăsta este scopul turneului dumitale, atunci nu văd ce legătură ai putea să ai cu el. — În cugetul meu nu această datorie stăruieşte, sir; dar cum Atotputernicul m-a călăuzit să pomenesc şi despre treaba asta, voi încerca să primesc de la dumneavoastră orice din puţinul care vă prisoseşte; cât de măruntă o fi dania, tot binevenită este. Zicând acestea îşi scoase pălăria din cap şi o întinse ca şi când ar fi cerut de pomană; în acelaşi timp, un zâmbet neruşinat i se lăţi pe faţă. — Dacă o să-ţi dau şase peni, ai să te duci să-i bei. Barraclough îşi înălţă palmele în sus şi îşi dete ochii peste cap, lăsând să se vadă că gesturile nu fac decât să sugereze o maimuţăreală a ipocriziei. — Pari un om şi jumătate, spuse Moore sec şi rece; fără nicio ruşine mă laşi să văd că eşti un ipocrit grosolan şi că îndeletnicirea dumitale e pură înşelătorie; ai vrea să mă faci să râd de iscusinţa cu care îţi joci rolul de farsor neruşinat şi, în acelaşi timp, îţi închipui că o să-i păcăleşti şi pe oamenii care stau în urma dumitale. Înfăţişarea lui Moses îşi pierdu fala; văzuse că a mers prea departe; se pregătea să răspundă, când cel de al doilea bărbat ieşit în faţă, nemulţumit că până atunci nici nu fusese luat în seamă, făcu un pas înainte. Nu arăta ca un înşelător, deşi se vedea că este grozav de încrezut şi înfumurat. — Domnule Moore, începu acesta, vorbind tot din gât şi pe nas şi rostind rar de tot cuvintele, de parcă ar fi vrut să lase ascultătorilor timp să aprecieze la adevărata ei valoare neobişnuita eleganţă a frazeologiei folosite; poate s-ar putea spune pe drept cuvânt că nu atât pacea cât raţiunea este ţinta noastră. Înainte de toate, noi am venit aici pentru a vă convinge să ascultaţi glasul raţiunii, iar dacă dumneavoastră aveţi să refuzaţi, este de datoria mea să vă previn, în termenii cei mai categorici, că va trebui să remeargă (voia să spună recurgă) la măsuri ce se vor încheia probabil cu – cu aducerea dumneavoastră la înţelegerea nechibzuinţei a – a nebuniei ce pare să îndrumeze şi să stabilească metodele folosite de dumneavoastră pentru afaceri în această plină de fabrici parte a ţării. Hâm!… Sir, aş putea să mă aplec la aceea şi să pomenesc aici că fiind un venetic sosit de pe un tărâm îndepărtat, de pe alt sfert şi altă emisferă a acestui glob, azvârlit, precum aş putea zice, ca un ins surghiunit şi alungat pe aceste ţărmuri – pe stâncile Albionului – şi nu ştiţi cum, şi în ce fel, şi pe unde ar trebui să păşiţi ca să ajungeţi la foloase pentru oamenii care vă muncesc. Iar dacă, pentru a trece neîntârziat la amănunte, aţi lua seama să părăsiţi fabrica asta de aici şi să plecaţi fără alte discuţii direct acasă acolo de unde sunteţi, s-ar putea să se-ntâmple să iasă foarte bine. Nu pot să văd nimic care să stea în calea planului acesta. Ce-aveţi voi de spus despre treaba asta, oameni buni? — întorcându-se către ceilalţi din grup, care răspunseră într-un glas: „Bravo! Bravo!“ — Bravo, Noah o’ Tim’s! murmură Joe Scott, care stătea în spatele domnului Moore. Moses nu-l mai taie niciodată pe ăsta – auzi: stâncile Albionului… cealaltă emisferă! MamăDoamne! Aţi venit de la Polul Sud? Ăsta l-a halit pe Moses. Totuşi, Moses nu se lăsa „halit”; se gândi să mai încerce o dată. Aruncând o privire oarecum mânioasă înspre „Noah o’ Tim’s“, îşi dădu drumul, la rândul său: dar de data asta vorbi pe un ton serios, părăsind ironia muşcătoare care nu-i ajutase la nimic. — Atuncea când o să vă înălţaţi cortul printre ale noastre, domnule Moore, trăi-vom în pace şi frăţie; da, trebuie să mărturisesc, în deplină pace şi frăţie. Deocamdată încă nu sunt un om bătrân, dar pot să-mi aduc aminte de întâmplări petrecute poate cam cu douăzeci de ani în urmă, când munca făcută cu braţele era căutată şi preţuită, şi niciun nelegiuit nu avusese îndrăzneala să aducă aici maşini dintrastea care e aşa de primejdioase. Să spun, nu sunt chiar eu unul de face postav, că de meserie sunt croitor; dar cu toate astea, inima din mine e ca pâinea caldă: sunt un om nespus de simţitor; iar atunci când îmi văd semenii asupriţi ca şi acel vestit trăitor din vechime ce-mi purta numele, mă ridic întru sprijinirea lor; din această pricină vin astăzi şi vă vorbesc de la obraz şi vă dau sfat să aruncaţi deoparte diavoleştile voastre maşinării şi să angajaţi tot mai mulţi oameni. — Şi ce se întâmplă dacă nu-ţi urmez sfatul, domnule Barraclough?     — Dumnezeeeu     să     vă     aibă     în      sfânta     lui     pază! Milostivească-se Dumnezeeeu să vă înmoaie inima, sir! — Acum ai intrat în legătură cu wesleyienii, domnule Barraclough? — Doamne, iartă-mă! Doamne sfinte! Eu îs un binecredincios metodist. — Ceea ce nu te împiedică să fi în acelaşi timp un beţiv şi un şarlatan. Acum o săptămână te-am văzut într-o noapte, când mă întorceam de la târgul din Stilbro’, beat mort şi căzut pe marginea drumului; şi în vreme ce propovăduieşti pacea, ai făcut ca principala preocupare a vieţii dumitale să fie aţâţarea zâzaniilor. La săracii aflaţi în grea suferinţă nu ţii mai mult decât ţii la mine; îi aţâţi la fapte nesocotite numai ca să-ţi atingi scopurile dumitale mârşave; la fel face şi ăsta de aici, căruia îi spuneţi Noah o’ Tim’s. Amândoi sunteţi nişte ticăloşi fără astâmpăr, fără omenie şi fără ruşine, iar ţelul vostru de căpetenie este o ambiţie personală, pe atât de primejdioasă pe cât e de copilărească. Unii dintre cei care se află în spatele vostru sunt oameni cinstiţi, dar prost îndrumaţi – voi doi, însă, sunteţi putrezi până în măduva oaselor. Barraclough se pregătea să vorbească. — Taci! Ai spus ce-ai avut de spus şi acum e rândul meu. Cât despre a primi porunci de la voi, sau de la oricare Jack, Jem, Jonathan de pe pământ – asta n-am s-o îngădui nicio clipă. Aţi dori ca să părăsesc ţara; îmi cereţi să mă despart de maşinile mele. Iar dacă refuz, mă ameninţaţi. Da, refuz – categoric! Aici mă aflu, şi lângă fabrica asta am să rămân; iar în ea am să aduc cele mai bune maşini pe care inventatorii sunt în stare să mi le ofere. Tot ceea ce mai puteţi face – dar asta niciodată nu veţi îndrăzni să faceţi – este să daţi foc fabricii, să distrugeţi toate maşinile dinăuntru şi pe mine să mă împuşcaţi. Şi pe urmă? Să presupunem că fabrica asta ar fi o ruină şi eu un cadavru – şi pe urmă? Voi, oameni din spatele acestor otrepe, ar putea asta opri în loc invenţiile şi strânge de gât ştiinţa? Nici măcar pentru o fracţiune de secundă! O altă fabrică, şi încă mai bună, plină de maşini, se va înălţa pe ruinele celei de aici, şi probabil că un proprietar încă şi mai întreprinzător ar veni în locul meu. Înţelegeţi-mă bine! O să-mi fabric postavurile aşa cum îmi place, şi atât de bine pe cât mă va ajuta capul. În fabrica de aici am să folosesc ce mijloace voi găsi eu de cuviinţă. După ce aţi auzit toate astea, oricine va îndrăzni să-mi pună piedici n-are decât să sufere consecinţele. O să aveţi numaidecât un exemplu în stare să vă arate că vorbesc serios. Fluieră ascuţit şi puternic. Sugden, dimpreună cu ciomagul şi mandatul, intrară în scenă. Moore se întoarse iute spre Barraclough şi-i spuse: — Tu ai fost la Stilbro’; am cum s-o dovedesc. Ai fost acolo printre mlaştini – purtai mască – cu propria ta mână ai doborât pe unul dintre oamenii mei – tu! propovăduitor al Evangheliei! Sugden, arestează-l! Moses fu înhăţat. Izbucniră ţipete şi se iscă mişcare de oameni ce voiau să-i sară într-ajutor, dar mâna dreaptă, care în tot acest timp stătuse ascunsă sub vesta lui Moore, ieşi la iveală purtând un pistol. — Amândouă ţevile sunt încărcate, anunţă Moore. Sunt absolut hotărât – staţi deoparte! Mergând cu spatele, cu ochii ţintă la duşmanul ce-l înfrunta, îl păzi pe arestat până la clădirea birourilor. Îi porunci lui Joe Scott să intre înăuntru după Sugden şi să zăvorască uşa. El însuşi rămase să se plimbe în sus şi în jos prin faţa clădirii, cu privirile îngândurate aţintite în pământ, cu braţul destins lăsat pe lângă corp, dar cu pistolul mereu în mână. Cei unsprezece rămaşi afară îl urmăriră o vreme cu ochii, vorbind între ei pe şoptite; într-un târziu unul dintre ei se apropie. Acesta arăta cu totul altfel decât cei care vorbiseră înainte; avea trăsături aspre, urâte, dar bărbăteşti şi părea om aşezat. Spuse: — Domnule Moore, eu n-am multă încredere în Moses Barraclough şi aş vrea să vă zic şi eu o vorbă din partea mea. Cât despre mine, nu cu gândul de-a face rău am venit; am vrut doar să mai încerc o dată să îndreptăm lucrurile; că tare mai sunt încâlcite. Ştiţi dumneavoastră, o ducem greu – o ducem tare greu; familiile noastre sunt sărace şi chinuite. Cu maşinile astea suntem azvârliţi afară de la muncă; nu mai găsim nicăieri de lucru, n-avem de unde scoate un ban. Atunci ce-i de făcut? Putem oare numai să zicem: gura! şi să ne întindem pe jos să aşteptăm moartea? Nu: eu nu mă pricep la vorbă, domnule Moore, dar parcă simt că ar fi un gând păcătos ca un om cu judecată să stea şi să moară de foame ca o vietate necuvântătoare – eu asta n-am s-o fac. Nu sunt pentru vărsare de sânge: nu sunt în stare nici să omor şi nici să lovesc un om; nu sunt nici pentru dărâmarea fabricilor şi sfărâmarea maşinilor, fiindcă, aşa cum aţi spus adineauri, în felul ăsta nu putem opri în loc invenţiile; dar am să vorbesc – am să fac cât mai mare tărăboi o să-mi stea în putere. Invenţiile pot fi ele bune, dar eu ştiu că nu e bine ca oamenii săraci să crape de foame. Aceia care ne guvernează trebuie să afle o cale de ieşire, să vadă cum ne pot veni într-ajutor: trebuie să înceapă a face altfel de reguli, noi. O să spuneţi că e o treabă greu de făcut: cu cât mai tare o să strigăm noi, cu atât mai leneşi au să se arate cei din Parlament ca să se înhame la o treabă îndrăcită. — Necăjiţi-i pe cei din Parlament cât de mult vă place, răspunse Moore; dar e lipsit de orice noimă să le pricinuiţi necazuri proprietarilor de fabrici; iar eu, în ce mă priveşte, asta n-am s-o îngădui. — Sunteţi un om tare ca stânca! replică muncitorul. N-aţi vrea să ne daţi şi nouă o păsuire? N-aţi vrea să fiţi bun şi să faceţi schimbările astea ceva mai pe încetul? — Oare în persoana mea se reduc toţi fabricanţii de postavuri din Yorkshire? Răspunde-mi la asta! — Sunteţi numai unul singur. — Şi numai eu singur! iar dacă m-aş opri doar o clipă, pe câtă vreme ceilalţi ar merge mereu înainte, aş fi repede călcat în picioare. Dacă aş face eu ce mă rogi dumneata, într-o lună aş da faliment; şi crezi cumva că falimentul meu ar putea să aducă pâine la gura copiilor dumitale? William Farren, eu nam să mă supun niciodată nici poruncilor dumitale şi nici poruncilor altora. Cu mine nu mai vorbiţi despre maşini; în privinţa asta am să fac ce voi crede eu de cuviinţă. Chiar mâine am să primesc nişte maşini noi. Dacă le fărâmaţi şi pe astea, am să aduc încă altele. Niciodată n-am să mă dau bătut. În clipa aceea ceasul fabricii sună ora douăsprezece: era vremea mesei. Moore se întoarse iute cu spatele la delegaţie şi intră în clădirea birourilor. Ultimele lui cuvinte lăsaseră o impresie proastă, de prea mare asprime; el, cel puţin, nu izbutise să folosească un prilej în care sorţii se aflau în mâna lui. Dacă ar fi vorbit mai omenos cu William Farren – care era un om foarte cinstit, fără ură şi fără invidie împotriva celor mai înstăriţi decât el; care socotea că nu e nicio nenorocire şi nicio nedreptate să fi nevoit să trăieşti din muncă şi era înclinat să fie destul de mulţumit dacă are ce munci – Moore şi-ar fi putut câştiga un prieten. Părea de mirare cum de putea să întoarcă spatele unui asemenea om, fără să-i arunce măcar o privire de înţelegere ori simpatie. Chipul bietului Farren arăta măcinat de lipsuri şi mizerie; se vedea după înfăţişarea lui că nu mai ştie ce înseamnă aceea să trăieşti în tihnă şi îndestulare de săptămâni sau poate luni de zile: şi cu toate acestea în privirile lui nu răzbătea nici cruzime şi nici răutate, numai epuizare, tristeţe, grijă, şi încă răbdare. Cum de era Moore în stare să se despartă de el în felul acesta, numai cu vorbele „Niciodată n-am să mă dau bătut”, fără o şoaptă de bunăvoinţă, de încurajare, de sprijin? Pe drumul de întoarcere către casa lui, odinioară, în vremuri mai bune, o locuinţă decentă, curată, plăcută, însă acum, deşi tot curată, foarte tristă fiindcă era foarte săracă – Farren îşi punea această întrebare. Şi ajunse la încheierea că străinul, proprietar de fabrică, era un om egoist, fără suflet şi, de asemenea, gândea el, un nesocotit. I se părea că emigrarea, dacă ar fi avut mijloace să poată emigra, ar fi mai bună decât o slujbă sub conducerea unui astfel de om. Se simţea groaznic de abătut - aproape deznădăjduit. Acasă, nevasta îi oferi, cu toată grija şi cuviinţa, acea masă pe care putea s-o pregătească pentru el şi copiii lor: fiertură de ovăz, dar nici asta atât cât s-ajungă. După ce terminară porţia, câţiva dintre copiii mai mici spuseră că mai vor – lucru care pe William îl durea cumplit; în vreme ce nevasta se străduia să-i potolească fie cât putea mai blând, el se ridică de pe scaun şi se duse la uşă. Începu să fluiere o melodie veselă, dar care totuşi nu fu în stare să oprească ivirea câtorva lacrimi grele (mult mai asemănătoare picăturilor „de dinaintea furtunii”, decât celor ce s-ar fi scurs din rana unui gladiator) ce se strânseră în genele ochilor lui cenuşii ca să cadă apoi peste prag. Cu mâneca hainei îşi limpezi vederea, iar după ce starea aceea de slăbiciune dispăru, o alta foarte sumbră îi luă locul. Încă mai şedea acolo cugetând în tăcere, când se apropie un gentleman îmbrăcat în negru – un preot, după cum se vedea dintr-o singură aruncătură de ochi; dar nu era nici Helstone, nici Malone, nici Donne şi nici Sweeting. Putea să aibă cam patruzeci de ani; fără nimic deosebit în înfăţişare, era negricios la faţă şi cu părul încă de pe acum aproape alb. Şchiopăta puţin. În vreme ce se apropia, vădea un aer preocupat, îngrijorat chiar; dar, de îndată ce ajunse lângă Farren, înălţă privirile, şi atunci o expresie de bunăvoinţă ilumină chipul îngândurat şi sever. — Tu eşti, William? Ce mai faci? — Aşa şi-aşa, domnule Hall; dumneavoastră ce faceţi? Naţi vrea să intraţi puţin să vă mai odihniţi? Domnul Hall, cu al cărui nume cititorul s-a întâlnit mai înainte (preotul de la Nunnely, în parohia căruia se născuse Farren şi de unde se mutase doar cu trei ani în urmă ca să stea la Briarfield, fiind mai aproape de Hollow’s Mill, unde găsise de lucru), intră în casă şi, după ce dădu bineţe gospodinei şi copiilor, se aşeză pe un scaun. Începu să vorbească foarte voios despre vremea ce se scursese de când familia se mutase din parohia lui şi despre schimbările petrecute între timp; răspunse unor întrebări privitoare la sora sa Margaret, despre care toţi se interesau cu simpatie; la rândul său puse întrebări, iar în cele din urmă, uitându-se în jur cu repeziciune şi îngrijorare prin lentilele ochelarilor (purta ochelari, fiindcă era miop) la camera aproape goală, la feţele trase şi palide ale celor de lângă el – căci copiii se adunaseră pe lângă genunchii lui, iar tatăl şi mama îi stăteau chiar în faţă – întrebă repezit: — Şi voi ăştia toţi ce mai faceţi? Cum vă descurcaţi? Trebuie arătat că deşi era foarte învăţat, domnul Hall nu numai că vorbea cu un pronunţat accent nordic, dar din când în când folosea curent şi expresii specifice graiului din nordul ţării. — Luptăm din greu cu sărăcia, răspunse William: toţi am rămas fără lucru. Am vândut aproape tot ce mai aveam prin casă, după cum puteţi vedea şi dumneavoastră; iar ce-o să facem de-acum încolo, numai Dumnezeu ştie. — V-a dat afară domnul Moore? — Ne-a dat afară, da; şi acum gândesc asemenea lucruri despre el, încât cred că de-ar vrea să mă ia înapoi chiar mâine, nu m-aş mai duce să lucrez în fabrica lui. — Felul ăsta de-a vorbi nu ţi se potriveşte, William. — Ştiu că nu; dar acuma nu mai sunt cum am fost: simt cum mă schimb. Nici că mi-ar păsa, dac-ar avea copiii şi nevasta cu ce să trăiască; dar n-au de nici unele… se chinuie… — Da, băiatule, şi la fel e şi cu tine; văd eu destul de limpede. Trăim vremuri tare grele; încotro mă întorc, numai suferinţă văd. William, stai jos; Grace, aşază-te şi dumneata; haideţi să chibzuim împreună despre treburile astea. Şi ca să poată chibzui cât mai în voie, domnul Hall îl luă pe genunchi pe cel mai mic dintre copii şi îşi lăsă mâna pe capul celui de-al doilea; iar când micuţii începură să-l piseze, îi potoli cu un „Şşşt!“ apoi îşi pironi privirile asupra sobei în care o mână de jeratic încă strălucea, dar cu încruntare parcă. — Triste vremuri! spuse preotul. Şi de mult e aşa. E vrerea Domnului: facă-se voia lui, dar la prea grele încercări ne pune. Din nou stătu pe gânduri. Pe urmă continuă: Nu mai ai bani deloc, William, şi n-ai mai avea nimic de vândut ca să poţi face rost de ceva? — Nu; am vândut dulapul, am vândut ceasul din perete, şi măsuţa de mahon, şi tava aceea frumoasă dimpreună cu serviciul de ceai din porţelan pe care le-adusese nevasta ca zestre când ne-am luat. — Şi dacă ţi-ar împrumuta cineva o liră sau două, ai avea cum să le întrebuinţezi cu folos? Ai putea să găseşti ceva, să porneşti pe alt drum? Farren nu răspunse; însă nevastă-sa zise neîntârziat: — Da, eu sunt încredinţată că ar putea, sir; îl duce mintea la multe lucruri, aşa om e William ăsta al nostru. Dac-ar avea două-trei lire, ar putea să s-apuce de vreo negustorie. — Ai putea, William? — Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, răspunse William cumpănindu-şi bine cuvintele, aş putea să cumpăr câte ceva lucruri de băcănie, mai nişte panglici, mai nişte aţă, şi ce-aş mai bănui eu că se vinde, iar pentru început aş umbla din casă în casă. — Şi, ştiţi, sir, interveni Grace, puteţi fi încredinţat că William nici nu i-ar bea, nici nu i-ar ţine degeaba, nici nu i-ar risipi – în niciun fel. E bărbatul meu şi nu s-ar cuveni să-l laud; dar vreau să spun numai că om mai cumpătat, mai cinstit decât el nu se află în toată Anglia. — Bine, uite am să stau eu de vorbă cu nişte prieteni, şi cred că vă pot făgădui să-i fac rost de cinci lire într-o zi sau două: cu împrumut, luaţi seama, nu în dar; trebuie să-i dea înapoi. — Înţeleg, sir, înţeleg şi tare mi-ar conveni. — Până atunci uite câţiva şilingi pentru dumneata, Grace, numai ca să ai ce pune în oală până ce încep să vină muşteriii. Acuma, copii, ia aşezaţi-vă la rând şi să spuneţi Catehismul, până când se duce mama voastră să cumpere ceva de mâncare: că astăzi nu prea aţi mâncat cine ştie cât, de asta sunt eu sigur. Ia începe tu, prâsleo. Cum te cheamă pe tine? Domnul Hall rămase acolo până când veni Grace îndărăt; apoi îşi luă în grabă rămas bun, dând mâna atât cu Farren cât şi cu nevastă-sa: abia la uşă le spuse câteva scurte dar bine simţite vorbe de mângâiere creştinească şi le dădu nişte sfaturi. După aceea se despărţiră: — Dumnezeu să vă binecuvânteze, sir! — Domnul să vă binecuvânteze, oameni buni!      

CAPITOLUL IX   Briarmains   Când Moore se întoarse la ei după ce se descotorosise de delegaţie, domnii Helstone şi Sykes se arătară foarte voioşi şi îl felicitară călduros pe fabricant. El manifestă însă atâta nepăsare faţă de complimentele lor cu privire la fermitatea dovedită, etc., păstră o înfăţişare ce se asemăna într-atât cu o zi monotonă, întunecată, fără soare şi fără nicio adiere, încât parohul, după ce i se uită iscoditor în ochi, îşi încheie felicitările odată cu paltonul, şi îi spuse lui Sykes, ale cărui simţuri nu mai erau îndeajuns de sensibile ca să-i dea putinţa de a vedea fără ajutor din afară, că prezenţa şi vorbele lui deveniseră un fel de pacoste: — Hai, sir; o parte de drum tot trebuie s-o facem împreună: nu-i mai bine să ne ţinem tovărăşie? O să-i urăm domnului Moore o dimineaţă plăcută şi-o să-l lăsăm cu fericitele sale închipuiri, cărora pare foarte ispitit să le dea frâu liber. — Dar unde-i Sugden? întrebă domnul Moore înălţând privirile. — Oho! strigă Helstone. Câtă vreme dumneata ai avut treabă, eu n-am stat chiar cu mâinile în sân. Ţi-am fost de oarecare ajutor, şi nu mă laud de pomană. Mi-am zis că tot e mai bine să nu pierdem vremea; aşa că, în vreme ce dumneata parlamentai cu gentlemanul acela atât de abătut – Farren mi se pare că-l cheamă – am deschis fereastra asta din spate, am strigat după Murgatroyd, care se găsea la grajd, şi i-am spus să vină încoace cu gabrioleta domnului Sykes; pe urmă i-am strecurat pe Sugden şi pe fratele Moses – cu piciorul lui de lemn cu tot – prin deschizătură, m-am uitat la ei cum se urcă în gabrioletă (bineînţeles, tot cu încuviinţarea bunului nostru prieten Sykes). Sugden a pus mâna pe hăţuri – goneşte de parcă l-ar fugări Scaraoţchi în carne şi oase – iar peste un sfert de ceas Barraclough are să se afle la adăpost în temniţa de la Stilbro’. — Foarte bine; mulţumesc, spuse Moore, şi la bună vedere, domnilor, apoi tot la fel de politicos îi conduse până la uşă şi se uită după ei până îi văzu că se îndepărtează de fabrică. În tot restul zilei rămase taciturn şi îngândurat; nici măcar nu schimbă o glumă cu Joe Scott; la fel şi acesta din urmă, în ce-l priveşte, îi spuse stăpânului doar atât cât era neapărat trebuincios pentru bunul mers al treburilor, dar îl cercetă îndelung cu coada ochiului, veni deseori să-i mai înteţească focul în birou, şi o singură dată, pe când încuia peste tot (fabrica lucra doar o parte din zi, din pricina încetinirii ritmului afacerilor), spuse că era o seară încântătoare şi că „ar putea să-i ureze domnului Moore desfătarea unei scurte plimbări pe vâlcea, fiindcă tare i-ar face bine“. Auzindu-i sfatul, domnul Moore izbucni în râs, doar o clipă, şi după ce îl întrebă pe Joe ce rost avea grija asta faţă de el, şi dacă îl socotea cumva femeie ori copil, îi luă cheile şi apucându-l de umeri îl conduse către uşă. Totuşi îl strigă să vină îndărăt, când bietul Joe nu ajunsese nici măcar la poarta curţii. — Joe, cunoşti familia Farren? N-o duc prea bine, după câte înţeleg. — Cum s-o ducă bine, sir, dacă nu mai au de lucru de vreo trei luni? Aţi putea să vă daţi seama singur, dacă aţi vedea cât s-a schimbat William în rău – şi altfel nici că se putea; au vândut aproape tot ce aveau în casă. — Nu era un muncitor leneş şi nepriceput? — Nici n-aţi mai avut dumneavoastră unul ca el, sir, de când v-aţi apucat de afaceri. — Şi sunt oameni cumsecade – toată familia? — Mai cumsecade nici că se poate; nevastă-sa e şi ea o femeie de nu s-a mai pomenit, şi curatăăă… aţi putea să şi mâncaţi de pe podelele din casa ei; da’ acuma e vai de capul lor. Aş fi bucuros s-aud că William şi-a găsit măcar o slujbă de grădinar sau ceva cam pe-acolo; la grădini se pricepe bine. A lucrat odată împreună cu un scoţian care l-a învăţat tainele meseriei ăsteia, lumea aşa zice. — Ei, acuma poţi să pleci, Joe; nu-i nevoie să stai aici şi să te holbezi la mine. — Nu mai aveţi porunci de dat, sir? — Nimic, numai să dispari de-aici. Ceea ce Joe făcu fără şovăire.   Serile de primăvară sunt deseori aspre şi reci, şi cu toate că ziua fusese foarte frumoasă, caldă chiar şi dimineaţa, nu numai la amiază, pământul amorţi şi încă înainte de amurg un soi de chiciură se întinsese furiş peste iarba de-abia răsărită şi mugurii ce dădeau să se desfacă. Albise pavajul din faţă, la Briarmains (reşedinţa domnului Yorke), întinsese un linţoliu tăcut peste gingaşele flori din grădină şi peste moliciunea ca de muşchi a pajiştii. Cât despre copacii cei falnici, cu trunchiuri puternice şi crengi întinse, care străjuiau frontonul dinspre drum, păreau să sfideze îngheţul unei seri de primăvară, poftindu-l să facă vreun rău, dacă poate, ramurilor încă golaşe; la fel se purta şi pâlcul desfrunzit al castanilor ce se înălţau în spatele casei. În primele minute ale începutului unei nopţi fără lună, deşi cu cerul spuzit de stele, strălucitoare lumini răzbăteau prin ferestre; nu era o scenă întunecată şi pustie, şi nici măcar una tăcută. Briarmains se afla aproape de şosea; era o clădire destul de veche şi fusese ridicată înainte de tăierea şoselei, pe vremea când doar un drumeag de pământ bătătorit ce şerpuia printre ogoare ducea până acolo. Briarfield se găsea doar la mai puţin de o milă depărtare; zarva de acolo se auzea până aici, luminile i se vedeau limpede. Briar Chapel, un încăpător, nou şi încă netencuit lăcaş wesleyan de rugăciune, se înălţa la vreo sută de iarzi depărtare şi, cum chiar în acele momente între zidurile lui avea loc o adunare de credincioşi, lumina ce se revărsa pe ferestre arunca un reflex strălucitor asupra şoselei, iar un imn de o impresionantă ţinută, în stare să insufle până şi unui quaker habotnic spiritul chemat să-l îndemne a dansa după melodia lui, trezea cu voioşie toate ecourile din împrejurimi. Cuvintele anumitor fragmente se auzeau foarte limpede: iată un exemplu sau două din tonalităţi diferite; căci cântăreţii treceau lesne de la un imn la altul şi de la melodie la melodie, cu o uşurinţă şi un entuziasm greu de întâlnit aiurea:   Oh! who can explain This struggle for Life This travail and pain, This trembling and strife? Plague, earthquake, and famine, And tumult and war, The wonderful coming Of Jesus declare!   For every fight Is dreadful and loud - The warrior’s delight Is slaughter and blood; His foes overturning, Till all shall expire, - And this is with burning, And fuel, and fire!   Aici urmă un răstimp de rugăciuni răsunătoare, însoţite de vaiete sfâşietoare. Strigătul: „Mi-am aflat libertatea!“ „Doad o’ Bill’s a aflat libertatea!“ răsună dinspre capelă, şi din nou întreaga adunare izbucni:   What a mercy is this! What a heaven of bliss! How unspeakably happy am I! Gather’d into the fold, With Thy people enroll’d, With Thy people to live and to die!   Oh, the goodness of God In employing a clod, His tribute of glory to raise; His standard to bear, And with triumph declare His unspeakable riches of grace!   Oh, the fathomless love, That has deign’d to approve And prosper the work of my hands; With my pastoral crook, I went over the brook, And behold I am spread into bands!   Who, I ask in amaze Hath begotten me these? And inquire from what quarter they came; My full heart it replies, They are born în the skies, And gives glory to God and the Lamb!   Strofele care urmară acestora, după un alt răstimp de strigăte, ţipete, exclamaţii, urlete disperate, gemete de moarte, părură să încununeze punctul culminant al zgomotului şi ardoarei:   Sleeping on the brink of sin, Tophet gaped to take us in; Mercy to our rescue flew, - Broke the snare, and brought us through.   Here, as in a lion’s den, Undevour’d we still remain; Pass secure the watery flood, Hanging on the arm of God.   Here…   (Cumplit, cum nu se poate mai ameţitor pentru ureche, fu strigătul încordat în care se încheie ultima strofă):   Here we raise our voices higher, Shout in the refiner’s fire: Clap our hands amidst the flame, Glory give to Jesus’ name!   Acoperişul capelei n-a zburat în văzduh; ceea ce e o dovadă mai convingătoare decât volume întregi întru lauda solidităţii cu care fuseseră aşezate plăcile de ardezie. Dar dacă Briar Chapel părea să aibă viaţă, la fel arăta şi Briarmains; deşi fără îndoială că locuinţa părea să se bucure de o mai paşnică perioadă din existenţa ei decât templul; şi câteva dintre ferestrele ei erau luminate; ferestrele cu două cercevele de la parter dădeau de-a dreptul pe pajişte, perdelele ascundeau interiorul şi umbreau o parte dintre razele lumânărilor ce îl luminau, însă nu izbuteau să stingă pe de-a întregul zarva glasurilor şi râsetelor. Nouă ni se face favoarea de a fi lăsaţi sa intrăm pe uşa din faţă şi de a pătrunde în acest sanctuar domestic. Nu prezenţa vreunor musafiri face ca locuinţa domnului Yorke să fie atât de însufleţită, căci înăuntru nu se află nimeni afară de membrii familiei sale, şi toţi sunt adunaţi în camera cea mai depărtată dinspre dreapta, şi anume salonul din spate. Aceasta este încăperea obişnuită pentru reuniunile de seară. În timpul zilei ferestrele de-acolo s-ar înfăţişa ca alcătuite din vitralii strălucitor colorate – purpuriul şi galbenul limpede de chihlimbar fiind nuanţele predominante, licărind în jurul câte unui medalion în culori mai sobre plasat în centrul fiecărei ferestre, unul reprezentând graţiosul cap al lui Shakespeare, celălalt pe seninul John Milton. Câteva peisaje canadiene sunt atârnate pe pereţi – privelişti cu păduri verzi şi ape albastre - iar printre ele străluceşte o erupţie de noapte a Vezuviului; şi străluceşte într-adevăr cu putere, în contrast cu spuma rece şi azuriul cascadelor şi întunecoasele adâncimi ale pădurilor. Focul ce luminează această încăpere e un foc aşa cum nu prea poţi să vezi, cititorule, dacă eşti un om din sud, arzând în căminele locuinţelor particulare; e un foc limpede, pârjolitor, de cărbuni aşezaţi morman înalt în vatra cuprinzătoare. Domnul Yorke ţine să aibă asemenea foc până şi pe vreme călduroasă de vară: atunci şade lângă el cu o carte în mână, iar lângă cotul său, pe o mescioară rotundă, se află o lumânare – dar acum nu citeşte, se uită la copii. Faţă în faţă cu dânsul stă doamna - un personaj pe care vi laş putea descrie amănunţit, dar nu simt chemare pentru o astfel de treabă. O văd, totuşi, foarte clar dinaintea ochilor: o femeie voinică şi cu înfăţişarea cea mai austeră, cu îngrijorarea răspândită pe chip şi revărsată pe umeri – dar nu o îngrijorare care să copleşească şi din faţa căreia să nu găseşti scăpare – ci mai degrabă acel soi de nour şi povară lăsate întotdeauna la vedere de cei ce socotesc de datoria lor să arate chinuiţi de gânduri. Of, vai de capul nostru! Asta se citea în înfăţişarea doamnei Yorke, şi întunecată precum Saturn stătea dânsa dimineaţa, la prânz, şi seara, şi amarnice lucruri mai gândea despre orice suflet de om - mai ales dacă era de sex feminin – care ar fi cutezat să vădească în prezenţa ei lumina unei inimi voioase pe o înfăţişare însorită. După câte socotea dânsa, a fi voios era totuna cu a fi vulgar; a fi vesel totuna cu a fi frivol: deosebiri între acestea nu făcea niciodată. Era totuşi o nevastă foarte bună, o mamă foarte iubitoare, veşnic cu grijă faţă de copii şi sincer devotată bărbatului; partea cea mai proastă era însă că, dear fi fost după vrerea sa, nu i-ar fi îngăduit să aibă niciun prieten pe lumea asta în afară de ea. Toate cunoştinţele lui îi erau nesuferite şi le ţinea la distanţă. Domnul Yorke şi cu soţia sa se înţelegeau de minune; totuşi el avea o fire prietenoasă şi era un om ospitalier - un susţinător al unităţii familiei – iar în tinereţe, după cum s-a mai spus, nu-i plăcuseră decât femeile vesele şi pline de viaţă. De ce o alesese – cum izbuteau să se potrivească unul cu celălalt e o problemă destul de complicată, dar lesne rezolvabilă de către cine ar avea timp să cerceteze în amănunţime cazul. Aici este de ajuns să spunem că firea domnului Yorke avea şi o latură însorită şi una întunecoasă, iar latura cea întunecoasă găsea simpatie şi afinitate faţă de întreaga fire veşnic şi la fel înnourată a nevestei. Încolo era o femeie care ştia ce vrea; niciodată n-ar fi spus o vorbă fără rost sau vlagă; despre societate avea păreri sănătoase, democratice, iar despre natura omenească puţin cam cinice; se considera pe sine desăvârşită şi fără cusur, tot restul omenirii aflându-se în greşeală. Principalul ei defect era o suspiciune generală, eternă, neiertătoare faţă de toţi oamenii, toate lucrurile, toate credinţele şi toate partidele: această suspiciune stătea ca o ceaţă în faţa ochilor ei şi o făcea să aleagă cărarea greşită oriunde ar fi privit şi oriîncotro s-ar fi întors. Se poate presupune că urmaşii unei asemenea perechi nu aveau sorţi să fie nişte fiinţe banale, cu totul obişnuite; şi nici nu erau. Vezi acum pe şase dintre ei, cititorule: cel mai mic e un copilaş şi stă pe genunchii maică-si; deocamdată îi aparţine întru totul – pe acesta unul încă n-a început să-l pună la îndoială, să-l bănuiască, să-l condamne; tot sprijinul numai la ea îl găseşte, depinde de ea, se agaţă de ea, pe ea o iubeşte mai mult decât orice altceva pe lume: de toate astea e sigură pentru că, de vreme ce trăieşte prin ea, nu poate fi altfel, şi deci îl iubeşte. Următoarele două sunt fete, Rose şi Jessy. Amândouă se află acum lângă genunchii tatălui; rareori se apropie de mama lor, dacă nu sunt obligate s-o facă. Rose, cea mai vârstnică, are doisprezece ani; seamănă cu taică-său – seamănă cel mai mult din tot grupul – dar este un cap de granit copiat în fildeş; toate culorile şi liniile au fost îndulcite. Yorke-tatăl are un chip aspru; al fiicei nu e aspru, dar nici cu adevărat drăguţ; are trăsături simple, copilăreşti: obrajii rotunzi sunt ca bujorii. Ochii cenuşii, însă, arată altfel decât copilăreşti – un suflet străluceşte prin ei – un suflet încă tânăr, dar care se va maturiza, dacă dăinuieşte trupul; şi nici tatăl, nici mama nu au un spirit care să se compare cu cel oglindit în ochii ei. A luat de la fiecare câte ceva, dar într-o zi are să fie mai presus decât al amândurora – mai puternic, mult mai curat, mai însetat de înălţimi. Acum e o fetiţă potolită, uneori chiar îndărătnică. Maică-sa ar vrea s-o facă aidoma ei – o femeie a îndatoririlor apăsătoare şi posomorâte – dar Rose are o minte bine înarmată, plină de mugurii unor idei niciodată cunoscute mamei. Şi trăieşte o suferinţă cumplită atunci când aceste idei sunt călcate în picioare şi înăbuşite. Încă nu s-a răzvrătit niciodată; dar de va fi tratată cu asprime se va răzvrăti cândva, iar atunci are să fie pentru totdeauna. Rose îşi iubeşte tatăl: el nu o stăpâneşte cu mână de fier; e bun cu ea. Ba uneori tatălui îi e teamă că fetiţa asta n-are să rămână în viaţă, atât de sclipitoare sunt scânteierile de inteligenţă ce-i ţâşnesc uneori în priviri sau în vorbe. Gândul acesta îl face adesea să se poarte faţă de ea cu o duioşie tristă. Nu-i trece prin minte că micuţa Jessy are să moară de tânără, atât e de veselă şi vorbăreaţă, arhioriginală încă de pe acum: dezlănţuită atunci când e stârnită, dar extrem de afectuoasă dacă e mângâiată; ba domoală, ba neastâmpărată – cu schimbul; netemătoare – faţă da maică-sa, de pildă, a cărei stăpânire nesocotit de aspră şi rigidă a sfidat-o adesea – totuşi încrezătoare în oricine s-ar oferi s-o ajute. Cu faţa ei micuţă şi nostimă, cu vorbăria ei cuceritoare, cu procedeele ei irezistibile, Jessy e făcută pentru răsfăţ; şi prin urmare e chiar odorul tatii. Este ciudat că păpuşica asta seamănă cu maică-sa ca două picături de apă, la fel cum Rose seamănă cu taică-său, şi în ciuda acestor fizionomii – câtă deosebire! Dacă aţi avea în faţa ochilor o oglindă magică şi dacă în ea vi s-ar înfăţişa aceste două fete ale dumneavoastră aşa cum au să arate de când de la noaptea de acum se vor fi scurs douăzeci de ani – ce-aţi zice, domnule Yorke? Uitaţi-vă, aveţi oglinda magică: o să le aflaţi destinele – şi mai întâi al micuţei care vă este scumpă ca lumina ochilor, Jessy. Cunoaşteţi locul acesta? Nu, nu l-aţi văzut niciodată; dar recunoaşteţi după frunziş ce anume sunt copacii aceştia – chiparoşi, salcie, tisă. Cruci de piatră de felul acestora nu vă sunt nefamiliare, şi nici ghirlandele de imortele. Aici este locul; iarbă verde şi o piatră funerară de marmură cenuşie – sub ele doarme Jessy. A trăit ca o zi de aprilie; multiubită a fost şi mult a iubit. În scurta-i viaţă adesea a vărsat lacrimi şi multe dureri au chinuit-o; dar printre ele a zâmbit şi a umplut de bucurie sufletul oricui a văzut-o. Moartea i-a fost uşoară şi fericită în braţele ocrotitoare ale surorii ei Rose, fiindcă în multe încercări i-a fost Rose sprijin şi apărare: în clipa de atunci amândouă fetele astea din Anglia, şi cea carei pe moarte şi cea ce stă de veghe, sunt singure în ţară străină, şi pământul acelei ţări i-a dăruit un mormânt frumoasei Jessy. Acum priveşte-o pe Rose, la doi ani după aceea. Crucile şi ghirlandele arată străine, dar colinele şi pădurile din acest peisaj sunt încă şi mai străine. Da, într-adevăr, e tare departe de Anglia; depărtate trebuie să fie tărâmurile cu înfăţişare atât de sălbatică şi luxuriantă. E o singurătate încă neştiută; păsări necunoscute fâlfâie pe la poalele acelei păduri; şi nu-i o apă curgătoare din Europa cea pe malurile căreia şade Rose dusă pe gânduri. Mica şi blânda fată din Yorkshire e o emigrantă singuratică într-o oarecare întindere de pământ din emisfera sudică. Mai veni-va vreodată îndărăt? Cei trei copii mai mari sunt toţi băieţi: Matthew, Mark şi Martin. Stau cu toţii acolo în colţ, prinşi în vreun joc. Observaţi-le capetele: foarte asemănătoare la prima vedere; la o a doua, deosebite; la o a treia, chiar contrastante. Cu păr întunecat, cu ochi întunecaţi la culoare, cu obraji rumeni sunt toţi trei; toţi au puţine trăsături englezeşti; toţi au îmbinat pe chip asemănări şi cu tatăl şi cu mama, şi totuşi fizionomii diferite, semn al caracterelor deosebite, se vădesc la fiecare. Despre Matthew, întâiul născut al familiei, n-am să spun multe; deşi este cu neputinţă să nu te uiţi la el timp îndelungat şi să nu faci presupuneri cu privire la însuşirile ascunse ori manifeste de chipul lui. Nu e un băiat cu înfăţişare obişnuită; părul acela negru cum e cărbunele, fruntea albă, obrajii puternic coloraţi, ochii aceia zglobii şi întunecaţi la culoare sunt părţi frumoase în felul lor. Cum se face oare că oricât de îndelung te-ai uita, nu există în încăpere decât un singur obiect, cel mai sinistru dintre ele, cu care chipul lui Matthew pare a avea vreo afinitate, şi de care în fiece clipă îţi aduce aminte în mod straniu – erupţia Vezuviului? Sufletul acelui băieţandru pare să fie alcătuit din flăcări şi umbre: nici urmă de lumină a zilei, nicio sclipire de soare şi nicio rece şi limpede rază de lună nu se iveşte vreodată acolo. Are o statură englezească, dar, după cât se pare, nu şi un cuget englezesc; ai zice că e un stilet italian într-o teacă făurită cu măiestrie britanică. Nu-i merg bine treburile la joc – uitaţi-vă la privirea lui încruntată. Domnul Yorke observă, şi ce spune el atunci? Cu glas domol, îi ia apărarea: „Mark şi Martin, nu-l înfuriaţi pe fratele vostru”. Şi acesta e tonul folosit totdeauna de amândoi părinţii. În teorie se declară împotriva părtinirii; în casa lor niciodată nu va fi admis dreptul de primogenitură; dar Matthew nu trebuie - niciodată necăjit, niciodată contrazis; îl feresc de orice provocare cu aceeaşi grijă cu care s-ar feri să apropie focul de un butoi cu pulbere. „Cedare, împăcare” este cuvântul lor de ordine oricând vine vorba de Matthew. Republicanii alcătuiesc repede un tiran din propriul lor sânge şi propria lor carne. Odraslele mai tinere ştiu şi simt asta şi în inimile lor toţi se revoltă împotriva nedreptăţii; nu pot să descifreze motivele; nu pot decât să vadă deosebirile de tratament la care îi supun părinţii. Dinţii balaurului sunt încă de pe acum semănaţi printre ramurile de măslin ale domnului Yorke; roadele lor vor fi într-o bună zi discordia. Mark este un băiat foarte drăguţ, dintre toţi membrii familiei el are trăsăturile cele mai armonioase; este nemaipomenit de calm; zâmbetul îi e plin de viclenie; este în stare să spună lucrurile cele mai puţin plăcute, cele mai tăioase pe tonul cel mai aşezat. În ciuda cuminţeniei, o frunte oarecum încruntată trădează capriciile şi te face să-ţi aduci aminte că apele cele mai line nu sunt întotdeauna şi cele mai sigure. În afară de asta este prea ponderat, prea nepăsător şi flegmatic pentru a putea fi fericit. Pentru Mark viaţa nu va avea niciodată prea multe bucurii; când o să aibă douăzeci şi cinci de ani are să se mire de ce râd oamenii şiare să-i creadă nişte nătărăi pe toţi cei care par veseli. Poezie nu va exista pentru Mark, nici în literatură şi nici în viaţă; avânturile ei cele mai frumoase îi vor suna în urechi ca simple fanfaronade şi incoerenţe; entuziasmul îi va stârni dispreţ şi scârbă. Mark n-o să aibă tinereţe; în vremea când va arăta juvenil şi înfloritor, sufletul îi va fi trecut de vârsta mijlocie. Trupul lui are acum vârsta de paisprezece ani, dar sufletul pe cea de treizeci. Martin, cel mai mic dintre ei trei, are o altă fire. Pentru el viaţa poate, sau nu poate să fie scurtă; dar cu siguranţă că va fi strălucitoare: va trece prin toate fantasmele ei, crezându-le numai pe jumătate, trăindu-le din plin şi apoi mergând mai departe. Băiatul ăsta nu e drăguţ – nu la fel de drăguţ ca niciunul dintre ceilalţi fraţi: are o înfăţişare oarecare; e îmbrăcat într-un fel de coajă, o cochilie uscată, şi are s-o poarte până se va apropia de douăzeci de ani; pe urmă are s-o lepede: cam în perioada aceea va deveni şi drăguţ. Până la vârsta pomenită o să aibă purtări necioplite, probabil ca un fel de podoabe domestice; dar crisalida va păstra în sine puterea de a se transfigura şi a trece în fluture, şi nu încape nici umbră de îndoială că, la vremea potrivită, această transformare se va petrece. O anume perioadă are să fie un om cam de nimic, un tânăr de-a dreptul prostănac şi plin de fumuri, însetat de plăceri şi dornic de admiraţie; însetat, de asemenea, de cunoaştere. Va dori să aibă tot ceea ce lumea poate să-i ofere, atât în desfătări cât şi în ştiinţă; va sorbi, probabil, adânc din amândouă aceste izvoare. Şi după ce setea i se va potoli - ce urmează? Nu ştiu. Martin ar putea fi un om excepţional: dacă va fi sau nu, ghicitorul n-are puterea să spună; nu i s-a arătat nimic în privinţa asta. Dacă luăm familia domnului Yorke ca pe un întreg, în aceste şase capete tinere se află atâta putere a minţii, atâta originalitate, atâta energie şi atâta vigoare, încât - dacă am împărţi-o între o jumătate de duzină de odrasle de rând – ar reveni pentru fiecare ceva mai mult decât o doză obişnuită de înţelepciune şi înzestrare. Domnul Yorke o ştie şi e foarte mândru de spiţa sa. Printre dealurile şi văile sale, ţinutul Yorkshire numără asemenea familii deosebite, înzestrate, viguroase; cu sânge sănătos şi minte ascuţită; oarecum arţăgoşi în mândria dată de forţă şi greu de convins în încrederea deplină faţă de darurile lor înnăscute; lipsiţi de poleire, lipsiţi de respect, lipsiţi de blândeţe, dar zdraveni, ageri la minte, la fel de puţin dresaţi ca şoimul de pe stâncă şi calul liber din stepă. O uşoară bătaie se aude în uşa salonului; băieţii făceau atâta zarvă cu jocul lor, şi în afară de asta, micuţa Jessy îi cântase tatălui cu atât farmec un cântec scoţian - domnul Yorke se dădea în vânt după cântece scoţiene şi italieneşti şi o învăţase pe fetiţa cu daruri muzicale câteva dintre cele mai frumoase – încât nimeni nu auzise clopoţelul de la uşa din faţă. — Intră, spune doamna Yorke cu glasul ei cu bună-ştiinţă stăpânit şi solemn, care întotdeauna coboară la tonuri de o răceală funerară, chiar dacă ţelul pentru care e folosit nu e decât rostirea unor porunci privitoare la pregătirea mâncării în bucătărie, îndemnarea băieţilor să-şi pună şepcile în cuierul din hol, sau convocarea fetelor la lucrul de mână: Intră! Şi pe uşă pătrunde Robert Moore. Seriozitatea obişnuită a lui Moore ca şi cumpătarea dovedită în toate (căci porunca de a se aduce lada cu sticle nu e niciodată rostită cu prilejul vizitelor lui din timpul serii) îl recomandaseră cu atâta căldură doamnei Yorke, încât deocamdată nu făcuse din el obiectul animozităţii sale casnice faţă de relaţiile bărbatului său. Încă nu descoperise că vreo legătură tainică ar fi aceea care îl stinghereşte şi îl împiedică să se însoare, sau că ar fi un lup în piele de oaie descoperiri făcute la scurtă vreme după căsătorie în privinţa celor mai mulţi dintre prietenii becheri ai bărbatului ei, şi în consecinţă îi exclusese din anturajul familiei; iar despre acest aspect al purtărilor doamnei s-ar putea pe drept cuvânt spune că avea unele laturi îndreptăţite şi judicioase, ca şi altele prea aspre. — Ei, dumneata eşti? rosteşte doamna în vreme ce Moore se apropie şi întinde mâna. Cum se face că rătăceşti la ceasul ăsta din noapte? Ar trebui să te afli acasă. — Se poate oare spune despre un bărbat neînsurat că are casă, stimată doamnă? întrebă Moore. — Puuh! bufneşte doamna Yorke, care dispreţuieşte politeţurile convenţionale cu aceeaşi tărie ca şi barbatu-său şi le practică la fel de puţin; vorbirea ei deschisă, în orice împrejurare, este uneori dusă până la un punct astfel calculat încât să trezească admiraţie, dar mult mai adesea teamă – puuh! mie nu-i nevoie să-mi înşiri bazaconii deastea; un bărbat neînsurat poate avea casă, dacă îi place. Ia spune-mi, te rog, sora dumitale nu reprezintă un cămin pentru dumneata? — Nu despre ea e vorba, interveni domnul Yorke. Hortense e o minune de fată; dar când eu eram de vârsta lui Robert aveam cinci sau şase surori, toate la fel de cumsecade şi drăguţe ca şi Hortense, numai vezi tu, Hester, toate astea nu m-au împiedicat să caut în jur şi să-mi găsesc nevastă. — Şi amarnic a mai regretat că m-a luat pe mine, adăugă doamna Yorke, fiindcă îi plăcea s-arunce din când în când câte o săgeată glumeaţă împotriva căsniciei, chiar dacă glumea pe pielea ei. S-a căit amarnic Robert Moore, şi poţi să-l crezi fără să şovăi, dacă îi vezi pedeapsa (acum arătă înspre copii). Cine şi-ar lua pe cap asemenea povară cum e garnitura asta de vlăjgani afurisiţi, dacă ar putea să scape? Şi nu-i vorba doar să-i aduci pe lume, cu toate că şi asta e destul de rău, dar toţi trebuie hrăniţi, îmbrăcaţi, crescuţi, puşi la rostul lor în viaţă. Tinere, când ţi-o abate densurătoare adu-ţi aminte de cei patru băieţi şi două fete ale noastre, şi gândeşte-te de două ori înainte de-a face pasul. — Oricum, deocamdată nu-mi arde de însurătoare: după câte cred eu astea nu-s vremi nici să te însori, nici să măriţi pe cineva. O părere atât de sumbră obţinea cu siguranţă încuviinţarea doamnei Yorke; dădu din cap şi mormăi ceva ca să-şi arate acordul, dar nu trecu un minut şi zise: — Nu prea iau eu în seamă înţelepciunea unui Solomon de vârsta dumitale; are să fie dată peste cap de cel dintâi fior care ţi-o trece prin inimă. Dar până atunci stai jos, sir; dacă stai jos nu poţi să vorbeşti la fel de bine ca din picioare? Acesta era felul ei de a-şi pofti musafirii să ia loc; nici napucă bine să se supună poruncii, când mica Jessy sări de pe genunchii tatălui şi alergă în braţele numaidecât întinse so primească, ale domnului Moore. — Vorbeşti despre însurătoarea lui, spuse fetiţa către maică-sa, cu indignare, în vreme ce era cu uşurinţa săltată pe genunchi, şi el e gata însurat, sau ca şi cum ar fi; astăvară mi-a promis că eu am să fiu nevasta lui, de cum m-a văzut îmbrăcată cu rochiţa cea nouă, albă şi cu panglică albastră. Nu-i aşa, tată? (Copiii ăştia nu erau obişnuiţi să spună tăticul şi mămica; mama lor n-ar fi îngăduit pentru nimic în lume asemenea „scălâmbăieli”.) — Aşa-i, fetiţa tatii, a promis; sunt martor. Dar pune-l să mai spună acum o dată, Jessy: ăştia de teapa lui nu-s decât nişte făţarnici şi mincinoşi. — El nu-i mincinos: e prea drăguţ ca să fie mincinos, spuse Jessy uitându-se în sus la înaltul ei iubit, cu neclintită încredere în sinceritatea lui. — Drăguţ! exclamă domnul Yorke; tocmai din pricina asta trebuie să fie, şi tocmai asta dovedeşte că e un – un ticălos. — Dar pare prea tare supărat ca să fie mincinos, interveni o voce lină din spatele scaunului pe care şedea, tatăl. Dacă ar râde întruna aş crede şi eu că îşi uită repede promisiunile, dar domnul Moore nu râde niciodată. — Ţapul tău sentimental e cel mai mare înşelător de pe lume, Rose, stărui domnul Yorke. — Nu e sentimental! se împotrivi Rose. Domnul Moore se întoarse către ea puţin surprins şi zâmbi în acelaşi timp. — De unde ştii, Rose, că nu sunt sentimental? — Am auzit eu o cucoană spunând că nu eşti. — Voilà, qui devient intéressant! exclamă domnul Yorke trăgându-şi scaunul mai lângă foc. O cucoană! Asta are un iz foarte romantic: trebuie să ghicim cine anume. Rosy, şopteşte numele încet la urechea tatii să nu cumva s-audă el. — Rose, nu te mai amesteca în vorbă, interveni doamna Yorke în felul ei obişnuit de a ucide orice veselie; nici tu, Jessy: tuturor copiilor, şi mai cu seamă fetiţelor, le stă frumos să tacă din gură când sunt de faţă cei mai mari decât ei. — Atuncea de ce avem limbă? întrebă Jessy cu obrăznicie. În vremea asta Rose doar se uita la maică-sa cu o expresie ce părea să spună că are să reţină preceptul şi o să se gândească la el pe îndelete. După două minute de încordată chibzuială, întrebă: — Şi de ce mai cu seamă fetiţelor, mamă? — Mai întâi fiindcă aşa spun eu; şi în al doilea rând pentru că discreţia şi modestia reprezintă cea mai de seamă înţelepciune a unei fete. — Scumpă doamnă, observă atunci Moore, vorbele spuse de dumneavoastră sunt nepreţuite; îmi reamintesc, întradevăr, de o remarcă a dragii mele surori; dar zău că nu e cazul cu micuţele aici de faţă. Lăsaţi-le pe Rose şi pe Jessy să vorbească liber cu mine, altminteri îmi răpiţi cea mai mare dintre bucuriile pe care le trăiesc venind aici. Îmi place tare mult flecăreala lor; îmi face chiar bine. — Nu-i aşa? întrebă Jessy. Mult mai bine decât dacă neciopliţii ăia de băieţi ar veni lângă tine; tu ai spus, mamă, că sunt neciopliţi; cu gura ta. — Da, mignonne, de o mie de ori mai bine: băieţi neciopliţi am destui toată ziua în jurul meu, poulet. — Pe băieţi o mulţime de lume îi ia în seamă, continuă fetiţa. Toţi unchii şi mătuşile mele par să creadă că nepoţii sunt mai buni decât nepoatele lor; iar când vin domni la noi la masă, stau de vorbă totdeauna cu Matthew, cu Mark şi cu Martin, cu Rose şi cu mine niciodată. Domnul Moore e prietenul nostru şi o să-l păstrăm; dar bagă de seamă, Rose, nu e atât prietenul tău cât e al meu: el e pentru mine cunoştinţa preferată; ţine minte! Şi înălţă mânuţa într-un gest dojenitor. Rose se obişnuise să fie mustrată de mânuţa aceea; în fiecare zi trebuia să se plece în faţa năvalnicei energii a micuţei Jessy: era diriguită – se supunea surorii mai mici într-o mie de lucruri. Ori de câte ori era vorba de vreun fel de spectacol sau prilej de înveselire, Jessy trecea în frunte, iar Rose se retrăgea cuminte pe planul al doilea; pe câtă vreme atunci când trebuiau înfruntate părţile neplăcute ale vieţii – vreo treabă sau vreo renunţare, Rose lua în mod instinctiv asupra ei, pe lângă partea ce-i revenea, şi cât putea mai mult din îndatoririle surioarei. Jessy şi hotărâse în mintea ei că de îndată ce se va face destul de mare, o să se mărite; hotărâse de asemenea că Rose avea să rămână fată bătrână, să trăiască împreună cu ea, să-i crească odraslele şi să-i vadă de casă. Această stare de lucruri nu este neobişnuită între două surori, dacă una e ştearsă iar cealaltă drăguţă; în cazul de faţă, însă, dacă exista vreo deosebire în înfăţişarea exterioară, avantajul era de partea Rosei; faţa ei avea trăsături mai regulate decât a micuţei şi nostimei Jessy. Totuşi, Jessy era cea menită să se bucure, alături de o inteligenţă vioaie şi simţăminte aprinse, de darul fascinaţiei, de puterea de a fermeca atunci, acolo, şi pe cine ar fi dorit. Rose era menită să aibă un suflet sensibil, generos, o inteligenţă aleasă şi bogat cultivată, o forţă de devoţiune neşovăielnică, dar priceperea de a cuceri nu-i fusese sortită. — Ei, Rose, spune-mi numele cucoanei aceleia care n-a vrut să admită că sunt sentimental, insistă domnul Moore. Rose nu se pricepea deloc să ţină pe cineva ca pe jar, căci altminteri l-ar mai fi lăsat o vreme să stea în cumpănă; răspunse scurt: — Nu pot; nu ştiu cum o cheamă. — Atunci spune-mi cum arată. Ce-ţi aminteşti despre ea? Unde ai văzut-o? — Când Jessy şi cu mine ne-am dus la Whinbury să stăm o zi cu Kate şi cu Susan Pearson, care de-abia veniseră de la şcoală, la doamna Pearson erau musafiri şi câteva cucoane mari se strânseseră într-un colţ din salon şi vorbeau despre tine. — Nu cunoşteai pe niciuna? — Hannah, şi Harriet, şi Dora, şi Mary Sykes. — Bravo! Şi spuneau lucruri rele despre mine, Rosy? — Unele, da; ziceau că eşti un mizantrop; uite că ţin minte cuvântul – când m-am întors acasă l-am căutat în dicţionar; înseamnă unul care-i urăşte pe oameni. — Altceva? — Hannah Sykes a zis că eşti un maimuţoi pompos. — Şi mai bine! strigă domnul Yorke izbucnind în râs. Oho! Grozav! Hannah – asta-i aia cu părul roşu: frumoasă fată, dar nu prea o ajută mintea. — În privinţa mea se pare c-o ajută destul de bine, spuse Moore. Maimuţoi pompos – da! Hai, Rose, mai departe. — Domnişoara Pearson zicea că, după câte crede ea, în purtarea ta e şi multă prefăcătorie, şi aşa, cu părul tău negru şi faţa palidă, ei i se pare că eşti un bleg sentimental. Din nou domnul Yorke se porni pe râs; de data asta până şi doamna Yorke se amestecă în vorbă: — Vezi dar de câtă stimă te bucuri când eşti vorbit în spate; totuşi eu cred că domnişoara Pearson aceea ar vrea să pună mâna pe dumneata; ţi-a pus gând rău încă de când ai venit întâi aici în ţară, aşa bătrână cum e. — Şi i s-a împotrivit cineva, Rosy? întrebă Moore. — O cucoană pe care n-o cunosc, fiindcă nu vine niciodată pe la noi, deşi în fiecare duminică o văd la biserică; şade în strana de lângă amvon. De obicei la ea mă uit în loc să stau cu ochii pe cartea de rugăciuni; fiindcă seamănă cu un tablou din sufrageria noastră, doamna aceea cu un porumbel în mână: cel puţin ochii îi are la fel, ba şi nasul – un nas drept – care, nu ştiu cum, face ca toată faţa să pară, aş zice eu, luminoasă. — Şi n-o cunoşti?! exclamă Jessy pe un ton de nemărginită uimire. Uite, asta e Rose. Domnule Moore, eu de multe ori mă întreb pe ce lume o fi trăind sora mea; sunt sigură că nu toată vremea e pe lumea asta. Mereu poţi să vezi că habar nare de cine ştie ce fleacuri pe care toată lumea le ştie. Auziţi de ce e în stare: să se ducă în fiecare duminică foarte cuviincios la biserică, să stea în tot timpul slujbei cu ochii pe o anume persoană şi să nu-şi dea osteneala să întrebe cum o cheamă pe persoana aceea! Vorbeşte despre Caroline Helstone, nepoata părintelui; acum mi-aduc aminte foarte bine. Domnişoara Helstone s-a supărat foc pe Ann Pearson; a zis aşa: „Robert Moore nu e nici prefăcut şi nici sentimental; în privinţa firii lui vă înşelaţi amarnic, sau mai bine zis niciuna dintre voi de-aici nu ştiţi absolut nimic“. Ei, să vă spun eu cum arată? Eu pot să spun cum arată lumea, cum e îmbrăcată, mai bine decât poate Rose. — S-auzim. — E frumoasă; e atrăgătoare; are gâtul alb, subţire şi drăgălaş; are bucle lungi, dar nu ţepene, îi cad peste umeri moi şi în voie, sunt de culoare castanie, dar nu prea închisă; vorbeşte liniştit şi limpede; niciodată nu face vreun gest smucit; deseori e îmbrăcată cu o rochie de mătase gri; e dichisită în toate; şi rochiile, şi pantofii, şi mănuşile – toate i se potrivesc. E ce aş zice eu că înseamnă o cucoană, şi când oi fi la fel de înaltă ca ea, am de gând tot aşa să arăt şi eu. Ţiar plăcea să arăt aşa? Atuncea chiar te-ai însura cu mine? Moore o mângâie pe cap; o clipă i se păru că-i gata s-o tragă mai aproape de el, dar în loc de asta o împinse ceva mai departe. — Cum? Nu mă mai vrei? Mă dai la o parte? — Lasă, Jessy, că tu nu ţii deloc la mine: niciodată nu vii la Hollow să mă vezi. — Dacă nu mă chemi. Domnul Moore se sluji de prilejul ivit ca să le invite pe amândouă fetiţele să-i facă o vizită a doua zi, promiţându-le totodată că, de vreme ce dimineaţa avea să se ducă până la Stilbro’, are să le cumpere fiecăreia câte un cadou, fără să le spună deocamdată ce anume, fiindcă trebuie să vină ele şi să vadă. Jessy tocmai se pregătea să răspundă, când unul dintre băieţi izbucni pe neaşteptate: — Eu o cunosc pe domnişoara asta Helstone despre care vaţi tot bătut gura: e-o fată urâtă. Nu pot s-o sufăr. Mi-e silă de toată muierimea. Nici nu ştiu de ce le-o fi mai făcut Dumnezeu. — Martin! strigă tatăl – fiindcă Martin vorbise - dar băieţandrul nu răspunse decât întorcând înspre jilţul părintesc tânărul chip cinic, pe jumătate viclean şi pe jumătate sfidător. Martin, băiatule, de data asta te-ai arătat un puştan îngâmfat şi prost crescut; într-o bună zi ai să fii un maimuţoi neruşinat; dar păstrează-ţi pentru tine simţămintele. Uite, am să trec la mine în carnet vorbele pe care le-ai spus acum. (Capul familiei scoase o cărticică legată în piele şi scrise cu grijă ceva pe foile ei.) Peste zece ani, Martin, dacă în vremea aceea o să mai fim amândoi în viaţă, am să-ţi aduc aminte ce-ai spus acum. — Şi-atunci la fel am să spun: adică totdeauna am să urăsc femeile; sunt nişte păpuşele, şi-atâta tot: nu fac nimic altceva decât să se îmbrace cât mai dichisit şi pe urmă să se fâţâie de colo-colo ca să fie admirate. Eu niciodată n-am să mă-nsor; am să rămân holtei. — Dă-i înainte! Dă-i înainte! Hester (adresându-se nevestei), să ştii că aşa eram şi eu când aveam anii lui, cel mai înverşunat duşman al însurătorii; numai că - ia seama! - când am ajuns la douăzeci şi trei de ani - în vremea aceea mă plimbam prin Franţa, prin Italia şi numai Dumnezeu unul mai ştie pe unde! - în fiece seară îmi încârlionţam părul înainte de a mă vârî în pat, şi purtam ineluş în ureche, ba cred că şi în nas mi-aş fi pus dacă aşa ar fi fost moda – şi tot ce-mi stătea în putinţă ca să mă fac plăcut şi să le farmec pe cucoane. La fel o să se-ntâmple şi cu Martin. — Cu mine? Niciodată! Am mai multă minte. Ce fel de om puteai să fii, tată! În ce priveşte veşmintele, fac un legământ: niciodată n-am să mă îmbrac mai cu grijă decât mă vedeţi acum. Domnule Moore, mă îmbrac în albastru din cap pânăn picioare, iar la liceu râd de mine şi zic că sunt marinar. Dar eu râd şi mai tare de ei şi le spun că sunt coţofene şi papagali, cu surtucele lor de-o culoare, vesta de alta şi pantalonii de a treia. Eu întotdeauna am să port haine albastre, nimic altceva decât haine albastre: e sub demnitatea unei fiinţe omeneşti să se îmbrace cu haine bălţate. — Peste zece ani de-acum încolo, Martin, n-o să se afle croitor în stare să-ţi arate atâtea culori deosebite câte ar fi de trebuinţă pentru gusturile tale pretenţioase; nicio parfumerie n-o să aibă esenţe îndeajuns de alese pentru simţurile tale fine. Martin se uita dispreţuitor, dar nu mai dădu niciun răspuns. Între timp Mark căutase vreo câteva minute într-un vraf de cărţi aşezate pe o masă de lângă perete, iar acum luă el cuvântul. Rostea cuvintele foarte rar, cu glas potolit, păstrând pe faţă o ironie calmă, nu uşor de descris: — Domnule Moore, socotiţi probabil că domnişoara Caroline Helstone v-a făcut un compliment atunci când a susţinut despre dumneavoastră că nu sunteţi sentimental. Când surorile mele v-au spus vorbele astea, am avut impresia că sunteţi oarecum stânjenit, ca şi cum aţi fi bănuit că cineva vrea să vă flateze. V-aţi înroşit, exact ca un puşti nătăfleţ de la noi de la şcoală, care găseşte cu cale să roşească ori de câte ori e lăudat în faţa clasei. Ca să vă vin într-ajutor, domnule Moore, am căutat în dicţionar cuvântul „sentimental” şi am văzut că înseamnă „înzestrat cu sentimente”. Căutând mai departe, am găsit cuvântul „sentiment“ explicat ca fiind gând, idee, opinie. Un om sentimental, prin urmare, este acel ins care dispune de gânduri, de idei şi de opinii; un om nesentimental este cel căruia gândul, ideea, opinia îi rămân străine. Şi Mark se opri: nu zâmbea, nu se uita împrejur ca să vadă dacă e admirat. Spusese ce avea de spus, şi acum tăcea. — Ma foi, mon ami, zise domnul Moore adresându-se lui Yorke, ce sont vraiment des enfants terribles, que les vôtres! Rose, care ascultase cu multă atenţie vorbele lui Mark, îi dădu replica: — Sunt mai multe feluri de gânduri, idei şi opinii, bune şi rele. Sentimental trebuie să se refere la cele rele, sau cel puţin domnişoara Helstone trebuie să le fi luat în sensul ăsta, fiindcă nu îl vorbea de rău pe domnul Moore; îl apăra. — Uite şi pe avocatul meu cel mic şi scump! spuse Moore şi o luă pe Rose de mână. — Îl apăra, zise încă o dată Rose aşa cum aş fi făcut şi eu dacă aş fi fost în locul ei, fiindcă celelalte cucoane păreau să vorbească numai cu duşmănie. — Cucoanele totdeauna vorbesc cu duşmănie, observă Martin; asta este adânc împlântat în firea muieretului, să poarte duşmănie. Acum, pentru prima oară, deschise şi Matthew gura: — Ce caraghios e şi Martin ăsta, să pălăvrăgească totdeauna despre ce nu înţelege. — E privilegiul meu de om liber să pălăvrăgesc în legătură cu orice subiect îmi place, răspunse Martin. — Te foloseşti, sau mai bine zis abuzezi de el într-o asemenea măsură, se răsti fratele mai mare, încât dovedeşti că ar fi trebuit să fi sclav! — Sclav! sclav! Vorba asta spusă unui Yorke de către un Yorke! Băiatul ăsta, adăugă Martin ridicându-se de la masă şi arătând pe deasupra ei către Matthew, băiatul ăsta uită ce ştie până şi ultimul ţăran din Briarfield, că toţi cei născuţi din neamul nostru au fost oameni atât de mândri încât niciodată nu s-au plecat în faţa cuiva - dovadă faptul că de trei sute de ani încoace sângele ăsta n-a mai curs în vine de supus. — Vorbe de clacă! zise Matthew. — Băieţi, tăcere! strigă domnul Yorke. Martin, totdeauna stârneşti ceartă; dacă nu erai tu nu se întâmpla nimic.  — Nu, zău? Şi asta e drept? Eu am început, sau Matthew? I-am spus eu ceva când m-a acuzat că pălăvrăgesc ca un netot? — Ca un netot înfumurat! repetă Matthew. Aici doamna Yorke începu să se frământe pe scaun - o manevră cam ameninţătoare când venea din partea ei, întrucât se întâmplă să fie urmată de un acces de istericale, mai ales dacă Matthew se găsea amestecat într-o ceartă. — Nu văd pentru ce ar trebui să suport neobrăzările lui Matthew Yorke, sau ce drept are să vorbească urât cu mine! observă Martin. — N-are niciun drept, băiete; dar iartă-l pe fratele tău chiar dacă te-ar supăra de o mie de ori, interveni domnul Yorke împăciuitor. — Mereu unul şi acelaşi lucru, şi teoria şi practica se bat tot timpul cap în cap! murmură Martin şi se răsuci dând să părăsească salonul. — Încotro te îndrepţi, fiule? întrebă tatăl. — Să caut un loc unde să pot fi scutit de insulte: dacă se află pentru mine vreun asemenea loc în casa asta. Matthew râse cât putea el mai sfidător; Martin îi aruncă o privire stranie, apoi începu să tremure din toate încheieturile trupului său neîmplinit, dar se stăpâni şi nu scoase nicio vorbă. — Sper că n-are nimeni nimic împotrivă dacă mă retrag? întrebă Martin. — Nu; du-te, băiatul tatii; dar ţine minte că nu trebuie să-i porţi pică. Martin ieşi, iar Matthew îl însoţi cu un alt râs batjocoritor. Ridicându-şi de pe umărul lui Moore capul blond, care se sprijinise acolo câteva clipe, şi aruncându-i lui Matthew o privire îngheţată, Rose spuse: — Martin e supărat şi tu eşti vesel; dar aş prefera să fiu în locul lui Martin şi nu într-al tău: cu firea ta nu pot să mă împac. În momentul acela, pentru a preveni ori măcar pentru a scăpa de o scenă – prevestită destul de limpede prin nişte suspine ale doamnei Yorke – domnul Moore se ridică şi săltând-o pe Jessy de pe genunchi, le sărută pe ea şi pe Rose, aducându-le totodată aminte că neapărat trebuie să vină a doua zi după-amiază la Hollow; pe urmă, după ce îşi luase rămas bun de la gazde, îl întrebă pe domnul Yorke: — S-ar putea să-ţi spun o vorbă? Gazda îl petrecu la ieşire, iar scurta lor discuţie se purtă în hol. — Ai ceva de lucru pentru un om de nădejde? îl întrebă Moore. — În asemenea timpuri e o întrebare fără rost; doar ştii bine că toţi patronii au fost nevoiţi să se lipsească de mulţi muncitori de ispravă fiindcă nu mai aveau ce să le dea de lucru. — Dacă ţi-ar sta în putinţă, m-ai îndatora foarte mult angajându-l pe omul ăsta. — Dragul meu, chiar dacă aş vrea să îndatorez Anglia întreagă, tot n-aş mai avea cum să angajez alţi muncitori. — N-are importanţă; undeva trebuie să-i găsesc un loc. — Despre cine e vorba? — William Farren. — Îl ştiu pe William; om harnic şi de treabă, William ăsta. — E fără lucru de trei luni de zile; are familie grea. Bineînţeles că nu pot trăi fără leafă. A făcut parte dintr-o delegaţie de postăvari care a venit la mine azi-dimineaţă să se plângă şi să ameninţe. William n-a ameninţat; doar m-a rugat să le mai dau o păsuială – să introduc schimbările astea ceva mai încet. Ştii că aşa ceva nu-mi stă în putinţă: cum sunt strâmtorat din toate părţile, nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă grăbesc cât pot. Am considerat că ar fi pierdere de vreme să stau la palavre cu muncitorii. Iam luat la goană, după ce am arestat pe un ticălos dintre ei pe care sper să-l arunc în puşcărie – e vorba de unul care ţine câteodată predici acolo la capelă. — N-o fi Moses Barraclough? — Da. — Cum? L-ai arestat? Brava! Atunci eşti pe cale ca dintrun şarlatan să faci un martir: tare înţeleaptă treabă ai mai făcut. — Am făcut un lucru drept. Ei, ce mai încolo-încoace, sunt hotărât să-i găsesc lui Farren o slujbă şi mă bizui pe dumneata să-i oferi una. — Frumos, n-am ce zice! exclamă domnul Yorke. Cu ce drept te bizui dumneata pe mine ca să le port de grijă muncitorilor pe care îi dai afară? Ce ştiu eu despre Farrenii şi Williamii dumitale? Am auzit despre el că e om de nădejde; dar sunt eu obligat să-i ajut pe toţi oamenii de nădejde din Yorkshire? Poate-ai să spui că nu e vorba de cine ştie ce treabă grea; dar grea sau uşoară, nici nu vreau să aud de aşa ceva. — Hai, domnule Yorke, ce crezi că poţi găsi pentru ei? — Eu să găsesc! Mă sileşti să folosesc nişte cuvinte cu care nu sunt obişnuit. Te-aş ruga să pleci acasă - uite aşa – ia-ţi valea. Moore se aşeză pe unul dintre scaunele din hol. — Nu-i poţi oferi nimic în fabrică la dumneata – de acord – dar ai pământ: găseşte-i ceva de lucru pe pământul dumitale, domnule Yorke. — Bob, eu ştiam că nici nu-ţi pasă de „nos lourdauds de paysans“; nu înţeleg defel schimbarea asta. — Eu înţeleg: omul acela nu mi-a spus decât lucruri drepte şi de bun-simţ. Dar i-am răspuns cu tot atâta asprime cum le-am răspuns şi celorlalţi, care nu trăncăneau decât prostii. Atunci şi în locul acela nu am fost în stare să fac deosebire: înfăţişarea lui arăta mai limpede decât vorbele prin ce trecuse în vremea din urmă: dar ce rost mai pot avea acum explicaţiile? Găseşte-i ceva de lucru. — Găseşte-i dumneata de lucru. Dacă eşti aşa de grăbit şi de interesat, calcă-ţi pe inimă. — Dacă în treburile mele ar fi mai rămas o cât de mică posibilitate de concesie, aş trage de ea până ar plesni din nou; dar am primit chiar azi-dimineaţă nişte scrisori care îmi arată foarte limpede în ce stare mă aflu, şi funia e foarte aproape de par. Debuşeurile mele străine, în orice caz, sunt suprasaturate. Dacă nu vine nicio schimbare – dacă nu se iveşte nicio perspectivă de pace – dacă Ordinele ministeriale nu sunt, în sfârşit, suspendate, ca să ne deschidă calea către Apus – nu ştiu deloc ce am să mă fac. Nu văd mai multă lumină decât dacă aş fi întemniţat într-o stâncă; aşa încât dacă aş pretinde că sunt în stare să ofer cuiva mijloace de trai, ar însemna din partea mea un lucru necinstit. — Hai, hai, să ne plimbăm puţin pe afară: e o noapte plină de stele, spuse domnul Yorke. Ieşiră din casă, închiseră uşa de la intrare în urma lor şi, unul lângă celălalt, începură să păşească în sus şi în jos pe pavajul albit de promoroacă. — Rezolvă numaidecât chestiunea cu Farren, stărui domnul Moore. Ai livezi întinse la Yorke Mills; e un grădinar foarte priceput: dă-i de lucru acolo. — Bine, fie. Trimit mâine după el, şi o să vedem. Şi-acuma, tinere, spune-mi, eşti îngrijorat de starea afacerilor dumitale? — Da; o nouă prăbuşire – pe care mai pot s-o amân, dar pe care, în clipa de faţă, nu văd deloc în ce fel aş putea s-o evit până în cele din urmă – ar terfeli pentru totdeauna numele de Moore; şi dumneata ştii că am foarte frumoase intenţii de a plăti orice datorii şi de a restabili vechea firmă pe temeliile ei de-odinioară. — Ai nevoie de capital – asta-i tot ce-ţi trebuie. — Adevărat. Numai că asta e ca şi cum ai spune că tot ce-i trebuie unui mort ca să trăiască e să respire. — Ştiu – ştiu că pentru a face rost de capital nu-i destul să ceri; şi dacă ai fi un om însurat şi ai avea o familie, ca mine, cred că situaţia dumitale ar fi într-adevăr disperată; însă oamenii tineri şi fără încurcături au şansele lor speciale. Din când în când aud despre dumneata zvonuri că ai fi gata să te însori cu domnişoara cutare, ori domnişoara cutare; dar îmi închipui că niciunul nu e adevărat. — Poţi crede cu toată hotărârea: consider că nu mă aflu într-o situaţie care să-mi îngăduie visuri despre însurătoare. Însurătoare! Nici un pot suporta vorba asta; sună aşa de nerod şi utopic. Am ajuns la convingerea de neclintit că însurătoarea şi dragostea sunt superfluităţi aflate doar la îndemâna celor bogaţi, care duc o viaţă uşoară şi nu sunt constrânşi să aibă grija zilei de mâine; sau gesturi de disperare, ultima şi necugetata bucurie a celor ajunşi pe cea mai de jos treaptă a nenorocirii, care au pierdut şi ultima nădejde de a se mai ridica vreodată din noroiul sărăciei fără margini. — Eu n-aş judeca aşa dacă m-aş afla în situaţia dumitale; m-aş gândi că e foarte probabil să pot găsi o nevastă cu câteva mii de lire şi care să-mi convină şi mie şi afacerilor mele. — Mă-ntreb unde? — Ai încerca, dacă ţi s-ar ivi prilejul? — Nu ştiu; depinde de – pe scurt, depinde de foarte multe lucruri. — Ai lua o femeie bătrână? — Prefer să sparg piatră la construcţiile de drumuri. — La fel şi eu. Pe una urâtă ai lua-o? — Vai! Detest urâţenia şi mă desfăt în faţa frumuseţii; ochii şi inima mea, Yorke, se bucură atunci când văd un chip suav, tânăr, luminos, la fel după cum simt silă dacă văd unul întunecat, diform, prăpădit; trăsăturile şi culorile gingaşe îmi fac plăcere – pe cele aspre nu le pot suporta. N-aş lua o nevastă urâtă. — Nici dac-ar fi bogată? — Nici dacă ar fi înveşmântată în pietre scumpe. N-aş putea s-o iubesc – nu m-ar atrage cu nimic – n-aş putea s-o suport. Gusturile mele trebuie să fie satisfăcute, altminteri dezgustul s-ar preface în despotism – sau, şi mai rău – ar amorţi într-un sloi de gheaţă. — Cum, Bob, dacă te-ai însura cu o fată cuminte, blândă şi bogată, deşi cu trăsături puţin mai aspre, n-ai putea să te împaci cu nişte pomeţi ceva mai înalţi, cu o gură cam mare şi cu un păr roşcat? — N-am să încerc niciodată, asta ţi-o spun deschis. Vreau să am cel puţin graţie, şi tinereţe, şi armonie – da, şi ceea ce înţeleg eu prin frumuseţe. — Şi sărăcie, şi o casă plină de copii pe care nu poţi nici să-i îmbraci, nici să-i hrăneşti, şi foarte curând o mamă nervoasă şi ofilită – pe urmă falimentul, compromiterea – toată viaţa o luptă fără sfârşit. — Dă-mi pace, Yorke. — Dacă eşti romantic, Robert, şi mai ales dacă eşti gata îndrăgostit, ne răcim gura degeaba. — Romantic nu sunt. Sunt despuiat de romantism şi în privinţa asta sunt la fel de gol ca şi întinzătoarele alea albe, fără o bucată de pânză pe ele. — Totdeauna să foloseşti asemenea figuri de stil, tinere; pe astea le înţeleg şi eu; şi n-ai nicio poveste de dragoste care să-ţi întunece judecata? — În privinţa asta cred că ţi-am spus destule şi până acum. Dragoste pentru cine? Puuf! — Bine, atunci; dacă nu eşti vătămat nici la inimă, nici la cap, nu există motiv să nu te foloseşti de vreun prilej favorabil, dacă-ţi iese în cale; prin urmare, aşteaptă şi-o să vezi. — Vorbeşti chiar ca un proroc, Yorke. — Prea departe nu cred să fiu. Nu-ţi făgăduiesc nimic şi nu-ţi dau niciun sfat; te îndemn însă: ţine capul sus şi ia-te după împrejurări. — Nici almanahul sănătăţii, care-mi poartă numele, n-ar putea să-mi dea sfaturi mai prudente. — Între timp, află că nici nu-mi pasă de tine, Robert Moore; nu eşti în niciun fel rudă cu mine sau cu ai mei, şi dacă pierzi sau faci avere mie mi-e totuna. Acuma du-te acasă: a bătut de zece. Domnişoara Hortense s-o fi tot întrebând pe unde umbli.            

CAPITOLUL X   Fete bătrâne   Timpul trecu şi primăvara prinse putere. Pământurile Angliei începură să arate plăcut: câmpurile erau verzi, colinele, proaspete şi grădinile, spuzite de flori; dar în inima ei Anglia nu o ducea mai bine: săracii tot chinuiţi erau, iar patronii lor tot hărţuiţi; în anumite ramuri comerţul părea ameninţat de paralizie, fiindcă războiul continua; sângele Angliei era risipit şi avutul ei împrăştiat; şi totul, se părea, pentru atingerea unor ţinte fără noimă. Din când în când, cei drept, mai veneau veşti despre unele succese în Peninsulă, dar asta se întâmpla rar; între ele se scurgeau lungi răstimpuri în care nu se auzea nimic altceva decât sfidătoarele autofelicitări ale lui Bonaparte în legătură cu neîntreruptele sale triumfuri. Acei care aveau de suferit de pe urma rezultatelor războiului vedeau în toate astea numai o luptă obositoare şi – credeau ei – lipsită de orice speranţă împotriva a ceea ce temerile sau interesele îi făceau să socotească o forţă de nebiruit, o luptă ce devenise insuportabilă: cereau pace în orice condiţii; oameni ca Yorke sau Moore – şi erau mii cei pe care războiul îi punea în aceeaşi situaţie, adică să se zbată în pragul falimentului – cereau pace cu o stăruinţă dată de energia disperării. Organizau întruniri; ţineau discursuri; alcătuiau petiţii implorând aceeaşi favoare; în ce anume condiţii nici nu le păsa. Toţi oamenii, luaţi separat, sunt mai mult sau mai puţin egoişti; dar luaţi în grupuri sunt într-o măsură mult mai mare. Negustorul britanic nu este o excepţie de la această regulă; clasa mercantilă o ilustrează în chip izbitor. Această clasă fără îndoială că exagerează mult în dorinţa ei unică de a face bani; las deoparte orice considerent de ordin naţional în afara aceluia de a da comerţului Angliei (adică al lor) cea mai întinsă dezvoltare. Simţămintele cavalereşti, dezinteresarea, mândria faţă de propria onoare sunt mai mult decât moarte în inimile lor. O ţară condusă numai de ei ar face prea adeseori ruşinoase acte de supunere – nici pe departe din pricinile propovăduite de Christos, ci mai curând din acelea strecurate în suflet de Mammon. În vremea ultimului război, neguţătorii din Anglia ar fi fost gata să primească din partea franţujilor palme şi pe obrazul drept şi pe cel stâng. Şi-ar fi dat lui Napoleon mantăile, iar după aceea i-ar fi oferit politicoşi chiar şi haina şi nici vesta nu i-ar fi refuzat-o dacă ar fi fost puţin presaţi: ar fi implorat doar îngăduinţa de a-şi păstra pe ei doar celălalt articol de îmbrăcăminte, din pricina pungii aflate în buzunarul de acolo. N-ar fi lăsat să se vadă nicio sclipire de mândrie, niciun gest de rezistenţă, până ce mâna banditului corsican n-ar fi înhăţat preaiubita pungă; abia pe urmă, poate, transformaţi în buldogi britanici, ar fi sărit în beregata tâlharului, şi acolo s-ar fi încleştat, acolo ar fi rămas atârnaţi – îndârjiţi, nesăţioşi, până ce comoara le-ar fi fost înapoiată. Când vorbesc împotriva războiului, negustorii declară întotdeauna că îl urăsc fiindcă e o îndeletnicire sângeroasă şi barbară; auzindu-i vorbind ai putea crede că sunt deosebit de civilizaţi – extraordinar de generoşi şi îndatoritori faţă de semeni. Dar nu aşa stau lucrurile. Mulţi dintre ei sunt nemaipomenit de înguşti la minte şi reci la suflet, nu au simţăminte binevoitoare decât faţă de propria lor clasă – sunt distanţi, chiar duşmănoşi faţă de toate celelalte; spun despre ele că sunt inutile; par să le pună la îndoială până şi dreptul la existenţă; par să le fie ciudă până şi pentru aerul pe care ceilalţi îl respiră, şi să considere împrejurarea că şi aceştia mănâncă, beau şi locuiesc în case decente drept cu totul de nejustificat. Habar n-au ce fac alţii atunci când ajută, desfată ori îi învaţă pe cei din acelaşi neam; nu-şi dau osteneala să întrebe; oricine nu se ocupă de afaceri este acuzat că mănâncă pâinea leneviei, sau că duce o existenţă nefolositoare. Îndură-se Domnul să treacă multă vreme până ce Anglia să ajungă într-adevăr o naţie de prăvăliaşi! Am spus încă mai înainte că Moore nu era un patriot gata de sacrificiu de sine şi am lămurit de asemenea ce anume împrejurări îl determinaseră să fie în chip deosebit înclinat să-şi limiteze atenţia şi eforturile la prosperarea propriilor sale interese; iată de ce când s-a simţit pentru a doua oară împins către pragul ruinei, nimeni n-a luptat cu mai multă îndârjire decât el împotriva acelor influenţe ce l-ar fi putut da peste cap. Tot ce putea el face pentru a stârni în nord agitaţie împotriva războiului, a făcut, ba i-a mai instigat şi pe alţii ai căror bani şi relaţii le dădeau o putere mai mare decât cea de care dispunea el. Uneori, ca într-o străfulgerare, simţea că cererile adresate de partidul lui către guvern sunt destul de puţin întemeiate; când auzea despre întreaga Europă ameninţată de Bonaparte, că toată această Europă se înarmează pentru a-i sta împotrivă; când văzu Rusia ameninţată şi îşi dădu seama că această Rusie se ridică, furioasă şi hotărâtă, să-şi apere pământurile îngheţate, provinciile sălbatice locuite de şerbi, întunecatul despotism băştinaş de ameninţarea, de jugul, de tirania unui învingător străin, înţelese că Anglia, tărâm al libertăţii, nu-şi mai poate împuternici fiii să cedeze şi să facă propuneri împăciuitoare acelui nedrept, hrăpăreţ conducător francez. Când din timp în timp soseau veşti despre mişcările acelui OM ce reprezenta pe atunci Anglia în Peninsulă; despre înaintarea lui din succes în succes – acea înaintare atât de bine chibzuită, dar atât de statornică, atât de prevăzătoare, dar atât de sigură, atât de „fără grabă”, dar şi atât de „fără repaos“; când citea în coloanele ziarelor propriile depeşe ale lordului Wellington, documente scrise de Modestie după cum dicta Adevărul – Moore mărturisea în sinea lui că o anume forţă întovărăşeşte trupele britanice, o forţă de acea esenţă prudentă, răbdătoare, autentică şi fără trufie, care nu poate să nu aducă victoria de partea taberei în fruntea căreia se află, până în cele din urmă. În cele din urmă! Dar această urmă, sfârşitul, gândea el, e încă departe; iar până atunci el, Moore, ca individ, avea să fie strivit, nădejdile lui făcute praf şi pulbere: de el însuşi trebuia să se îngrijească, speranţele lui trebuia să le slujească, numai astfel şi-ar fi putut îndeplini destinul. Şi-l îndeplini cu atâta vigoare, încât foarte curând rupse în mod hotărâtor relaţiile cu vechiul său prieten din partidul tory, parohul. Se certară la o întrunire publică, iar după aceea schimbară în ziare câteva scrisori înveninate. Domnul Helstone îl denunţă pe Moore ca fiind iacobin, nu mai stătu de vorbă cu el, refuză să-i mai adreseze cuvântul chiar atunci când se întâlneau; îi puse de asemenea în vedere nepoatei sale, în chip foarte ferm, că deocamdată legăturile ei cu Hollow’s Cottage trebuie întrerupte; totodată luau sfârşit şi lecţiile de franceză. Dealtminteri, sublinie preotul, limba asta era dăunătoare şi în cel mai bun caz frivolă, după cum cele mai multe dintre operele cu care se lăuda erau dăunătoare şi frivole, profund jignitoare în tendinţa lor de a zăpăci minţile femeilor. Se întreba (observă el în treacăt) ce nătărău o fi scornit mai întâi moda ca femeile să înveţe franţuzeşte: nimic n-ar fi putut fi mai nepotrivit pentru ele; era ca şi cum ai hrăni un copil rahitic cu cretă şi terci fiert în apă; Caroline trebuia să renunţe la învăţarea limbii franceze şi totodată să renunţe şi la verii ei: erau oameni periculoşi. Domnul Helstone fusese convins că dispoziţia asta avea să stârnească împotrivire: se aştepta mai ales la lacrimi. Rareori se sinchisea unde mergea Caroline, dar avea o vagă impresie că îi plăcea mult să se ducă la Hollow’s Cottage; tot aşa, bănuia că rarele vizite ale lui Robert Moore la casa parohială o bucurau. Soldăţoiul băgase de seamă că în cazul când venea Malone şi încerca în vreo seară să întreţină societatea şi să se facă plăcut ciupind de urechi o pisică bătrână, care de obicei împărţea cu domnişoara Helstone şcăunaşul de picioare, sau împrumutând o puşcă de vânătoare şi trăgând într-una în ţinta întruchipată de uşa unui şopron din grădină, atâta vreme cât mai era destulă lumină ca să poată vedea ţinta aceea cât toate zilele – lăsând în vremea asta uşile de la coridor şi salon deschise în chip tare supărător, ca să-i vină mai lesne să se repeadă şi să-şi anunţe zgomotos succesele ori insuccesele – preotul băgase de seamă deci că în astfel de unice prilejuri de distracţie, Caroline făcea ce făcea şi dispărea, urcându-se la etaj, în vârful picioarelor, şi rămânea nevăzută până când era strigată jos la cină. Pe de altă parte, dacă Robert Moore era musafirul, deşi nu punea la încercare agerimea pisicii, şi nici nu acorda vreo atenţie animalului, cu excepţia rarelor cazuri când o lua de pe scăunel şi o punea pe genunchii lui, apoi o lăsa fie să toarcă, fie să i se urce pe umăr şi să-şi frece capul de obrazul lui; deşi nu se auzeau niciun fel de bubuituri asurzitoare, nu se răspândea niciun miros de praf de puşcă şi pucioasă, nicio gălăgie, niciun fel de vorbe umflate în tot timpul cât stătea acolo, Caroline rămânea totuşi în cameră şi părea să găsească adâncă mulţumire în cusutul unei perniţe de ace pentru coşul milosteniei sau în împletitul unor ciorapi pentru coşul misionarilor. Atunci Caroline stătea foarte liniştită şi Robert aproape că nu-i acorda nicio atenţie, iar ce avea de spus nu prea i se adresa; dar nefiind unul dintre acei gentlemani mai vârstnici uşor de dus de nas, ci dimpotrivă, dovedindu-se cu orice prilej a sta cu ochii în patru, domnul Helstone îi cercetase cu băgare de seamă atunci când îşi luau rămas bun: le văzuse numai o dată privirile întâlnindu-se – o singură dată. Unele firi ar fi fost cuprinse de bucurie la vederea privirilor surprinse atunci, fiindcă nu ascundeau niciun rău, ci doar un fel de desfătare. Nu erau nici pe departe priviri de înţelegere reciprocă, fiindcă între ei nu existau taine de dragoste comune; prin urmare nu exista niciun soi de vicleşug sau ascunziş supărător; atâta doar că ochii domnului Moore, privind într-ai Carolinei, vedeau că sunt limpezi şi duioşi, iar ochii Carolinei, întâlnindu-i pe ai domnului Moore, mărturiseau că sunt bărbăteşti şi scormonitori: fiecare dintre ei recunoşteau farmecul în felul ei sau al lui propriu. Moore zâmbea fugar, iar Caroline la fel de fugar se îmbujora. Domnul Helstone ar fi fost în stare, acolo pe loc, să-i muştruluiască pe amândoi: îl supărau; de ce? - cu neputinţă de spus. Dacă l-ai fi întrebat ce merită Moore în clipa aceea, ţi-ar fi răspuns: „cravaşa”; dacă l-ai fi întrebat ce i se cuvine Carolinei, el ar fi propus numaidecât o urecheală; dacă l-ai fi întrebat mai departe care este pricina unor asemenea pedepse, s-ar fi dezlănţuit ca o furtună împotriva flirtului şi dragostei şi s-ar fi jurat că el n-are să îngăduie ca o asemenea prostie să se desfăşoare sub acoperământul casei sale. Aceste considerente particulare, îmbinate cu raţiuni politice, îi întăriseră hotărârea de a-i despărţi pe veri. Îi anunţă Carolinei voinţa sa într-o seară, pe când fata stătea şi lucra lângă fereastra din salon: era întoarsă spre el şi lumina îi cădea din plin pe faţă. Cu câteva minute mai înainte observase mirat că e mai liniştită şi mai palidă decât de obicei; nu-i scăpase nici faptul că, în ultimele trei săptămâni, numele lui Robert Moore nu fusese rostit niciodată de buzele ei; în acelaşi interval de timp nici respectivul personaj nu-şi mai făcuse apariţia la casa parohială. Unele bănuieli cu privire la întâlniri ascunse îi bântuiau prin minte; având o părere destul de proastă despre femei, le suspecta întotdeauna: era convins că au nevoie de supraveghere permanentă, îşi comunică pe un ton semnificativ de sec dorinţa ca vizitele zilnice la Hollow să ia sfârşit; aşteptase o tresărire, o privire protestatară: tresărire văzu, dar numai una foarte măruntă; şi niciun fel de privire nu se îndreptă spre el. — Mă auzi? o întrebă. — Da, unchiule. — Şi bineînţeles c-ai să ţii seama de cele ce-ţi spun. — Da, sigur că da. — Şi nu trebuie să existe niciun fel de scrisori mâzgălite către vară-ta Hortense; absolut nicio legătură. Nu sunt de acord cu principiile acestei familii; sunt principii iacobine. — Foarte bine, încuviinţă Caroline liniştită. Prin urmare acceptase: nicio roşeaţă pricinuită de jignire nu-i îmbujorase obrajii, niciun semn de lacrimi; îngândurarea mohorâtă ce-i acoperise trăsăturile înainte ca domnul Helstone să fi vorbit rămânea netulburată, era ascultătoare. Da, întru totul; fiindcă cele puse în vedere coincideau cu propriile ei gânduri de mai înainte; fiindcă dusul la Hollow’s Cottage devenise pentru ea o suferinţă; acolo nu mai putea so aştepte decât dezamăgire, nădejdea şi dragostea părăsiseră acea mică locuinţă, fiindcă Robert părea să fi plecat din preajma ei. De câte ori întrebase de el – şi întrebase foarte rar, de vreme ce simpla pronunţare a numelui făcea să-i dogorească obrajii – i se răspunsese că nu e acasă, ori că e prins până peste cap cu treburile. Hortensei îi era frică să nu se ucidă singur cu atâtea eforturi. Rareori dacă mai mânca vreodată acasă; trăia la birou. Numai la biserică mai avea Caroline putinţa să-l vadă, şi acolo foarte rareori se uita la el; era şi prea plăcut şi prea dureros să-l zărească: îi stârnea o prea adâncă emoţie; şi că era o emoţie zadarnică învăţase bine s-o înţeleagă. Odată, într-o duminică întunecată şi umedă, când venise puţină lume la biserică, şi mai ales nu se aflau de faţă anumite doamne de al căror spirit de observaţie şi de ale căror limbi ascuţite Caroline era înspăimântată, îngăduise ochilor să caute strana lui Robert şi să zăbovească puţin asupra celui aflat în ea. Era singur în strană; pe Hortense o reţinuseră acasă nişte considerente de prudenţă privind ploaia şi noul chapeau de primăvară. În timpul predicii stătuse cu mâinile împreunate la piept şi privirile lăsate în pământ, părând foarte trist şi abătut. Dacă era abătut, până şi nuanţa tenului devenea mai închisă decât atunci când zâmbea, iar în ziua de-atunci obrazul şi fruntea lui purtau culoarea celui mai întunecat şi tern măsliniu. Pe când îi cerceta înfăţişarea înnourată, Caroline ştia din instinct că gândurile lui nu alergau pe o cale obişnuită sau plăcută; că sunt duse tare departe nu numai de ea, ci şi de tot ce ar fi putut ea înţelege sau ceea ce ar fi putut împărtăşi. Acum, în mintea lui nu se afla niciunul dintre lucrurile despre care vorbiseră ei împreună; era despărţit de Caroline prin interese şi responsabilităţi la care se socotea că ea nu poate să ia parte. Caroline medită în stilul ei propriu la acest subiect; făcu fel de fel de presupuneri privitoare la simţămintele, la viaţa, la temerile şi la soarta lui; cugetă la tainele „afacerilor”, încercă să înţeleagă despre ele mai mult decât i se spusese vreodată – să le priceapă încurcăturile, îndatoririle, sarcinile, pretenţiile; se strădui să-şi dea cât mai bine seama de starea de spirit a unui „om de afaceri”, să pătrundă în ea, să simtă ce va fi simţit el, să năzuiască spre ceea ce va fi năzuit el. Dorinţa ei cea mai fierbinte ar fi fost să vadă lucrurile aşa cum erau şi să nu fie romantică. Datorită eforturilor izbuti să prindă ici şi colo câte o rază din lumina adevărului, şi nădăjduia ca raza aceea atât de slabă să fie totuşi îndestulătoare pentru a o îndruma. „Da, într-adevăr, îşi spuse Caroline ca încheiere, condiţia mentală a lui Robert e deosebită de a mea: eu nu mă gândesc decât la el; el n-are cum, n-are răgaz să se gândească la mine. Simţământul numit dragoste este, şi a fost vreme de doi ani, emoţia predominantă în sufletul meu; permanent acolo, veşnic trează, veşnic zbuciumată: cu totul alte simţăminte îi acaparează lui gândurile şi îi călăuzesc facultăţile. Uite-l că se ridică, se pregăteşte să iasă din biserică, fiindcă slujba s-a sfârşit. Oare o să-şi întoarcă privirile înspre strana de aici? Nu – nici măcar o dată – pentru mine nu are nici măcar o privire. Tare-i greu: o privire duioasă m-ar fi făcut fericită până mâine; dar n-am căpătat-o – n-are să mi-o mai dăruiască: a plecat. Mi se pare straniu că durerea asta e aproape în stare să mă sufoce, şi numai din pricină că o altă făptură umană nu s-a uitat în ochii mei.“ În duminica aceea, domnul Malone veni ca de obicei să-şi petreacă seara împreună cu parohul său, iar după ceai Caroline se retrase la ea în cameră. Cunoscându-i obiceiurile, Fanny îi aprinsese în cămin un foc mic şi vesel, fiindcă vremea era vântoasă şi rece. Închisă acolo, tăcută şi singuratică, ce alta ar fi putut face decât să se gândească? Fără zgomot păşi în sus şi în jos pe covorul de pe podele; capul îi căzu în piept, mâinile i se încrucişară; era enervant să stea jos. Şuvoiul gândurilor îi trecea cu repeziciune prin minte. În noaptea aceasta se afla sub puterea unei frământări mute. Mută era camera – mută casa. Uşa dublă a biroului înăbuşea glasurile celor doi domni, slujnicele stăteau liniştite la bucătărie, ocupate cu nişte cărţi pe care li le împrumutase tânăra lor stăpână; cărţi „potrivite pentru citit duminica”, după cum le spusese. Şi ea avea deschisă pe masă o altă carte de acelaşi fel, dar nu putea să citească: teologia de acolo i se părea de neînţeles, iar propria-i minte era prea ocupată, prea înţesată de gânduri, prea rătăcitoare ca să asculte vorbele unei alte minţi. Pe urmă, la fel, imaginaţia îi era ticsită de vedenii – imagini ale lui Moore – scene în care el şi ea stătuseră împreună; discuţii lângă foc, pe vreme de iarnă; peisajul strălucitor al unei fierbinţi după-amiezi de vară petrecută cu el în sânul pădurii de la Nunnely; dumnezeieşti schiţe de primăvară blândă sau toamnă târzie, pe când stătea alături de el în Hollow’s Copse ascultând chemarea cucului în zile de mai, sau împărţind comori de nuci şi mure coapte în zile de septembrie – un desert rustic care fusese ţinta desfătărilor ei din acea dimineaţă, adunat într-un coşuleţ şi acoperit cu frunze verzi şi flori proaspete, iar după-amiaza o culme a fericirii, când i le dăduse lui Moore nucă după nucă şi mură după mură, aşa cum o pasăre îşi hrăneşte în cuib puiul neştiutor. Trăsăturile şi silueta lui Robert o întovărăşeau; sunetul glasului său îi răsuna limpede în ureche; puţinele-i mângâieri păreau să renască. Dar aceste bucurii fiind fantasme, s-au văzut în curând strivite: imaginile s-au şters, glasul s-a stins, strângerea imaginară a mâinii a dispărut lăsând o urmă rece, iar acolo unde buzele lui îi puseseră pecete caldă pe frunte părea să fi căzut acum un strop de lapoviţă. De pe un tărâm de vrajă se întoarse la lumea adevărată: în locul pădurii din Nunnely pe vreme de iunie, văzu odaia cea strâmtă; în locul ciripitului păsărilor pe alei, auzi ploaia răpăind în fereastră; în locul suspinelor vântului dinspre miazăzi, veniră gemetele celui dinspre răsărit; iar în locul tovărăşiei bărbăteşti a lui Moore, n-avea decât firava iluzie a propriei umbre proiectate pe perete. Întorcând spatele fantomei aceleia şterse, care reflecta nu numai conturul exterior, ci întreaga-i fiinţă, starea de visare, imaginea estompată a capului plecat şi a pletelor fără culoare, se aşeză pe un scaun – nemişcarea se potrivea stării sufleteşti în care se cufunda în acea clipă – şi îşi spuse în gând: „Voi avea să trăiesc, probabil, până la şaptezeci de ani. După câte ştiu, sunt sănătoasă. Jumătate de secol de existenţă poate să se aştearnă dinaintea mea. Ce-am să fac în toată vremea asta? Ce trebuie să fac pentru a umple intervalul de timp ce se întinde între mine şi mormânt?“ Stătu pe gânduri. „N-am să mă mărit, după cât se pare, continuă Caroline. Cum lui Robert nu-i pasă de mine, cred că n-o să am niciodată un bărbat pe care să-l iubesc, şi nici copii cărora să le port de grijă. Până nu demult m-am bizuit liniştită pe îndatoririle şi sentimentele de soţie şi mamă pentru a-mi umple existenţa. Într-un fel, consideram ca lucru firesc să înaintez în viaţă către un destin obişnuit, şi niciodată nu miam dat osteneala să găsesc vreun altul; acum însă, încep să întrevăd limpede că probabil am greşit. Pesemne că am să fiu fată bătrână. Voi trăi să-l văd pe Robert însurat cu altcineva, cu vreo doamnă bogată. Eu n-am să mă mărit niciodată. Stau şi mă întreb: de ce oare oi fi fost creată? Unde e locul meu pe lumea asta?“ Şi iar se cufundă în gânduri. „O, da! înţeleg, îşi zise acum, asta e întrebarea la care mai toate fetele bătrâne se chinuie să găsească răspuns; dar răspunsul li-l dau alţii, spunându-le: «Rostul tău e să faci bine altora şi să dai o mână de ajutor oriunde s-ar ivi nevoia». Într-o oarecare măsură e adevărat, şi-i o teorie foarte folositoare pentru promotorii ei; dar îmi dau seama că unele făpturi omeneşti sunt foarte dispuse să susţină că alte făpturi omeneşti ar trebui să-şi închine viaţa lor şi slujirii lor, iar după aceea să le răsplătească prin laude, spunându-le că sunt devotate şi virtuoase. Să fie asta de ajuns? Oare asta să însemne a trăi? Nu cumva există un gol cumplit, o maimuţăreală, o neîmplinire, o lâncezeală în asemenea existenţe irosite în folosul altora din pricină că nu pot găsi ceva propriu căruia să i-o închine? Mi-e teamă că da. Virtutea să constea oare în lepădarea de sine! Treaba asta no cred. Umilinţa exagerată naşte tiranie; renunţările provenite din slăbiciune creează egoism. Religia catolică mai cu seamă propovăduieste lepădarea de sine, supunerea faţă de alţii, şi nicăieri nu pot fi găsiţi atât de mulţi tirani hrăpăreţi ca în rândurile clerului catolic. Fiecare făptură umană are parte de anumite drepturi. Am impresia că s-ar ajunge la fericire şi bunăstare dacă fiece om şi-ar cunoaşte partea ce i se cuvine şi s-ar ţine încleştat de ea aşa cum s-au ţinut martirii de credinţa lor. Ciudate gânduri îmi mai trec prin minte: să fie oare întemeiate? Nu sunt sigură. Ei, lucrul cel mai bun e că viaţa-i scurtă; se spune că şaptezeci de ani trec asemenea unui abur, ca un vis în clipa deşteptării; şi orice cărare bătută de picioare omeneşti se sfârşeşte la un singur capăt – mormântul, o groapă micuţă pe suprafaţa acestui glob uriaş – brazda în care atotputernicul gospodar înzestrat cu coasă azvârle sămânţa scuturată de pe tulpina ajunsă la coacere; iar sămânţa asta cade acolo, putrezeşte, şi pe urmă iarăşi răsare după ce lumea s-a mai învârtit de câteva ori în jurul ei însăşi. Asta e tot despre trup; în acest răstimp sufletul îşi urmează lungul zbor către înalt, îşi adună aripile la marginea mării celei de foc şi sticlă, şi privind în jos prin limpezimea arzătoare află oglindită acolo imaginea sfintei treimi creştine: Tatăl atotputernic, Fiul mântuitor al oamenilor şi Duhul sfânt. Cel puţin acestea erau cuvintele alese pentru a da glas celor ce nu pot fi rostite, pentru a descrie cele ce nu pot fi descrise. Calea sufletului după moarte – cine o poate bănui?“ Focul se împuţinase până la cei din urmă tăciuni; Malone plecase; şi acum clopoţelul din birou sună pentru  rugăciune. Ziua următoare Caroline a trebuit s-o petreacă singură, fiindcă unchiul ei era plecat să ia masa împreună cu prietenul său doctorul Boultby, vicarul de la Whinbury. Toată vremea vorbise în sine însăşi cam despre aceleaşi lucruri: scrutând viitorul, întrebându-se ce avea să facă în viaţă. Intrând şi ieşind de mai multe ori prin cameră, mânată de treburile ei casnice, Fanny observă că tânăra stăpână rămânea neclintită. Şedea mereu în acelaşi loc, mereu aplecată cu hărnicie asupra lucrului; nu înălţa capul să stea de vorbă cu Fanny, cum se întâmpla de obicei, iar când aceasta din urmă îi atrase atenţia că era o zi minunată şi că ar face bine să iasă puţin la plimbare, nu-i răspunse decât: — E frig. — Vă daţi multă osteneală cu lucrul ăla, domnişoara Caroline, continuă fata apropiindu-se de măsuţă. — M-am plictisit de el, Fanny. — Atuncea de ce mai lucraţi? lăsaţi-l naibii; citiţi, sau faceţi altceva care să vă distreze. — Tare mai e singuratică şi casa asta, Fanny; tu nu crezi? — Mie nu mi se pare, domnişoară, Eu şi cu Eliza ne ţinem de urât una alteia; dar dumneavoastră prea staţi aşa nemişcată – ar trebui să faceţi mai multe vizite. Uite, ascultaţi-mă pe mine: duceţi-vă sus, îmbrăcaţi-vă frumos şi plecaţi să luaţi ceaiul, ca între prieteni, cu domnişoara Mann sau domnişoara Ainley. Sunt încredinţată că oricare dintre cucoanele astea s-ar bucura să vă vadă. — Dar casele astea sunt deprimante; amândouă domnişoarele sunt fete bătrâne. Eu cred că fetele bătrâne trebuie să fie nişte fiinţe tare nefericite. — Dânsele nu, domnişoară; dânsele n-au cum să fie nefericite; au atâta grijă de ele însele. Sunt grozav de egoiste. — Domnişoara Ainley nu e egoistă, Fanny; mereu găseşte prilej de binefaceri. Cât de devotată s-a arătat faţă de mama ei vitregă, tot timpul când bătrâna a fost în viaţă; iar acuma, dacă a rămas cu totul singură pe lume, fără fraţi şi fără surori sau altcineva care să-i poarte de grijă, cât de miloasă e cu săracii atâta cât îi îngăduie şi ei puterile! Totuşi nimeni nu se gândeşte la ea şi nimănui nu-i face plăcere să se ducă s-o vadă; şi cu cât dispreţ se uită totdeauna domnii la ea! — Nu s-ar cădea, domnişoară; eu cred că e o femeie tare de treabă; numai că pe domni nu-i interesează decât înfăţişarea femeilor. — Mă duc s-o văd, spuse Caroline ridicându-se brusc în picioare; iar dacă mă invită să rămân la ceai, am să rămân. Ce urât e să nu iei în seamă oamenii fiindcă nu sunt drăguţi, şi tineri, şi veseli! Şi vreau neapărat să mă duc s-o văd şi pe domnişoara Mann: s-ar putea să nu fie prietenoasă, dar ce a făcut-o să fie neprietenoasă? Ce i-a oferit ei viaţa? Fanny o ajută pe domnişoara Helstone să-şi strângă lucrul şi pe urmă să se îmbrace. — Dumneavoastră n-o să fiţi fată bătrână, domnişoară Caroline, îi spuse în vreme ce-i lega eşarfa rochiei de mătase cafenie, după ce îi netezise buclele moi, bogate şi strălucitoare, nu daţi niciun semn de fată bătrână. Caroline se uită în mica oglindă din faţa ei şi îşi spuse că se vădeau unele semne. Vedea limpede că în ultima lună se schimbase în rău; culorile din obraji se mai stinseseră; ochii arătau altfel – o umbră palidă părea să-i încercuiască şi întreaga-i înfăţişare era mohorâtă; pe scurt, nu mai era atât de drăguţă şi proaspătă ca de obicei. Numaidecât mărturisi lucrurile astea şi faţă de Fanny, dar de la ea nu primi un răspuns direct, ci doar observaţia că oamenii nu au întotdeauna aceeaşi înfăţişare; însă la vârsta ei o zi mai proastă nu înseamnă nimic – în curând are să se împlinească din nou şi-are să arate mai voioasă şi mai îmbujorată decât oricând. După astfel de încurajări, Fanny manifestă un zel deosebit în a o îmbrăca pe Caroline în tot felul de şaluri călduroase şi baticuri, până ce, aproape înăbuşită, stăpâna trebui să refuze de a mai accepta vreunul. Şi se duse în vizită: mai întâi la domnişoara Mann, unde era treaba cea mai anevoioasă, căci fără îndoială gazda nu se dovedise niciodată o persoană chiar plăcută. Până atunci Caroline mărturisise fără şovăire că nu poate s-o sufere, şi nu o singură dată se alăturase vărului ei Robert în persiflarea unor anumite manii. De obicei Moore nu era înclinat spre sarcasm, mai cu seamă când venea vorba de cineva de condiţie mai joasă ori mai slab decât el; dar se întâmplase ca o dată sau de două ori să se afle de faţă când domnişoara Mann venise în vizită la soră-sa, iar după ce îi ascultase conversaţia şi îi cercetase înfăţişarea câtva timp, ieşise în grădină, unde micuţa-i verişoară se îngrijea de câteva dintre florile lui favorite, stătuse lângă ea şi îi urmărise mişcările, amuzându-se între timp cu comparaţii între tinereţea înfloritoare – gingaşă şi captivantă – şi vârstnicia zbârcită, lividă şi antipatică, ba mai şi relatându-i în glumă fetei zâmbitoare cuvintele veninoase ale înăcritei fete bătrâne. Într-o astfel de ocazie, Caroline îi spusese, ridicându-şi privirile de la luxurianta plantă agăţătoare pe care se trudea s-o lege de proptele. — Aha! Robert, va să zică nu-ţi plac fetele bătrâne. Şi eu aş ajunge victimă a glumelor dumitale, dacă aş fi fată bătrână. — Tu şi fată bătrână! sunase răspunsul. Nostimă idee sugerată de buze cu forma şi coloritul ăsta. Pot să mi te închipui totuşi, la patruzeci de ani, îmbrăcată îngrijit, palidă şi trasă la faţă, dar păstrând încă nasul acesta drept, fruntea albă, şi aceiaşi ochi duioşi. Ba aş zice că o să-ţi păstrezi şi glasul, care pare-se c-ar avea alt „timbru“ decât cel aspru şi gutural al domnişoarei Mann. Curaj, Cary! — şi la cincizeci de ani tot plăcută o să fii. — Robert, domnişoara Mann nu s-a clădit singură, şi nici glasul ori tonul nu şi l-a făcut cu mâna ei. — Natura a alcătuit-o, dar în felul cum îşi alcătuieşte mărăcinii şi ghimpii; deşi pentru alcătuirea unor anumite femei păstrează deoparte ceasurile dimineţilor de mai, aceleaşi ceasuri în care din lumină şi rouă împleteşte primulele de pe pajişti şi lăcrimioarele presărate în muşchiul pădurilor.   Poftită în micul salon al domnişoarei Mann, Caroline o găsi aşa cum o găsise întotdeauna, înconjurată de rânduială perfectă, de curăţenie şi confort (la urma urmei nu este oare un merit al fetelor bătrâne faptul că singurătatea le face rareori să ajungă neglijente şi dezordonate?); niciun fir de praf pe mobila lustruită, niciunul pe covor, flori proaspete în vaza de pe masă, un foc luminos în cămin. Ea însăşi stătea afectată şi dichisită, însă cam prea sever, într-un balansoar încărcat de perne, preocupată de o împletitură; asta era munca ei preferată, fiindcă cerea cele mai puţine eforturi. Nici nu se ridică de-a binelea când Caroline intră pe uşă  evitarea emoţiilor era una dintre primele reguli de viaţă ale domnişoarei Mann: făcuse toate eforturile, încă de dimineaţă, pentru a-şi asigura o pace sufletească netulburată, şi tocmai se apropia de un fel de stare letargică, în clipa când bătaia în uşă a musafirului o făcu să tresară şi îi întrerupse şirul preocupărilor zilnice. De aceea, nu prea se bucură de sosirea domnişoarei Helstone; o întâmpină cu rezervă, o pofti în chip auster să ia loc, iar după ce se aşeză şi ea pe un scaun în faţă, o cercetă cu ochii. Nu era o soartă obişnuită – să fi cercetat de ochii domnişoarei Mann. Lui Robert Moore îi fusese rezervată întrun rând, şi de atunci nu mai uitase niciodată întâmplarea. Robert socotea privirile acelea egale cu orice ispravă a Meduzei; mărturisea că se îndoieşte dacă, după înfruntarea acelei căutături, carnea de pe el mai rămăsese la fel ca înainte – dacă în ţesuturile ei nu se ivise şi ceva împietrit. Un astfel de efect avusese asupra lui, încât îl izgonise imediat, şi din încăpere şi din casă; îl trimisese de-a dreptul la casa parohială, unde se înfăţişase dinaintea Carolinei cu o figură foarte stranie şi o uluise cerându-i un prompt sărut de verişoară, pentru a îndepărta ravagiile suferite mai înainte. Şi fără îndoială că domnişoara Mann dispunea de nişte ochi fantastici, mai ales dacă ţinem seamă că dânsa aparţinea sexului slab; erau bulbucaţi, dădeau la iveală o imensă întindere a albului, şi priveau atât de pătrunzător, clipeau atât de rar, încât aveai impresia că sunt bile de oţel lipite în orbitele ei; iar după ce mai pornea şi să vorbească pe un ton inimaginabil de uscat şi de monoton - lipsit de orice vibraţie şi de modulaţii – ţi se părea că imaginea dăltuită a vreunui spirit rău este cea care ţi se adresează. Dar totul nu era decât un joc al fanteziei, o chestiune de aspect exterior. Încruntarea ca de chip cioplit a domnişoarei Mann nu mergea deloc mai în adânc decât dulceaţa îngerească a sute de femei răsfăţate. Era o femeie de o onestitate desăvârşită, conştiincioasă, care în zilele ei îndeplinise fapte a căror dificultate şi oroare le-ar fi făcut pe multe zâne pământene, cu ochi de gazelă, înzorzonate cu panglici de mătase şi înzestrate cu gură de aur, să se dea îndărăt îngrozite; trecuse de una singură prin nesfârşite scene de suferinţă, dovedise o lepădare de sine ce nu cunoştea şovăiala, făcuse mari sacrificii de timp, bani şi sănătate pentru oameni care îi răspunseseră doar cu nerecunoştinţă, iar acum principalul ei cusur – singurul aproape – era asprimea necruţătoare arătată atunci când îi judeca pe alţii. Fără îndoială că era necruţătoare. Nu trecuseră nici cinci minute de la sosirea Carolinei, şi, în vreme ce o ţinea tot sub stăpânirea acelei teribile priviri de gorgonă, începu să critice cu asprime câteva familii din vecinătate. Porni la treaba asta într-un chip cu totul calm, bine cumpănit, ca un chirurg care umblă cu bisturiul într-un trup neînsufleţit. Nu făcea decât deosebiri neînsemnate; nu era dispusă să scutească aproape pe nimeni; îşi diseca fără milă aproape toate cunoştinţele. Iar dacă ascultătoarea îndrăznea din când în când să plaseze câte o vorbă mai îndulcită, o dădea deoparte cu un anume dispreţ. Totuşi, oricât de neîndurătoare se arăta în anatomia morală, nu era o aţâţătoare de scandaluri; niciodată nu făcea comentarii într-adevăr răutăcioase ori care să ascundă primejdii; greşeala ei nu pornea atât din inimă cât din temperament. Astăzi, pentru prima dată, descoperea Caroline acest lucru; şi, silită astfel să regrete anumite păreri nedrepte rostite nu o singură dată despre acrita fată bătrână, începu să-i vorbească mai cald, nu în cuvinte mai blânde, ci cu glas mai îndulcit. Viaţa ei singuratică i se arătă deodată musafirei într-o nouă lumină; şi la fel natura acelei urâţenii – paloarea fără urmă de sânge a chipului, liniile adânc săpate ale trăsăturilor. I se făcu milă de solitara şi chinuita femeie; privirile arătau ce simte: o înfăţişare agreabilă nu e niciodată mai plăcută decât atunci când e însufleţită şi de o căldură duioasă venită din inimă. La rândul său, văzând o astfel de expresie îndreptată spre ea, domnişoara Mann se simţi emoţionată; şi întâmpină neaşteptatul interes pe care îl trezise în sufletul tinerei fete – ea, cea tratată de obicei cu răceală şi ironie – prin răspunsuri de totală sinceritate. De obicei nu era comunicativă când venea vorba despre propriile ei treburi, fiindcă nimeni nu-şi dădea osteneala să asculte; dar astăzi deveni vorbăreaţă, şi confidenta ei vărsă lacrimi în timp ce-i asculta spusele: căci îi vorbi despre suferinţe crunte, îndelungi, îndărătnice. Era firesc să aibă aspect cadaveric; era firesc să arate morocănoasă şi să nu zâmbească niciodată; era firesc să ocolească emoţiile, ca să-şi câştige şi să-şi păstreze stăpânirea de sine! După ce află totul, Caroline o socoti pe domnişoara Mann demnă mai curând să fie admirată pentru tăria ei sufletească decât condamnată pentru că era veşnic morocănoasă. Cititorule! Atunci când întâlneşti un chip de om a cărui veşnică încruntare şi acreală nu ţi-o poţi explica, a cărui permanentă înnourare te scoate din sărite fiindcă o socoteşti fără pricină, fii convins că undeva există o rană, şi încă o rană întru nimic mai puţin dureroasă fiindcă rămâne ascunsă. Domnişoara Mann îşi dădu seama că e în parte înţeleasă şi dori să se facă înţeleasă şi mai deplin; fiindcă oricât am fi de bătrâni, de urâţi, de umili, de disperaţi şi de chinuiţi, atâta vreme cât inimile noastre mai păstrează încă fie şi cea mai slabă licărire de viaţă, ele continuă să păstreze totodată, tremurând lângă acel tăciune pal, o jinduire fantomatică, deznădăjduită, după respect şi afecţiune. Este probabil că acestei năluci istovite nu i se aruncă nici măcar o dată pe an o coajă de pâine; dar atunci când este înfometat şi însetat până aproape de pragul morţii – când omenirea întreagă a dat uitării pe muribundul adăpostit într-o casă ruinată – Graţia divină îşi aduce aminte de cel care jeleşte şi o bură de mană se abate peste buzele dincolo de care nu va mai fi să treacă niciun fel de hrană pământească. Făgăduielile biblice, auzite mai întâi în stare de sănătate, dar mai apoi neluate în seamă, vin să susure în şoaptă la căpătâiul suferinţelor de pe urmă; şi-atunci se simte că un Dumnezeu milos se uită la ceea ce omenirea întreagă a trecut cu vederea; duioasa îndurare a lui Iisus este atunci rechemată şi folosită ca sprijin; privind dincolo de Timp, ochiul pe jumătate stins zăreşte un Cămin, un Prieten, un Refugiu, în Eternitate. Mişcată de atenţia neclintită a ascultătoarei, domnişoara Mann începu să pomenească despre întâmplări din viaţa ei trecută. Vorbea aşa cum vorbesc oamenii când spun adevărul – simplu şi cu o anumită rezervă: nici nu se lăuda, nici nu exagera. Caroline află că fata asta bătrână fusese o fiică şi o soră cum nu se poate mai devotată, o neobosită strajă la căpătâiul unor îndelungi agonii; că boala care astăzi îi otrăvea viaţa îşi avea rădăcinile în prelunga şi necurmata îngrijire a unui suferind; că fusese sprijinul şi ajutorul unei rude nenorocite ajunse din propria-i vină în străfundurile decăderii şi că tot mâna ei era aceea care nu o lasă să se prăpădească definitiv. Domnişoara Helstone rămase acolo toată seara, uitând de cealaltă vizită plănuită; iar când se despărţi de domnişoara Mann, plecă de la ea cu hotărârea de a încerca pe viitor să-i ierte cusururile, să nu-i mai dispreţuiască maniile, sau să râdă pe seama înfăţişării ei; şi, înainte de toate, să n-o mai dea uitării ci să vină o dată pe săptămână şi să-i ofere, cel puţin din partea unui singur suflet de om, prinos de dragoste şi respect; simţea că de acum încolo poate să-i dea un mic tribut din fiecare dintre aceste două simţăminte. La întoarcere, Caroline îi spuse slujnicei Fanny cât da mult se bucură că plecase şi că vizita o făcuse să se simtă mult mai bine. A doua zi nu scăpă prilejul de a o căuta pe domnişoara Ainley. Dânsa trăia mai strâmtorată decât domnişoara Mann şi locuinţa ei era mai modestă; totuşi arăta, dacă ar fi fost cu putinţă, parcă şi mai desăvârşit de curată, cu toate că sărmana domnişoară nu-şi putea îngădui să angajeze o femeie ci îşi vedea singură de toate treburile, având doar din când în când ajutorul unei fetiţe care locuia într-o casă din apropiere. Domnişoara Ainley nu era doar mai săracă, ci şi mai puţin arătoasă decât cealaltă fată bătrână. În tinereţea dintâi trebuie să fi fost urâtă; acum, la vârsta de cincizeci de ani, era foarte urâtă. La prima vedere, numai spiritele foarte riguros disciplinate izbuteau să nu întoarcă repede capul cu neplăcere şi să nu-şi formeze în privinţa ei un fel de prejudecată, pe simplul temei că nu era de loc atrăgătoare. Pe urmă avea ceva formal în îmbrăcăminte şi gesturi; arăta, vorbea, se mişca ca o desăvârşită fată bătrână. Felul în care a întâmpinat-o pe Caroline a fost formalist până şi în căldura lui – căci a fost călduros; dar domnişoara Helstone trecu peste asta. Ştia câte ceva despre bunătatea inimii ce bătea sub basmaua scrobită toată lumea de prin vecini – sau cel puţin toate vecinele – ştiau câte ceva în privinţa asta; nimeni nu rostea vreo vorbă împotriva domnişoarei Ainley, cu excepţie unor năstruşnici gentlemani tineri sau a unora nesocotiţi mai în vârstă, care spuneau că-i hidoasă. Caroline se simţi numaidecât la largul el în salonul acela micuţ; o mână îndatoritoare îi luă şalul şi boneta şi o instală în cel mai confortabil scaun de lângă foc. Şi tânăra şi bătrâna se văzură repede prinse într-o discuţie plăcută şi curând Caroline îşi dădu seama de puterea pe care o minte senină, lipsită de egoism şi plină de bunătate, o poate avea asupra celor în faţa cărora se desfăşoară. Nu vorbea niciodată despre sine – veşnic despre alţii. Defectele erau trecute cu vederea; tema principală era nevoile lor şi dorinţa ei de a le sări întrajutor; suferinţele lor pe care din tot sufletul ar fi vrut să le poată alina. Era o femeie religioasă – expertă în materie de religie – ceva ce unii numeau „o sfântă“, şi vorbea despre religie folosind adesea fraze consacrate - fraze unde cei înzestraţi cu simţul umorului, dar lipsiţi de posibilitatea de a verifica exact şi de a judeca drept un caracter, ar fi găsit fără îndoială multe subiecte foarte propice pentru ironie – demne de maimuţărit şi luat în batjocură. Dar asemenea strădanii ar fi fost uriaşe greşeli. Sinceritatea nu poate fi niciodată caraghioasă; este întotdeauna demnă de respect. Iar adevărul – fie el adevăr religios ori moral – indiferent dacă este sau nu exprimat cu elocvenţă şi cuvinte alese, trebuie ascultat cu evlavie. Fie ca aceia care nu au putinţa de a recunoaşte, cu precizie şi siguranţă, deosebirea dintre glasul ipocriziei şi cel al sincerităţii, să nu îndrăznească a râde vreodată, ca să nu aibă trista soartă de a râde în locul nepotrivit şi de a comite blasfemie atunci când sunt încredinţaţi că dau dovadă de înţelepciune. Nu de pe buzele domnişoarei Ainley a aflat Caroline despre faptele ei de omenie; cu toate astea cunoştea multe dintre ele; bunătatea ei era subiectul de discuţie obişnuit al săracilor din Briarfield. Nu erau fapte de dărnicie; fata cea bătrână era prea săracă ea însăşi ca să poată dărui mult, deşi se supunea la tot soiul de privaţiuni ca să-şi aducă obolul atunci când se ivea nevoia; erau fapte de soră de caritate, mult mai greu de îndeplinit decât acelea ale unei distinse doamne mărinimoase. Stătea de strajă la căpătâiul oricărui bolnav; părea să nu se teamă de nicio molimă; îngrijea pe cel mai sărac dintre săraci, pe care nimeni altul nu l-ar fi îngrijit; era senină, modestă, îndatoritoare şi cumpătată în toate împrejurările. Pentru atâta bunătate primise doar puţină răsplată în viaţa asta. Mulţi dintre săraci se obişnuiseră într-o asemenea măsură cu serviciile aduse de ea, încât aproape nici nu-i mai mulţumeau; bogaţii auzeau despre ele cu mirare, dar nu scoteau o vorbă, copleşiţi de ruşine faţă de deosebirea dintre sacrificiile ei şi ale lor. Multe doamne, totuşi, îi purtau adânc respect; nici n-ar fi putut fi altfel; un gentleman – unul singur – îi oferise prietenia şi deplina încredere: acesta era domnul Hall, vicarul din Nunnely. Spunea, şi pe bună dreptate, că dintre toate făpturile omeneşti pe care le întâlnise vreodată, viaţa domnişoarei Ainley se apropia cel mai mult de viaţa lui Christos. Nu trebuie să-ţi închipui, cititorule, că înfăţişând caracterul domnişoarei Ainley, prezint, o nălucire a închipuirii mele; nu, nu caut originalele unor astfel de portrete decât în viaţa reală. Domnişoara Helstone cercetă amănunţit inima şi mintea ce i se dezvăluiau acum. Nu găsi vreo forţă intelectuală demnă de admiraţie: fata cea bătrână nu era decât un om cu judecată; însă descoperi atât de multă bunătate, atât de aprinsă dorinţă de a fi folositoare, atât de multă Mândeţe,  răbdare, dragoste de adevăr, încât îşi plecă plină de evlavie mintea în faţa celei a domnişoarei Ainley. Ce însemna, dragostea ei de natură, ce însemna simţul ei pentru frumos, ce însemnau emoţiile ei cu atât mai variate şi mai aprinse, ce însemna mai ascuţita putere de pătrundere a inteligenţei ei, ce însemna mai larga ei putinţă de înţelegere, faţă de măiestria practică a acestei minunate femei? Atunci, pe dată, păreau doar forme alese ale unei desfătări egoiste; dar le stăpâni cu raţiunea şi le călcă în picioare. E adevărat, încă simţea cu strângere de inimă că viaţa ce-o făcea pe domnişoara Ainley fericită ei nu i-ar fi putut aduce fericire; oricât de curată şi activă era, în fundul sufletului ei o socotea cumplit de tristă, fiindcă prea era lipsită de dragoste – prea oropsită după felul ei de a judeca. Totuşi, se gândi Caroline, fără îndoială că nu era nevoie decât de obişnuinţă pentru a o face oricui acceptabilă şi plăcută; era demn de dispreţ, simţea tânăra fată, să laşi simţămintele să ţi se ofilească, să încălzeşti la sân dureri tainice, amintiri deşarte; să rămâi inactiv, să-ţi iroseşti tinereţea în jinduiri chinuitoare, să îmbătrâneşti fără să faci nimic. „Am să-mi încordez toate puterile, luă Caroline hotărârea, şi am să încerc să fiu înţeleaptă, dacă nu pot să fiu bună.“ Începu s-o întrebe pe domnişoara Ainley dacă o poate ajuta în vreun fel. Bucuroasă să aibă un ajutor, domnişoara Ainley îi răspunse că într-adevăr poate şi îi numi câteva familii sărace din Briarfield pe care ar fi foarte bine dacă le-ar vizita; în acelaşi fel, la noi insistenţe ale Carolinei, îi mai dădu ceva de lucru pentru nişte femei sărace şi cu mulţi copii şi care nu prea se pricepeau să mânuiască acul pentru împlinirea propriilor nevoi. Caroline se duse acasă, îşi întocmi planurile, şi hotărî să nu se abată de la ele. O anumită parte din timp avea s-o consacre studiind diferite lucruri şi o anumită parte pentru a îndeplini ce i-ar cere domnişoara Ainley să facă; restul urma să fie ocupat de treburile curente; nicio clipă n-avea să mai fie risipită pentru a rămâne pradă unor gânduri atât de febrile cum fuseseră acelea care îi otrăviseră seara de duminică. Ca să fim drepţi cu ea trebuie să recunoaştem că şi-a executat planurile în mod conştiincios şi cu perseverenţă. A muncit foarte din greu la început – şi nici către sfârşit nu i-a fost uşor, dar i-a ajutat să-şi zăgăzuiască şi să-şi ţină în frâu suferinţa, a silit-o să-şi umple timpul; a oprit-o să se mai lase în voia gândurilor; şi sclipiri de mulţumire îi străbăteau din vreme în vreme viaţa cenuşie, când vedea că făcuse treabă bună, că pricinuise bucurii sau alinase suferinţe. Totuşi, trebuie să spun adevărul, aceste eforturi nu i-au adus nici sănătate trupului şi nici linişte netulburată sufletului; în ciuda lor slăbea, devenea din ce în ce mai tristă şi mai palidă; în ciuda lor, amintirile continuau să se agaţe de numele lui Robert Moore; o elegie a trecutului tot mai continua să-i răsune în urechi; un funebru strigăt interior încă o mai bântuia şi o hărţuia: povara unui avânt zdrobit, a unor talente ofilite şi paralizate se aşeza încet peste tinereţea ei zburdalnică. Iarna părea să-i subjuge primăvara; temeliile cugetului şi toate însuşirile ei îngheţau treptat către o stagnare stearpă.      

CAPITOLUL XI   Fieldhead   Totuşi Caroline refuza să se plece fără împotrivire; în inima ei de fată avea o putere înnăscută şi se folosi de ea. Nici bărbaţii şi nici femeile nu luptă vreodată cu mai multă îndârjire decât atunci când luptă singuri, fără martor, fără sfătuitor sau confident, fără încurajare, fără îndemnuri, fără compătimire. Domnişoara Helstone se afla în această situaţie. Suferinţele îi erau unicul imbold, şi fiind foarte reale şi adânci, îi întăreau nespus voinţa. Hotărâtă să câştige victoria asupra unei dureri de moarte, se străduia din răsputeri s-o aline. Nimeni n-o mai văzuse vreodată atât de ocupată, atât de studioasă şi, înainte de toate, atât de activă. Se plimba pe orice fel de vreme – făcea plimbări lungi prin locuri cât mai solitare. Zi de zi se întorcea acasă către seară, palidă, cu înfăţişare plictisită, dar fără să arate oboseală; fiindcă, de îndată ce îşi arunca de pe ea boneta şi şalul, în loc să se odihnească, începea să-şi măsoare camera mergând de la un perete la celălalt; uneori nu se aşeza decât după ce era cu totul doborâtă. Spunea că procedează astfel ca să se obosească aşa cum trebuie şi să poată dormi bine în timpul nopţii. Dar dacă ăsta îi era ţelul, nu izbutea să şi-l atingă, fiindcă noaptea, pe când ceilalţi dormeau, ea se zvârcolea pe pernă, ori şedea pe întuneric la capătul divanului, uitând cu totul, se părea, nevoia de a-şi găsi odihnă. Câteodată – biata fată! — plângea, plângea cu un soi de disperare de neîndurat şi care, dacă o cuprindea cu totul, o sleia de puteri şi o lăsa neputincioasă ca un copil. Când ajungea în asemenea stare, o asediau ispitele; îndemnuri şovăielnice îi şopteau în inima obosită să-i scrie lui Robert şi să-i spună că e nefericită din pricină că nu i se mai îngăduie să-i vadă pe el şi pe Hortense şi se teme ca să nu-i retragă prietenia (nu dragostea) şi s-o uite cu totul, să-l roage fierbinte să-şi aducă aminte de ea şi din când în când să-i mai scrie. De fapt chiar alcătuise una sau două asemenea scrisori, dar de trimis niciodată nu le trimisese: ruşinea şi bunul-simţ îi interziseseră. Până la urmă viaţa pe care o ducea ajunse la un punct unde i se păru că nu mai poate s-o îndure, că trebuie să caute şi să găsească vreo schimbare, altminteri inima şi capul aveau să cedeze sub apăsarea ce le tortura. Dorea arzător să plece de la Briarfield şi să se ducă undeva foarte departe. La fel de arzător mai dorea şi altceva; nevoia profundă, tainică, chinuitoare de a o descoperi şi de a o cunoaşte pe maică-sa creştea din zi în zi; dar cu această nevoie se îngemăna o îndoială, o teamă – dacă ar cunoaşte-e oare ar putea-o iubi? în privinţa asta existau pricini de ezitare şi de temeri; niciodată în viaţa ei nu auzise pe cineva rostind vorbe de laudă despre această mamă; oricine pomenea de ea, o pomenea cu răceală. Unchiul ei părea să-şi trateze cumnata cu un soi de antipatie tacită; o bătrână servitoare, care trăise împreună cu doamna James Helstone un interval scurt de timp după căsătorie, de câte ori se referea la fosta ei stăpână, vorbea cu o reţinere distantă: uneori îi spunea „ciudată”, alteori zicea că nu izbutise s-o înţeleagă. Aceste expresii erau reci ca gheaţa pentru inima fiicei; îi sugerau concluzia că poate ar fi fost mai bine să n-o cunoască niciodată, decât s-o cunoască şi să nu-i fie pe plac. Ar fi avut însă posibilitatea să-şi întocmească un plan a cărui punere în practică părea să-i poată oferi o speranţă de alinare: să-şi caute o slujbă, să se angajeze ca guvernantă – altceva nu-i rămânea de făcut. O mică întâmplare o puse în situaţia de a găsi curaj să-i destăinuiască unchiului planul acesta. Lungile şi târziile ei plimbări aveau loc întotdeauna, după cum s-a spus, pe drumuri singuratice; dar în orice direcţie ar fi apucat, fie pe lângă jalnicele margini de la Stilbro’ Moor, fie prin părţile însorite de la Nunnely Common, poteca de întoarcere mergea aşa fel că trebuia să treacă, neapărat pe aproape de Hollow. Rareori cobora valea îngustă, dar trecea pe marginea ei către asfinţitul soarelui cu aceeaşi regularitate cu care stelele se ridicau peste creasta colinelor. Locul de odihnă al Carolinei se afla la un pârleaz de lângă un anume mărăciniş bătrân; de acolo putea privi în vale la vilă, la clădirea fabricii, la grădina acoperită de rouă şi la iazul cel liniştit şi adânc; de acolo se vedea binecunoscuta fereastră din clădirea birourilor pe geamurile căreia răsarea, la oră fixă, lumina trimisă de razele lămpii binecunoscute. Scopul urmărit de ea era să aştepte acele raze; răsplata era vederea lor, şi câteodată licăreau luminoase în aerul limpede. Alteori se strecurau împuţinate prin ceaţă, iar în alte rânduri luceau frânte printre dârele piezişe ale picăturilor de ploaie – fiindcă venea pe orice fel de vreme. Erau şi unele seri când nu se arătau: atunci ştia că Robert nu e acasă şi părăsea locul de două ori mai întristată; pe câtă vreme strălucirea lor îi uşura sufletul, ca şi cum în ea ar fi văzut făgăduiala unei nelămurite speranţe. Iar dacă, în vreme ce se uita într-acolo, umbra se apleca între lumină şi geamurile ferestrei, inima îi tresărea – eclipsa aceea era Robert: îl văzuse. Şi-atunci se întorcea acasă cu dorul alinat, purtând în minte o mai limpede imagine a înfăţişării lui, o mai clară amintire a glasului, a zâmbetului şi a gesturilor sale; şi, împletită cu aceste impresii, se ivea adesea o dulce credinţă că, de-ar avea îngăduinţa să se apropie de el, poate că inima l-ar îndemna să-i întâmpine cu bucurie prezenţa, ba încă: în acea clipă ar fi putut simţi dorinţa de a întinde mâna şi de a o trage aproape de sine şi a o adăposti la pieptul său, aşa cum obişnuia să facă. Iar în astfel de nopţi, deşi se putea să plângă la fel ca de obicei, i se părea că lacrimile sunt mai puţin fierbinţi; perna pe care o udau i se părea mai moale; tâmplele apăsate pe acea pernă o dureau mai puţin. Cărarea cea mai scurtă dintre Hollow şi casa parohială şerpuia pe lângă un conac, acelaşi pe lângă ale cărui ziduri singuratice trecuse Malone în acel drum de noapte pomenit într-un capitol anterior al cărţii de faţă – clădirea veche şi nelocuită, cu numele de Fieldhead. Proprietarul nu mai stătuse în ea vreme de zece ani, dar nu căzuse în ruină: domnul Yorke se îngrijise să fie reparată la timp, şi un bătrân grădinar împreună cu nevastă-sa stătuseră acolo, lucraseră pământurile din jur şi păstraseră casa în bună stare, ca să poată fi locuită. Privită doar ca o simplă clădire în sine, Fieldhead avea puţine alte merite, dar în orice caz s-ar fi putut spune despre ea că cel puţin că era pitorească; forma arhitectonică neregulată, ca şi înfăţişarea cenuşie şi năpădită de muşchi adusă de scurgerea timpului justificau pe bună dreptate acest epitet. Vechile ferestre cu zăbrele, veranda de piatră, zidurile, acoperişul, coşurile căminelor arătau bogate în culori pastelate, în umbre şi lumini ca de sepia. Copacii din spate erau falnici, mari şi rămuroşi; cedrul de pe pajiştea din faţa casei se înălţa uriaş, iar urnele de granit de pe zidul grădinii, arcul ros de vreme de deasupra porţii de intrare erau, pentru un artist, tot ce i-ar fi putut fermeca mai deplin ochiul. Într-o încântătoare seară de mai, trecând pe acolo cam pe la vremea când luna stătea să răsară şi simţind, în ciuda oboselii, că n-ar fi vrut să ajungă repede acasă, unde nu o aşteptau decât patul de spini şi noaptea de suferinţă, Caroline se aşeză aproape de poartă, pe pământul acoperit cu muşchi, şi îşi îndreptă privirile către cedru şi către clădire. Era o noapte molcomă, liniştită, proaspătă, fără nori; frontoanele, îndreptate către apus, reflectau chihlimbarul curat al zării ce le stătea în faţă; stejarii din spate erau negri; cedrul încă şi mai negru; pe sub rămurişul des şi ca de cărbune se deschidea o geană de cer de un albastru întunecat: se ivise luna plină şi se uita în jos la Caroline, solemnă şi blândă, pe sub umbrarul acela întunecat. Noaptea şi priveliştea i se păreau încântătoare dar copleşite de tristeţe. Ar fi dorit să fie fericită; ar fi dorit ca în sufletul ei să domnească pacea: se mira că pronia cerească nu găseşte milă pentru ea şi nu vine s-o ajute ori s-o aline. Amintiri ale unor preafericite întâlniri de dragoste, proslăvite în cântece de demult, îi reveniră în minte; şi se gândi cât de dezmierdătoare ar fi astfel de întâlniri într-un loc asemeni celui unde se afla. Unde era Robert acum? se întrebă. La Hollow, nu; aşteptase îndelung să zărească lampa prin fereastră, şi ea nu se arătase. Se întreba dacă Moore şi ea fuseseră sortiţi să se mai întâlnească şi să-şi mai vorbească vreodată. Deodată uşa de la veranda de piatră se deschise şi doi bărbaţi ieşiră: unul bătrân şi cu părul alb, celălalt tânăr, înalt, şi cu păr negricios. Străbătură pajiştea şi ieşiră pe poarta din zidul grădinii. Caroline îi văzu cum trec drumul, sar peste pârleaz, coboară peste câmp şi se pierd în noapte. Robert Moore trecuse prin faţa ei dimpreună cu prietenul său, domnul Yorke; niciunul dintre ei n-o zărise. Apariţia aceea fusese ca o arătare – abia ivită şi numaidecât destrămată; însă curentul acela electric făcuse să i se zbată vinele şi să i se răzvrătească sufletul. O găsise dezolată, o lăsase deznădăjduită – două stări deosebite. „Vai! Măcar de-ar fi fost singur! Măcar de m-ar fi văzut! striga un glas înăuntrul ei. Atunci mi-ar fi spus ceva; mi-ar fi întins mâna. Mă iubeşte, trebuie să mă iubească puţin; mi-ar fi arătat vreun semn de dragoste; în ochi, sau pe buze. În semnul acela mi-aş fi găsit alinarea; însă prilejul e pierdut. Vântul – umbra norilor nu trec în mai adâncă tăcere, mai ireal decât trece el. Soarta şi-a râs de mine, iar Dumnezeu este crud!“ Aşa se duse acasă: cuprinsă de această cumplită boală a dorului şi a dezamăgirii. A doua zi dimineaţa, la gustare, unde se înfăţişă albă la faţă şi rătăcită, ca un om care ar fi văzut un strigoi, îl întrebă pe domnul Helstone: — Ai avea ceva împotrivă, unchiule, dacă aş încerca să-mi găsesc o slujbă, într-o familie? Unchiul, la fel de neştiutor de chinurile prin care trecuse şi trecea nepoata sa, ca şi masa ce-i susţinea ceaşca de cafea, nu putu să-şi creadă urechilor. — Asta ce toană mai e? întrebă nedumerit. Ce, ţi-ai pierdut minţile? Ce vrei să spui? — Nu mă simt bine şi am nevoie de o schimbare, răspunse fata. O cercetă atent. Observă că o schimbare suferise, fără îndoială. Nu-şi dăduse defel seama, dar trandafirul se ofilise şi se trecuse ajungând un biet ghiocel: culorile dispăruseră, carnea se topise; stătea în faţa lui copleşită, palidă, vlăguită. De n-ar mai fi existat expresia duioasă a ochilor căprui, liniile delicate ale trăsăturilor şi revărsarea bogată a părului, n-ar fi mai avut niciun fel de drept la epitetul „drăguţă”. — Dar ce Dumnezeu s-a întâmplat cu tine? Ce nu merge cum trebuie? De ce boală suferi? Niciun răspuns, doar ochii se înrourară iar buzele pe care abia se vedea o urmă de culoare începură să tremure. — Să cauţi şi să-ţi găseşti o slujbă, nu-i aşa? Dar de ce fel de slujbă eşti în stare? Ce s-a petrecut cu tine? Nu mai eşti cum erai, te-ai schimbat cu desăvârşire. — O să-mi revin, dacă o să pot pleca de acasă. „Femeile astea sunt cu totul de neînţeles. Dispun de cea mai stranie îndemânare când e vorba să-ţi facă surprize neplăcute. Astăzi le vezi clocotind de viaţă, viguroase, roşii ca cireşile şi rotunde ca merele: mâine ţi se arată blegi ca buruienile pălite, gălbejite şi prăpădite. Şi din ce pricină toate astea? Aici stă misterul. A avut masă la vreme, a avut toată libertatea, o casă aranjată unde să stea şi haine frumoase cu care să se îmbrace – toate ca de obicei. Până nu de multă vreme a fost de ajuns ca să arate frumoasă şi veselă – şi uiteo acum în faţa mea cum şade ca o biată făptură necăjită, micuţă, palidă, încât ai zice că e o fetiţă care scânceşte. E de neînţeles! Dar nici nu se poate să nu te întrebi ce e de făcut. Cred că trebuie să cer ajutorul cuiva.” — Vrei să chemăm un doctor, fată dragă? — Nu, unchiule; nu vreau, n-are ce să-mi facă doctorul. Nu-mi trebuie decât să schimb aerul şi decorul. — Bine; dacă asta ţi-e pofta, are să-ti fie împlinită. Ai să te duci undeva la băi. Nu mă interesează cât o să coste; şi are să meargă şi Fanny cu tine. — Unchiule, într-o bună zi tot are să trebuiască să fac ceva ca să mă întreţin; eu n-am avere. Mai bine să încep de pe acum. — Atâta vreme cât sunt eu în viaţă n-ai să fi guvernantă, Caroline. Nu vreau să aud cum vorbeşte lumea că nepoata mea e guvernantă. — Dar, unchiule, o schimbare ca asta e cu atât mai greu de făcut şi mai dureroasă, cu cât se-ntâmplă mai târziu în viaţă. Aş vrea să mă deprind cu jugul înainte de a căpăta cine ştie ce obiceiuri legate de traiul uşor şi de independenţă. — Te rog mult de tot să nu mă mai necăjeşti, Caroline. Am de gând să mă îngrijesc de tine. Totdeauna am avut intenţia asta; o să-ţi asigur o rentă. Vai de capul meu! N-am decât cincizeci şi cinci de ani; sănătatea şi constituţia mi-s excelente; avem tot timpul să economisim bani şi să luăm măsuri. Nu te frământa în ce priveşte viitorul. Asta te chinuieşte pe tine? — Nu, unchiule; dar doresc neapărat o schimbare. Domnul Helstone izbucni în râs. Pe urmă strigă: — Auzi cum ţipă femeia într-însa! Femeia şi numai femeia! Schimbare! Schimbare! Totdeauna pline de capricii şi numai cu gânduri fantasmagorice! Da, aşa-i alcătuită tagma muierească. — Dar nu e fantasmagorie şi nici capriciu, unchiule. — Atunci ce e? — Necesitate, cred. Mă simt mai slabă decât înainte; cred că ar trebui să am mai multe de făcut. — Admirabil! Se simte mai slabă, şi de aceea trebuie să se apuce de muncă grea – clair comme le jour - cum ar zice Moore – dă-l dracului pe Moore! Ai să te duci la Cliff Bridge; uite ici două guineas să-ţi cumperi o rochie nouă. Hai, Cary, nu-ţi mai fie teamă; o să ne găsim balsam în pământul Canaanului. — Unchiule, aş prefera să fi mai puţin generos şi mai… — Mai cum? Înţelegător era cuvântul ce stătea pe buzele Carolinei, dar el nu fu rostit; se oprise la timp. Unchiul ei ar fi râs cu poftă dacă ar fi auzit scălâmbăiala asta de cuvânt ieşindu-i din gură. Văzând-o că tace, îi spuse: — Adevărul e că nici tu nu prea ştii ce vrei. — Nimic altceva decât să fiu guvernantă. — Ei aşi! Prostie curată! Să nu mai aud de ideea asta cu guvernanta. Nici să nu mai pomeneşti. E, oricum, o fantezie mult prea feminină. Am terminat cu masa, sună din clopoţel. Scoateţi toate aiurelile astea din cap, dă fuga şi distrează-te. „Cu ce? Cu păpuşa?“ se întrebă Caroline pe când ieşea din cameră. Trecură o săptămână sau două; starea trupească şi cea sufletească nici nu i se înrăutăţiră, nici nu se îmbunătăţiră; se afla exact în acea situaţie în care, dacă ar fi avut în trup sămânţa ofticii sau ar fi măcinat-o cine ştie ce alt rău, bolile acestea repede ar fi înaintat şi curând ar fi strămutat-o în linişte de pe lumea asta. Oamenii nu mor niciodată numai din dragoste ori suferinţă; dar unii mor de boli ereditare pe care chinurile acestor pasiuni le împing la o mai grabnică acţiune distrugătoare. Cei sănătoşi din fire suportă chinurile. Şi, sunt torturaţi, zguduiţi, zdrobiţi; frumuseţea şi înflorirea le pier, dar viaţa rămâne nevătămată. Sunt aduşi până la o anumită stare de decădere fizică: devin palizi, slăbănogi şi împuţinaţi. Văzându-i cum se strecoară jalnic prin lume, oamenii cred că foarte curând se vor retrage pe patul de suferinţă, vor pieri acolo şi vor dispărea din rândurile celor sănătoşi şi fericiţi. Dar asta nu se întâmplă: continuă să trăiască; şi cu toate că tinereţea şi voioşia nu şi-o mai pot recâştiga, pot să-şi recapete puterea şi seninătatea. Floarea pe care vântul de martie o săgetează dar nu izbuteşte s-o ia cu el poate supravieţui şi în târziul toamnei poate atârna pe ramură un măr gălbejit; după ce a izbutit să ţină piept ultimelor îngheţuri ale primăverii, poate de asemenea ţine piept şi celor dintâi îngheţuri ale iernii. Toată lumea observase schimbările petrecute în înfăţişarea domnişoarei Helstone, şi mulţi spuneau că are să moară. Ea însă niciodată nu crezuse aşa; nu se simţea într-o stare ce iar fi putut aduce moartea; nu avea niciun beteşug şi nicio boală. Pofta de mâncare îi scăzuse; ştia de ce: fiindcă plângea atât de mult în timpul nopţii. Puterea i se împuţinase; nu mai era în stare să răspundă de ea; somnul îi era firav şi greu de cucerit – visurile apăsătoare şi triste. Parcă tot i se părea că în viitorul îndepărtat ar putea întrezări o vreme când această perioadă de suferinţă va fi rămas în urmă, şi când din nou îi va fi dat să fie liniştită, deşi poate că fericirea n-avea. s-o mai cunoască niciodată. În acest timp unchiul o tot îndemna să meargă în vizite; să răspundă deselor invitaţii primite de la cunoscuţi, ceea ce ea se ferea să facă; îi era peste putinţă să fie veselă în societate; simţea că în asemenea prilejuri e cercetată mai mult din curiozitate decât din simpatie. Cucoanele bătrâne erau totdeauna gata să-i dea sfaturi, să-i recomande cutare ori cutare leac băbesc; cele tinere o priveau într-un fel pe care îl înţelegea dar care o făcea să se retragă în propria-i carapace. În ochii lor se vedea limpede: ştia că avusese o „dezamăgire”, cum se spune de obicei; din pricina cui anume, asta n-o ştiau sigur. Femeile tinere insipide pot fi la fel de neîndurătoare ca şi bărbaţii tineri insipizi – pot arăta aceeaşi amabilitate şi acelaşi egoism. Oamenii chinuiţi ar trebui întotdeauna să le ocolească; durerea şi nenorocirea nu le stârnesc decât dispreţ: le consideră drept pedepse ale lui Dumnezeu împotriva celor umili. Pentru ele, „a iubi“ înseamnă doar a alcătui un plan menit să-ţi asigure o partidă bună: „a fi dezamăgit” înseamnă că acele planuri au fost date în vileag şi zădărnicite. Sunt convinse că simţămintele şi proiectele legate de dragoste ale altora sunt asemănătoare cu ale lor, şi atunci le cântăresc cu aceeaşi măsură. Caroline ştia toate acestea, parte din instinct iar parte din observaţiile proprii; prin urmare îşi călăuzea purtarea după cele ştiute şi îşi ţinea obrajii palizi şi chipul tras cât putea mai departe de ochii altora. Trăind astfel, cu totul retrasă, nu mai avea deloc ştiri despre micile întâmplări petrecute prin vecini. Într-o dimineaţă unchiul intră în salon, unde Caroline se străduia să găsească oarecare satisfacţie în pictarea unor flori de câmp culese pe lângă un gard, pe dealurile de la Hollow, şi îi spuse în felul lui repezit: — Hai, fetiţo, toată vremea stai aplecată peste paletă, peste vreo carte sau peste vreun model; hai, lasă mâzgăleala aia. A! ia stai! Când pictezi nu cumva duci pensula la gură? — Doar câteodată, unchiule, când nu sunt atentă. — Ei, atuncea asta te otrăveşte pe tine. Vopselele sunt vătămătoare, fetiţo: au în ele plumb alb, şi plumb roşu, şi cocleală, şi uleiuri, şi o sută de alte otrăvuri stau ascunse în cutiile astea. Ia strânge-le, strânge-le! Şi puneţi boneta, vreau să mergi cu mine să facem o vizită.  — Cu dumneata, unchiule? Întrebarea era pusă pe un ton mirat. Nu era obişnuită să facă vizite împreună cu unchiul; nu mergea nicăieri cu el, în trăsură sau pe jos. — Hai repede! Repede! Doar ştii cât sunt de ocupat; n-am vreme de pierdut. Caroline îşi strânse în grabă lucrurile, dar, între timp, întrebă unde aveau să se ducă. — La Fieldhead. — Fieldhead! Cum aşa, ca să-l vizităm pe James Booth, grădinarul? S-a îmbolnăvit? — Mergem să-i facem o vizită domnişoarei Shirley Keeldar. — Domnişoara Keeldar! Cum, a venit în Yorkshire? E la Fieldhead? — Da. A venit de o săptămână. Am întâlnit-o aseară, la o reuniune – acolo unde n-ai vrut să mergi. Mi-a plăcut foarte mult: am hotărât s-o cunoşti şi tu – are, să-ţi prindă bine. — Cred că a ajuns la vârsta majoratului. — Da, e majoră, şi are să stea o vreme aici, la proprietatea ei. I-am ţinut o lecţie despre treaba asta; i-am arătat care îi e datoria; nu e încăpăţânată; şi e o fată foarte drăguţă; are să te înveţe ce înseamnă să ai un spirit vioi: la ea n-ai să poţi găsi nici urmă de moleşeală. — Dar eu nu cred că vrea să mă vadă şi nici să-i fiu prezentată. Ce i-aş putea eu oferi ei? În ce fel aş putea s-o interesez? — Lasă prostiile! Pune-ţi boneta. — E mândră, unchiule? — Habar n-am. Ar fi greu să-ţi închipui că tocmai faţă de mine şi-ar arăta mândria, nu? Nu prea e de presupus că o copilă ca ea, oricât ar fi de bogată, are să-şi dea aere tocmai faţă de mai-marele parohiei din care face parte. — Nu, dar cu lumea cealaltă cum s-a purtat? — N-am băgat de seamă. E trufaşă şi probabil că ştie cum să se arate şi destul de înţepată, acolo unde are curajul – caltminteri n-ar fi femeie. Gata – du-te fuga şi pune-ţi numaidecât boneta. Dar firea ei nu prea încrezătoare, scăderea puterii fizice şi deprimarea sufletească nu avuseseră darul de a spori prezenţa de spirit şi degajarea în gesturi ale Carolinei, sau curajul de a da ochii cu străinii, aşa că, în ciuda reproşurilor pe care şi le făcea, o cam cuprinsese teama în vreme ce păşea alături de unchiu-său pe aleea largă şi pavată ce se întindea între poarta şi veranda de la Fieldhead. Îl urmă şovăitoare pe domnul Helstone pe verandă şi apoi în vestibulul vechi şi posomorât. Era tare posomorât; lung, vast şi întunecat; o fereastră cu zăbrele lăsa să pătrundă înăuntru o lumină săracă; în vechiul cămin încăpător nu ardea acum niciun fel de foc, fiindcă vremea călduroasă nu-l făcea trebuincios; în schimb, era plin cu ramuri de salcie. Galeria de sus, de pe peretele opus intrării, se vedea doar ca un contur vag, atât de întunecos era holul acesta în partea dinspre tavan; capete de cerb sculptate, cu coarne naturale, priveau de pe pereţi în chip grotesc. Era o casă nici somptuoasă şi nici confortabilă; şi pe dinăuntru şi pe dinafară arăta veche, întortocheată şi incomodă. O proprietate cu un venit de o mie de lire pe an aparţinea de această casă, iar amintita proprietate, din lipsă de urmaşi bărbaţi, revenise unei femei. În ţinut existau familii de negustori care se lăudau cu un venit de două ori mai mare, însă familia Keeldar, în virtutea vechimii ei şi a importanţei date de faptul că era proprietara reşedinţei trecea înaintea tuturor celorlalte. Domnul şi domnişoara Helstone fură conduşi într-o cameră, de primire. Bineînţeles, aşa cum era şi de aşteptat într-o astfel de hardughie gotică, salonul era lambrisat în stejar; frumoase paneluri întunecate şi lucioase acopereau pereţii dându-le un aer solemn şi impresionant. Foarte arătoase sunt, cititorule, panelurile astea brune şi strălucitoare; coloritul încântă ochiul în întregime şi lasă o impresie de mult bun-gust, dar - dar, dacă ştii cumva ce înseamnă acea „curăţenie de primăvară”, le socoţi cu totul nesuferite şi inumane. Oricine e înzestrat cu simţul omeniei şi a văzut vreodată servitorii frecând pereţii ăştia de lemn lustruit cu cârpe îmbibate cu ceară de albine, într-o zi călduroasă de mai, trebuie să fie de acord că sunt „inadmisibile şi de nesuferit”; şi nu pot decât să aplaud în taină pe acel barbar cu suflet milos care a zugrăvit la Fieldhead o altă încăpere, mai mare – adică un salon, fostă tot o încăpere cu pereţi de stejar - într-un foarte delicat albroşietic; în felul acesta şi-a asigurat pentru sine calificativul de vandal, dar a sporit imens voioşia acelei părţi a locuinţei sale şi a scutit viitoare fete de serviciu de un noian de trudă. Camera aceea de primire cu pereţi din lambriuri brune era în întregime mobilată în stil vechi şi cu mobile vechi veritabile. De fiecare parte a consolei înalte din jurul căminului se afla câte un străvechi fotoliu de stejar, masiv ca tronul unei zeităţi silvestre, iar în unul dintre ele stătea o cucoană. Dar nu era domnişoara Keeldar, căci arăta: să fi trecut de vârsta majoratului cu vreo douăzeci de ani în urmă; avea aspect de matroană şi cu toate că nu purta nimic pe cap iar părul de o culoare roşcată ce nu cunoscuse niciodată vopseaua umbrea un chip micuţ şi cu expresie naturaltinerească, nu avea înfăţişarea de femeie tânără şi nici nu părea că ar dori s-o aibă. S-ar fi putut să doreşti ca îmbrăcămintea să-i fie puţin mai la modă: într-o rochie îngrijit cusută şi bine croită, înfăţişarea ei n-ar fi fost deloc neplăcută. Ar fi fost greu să ghiceşti din ce pricină asemenea articole de îmbrăcăminte din materiale frumoase fuseseră aranjate în forme atât de puţin bogate şi după o modă atât de străveche; ai fi fost înclinat să o categoriseşti imediat pe cea care le purta în rândul persoanelor excentrice. Doamna aceasta îşi întâmpină musafirii cu un amestec de ceremonie şi rezervă întru totul englezesc; nicio matroană de vârstă mijlocie care n-ar fi englezoaică n-ar putea să desfăşoare un stil întru totul identic – un stil ce lasă impresia că omul e tare nesigur de sine, de propriile-i calităţi, de puterea de a se face plăcut, şi cu toate acestea nespus de grijuliu de a se arăta dornic să fie corect şi, dacă este posibil, mai curând agreabil decât altfel. Totuşi, în cazul de faţă fu manifestată mai multă stânjeneală decât obişnuiesc chiar şi englezoaicele foarte rezervate. Domnişoara Helstone simţi treaba asta, străina îi deveni pe dată simpatică şi, ştiind din experienţă ce putea fi plăcut unei firi timide, se aşeză foarte aproape de dânsa şi începu să-i vorbească degajat, efortul fiindu-i mult înlesnit şi de prezenţa unei fiinţe chiar mai puţin sigure pe sine decât era ea însăşi. Dacă aceste două făpturi ar fi fost singure, numaidecât sar fi înţeles de minune. Gazda avea un glas neînchipuit de limpede – infinit mai cald şi mai nuanţat decât te-ai fi putut aştepta de obicei de la o femeie de patruzeci de ani, cu evidentă înclinare spre corpolenţă. Carolinei îi plăcea glasul acesta; te făcea să treci cu vederea aspectul formalist, deşi corect, al pronunţiei şi formulărilor. Doamna ar fi descoperit foarte curând că musafirei îi sunt pe plac şi persoana şi purtările ei, şi-atunci în zece minute s-ar fi împrietenit; numai că domnul Helstone rămânea în picioare pe covor şi se uita la amândouă, mai cu seamă la doamna străină, în felul lui ironic, scrutător, care lăsa să se vadă limpede nerăbdare faţă de ceremonialul destul de rezervat şi nemulţumire pentru lipsa de siguranţă de sine a gazdei. Privirile lui tăioase şi glasul aspru o puneau pe gazdă într-o încurcătură din ce în ce mai adâncă; încercă, totuşi, să încropească scurte discuţii despre starea vremii, despre aspectul împrejurimilor etc., însă inabordabilul domn Helstone se trezi dintr-o dată căzut în surzenie; la orice vorbă a gazdei se prefăcea că nu aude bine, aşa că biata făptură se vedea nevoită să revină pe îndelete asupra fiecărui nimic exprimat cu deosebită grijă. Efortul deveni curând mult prea obositor; tocmai se ridica din fotoliu, cuprinsă de un tremur de îngrijorare şi murmurând nervoasă că nu înţelege ce-o fi putând-o reţine pe domnişoara Keeldar şi că are să se ducă să vadă ce se întâmplă, când fu scutită de osteneală prin apariţia domnişoarei Keeldar – sau cel puţin asta se putea presupune despre numele persoanei care tocmai venea din grădină intrând printr-o uşă de sticlă. Exista graţie autentică în gesturile degajate ale persoanei amintite, iar de lucrul acesta îşi dădu seama până şi domnul Helstone când o fată subţirică se îndreptă spre dânsul, ţinându-şi cu stânga micul şorţ de mătase plin de flori şi întinzându-i dreapta, în vreme ce spunea cu drăgălăşenie: — Ştiam c-o să veniţi să mă vedeţi, deşi sunteţi convins că domnul Yorke a făcut din mine o iacobină. Bună dimineaţa. — Dar n-o să rămâneţi iacobină, răspunse parohul. Nu, domnişoară Shirley, nu vor izbuti să-mi răpească floarea parohiei; acum, dacă vă aflaţi în mijlocul nostru, o sa fiţi eleva mea în ce priveşte religia şi politica – eu am să vă predau o doctrină sănătoasă şi despre una şi despre cealaltă.    — Doamna Pryor a apucat să v-o ia înainte, răspunse gazda întorcându-se către persoana mai în vârstă. Doamna Pryor, să ştiţi mi-a fost guvernantă şi este prietena mea; tuturor adepţilor mândri şi neînduplecaţi ai partidului tory dânsa le este regină; tuturor femeilor neclintit credincioase bisericii dânsa le este mai-marele. Am fost straşnic instruită atât în teologie cât şi în istorie, vă asigur, domnule Helstone. Numaidecât parohul se înclină adânc dinaintea doamnei Pryor şi îşi exprimă adânca sa gratitudine. Fosta guvernantă îşi declină orice pricepere în chestiunile adânci atât ale politicii cât şi ale religiei, declară că socoteşte astfel de subiecte puţin potrivite cu mintea unei femei, însă recunoscu în termeni destul de vagi că este apărătoare a ordinii şi loialităţii şi, bineînţeles, sincer devotată Bisericii anglicane. Adăuga pe urmă că e totdeauna potrivnică oricăror schimbări, indiferent de condiţii; ceva care abia putea fi auzit, privitor la grava primejdie ce îi pândeşte pe cei prea dispuşi să adopte ideile noi, îi încheie spusele.; — Sper că domnişoara Keeldar gândeşte întocmai ca şi dumneavoastră, doamnă. — Deosebirile de vârstă şi deosebirile de temperament prilejuiesc şi deosebiri de păreri, fu răspunsul. Ar fi greu să te aştepţi ca tineretul neastâmpărat să împărtăşească ideile potolitei vârste de mijloc. — Ohoho! suntem independentă – gândim cu propriul nostru cap! exclamă domnul Helstone. Şi puţin cam iacobină, după câte am putut afla – puţin cam libercugetătoare, şi destul de convinsă. Haideţi să ascultăm chiar aici, pe loc, o Mărturisire de credinţă. Luă amândouă mâinile domnişoarei Keeldar – ceea ce o sili să răstoarne întreaga încărcătură de flori – şi o aşeză lângă dânsul pe sofa. — Spuneţi Crezul, porunci domnul Helstone. — Al apostolilor? — Da. Îl depănă ca un copil. — Acum pe cel al sfântului Atanasie – aici să vedem! — Lăsaţi-mă să-mi adun florile. Uitaţi-vă, vine Tartar şiare să calce pe ele. Tartar era un câine mare, voinic şi cu înfăţişare fioroasă, foarte urât, fiind un fel de corcitură între mops şi buldog, şi care tocmai atunci intră pe uşa de sticlă, se aşeză numaidecât pe covor şi începu să miroase florile proaspete împrăştiate pe jos. Ca hrană, părea să le dispreţuiască; dar gândindu-se probabil că petalele catifelate ar fi o minune de aşternut, le dădu roată pregătindu-se să-şi aşeze deasupra lor trupul maroniu, când domnişoarele Helstone şi Keeldar interveniră în acelaşi timp amândouă. — Mulţumesc, spuse tânăra stăpână a casei întinzând totodată şorţul şi oferindu-l Carolinei ca să aibă unde pune florile adunate. Apoi întrebă: E fiica dumneavoastră, domnule Helstone? — E nepoata mea, Caroline. Domnişoara Keeldar îi strânse mâna şi pe urmă se uită la musafiră. Caroline îşi privi şi ea gazda. Shirley Keeldar (n-avea alt nume mic în afară de Shirley; părinţii ei, care îşi doriseră un băiat, văzând că după opt ani de căsnicie providenţa le-a dăruit doar o fiică, îi sortiră acelaşi prenume masculin obişnuit în familie pentru băieţi şi pe care şi ei îl păstraseră în acelaşi scop) – Shirley Keeldar nu era o moştenitoare urâtă. Dimpotrivă, foarte plăcută ochiului. Înălţimea şi silueta nu erau deosebite de ale domnişoarei Helstone – poate că la statură o întrecea cu un deget sau două; armonios alcătuită, avea un chip care, şi el, fusese înzestrat cu un farmec la fel de bine definit de cuvântul graţie ca şi de oricare altul asemănător. Era palid de la natură, dar inteligent şi cu o expresie vioaie. Domnişoara Keeldar n-avea tenul bălai ca al Carolinei – lumina şi umbra îi dominau coloritul; obrajii şi fruntea îi erau luminoase, ochii de cenuşiul cel mai profund: fără lumini verzui - transparenţi, limpezi – un cenuşiu neutru; iar părul avea cea mai întunecată nuanţă de castaniu. Trăsăturile erau deosebit de distinse; prin asta nu vreau să spun că ar fi avut trăsături romane, pronunţate, proeminente, fiindcă erau mai degrabă micuţe şi delicat conturate, fără nimic care să sară neapărat în ochi; pe scurt s-ar putea spune, ca să folosim câteva cuvinte franţuzeşti: fins, gracieux, spirituels; erau mobile şi grăitoare, dar schimbările prin care treceau nu se făceau înţelese dintr-o dată şi nici limbajul lor nu putea fi interpretat pe loc. O cercetă pe Caroline cu atenţie, înclinându-şi puţin capul într-o parte, cu un aer gânditor. — După cum vedeţi, nu-i decât o puştancă neîmplinită, observă domnul Helstone. — Pare tânără – mai tânără decât mine. Câţi ani ai? întrebă într-un fel care ar fi putut părea condescendent, dacă n-ar fi fost deosebit de ponderat şi de simplu. — Optsprezece ani şi şase luni. — Şi eu am douăzeci şi unu. Altceva nu mai spuse; pusese florile pe o măsuţă şi acum era ocupată să le aranjeze. — Şi crezul sfântului Atanasie? stărui domnul Helstone îl ştiţi de la un capăt la altul, nu-i aşa? — Nu mi-l amintesc chiar pe tot. Domnule Helstone, am să vă ofer un bucheţel, după ce o să-i dau unul nepoatei dumneavoastră. Alesese un mic buchet alcătuit dintr-o floare ce-ţi lua ochii şi alte două-trei mai gingaşe, înconjurate de câteva foi de verdeaţă închisă la culoare; îl legă cu un fir de mătase tras din coşul de lucru şi îl puse în poala Carolinei; pe urmă îşi duse mâinile la spate şi se aplecă uşor înspre musafiră, privind-o tot timpul, cu atitudinea şi ceva din aspectul unui micuţ cavaler grav şi curtenitor. Această expresie fugară a chipului era ajutată de felul cum îşi pieptăna părul, cu cărare către o tâmplă şi adunat într-un smoc lucios deasupra frunţii, de unde se lăsa în bucle ce păreau naturale, atât de liber cădeau zulufii ondulaţi. — Te-a obosit mersul pe jos până aici? întrebă gazda. — Nu – deloc; e foarte aproape – doar o milă. — Eşti palidă la faţă. — Aşa palidă e de felul ei? întrebă întorcându-se spre paroh. — Până nu demult era roză la faţă cum sunt cele mai roşii dintre florile dumneavoastră. — Dar de ce s-a schimbat? Cum de-i aşa de palidă astăzi? A fost bolnavă? — Mie îmi spune că simte nevoia de o schimbare. — Atunci trebuie să-şi poată împlini această dorinţă, dumneavoastră trebuie să-i oferiţi prilejul; ar fi bine s-o trimiteţi undeva pe malul mării. — Aşa am să şi fac, înainte de sfârşitul verii. Până atunci aş fi bucuros dacă s-ar împrieteni cu dumneavoastră, în cazul când nu aveţi nimic împotrivă. — Sunt sigură că domnişoara Keeldar n-o să aibă nimic împotrivă, interveni doamna Pryor. Îmi pot chiar îngădui să afirm că prezenţa cât mai des repetată a domnişoarei Helstone la Fieldhead va fi considerată o favoare. — Aţi exprimat foarte exact propriile mele gânduri, doamnă, şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi luat-o înainte, spuse Shirley. Pe urmă continuă, întorcându-se iarăşi spre Caroline: Dă-mi voie să-ţi mărturisesc că şi dumneata ar trebui să-i mulţumeşti guvernantei mele; nu pe oricine ar fi întâmpinat cu bunăvoinţa cu care te-a întâmpinat pe dumneata; eşti mult mai distinsă decât îţi închipui. În dimineaţa aceasta chiar, de îndată ce-o să fiu singură cu doamna Pryor, am s-o întreb ce părere are despre dumneata. Mă pot bizui liniştită pe felul cum apreciază dânsa firile oamenilor, fiindcă până astăzi întotdeauna s-a dovedit uimitor de perspicace. Dar încă de pe acum pot prevedea un răspuns favorabil la întrebările mele: am dreptate, doamnă Pryor? — Draga mea – chiar adineauri ai zis că o să-mi ceri părerea când o să fim numai între patru ochi; nu prea cred cam să ţi-o spun de faţă cu domnişoara Helstone. — Nu – şi chiar bănuiesc eu c-are să treacă destulă vreme până ce o s-o aflu. Uneori sunt pusă la încercare în mod chinuitor, domnule Helstone, de prudenţa exagerată a doamnei Pryor; părerile dânsei nici n-au cum să nu fie corecte, atunci când sunt rostite, fiindcă vin cu tot atâta întârziere ca şi hotărârile Lordului Cancelar; cu privire la caracterul anumitor persoane nu pot obţine sentinţa, oricât aş insista. La vorbele astea doamna Pryor zâmbi. — Da, urmă atunci domnişoara, ştiu ce vrea să spună zâmbetul ăsta; vă gândiţi la domnul care e arendaşul nostru. Îl cunoaşteţi pe domnul Moore de la Hollow? îl întrebă pe domnul Helstone. — Hehei! Va să zică e arendaşul dumneavoastră; nu mă îndoiesc că l-aţi văzut de multe ori de când aţi venit. — Am fost obligată să-l văd; aveam treburi de aranjat. Afaceri! Cuvântul ăsta mă face să-mi dau într-adevăr seama că nu mai sunt o fetiţă, ci femeie în toată firea şi chiar mai mult. Sunt proprietară: Shirley Keeldar, Esquire, ăsta ar trebui să-mi fie titlul şi după cum îmi cere el ar trebui să mă port. Mi-au dat nume de bărbat; acum am şi situaţie de bărbat; este de ajuns pentru a-mi insufla unele trăsături bărbăteşti, iar dacă mă întâlnesc cu oameni cum este acest pompos anglo-belgian – acest Gérard Moore care discută solemn cu mine despre afaceri, atunci chiar că mă simt un gentleman. Trebuie să mă puneţi şi pe mine epitrop al dumneavoastră, domnule Helstone, de îndată ce-o să faceţi noi alegeri; ar trebui să mă mai facă magistrat şi căpitan de călăraşi. Mama lui Tony Lumpkin a fost colonel, iar mătuşa lui judecător de pace – de ce n-aş fi şi eu? — Cu dragă inimă. Dacă hotărâţi să faceţi cerere în privinţa asta, vă promit să deschid lista semnăturilor cu propriul meu nume. Dar vorbeaţi adineauri despre Moore? — A, da. Îmi vine destul de greu să-l înţeleg pe domnul Moore – să ştiu ce să cred despre el – dacă să-mi fie simpatic sau nu. Pare a fi un arendaş cu care orice proprietar s-ar putea mândri – iar în sensul acesta chiar sunt mândră de dânsul – însă aşa, ca vecin – ce fel de om este? De nenumărate ori am insistat pe lângă doamna Pryor să-şi spună părerea, dar încă se fereşte sa-mi dea un răspuns limpede. Sper că dumneavoastră n-o să-mi daţi tot un răspuns ca de oracol, domnule Helstone, şi-o să mă lămuriţi pe loc; vă place? — În clipa de faţă absolut deloc. Numele lui l-am şters cu totul de pe lista oamenilor de bine. — Din ce pricină? Ce-a făcut? — Unchiul meu şi el au păreri deosebite în politică, interveni glasul slab al Carolinei. Mai bine n-ar fi vorbit tocmai atunci; cum mai înainte aproape nu luase parte la conversaţie, nu era potrivit s-o facă în chiar momentul acela. De îndată ce rostise cuvintele îşi dăduse seama limpede şi devenise nervoasă, aşa că se înroşi până în albul ochilor. — Ce fel de politică face Moore? întrebă Shirley. — Politică de om de afaceri! răspunse parohul. Îngustă, egoistă şi lipsită de patriotism. Toată vremea scrie şi vorbeşte împotriva continuării războiului; nici nu mai pot să-l sufăr. — Războiul îi stânjeneşte afacerile. Mi-aduc aminte cum chiar ieri a spus treaba asta. Altceva ce mai aveţi împotriva lui? — E prea de-ajuns şi atâta. — Pare un adevărat gentleman, după sensul dat de mine cuvântului, urmă Shirley, şi-mi face plăcere să cred că nu mă înşel. Caroline rupse petalele roşii ale unei flori strălucitoare din buchetul ei şi spuse cât se poate de răspicat: — Fără îndoială că este. Auzind o afirmaţie atât de îndrăzneaţă, Shirley aruncă celei care vorbea o privire vicleană, scrutătoare, din ochii ei adânci şi expresivi. — În orice caz, dumneata îi eşti prietenă: îi iei apărarea când nu se află de faţă. — Îi sunt şi prietenă şi rudă, veni fără întârziere răspunsul. Robert Moore e văr cu mine. — Ei, atunci poţi să-mi spui totul despre el. Fii bună şi fămi o schiţă a firii lui. Cererea aceasta îi pricinui Carolinei o stânjeneală de neîndurat; nu putea, şi nici nu încercă să răspundă. Tăcerea ei fu numaidecât acoperită de doamna Pryor, care începu să-l hărţuiască pe domnul Helstone cu fel de fel de întrebări cu privire la câteva familii din vecinătate, pe ale căror rude din sud spunea că le cunoaşte. Shirley îşi luă curând privirile de pe chipul domnişoarei Helstone. Nu mai repetă întrebările, ci se întoarse la flori şi se apucă să aleagă un buchet pentru paroh. I-l înmână tocmai când îşi lua rămas bun şi primi în schimb omagiul unei strângeri de mână. — Neapărat să-l purtaţi, de dragul meu, îi spuse Shirley. — Chiar lângă inimă, bineînţeles, o asigură Helstone. Doamnă Pryor, vă rog să aveţi grijă de acest viitor magistrat, acest epitrop în perspectivă, acest căpitan de călăraşi, acest tânăr squire de la Briarfield; într-un cuvânt, nu-l lăsaţi să se obosească prea mult; nu-l lăsaţi să-şi frângă gâtul la vânătoare, şi mai cu seamă aveţi grijă să fie atent cum coboară colina aceea primejdioasă de lângă Hollow. — Îmi place să cobor călare, spuse Shirley, şi îmi place s-o fac în goană; şi mai cu seamă îmi place acest romantic Hollow, din toată inima. — Romantic – când chiar în mijlocul vâlcelei e o fabrică? — Romantic aşa cum e fabrica. Vechea fabrică şi casa cea albă sunt fiecare admirabile în felul lor., — Şi clădirea birourilor, domnule Keeldar? — Clădirea birourilor e mai plăcută decât salonul meu zugrăvit în nuanţe pastelate. Ador clădirea birourilor. — Şi treburile de acolo? Postavul – lina îmbâcsită - murdarele căzi de vopsit? — Trebuie să acordăm afacerilor un respect deplin. — Şi omul de afaceri e un erou? Bine! — Mă bucur să vă aud vorbind aşa. Mi s-a părut că omul de afaceri chiar arată ca un erou. Zburdălnicie, spirit, voioşie se revărsaseră pe întregul ei chip în vreme ce purta acest rapid schimb de cuvinte cu bătrânul soldăţoi, care până şi el părea amuzat de asemenea încercare a puterilor. — Căpitane Keeldar, nu aveţi sânge negustoresc în vine; atunci pentru ce vă plac atât de mult afacerile? — Pentru că sunt proprietar de fabrică, bineînţeles. Jumătate din venitul meu izvorăşte din ce se lucrează acolo pe vâlcea. — Numai să nu intraţi în tovărăşie, asta-i tot. — Uite că mi-aţi dat o idee! Dumneavoastră mi-aţi dat ideea! exclamă fata râzând cu veselie. Şi n-are să-mi mai iasă din cap; mulţumesc. Apoi fluturând din mâna albă ca un crin şi gingaşă ca de zână dispăru pe verandă, în vreme ce parohul şi nepoata sa treceau pe sub poarta boltită.      

CAPITOLUL XII   Shirley şi Caroline   Shirley fusese sinceră atunci când spusese că s-ar bucura de tovărăşia Carolinei, dovedind aceasta prin desele încercări de a o obţine; şi într-adevăr, dacă n-ar fi stăruit, nici n-ar fi obţinut-o, fiindcă domnişoara Helstone lega tare greu noi prietenii. Ideea că oamenii n-aveau nevoie de prezenţa ei, că ea n-avea cum să-i intereseze, o făcea să fie întotdeauna reţinută; iar o făptură strălucitoare, fericită şi tânără, aşa cum se arăta moştenitoarea de la Fieldhead, i se părea mult prea neinteresată de o tovărăşie atât de banală ca a ei, pentru a o putea socoti în vreun fel binevenită. Shirley putea să fie strălucitoare şi, de asemenea, probabil fericită, dar nimeni nu e indiferent în ce priveşte o tovărăşie plăcută; deşi în răstimp cam de o lună cunoscuse cele mai multe familii din împrejurimi şi se afla în relaţii bune şi amabile cu toate domnişoarele Sykes, cu toate domnişoarele Pearson şi cu cele două neasemuite domnişoare Wynne de la Walden Hall, s-ar fi părut totuşi că pe niciuna dintre ele nu o găsea foarte plăcută; nu fraterniza cu niciuna dintre ele, ca să folosim propriile ei cuvinte. Dacă ar fi avut norocul să fie într-adevăr Shirley Keeldar, Esq., stăpân al conacului de la Briarfield, nu s-ar fi putut găsi nici o singură frumuseţe la această parohie şi în cele două învecinate pe care să se simtă îndemnat a-i propune să devină doamna Keeldar, stăpână a conacului. Mărturisirea asta o făcu doamnei Pryor, care o primi cu linişte deplină, aşa cum proceda îndeobşte cu declaraţiile întâmplătoare ale fostei sale eleve, spunându-i: — Draga mea, nu îngădui ca obiceiul acesta de a te referi mereu la tine ca la un gentleman să prindă rădăcini; e un obicei straniu. Dacă te aude vorbind aşa, cineva care nu te cunoaşte ar putea crede că vrei neapărat că-ţi impui purtări de bărbat. Shirley nu lua niciodată în derâdere vorbele fostei sale guvernante; pentru ea până şi măruntele formalisme şi ciudăţenii nevinovate ale doamnei rămâneau demne de respect. Dacă ar fi făcut altfel, s-ar fi dovedit numaidecât o fire slabă, fiindcă numai cei slabi de fire se răzvrătesc înţelepciunii aşezate; aşa că primi dojana în tăcere. Şedea cuminte lângă fereastră şi se uita la cedrul de pe pajişte, urmărind o păsărică cuibărită pe o ramură de la poalele lui. Începu imediat să ciripească înspre păsărică şi ciripitul devenea din ce în ce mai sonor; nu trecu mult şi se transformă în fluierat; fluieratul se rotunji în melodie executată cu farmec şi îndemânare. — Dragă! izbucni doamna Pryor. — Fluieram cumva? întrebă Shirley. Nu mi-am dat seama. Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, de multă vreme m-am hotărât să fiu atentă şi să nu mai fluier de faţă cu dumneavoastră. — Bine, domnişoară Keeldar, unde Dumnezeu ai învăţat să fluieri? Obiceiul ăsta probabil că l-ai căpătat după ce ai venit în Yorkshire. Înainte de asta nu ţin minte să fi avut astfel de păcate. — Oh! Să fluier am învăţat mult mai înainte. — De la cine? — De la nimeni; a fost de ajuns să ascult şi pe urmă am făcut şi eu la fel; numai că de curând, adică ieri seară, când mă întorceam acasă de pe câmpurile noastre, am auzit un gentleman fluierând de cealaltă parte a gardului exact această melodie, şi uite că mi-am adus-o aminte. — Despre care gentleman e vorba? — În ţinutul ăsta nu se află decât un singur gentleman, doamnă, şi acela este domnul Moore; sau cel puţin este singurul gentleman fără păr cărunt; ce-i drept, venerabilii mei favoriţi, domnii Helstone şi Yorke, sunt nişte încântători cavaleri în vârstă, mult mai demni de luat în seamă decât oricare dintre tinerii prostănaci de pe-aici. Doamna Pryor rămânea mută. — Nu vă place domnul Helstone, doamnă? — Draga mea, slujba domnului Helstone îl pune la adăpost de orice critică. — De obicei faceţi ce faceţi şi dispăreţi din cameră când e anunţat dânsul. — Astăzi te duci să te plimbi, draga mea? — Da, mă duc până la casa parohială să văd dacă n-o pot găsi pe Caroline Helstone şi s-o scot puţin la plimbare; are să-şi umple plămânii cu aer pe la Nunnely Common. — Dacă vă duceţi într-acolo, draga mea, fii bună şi ai grijă ca domnişoara Helstone să se îmbrace călduros, fiindcă bate un vânt cam rece, şi mi se pare că fata asta are nevoie de îngrijire. — Vorbele dumneavoastră au să fie respectate întocmai, doamnă Pryor; dar, fiindcă veni vorba, n-aţi vrea să mergeţi şi dumneavoastră cu noi? — Nu, iubito; v-aş fi un fel de piatră legată de picioare; eu sunt corpolentă şi nu pot merge atât de repede cum aţi vrea voi. Shirley o convinse uşor pe Caroline s-o însoţească, iar după ce se depărtaseră binişor pe drumul liniştit, trecând peste întinderea cam mare şi singuratică de la Nunnely Common, tot atât de uşor îi fu s-o antreneze într-o discuţie. Înfrângând primele simţăminte de reţinere, Caroline se simţi repede bucuroasă să stea de vorbă cu domnişoara Keeldar. Chiar primele schimburi de observaţii întâmplătoare au fost de ajuns pentru a o face pe fiecare dintre ele s-o înţeleagă pe cealaltă. Shirley spuse că îi place mult covorul verde al ierbii lăsate în sălbăticie şi, mai mult încă, buruienile de pe margini, fiindcă buruienile îi aduceau aminte de mlaştini; văzuse mlaştini când trecuse pe lângă hotarele dinspre Scoţia. Ţinea minte mai cu seamă regiunea pe unde trecuseră într-o după-amiază tare lungă a unei zăpuşitoare, dar înnorate zile de vară; călătoriseră de la amiază şi până la apusul soarelui peste ceva ce părea a fi o nesfârşită întindere de buruieni înalte şi nu văzuseră nimic altceva în afară de oi sălbăticite, nici nu auziseră nimic, doar ţipete de păsări necunoscute. — Ştiu cum trebuie să arate întinderile cuprinse de bălării într-o vreme cum era aceea, spuse Caroline. De un roşuîntunecat, cu o nuanţă mai închisă decât coloritul cerului, şi puţin mai plumburie. — Da – plumburie de tot, norii tiviţi cu nuanţe arămii, şi din loc în loc o strălucire albicioasă, mai fantomatică decât coloritul neguratic de la care te aşteptai ca din clipă în clipă, chiar pe când te uitai la el, să izbucnească în fulgerări orbitoare. — De tunat, tuna? — Bubuia din când în când, aşa, în depărtare, însă furtuna nu s-a dezlănţuit decât seara, după ce ajunseserăm noi la han, hanul ăsta fiind o casă rătăcită la poalele unui şir de munţi. — V-aţi uitat să vedeţi cum se învălătucesc norii în jos, pe deasupra munţilor? — Eu, da; un ceas am stat la fereastră şi m-am uitat la ei. Colinele păreau înfăşurate într-o mâzgă întunecoasă, iar când ploaia a început să se abată în pânze albicioase, dintr-o dată le-a ascuns vederii, de parcă le-ar fi spălat de pe faţa pământului. — Am văzut şi eu astfel de furtuni în părţile muntoase din Yorkshire; şi când aerul se prefăcuse într-o cataractă iar pământul fusese acoperit de pânza apelor, mi-am adus aminte de Potop. — Dar e deosebit de înviorător să simţi cum se reînstăpâneşte liniştea după o asemenea dezlănţuire şi să zăreşti lumina consolatoare după ce pânza norilor a fost sfâşiată, lumina aceea care îţi aduce parcă mărturie că soarele nu a fost înecat. — Domnişoară Keeldar, stai numai puţin şi uită-te la valea şi pădurea de la Nunnely. Amândouă se opriră pe creasta cea verde care domina păşunile; priviră în jos peste valea adâncă şi gătită în veşminte de mai; peste felurite poiene, unele presărate cu margarete, altele smălţuite cu pintenul cocoşului; în ziua aceea toată verdeaţa cea proaspătă zâmbea fericită sub lumina soarelui; luciri transparente de smarald şi chihlimbar alunecau pe deasupra lor. Peste pădurea Nunnwood – ultimă rămăşiţă a unui străvechi codru britan dintr-un ţinut ale cărui şesuri fuseseră cândva doar sălbatice întinderi împădurite, după cum colinele fuseseră stăpânite numai de bălării înalte până la pieptul omului – dormea adânc umbra unui nor; înălţimile din depărtare păreau acoperite de pete şi zarea îşi trăsese peste chip zăbranic sidefiu; albăstrimi argintii, roşeţi gingaşe, nestatornice întinderi de verde schimbător, umbre de frăgezimea petalelor, toate se topeau înspre smocurile de nori albi, curaţi ca zăpada căzută pe zare, şi ispiteau ochiul cu fugare sclipiri ca atunci când luase fiinţă raiul. Adierea ce se prelingea peste frunte era proaspătă, şi dulce, şi învăluitoare. — Anglia noastră este o insulă ca de vrajă, şopti Shirley, iar Yorkshire-ul unul dintre colţurile ei cele mai fermecate. — Şi dumneata eşti fiică a Yorkshire-ului? — Da, din Yorkshire şi prin sânge şi prin naştere. Cinci generaţii din neamul meu dorm sub lespezile bisericii din Briarfield: am deschis ochii în conacul acela întunecat rămas în urma noastră. În clipa aceea Caroline întinse mâna care îi fu strânsă. Apoi rosti: — Prin urmare suntem din acelaşi ţinut. — Da, încuviinţă Shirley clătinând din cap ca gravitate. Şi ce se vede acolo, întrebă mai departe domnişoara Keeldar arătând înspre pădure, este Nunnwood? — Da, aşa îi spune. — Ai fost vreodată pe-acolo? — De multe ori. — Chiar până în adâncul pădurii? — Da. — Şi cum e? — E ca un fel de tabără a feciorilor pădureni ai lui Anak. Arborii sunt bătrâni şi uriaşi. Când stai la poalele lor, vârfurile parcă-s pe alte tărâmuri; trunchiurile rămân tari şi neclintite, în vreme ce ramurile se leagănă la fiece adiere. În liniştea cea mai netulburată a văzduhului frunzele totuşi nu amuţesc, dar dacă se înteţeşte vântul încep să freamăte cu putere – marea dezlănţuită se zbuciumă deasupra capului tău. — N-a fost acolo una dintre ascunzătorile lui Robin Hood? — Ba da; şi încă mai sunt semne care îi păstrează amintirea. Dacă pătrunzi în Nunnwood, domnişoară Keeldar, e ca şi cum ai păşi peste vremuri ce s-au pierdut în adâncul veacurilor. Vezi o scobitură în trupul pădurii, cam pe la mijloc? — Da, o văd foarte bine. — Scobitura aceea e o vale; o tăietură adâncă şi largă, învelită în iarbă la fel de măruntă şi deasă ca şi asta de pe izlaz. Copacii cei mai bătrâni, stejari uriaşi împodobiţi de coroane maiestuoase, stau de strajă pe marginile ei; în adâncul văii se află ruinele unei mânăstiri de maici. — O să mergem amândouă – numai dumneata şi cu mine, Caroline – în pădurea aceea, devreme, într-o frumoasă dimineaţă de vară, şi să ne petrecem acolo ziua întreagă. Putem lua cu noi creioane, albume de schiţe, sau orice carte de citit ne-ar place; şi, bineînţeles, nu vom uita să luăm la noi şi ceva de mâncare. Am eu două coşuleţe în care doamna Gill, îngrijitoarea mea, ne poate pune câteva provizii, şi fiecare o să ne ducem coşuleţul. N-ai să oboseşti prea tare dacă o să faci pe jos un drum atât de lung? — Vai, nici vorbă! mai cu seamă dacă o să rămânem toată ziua în pădure, şi pe urmă eu cunosc locurile cele mai frumoase; ştiu chiar unde putem găsi alune, dacă e vremea alunelor; ştiu unde putem găsi câtă smeură vrem; ştiu şi anumite poieniţe pe unde niciodată nu calcă picior de om, căptuşite cu un muşchi tare ciudat, în unele părţi galben ca şi cum ar fi suflat cu aur, în altele de un cenuşiu închis, în altele verde ca smaraldul. Ştiu pâlcuri de copaci care încântă ochiul cu înfăţişarea lor fără seamăn, ca luată din tablouri; stejari butucănoşi, mesteceni gingaşi, fagi falnici strânşi laolaltă de dragul contrastelor; şi frasini măreţi ca Saul şi stând singuratici, uriaşi de poveste ai pădurii înveşmântaţi în strălucitoare voaluri de iedera. Domnişoară Keeldar, am pe unde să te duc. — Te-ai plictisi numai cu mine singură? — Nici pe departe. Cred că o să ne simţim bine; căci cine ar putea fi a treia persoană a cărei prezenţă să nu ne strice plăcerea? — Într-adevăr, nu ştiu pe nimeni de vârsta noastră - cel puţin nicio femeie; cât despre bărbaţi… — O excursie devine cu totul alt lucru dacă din grup fac parte şi bărbaţi, o întrerupse Caroline. — Ai dreptate – cu totul altceva decât ne propuneam noi. — Mergem doar ca să vedem copaci bătrâni şi ruinele cele vechi; să petrecem o zi în vremuri de demult, înconjurate de tăcere străveche şi înainte de orice de linişte deplină. — Aşa este; şi după câte cred, prezenţa bărbaţilor ar spulbera cu totul farmecul pe care l-ai pomenit la urmă. Dacă sunt din soiul acela nepotrivit, cum ar fi Malone al dumitale, Sykes ori Wynne, enervarea ar lua locul seninătăţii. Dacă ar fi din genul celor potriviţi, s-ar întâmplă totuşi altfel – n-aş putea să spun precis ce anume, dar ceva uşor de simţit, însă greu de descris. — Înainte de orice, am uita natura. — Şi natura ne-ar uita pe noi; îşi acoperă uriaşa-i frunte senină cu un văl întunecat, îşi ascunde faţa şi îşi retrage bucuria liniştită cu care, dacă ne mulţumim doar cu adorarea ei, ne-ar umple inimile. — Şi ce ne-ar da în schimbul adorării? — Mai multă bună dispoziţie şi mai multă nelinişte; o frământare care alungă la iuţeală ceasurile şi o grijă care le tulbură cursul. — Cred că posibilitatea de a fi fericiţi stă în bună măsură în puterea noastră, spuse Caroline cu înţelepciune. M-am dus o dată la Nunnwood cu un grup mai mare, toţi diaconii şi încă alţi domni de prin părţile astea precum şi diferite doamne; şi am găsit toată povestea nesuferit de plicticoasă şi absurdă; altă dată am fost singură sau întovărăşită numai de Fanny, care a rămas să coasă în coliba pădurarului sau să stea de vorbă cu nevasta lui, în vreme ce eu am rătăcit prin împrejurimi, am făcut schiţe sau am citit; atunci, cât a fost ziua de lungă, m-am bucurat de multă fericire de-un fel foarte alinător. Dar asta s-a întâmplat când eram tânără – acum doi ani. — Cu vărul dumitale, Robert Moore, ai fost vreodată? — Da; o singură dată. — Ce fel de tovarăş e în asemenea ocazii? — Un văr, ştii, e cu totul altceva decât o persoană străină. — De asta îmi dau seama; atâta doar că verii, dacă sunt prostănaci, devin încă şi mai insuportabili decât străinii, fiindcă ţi-e mult mai greu să-i ţii la distanţă. Vărul dumitale nu e prostănac? — Nu; însă… — Spune. — Dacă, aşa cum ai zis, tovărăşia proştilor enervează, cea a bărbaţilor inteligenţi îţi provoacă şi ea un anumit rău al ei special. Atunci când bunătatea sau talentul însoţitorului este mai presus de orice îndoială, propriile tale calităţi care te-ar îndreptăţi să te asociezi cu el devin o întrebare deschisă. — Ooo! auzi! Aici nu mai pot să te-nţeleg; mie năzdrăvănii dintr-astea nici nu mi-ar trece prin minte. Mă socotesc în stare să stau alături de oricare dintre ei; de cei mai deştepţi bărbaţi, vreau să zic, deşi asta înseamnă foarte mult. După câte văd eu, când sunt deştepţi, atunci sunt foarte deştepţi. Unchiul dumitale, fiindcă veni vorba, nu e deloc un exemplar nereuşit de gentleman mai în vârstă; întotdeauna mă bucur să-i văd chipul smead, inteligent şi sensibil, fie în casă la mine, fie oriunde altundeva. Ţii la el? E bun cu dumneata? Spune drept. — M-a crescut încă de mic copil şi la fel cum şi-ar fi crescut propria lui fiică, dacă ar fi avut vreuna – de asta sunt sigură; înseamnă deci că a fost bun; dar nu ţin la el; când nu este de faţă mă simt mai bine decât atunci când e. — Ciudat! Fiindcă are darul de a se face deosebit de plăcut. — Da, în societate; însă acasă e încruntat şi tăcut. De îndată ce-şi pune bastonul şi pălăria cu boruri răsfrânte în holul casei parohiale, îşi şi încuie voioşia în bibliotecă şi în birou; lângă foc, în; intimitate, numai sprâncene încruntate şi cuvinte monosilabice; zâmbetul, gluma şi remarcile spirituale sunt păstrate, pentru momentele când se află şi lume străină de faţă. — E despotic? — Câtuşi de puţin; nu e nici despotic şi nici ipocrit; un om mai degrabă înţelegător decât bun la suflet, mai degrabă sclipitor decât duios, mai curând scrupulos de nepărtinitor decât drept – dacă poţi sesiza nişte deosebiri atât de nuanţate. — Ei, bineînţeles, bunătatea sufletească presupune şi îngăduinţă, ceea ce lui îi lipseşte; duioşia, adică o inimă caldă, nu face parte dintre darurile sale; iar dreptatea veritabilă este rodul compasiunii şi respectului, slăbiciuni de care, îmi dau foarte bine seama, prietenul meu smead la chip nu se face nici pe departe vinovat. — Deseori stau şi mă întreb, Shirley, dacă majoritatea bărbaţilor au în relaţiile de acasă aceeaşi atitudine ca şi unchiul meu; dacă pentru a le deveni plăcută şi demnă de stimă trebuie să fii veşnic alta şi neobişnuită; şi dacă este cu neputinţă pentru firea lor, să păstreze un interes şi o afecţiune constantă faţă de cei pe care îi văd zi de zi. — Nu ştiu; n-am cum să dau un răspuns care să-ţi risipească îndoielile. Uneori mă gândesc şi cu cam la aceleaşi lucruri. Dar, ca să-ţi destăinui un secret, dacă aş fi convinsă că sunt întru totul şi neapărat deosebiţi de noi – nestatornici, repede împietriţi şi lipsiţi de duioşie - nu m-aş mărita niciodată. Nu mi-ar face plăcere să descopăr că acela pe care l-am iubit nu m-a iubit pe mine, că s-a plictisit de mine, şi că orice efort aş face ca să-i fiu pe plac ar fi pe urmă mai rău decât nefolositor, devreme ce ar sta în firea lui să se schimbe şi să ajungă nepăsător. Dacă aş descoperi asemenea lucruri, la ce mi-ar mai rămâne să năzuiesc? Să plec – să dispar din preajma unui om căruia prezenţa mea nu-i mai este plăcută. — Dar dacă ai fi măritată, n-ai putea s-o faci. — Nu, n-aş putea – asta-i. Niciodată n-aş mai putea fi stăpână pe mine însămi. E un gând îngrozitor – îmi taie respiraţia! Nimic nu mă înspăimântă mai rău decât ideea de a deveni povară şi năpastă – o povară inevitabilă – o năpastă necontenită! Acum, dacă simt că tovărăşia mea e de prisos, pot foarte uşor să mă învălui în propria-mi independenţă ca într-o mantie, să mă acopăr cu propria-mi mândrie ca şi cum m-aş acoperi cu un văl şi să mă retrag în singurătate. Dacă aş fi măritată, n-ar mai fi cu putinţă. — Mă întreb de ce nu ne hotărâm toate să rămânem singure, spuse Caroline. Am face-o dacă am avea înţelepciunea să învăţăm din ce ne arată experienţa. Unchiul meu întotdeauna vorbeşte despre căsnicie ca despre o năpastă; şi cred că de câte ori aude că un bărbat se însoară, întotdeauna consideră că e un prost sau, în orice caz, că face o prostie. — Să ştii însă, Caroline, nu toţi bărbaţii sunt ca unchiul dumitale – sigur nu; sper că nu. Tăcu şi rămase pe gânduri. — După câte bănuiesc, fiecare găsim câte o excepţie în bărbatul iubit, şi asta până când ne mărităm, rosti Caroline. — Şi eu bănuiesc; iar excepţia asta credem că e alcătuită din materialul cel mai preţios; ne închipuim că e la fel cu noi; visăm la un fel de armonie. Credem că glasul lui şopteşte cea mai dulce şi cea mai sinceră făgăduială a unei inimi care nare să se împietrească niciodată faţă de noi; în ochii lui citim acel simţământ plin de credinţă – dragostea. Socotesc că n-ar trebui să ne încredem nicio clipă, Caroline, în ceea ce ei numesc pasiune. Văd în asta numai un foc de paie, care arde cu vâlvătăi şi se stinge repede; dar noi ne uităm la bărbatul acela şi vedem că e bun cu animalele, cu copiii, cu săracii. Tot atât de bun e şi faţă de noi – milos – delicat; nu le linguşeşte pe femei, dar este îngăduitor cu ele, pare să se simtă bine în prezenţa lor şi să le socotească tovărăşia ca un lucru agreabil. Îl plac nu numai din motive uşuratice şi egoiste, ci aşa cum noi îl plăcem pe el – fiindcă îl plăcem. Pe urmă băgăm de seamă că e un om drept – totdeauna spune numai adevărul – şi are conştiinţa curată. Trăim clipe de bucurie şi pace atunci când el intră într-o cameră; tristeţe şi stinghereală atunci când o părăseşte. Ştim că omul acesta a fost un fiu iubitor şi este un frate devotat – cine ar avea curajul să-mi spună că n-are să fie un bărbat drăgăstos? — Fără să stea o secundă pe gânduri unchiul meu ţi-ar spune-o. „Peste o lună de zile are să-i fie silă de tine“, aşa sar zice. — Doamna Pryor ar afirma cu toată seriozitatea acelaşi lucru. — Doamna Yorke şi domnişoara Mann te-ar lăsa cu acreală să înţelegi tot ce-ai spus adineauri. — Dacă nu sunt proroci mincinoşi, atunci e bine să nu te îndrăgosteşti niciodată. — Bine ar fi, dacă ai putea să te fereşti. — Eu prefer să mă îndoiesc de adevărul prorocirilor ăstora. — Tare mi-e teamă ca asta să nu însemne că eşti gata îndrăgostită. — Eu, nu; dar dacă aş fi, ştii cumva pe care ghicitori i-aş asculta? — S-aud. — Nici bărbat şi nici femeie, fie ei tineri sau bătrâni; pe micul cerşetor irlandez care vine desculţ la uşa mea; pe şoricelul care se strecoară prin crăpătura din lambriu; pasărea care pe îngheţ şi zăpadă vine şi bate la fereastra mea după o coajă de pâine; câinele care îmi linge mâna şi se aşază la picioarele mele. — Şi ai văzut vreodată pe cineva care să se arate drăgăstos faţă de făpturile astea? — Ai văzut vreodată pe cineva faţă de care făpturile astea să se arate din instinct iubitoare, încrezătoare, gata oricând să-l urmeze? — Acasă avem o pisică neagră şi un câine bătrân. Ştiu pe cineva pe al cărui genunchi pisicii îi place să se caţere; pe umărul şi pe lângă obrajii căruia îi place să toarcă. Câinele cel bătrân totdeauna iese din cuşcă, dă din coadă şi scheaună drăgăstos când trece acel cineva. — Şi acel cineva ce face? — Mângâie duios pisica şi-o lasă să se urce unde-i place şi să stea acolo cât de mult poate, iar dacă e silit s-o deranjeze ca să se scoale o dă jos cu blândeţe şi niciodată n-o alungă cu brutalitate; totdeauna fluieră la câine şi găseşte o clipă săl mângâie. — Da? Nu e Robert? — Chiar Robert. — Drăguţ băiat! spuse Shirley cu înflăcărare şi ochii îi aruncară scântei. — Nu-i aşa că-i drăguţ? Nu-i aşa că are ochi frumoşi şi trăsături alese, frunte limpede, princiară? — Le are pe toate astea, Caroline. Drăguţ băiat! E şi frumos şi bun. — Eram sigură că ai să observi; de cum te-am văzut la faţă mi-am dat seama că ai să observi. — Îmi era simpatic încă înainte de a-l fi văzut. Când l-am văzut, mi-a plăcut; acum îl admir. Frumuseţea e prin ea însăşi fermecătoare, Caroline; iar atunci când este îmbinată şi cu bunătate, căpătă un farmec cu totul deosebit. — Şi dacă se mai adaugă şi inteligenţă, Shirley? — Cine mai poate rezista? — Adu-ţi aminte de unchiul meu, de doamnele Pryor, Yorke şi Mann. — Adu-ţi aminte de toaca din cer! E o fiinţă nobilă, îţi spun eu că atunci când sunt buni, sunt într-adevăr cununa creaţiunii – sunt fiii lui Dumnezeu. Alcătuiţi după chipul şi asemănarea ziditorului, cea mai slabă sclipire a spiritului divin îi înalţă aproape la nemurire. Nu încape îndoială că un bărbat nobil, bun şi frumos este cel mai de seamă lucru creat vreodată pe lume. — Mai de seamă decât noi? — Mi-ar fi silă să mă lupt cu el pentru întâietate — mi-ar fi silă de asta. Oare mâna mea stângă are să se lupte ca s-o ia înaintea dreptei? O să se ia vreodată inima la ceartă cu pulsul? Au să fie vinele geloase pe sângele de care sunt pline? — Bărbaţii şi femeile, soţii între ei se ceartă înfiorător, Shirley. — Vai de capul lor! — biete obiecte putrede, decăzute, degenerate! Dumnezeu i-a zidit pentru alte scopuri – pentru alte simţăminte. — Dar suntem ori nu suntem egale cu bărbaţii? — Nimic nu mă încântă mai mult decât clipa în care îmi pot întâlni superiorul – pe cineva care mă poate face să am credinţa sinceră că îmi este superior. — L-ai întâlnit vreodată? — Aş fi bucuroasă să-l întâlnesc în orice zi; cu cât l-aş vedea mai presus de mine, cu atât m-aş bucura mai adânc; e degradant să te pleci – e minunat să te uiţi în sus. Ceea ce mă roade este că atunci când încerc să stimez, văd că m-am înşelat; dacă eşti credincios din fire, nu găseşti să te închini decât în faţa unor idoli falşi. Dispreţuiesc starea de păgân. — Domnişoară Keeldar, vrei să pofteşti înăuntru? Uite că am ajuns la poarta casei parohiale. — Astăzi, nu; dar mâine vin să te iau ca să petreci seara cu mine. Caroline Helstone – dacă într-adevăr eşti aşa cum mi se pare mie în clipa de faţă – dumneata şi cu mine o să ne înţelegem de minune. De când sunt eu pe lume n-am putut să stau de vorbă cu o fată aşa cum am stat cu dumneata astăzi. Sărută-mă – şi la revedere.   Doamna Pryor părea la fel de dispusă ca şi Shirley să păstreze prietenia Carolinei. Dânsa, care nu mergea niciodată nicăieri, apăru într-o bună zi, nu peste mult timp, la casa parohială. Veni după-amiaza, când se întâmplă ca parohul să fie plecat. Era o zi cam înăbuşitoare; căldura de afară o făcuse să se aprindă la faţă şi părea foarte agitată şi de faptul că intra într-o casă străină; căci după câte se vedea, modul ei de viaţă era foarte retras şi singuratic. Când domnişoara Helstone se duse să o întâmpine în salon, o găsi aşezată pe sofa, tremurând, făcându-şi vânt cu batista şi părând să se lupte cu o tensiune nervoasă ce ameninţa să se transforme în criză de isterie. Pe Caroline o cam miră această neobişnuită lipsă de stăpânire la o persoană de vârsta ei, de asemeni lipsa de forţă adevărată într-o făptură destul de robustă; căci doamna Pryor se grăbi să pună oboseala pe seama mersului pe jos, a arşiţei soarelui, etc. şi să explice astfel trecătoarea sa indispoziţie; şi cum stăruia, cu mai multă grabă decât coerenţă, să pomenească mereu şi mereu aceste pricini de epuizare, Caroline încercă blând s-o ajute desfăcându-i şalul şi luându-i boneta. Doamna Pryor n-ar fi acceptat astfel de atenţii din partea oricui; de obicei evita cu silă atingerea şi apropierea de altcineva, lăsând să se vadă un amestec de stânjenire şi răceală departe de a fi măgulitoare pentru cel ce-şi oferea serviciile. Totuşi, faţă de mâna micuţă şi uşoară a domnişoarei Helstone se arătă primitoare şi păru alinată de atingerea ei. Peste câteva minute încetă să mai tremure şi deveni calmă şi potolită. După ce ajunse la starea obişnuită, începu să vorbească despre subiecte banale. Dacă se afla într-un anturaj oarecum pestriţ, doamna Pryor rareori deschidea gura; sau, dacă navea încotro şi trebuia să spună ceva, vorbea cu reţinere, şi deci prost; într-un dialog însă, se dovedea bun partener şi folosea un limbaj ales, deşi totdeauna cam formalist; opiniile îi erau fără greş întemeiate; informaţia corectă şi variată. Caroline constată că îi face plăcere s-o asculte; mult mai multă plăcere decât ar fi bănuit. Pe peretele din faţa sofalei pe care stăteau se aflau trei tablouri: cel din mijloc, de deasupra consolei, era portretul unei doamne; celelalte două, portrete de bărbaţi. — Ce chip frumos, spuse doamna Pryor întrerupând astfel o scurtă pauză ce urmase unei jumătăţi de ceas de convorbire însufleţită. Trăsăturile ar putea fi socotite fără cusur; nici măcar dalta unui sculptor nu le-ar putea îmbunătăţi; e un portret după natură, nu-i aşa? — E un portret al doamnei Helstone. — Al doamnei Matthewson Helstone? Al nevestei unchiului dumitale? — Da, şi se spune că e foarte fidel. Înainte de a se mărita era socotită frumuseţea comitatului. — Aş zice că într-adevăr merita un asemenea calificativ. Câtă distincţie în fiece trăsătură! Totuşi, e un chip de om resemnat; s-ar fi putut ca originalul să nu fi fost ceea ce se numeşte în general „o femeie de spirit”. — Cred că a fost o femeie deosebit de liniştită, de tăcută. — Ar fi greu de crezut, draga mea, ca alegerea unchiului dumitale să se fi oprit asupra unei astfel de persoane ca tovarăş de viaţă. Nu-i aşa că-i place să fie amuzat de-o vorbire spumoasă?… — Când e în societate, da; însă totdeauna spune că n-ar fi putut suporta o nevastă vorbăreaţă; acasă vrea să aibă linişte. După câte afirmă el, când îţi arde de flecăreală te duci undeva. Acasă stai să citeşti şi să reflectezi. — După câte am auzit, doamna Matthewson a trăit puţin după ce s-a măritat, aşa mi se pare. — Vreo cinci ani. — Ei, draga mea, rosti doamna Pryor ridicându-se ca să plece, ne-am înţeles, sper, că eşti aşteptată să vii cât mai des pe la Fieldhead, eu aşa trag nădejde. Trebuie că te simţi singură aici, fără nicio rubedenie de sex feminin. Eşti obligată să-ţi petreci cea mai mare parte din vreme fără să ai pe nimeni. — Cu asta sunt obişnuită; tot singură am crescut. Îmi daţi voie să vă aranjez şalul? Doamna Pryor îngădui să fie ajutată. — Dacă în studiile dumitale simţi nevoie de vreun ajutor, spuse doamna, te rog să apelezi la mine fără nicio ezitare. Caroline mulţumi pentru îndatoritoarea propunere. — Sper să pot sta deseori de vorbă cu dumneata. Mi-ar face plăcere să-ţi pot fi de vreun ajutor. Din nou se făcură auzite mulţumirile domnişoarei Helstone. Caroline se gândi ce inimă caldă stătea ascunsă sub înşelătoarea înfăţişare de om rece a musafirei. Băgând de seamă că, în vreme ce străbătea camera, doamna Pryor aruncă din nou către portrete priviri pline de interes, tânără fată explică în treacăt: — După asemănare puteţi vedea că portretul de lângă fereastră este al unchiului meu, făcut acum douăzeci de ani; celălalt, din partea stângă a consolei, este fratele lui, James Helstone, tata. — Seamănă unul cu altul în oarecare măsură, observă doamna Pryor. O deosebire de caracter poate totuşi fi recunoscută în trăsăturile diferite ale frunţii şi gurii. — Ce deosebire? întrebă Caroline în vreme ce o conducea spre uşă. James Helstone – tatăl meu, adică – e în general socotit a fi fost cel mai chipeş dintre ei. Am observat că străinii totdeauna exclamă: „Ce bărbat frumos!” Găsiţi că portretul e frumos, doamnă Pryor? — Are trăsături mult mai delicate, sau mai frumoase decât ale unchiului dumitale. — Dar unde sau în ce stă deosebirea de caracter la care aţi făcut aluzie? Fiţi bună şi spuneţi-mi; aş vrea să văd dacă ghiciţi exact. — Draga mea, unchiul dumitale este un om cu principii. Fruntea şi buzele îi sunt puternice, iar privirea fermă. — Da, şi celălalt? Nu vă fie teamă că mă jigniţi; totdeauna îmi place adevărul. — Îţi place adevărul? Foarte frumos din partea dumitale; să rămâi la preferinţa asta – niciodată să nu te abaţi de la ea. Celălalt, draga mea, dacă s-ar mai afla acum în viaţă, probabil că i-ar oferi destul de puţin sprijin fiicei sale. Orice s-ar spune, e un cap graţios – prins în tinereţe, aş zice. Draga mea (şi aici se întoarse brusc spre fată), acorzi principiilor o valoare nepreţuită? — Sunt convinsă că fără de niciun caracter nu poate fi cu adevărat valoros. — Şi simţi într-adevăr ceea ce spui? Te-ai gândit vreodată la treaba asta? — Deseori. Împrejurările vieţii m-au silit foarte devreme săi acord atenţie. — Atunci înseamnă că lecţia a fost bine învăţată, deşi a trebuit s-o asculţi prea devreme. Înseamnă că terenul nu a fost nici arid şi nici piatră seacă, altminteri sămânţa aruncată la vremea asta n-ar fi dat roade. Nu sta în uşă, draga mea, e curent şi ai să răceşti. La revedere! Noile cunoştinţe ale domnişoarei Helstone îi deveniră curând preţioase, tovărăşia lor ajunse să fie socotită o favoare. Îşi dădea seama că într-adevăr ar fi greşit, dacă ar fi lăsat să-i scape prilejul acesta de consolare – dacă ar fi neglijat să se folosească de această schimbare fericită. Căci astfel gândurile ei făcuseră o cotitură; o nouă cale se deschidea în faţa lor, care, abătând cel puţin pe câteva dintre ele de pe făgaşul pe unde toate se îmbulziseră mai înainte, le domolea forţa năvalei şi împuţina puterea de apăsare într-un unic punct devenit dureros. Curând fu încântată să petreacă zile întregi la Fieldhead, şi să facă pe rând orice îi spuneau Shirley sau doamna Pryor; şi i se adresau mereu, când una, când cealaltă. Nimic nu putea fi mai puţin exuberant decât prietenia doamnei mai în vârstă; dar, de asemenea, nimic nu putea, fi mai grijuliu, mai perseverent şi mai neobosit. Am lăsat să se înţeleagă despre doamna Pryor că era un personaj cam ciudat; dar ciudăţenia ei nu se arăta nicăieri mai limpede decât în natura interesului manifestat faţă de Caroline. Îi urmărea toate mişcările; ai fi putut spune că îi supraveghea fiecare pas; îi făcea plăcere să fie solicitată de domnişoara Helstone dacă era vorba de sfat ori asistenţă; când i se cerea, îşi oferea ajutorul cu atâta bucurie liniştită însă evidentă, încât Caroline ajunse curând să simtă adevărată desfătare dacă trebuia să apeleze la ea. La început, supunerea neclintită arătată de Shirley Keeldar faţă de doamna Pryor o mirase pe domnişoara Helstone, după cum nu mai puţin o mirase faptul că fosta guvernantă se simte atât de bine şi la largul ei în reşedinţa elevei de odinioară, unde îndeplinea cu atâta netulburată independenţă o slujbă foarte modestă; pricepu însă repede că era de ajuns să le cunoşti pe cele două femei pentru a afla cheia misterului. I se părea că toată lumea trebuie s-o simpatizeze, s-o iubească şi s-o laude pe doamna Pryor de îndată ce o cunoaşte. N-avea importanţă că persevera neabătut în a se îmbrăca numai cu rochii de modă veche; că vorbirea îi era formalistă şi manierele reci; că avea zeci de mărunte ciudăţenii cum nu mai întâlneai la alţi oameni – continua să rămână un asemenea sprijin, un asemenea sfătuitor, era atât de îndrăgostită de adevăr, atât de duioasă în felul ei, încât, după câte credea Caroline, de îndată ce s-ar fi obişnuit cu prezenţa ei, nimeni nu s-ar mai fi putut lipsi cu uşurinţă de dânsa. Cât despre dependenţă sau umilire, Caroline nu simţea niciodată astfel de lucruri în relaţiile cu Shirley, şi-atunci de ce le-ar fi simţit doamna Pryor? Moştenitoarea era bogată – foarte bogată – în comparaţie cu noua ei prietenă: una dispunea de o mie întreagă de lire pe an, cealaltă de niciun bănuţ; şi totuşi în prezenţa ei trăiai un liniştitor simţământ de egalitate, niciodată posibil alături de ceilalţi oameni de neam de prin Briarfield şi Whinbury. Explicaţia consta în aceea că lui Shirley nu-i stătea mintea la bani şi la situaţie. În ceea ce priveşte proprietatea, era bucuroasă că e independentă; uneori se simţea de-a dreptul fericită la gândul că este stăpâna conacului, are arendaşi şi pământ; era în mod special măgulită şi simţea o plăcută mulţumire de sine dacă i se amintea despre „tot avutul acela” de pe vâlcea, „cuprinzând o foarte bună postăvărie, vopsitorie, magazii, dimpreună cu locuinţa, grădinile şi acareturile numite Hollow’s Cottage; dar bucuria fiindu-i întru nimic ascunsă, devenea cu totul nesupărătoare; gândurile serioase i se îndreptau într-altă parte. A admira lucrurile măreţe, a respecta binele, a se bucura alături de cei voioşi reprezentau pentru Shirley principalele înclinaţii; de aceea, se preocupa de mijloacele necesare satisfacerii acestor înclinaţii neasemuit mai mult decât de gânduri privitoare la superioritatea ei socială. La început, Caroline o interesase pe domnişoara Keeldar fiindcă era liniştită, retrasă, avea o înfăţişare delicată şi lăsa impresia că ar avea nevoie de cineva care să-i poarte de grijă. Preferinţa îi crescu în uriaşă măsură când îşi dădu seama că propriul ei fel de a gândi şi de a vorbi era înţeles şi acceptat întru totul de noua cunoştinţă. La asta nu prea se aşteptase. Îşi închipuise că domnişoara Helstone are chip prea frumos, maniere şi glas prea delicate pentru a fi altceva decât o fiinţă comună şi la minte şi în fapte; şi fu chiar foarte uimită când văzu că trăsăturile acelea gingaşe se luminează cu complicitate la surpriza vreunei glume mai îndrăzneţe aruncate la întâmplare; încă şi mai uluită fu să descopere comoara de cunoştinţe căpătate prin eforturi proprii şi speculaţiile nedeprinse de la nimeni, care îmbogăţeau căpşorul acela de fetiţă cu bucle răsucite. Gusturile instinctive ale Carolinei erau şi ele aceleaşi cu ale ei; anumite cărţi pe care domnişoara Keeldar le citise cu cea mai mare plăcere se dovedeau a constitui şi desfătarea domnişoarei Helstone. La fel, existau şi multe lucruri pe care amândouă nu le puteau suferi şi împărtăşeau mulţumirea de a râde împreună pe socoteala unor scrieri de un sentimentalism găunos şi cu pretenţii bombastice. Shirley considera că puţini oameni, şi bărbaţi şi femei, aveau într-adevăr gust în privinţa poeziei, simţul sigur de a deosebi valorile reale de cele false. De nenumărate ori i se întâmplase să audă persoane foarte inteligente pronunţânduse că un fragment sau altul din opera cutărui sau cutărui poet sunt întru totul desăvârşite, dar în care, atunci când îl citea, sufletul ei nu izbutea să găsească nimic altceva decât falsitate, înflorituri şi zorzoane sau, în cazul cel mai fericit, vorbărie muncită minuţios; erau poate versuri stranii, inteligente, savante; întâmplător chiar garnisite cu lucirile fascinante ale imaginaţiei, dar numai unul Dumnezeu ştie cât de îndepărtate de poezia adevărată, la fel ca vasul de mozaic mare şi greoi faţă de cupa micuţă din metal pur; sau, pentru a da cititorului posibilitatea să aleagă între comparaţii, la fel ca florile artificiale ale modistei faţă de crinii proaspăt culeşi de pe câmp. Văzu cu câtă siguranţă simte Caroline valoarea minereului autentic şi cum se întristează în faţa lucirilor de zgură. Cugetele celor două fete fiind acordate în armonie, adesea cântau fermecător la unison. Într-o seară, se întâmplă să fie singure în salonul lambrisat cu stejar. Petrecuseră fără clipă de plictiseală o întreagă zi ploioasă; acum era aproape de căderea serii; lumânările nu fuseseră încă aduse; pe măsură ce se întuneca, amândouă deveniră gânditoare şi tăcute. Un vânt de apus huia în înălţimi prin apropierea casei, aducând cu sine dinspre îndepărtatul ocean nori ameninţători şi ploaie cu furtună: totul era vijelie dincolo de vechile zăbrele, totul pace adâncă dincoace de ele. Shirley stătea la fereastră şi cerceta cu ochii norii de pe cer, pâcla de deasupra pământului, prindea în auz anumite note ale rafalelor de vânt ce se jeluiau ca nişte spirite torturate - note care, de nar fi fost atât de tânără, veselă şi sănătoasă, i-ar fi scuturat nervii cutremuraţi ca un fel de semn, ca un bocet prevestitor; dar pe această culme a vieţii şi în deplina înflorire a frumuseţii, notele acestea nu făceau decât să-i îmboldească gândurile. Fragmente de dulci balade îi răsunau în auz; din vreme în vreme cânta câte o strofă: accentele se supuneau neliniştitelor îndemnuri ale vântului; se înteţeau odată cu năvala răbufnirilor şi se stingeau după trecerea lor. Retrasă în cel mai îndepărtat şi întunecos capăt al încăperii, abia zărindu-i-se silueta în lumina roşietică a focului fără flăcări, Caroline păşea de colo-colo murmurând numai pentru sine fragmente de poezii bine memorate. Vorbea foarte încet, dar Shirley o auzea; şi în timp ce fredona domol, stătea şi asculta. Suna astfel:   Obscurest night involved the sky, The Atlantic billows roar’d, When such a destined wretch as I, Washed headlong from on board, Of friends, of hope, of all bereft, His floating home for ever left..   Aici fragmentul se încheie; fiindcă duiosul cântec fredonat de Shirley, până atunci plin şi cuceritor, devenise doar un susur stins. — Spune mai departe, o îndemnă. — Atunci cântă şi dumneata mai departe. Nu făceam decât să repet The Castaway — Ştiu; dacă îţi aminteşti toată poezia, spune-o pe toată. Şi cum se făcuse aproape întuneric, iar la urma urmei domnişoara Keeldar nu era un auditoriu chiar aşa de temut, Caroline începu s-o recite. O rostea ca şi cum ar fi trăit-o. Marea dezlănţuită, marinarul care se îneca, vasul nesigur scuturat de furtună – pe toate auzeai cum le trăieşte; şi încă mai vii decât toate se dezvăluia inima poetului, care nu plângea de mila „naufragiatului” ci, într-un ceas de chin fără lacrimi, părăsit de Dumnezeu, crea o similitudine cu propriai nefericire, prin soarta acelui marinar uitat de oameni, şi striga din adâncurile unde se zbătea:   No voice divine the storm allayed, No light propitious shone, When, snatch’d from all effectual aid, We perish’d – each alone! But I – beneath a rougher sea, And whelm’d în deeper gulfs than he.   — Sper că William Cowper se află acuma liniştit şi senin în ceruri, spuse Caroline. — Ţi-e milă de câte a avut de suferit pe pământ? întrebă domnişoara Keeldar. — Mi-e milă de el, Shirley! Altceva ce aş putea să fac? Era cu inima aproape zdrobită când a scris poezia, şi mai că-ţi frânge inima atunci când o citeşti. Dar a găsit alinare scriindo - sunt încredinţată ca a găsit; iar darul acesta al poeziei – cel mai divin dintre câte i-au fost hărăzite omului – a fost menit, cred eu, să aline suferinţele atunci când sunt gata să rănească de moarte. Părerea mea, Shirley, este că nimeni nar trebui să scrie poezie pentru a arăta în văzul tuturor cât de deştept e şi. Cât de multe ştie. Pe cine poate interesa o astfel de poezie? Cine caută ştiinţă multă – cui îi pasă de cuvinte umflate în poezii? Şi cine nu se înduioşează de simţire – simţire autentică – oricât de simplu, chiar mai stângaci exprimată? — În orice caz, pe dumneata se pare că te înduioşează; şi nu încape îndoială că ascultând poezia asta a lui Cowper, descoperi nişte imbolduri care îl stăpâneau pe poet cu puterea vuitului ce zguduia corabia – iar aceste imbolduri nu numai că nu-i dădeau răgaz să stea şi să înflorească fie şi o singură strofă, dar îi puneau la îndemână şi forţa trebuitoare pentru a duce întregul la deplină desăvârşire. Ai izbutit să o reciţi cu voce sigură, Caroline; asta mă miră. — Mâna lui Cowper n-a tremurai când a scris versurile: de ce mi-ar şovăi mie glasul atunci când le repet? Poţi să fi convinsă, Shirley: nicio lacrimă n-a pătat manuscrisul Naufragiatului. Eu nu aud în el niciun hohot de durere, numai strigătul deznădejdii; dar cred că de îndată ce strigătul a fost slobozit, a dispărut din inimă şi durerea aceea de moarte; că a plâns potop de lacrimi amare şi apoi s-a liniştit. Shirley îşi încheie balada trubadurescă. Se opri scurt, şi aproape imediat spuse: — Pe Cowper l-ai fi putut iubi fie şi numai pentru a avea privilegiul de a-i aduce alinare. — Nu l-ai fi iubit niciodată pe Cowper, răspunse numaidecât Caroline. Nu era făcut să fie iubit de femei. — Ce vrei să spui? — Exact ce ai auzit. Ştiu că există pe lume anumite firi – şi firi foarte nobile, foarte alese totodată – de care dragostea nu se apropie niciodată. S-ar fi putut să-l cauţi pe Cowper cu gândul de a-l iubi; dar te-ai fi uitat la el, l-ai fi compătimit, şi ai fi trecut mai departe; ai fi fost alungată de un simţământ al imposibilului, al nepotrivirii, la fel cum restul echipajului a fost smuls de lângă tovarăşul lor care se îneca de către puterea irezistibilă „a talazurilor dezlănţuite”. — Poate că ai dreptate. Dar cine ţi-a spus dumitale lucrurile astea? — Şi ce am afirmat despre Cowper aş putea afirma despre Rousseau. A fost Rousseau vreodată iubit? A iubit cu pasiune; dar pasiunea lui a găsit vreodată răspuns? Sunt convinsă că nu. Şi dacă ar exista vreun Cowper sau Rousseau femeie, aş susţine acelaşi lucru şi despre ele. — Dar te-am întrebat cine ţi-a spus lucrurile astea? Moore cumva? — De ce trebuie să-mi fi spus cineva? Eu nu am instinct? Nu pot să ghicesc făcând comparaţii? Moore n-a vorbit niciodată cu mine despre Cowper, despre Rousseau ori despre dragoste. Glasul pe care îl auzim atunci când suntem singure mi-a vorbit despre tot ce ştiu în privinţa asta. — Şi-ţi plac firile de felul lui Rousseau, Caroline? — Deloc, luate ca întreg. Îmi plac însă nespus anumite însuşiri ale lor: anumite sclipiri divine din firea lor îmi iau ochii şi-mi fac sufletul să strălucească. Pe urmă, din nou îi dispreţuiesc. Sunt alcătuiţi din lut şi aur. Gunoiul şi mineralul brut alcătuiesc o grămadă de slăbiciuni; luaţi ca întreg, îmi stârnesc sentimentul că sunt nefireşti, nesănătoşi, respingători. — Aş îndrăzni să spun că faţă de un Rousseau aş fi mai îngăduitoare decât dumneata, Cary; deşi dumneata însăţi eşti supusă şi contemplativă, îţi plac lucrurile grave şi practice. Apropo, probabil că resimţi foarte adânc lipsa vărului dumitale Robert, acum când nu vă mai vedeţi deloc. — Aşa este. — Şi el trebuie să-ţi simtă lipsa. — Asta nu se întâmplă. — Nu-mi pot închipui, urmă Shirley, care de o vreme luase obiceiul de a amesteca în conversaţie numele lui Moore, chiar şi dacă s-ar fi părut că n-are ce căuta acolo, nu pot să-mi închipui decât că ţinea la dumneata, de vreme ce te lua atât de mult în seamă, stătea de vorbă cu dumneata şi te-a învăţat atâtea lucruri. — Niciodată n-a ţinut la mine; niciodată n-a mărturisit că ar ţine la mine. Făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a dovedi că doar mă suportă. Hotărâtă să nu alunece pe panta îmbietoare a exagerării atenţiilor lui Robert faţă de ea, Caroline se obişnuise ca totdeauna să se gândească şi să vorbească despre lucrurile astea cât mai rar cu putinţă. Avea motivele ei proprii să aibă mai puţin decât oricând speranţe fericite pentru viitor, să aibă mai puţină îngăduinţă faţă de amintirile plăcute ale trecutului. — Atunci e de la sine înţeles, remarcă domnişoara Keeldar, că în schimb nici dumneata nu făceai decât să-l suporţi. — Shirley, bărbaţii şi femeile sunt atât de deosebiţi unii de alţii, se află pe poziţii atât de diferite! Femeile au atât de puţine lucruri la care să se gândească – bărbaţii atât de multe; poţi purta prietenie unui bărbat, şi el să fie aproape indiferent faţă de tine. Multe dintre cele care îţi înveselesc viaţa pot să depindă de el, şi în acelaşi timp niciuna dintre sclipirile de interes ce îi luminează, o clipă ochii să n-aibă vreo legătură cu tine. Robert obişnuia într-o vreme să se ducă la Londra şi rămânea acolo uneori câte o săptămână, alteori două; ei, uite, câtă vreme era plecat îi simţeam absenţa ca pe un imens gol; îmi lipsea ceva; Briarfield-ul era mult mai plicticos. Bineînţeles că îmi rămâneau ocupaţiile mele obişnuite; şi totuşi îmi lipsea. Stând singură serile, mi se întâmplă deseori să simt o convingere ciudat de nestrămutată şi pe care n-o pot descrie: mi se părea că în cazul când un vrăjitor sau vreun spirit mi-ar fi oferit, în clipa aceea, ocheanul prinţului Ali (îţi mai aduci aminte de O mie şi una de nopţi?) şi dacă, folosindu-mă de el, aş fi putut să mă uit la Robert – să-l văd unde este, ce face – mi-aş fi dat seama, într-un chip izbitor, cât de necuprinsă este prăpastia ce se cască între unul ea el şi una ca mine. Înţelegeam limpede că oricât de strâns legate de el ar fi gândurile mele, ale lui rămân totuşi cu desăvârşire străine de mine. — Caroline, întrebă deodată, repede, domnişoara Kelldar, nu ţi-ai dori să ai o ocupaţie – o meserie? — Mi-o doresc în fiece clipă. În situaţia de astăzi, mă întreb deseori pentru ce oi fi venit pe lume. Tânjesc după ceva care să-mi ocupe şi să-mi pună la treabă capul şi mâinile, să-mi absoarbă gândurile. — Poate munca singură face fericită o fiinţă omenească? — Nu; dar poate oferi mai multe soiuri de cazne şi ne împiedică astfel să ne lăsăm inimile frânte de un singur chin atotstăpânitor. Pe lângă asta, munca încununată de succes îţi oferă şi unele recompense; o viaţă goală, obosită, singuratică şi lipsită de speranţă nu-ţi dă niciuna. — Se spune însă că munca grea şi profesiile savante le masculinizează pe femei, le fac aspre, lipsite de feminitate. — Şi ce importanţă are dacă femeile nemăritate şi care niciodată n-au să se mărite sunt sau nu sunt neatractive şi neelegante? - dacă sunt cu bun-simţ, prezentabile şi îngrijite e prea de ajuns. Tot ce se poate cere mai mult unor fete bătrâne, în ce priveşte înfăţişarea, este să nu jignească prea adânc ochii bărbaţilor atunci când le întâlnesc pe stradă; în afară de asta ar trebui să li se îngăduie, fără prea mult dispreţ, să fie cât le place lor de preocupate, de grave, de anoste la chip şi îmbrăcăminte. — Parcă ai fi şi dumneata fată bătrână, Caroline, cu atâta înfocare vorbeşti. — Am să fiu fată bătrână; ăsta mi-e destinul. Niciodată nam să mă mărit cu un Malone ori un Sykes - şi nimeni de alt soi n-are să vrea vreodată să se însoare cu mine. După asta urmă o lungă tăcere. Shirley o rupse. Şi încă o dată numele de care părea să fie vrăjită îi apăru aproape cel dintâi pe buze. — Lina – nu-i aşa că Moore îţi spunea câteodată Lina? — Da, în ţara lui de baştină e uneori folosit ca diminutiv pentru Caroline. — Ei, Lina, îţi aduci aminte că într-o zi am observat ceva nepotrivit la părul dumitale – o buclă lipsă în partea dreaptă – şi cum mi-ai spus că Robert e de vină fiindcă ţi-a tăiat odată o şuviţă groasă de acolo? — Da. — Dacă este, şi a fost întotdeauna atât de indiferent faţă de dumneata cum spui, de ce ţi-a luat o şuviţă de păr? — Nu ştiu – ba da, ştiu: a mea e isprava, nu a lui. Toate lucrurile de felul ăsta numai eu le-am făcut. Trebuia să plece la Londra, ca de obicei; şi în noaptea dinaintea plecării lui, am găsit în coşul de lucru al soră-si o şuviţă de păr negru – o buclă scurtă, rotundă. Hortense mi-a spus că e a fratelui ei şi-i o amintire. El stătea lângă masă; m-am uitat la capul lui – are un păr bogat; pe la tâmple îi atârnau, o mulţime de asemenea bucle. M-am gândit că îmi poate da şi mie una. Ştiam că mi-ar face plăcere s-o am şi i-am cerut-o. A răspuns că primeşte, dar cu condiţia să-şi poată şi el alege o şuviţă din capul meu. Aşa se face că el a luat o şuviţă lungă de la mine şi eu una scurtă de la el. Eu o mai am pe-a lui, dar e foarte probabil că el a pierdut-o pe a mea. A mea a fost isprava, una dintre prostiile acelea mărunte care îţi întristează inima şi îţi aduc flăcări în obraji când te gândeşti la ele – una dintre amintirile acelea mărunte dar tăioase care mereu revin şi îţi crestează ca nişte fine lame de cuţit respectul faţă de tine însăţi, fac să-ţi scape de pe buze, când eşti singură, exclamaţii bruşte, ca de om ieşit din minţi. — Caroline! — Da, Shirley, în anumite privinţe mă cred o proastă; şi într-adevăr mă dispreţuiesc. Dar am promis să nu te transform în duhovnicul meu; fiindcă nu-mi poţi răspunde cu slăbiciune la slăbiciune: dumneata nu eşti o făptură slabă. Cât de pătrunzător te uiţi la mine acum! Întoarce-ţi privirile limpezi, puternice, ca de vulturiţă: e o jignire să le aţinteşti aşa asupra mea. — Ce fire interesantă eşti! Slabă, fără îndoială; dar nu în sensul în care îţi închipui. — Intră! Ultimul cuvânt fusese rostit ca răspuns la o bătaie în uşă. Din întâmplare domnişoara Keeldar era chiar acolo, iar Caroline în partea cealaltă a camerei. Văzu cum Shirley primeşte în mână o hârtie şi auzi cuvintele: — Din partea domnului Moore, domnişoară. — Aduceţi lumânări, spuse domnişoara Keeldar. Caroline rămase în aşteptare. — O chestiune de afaceri, anunţă gazda. Dar când veniră lumânările, nu desfăcu hârtia şi n-o citi. Chiar atunci se anunţă că sosise Fanny de la casa parohială, şi nepoata preotului plecă.      

CAPITOLUL XIII   Alte chestiuni de afaceri   Pe Shirley o cuprindea uneori o stare de tihnită moleşeală; existau perioade când îşi afla desfătarea într-o deplină inactivitate a mâinii şi ochiului – momente în care gândurile ei, simpla existenţă, faptul că lumea se afla împrejur şi cerul deasupra păreau să-i poată aduce o atât de desăvârşită fericire, încât nu mai era nevoie să mişte nici măcar un deget ca să-şi sporească bucuria. Deseori, după o dimineaţă plină de treburi, petrecea o întreagă după-amiază însorită stând întinsă şi nemişcată pe iarbă, la poalele vreunui copac cu umbră primitoare. Nu avea nevoie de nicio altă tovărăşie în afară de aceea a Carolinei şi îi era de ajuns s-o ştie că se află prin preajmă; nu pretindea niciun alt spectacol în afară de cerul adânc şi albastru şi norişorii ce alunecau departe şi în înalt pe întinderea lui; niciun alt sunet în afară de zumzetul albinelor şi foşnetul frunzelor. În astfel de ceasuri, singura carte de care avea nevoie era cronica vagă a amintirilor, sau enigmatica pagină a presupunerilor privind viitorul; pe fiecare dintre ele se revărsa din ochii ei tineri o lumină minunată care îi îngăduia să citească; veneau clipe când în jurul buzelor înflorea un zâmbet ce lăsa să se vadă sclipiri din poveste ori din prorocire - nu era un zâmbet trist, şi nici întunecat. Soarta fusese mărinimoasă cu fericita visătoare şi făgăduia s-o mai răsfeţe şi de acum încolo. În trecut existau fragmente de vrajă; în viitor nădejdi îmbietoare. Şi totuşi într-o zi, când Caroline se apropie ca să o scoale, gândindu-se că stătuse de-ajuns culcată, se uită în jos şi văzu cu mirare că Shirley avea pe obraz broboane ca de rouă; ochii ei cei frumoşi erau umezi şi învăluiţi de lacrimi. — Shirley, tu de ce plângi? întrebă Caroline apăsând fără să vrea pe cuvântul „tu”. Domnişoara Keeldar zâmbi şi îşi întoarse capul plin de vioiciune înspre cea care pusese întrebarea. — Fiindcă îmi face teribil de mare plăcere să plâng; inima mi-e veselă şi totodată tristă; dar tu, copilaş bun şi răbdător – de ce nu-mi ţii tovărăşie? Eu nu plâng decât cu lacrimi minunate, pe care numaidecât le şterg: tu ai putea să plângi cu lacrimi amare, dacă ai vrea. — De ce să plâng cu lacrimi amare? — Pasăre singuratică şi stingheră! fu singurul răspuns. — Şi tu nu eşti tot atât de singuratică, Shirley? — În inimă – nu. — Ehei! Şi ce s-a cuibărit acolo, Shirley? Dar la întrebarea de acum Shirley se mulţumi, să râdă voios şi să se ridice sprintenă. Peste o clipă spuse: — Am visat – un simplu vis din toiul zilei; fără nicio îndoială luminos, dar probabil deşert.   La vremea aceea domnişoara Helstone se lepădase îndeajuns de iluzii; arunca în viitor priviri suficient de grave şi îşi închipuia că ştie foarte bine cum aveau să se desfăşoară destinul ei şi al altor câţiva. Dar vechile asociaţii de idei încă mai aveau înrâurire asupră-i, şi tocmai acestea, dimpreună cu puterea obişnuinţei, o mai aduceau destul de des seara la pârleazul de pe câmp şi lângă bătrânul mărăciniş de unde avea privire deschisă peste Hollow. Într-o noapte, în noaptea de după întâmplarea cu acea hârtie nedesfăcută, se găsea la locul ei obişnuit aşteptând semnalul – aşteptând zadarnic; în seara aceea nu se aprinse nicio lampă. Zăbovi, până ce înălţarea unor anume constelaţii îi atrase atenţia că e târziu şi îi dădu semnal de plecare. La întoarcere, trecând pe lângă Fieldhead, frumuseţea locurilor scăldate de lună îi atrase privirile şi îi opri pasul pentru o clipă. Copacii şi clădirea se înălţau tăcuţi sub cerul noptatic şi bolta senină a cerului; o paloare sidefie tivea clădirea; o plăcută aură cafenie o îmbrăţişa de jur împrejur; umbre de un verde-închis alunecau peste acoperişul cu cunună de stejar. Pavajul lat din faţă era şi el inundat de o lucire palidă; licărea ca şi cum o vrajă i-ar fi transformat granitul în marmură de Paros; pe spaţiul argintat odihneau limpede conturate două umbre negre ale unor siluete omeneşti. Siluetele acestea rămaseră mai întâi nemişcate şi mute; pe urmă porniră în pas armonios şi vorbiră încet ca într-o murmurare de cântec. O privire încordată le cerceta când ieşiră din spatele trunchiului de cedru. „Să fie doamna Pryor şi Shirley?“ Shirley e cu siguranţă. Cine altcineva poate să aibă o linie atât de mlădioasă, de mândră şi plină de graţie? Pe urmă, i se vede chiar şi faţa: e destinsă şi gânditoare, voioasă şi meditativă, ironică şi tandră. Nefiindu-i teamă de umezeală, nu şi-a pus nimic pe cap; buclele îi joacă slobode; îi învăluie gâtul şi îi mângâie umerii cu inelele lor mişcătoare. O podoabă de aur luceşte între faldurile pe jumătate strânse ale eşarfei ce şi-a pus-o în jurul bustului şi o piatră preţioasă mare licăreşte pe mâna ce o ţine adunată. Da, Shirley este. Prin urmare alături de ea e, bineînţeles, doamna Pryor! Da, în cazul când doamna Pryor şi-a înălţat statura până la şase picioare şi şi-a lepădat austerele veşminte de văduvă deghizându-se în bărbat. Silueta care păşeşte alături de domnişoara Keeldar e un bărbat – un bărbat înalt, tânăr, voinic – este arendaşul ei, Robert Moore. Perechea vorbeşte încet, vorbele pe care le schimbă nu pot fi înţelese. Să stai o clipă şi să priveşti nu înseamnă să tragi cu urechea; iar de vreme ce luna revarsă lumină atât de limpede şi chipurile li se disting aşa de bine, cine poate rezista unei atracţii atât de interesante? După câte s-ar părea, Caroline nu e în stare, fiindcă rămâne locului. Fusese o vreme când, în nopţi de vară, Moore obişnuise să se plimbe cu ruda lui aşa cum se plimba acum cu moştenitoarea domeniului. Deseori Caroline se dusese cu el în sus pe vâlcea, după apusul soarelui, ca să adulmece prospeţimea pământului, într-un loc unde o întindere de ierburi înmiresmate aşternea covor peste o terasă, la buza unei râpe adânci, iar de pe întunecatul fund al acesteia se înălţa un murmur ce te făcea să te gândeşti la cântecul duhurilor acelui singuratic fir de apă care gemea printre pietrele ude şi între malurile acoperite de bălării, pe sub bolta ramurilor de anin. „Eu eram mai apropiată de el, se gândi Caroline, şi nu era obligat să se poarte cu mine ceremonios şi n-aveam nevoie decât de prietenie. Obişnuia să mă ţină de mână; pe a ei nici n-o atinge. Şi totuşi Shirley nu e mândră de iubirea ei. În înfăţişare nu mai arată aceeaşi  fală, nu i-a mai rămas decât puţin în gesturi; dar asta îi stă în fire şi altfel nu se poate purta; e ceea ce păstrează neschimbat şi în clipele de totală indiferenţă şi în cele de supremă încordare. Robert trebuie să gândească aşa cum gândesc şi eu – că în clipa aceasta se uită la un chip foarte frumos; dar el trebuie să gândească asta cu minte de bărbat, nu cu mintea mea. Shirley are în ochi o flacără atât de generoasă şi atât de gingaşă! Acum zâmbeşte – ce-o fi făcând-o să zâmbească atât de drăgălaş? Văd că Robert i-a remarcat frumuseţea, şi trebuia să i-o fi observat cu inima lui de bărbat, nu prin nebuloasele mele percepţii de femeie. Am impresia că sunt două duhuri puternice şi fericite; pavajul argintat de acolo îmi aduce aminte de ţărmurile albe ce ne închipuim că se întind dincolo de apele morţii. Au ajuns la ţărmurile acelea şi păşesc pe ele împreună. Dar eu ces unt – aşa cum stau aici în umbră, ghemuită în ascunzătoare şi cu mintea mai întunecată decât însăşi ascunzătoarea? Eu sunt făptură de pe lumea asta, nu duh – o biată făptură muritoare, osândită, care, cufundată în neştiinţă şi deznădejde, se întreabă pentru ce s-a mai născut şi ce rost are în lume viaţa ei; ce minte mai stă veşnic torturată de întrebarea către care liman o va duce viaţa în cele din urmă şi cine o va sprijini până când va trebui să păşească în moarte? Asta e cea mai grea încercare dintre toate cele ce le-am avut de înfruntat până astăzi; totuşi am fost pe deplin pregătită pentru ea. Am renunţat la Robert şi am renunţat pentru Shirley, încă din prima zi când am auzit că a sosit; din prima clipă când am văzut-o – bogată, tânără, şi frumoasă. Acum îl are; este iubitul ei; e dragostea lui. Iar atunci când au să fie căsătoriţi are să-i devină şi mai dragă. Pe măsură ce are s-o cunoască mai bine pe Shirley, Robert are să-şi aştearnă sufletul la picioarele ei. Or să fie fericiţi împreună, şi eu nu le pizmuiesc fericirea; dar gem sub apăsarea suferinţei; unele dintre durerile mele sunt cumplit de chinuitoare. Într-adevăr n-ar fi trebuit să mă nasc; s-ar fi cuvenit să mă sufoce încă de la primul ţipăt.” Shirley făcu un pas în lături ca să culeagă o floare înrourată şi împreună cu însoţitorul ei porni pe o cărare ce trecea pe aproape de poartă; cuvintele începură să li se audă desluşit. Caroline nu se gândea să stea şi s-asculte; plecă de acolo neauzită, iar razele lunii sărutară zidul pe care umbra ei îl întunecase. Cititorului îi este acordat privilegiul de a rămâne şi de a încerca să priceapă ce se poate din vorbele schimbate între cei doi. — Nu pot înţelege pentru ce nu ţi-a hărăzit natura un cap de buldog, fiindcă ai o îndărătnicie de buldog, spunea Shirley. — Nu-i o părere chiar măgulitoare; sunt oare atât de josnic? — Şi mai ai încă ceva din felul cum acelaşi animal îşi vede pe tăcute de treburile sale. Nu dai niciun semn de prevenire; vii tiptil pe la spate, înhaţi, şi nu-ţi mai scapă. — Astea sunt presupuneri; nu m-ai văzut niciodată procedând aşa; faţă de dumneata n-am fost buldog. — Simpla dumitale tăcere arată din ce rasă faci parte. Cât de puţin vorbeşti, dar cu câtă grijă îţi pui la punct planurile! Vezi departe; calculezi. — Cunosc purtările oamenilor ăstora. Am strâns informaţii cu privire la intenţiile lor. Scrisoarea mea de aseară ţi-a adus la cunoştinţă că procesul lui Barraclough s-a terminat şi a fost condamnat la deportare; confraţii săi au să caute răzbunare. O să-mi alcătuiesc planurile aşa fel ca să le zădărnicesc pe ale lor, sau, cel puţin, să fiu pregătit să le fac faţă; asta-i tot. Acum, după ce ţi-am explicat totul cât de limpede am putut, ar urma să înţeleg că am aprobarea dumitale pentru ce ţi-am propus? — Am să fiu alături de dumneata atâta vreme cât rămâi în apărare. Da. — Perfect! Fără niciun alt ajutor – chiar şi dacă te-ai fi opus ori nu ai fi fost de acord – cred că aş fi procedat exact aşa cum am de gând să procedez acum; dar într-un alt spirit. De data asta sunt mulţumit. Luată în mare, situaţia îmi   place. — Cred că într-adevăr îţi place; este evident, te încântă treaba pe care o ai de făcut chiar mai mult decât le-ar încânta o comandă de postav pentru armată venită din partea guvernului. — Fără îndoială că o socotesc corespunzătoare. — Aşa ar spune şi bătrânul Helstone. E însă adevărat că în ce priveşte motivele există o nuanţă care le deosebeşte: poate chiar multe şi puternice. Să vorbesc eu cu domnul Helstone? Dacă vrei, vorbesc. — Procedează aşa cum crezi de cuviinţă; propria dumitale judecată, domnişoară Keeldar, te va duce pe calea cea bună. Eu însumi sunt sigur că m-aş putea bizui pe ea într-o încurcătură mai gravă; dar trebuie să te informez că domnul Helstone este în momentul de faţă cam pornit împotriva mea. — Ştiu, am aflat totul despre neînţelegerile voastre. Fii sigur că au să se risipească; în împrejurările de faţă n-are să poată rezista la tentaţia unei alianţe. — M-aş bucura să-l avem de partea noastră: e un om dintr-o bucată. — Şi eu cred la fel. — E o lamă de cuţit cam veche şi puţin ruginită; dar tăişul şi oţelul au rămas de cea mai bună calitate. — Bine, o să-l ai de partea dumitale, domnule Moore; adică în cazul când am să-l pot cuceri. — Pe cine n-ai putea cuceri dumneata? — Poate că pe paroh, nu; dar am să depun toate eforturile. — Eforturi! Are să se încline la primul cuvânt – la un zâmbet. — În niciun caz. Are să mă coste mai multe ceşti de ceai, niscaiva pâine prăjită şi prăjituri şi o vastă desfăşurare de reproşuri, mustrări şi argumente. S-a făcut cam răcoare. — Cam tremuri, văd. Eu sunt de vină, fiindcă te ţin aici? Totuşi e atât de plăcut; mie mi-e chiar cald; şi o societate ca a dumitale e pentru mine o plăcere atât de rară. Dacă ai avea un şal mai gros… Aş putea să stau mai mult, să uit cât e de târziu, lucru care ar amărî-o pe doamna Pryor. La Fieldhead avem un program matinal şi riguros, domnule Moore; sunt sigură că şi sora dumitale tot aşa procedează la vilă. — Da; numai că Hortense şi cu mine am stabilit între noi cea mai fericită înţelegere din lume – fiecare să facă după cum îi place. — Şi dumitale cum îţi place să procedezi? — Trei nopţi pe săptămână dorm la fabrică. Dar eu am nevoie de puţină odihnă; iar când e lună şi frumos, deseori hoinăresc prin Hollow până în zori. — Pe vremea când eram copil, domnule Moore, dădaca îmi spunea poveşti despre zânele care ar fi fost văzute prin Hollow. Asta se întâmplă înainte ca tata să construiască fabrica, şi când aici era un colţ foarte retras. Eşti în primejdie să cazi sub vreo vrajă. — Mi-e teamă c-am şi căzut, spuse Moore cu glas mai slab. — Dar sunt lucruri şi mai primejdioase decât zânele şi de care trebuie să te fereşti, urmă domnişoara Keeldar. — Mai primejdioase, încuviinţă Moore. — Mult mai primejdioase. De pildă, cum ţi-ar plăcea să te întâlneşti cu Michael Hartley, nebunul acela de ţesător calvinist şi iacobin? Se spune despre el că ar fi un braconier înrăit, şi că deseori pleacă noaptea cu puşca la el. — Am avut mai demult norocul să mă întâlnesc cu omul acesta. Într-o noapte ne-am ciorovăit multă vreme amândoi. A fost o întâmplare destul de ciudată; mi-a plăcut. — Ţi-a plăcut? Îţi admir gusturile. Michael nu-i întreg la minte. Unde l-ai întâlnit? — În cea mai adâncă, mai întunecoasă parte a văii, unde e apa mică şi tufărişul des. Am stat amândoi jos, lângă podul de bârne. Era noapte cu lună, dar cu cerul acoperit şi bătea un vânt grozav. Am stat de vorbă. — Despre politică? — Şi despre religie. Cred că luna era chiar plină şi Michael cât se poate mai ieşit din minţi; rostea într-una tot felul de blasfemii ciudate, după obiceiul antinomienilor. Te rog iartă-mă, dar cred că trebuie să fi fost aproape la fel de nebun ca şi el, dacă ai stat să-l asculţi. — Aiurelile lui sunt teribil de interesante. Omul ăsta ar fi pe jumătate poet, dacă n-ar fi ajuns cu totul maniac; şi probabil un proroc, dacă n-ar fi un depravat. Mi-a adus la cunoştinţă cu toată seriozitatea că iadul mi-a pregătit încă de pe acuma locşorul care mi se cuvine; că pe fruntea mea citeşte pecetea diavolului; că de la bun început am fost un proscris. Îmi spunea că împotriva mea se pregăteşte pedeapsă dumnezeească şi că într-o noapte a avut o vedenie în care i s-au arătat şi unealta şi felul osândei mele. Am încercat să aflu mai multe, dar n-a mai stat şi a plecat zicând: „Sfârşitul nu s-a arătat încă“. — De-atunci l-ai mai văzut vreodată? — Cam vreo lună mai târziu, pe când mă întorceam de la târg, m-am întâlnit cu el şi cu Moses Barraclough, amândoi într-o avansată stare de beţie; stăteau pe marginea drumului şi făceau nişte rugăciuni demente. S-au legat de mine şi miau spus că sunt Satana, mi-au strigat să pier şi au început să zbiere rugându-se să fie apăraţi de ispită. Şi din nou, acum vreo câteva zile, Michael s-a ostenit să vină până la birou la mine, cu capul gol, numai în cămaşă – fiindcă haina şi căciula şi le-a lăsat amanet la cârciumă; a venit să-mi aducă plăcutul mesaj că, după câte ştie, domnul Moore ar trebui să-şi pună în ordine treburile, fiindcă, aşa crede el, în curând îngerul Domnului se va arăta să-i ceară sufletul. — Şi lucrurile astea le iei chiar aşa în glumă? — Vai de sufletul lui, băuse săptămâni în şir şi se găsea la un pas de delirium tremens. — Ce importanţă are asta? Cu atât mai mult e în stare să încerce a-şi duce la îndeplinire propriile profeţii. — N-ar avea niciun rost să las ca asemenea prostii să mă calce pe nervi. — Domnule Moore, acasă! — De pe acum? — Ia-o direct peste câmp, nu ocoli pe drumul de la plantaţii. E încă devreme.   — E târziu; în ce mă priveşte, eu intru în casă. Îmi promiţi că în noaptea asta n-ai să hoinăreşti prin vâlcea? — Dacă doreşti dumneata. — Da, doresc. Te-aş putea întreba dacă nu cumva consideri că viaţa n-are nicio valoare? — Nici pe departe; dimpotrivă, de o bucată de vreme consider viaţa mea ca nepreţuită. — De o bucată de vreme? — În momentul de faţă existenţa nu mai este pentru mine nici lipsită de ţel şi nici lipsită de speranţă; acum trei luni era. Atunci simţeam că sunt pe punctul de a mă îneca şi chiar aş fi vrut să închei socotelile. Şi deodată mi s-a întins o mână – o mână atât de gingaşă încât mai că nu îndrăzneam să mă încred în ea: şi totuşi forţa ei m-a salvat de la ruină. — Şi eşti într-adevăr salvat? — Deocamdată! Sprijinul dumitale mi-a mai dat o şansă. — Păstrează-ţi viaţa şi foloseşte-o cât mai rodnic. Nu te mai oferi drept ţintă lui Michael Hartley; şi noapte bună!   Domnişoara Helstone promisese că are să petreacă seara următoare la Fieldhead; îşi ţinu făgăduiala. Între timp petrecuse câteva ceasuri foarte întunecate. Cea mai mare parte din vreme stătuse închisă în camera ei; într-adevăr, nu ieşise de acolo decât pentru a lua împreună cu unchiul ei masa şi, pentru a-i preveni întrebările, o anunţase pe Fanny că are treabă să-şi transforme o rochie şi preferă să lucreze sus, ca să nu fie mereu întreruptă. Şi lucră cu înverşunare; mânui acul fără întrerupere, fără încetineală; dar mintea îi mergea mai repede decât degetele. Din nou, şi cu mai multă convingere ca oricând, dorea să aibă o ocupaţie precisă – indiferent cât de grea, indiferent cât de plictisitoare. Trebuia să stăruiască încă o dată pe lângă unchiul ei, însă voia ca mai întâi să ceară sfatul doamnei Pryor. Capul se trudea cu alcătuirea planurilor de viitor la fel de harnic ca şi degetele cu întocmirea faldurilor şi cusutul muselinei subţiri a rochiei de vară întinse pe canapeaua albă la picioarele căreia stătea. Din vreme în vreme, în toiul acestei duble îndeletniciri, o lacrimă îi umplea ochii şi cădea peste mâinile-i harnice; dar acest semn de zbucium se arăta rar şi dispărea cu grabă; durerea ascuţită trecea, păienjenişul din faţa ochilor pierea; iarăşi punea aţa în ac, aranja iar cutele şi faldurile, lucra mai departe. Târziu după-amiază se îmbrăcă; ajunse la Fieldhead şi intră în salonul de stejar tocmai când se servea ceaiul. Shirley o întrebă de ce venise atât de târziu. — Fiindcă a trebuit să-mi termin rochia, răspunse Caroline. În zilele astea frumoase şi însorite încep să mă ruşinez cu rochia de lână; aşa că mi-am pus la punct o rochie mai uşoară. — În care arăţi aşa cum îmi place mie să te văd, zise Shirley. Eşti o fată care arăţi într-adevăr ca o doamnă, Caroline. Nu credeţi, doamnă Pryor? Doamna Pryor nu făcea niciodată complimente şi rareori arunca vreo observaţie, favorabilă sau altfel, cu privire la înfăţişarea cuiva. De astă dată se mulţumi să-i dea buclele deoparte de pe obraz, în vreme ce Caroline se aşeza lângă dânsa, să-i mângâie linia ovală a feţei şi să remarce:. — Te-ai cam subţiat, draga mea. Şi eşti cam palidă. De dormit dormi bine? Ai în ochi o privire pierduta. Şi se uita la ea cu îngrijorare. — Am uneori visuri deprimante, răspunse Caroline. Iar dacă se întâmplă ca noaptea să stau trează un ceas sau două, toată vremea îmi trece prin minte că pentru mine casa parohială a devenit doar o locuinţă veche şi apăsătoare. Ştiţi că e foarte aproape de cimitir; aripa din spate a clădirii e grozav de veche şi se spune că bucătăriile de vară aflate în partea aceasta ar fi fost ridicate pe pământul cimitirului şi sub ele s-ar afla morminte. Tare aş mai vrea să plec de acolo. — Draga mea! Doar n-oi fi superstiţioasă? — Nu, doamnă Pryor; dar am impresia că încep să fiu tot mai nervoasă. Văd lucrurile în culori mai întunecate decât obişnuiam până acum. Mă cuprind temeri pe care nu le-am avut niciodată – nu de strigoi, dar de semne prevestitoare de rău şi de întâmplări nenorocite; simt pe suflet un fel de greutate inexplicabilă pe care aş da orice pe lume s-o pot scutura, dar nu izbutesc. — Ciudat! exclamă Shirley. Eu n-am niciodată stări dintrastea. Doamna Pryor nu spuse nimic. — Vremea frumoasă, zilele senine, decorul plăcut nu mai sunt în stare să-mi procure vreo plăcere, continuă Caroline. Serile liniştite pentru mine nu mai sunt liniştite; lumina lunii, pe care până acum o simţeam mângâietoare, mi se pare doar întunecată. Să fie slăbiciune a minţii, doamnă Pryor, sau ce să fie? Nu mai am nicio putere; deseori mă lupt împotriva ei. Stau şi raţionez; dar prin raţiune şi eforturi nu pot aduce nicio schimbare. — Ar trebui să te plimbi mai mult, spuse doamna Pryor. — Să mă plimb! Dar mă plimb destul: umblu până când sunt gata să cad din picioare. — Draga mea, ar trebui să pleci pentru o vreme din casa asta. — Aş pleca bucuroasă de aici, doamnă Pryor, dar nu într-o excursie sau vizită fără rost. Aş vrea să fiu guvernantă, cum aţi fost şi dumneavoastră. V-aş fi foarte recunoscătoare dacă aţi fi bună să staţi de vorbă cu unchiul meu despre treaba asta. — Ce prostie! interveni Shirley. Ce idee! Să fii guvernantă! Mai bine să fi sclavă încă din capul locului. De ce ar fi nevoie de una ca asta? De ce să visezi la un pas atât de dureros? — Draga mea, vorbi doamna Pryor, eşti prea tânără ca să fii guvernantă şi prea puţin rezistentă; îndatoririle ce revin unei guvernante sunt adesea foarte grele. — Eu cred că tocmai de nişte îndatoriri grele am nevoie ca să fiu ocupată. — Să fii ocupată! strigă Shirley. Când stai degeaba? În viaţa mea nu mi-a fost dat să văd o fată mai harnică decât tine; toată vremea munceşti. Vino încoace, continuă ea, vino să stai lângă mine, să iei o ceaşcă de ceai şi să te mai întremezi. Prin urmare nu prea îţi pasă de prietenia mea, dacă vrei să mă părăseşti? — Ba zău că ţin foarte mult la ea, Shirley; şi nu vreau să te părăsesc. Niciodată n-o să mai găsesc o prietenă atât de dragă. La aceste cuvinte, domnişoara Keeldar puse mâna ei într-a Carolinei, cu un gest brusc şi plin de dragoste, susţinut din plin de expresia feţei. — Dacă crezi aşa, ar fi preferabil să mă foloseşti mai din plin şi nu să fugi de mine. Nu pot suferi să mă despart de oamenii de care m-am legat sufleteşte. Uite, şi doamna Pryor spune câteodată că ar vrea să mă părăsească şi că aş putea să am lângă mine pe cineva care mi s-ar potrivi mai mult decât dânsa. Aş fi dispusă la treaba asta la fel cum aş fi gata să schimb o mamă de modă veche cu o fiinţă mai la curent cu moda şi mai stilată. Cât despre tine – de, începusem să mă măgulesc cu gândul că suntem foarte bune prietene; că tu ţii la Shirley aproape tot atât de mult cât ţine şi Shirley la tine: şi ea nu-şi precupeţeşte dragostea. — Dar o iubesc pe Shirley – din zi în zi o iubesc mai mult; însă asta nu-mi dă putere, nici nu mă face fericită. — Şi ai fi mai puternică şi mai fericită dacă te-ai duce să trăieşti ca o fiinţă supusă printre oameni cu totul străini? Nici pomeneală; experienţa asta nu trebuie nici măcar încercată. Îţi spun eu că ar da greş. Nu stă în firea ta să suporţi viaţa tristă pe care o duc de obicei guvernantele; te-ai îmbolnăvi; nici nu vreau să mai aud. După ce rosti foarte hotărât această interdicţie, domnişoara Keeldar făcu o pauză. Dar curând reîncepu, arătând tot oarecum courroucée: — Fiindcă, este bucuria mea zilnică să mă uit după boneţica de casă şi baticul de mătase ce se ivesc printre copacii de pe pajişte şi să aflu că liniştita, deşteapta şi înţeleaptă mea tovarăşă şi îndrumătoare se întoarce lângă mine; că are să fie aici în cameră şi o să mă pot uita la ea, o să pot sta de vorbă cu ea ori am s-o las în pace, după cum ne-o plăcea la amândouă. Poate că e un fel cam egoist de a vorbi – ştiu că este; dar sunt vorbele care cu de la sine putere îmi vin pe buze; aşa că le dau glas. — Ţi-aş scrie, Shirley. — Şi ce înseamnă scrisorile? Doar un fel de pisaller. Bea puţin ceai, Caroline; mănâncă ceva - nu mănânci nimic. Râzi, fii veselă, şi rămâi acasă. Domnişoara Helstone clătină din cap şi oftă. Îşi dădea seama cât de greu îi va veni să convingă pe cineva s-o ajute ori să încuviinţeze îndeplinirea acelei schimbări în viaţă pe care ea o credea a fi de dorit. De-ar fi să se conducă numai după propria ei judecată, gândea că tot va fi în stare să găsească un leac, poate dureros, dar eficient, pentru suferinţele care o torturau. Numai că asemenea gânduri – întemeiate pe împrejurări cu neputinţă de explicat vreunui om, şi cu atât mai puţin domnişoarei Keeldar – apăreau în ochii oricui, în afară de ai ei, fantastice şi de neînţeles, şi prin urmare stârneau împotrivire. Era adevărat că nu exista deocamdată vreun motiv de ordin bănesc pentru a părăsi un cămin confortabil şi a-şi „lua o slujbă”, după cum existau toate probabilităţile ca unchiul să găsească o cale pentru a-i asigura traiul pe toată viaţa. Aşa gândeau prietenele ei şi, după câte aveau putinţa să vadă, judecau foarte corect; însă acestora nu le trecea prin minte nimic despre ciudatele suferinţe ale Carolinei, de care cu atâta ardoare dorea să se elibereze ori să se lecuiască – nu bănuiau nimic despre nopţile de chinuri şi zilele de jale. Era cu neputinţă să le explice sau să spere că va afla vreun mod de a le explica; singurul ei plan era acela de a aştepta şi a îndura. Mulţi dintre cei lipsiţi de hrană şi îmbrăcăminte duceau o viaţă mai luminoasă şi nutreau speranţe mai promiţătoare decât ale ei; mulţi, deşi hărţuiţi de sărăcie, îndurau suferinţe mai puţin dureroase. — Ei, acum te-ai mai liniştit? întrebă Shirley. Accepţi să rămâi acasă? — N-am să plec fără să am încuviinţarea prietenelor mele, fu răspunsul; dar cred că odată cu trecerea vremii vor fi siliţi să gândească la fel ca mine. În acest timp, doamna Pryor nu părea deloc să se simtă la largul său. Extrema ei rezervă obişnuită îi îngăduia rareori să vorbească deschis sau să-i iscodească pe ceilalţi. Îi treceau prin minte un noian de întrebări pe care niciodată nu se aventura să le formuleze; dădea în sinea sa sfaturi pe care limba nu le rostea. Dacă ar fi fost singură alături de Caroline, poate că ar fi spus ceva cu privire la cele discutate; însă prezenţa domnişoarei Keeldar, oricât de obişnuită ar fi fost cu ea, îi pecetluia buzele. Acum, ca şi într-o mie de alte împrejurări, scrupule inexplicabil de puternice o împiedicau să intervină. Îşi arăta grija faţă de domnişoara Helstone doar într-un mod ocolit, întrebând-o dacă nu o dogorăşte prea tare focul, punând un paravan între cămin şi fotoliul ei, închizând o fereastră pe unde îşi închipuia că s-ar strecura vreun curent rece, aruncându-i deseori priviri încărcate de nelinişte. Shirley făcu un fel de rezumat: — După ce am nimicit planul tău, şi sper că am izbutit să te conving, am să clădesc numai eu singură unul nou. În fiece vară fac o excursie. În vara asta am de gând să petrec două luni fie la lacurile scoţiene, fie la lacurile din Lake District; prin urmare acolo am să mă duc, dar numai dacă primeşti să mergi şi tu cu mine: dacă refuzi, nu fac niciun pas de aici! — Eşti foarte drăguţă, Shirley. — Am să fiu foarte drăguţă, dacă o să mă laşi; doresc din tot sufletul să fiu drăguţă. Ăsta-i obiceiul şi nenorocirea mea, ştiu, să-mi închipui că toată lumea trebuie să asculte de mine; dar în privinţa asta cine~i altfel? Oricum ar fi însă, atunci când căpitanul Keeldar se simte bine, are la dispoziţie tot ce-i trebuie, printre altele şi un camarad înţelept şi cumsecade, îi face nemărginita plăcere să-şi închine strădaniile ce-i stau în putinţă pentru fericirea acelui camarad. Şi crezi că n-o să fim fericite, Caroline, acolo în munţi? O să mergem în Highlands. Dacă suporţi călătoria pe mare o să ne ducem în insule: Hebridele, Shetland, insulele Orkney. Ţi-ar face plăcere? Văd eu bine că da; doamnă Pryor, vă rog să fiţi martoră; faţa ei străluceşte ca soarele de îndată ce pomenesc de lucrurile astea. — Mi-ar plăcea foarte mult, răspunse Caroline pentru care, într-adevăr, gândul de a face o astfel de călătorie era nu numai agreabil, ci şi grozav de înviorător. Shirley îşi frecă mâinile de bucurie. — Ia te uită, pot şi eu să trag un folos! exclamă cu însufleţire. Pot să-mi folosesc banii pentru o faptă bună. Mia mea de lire pe an nu rămâne doar un teanc de bancnote murdare şi guinei gălbejite (dar să vorbesc respectuos despre amândouă, fiindcă pe amândouă le ador), ci, s-ar putea să însemne sănătate pentru cei bolnavi, putere pentru cei slabi, mângâiere pentru necăjiţi. Eram hotărâtă să scot din ei ceva mai de seamă decât o casă veche şi frumoasă unde să trăiesc, şi rochii de satin pe care să le îmbrac; mai mult decât atenţie din partea cunoştinţelor şi laude din partea celor săraci. A venit vremea începutului. În vara asta – Caroline, doamna Pryor şi cu mine mergem pe Atlanticul de Nord, dincolo de Shetland – poate până la insulele Faroe. O să vedem foci la Suderoe şi, fără îndoială, sirene la Stromoe. Caroline râde, uită-te, doamnă Pryor: eu am făcut-o să râdă; eu am înveselit-o. — Mi-ar plăcea grozav să merg, repetă domnişoara Helstone. Tânjesc să ascult zgomotul valurilor – al valurilor Oceanului, şi să le văd aşa cum mi le-am închipuit în visurile mele, ca nişte maluri de lumină verde ce se leagănă, încoronate cu ghirlande înspumate, care mereu dispar şi mereu reînvie, mai albe decât crinii. M-ar încânta să trec pe lângă ţărmurile acelor insuliţe de stâncă unde păsările mării trăiesc şi se înmulţesc nedecimate de oameni. O să umblăm pe urmele scandinavilor din vechime – ale normanzilor; aproape c-o să putem zări ţărmurile Norvegiei. Simt o foarte vagă desfătare trezită de planurile tale, dar este o desfătare. — Şi-acum, în ceasurile tale de veghe din timpul nopţii ai să te gândeşti la Fitful Head, la pescăruşii care zboară ţipând ascuţit în jur, la talazurile care se sparg de malurile lui, mai curând decât la mormintele de sub bucătăriile de vară de la casa parohială? — Am să încerc; şi în loc să mă gândesc la zdrenţe de giulgiu, la resturi de sicrie, la oase şi ţărână omenească, o să-mi închipui foci tolănindu-se la soare pe ţărmuri singuratice, pe-acolo pe unde n-a călcat picior de pescar sau de vânător; la crăpături de stâncă pline cu ouă ca perlele, cuibărite în iarbă de mare; la stoluri de păsări fericite împrăştiate peste nisipuri albe. — Şi ce-are să se întâmple cu greutatea, aceea inexplicabilă despre care spuneai că te apasă pe cuget. — Am să încerc s-o dau uitării gândindu-mă la stăpânirea Craiului Adâncurilor asupra unei turme de balene ce se năpustesc dinspre gheţurile veşnice detunând prin noianul vineţiu şi lichid; o sută poate dintre ele bălăcindu-se, străfulgerând, rostogolindu-se sub privegherea unui patriarh mascul îndeajuns de uriaş ca să fi fost zămislit înainte de Potop, o făptură asemeni aceleia pe care bietul Smart o avea în minte când a spus:   Strong against tides, the enormous whale Emerges as he goes.   — Sper că frumoasa noastră corabie n-are să întâlnească o asemenea mulţime, sau turmă cum îi spui tu, Caroline (după câte bănuiesc, visezi că mamuţii mărilor ies la păscut pe la poalele „colinelor veşnic înverzite” şi înghit ciudate nutreţuri pe văile printre şi deasupra cărora se rostogolesc valurile mării). N-aş avea deloc chef ca patriarhul balenelor să ne răstoarne corabia. — Tu te-aştepţi să vezi sirene, nu-i aşa, Shirley? — Una în orice caz; pentru mai puţin nici nu stau de vorbă. Şi ar trebui, să se arate cam în felul acesta: Eu am să mă plimb singură pe punte, cam târziu, către faptul unei seri de august, privind şi fiind privită de o lună plină; deasupra valurilor are să se înalţe ceva alb peste care luna se revarsă tăcută şi fermecătoare, acel ceva alb licăreşte şi se dă la fund. Apoi iar se ridică. Mi se pare că îl aud strigând cu glas ca de om; te chem şi pe tine din cabină, îţi arăt cum o imagine strălucitoare ca alabastrul se înalţă din valul întunecat. Amândouă vedem părul lung, braţul ridicat şi mai alb decât spuma, oglinda ovală şi lucitoare ca o stea. Alunecă mai aproape; acum vedem limpede un chip de om; un chip asemănător cu al tău, ale cărui trăsături armonioase şi pure (iartă-mi cuvântul, dar e cel mai potrivit) – ale cărui trăsături armonioase şi pure nu sunt dezavantajate de paloare. Se uită la noi, dar nu cu ochii tăi. În privirea lor voluntară citesc o ispită supranaturală; face semn de chemare. Dacă am fi bărbaţi, am şi ţâşni la semnul acela, valul îngheţat ar fi luat pieptiş de dragul şi mai îngheţatei fiinţe făcătoare de vrăji; dar cum suntem femei, rămânem ferite de primejdie, deşi nu apărate de spaimă. Fiinţa aceea înţelege din privirile noastre netulburate; simte că e neputincioasă; mânia îi umbreşte fruntea; nu ne poate vrăji, dar ne va înspăimânta; se înalţă mult şi alunecă apoi cu întreg trupul pe creasta întunecată a talazului. Ispită şi spaimă! Monstru asemănător cu noi înşine! Nu te bucuri, Caroline, când în cele din urmă, scoţând un strigăt sălbatic, coboară spre adâncuri? — Bine, Shirley, dar nu e ca noi; noi nu suntem nici făcătoare de vrăji, nici spaime, nici monştri. — Se spune că unele din tagma noastră sunt toate trei deodată. Există bărbaţi care atribuie „femeii”, în general, astfel de însuşiri. — Dragele mele, interveni aici doamna Pryor, nu observaţi că în ultimele zece minute discuţia voastră s-a referit numai la lucruri fanteziste? — Dar nu e nimic rău în fanteziile noastre – găsiţi ceva rău, doamnă? — E limpede că nu există sirene – de ce să vorbiţi despre ele ca şi cum ar exista? Cum vă poate interesa o discuţie despre ceva ce nu există? — Nu ştiu, răspunse Shirley. — Draga mea, cred că ne vine un musafir. Câtă vreme vorbeaţi voi am auzit paşi pe pajişte; ia ascultaţi: nu scârţâie acum portiţa de la grădină? Shirley se duse la fereastră. — Da, vine cineva, anunţă ea şi se retrase de acolo în tăcere; apoi, pe când se aşeza la loc, un val de emoţie îi însufleţi chipul, o rază tremurătoare i se aprinse în ochi şi-i îmblânzi privirile. Îşi duse mâna la bărbie, cătă în jos şi păru că se gândeşte în timp ce rămânea în aşteptare. Slujnica anunţă pe domnul Moore, iar Shirley se răsuci în loc atunci când domnul Moore apăru în uşă. Părea foarte înalt când intră în salon şi contrasta puternic cu cele trei doamne dintre care niciuna nu se putea lăuda cu o statură deasupra celei obişnuite. Arăta bine, mai bine decât se ştiuse că arată în ultimele douăsprezece luni; un fel de tinereţe reînnoită îi strălucea în ochi şi în coloritul feţei, o nădejde înviorată şi o ţintă precisă îi susţineau ţinuta; în înfăţişarea lui încă se mai vedea tăria, dar austeritatea nu; părea să fie la fel de vesel pe cât era de preocupat. — Tocmai m-am întors de la Stilbro’, îi spuse domnişoarei Keeldar în vreme ce o saluta, şi m-am gândit să vin şi să-ţi comunic rezultatele misiunii. — Ai făcut bine că nu m-ai lăsat în nesiguranţă şi ai sosit la timp potrivit. Ia loc; încă n-am terminat ceaiul. Eşti destul de englez ca să apreciezi un ceai, sau rămâi totuşi credincios cafelei? Moore preferă ceaiul. — Mă obişnuiesc să devin un englez naturalizat; obiceiurile străine mă părăsesc unul după altul. Apoi prezentă doamnei Pryor omagiile sale şi o făcu în chip foarte potrivit, cu o modestie gravă ce stătea bine vârstei lui în comparaţie cu a doamnei. Pe urmă se uită la Caroline – nu, totuşi, pentru prima oară – privirile îi mai căzuseră asupra ei; se înclină înspre ea, aşa cum şedea pe scaun, îi întinse mâna şi o întrebă ce mai face. Lumina dinspre fereastră nu cădea asupra domnişoarei Helstone, fiindcă stătea cu spatele într-acolo; un răspuns liniştit, deşi rostit cam încet, gesturi cumpănite, dimpreună cu ocrotirea prietenească a începutului de amurg, ascunseră vederii toate simptomele trădătoare. Nimeni n-ar fi putut spune că tremura sau roşise, că inima i se zbătuse ori nervii i se înfioraseră, nimic nu vădea emoţie: niciodată n-au fost schimbate saluturi mai lipsite de efuziune. Moore se aşeză în scaunul liber de lângă ea şi în faţa domnişoarei Keeldar. Îşi alesese bine locul; apărată de cercetări atente prin însăşi apropierea dintre ei, acoperită încă şi mai mult de întunericul ce creştea cu fiecare clipă, vecina lui îşi recăpătă nu numai aparenţa ci adevărata stăpânire a simţămintelor care săriseră să se răzvrătească încă din clipa când îi fusese rostit numele. Moore discuta cu domnişoara Keeldar. — Am fost la cantonament, spunea acum, şi am avut o întrevedere cu colonelul Ryde. A fost de acord cu planurile şi mi-a promis sprijinul solicitat; ba chiar mi-a oferit un număr de oameni mai mare decât cel de care am nevoie – şase soldaţi îmi ajung. Nu am de gând să mă las copleşit de tunici roşii; astea-s bune mai mult pentru paradă decât pentru altceva; principala nădejde tot în civilii mei o pun. — Şi în căpitanul lor, interveni Shirley. — Cum, căpitanul Keeldar? întrebă Moore zâmbind vag şi fără să-şi înalţe privirile. Tonul de ironie cu care rostise cuvintele acestea era foarte respectuos şi reţinut. — Nu, replică Shirley, răspunzând zâmbetului; căpitanul Gérard Moore, care după câte cred are multă încredere în vitejia braţului său drept. — Înarmat cu rigla din birou, completă Moore. Reluându-şi seriozitatea obişnuită, continuă: Cu poşta din seara asta am primit o notă de la ministrul de Interne ca răspuns la nota mea. S-ar zice că cei de la Londra sunt cam îngrijoraţi de starea lucrurilor de-aici, din nord; condamnă mai cu seamă indolenţa şi lipsa de bărbăţie a proprietarilor de fabrici; spun, aşa cum am spus eu întotdeauna, că în împrejurările de faţă a rămâne cu mâinile în sân e un act criminal, că laşitatea înseamnă cruzime, de vreme ce amândouă pot doar să încurajeze dezordinile şi să ducă în cele din urmă la izbucniri sângeroase. Iată nota, am adus-o ca s-o citeşti şi dumneata; poţi vedea şi teancul acesta de ziare cu relatări despre noi măsuri luate la Nottingham, la Manchester şi prin alte locuri. Scoase scrisori şi ziare şi le puse în faţa domnişoarei Keeldar. În vreme ce gazda citea, el îşi bău ceaiul în linişte; dar, deşi păstra tăcerea, posibilităţile sale de observaţie nu păreau deloc absente de la datorie. Fiind aşezată puţin mai în spate, doamna Pryor nu intra în raza vederii lui, însă cele două doamne mai tinere erau foarte avantajos plasate. Pe domnişoara Keeldar, care şedea chiar în faţa lui, o vedea fără niciun efort; de îndată ce ridica ochii, privirile în chip firesc o întâlneau mai întâi pe ea; şi cum ceea ce mai rămăsese din lumina zilei – licărirea dinspre apus - cădea asupra ei, chipul îi apărea în relief pe fundalul lambriurilor întunecate. Shirley păstra încă pe obrazu-i luminos coloritul căpătat cu câteva minute mai înainte; genele negre ale ochilor lăsaţi în jos pentru citit, linia închisă la culoare dar delicată a sprâncenelor, valul aproape negru al buclelor dădeau prin contrast chipului ei îmbujorat aspectul fermecător al petalelor unei flori roşii de câmp. Atitudinea ei avea graţie naturală şi efecte artistice izvorau din faldurile bogate şi lucitoare ale rochiei de mătase – o rochie simplă dar splendidă – datorită apelor luminoase ale coloritului, bătaia şi urzeala având sclipiri adânci şi schimbătoare asemeni nuanţelor, de pe gâtul fazanului. Sticlirile micii brăţări de la mână înfăţişau contrastul dintre aur şi fildeş; întreaga imagine avea ceva strălucitor. Trebuie presupus că aşa gândea Moore, de vreme ce ochii îi zăboveau îndelung asupra-i, dar rareori îngăduia simţămintelor sau părerilor să i se dezvăluie pe chip. Temperamentul lui era înzestrat ca o anume doză de sânge rece şi întotdeauna prefera să arboreze o înfăţişare temperată nu lipsită de amabilitate, dar serioasă. Privind drept în faţa lui nu putea s-o vadă pe Caroline, fiindcă stătea chiar alături de el; trebuia, prin urmare, să facă nişte mici manevre pentru a o cuprinde bine în câmpul său de observaţie; se lăsă pe speteaza scaunului şi cătă în jos către ea. Nici el şi nici altcineva n-ar fi putut descoperi strălucire la domnişoara Helstone. Aşezată în umbră, fără flori sau podoabe, îmbrăcată în rochia modestă de muselină fără vreo culoare în afara unei dungi înguste de albastru pal, cu obrajii neîmpurpuraţi şi neînvioraţi de emoţie, însuşi castaniul părului şi al ochilor fiindu-i ascuns în lumina săracă, arăta, prin comparaţie cu Shirley Keeldar, ca o schiţă graţioasă în creion alături de un tablou cu colorit orbitor. De când o văzuse Robert ultima oară, adânci schimbări se petrecuseră în fiinţa ei; nu s-ar putea afirma sigur dacă celălalt îşi dădea seama; nu spuse nimic în privinţa asta. — Ce face Hortense? întrebă încet Caroline. — Foarte bine; dar se plânge că n-are nicio ocupaţie; îţi duce lipsa. — Spune-i că şi eu îi simt foarte mult lipsa, şi că în fiecare zi scriu şi citesc câte ceva în franţuzeşte. — Are să mă întrebe dacă mi-ai spus să-i transmit salutări; ţine foarte mult la treaba asta. Ştii că îi place să i se acorde atenţie. — Cele mai calde salutări; şi spune-i, te rog, că oricând are vreme să-mi scrie un bileţel, m-ar bucura nespus dacă mi-ar trimite veşti despre dânsa. — Numai să nu uit; nu sunt chiar cel mai sigur mesager când e vorba de complimente. — Nu, nu uita, Robert; nu e vorba de niciun compliment – e din adâncul inimii. — Şi prin urmare ar trebui transmis fără întârziere? — Dacă eşti bun. — Hortense are să fie gata să verse lacrimi. E foarte slabă de fire în privinţa elevei ei; totuşi uneori îţi reproşează că prea te supui fără abatere presiunilor unchiului tău. Afecţiunea, ca şi dragostea, e nedreaptă din când în când. Caroline nu dădu niciun răspuns la această observaţie; fiindcă inima îi era într-adevăr tulburată, iar dacă ar fi îndrăznit şi-ar fi dus batista la ochi. Tot dacă ar fi îndrăznit iar fi spus că până şi florile din grădina de la Hollow’s Cottage îi erau dragi; că micul salon din casa aceea reprezenta pentru ea raiul pe pământ; cât tânjea să se poată întoarce acolo, aproape tot atât de mult cât tânjise şi prima femeie, după alungare, să mai poată vedea o dată Edenul. Dar neîndrăznind să rostească asemenea fraze, rămase liniştită; şedea blândă alături de Robert şi aştepta ca el să mai spună ceva. Atâta amar de vreme trecuse de când această apropiere îi era familiară – atât amar de vreme de când glasul lui îi vorbea! Dacă fie şi numai cu o umbră de probabilitate, sau doar de posibilitate, şi-ar fi putut închipui că întâlnirea de atunci îi face plăcere lui Robert, ar fi trăit o adâncă bucurie. Totuşi, chiar îndoindu-se că-i face plăcere – cu groaza că ar putea să-l plictisească – primea harul întâlnirii aşa cum o pasăre captivă ar primi o rază de soare strecurată printre gratiile coliviei; n-avea rost să mai stea în cumpănă – să se opună simţământului de fericire pe care îl trăia; a fi lângă Robert înseamnă a fi readusă la viaţă. Domnişoara Keeldar puse jos hârtiile. — Şi toate aceste valuri ameninţătoare te bucură sau te întristează? îşi întrebă arendaşul. — Niciuna, nici alta, pe de-a-ntregul; dar e sigur că mi sau dat indicaţii. Înţeleg că planul nostru trebuie menţinut cu tărie. Îmi dau seama că pregătirea minuţioasă şi atitudinea hotărâtă sunt cele mai nimerite mijloace pentru a evita vărsarea de sânge. Pe urmă o întrebă dacă i-a atras atenţia un pasaj anume şi primind răspuns negativ, se sculă şi se duse să i-l arate; continuă conversaţia stând în picioare în faţa ei. Din ceea ce vorbeau reieşea dar că amândoi se temeau de izbucnirea unor tulburări prin vecinătatea Briarfield-ului, dar fără să arate sub ce formă. Nici Caroline şi nici doamna Pryor nu puseră întrebări; subiectul nu părea să fie copt pentru o discuţie deschisă; aşa că li se îngădui proprietarei şi arendaşului să păstreze amănuntele numai pentru ei, fără a fi stânjeniţi de curiozitatea ascultătoarelor. Vorbind cu domnul Moore, domnişoara Keeldar adoptase un ton însufleţit şi totodată reţinut, confidenţial şi în acelaşi timp demn. Totuşi, atunci când se aduseră lumânările şi se aţâţă focul, iar lumina îndestulătoare astfel produsă dădu posibilitatea să i se vadă limpede chipul, puteai să observi că era plină de interes, însufleţită, preocupată, nu exista urmă de cochetărie în gesturile ei; indiferent ce ar fi simţit pentru Moore, îşi domina simţămintele cu toată seriozitatea. Cu aceeaşi seriozitate îşi stăpânea şi el simţămintele şi îşi respecta hotărârile - era evident; căci nu făcea niciun efort ca să atragă, să ia ochii, ori să impresioneze. Cu toate acestea, izbutea să aibă un vag aer de comandant; fiindcă vocea mai profundă, deşi modulată cu blândeţe, şi, din când în când, hotărârea mai nezdruncinată reuşeau, în chip neintenţionat şi involuntar, printr-o frază sau un ton ce nu admiteau replică, să înfrângă accentele molatice şi firea excesiv de sensibilă, deşi mândră, ce o caracteriza pe Shirley. Domnişoara Keeldar lăsa să se vadă că discuţia cu el o făcea fericită, iar bucuria părea să-i fie dublă – bucurie pentru trecut şi pentru prezent, a amintirilor şi a speranţei. Ce am spus acum sunt părerile Carolinei despre cei doi; trăia deplin simţămintele descrise mai sus. Şi simţind astfel, încerca să nu sufere; şi totuşi suferea cumplit. Suferea, întradevăr, sfâşietor: cu câteva minute mai înainte, inima ei hămesită gustase o picătură şi o firimitură din acea hrană care, de i-ar fi fost oferită în abundenţă, ar fi adus bogăţie de viaţă acolo unde viaţa începea să se stingă; însă ospăţul cel generos îi era smuls din faţă şi întins dinaintea altcuiva, iar ei nu-i rămânea decât să privească de pe margini la desfăşurarea banchetului. Ceasul bătu de nouă; venise vremea ca musafira să plece acasă; îşi strânse lucrul şi puse în săculeţ broderia, foarfecele şi degetarul, ură doamnei Pryor noapte bună şi liniştită şi primi din partea ei o strângere de mână mai călduroasă decât de obicei; pe urmă se apropie de domnişoara Keeldar. — Noapte bună, Shirley! Shirley tresări. — Cum? Atât de devreme? Vrei să pleci acum? — E nouă şi ceva. — Nici n-am auzit ceasul. Mâine ai să vii din nou şi în noaptea asta o să fi fericită, nu-i aşa? Adu-ţi aminte de planurile noastre. — Da, răspunse Caroline. N-am uitat. Mintea o prevenea că nici planurile acelea şi nici orice fel de alte planuri n-ar fi fost în stare să-i redea o linişte sufletească neîntreruptă. Se întoarse spre Robert, care stătea foarte aproape, în spatele ei; când privi în sus, strălucirea lumânărilor de pe consolă i se revărsă din plin peste faţă; întreaga-i paloare, toate schimbările, toate tristele lor semnificaţii ieşiră limpede la iveală. Robert avea ochi ageri şi, dacă ar fi vrut, ar fi putut să le vadă; dar nimic nu arătă dacă le observase ori nu. — Noapte bună! spuse tremurând ca varga şi întinse cu grabă mâna micuţă, nerăbdătoare să se despartă de el cât mai repede. — Te duci acasă? o întrebă fără să-i atingă mâna. — Da. — A venit Fanny să te ia? — Da. — Oricum, pot să te conduc şi eu câţiva paşi; nu chiar până la casa parohială, totuşi, pentru ca nu cumva vechiul meu prieten Helstone să mă împuşte pe fereastră. Începu să râdă şi îşi luă pălăria. Caroline pomeni ceva despre osteneală inutilă; el îi spuse să-şi ia boneta şi şalul. Ea fu repede gata şi curând se găsiră amândoi în aer liber. Moore îi puse braţul sub al său, la fel cum făcea odinioară – cu gestul acela pe care ea totdeauna îl simţea plin de duioşie. — Poţi s-o iei înainte, Fanny, îi spuse Robert fetei. Te ajungem din urmă. Şi de îndată ce Fanny o luă puţin înainte, Robert prinse mâna Carolinei într-a sa şi îi spuse cât de mult se bucură să vadă că e o musafiră obişnuită la Fieldhead: spera că legătura strânsă cu domnişoara Keeldar avea să continue; o asemenea relaţie nu putea fi decât plăcută şi folositoare. Caroline îi răspunse că ţinea foarte mult la Shirley. — Şi nu încape îndoială că simpatia e reciprocă, declară Moore. Dacă îţi spune că ţi-e prietenă, poţi fi sigură că aşa este; nu e capabilă de prefăcătorie; dispreţuieşte ipocrizia. Dar ia spune, Caroline, n-o să te mai vedem niciodată la Hollow’s Cottage? — Cred că nu, dacă unchiu-meu nu se răzgândeşte. — Şi te simţi acum foarte singură? — Da, destul de singură. În afară de tovărăşia domnişoarei Keeldar nu prea mai am nicio bucurie. — N-ai fost cumva bolnavă în ultima vreme? — Nu, deloc. — Ar trebui să te îngrijeşti. Ai grijă mai ales să nu renunţi la plimbări. Nu ştiu dacă îţi dai seama, dar mi s-a părut că eşti cam schimbată – puţin cam abătută şi cam palidă. Unchiul tău se poartă frumos cu tine? — Da, e la fel cum a fost întotdeauna. — Asta înseamnă că nu-i prea afectuos; nici prea multă ocrotire, nici prea multă grijă. Atunci ce te roade? Spune-mi, Lina. — Nimic, Robert! Dar glasul îi tremura. — Cu alte cuvinte nimic din ce ai fi dispusă să-mi spui; nu eu sunt omul căruia să te destăinui. Despărţirea e deci pe cale să ne înstrăineze, nu-i aşa? — Nu ştiu; uneori aproape mă tem că da. — N-ar trebui să se întâmple aşa. „Uita-vom ce a fost cândva, şi prieteni dragi vor dispărea?“ — Robert, eu nu uit. — Cred că au trecut două luni, Caroline, de când n-ai mai fost pe la vilă. — De când n-am mai fost la vilă, da, — Ai trecut vreodată pe-acolo când te duceai la plimbare? — Am fost sus, pe deal, câteodată, seara,. Şi m-am uitat în jos, peste vâlcea. Într-un rând am văzut-o pe Hortense în grădină udând florile, şi ştiu la ce oră aprinzi lampa din birou; din vreme în vreme am aşteptat să-i văd strălucirea; şi te-am zărit aplecându-te între lampă şi fereastră; ştiam că eşti dumneata – aproape că aş fi în stare să-ţi desenez silueta. — Mă mir că nu te-am întâlnit niciodată; uneori mă urc şi eu pe dealuri, după ce apune soarele. — Ştiu că ieşi; era gata să stau de vorbă cu dumneata întro noapte, atât de pe-aproape ai trecut. — Zău? Am trecut pe aproape de tine şi nu te-am văzut! Eram singur? — De două ori te-am văzut şi niciodată nu erai singur. — Cu cine eram? Probabil cu nimeni altcineva decât Joe Scott sau propria-mi umbră aruncată de razele lunii. — Nu; nici Joe Scott şi nici umbra dumitale, Robert. Prima oară erai cu domnul Yorke; iar a doua oară ce numeşti umbra dumitale era o siluetă cu frunte albă şi plete întunecate, cu un colier sclipitor în jurul gâtului; însă doar vam zărit, şi pe dumneata şi silueta aceea ca de zână; n-am aşteptat să aud ce vorbiţi. — S-ar zice că umbli nevăzută. În seara asta am observat că ai un inel la mână; n-o fi inelul lui Gyges? De-acum încolo, când o să fiu singur în birou, chiar şi în puterea nopţii, îmi voi îngădui să mi-o închipui pe Caroline plecată peste umărul meu şi citind împreună cu mine aceeaşi carte, sau şezând alături ocupată cu treburile ei, dar ridicându-şi din când în când ochii nevăzuţi ca să-mi citească pe faţă gândurile. — Poţi să nu te sperii de asemenea indiscreţii; nu mă apropii de dumneata, rămân doar în depărtare şi urmăresc ce ţi se mai întâmplă. — Seara, după ce se închide fabrica, iar eu hoinăresc de-a lungul gardurilor – sau noaptea, în vreme ce ţin locul paznicului – o să-mi închipui că fiecare ciripit de pasăre adormită în cuibul ei şi fiece foşnet de frunză sunt o mişcare făcută de tine; umbrele copacilor îţi vor împrumuta silueta; în fiece ramură cu flori albe de măceş am să-mi închipui că te zăresc pe tine. Lina, ai să mă urmăreşti pretutindeni. — Niciodată n-o să mă aflu acolo unde nu doreşti să fiu, nici n-am să văd ori să aud ce doreşti să rămână nevăzut şi neauzit. — Te voi vedea chiar şi în fabrică, în plină lumină a zilei; şi chiar te-am văzut o dată. Abia acum o săptămână, şedeam la capătul unei hale din fabrică şi fetele lucrau la capătul celălalt, iar într-un grup de lucrătoare care alergau de colocolo mi s-a părut că zăresc o siluetă asemănătoare cu a ta. Era vreun efect înşelător de lumină şi umbră sau vreo amăgitoare rază a soarelui. M-am dus până la grupul de acolo; ce văzusem eu pierise; m-am trezit între două fetişcane zdravene purtând şorţuri. — N-am să vin niciodată în fabrică după dumneata, Robert, dacă nu mă chemi. — Şi nu e singurul prilej în care imaginaţia mi-a jucat feste. Într-o noapte, pe când mă întorceam târziu de la târg, am intrat în salonul vilei cu gândul s-o găsesc pe Hortense acolo; dar în locul ei mi s-a părut că te găsesc pe tine. În cameră nu se afla nicio lumânare; o luase soră-mea sus cu ea; obloanele nu fuseseră trase şi bogate raze de lună se revărsau prin ochiurile ferestrei; şi acolo te aflai tu, Lina, lângă tocul ferestrei, puţin plecată într-o parte, aşa cum nu rareori ţi se întâmplă să stai. Erai îmbrăcată în alb, la fel cum te-am văzut la o reuniune, într-o seară. O jumătate de secundă mi s-a părut că faţa ta proaspătă, plină de viaţă, e întoarsă către mine şi mă priveşte; o jumătate de secundă mam gândit să vin şi să te iau de mână, să te cert pentru îndelunga absenţă şi să-ţi urez bun venit pentru seara de atunci. Dar după ce am făcut doi paşi, vraja s-a risipit; conturul rochiei şi-a schimbat forma; trăsăturile chipului sau topit şi n-a mai rămas nimic din ele; îndată ce am ajuns acolo am văzut că în realitate nu rămăsese decât faldul unei perdele de muselină albă şi un ghiveci cu o plantă de casă plină de boboci – „sic transit“, et caetera. — Prin urmare n-a fost fantoma mea? Era gata sa cred că da. — Nu; nimic altceva decât muselina, ghiveciul şi bobocii roşii; o pildă de iluzie pământească. — Mă mir că mai ai timp pentru asemenea iluzii, când gândurile trebuie să-ţi fie aşa de prinse. — Şi eu mă mir. Dar în mine, Lina, aflu două firi deosebite; una faţă de lume şi faţă de treburi, şi alta acasă şi în timpul liber. Gérard Moore e un câine nemilos dacă îl duci la fabrică sau la târg; omul căruia îi spui vărul tău Robert e uneori un visător şi trăieşte în alte sfere decât aceea a postăvăriei şi biroului. — Dar cele două firi se împacă bine cu dumneata; am impresia că arăţi sănătos şi liniştit; ai pierdut cu totul aerul acela hărţuit pe care te durea sufletul când îi vedeai zugrăvit pe chipul dumitale acum câteva luni. — Bagi tu de seamă asta? Sigur, am scăpat de unele greutăţi; am trecut de locurile cu stânci primejdioase şi am ieşit în largul mării. — Şi, dacă ai vânt prielnic, poţi nădăjdui să faci o călătorie bogată în roade? — Aş putea să sper, da; dar speranţele sunt înşelătoare; peste vânturi şi valuri nu poţi să fi stăpân, vânturile şi furtunile veşnic ridică piedici în calea marinarului; el nu poate să-şi scoată din minte că-l pândeşte furtuna. — Dar dumneata eşti pregătit pentru asta – eşti marinar destoinic şi căpitan iscusit, un pilot plin de îndemânare, da, Robert, ştii să domoleşti furtunile. — Ruda mea are întotdeauna despre mine cea mai bună părere, dar am să-i iau vorbele drept prevestitoare de bine; voi socoti că întâlnindu-mă cu ea în noaptea asta am văzut cum îmi iese în întâmpinare una dintre păsările acelea care pentru marinari sunt vestitoare de noroc. — Sărmană vestitoare de noroc mai este aceea care nu-i în stare de nimic – nu are nicio putere. Îmi dau seama de neputinţa mea; n-are niciun rost să-ţi spun că vreau să-ţi fiu de folos, atâta vreme cât n-o pot dovedi, îţi doresc mult succes; îţi doresc destin măreţ şi fericire adevărată. — Dar când mi-ai dorit altceva? Ce aşteaptă Fanny acolo? I-am spus s-o ia înainte. Aha! Va să zică am şi ajuns lângă cimitir; aici trebuie să ne despărţim, aşa bănuiesc; dacă n-ar fi fost fata asta cu noi am fi mai putut sta câteva minute pe treptele bisericii. E o noapte atât de frumoasă, o atât de paşnică noapte de vară, încât deocamdată nu prea mă trage inima să mă întorc la Hollow. — Acum nu putem sta pe treptele din faţa bisericii, Robert. Caroline rosti vorbele acestea fiindcă Moore o conducea înspre intrarea bisericii. — Poate că nu, dar trimite-o pe Fanny acasă; spune-i că venim şi noi; câteva minute nu mai au importanţă. Orologiul bisericii sună ceasurile zece. — Acum are să iasă unchiu-meu ca să-şi facă rondul de gardă, şi totdeauna trece prin faţa bisericii şi prin cimitir. — Şi ce dacă? Dacă n-ar şti Fanny că suntem aici, mi-ar face plăcere să-l păcălim şi să treacă pe lângă noi fără să ne vadă. Când ar fi el în faţă, noi am putea fi sub fereastra dinspre apus; când ar lua-o pe partea dinspre nord, ne-am putea strecura pe lângă cea din sud; şi într-o clipă am putea să ne ascundem după orice piatră; monumentul acela înalt ridicat de familia Wynne ar fi de-ajuns să ne ascundă cu totul. — Robert, ce bine dispus eşti în seara asta! Hai pleacă – pleacă, adăugă Caroline cu nerăbdare. Uite, se-aude uşa din faţă… — Nu vreau să plec; ba, dimpotrivă, am să mai rămân. — Ştii bine că unchiu-meu s-ar supăra îngrozitor; mi-a interzis să te mai văd fiindcă eşti iacobin. — Bizar iacobin! — Pleacă, Robert, uite-l că vine – îi aud tuşea. — Diable! Ciudat lucru – tare aş vrea să mai stau! — Îţi aduci aminte ce a făcut atunci când a dat peste Fanny şi… începu Caroline, dar se opri dintr-o dată. Cuvântul următor ar fi trebuit să fie „iubitul”, dar nu era în stare să-l rostească; putea să pară dinadins folosit ca să sugereze idei pe care nu avea intenţia să le sugereze – idei aducătoare de amăgiri şi tulburări. Moore avea mai puţine scrupule. — Şi iubitul ei? întrebă fără să ezite o clipă. Domnul Helstone l-a băgat sub pompă şi i-a făcut o baie zdravănă – aşa-i? Aş zice că şi mie mi-ar face hatârul ăsta cu destulă mulţumire. Mi-ar plăcea să-l aţâţ puţin pe bătrânul tiran – nu, orice ar fi, nu împotriva ta. Dar să facă deosebirea între un iubit şi un văr cred că ar fi în stare, nu? — Oho! La dumneata nu s-ar gândi nici pe departe în felul ăsta, sunt sigură că nu; cearta cu dumneata ţine doar de politică şi atât; dar n-aş vrea deloc să întindem coarda prea mult, îl ştii doar cât e de arţăgos. Uite-l c-a ajuns la portiţa grădinii - hai, pentru binele dumitale şi al meu, hai, Robert, pleacă! Vorbele atât de stăruitoare erau sprijinite prin gesturi de acelaşi fel şi priviri încă mai stăruitoare. Moore îi strânse o clipă între palmele lui palmele împreunate, răspunse privirii ridicate cu o privire îndreptată în jos, rosti „Noapte bună!“ şi plecă. Peste o clipă Caroline se afla lângă uşa dinspre bucătărie, alături de Fanny. Chiar atunci umbra pălăriei cu boruri întoarse se abătu peste un mormânt luminat de lună; ţeapăn de parcă ar fi înghiţit un baston, parohul ieşi din grădină şi porni cu pas domol, cu mâinile la spate, să străbată cimitirul. Puţin a lipsit ca Moore să nu fie prins; până la urmă tot a trebuit să se „pitească”, s-o ia pe după biserică şi să se ascundă în spatele fălosului monument al familiei Wynne. A fost silit să rămână acolo zece minute întregi, cu un genunchi proptit în iarbă, cu pălăria în mână şi pletele în voia stropilor de rouă, cu ochii negri scăpărători şi cu buzele întredeschise datorită râsului mut provocat de propria-i stare; căci la trei paşi de el se oprise parohul să admire în voie stelele şi să prizeze tabac. Se întâmplă, însă, ca în mintea domnului Helstone să nu existe nici măcar o umbră de bănuială; căci fiind de obicei foarte vag informat cu privire la deplasările nepoatei, deoarece considera că nici nu merită osteneala să le urmărească îndeaproape, habar nu avea că toată ziua fusese plecată şi şi-o închipuia stând în camera ei, ocupată cu lucrul sau cu vreo carte; acolo se şi afla în momentul acela; dar nu cufundată în liniştitele îndeletniciri presupuse de el, ci stând la fereastră cu inima zbătându-i-se în piept şi privind cu nelinişte prin crăpăturile oblonului ca să-şi vadă unchiul reîntors în casă şi vărul scăpat; până la urmă dorinţele i se împliniră; îl auzi pe domnul Helstone intrând şi îl văzu pe Robert păşind printre morminte, apoi sărind gardul; abia atunci coborî pentru rugăciune. Când se reîntoarse în cameră, se întâlni din nou cu amintirea lui Robert. Vedeniile din timpul somnului fură multă vreme evitate; multă vreme stătu lângă zăbrele, multă vreme privi înspre vechea grădină şi biserica încă şi mai veche, peste mormintele înşirate unul după altul, cenuşii şi solemne, desenate limpede sub lumina lunii. Urmări paşii nopţii pe cărările-i de stele, până departe în „măruntele minute de dincolo de toate”; în gând, toată vremea se afla împreună cu Moore. Stătea lângă el; îi auzea glasul; îşi ţinea mâna într-a lui şi mâna rămânea mereu caldă între degetele sale. Când bătea orologiul bisericii, sau de câte ori se isca orice alt zgomot, când apărea în cameră şoricelul deprins să umble în voie pe acolo – un intrus împotriva căruia pentru nimic în lume n-ar fi lăsat-o pe Fanny să pună vreo capcană – când venea şi făcea să zdrăngăne lanţul de chei, singurul ei inel, apoi mai stârnea câteva foşnete pe masa de toaletă unde întotdeauna îl aştepta un biscuit – Caroline înălţa-privirile, readusă pentru o clipă în lumea reală. Atunci rostea cu jumătate de glas, ca şi când s-ar fi împotrivit dojenilor unui îndrumător nevăzut şi neauzit: — Nu mă amăgesc cu visuri de dragoste; dacă mă gândesc e doar fiindcă nu pot să dorm; bineînţeles ştiu că o să se însoare cu Shirley. Şi în vreme ce tăcerea se reînstăpânea, sunetele orologiului se stingeau, protejatul cel nedomesticit şi necunoscut se retrăgea, Caroline îşi relua visul, cuibărindu-se la pieptul vedeniilor – ascultându-le, stând de vorbă cu ele. Într-un târziu vedeniile păliră; pe măsură ce se apropiau zorile, stelele apuneau şi primele licăriri ale zilei risipeau alcătuirile închipuirii; ciripitul păsărelelor atunci trezite din somn le acoperea şoaptele. Povestea plină de înflăcărare, înviorată de pasiune, luată pe aripi de adierile dimineţii deveni murmur stins. Acea vedenie care, ivită sub razele lunii, trăia, avea puls, avea mişcare, purta strălucirea sănătăţii şi prospeţimea tinereţii, îngheţă şi se făcu cenuşie ca o fantomă când dădu piept cu roşeaţa răsăritului. Se risipi. Şi la sfârşit visătoarea rămase stingheră; se strecură în pat, înfrigurată şi abătută.    

CAPITOLUL XIV   Shirley îşi caută mântuirea în opere de binefacere   „Bineînţeles, ştiu sigur că o să se însoare cu Shirley, fu primul gând care îi trecu prin minte a doua zi dimineaţa. Şi trebuie să se însoare cu ea, căci îi poate fi de mare ajutor”, urmă apoi cu toată convingerea. Şi imediat veni gândul dureros: „Dar când ei vor fi soţ şi soţie eu am să fiu dată uitării. Vai! Am să fiu cu totul dată uitării! Şi ce… ce o să mă fac eu atunci când Robert va fi definitiv şi pe de-a-ntregul despărţit de mine? Încotro am să apuc? Robert al meu. Ce mult aş dori să pot spune pe bună dreptate că e al meu! Dar eu nu sunt decât sărăcie şi neputinţă. Shirley este bogăţie şi putere; şi frumuseţe totodată, şi dragoste – asta nu pot s-o neg. Aici nu e vorba de o poveste dubioasă; îl iubeşte, şi nu cu simţăminte de duzină; îl iubeşte, sau îl va iubi în aşa chip încât el să fie dator să se simtă mândru că e iubit. Nimeni nu poate ridica nicio obiecţie întemeiată. Prin urmare să se căsătorească; dar pe urmă eu n-am să mai însemn nimic pentru Robert. Ca să-i fiu soră, sau alte treburi dintr-astea – mi-e silă. Pentru un bărbat ca Robert am să fiu totul sau nimic; nicio ezitare şi nicio vorbă goală nu poate fi suportată. De îndată ce perechea va fi unită, fără îndoială că am să mă despart de ei. Cât despre zăbovitul prin preajma lor, făcând pe ipocrita şi lăsând să se vadă senine simţăminte de prietenie, când sufletul îmi va fi răvăşit de cu totul alte emoţii – în asemenea hal de decădere n-am să ajung niciodată. A juca rolul prietenului devotat nu mi-ar fi deloc mai uşor decât a-l juca pe acela al duşmanului de moarte; la fel de puţin sunt în stare să le stau în cale pe cât aş putea să-i calc în picioare. Robert e un om de mâna întâi – pentru mine; lam iubit, îl iubesc, trebuie să-l iubesc. Aş vrea să fiu nevasta lui, dacă aş putea; şi cum nu pot, nu-mi rămâne decât să plec undeva unde să nu-l mai vad. Există doar o singură alternativă – ori să mă lipesc de el atât de strâns încât să devin o parte din fiinţa lui, ori să fiu despărţită de el aşa cum sunt despărţiţi cei doi poli ai unei sfere. Dumnezeule, atunci desparte-mă! Desparte-ne cât mai grabnic!“ Tot cam astfel de gânduri îi umblau iarăşi prin minte şi târziu după-amiaza, când unul dintre personajele ce-o obsedau trecu pe dinaintea ferestrei salonului. Domnişoara Keeldar păşi alene pe acolo; umbletul şi înfăţişarea lăsau să se vadă acel amestec de melancolie şi nepăsare ce alcătuia, în momentele de linişte, aspectul obişnuit al persoanei şi atitudinilor sale. În momentele de însufleţire însă, nepăsarea dispărea fără urmă, melancolia căpăta o nuanţă de voioşie sinceră minunat îmbinată cu râsul, cu zâmbetul, cu privirile şi alcătuiau laolaltă un simţământ pe deplin închegat, astfel că voioşia ei nu părea niciodată „trosnet de spini striviţi sub talpă“. — Ce înseamnă asta, de ce n-ai venit să mă vezi astăzi după-amiază, aşa cum mi-ai promis? I se adresă Carolinei îndată după ce intră în cameră. — N-am avut chef, răspunse foarte sincer domnişoara Helstone. Domnişoara Keeldar o şi cercetase cu priviri scrutătoare. — Nu! exclamă Shirley. Văd că nu ai chef să mă iubeşti; iar ai căzut într-una din stările acelea ale tale înnegurate şi neîndurătoare, când omul simte că prezenţa lui lângă tine nu este binevenită. Ai asemenea stări. Îţi dai seama? — Ai de gând să stai mult, Shirley? — Da. Am venit să beau ceaiul şi nu pot pleca înainte de al bea. Prin urmare o să-mi iau libertatea de a-mi scoate boneta chiar şi fără să fiu invitată. Făcu întocmai, pe urmă rămase în picioare pe covor, cu mâinile la spate. — Arăţi de mai mare dragul, continuă să vorbească tot cercetând-o atent cu privirile, dar nu fără prietenie, ci mai degrabă cu milă. Grozav de liniştită te mai arăţi, aidoma cu o căprioară rănită şi care îşi caută singurătatea. Ţi-e frică, oare, că Shirley are să-ţi scoată sufletul dacă are să descopere că eşti rănită şi sângerezi? — De Shirley nu mi-e niciodată frică. — Dar câteodată nu poţi s-o suferi; şi nu rareori o ocoleşti. Shirley este în stare să-şi dea seama când e ocolită şi dată deoparte. Dacă aseară n-ai fi plecat spre casă cu cine ai plecat, astăzi ai fi alt om. La cât ai ajuns acasă? — Pe la zece. — Ehei! Ţi-au trebuit trei sferturi de ceas ca să străbaţi o milă? Tu, sau Moore, aţi zăbovit în halul ăsta? — Shirley, vorbeşti prostii. — El a vorbit prostii – în privinţa asta nu am nicio îndoială; ori s-a înfăţişat într-un fel anume, ceea ce e de o mie de ori mai rău; chiar în clipa asta îţi văd pe frunte lumina ochilor lui. Aş fi în stare să-l provoc la duel, numai că n-am, unde găsi un martor de nădejde. Sunt cumplit de nervoasă, şi în aceeaşi stare am fost toată noaptea şi toată ziua de astăzi. Nu mă întrebi din ce pricină, făptură mică, tăcută şi peste măsură de sfioasă ce eşti, continuă ea după o pauză. N-ai merita să-ţi torn în poală toate secretele mele fără să mă rogi. Pe cuvântul meu că ieri seară aş fi fost în stare să mă iau pe urmele lui Moore cu intenţii ucigaşe. Am pistoale şi ştiu să mă folosesc de ele. — Lasă fleacurile, Shirley! Pe cine l-ai fi împuşcat - pe mine sau pe Robert? — Pe niciunul, probabil – sau poate că pe mine – ori mai degrabă vreun liliac sau vreo ramură de copac. E un înfumurat – vărul ăsta al tău – un înfumurat calm, serios, rezonabil, cumpănit şi plin de ambiţie. Parcă îl văd stând în picioare în faţa mea şi debitându-şi vorbirea aceea pe jumătate aspră, pe jumătate duioasă şi până la urmă venindu-mi de hac (îmi dau foarte bine seama că aşa se întâmplă) cu ţelurile neclintite şi altele asemenea. Iar atunci – mă scoate complet din sărite! Domnişoara Keeldar începu să se plimbe cu paşi iuţi prin încăpere în vreme ce repeta cu tărie că nu mai are niciun fel. De răbdare faţă de bărbaţi în general, dar mai cu seamă faţă de arendaşul pomenit. — N-ai dreptate, sări Caroline oarecum îngrijorată. Robert nu este înfumurat şi niciun bărbat uşuratic. Asta pot să ţi-o garantez. — Tu să garantezi pentru el? Crezi cumva că în privinţa asta aş putea să ţin seamă de vreun cuvânt de-ai tău? Nu poate exista nicio altă mărturie căreia să nu-i dau mai multă crezare decât uneia făcute de tine. Pentru binele lui Moore ai fi în stare să-ţi tai şi mâna dreaptă. — Dar nu şi să mint; şi fiindcă spun adevărul, trebuie să te asigur că aseară s-a purtat cu mine doar politicos - atât şi nimic mai mult. — N-am întrebat cum s-a purtat, pot ghici şi singură. Am văzut pe fereastră cum ţi-a luat mâna între degetele lui lungi, de cum aţi ieşit pe poartă. — Asta nu înseamnă nimic. Nu suntem străini, doar ştii bine. Mă cunoaşte de foarte multă vreme şi suntem veri. — Sunt indignată; şi cu asta am încheiat întreaga poveste, răspunse domnişoara Keeldar. Apoi adăugă: toată liniştea şi mulţumirea îmi sunt spulberate de manevrele lui. Mereu intervine între mine şi tine; fără el, noi am fi prietene bune; dar acest înfumurat lung de şase picioare aruncă mereu şi mereu umbre asupra prieteniei noastre. Mereu şi mereu trece pe unde nu trebuie şi acoperă lumina pe care eu doresc s-o văd totdeauna cât mai limpede; nu se mai satură să facă tot ce-i stă în putinţă ca să-ţi arate că sunt o fiinţă plicticoasă şi primejdioasă. — Nu, Shirley; nici vorbă. — Ba da. N-ai vrut tovărăşia mea astăzi după-amiaza şi asta m-a durut adânc; tu eşti din fire o fiinţă mai rezervată, dar eu sunt o fire sociabilă, nu pot trăi singură. Dacă am fi lăsate de capul nostru, doar atât, să ştii că eu te preţuiesc aşa de mult, încât m-aş putea împăca să te am lângă mine toată vremea şi n-aş dori să mă despart de tine nici măcar pentru o frântură de secundă. Tu n-ai putea să spui acelaşi lucru în ce mă priveşte pe mine. — Shirley, pot să spun orice doreşti. Shirley, ţin la tine. — Mâine ai să doreşti să mă ia naiba, Lina. — Nu, n-are să fie aşa. Pe zi ce trece mă obişnuiesc tot mai mult… te îndrăgesc tot mai tare. Ştii bine că sunt prea englezoaică pentru a mă arunca dintr-o dată într-o prietenie frenetică. Dar eşti într-atâtea privinţe mult mai înzestrată decât oamenii obişnuiţi – eşti atât de deosebită de tinerele noastre pe care le poţi întâlni la fiecare pas! Te stimez, te apreciez nespus; nu eşti niciodată o povară pentru mine, niciodată. Crezi ce-ţi spun? — În parte, răspunse domnişoara Keeldar zâmbind cam neîncrezătoare. Dar eşti o fiinţă extraordinară; oricât de cumpănită pari, există undeva în făptura ta o forţă şi o profunzime nu uşor de identificat şi de apreciat; şi pe urmă, fără îndoială că eşti nefericită. — Şi oamenii nefericiţi sunt doar rareori buni la suflet – asta vrei să spui? — Câtuşi de puţin; vreau mai degrabă să spun că oamenii nefericiţi sunt adesea preocupaţi şi nu prea au chef să pălăvrăgească la nesfârşit cu interlocutori de felul meu. Ba mai mult decât atât, există un sol de nefericire care nu numai că deprimă, dar şi macină – şi mă tem că la tine despre asta e vorba. Compasiunea ar putea să-ţi fie de vreun ajutor, Lina? Dacă da, primeşte-o din partea mea: Shirley o oferă cu largheţe şi-i garantează puritatea. — Shirley, eu n-am avut nicio soră – nici tu n-ai avut; dar în clipa asta înţeleg ca într-o străfulgerare ce fel de sentimente nutresc surorile una faţă de alta. O afecţiune îngemănată cu însăşi viaţa lor şi pe care nicio lovitură de ordin sentimental n-o poate dezrădăcina, pe care micile certuri nu fac decât s-o întunece pentru o clipă ca să se aprindă cu şi mai multă strălucire atunci când încordarea dispare; o afecţiune ce nu poate fi până la urmă depăşită de nicio altă pasiune şi faţă de care dragostea însăşi nu-i în stare decât să se ia la întrecere pe tărâmul forţei şi al adevărului. Dragostea ne chinuie crunt, Shirley; este atât de sfâşietoare, ne aduce atâta suferinţă, şi cu flăcările ei ne mistuie puterile; în afecţiune nu se află nici durere şi nici flăcări, ci doar încurajare şi balsam. Mă simt încurajată şi alinată atunci când tu – ia aminte: tu, şi numai tu – te afli în preajma mea, Shirley. Acum mă crezi? — Totdeauna cred cu uşurinţă în lucrurile care îmi fac plăcere. Prin urmare suntem într-adevăr prietene, Lina, în ciuda acelor umbre? — Suntem într-adevăr prietene, orice ar fi să se întâmple, răspunse Caroline trăgând-o pe Shirley lângă ea şi aşezând-o pe un scaun, — Bine, atunci hai să vorbim despre altceva şi nu despre Tulburător. Dar tocmai atunci în încăpere intră preotul, iar acel „altceva” la care se referise domnişoara Keeldar n-a mai putut fi pomenit decât la plecare; atunci ea a zăbovit puţin în coridor şi a vorbit: — Caroline, aş vrea să-ţi spun că am o mare greutate pe suflet; mă mustră conştiinţa amarnic, de parcă aş fi săvârşit ori m-aş pregăti să săvârşesc o crimă. Trebuie să înţelegi că nu e vorba despre conştiinţa mea intimă, ci de aceea de proprietar al pământului şi al conacului. Am căzut în stăpânirea unui vultur cu gheare de oţel. Mă aflu sub o influenţă sumbră, cu care nu prea sunt de acord, dar nici nu sunt în stare să-i rezist. Mi-e teamă că nu va trece mult şi se va întâmpla ceva la care nici nu vreau să mă gândesc. Pentru a-mi uşura sufletul şi a face tot ce-mi stă în putinţă ca să împiedic nenorocirea, vreau să mă angajez într-o serie de opere de binefacere. De aceea, nu trebuie să te surprindă dacă vezi că am trecut pe neaşteptate la o dispoziţie sufletească extrem de generoasă. Nu-mi dau deloc seama cum ar urma să încep, dar trebuie să mă sfătuieşti şi tu; mâine o să vorbim mai pe larg despre treburile astea; ce te rog acum e doar s-o inviţi pe fiinţa aceea minunată, domnişoara Ainley, să vină până la Fieldhead. Mă gândesc să mă pun sub tutela ei – nu-i aşa c-o să aibă o pupilă grozavă? Şi spune-i aşa, pe departe, că deşi am numai intenţii bune, sunt cam neglijentă din fire, şi atunci are să fie mai puţin scandalizată de ignoranţa mea în ce priveşte societăţile de binefacere care oferă nevoiaşilor haine şi altele. A doua zi, Caroline o găsi pe Shirley stând la birou cu o înfăţişare foarte gravă şi având dinainte un registru, un teanc de bancnote şi o pungă doldora de monede. Arăta cum nu se poate mai serioasă, dar puţin nedumerită. Îi spuse că îşi „aruncase privirea” peste cheltuielile săptămânale ale casei, cu gândul de a vedea unde ar putea să facă unele reduceri; că tocmai stătuse de vorbă cu doamna Gil, bucătăreasa, şi femeia plecase de acolo cu bănuiala că în mintea ei (a stăpânei) ceva nu era fără îndoială la locul lui. — I-am ţinut o predică, spuse Shirley, despre datoria de a cheltui cu grijă, într-un fel cu totul nou pentru ea. Cu atâta convingere i-am vorbit despre economii, încât eu singură mam mirat; fiindcă, vezi tu, pentru mine este o idee cu totul nouă; niciodată nu m-am gândit, şi încă mai puţin am vorbit, până în zilele din urmă, despre asemenea treburi. Asta însă numai în teorie, căci atunci când am ajuns la partea practică n-am putut să reduc nimic. N-am tăria să renunţ nici măcar la un singur funt de unt, sau să urmăresc a obţine o socoteală limpede asupra modului cum sunt folosite untura, slănina, pâinea, carnea sau orice alt aliment folosit la bucătărie. Ştiu bine că niciodată n-am făcut la Fieldhead iluminaţie mare, dar n-am avut tăria să cer lămuriri cu privire la rostul nenumăraţilor funzi de lumânări de toate soiurile; nu spălăm pentru parohie, totuşi am văzut în tăcere numeroase înregistrări de diverse cantităţi de săpun şi praf de înălbit rufele, calculate aşa fel încât să satisfacă pe deplin până şi pe cel mai pretenţios om interesat de atitudinea noastră faţă de aceste articole; carnivoră nu sunt şi nu-i nici doamna Pryor, nici măcar doamna Gil însăşi, totuşi n-am făcut decât să îngaim ceva şi să holbez ochii când am văzut notele măcelarului şi cifrele ce par să dovedească faptul – falsul vreau să spun. Caroline, poţi să râzi de mine, dar de schimbat nu poţi să mă schimbi. În unele privinţe sunt o laşă – îmi dau seama. În alcătuirea fiinţei mele un element de bază este laşitatea morală. Am roşit şi am lăsat capul în jos în faţa doamnei Gil atunci când ea ar fi trebuit să bâiguie nişte mărturisiri. Mi-a fost cu neputinţă să adun suficient curaj pentru a face fie şi o simplă aluzie, cu atât mai puţin să-i dovedesc că e o escroacă. Nu sunt înzestrată cu demnitate calmă, nu am curaj adevărat. — Shirley, ce înseamnă accesul ăsta de nedreptate împotriva ta însăţi? Ştii bine că nu e înclinat să vorbească frumos despre femei, dar unchiul meu spune că nu există în Anglia zece mii de bărbaţi care să se poată compara cu tine şi care într-adevăr să nu ştie ce e teama. — Da, nu ştiu ce e teama fizică; primejdia niciodată nu mă tulbură. Nu mi-am pierdut deloc firea când taurul cel mare şi roşu al domnului Wynne s-a ridicat deodată mugind în faţa mea, în vreme ce străbăteam singură păşunea, şi-a plecat capul fioros şi mânjit de noroi şi s-a repezit înspre mine; dar mi-a fost teamă când am văzut-o pe doamna Gil ruşinată şi descompusă la faţă. În anumite privinţe ai de două ori – de zece ori mai multă putere decât mine, Caroline; tu, pe care nimeni nu te-ar putea convinge să treci pe lângă un taur cu înfăţişare oricât de paşnică, i-ai fi arătat cu tărie menajerei mele că a făcut un lucru rău; pe urmă ai fi certat-o, cu blândeţe şi înţelepciune; iar la sfârşit, cred eu, dacă ar fi lăsat să se vadă că se căieşte, ai fi iertat-o cu duioşie. Eu nu sunt în stare să mă port aşa. Găsesc că, oricum, în ciuda unor înşelăciuni cam exagerate, trăim totuşi în cadrul posibilităţilor noastre; dispun de bani şi neapărat trebuie să fac cu ei o treabă bună. Săracii de la Briarfield o duc tare greu: trebuie ajutaţi. Tu ce crezi că s-ar cuveni să fac, Lina? N-ar fi oare mai bine să împart banii imediat? — Nu, zău că nu, Shirley; n-ai proceda cu socotinţă. Deseori mi-am dat seama că tu nu înţelegi prin binefacere decât să împărţi şilingi şi jumătăţi de coroană în mod nepăsător şi la întâmplare, ceea ce poate duce la înşelătorii fără număr. Trebuie să ai un prim-ministru, fiindcă altminteri ai să te trezeşti amestecată într-o mulţime de necazuri. Tu singură ai pomenit de domnişoara Ainley: domnişoarei Ainley am să mă adresez. Dar, între timp, promite-mi că ai să stai cuminte şi n-ai să-ncepi să-ţi arunci banii în stânga şi-n dreapta. Ce de bani mai ai, Shirley! Trebuie să te simţi tare bogată cu atâta bănet. — Da; am impresia că sunt cineva. Nu e o sumă uriaşă, dar mă simt răspunzătoare de chipul cum va fi folosită; şi să ştii că răspunderea asta mă apasă pe suflet mult mai greu decât mi-aş fi închipuit. Se spune că la Briarfield ar fi unele familii care aproape că mor de foame; câţiva dintre ţăranii mei au ajuns într-o stare de plâns; trebuie să-i ajut şi am săi ajut. — Sunt unii care spun că nu facem bine când dăm pomeni săracilor, Shirley. — Nu vor să-şi bată capul cu nimic. Pentru cine nu ştie cei foamea e uşor să trăncănească despre degradarea adusă de milostenie şi aşa mai departe; numai că ei uită cât de scurtă e viaţa şi cât de amară poate să fie. Nici unuia dintre noi nu ne e dat să trăim multă vreme; atunci să ne ajutăm unii pe alţii în vremuri de lipsă şi nenorocire, măcar atât cât ne stă în putinţă, fără să ţinem nicio clipă seama de scrupulele filosofiei găunoase. — Dar tu îi ajuţi pe oameni, Shirley; şi până acuma ţi-ai dovedit din plin dărnicia. — N-am făcut destul; trebuie să dau mai mult fiindcă altminteri, ascultă-mă pe mine, într-o bună zi sângele fratelui meu va începe să strige cu glas tare împotriva mea, acolo sus, în ceruri. Căci la urma urmei, dacă incendiatorii politici vor ajunge până la noi ca să aţâţe vâlvătăile luptei şi prin împrejurimi şi vor încerca să-mi vatăme avutul, ca o tigroaică am să lupt pentru ce-i al meu – ştiu că aşa voi face. Trebuie să ascult glasul Milosteniei atâta vreme cât îmi mai stă în preajmă: de îndată ce glasul acesta va fi înecat de urletele provocatoare ale tâlharilor, întreaga mea făptură se va ridica pentru a se împotrivi şi a nu lăsa nimic din mână. Dacă vreodată săracii se vor aduna şi se vor ridica alcătuind o gloată, le voi sta împotrivă ca un aristocrat: dacă încearcă să mă intimideze, trebuie să-i desfid; dacă mă atacă, trebuie să rezist – şi am s-o fac. — Vorbeşti la fel ca Robert. — Şi simt la fel ca Robert, dar cu mai multă înflăcărare. Numai să se amestece în afacerile lui Robert, sau la fabrica lui, sau să se ridice împotriva lui, şi am să-i urăsc. În clipa de faţă nu sunt o patriciană şi nici nu-i socotesc pe săracii din jurul meu drept plebei; dar de îndată ce mi-ar face un rău prin violenţă, mie sau avutului meu, iar pe urmă ar încerca să ne dicteze condiţiile lor, aş da cu totul uitării mila faţă de nenorocirile şi respectul faţă de sărăcia lor, şi în ceea ce-i priveşte n-aş mai nutri nimic altceva decât dispreţ pentru ignoranţă şi ură pentru neruşinare. — Shirley – cum îţi mai strălucesc ochii! — Fiindcă sufletul mi-e în flăcări. Oare tu ai fi mai dispusă decât mine să-l laşi pe Robert doborât de numărul adversarilor? — Dacă aş avea puterea ta de a-l ajuta pe Robert, aş folosio aşa cum ai şi tu de gând s-o foloseşti. Dacă i-aş putea fi tot atât de prieten cum îi eşti tu, i-aş sta alături aşa cum ai şi tu de gând să-i stai – până la moarte. — În clipa de faţă, Lina, deşi ochii nu-ţi strălucesc, au un licăr viu. Ai coborât pleoapele, dar am zărit în ei o scânteie. Oricum, n-am ajuns încă la luptă. Ceea ce vreau eu să fac e să previn pagubele. Nu sunt în stare să uit, nici ziua, nici noaptea, că simţămintele acestea înveninate pe care săracii le poartă împotriva bogaţilor au luat naştere din suferinţă: nici un ne-ar urî şi nici nu ne-ar invidia, dacă n-ar socoti că suntem de atâtea ori mai fericiţi decât ei. Pentru a le alina suferinţele şi a le împuţina astfel ura, trebuie să ofer cu generozitate din îndestularea mea; iar pentru ca darurile acestea să aducă roade cât mai bogate, hai să le facem cu chibzuinţă. Pentru asta trebuie să introducem în sfaturile noastre un spirit diriguitor limpede, calm şi practic; deci dute şi ad-o încoace pe domnişoara Ainley. Fără niciun alt cuvânt, Caroline îşi puse boneta şi plecă. Poate părea ciudat că nici ea şi nici Shirley nu se gândiseră s-o consulte pe doamna Pryor în legătură cu planurile lor; dar procedaseră cu înţelepciune. Ştiau din instinct că în cazul când s-ar fi sfătuit cu ea, n-ar fi făcut decât s-o amestece în nişte încurcături neplăcute. Era o femeie mult mai informată, mult mai cultă şi cu judecată mult mai temeinică decât domnişoara Ainley, însă energia administrativă şi priceperea în conducere îi lipseau cu desăvârşire. Bucuroasă ar fi contribuit cu bănişorii ei puţini la o operă caritabilă, căci dărnicia tainică i se potrivea de minune; dar la nişte proiecte publice, organizate pe scară largă, n-avea cum să ia parte; cât despre iniţierea unor asemenea planuri, asta rămânea în afara oricărei posibilităţi. Shirley ştia foarte bine şi de aceea n-o tulburase pe doamna Pryor cu participarea la discuţii fără rost, punând-o astfel într-o situaţie ce i-ar fi amintit propriile sale slăbiciuni, fără să-i poată aduce vreun folos. Ziua când a fost chemată la Fieldhead ca să discute nişte proiecte atât de plăcute inimii ei, a fost pentru domnişoara Ainley o zi minunată. Atunci s-a văzut aşezată cu tot onorul şi politeţea la o masă pe care se aflau hârtie, pene, cerneală şi – ceea ce le întrecea pe toate – bani peşin, şi a fost rugată să întocmească un proiect amănunţit pentru ajutorarea săracilor nenorociţi din Briarfield. Iar cum îi cunoştea pe toţi, le cercetase nevoile, încercase în fel şi chip să afle cum ar putea fi ajutaţi mai cu folos, în cazul când s-ar fi găsit mijloacele, era pe deplin competentă să facă faţă unei astfel de îndeletniciri, şi o bucurie sfioasă îi năpădi inima cea bună când îşi dădu seama că poate răspunde prompt şi limpede la întrebările nerăbdătoare ale celor două fete; odată cu răspunsurile la întrebări le ajuta şi să-şi dea seama cât de multe şi cât de folositoare cunoştinţe avea despre condiţiile în care trăiau semenii din jurul ei. Shirley puse la dispoziţia domnişoarei Ainley trei sute de lire şi la vederea banilor ochii bătrânicii se umplură de lacrimi de fericire, căci şi vedea cum din banii aceia flămânzii au să-şi potolească foamea, cei goi aveau să se îmbrace, iar cei bolnavi aveau să afle alinare. Numaidecât alcătui un plan simplu şi bine judecat pentru trimiterea ajutoarelor; şi le asigură că vremuri mai luminoase aveau să vină pentru oamenii de prin locurile acelea, fiindcă, fără nicio îndoială, exemplul stăpânei de la Fieldhead nu putea să nu fie urmat şi de alţii; ea se va strădui să adune şi alte subscripţii şi să alcătuiască un fond, însă mai întâi trebuia să se sfătuiască şi cu slujitorii bisericii; da, în privinţa asta era neînduplecată: domnul Helstone, doctorul Boultby, domnul Hall trebuiau consultaţi – (fiindcă nu numai cei din Briarfield urmau să fie ajutaţi, ci şi cei din Whinbury şi Nunnely) – pentru că, le atrase atenţia, ar fi fost o dovadă de îngâmfare din parte-i dacă ar fi făcut un singur pas fără încuviinţarea preoţilor. Pentru domnişoara Ainley clericii erau fiinţe sfinte: oricât de neînsemnaţi ar fi fost ei ca oameni, slujba ce-o îndeplineau le aducea harul sfinţeniei. Până şi diaconii - care, din pricina aroganţei lor nesăbuite, n-ar fi fost vrednici nici măcar să-i încheie şireturile, să-i poarte umbrela, ori să-i aşeze şalul pe umeri – erau transformaţi de entuziasmul ei sincer şi curat în ucenici de sfinţi. Oricât s-au trudit să-i arate cât mai limpede micile lor păcate şi uriaşele absurdităţi şi prostii comise, ea n-a fost în stare să le vadă; n-avea ochi pentru păcatele clericilor: stiharul alb acoperea un noian de păcate. Cunoscând această nevinovată orbire de care suferea proaspătul ei prim-ministru, Shirley afirmă în mod răspicat că diaconii nu puteau să aibă niciun cuvânt de spus în distribuirea banilor; că n-aveau de ce să se amestece unde nu le fierbea oala. Bineînţeles, preoţii urmează să joace rolul cel mai de frunte, şi în ei se poate avea încredere: au experienţă, înţelepciune, iar domnul Hall, cel puţin, a dovedit totdeauna dragoste şi simpatie pentru semenii săi; cât însă despre tinerii care îi ajută, ei trebuie daţi la o parte, ţinuţi la locul lor şi învăţaţi că ascultarea şi tăcerea se potrivesc cel mai bine cu vârsta şi priceperea lor. Nu fără groază a ascultat domnişoara Ainley asemenea vorbe; a intervenit însă Caroline şi plasând câteva blânde cuvinte de laudă la adresa domnului Sweeting, a făcut-o săşi recâştige calmul. Sweeting era, într-adevăr, preferatul domnişoarei Ainley. Se silea să le poarte respect şi domnilor Malone şi Donne; feliile de pandişpan, paharele de felurite băuturi preparate din plante pe care cu diferite prilejuri i le servise lui Sweeting, când venise s-o vadă în căsuţa ei, fuseseră totdeauna oferite din sentimente de autentică grijă maternă. Aceleaşi bunătăţi inofensive le înfăţişase într-un rând şi lui Malone; dar personajul manifestase un atât de deschis dispreţ faţă de cele oferite, încât niciodată nu mai avusese curaj să repete gestul. Pe Donne totdeauna îl servea cu plăcere şi era fericită să vadă dovada indiscutabilă a aprecierii celor oferite în faptul că tânărul mânca de obicei două felii şi lua şi o a treia în buzunar. Niciodată obosită în eforturile depuse pentru a face un bine, domnişoara Ainley ar fi fost gata să plece de îndată întro plimbare de zece mile care s-o ducă pe la toate cele trei case parohiale ca să le arate preoţilor planul ei şi cu umilinţă să le ceară încuviinţarea; dar domnişoara Keeldar nu o lăsă şi propuse, în schimb că-i adune pe toţi preoţii la o mică reuniune care să aibă loc în seara aceea, la Fieldhead. Domnişoara Ainley urma să binevoiască a reveni, iar planul să fie discutat de consiliul privat în plenul său. Shirley luă toate măsurile pentru ca preoţii să fie adunaţi conform înţelegerii; mai mult, până la sosirea bunei fete bătrâne, îi întreţinuse în aşa fel pe musafiri, încât îi adusese în cea mai perfectă stare de voioşie. Personal se ocupase îndeaproape de doctorul Boultby şi domnul Helstone. Cel dintâi era un bătrân velş recalcitrant, pedant şi vehement, dar altminteri un om care făcea mult bine în jurul său, deşi nu fără a avea grijă să se ducă şi vestea despre ce face; pe-al doilea îl cunoaştem. Nutrea simţăminte întrucâtva prieteneşti faţă de amândoi, dar mai ales pentru bătrânul Helstone, şi na fost nevoie de niciun efort din partea ei ca să fie o adevărată încântare şi pentru unul şi pentru celălalt. I-a plimbat de jur împrejurul grădinii; le-a cules flori; s-a purtat ca o fiică iubitoare. Pe domnul Hall îl lăsase Carolinei – sau, mai bine zis, domnul Hall însuşi preferase compania Carolinei. De obicei îi căuta compania, la toate petrecerile unde se întâmplă să ia parte amândoi. Nu era un om care să caute tovărăşia femeilor, deşi toate femeile îl simpatizau; era un fel de şoarece de bibliotecă, miop, cu ochelari, şi din când în când cam distrat. Faţă de doamnele bătrâne era binevoitor şi atent ca un veritabil fiu. Pentru bărbaţii cu orice ocupaţie şi de orice stare era acceptabil; sinceritatea, simplicitatea, francheţea purtărilor sale, cinstea de înaltă nobleţe, autenticitatea şi puritatea pietăţii îi câştigau prieteni în toate cercurile: bietul lui secretar şi paracliser îl adora; nobilul arhiereu în subordinea căruia se afla îi purta cea mai adâncă stimă. Doar cu doamnele tinere, frumoase, elegante şi stilate era cam neajutorat şi timid; fiind el însuşi un om obişnuit - obişnuit ca înfăţişare, obişnuit ca maniere şi obişnuit la vorbire – lăsa impresia că se teme de înfăţişarea falnică, eleganţa şi aerele lor. Domnişoara Helstone însă nu avea nici înfăţişare falnică şi nici nu-şi dădea aere, iar eleganţa ei înnăscută era de o natură foarte paşnică - paşnică la fel ca frumuseţea unei flori de câmp. Era un partener de discuţii antrenant, vesel şi agreabil. Caroline se pricepea şi ea destul de bine să discute în tête-à-tête la câte o petrecere îi făcea plăcere ca domnul Hall să vină şi să se aşeze în scaunul de lângă ea, apărând-o astfel împotriva lui Peter Augustus Malone, Joseph Donne sau John Sykes; şi domnul Hall niciodată nu ezita să se bucure de acest privilegiu, dacă îi stătea în putinţă. Asemenea preferinţă arătată de un bărbat neînsurat pentru o femeie nemăritată ar fi pus imediat în mişcare limbile clevetitorilor – în împrejurări obişnuite; dar Cyril Hall avea patruzeci şi cinci de ani, începuse să chelească, începuse să încărunţească, şi nimeni n-a spus sau n-a gândit vreodată că ar putea să se însoare cu domnişoara Helstone. Nici el însuşi nu gândea altfel; se însurase de multă vreme cu cărţile şi cu parohia lui; blânda lui soră Margaret, cu ochelari şi cu aceeaşi ştiinţă de carte ca şi el, îl făcea fericit în starea aceea de burlăcie; socotea că ar fi fost prea târziu ca s-o schimbe. În afară de toate astea, o cunoscuse pe Caroline pe vremea când era un copil drăgălaş şi de multe ori o ţinuse pe genunchi; îi cumpărase jucării şi îi dăduse cărţi; simţea că prietenia ce i-o arăta fata cuprindea şi un fel de respect filial; n-ar fi fost în stare să se decidă a încerca să dea o altă coloratură acestor sentimente, iar cugetul lui senin putea să contemple o imagine minunată fără a-şi simţi adâncimile tulburate de reflecţia ei. La sosire, domnişoara Ainley fu întâmpinată de toată lumea cu multă bunăvoinţă: doamna Pryor şi Margaret Hall îi făcură loc pe sofa, între ele; iar când toate trei s-au aşezat, au alcătuit un trio pe care fluşturaticii şi superficialii l-ar fi dispreţuit fără îndoială, ca lipsit de orice însuşiri şi de orice farmec – o femeie de vârstă mijlocie şi două fete bătrâne şi cu ochelari – dar el îşi avea valoarea lui neostentativă, după cum ştiau multe făpturi omeneşti chinuite de suferinţă sau de singurătate. Shirley deschise discuţiile şi prezentă planul. — Ştiu ce mână a alcătuit proiectul acesta, spuse domnul Hall uitându-se la domnişoara Ainley şi zâmbind binevoitor; aprobarea lui fu obţinută de îndată. Boultby ascultă şi discută cu sprânceana încruntată şi buza de jos scoasă în afară; considera că adeziunea lui era un lucru prea important ca să poată fi dată în grabă. Helstone se uită agitat în jurul lui, cu o expresie alarmată şi bănuitoare, ca şi cum s-ar fi temut că viclenia femeiască a intrat în joc, şi ceva purtător de rochie încerca pe căi ocolite să capete prea multă influenţă şi să devină astfel o persoană mult prea importantă. Shirley îi văzu şi îi descifra corect expresia. — Să ştiţi că planul asta nu înseamnă nimic, spuse atunci, cu glasul cel mai obişnuit. E doar ceva foarte general – o simplă propunere; dumneavoastră, domnilor, sunteţi chemaţi să vă stabiliţi singuri regulile. Şi numaidecât se duse să-şi ia mapa cu cele pentru scris, zâmbind şiret pe ascuns în vreme ce se apleca s-o ridice de pe masă; scoase o foaie de hârtie, o pană nouă, trase un fotoliu lângă masă, şi întinzând mâna către bătrânul Helstone îi ceru îngăduinţa să-l aşeze acolo. Câteva clipe invitatul rămase puţin ţeapăn şi se sculă încreţindu-şi în chip ciudat fruntea de culoare arămie, în cele din urmă mormăi: — Daaa… nu eşti nici nevastă-mea şi nici fiică-mea, aşa că de data asta mă las condus… ştiu bine că sunt condus: măruntele voastre urzeli femeieşti nu-mi iau vederile. — Ei! exclamă Shirley, muind pana în cerneală şi vârândui-o în mână, astăzi trebuie să mă socotiţi căpitanul Keeldar. Ce facem acum este o treabă pur bărbătească – numai între mine şi dumneavoastră, doctore (aşa îl botezase pe paroh.) Femeile se află aici numai pentru a fi aghiotanţii dumneavoastră, şi până vom pune bine la cale: lucrurile vorbesc doar pe pielea lor. Domnul Helstone zâmbi puţin cam acru şi se porni să scrie. Peste puţină vreme se întrerupse ca să pună întrebări şi să se consulte cu colegii săi, ridicându-şi cu dispreţ privirea peste capetele cârlionţate ale celor două fete şi peste bonetele modeste ale doamnelor mai în vârstă, pentru a vedea ochelarii sclipitori şi capetele cărunte ale fraţilor lui. În discuţiile care au urmat, cele trei feţe bisericeşti – spre infinita lor cinste – s-au dovedit întru totul cunoscători ai necazurilor sărăcimii din parohia fiecăruia, mergând până la nevoile cele mai mărunte şi mai urgente. Fiecare paroh ştia unde este nevoie de îmbrăcăminte, unde hrana ar fi trebuitoare înainte de toate, în ce loc ar fi putut fi daţi bani gheaţă cu credinţa că nu s-ar face o greşeală. Oricând s-ar fi întâmplat ca pe unul dintre cei trei să nu-l slujească prea cu credinţă memoria, domnişoara Ainley ori domnişoara Hall – în cazul când apelau la ele – erau gata să dea o mână de ajutor; însă amândouă aveau grijă să nu vorbească dacă nu erau întrebate. Niciuna dintre ele nu dorea să iasă în frunte, dar amândouă năzuiau sincer să poată fi utile, iar preoţii consimţiră să primească: hatâr cu care ele se declarară mulţumite. Shirley stătea în spatele preoţilor şi din când în când se apleca peste umerii lor să cerceteze regulile stabilite, lista cazurilor mai urgente, asculta cu luare-aminte tot ce spuneau, şi cu toate acestea arbora din vreme în vreme zâmbetul ei ciudat – un zâmbet nu răutăcios, dar semnificativ; prea semnificativ pentru a putea fi socotit de toată lumea drept prietenos. Rareori se întâmplă ca bărbaţilor să le placă aceia dintre semenii lor care le pot citi firea prea limpede şi prea temeinic. Mai ales pentru femei e foarte bine să fie înzestrate cu o orbire duioasă; să aibă ochi blânzi, nebuloşi, care niciodată nu pătrund dincolo de suprafaţa lucrurilor – care iau totul drept ce pare a fi; ştiind asta, mii dintre ele ţin pleoapele plecate, şi o fac din calcul; însă cele mai lăsate dintre pleoape au vizoarele lor, pe unde ochii pot să arunce atunci când se cuvine, o privire scrutătoare asupra vieţii. Mi-aduc aminte că am văzut odată doi ochi albaştri socotiţi de obicei drept somnoroşi, şi în care brusc am citit încordarea tainică, iar atunci am înţeles după expresia lor – o expresie în stare să-ţi îngheţe sângele în vine, atât de neaşteptată era în acele împrejurări – că de ani şi ani se obişnuiseră să citească în tăcere adâncurile sufletelor. Lumea îi spunea posesoarei acestor ochi bonne petite femme (nu era englezoaică); i-am înţeles firea mai târziu – i-am învăţat-o pe de rost – i-am cercetat-o până în cele mai din adânc şi tainice ascunzişuri – era cea mai abilă, cea mai vicleană, cea mai subtilă intrigantă din Europa. Când, în cele din urmă, totul s-a liniştit în cugetul domnişoarei Keeldar, iar clericii s-au acomodat atât de bine cu spiritul propunerii ei încât au admis ca fiecare să-şi pună semnătura în fruntea listei de subscripţie pentru suma de cincizeci de lire, a dat poruncă să se servească cina; desigur, o prevenise pe doamna Gil să-şi folosească întreaga pricepere în pregătirea mesei. Domnul Hall nu era un epicurean; cumpătat din fire, rămânea indiferent faţă de orice abundenţă; însă Boultby şi Helstone îndrăgeau amândoi bucătăria bună; este deci de înţeles că o cină atât de rafinată i-a adus într-o excelentă dispoziţie: prin urmare au cinstit-o aşa cum se cuvine, deşi în modul cel mai cuviincios – nu după cum ar fi făcut domnul Donne, de s-ar fi aflat de faţă. S-a băut de asemenea şi un pahar de vin ales, fiind savurat cu mult rafinament şi cu tot fastul. S-au adus laude gustului dovedit de căpitanul Keeldar; laude care l-au încântat; ţinta lui fusese aceea de a-şi mulţumi şi delecta cucernicii oaspeţi. Izbutise, şi radia de bucurie.  

CAPITOLUL XV   Exodul domnului Donne   A doua zi Shirley îi spuse Carolinei cât de fericită e că mica petrecere se desfăşurase cu atâta succes. — Îmi place mult mai mult într-un cerc de domni, zise ea. E agreabil să observi cum ştiu să aprecieze o masă alcătuită cu pricepere. Ştii, în ce ne priveşte, pentru noi alegerea asta a vinurilor şi bucatele preparate cu ştiinţă n-au nicio importanţă; însă cu privire la mâncare bărbaţii par să fi păstrat ceva din naivitatea copilăriei, şi atunci îţi face plăcere să-i vezi cum se bucură – vreau să zic în cazurile când arată acea cuviinţă şi stăpânire de sine a încântătorilor noştri preoţi. Câteodată îl urmăresc pe Moore ca să văd ce anume îl poate încânta, dar el n-are simplicitatea asta copilărească. Iai găsit vreodată punctul sensibil, Caroline? Îl cunoşti mai bine decât mine. — În niciun caz nu e acela al unchiului meu şi al doctorului Boultby, răspunse Caroline zâmbind. Totdeauna simţea un  soi de plăcere sfioasă urmărind felul cum domnişoara Keeldar aducea vorba despre caracterul vărului ei: lăsată în pace, nu s-ar fi atins niciodată de asemenea subiect; dar când era provocată, ispita de a vorbi despre cel la care se gândea în permanenţă devenea irezistibilă. Aşa că urmă: Uite, îţi spun cinstit că nu ştiu; fiindcă niciodată în viaţa mea nu l-am urmărit pe Robert, iar atunci când mă uitam la el, privirile îmi erau tulburate fiindcă vedeam că mă urmăreşte cu ochii. — Asta este! exclamă Shirley. Nu poţi să-ţi îndrepţi privirile către el, că se şi uită în ochii tăi. Nu-i scapă niciodată nimic: nu-i dispus să-ţi acorde vreun avantaj; chiar şi atunci când nu se uită la tine, gândurile lui par să iscodească prin propriile tale gânduri urmărindu-ţi faptele şi vorbele chiar la sursă şi contemplându-ţi în voie mobilurile. Ehei! Am mai cunoscut eu o fire de asta, sau ceva foarte asemănător: e una dintre cele care mă irită în mod deosebit – dar asupra ta ce efect are? Întrebarea era o pildă a acelor sarcastice şi neaşteptate turnuri de conversaţie caracteristice pentru Shirley: la început, Caroline era de obicei neliniştită, acum însă ajunsese să pareze asemenea lovituri neaşteptate cu destulă dibăcie. — Te irită? Cum adică te irită? o întrebă. — Uite-l că vine! exclamă deodată Shirley întrerupând discuţia, sărind de pe scaun şi alergând la fereastră. Uite că ne vine o distracţie. Nu ţi-am vorbit niciodată despre o strălucită cucerire făcută de mine în vremea din urmă – făcută la reuniunile acelea la care niciodată nu te pot convinge să mă însoţeşti; şi am izbutit fără cel mai mic efort şi fără cea mai slabă intenţie, asta trebuie s-o recunosc. Auzi clopoţelul – dar şi mai încântător! Sunt doi, nu unul. Prin urmare nu ies la vânătoare decât dacă-s doi? Unul ţi-i las ţie, Lina, ba chiar eşti şi liberă să alegi: mai generoasă nu-mi poţi cere să fiu. I-auzi-l pe Tartar! Câinele cafeniu şi cu botul negru, zărit mai întâi de cititor în capitolul în care i-am prezentat-o pe stăpâna de la Fieldhead, lătra acum în hol, şi în spaţiul acela imens glasul lui gros răsuna înfricoşător. Urmă apoi un mârâit mai teribil decât lătratul – ameninţător ca huruitul tunetului. — Ascultă! strigă din nou Shirley printre hohote de râs. Ai zice că e începutul unui măcel sângeros. Ce-au să se mai sperie! Ei nu-l cunosc pe bătrânul Tartar aşa cum îl cunosc eu; n-au de unde şti că tot vacarmul ăsta nu-i decât sunet şi furie fără niciun fel de semnificaţie. Se auzi deodată zarvă mare. — Marş! Marş! striga un glas puternic şi poruncitor, apoi se auzi o pocnitură de baston sau de cravaşă. Îndată după aceea izbucni un urlet – tropot de picioare grăbite - goană – un adevărat tumult. — Aoleu! Malone! Malone! — Marş! Marş! Marş! ţipa glasul cel puternic. — Chiar c-a băgat groaza în ei! exclamă Shirley. Au dat în el. Tartar nu e învăţat cu bătaia şi n-are s-o accepte cu niciun chip. Ieşi repede afară. Un domn gonea în sus pe scările de stejar căutând cu mare grabă scăpare către camerele de dormit; altul se retrăgea cu grăbire către picioarele scării, flutura cu înverşunare prin aer un ciomag noduros şi striga într-una „marş! marş! marş!“, în vreme ce câinele cafeniu hămăia, urla şi mârâia la el, iar o ceată de slujitori dădeau buzna dinspre bucătărie. Câinele făcu o săritură; atunci cel de al doilea domn îi întoarse spatele şi o luă la goană după însoţitorul său, care se şi pusese la adăpost într-o cameră de dormit; dar acesta din urmă se proptise în uşă – nimic nu-i mai nemilos decât spaima – şi celălalt fugar începu să o zgâlţâie din toate puterile, aşa fel că uşa era gata să cedeze. Atunci se auzi vocea argintie dar sonoră a domnişoarei Keeldar: — Domnilor, fiţi buni şi cruţaţi-mi broaştele uşilor. Liniştiţi-vă! Poftiţi jos! Uitaţi-vă la Tartar: n-ar fi în stare să muşte nici măcar o pisică. Se uita la noii-veniţi şi îl mângâia pe numitul Tartar, care se tolănise la picioarele ei, cu labele din faţă întinse înainte, coada încă în agitaţie ameninţătoare, nările fornăind şi ochii lui de buldog luminaţi de-o flacără aproape stinsă. Era un exemplar canin credincios, flegmatic, prost, dar încăpăţânat: îşi iubea stăpâna şi îl iubea pe John - omul care îi dădea de mâncare – dar de restul lumii aproape că nici nu-i păsa; rămânea foarte liniştit până ce nu-l loveai sau nu îl ameninţai cu un băţ, fiindcă asta numaidecât îl băga pe diavol în el. — Bună ziua, domnule Malone! continuă Shirley înălţându-şi către etaj chipul luminat de voioşie. Nu pe acolo se află salonul lambrisat; acolo e apartamentul doamnei Pryor. Rugaţi-l pe prietenul dumneavoastră, domnul Donne, să-l părăsească; cea mai mare plăcere a mea va fi să-l primesc într-o încăpere situată ceva mai jos. — Ha! Ha! strigă Malone, râzând spart, depărtându-se de uşă şi aplecându-se peste balustrada masivă. Animalul acela într-adevăr l-a băgat în sperieţi pe Donne. E puţintel cam fricos. Şi porni către capul scării, îmbăţişându-se şi păşind cu grijă. Am crezut că e mai bine să mă reped după el, ca să-i dau curaj şi să-l liniştesc. — Se pare că aşa e. Da, coborâţi, dacă sunteţi bun. John (întorcându-se către slujitor), du-te sus şi eliberează-l pe domnul Donne. Fiţi atent, domnule Malone, scara e cam alunecoasă. Şi într-adevăr era alunecoasă, fiind clădită din stejar lustruit. Avertismentul veni cam prea târziu pentru Malone; apucase să alunece din mersul lui maiestuos şi se putu salva de la cădere doar apucându-se zdravăn de balustradă, gest care făcu toată lemnăria scării să trosnească. Tartar păru să considere coborârea vizitatorului ca însoţită de o pompă nelalocul ei şi găsi cu cale să mai mârâie o dată. Totuşi, Malone nu era laş; săritura câinelui îl luase pe neaşteptate; acum trecu pe lângă câine într-o stare sufletească mai curând de furie stăpânită decât de teamă; dacă Tartar ar fi putut fi sugrumat cu o privire, din clipa aceea n-ar mai fi răsuflat. Din pricina mâniei cu greu reţinute uită îndatoririle de politeţe şi pătrunse în salon înaintea domnişoarei Keeldar. Se uită la domnişoara Helstone şi abia cu greu putu să se încline. Privi apoi la amândouă fetele. Arăta ca şi cum, dacă vreuna dintre ele ar fi fost nevasta lui, în clipa aceea ar fi avut prilejul să ajungă un bărbat cu mare faimă; parcă i-ar fi făcut plăcere s-o ia pe fiecare în câte o mână şi să le dea morţii. Shirley simţi totuşi că i se face milă şi conteni cu râsul; iar Caroline era prea doamnă până în măduva oaselor pentru a putea măcar să zâmbească în faţa unei fiinţe chinuite. Tartar fu alungat; Peter Augustus se linişti: fiindcă Shirley dispunea de priviri şi inflexiuni de glas în stare să liniştească şi un taur; iar el avu destulă înţelepciune ca să-şi dea seama că de vreme ce nu se putea măsura cu proprietarul câinelui, cel mai bun lucru era să se poarte cuviincios; şi aşa încercă să facă; iar încercările fiindu-i întâmpinate cu bunăvoinţă, deveni curând foarte cuviincios şi reveni cu totul la starea lui firească. Şi într-adevăr, venise cu intenţia precisă de a fi fermecător şi fascinant; semne rău prevestitoare însoţiseră prima sa vizită la Fieldhead, dar după ce episodul acela trecuse, luase hotărârea de a se arăta fermecător şi fascinant. Asemenea lunii martie, după ce venise ca un leu, avea de gând să plece ca un mieluşel. Ca să aibă mai mult aer, s-ar fi zis, sau poate pentru a-şi înlesni plecarea în cazul când o altă întâmplare nefericită ar fi avut loc, se aşeză – nu pe sofa, unde domnişoara Keeldar îl invitase să se întroneze, nici măcar lângă foc, unde Caroline îl poftise cu un gest prietenos - ci pe un scaun de lângă uşă. Nemaifiind morocănos ori înfuriat, deveni, după obiceiul său, stânjenit şi nenatural. Le vorbi celor două domnişoare în izbucniri repezi şi fraze grăbite, alegându-şi drept subiecte tot ce putea fi mai înfiorător de banal; ofta adânc şi cu înţeles la încheierea fiecărei fraze; ofta ori de câte ori se oprea; ofta înainte de a deschide gura. În sfârşit, găsind că ar fi cu cale să adauge un aer degajat la celelalte farmece personale, îşi luă drept ajutor o batistă mare de mătase, atribuindu-i rolul de a fi jucăria graţioasă cu care mâinile sale neocupate urmau să se joace. Şi se porni la lucru nu fără oarecare energie: mai întâi împături în triunghi pătratul acela galben şi roşu; îl desfăcu printr-o scuturare; din nou îl împături, de data asta în benzi mai înguste, până ajunse să alcătuiască o foarte frumoasă fâşie. Şi-acum oare în ce fel avea să folosească el fâşia asta de mătase? S-o înfăşoare pe după gât – împrejurul capului? S-o facă fular, sau turban? Niciuna, nici alta. Peter Augustus se dovedi inventiv, avu o sclipire de geniu: avea să le arate domnişoarelor o acţiune plină de graţii înzestrată cel puţin cu farmecul noutăţii. Se îndesă în scaun şi îşi încrucişa picioarele atletice de irlandez, şi-aceste picioare, astfel aşezate, le înfăşură cu batista şi le legă strâns laolaltă. Se vedea limpede că socotea figura asta demnă de a fi bisată; şi o repetă de mai multe ori. A doua reprezentaţie avu darul de a o trimite pe Shirley la fereastră, unde să poată da drumul nevăzută râsului tăcut dar de nestăpânit; pe Caroline o făcu să-şi întoarcă într-o parte capul, aşa fel ca buclele lungi să poată ascunde zâmbetul ce îi învăluia chipul. Într-adevăr, domnişoara Helstone era înveselită nu numai de un singur lucru din purtarea lui Peter; se convingea de completa deşi brusca mutare a omagiilor lui de la ea către stăpâna casei; cele cinci mii de lire pe care presupunea că lear moşteni ea cândva nu puteau sta în balanţă cu moşia şi conacul domnişoarei Keeldar. Nici măcar nu se silea să-şi ascundă calculele şi tactica; nu se prefăcea că dispoziţia sufletească i s-ar fi schimbat încetul cu încetul – cotea dintro dată; lăsa baltă vânătoarea după zestrea mai mică şi pornea în urmărirea celei mai mari. Pe ce anume temeiuri nădăjduia să doboare vânatul, numai el ar fi putut spune; în orice caz, nu printr-o dibăcie înţeleaptă. După timpul care se scursese, s-ar fi zis că John întâmpină oarecare greutăţi în a-l convinge pe domnul Donne să coboare. Totuşi, până la urmă se arătă şi dumnealui; şiaşa cum se înfăţişă în pragul salonului cu lambriuri de stejar nu părea deloc ruşinat sau stingherit — Nici pe departe. Într-adevăr, Donne aparţinea acelei categorii de oameni absolut imperturbabili, totdeauna senini, adânc mulţumiţi de ei înşişi, total imuni la ruşine. Niciodată în viaţa lui nu roşise; nicio umilinţă nu-l putea stingheri; nervii nu-i erau îndeajuns de sensibili pentru a-i zgâlţâi viaţa şi a face sângele să i se urce în obraji; n-avea foc în vine şi n- avea modestie în suflet; era un neruşinat, arogant, caracteristic eşantion al josniciei: înfumurat, nătărău, insipid; şi acestui domn îi intrase în cap să obţină mâna domnişoarei Keeldar! Dar cum să înceapă treaba asta nu se pricepea mai mult decât s-ar fi priceput o imagine dăltuită în lemn; n-avea niciun fel de idee despre felul cum poţi izbuti să satisfaci gusturile şi să ajungi la inima cuiva făcându-i curte; gândul lui era ca după ce va veni în câteva vizite protocolare la Fieldhead, să trimită o scrisoare în care să-şi formuleze cererea în căsătorie; după socotelile lui cererea avea să fie acceptată din dragoste pentru slujba ce-o deţinea, pe urmă aveau să se cunune, pe urmă avea să ajungă stăpân la Fieldhead, să trăiască foarte confortabil, să aibă servitori la dispoziţie, să mănânce şi să bea tot ce-i mai bun, şi să fie om mare. N-ai fi putut să-ţi dai seama de aceste intenţii dacă l-ai fi auzit cum se adresează presupusei lui mirese pe un ton impertinent şi jignit: — E foarte primejdios câinele ăsta, domnişoară Keeldar. Mă mir că aveţi în casa dumneavoastră o astfel de lighioaie. — Vă miraţi, domnule Donne? Poate o să vă miraţi şi mai tare dacă o să vă spun că ţin foarte mult la el. — Cred că nu vorbiţi serios când spuneţi una ca asta. Numi pot închipui ca o doamnă să ţină la o asemenea bestie – eaşa de urât – adevărat câine de căruţaş – vă rog să-l spânzuraţi. — Să spânzur un animal la care ţin? — Şi să cumpăraţi în locul lui un pechinez drăguţ sau un pudel, ceva potrivit cu sexul frumos. Toate doamnele iubesc căţeluşii. — Probabil că eu sunt o excepţie. — O! Doar ştiţi bine că nu puteţi fi. În treburi dintr-astea toate doamnele sunt aidoma, asta-i recunoscut de toată lumea. — Tartar v-a speriat îngrozitor, domnule Donne. Sper că nare să vi se întâmple nimic rău. — Ba destul de rău are să fie, sunt sigur. Mi-a făcut o bucată pe care n-am s-o uit multă vreme. Când l-am văzd (cam asta era pronunţia domnului Donne) că-i gata să sară, era cât pe-aci să leşin. — Poate c-aţi leşinat în cameră – aţi zăbovit mult acolo. — Nu; am hotărât că e de datoria mea să ţin uşa încuiată; eram decis să nu las pe nimeni să intre; am socotit că trebuie să păstrez o barieră între mine şi duşman. — Şi dacă prietenului dumneavoastră Malone i s-ar fi întâmplat ceva? — Malone trebuie să-şi poarte singur de grijă. Servitorul dumneavoastră m-a convins în cele din urmă să ies din cameră spunându-mi că a legat câinele la el în cuşcă; dacă n-aş fi fost convins de treaba asta, aş fi rămas acolo în cameră toată ziua. Dar ce-i asta? Vă declar cu tărie că omul acela mi-a spus un neadevăr! Uite câinele colo! Şi într-adevăr Tartar păşea prin uşa de sticlă ce dădea spre grădină ţeapăn, cafeniu şi cu botul la fel de negru ca totdeauna. Părea să fie tot furios; iar începuse să mârâie şi să răsufle zgomotos, cu un fel de şuier pe jumătate sugrumat, asta fiind o moştenire dinspre ramura buldog a strămoşilor săi. — Ne sosesc alţi musafiri, anunţă Shirley cu acea răceală sfidătoare proprie posesorilor de câini cu înfăţişare fioroasă, mai cu seamă atunci când odoarele lor se zbârlesc şi sunt gata să sfâşie. Lătrând cu înfocare Tartar se năpusti înspre poartă, pe aleea pietruită. Stăpâna lui deschise liniştită uşa de sticlă, apoi ieşi afară şi-şi strigă câinele. Dar lătratul se şi potolise, iar dulăul îşi înălţa capul mare, mops şi prostănac ca să fie mângâiat de noul-venit. — Hei – Tartar, Tartar! rosti un glas vesel şi ca de adolescent. Nu mă mai cunoşti? Bună dimineaţa, bătrâne! Apoi mărunţelul domn Sweeting, a cărui senină bunătate sufletească îl făcea să fie aproape netemător de bărbaţi, femei, copii ori animale, pătrunse pe poartă şi mângâie paznicul. După el veni şi parohul, domnul Hall; nici acestuia nu-i era teamă de Tartar şi nici Tartar n-avea nimic cu preotul; le dădu roată şi îi mirosi pe amândoi, iar pe urmă, ca şi cum ar fi ajuns la încheierea că nu aduc nicio primejdie şi li se poate îngădui să treacă, se retrase înspre partea însorită a clădirii şi lăsă calea liberă. Domnul Sweeting se duse după el şi ar fi vrut să continue mângâierile şi joaca, însă Tartar nici nu-l luă în seamă; numai atingerea mâinii catifelate a stăpânei îi făcea plăcere, faţă de toate celelalte se arăta cu încăpăţânare nesimţitor. Shirley ieşi în întâmpinarea domnilor Hall şi Sweeting şi le strânse mâinile cu multă cordialitate. Veniseră să-i aducă la cunoştinţă unele succese obţinute în dimineaţa aceea cu privire la înscrierile pe lista de subscripţie pentru fond. Ochii domnului Hall străluceau binevoitori prin lentilele ochelarilor; chipul lui deschis părea într-adevăr înfrumuseţat de bunătate, iar atunci când Caroline văzu cine venise şi alergă să-l întâmpine lăsându-şi amândouă mâinile cuprinse într-a lui, preotul îşi aplecă privirile asupra ei cu o expresie duioasă, senină şi afectuoasă care îi dădu înfăţişarea unui Melanchthon zâmbitor. În loc să intre îndărăt în casă, porniră prin grădină, cele două domnişoare păşind de o parte şi de cealaltă a domnului Hall. Era o zi însorită şi cu molcomă adiere de vânt; aerul răcorea obrajii fetelor şi le destrăma graţios inelele părului: amândouă arătau încântător – una, voioasă; domnul Hall discuta mai mult cu însoţitoarea cea volubilă, o privea mai deseori pe cea tăcută. Domnişoara Keeldar adună braţe întregi din profuziunea florilor de tot felul care îmbălsămau de miresme împrejurimile; dădu câteva Carolinei şi o rugă să aleagă un bucheţel pentru domnul Hall; atunci Caroline, se aşeză pe treptele unui chioşc, cu poala plină de mulţimea florilor delicate şi fermecătoare; parohul rămase în preajma ei, sprijinit în baston. Shirley, care nu putea fi inospitalieră, chemă perechea părăsită în salonul lambrisat; îl însoţi pe Donne prin preajma inamicului său mult temut, Tartar, care acum stătea cu botul pe labe şi sforăia sub soarele amiezii. Donne nu era recunoscător; niciodată nu era recunoscător pentru bunăvoinţă şi amabilitate; era însă foarte fericit de paza asigurată. Dornică să fie nepărtinitoare, domnişoara Keeldar le oferi flori şi diaconilor, care le primiră cu o stângăcie ţărănească. Cel mai încurcat dintre toţi păru Malone, în clipa când îşi văzu o mână ocupată de buchet şi cealaltă de ciomag. „Mulţumesc“-ul lui Donne răsuna puternic: era sunetul cel mai infatuat şi arogant şi lăsa să se înţeleagă deschis că el consideră darul ca un omagiu adus meritelor sale şi drept o încercare din partea gazdei de a se strecura sub pulpana nepreţuitelor sale simţăminte afectuoase. Numai Sweeting primi buchetul ca un om mărunţel, inteligent şi cu bun-simţ, aşa cum şi era: punându-şi-l cu eleganţă şi bun gust la butonieră. Drept răsplată pentru felul său de a se purta, domnişoara Keeldar îi făcu semn să vină deoparte şi îi dădu o însărcinare ce avu darul să-i stârnească în ochi scânteieri de bucurie. Zbură imediat şi dădu ocol prin curte până la bucătărie; nu era nevoie să i se explice; oriunde se descurca la fel ca la el acasă. Nu trecu mult şi reapăru cu o masă rotundă pe care o aşeză sub cedru; pe urmă adună şase fotolii de grădină din diferite unghere şi chioşcuri şi le aşeză în cerc. Camerista – căci domnişoara Keeldar nu ţinea valet – ieşi din casă aducând o tavă acoperită cu un şervet. Degetele îndemânatice ale lui Sweeting ajutară la aşezarea paharelor, farfuriilor, cuţitelor şi furculiţelor; ajută de asemenea la rânduirea unui prânz ales alcătuit din pui rece, şuncă şi tarte. Pentru Shirley era o desfătare să ofere oricărui musafir neaşteptat asemenea regale nepregătite; şi nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât să aibă în preajmă un prieten îndemânatic şi îndatoritor, cum era Sweeting, gata oricând să alerge a da o mână de ajutor, să primească bucuros şi să îndeplinească fără greş dorinţele ei de gazdă ospitalieră. David şi Shirley întreţineau cele mai bune relaţii din lume; iar ataşamentul lui faţă de stăpâna de la Fieldhead era cu totul dezinteresat, de vreme ce nu atingea întru nimic supunerea credincioasă faţă de încântătoarea Dora Sykes. A fost o masă plină de voioşie. Ce-i drept, Donne şi Malone au contribuit puţin la crearea acelei atmosfere, rolul principal jucat de ei fiind cel în legătură cu furculiţa, cuţitul şi paharul; dar acolo unde se aflau patru asemenea făpturi ca domnul Hall, David Sweeting, Shirley şi Caroline, adunaţi laolaltă sănătoşi şi plini de prietenie, pe o pajişte verde, sub un cer însorit, în mijlocul unei revărsări de flori, ar fi fost cu neputinţă să domnească nesuferita plictiseală. În cursul conversaţiei, domnul Hall le reaminti domnişoarelor că se apropie sărbătoarea Rusaliilor, când urmau să aibă loc procesiunea şi ceaiul marii uniuni a şcolilor duminicale din cele trei parohii: Briarfield, Whinbury şi Nunnely. Ştia sigur despre Caroline că avea să se afle la postul ei de profesor şi nădăjduia că nici domnişoara Keeldar n-avea să lipsească: nădăjduia că atunci ar fi fost doritoare şi domnişoara Keeldar să-şi facă prima apariţie în mijlocul lor. Shirley nu era omul în stare să piardă un asemenea prilej; îi plăceau reuniunile festive, fericirea împărtăşită laolaltă, acumularea şi îmbinarea de mărunte lucruri plăcute, îmbulzeala de chipuri radioase, parada inimilor entuziaste. Îi spuse domnului Hall că pot conta pe ea în deplină siguranţă – nu ştia ce anume urma să aibă de făcut, dar în privinţa asta puteau dispune aşa cum ar fi crezut de cuviinţă. — Şi promiteţi c-o să veniţi la masa mea şi-o să staţi lângă mine, domnule Hall? întrebă Caroline. — Asta fără greş, Deo volente, răspunse preotul. Apoi urmă adresându-se domnişoarei Keeldar: în ultimii şase ani am stat totdeauna de-a dreapta ei la ceaiurile acelea uriaşe. Au făcut-o profesoară la şcoala duminicala încă de când avea doisprezece ani; din fire nu e o fată prea încrezătoare în sine, după cum cred c-aţi observat; iar prima oară când a trebuit să „ia o tavă”, după cum se spune, şi să servească ceai în public, a început să tremure şi să roşească de-ţi era mai mare mila. Am observat numaidecât teama care îi lua graiul, ceştile tremurând în mână ei mică şi ceainicul care da pe deasupra fiindcă era prea plin. I-am sărit în ajutor, m-am aşezat alături de dânsa, am potrivit samovarul şi vasul unde se varsă resturile din ceşti, adică de fapt am făcut ceaiul în locul ei ca orice bătrânică. — V-am fost foarte recunoscătoare, îl întrerupse Caroline. — E-adevărat: mi-ai spus-o cu o sinceritate atât de arzătoare încât m-ai răsplătit pe deplin; mai cu seamă că teai purtat altfel decât majoritatea micilor domnişoare de doisprezece ani pe care ai putea să le ajuţi şi să le alini în vecii vecilor şi tot n-ar da vreun semn că au înţeles bunătatea arătată şi sensul ei, de parcă ar fi alcătuite din lemn şi ceară, nu din carne şi nervi. Tot restul serii, a stat lângă mine, domnişoară Keeldar, şi am colindat împreună pe la locurile unde copiii se ţineau de joacă; a intrat după mine în sacristie, când toată lumea a fost chemată în biserică; cred că m-ar fi urmat până şi în amvon, dacă n-aş fi avut prevederea s-o duc mai întâi în strana preotului. — Şi de-atunci a rămas veşnic prietenul meu, spuse Caroline. — Şi totdeauna am stat la masa ei, lângă tavă, şi i-am dat ceştile – până acolo se întind serviciile mele. Următorul lucru pe care am să-l fac pentru ea va fi s-o cunun într-o bună zi cu vreun diacon sau proprietar de fabrică de postavuri; dar ţine seama, Caroline, am să mă interesez despre firea viitorului mire, şi dacă voi vedea că nu e un bărbat în stare s-o facă în chip sigur fericită pe fetiţa cu care am străbătut mână în mâna izlazul de la Nunnely, atunci nu slujesc: aşa că ia aminte. — Grija asta nu e nevoie s-o aveţi: eu n-am să mă mărit. Am să rămân fată ca şi sora dumneavoastră Margaret, domnule Hall. — Foarte bine – ai putea să faci şi mai rău – Margaret nu e nefericită; îşi află plăcere în cărţile ei, găseşte ocrotire la frate-său, şi e mulţumită. Dacă vreodată ai să simţi nevoia unui cămin; dacă va veni cândva ziua în care casa parohială de la Briarfield nu va mai fi a ta, vino la casa parohială din Nunnely. Dacă fata bătrână şi burlacul vor mai fi încă în viaţă, cu toată dragostea au să-ţi ureze bun venit. — Astea sunt florile dumneavoastră. Dar, ştiţi, zise Caroline, care păstrase până în acel moment bucheţelul făcut pentru domnul Hall, dumneavoastră nu ţineţi prea mult la un buchet, însă vă rog să-l daţi Margaretei; doar atât – ca să fiu şi eu o dată sentimentală – păstraţi această micuţă floare de nu-mă-uita, o floare de câmp culeasă de mine din iarbă; şi – ca să fiu încă şi mai sentimentală – daţi-mi voie să iau câţiva din bobocii ăştia albaştri ca să-i păstrez în cărticica mea cu amintiri. Scoase o cărţulie cu coperţile satinate şi cu clame de argint, iar după ce o deschise vârî florile între file şi scrise în jurul lor, cu creionul: „Ca să se păstreze întru cinstirea cuvioşiei-sale Cyril Hall, prietenul meu. Mai, 18 -.“ La rândul său, cuvioşia-sa Cyril Hall puse un semn între foile unui Testament scos din buzunar: pe margine scrise doar „Caroline”. Apoi zise zâmbind: — Sunt încredinţat că am fost destul de romantici. Şi continuă: Domnişoară Keeldar (în treacăt fie spus, câtă vreme se desfăşură această, conversaţie toţi diaconii erau prea ocupaţi cu propriile lor glume ca să bage de seamă ce se petrecea de cealaltă parte a mesei), sper că râdeţi de acest moment de „exaltare“ al bătrânului vicar cu părul cărunt; dar adevărul este că m-am obişnuit atât de mult să mă supun în faţa oricăror dorinţe ale acestei prietene a dumneavoastră, încât nu mă mai pricep să refuz când îmi cere să fac ceva. Veţi spune că tot acest trafic de flori şi numă-uita nu prea se potriveşte cu felul meu de a fi; dar, vedeţi, când mi s-a cerut să fiu sentimental, m-am supus. — Din fire e cam sentimental, interveni Caroline. Mi-a spus mie Margaret şi eu ştiu ce-i face plăcere. — Ca tu să fi bună şi fericită. Da; asta este una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Fie ca Domnul să-ţi hărăzească îndelung binecuvântările păcii şi nevinovăţiei! Prin aceste cuvinte înţeleg relativă nevinovăţie; pentru că dinaintea sa, îmi dau foarte bine seama, nimeni nu este imaculat. Ceea ce pentru simţurile noastre omeneşti pare fără de pată, aşa cum ni-i închipuim pe îngeri, nu este dinaintea sa decât slăbiciune de cuget care vădeşte trebuinţă de sângele Fiului său ca să fie curăţată şi de puterea Sfântului său duh pentru a fi sprijinită. Fiecare şi cu toţi laolaltă să îndrăgim smerenia – eu, asemenea vouă, tinerii mei prieteni; şi o putem face cu uşurinţă dacă vom privi în inimile noastre şi vedea-vom acolo ispite, slăbiciuni şi înclinări pe care înşine noi ne vom ruşina să le recunoaştem. Iar în faţa lui Dumnezeu nici tinereţea, nici frumuseţea, nici gingăşia, nici vreun alt farmec din afară nu sunt frumuseţe ori bunătate. Tinere domnişoare, când oglinda sau vorbele bărbaţilor vă linguşesc, aduceţi-vă aminte că, în faţa Atoateziditorului, Mary Ann Ainley – o femeie căreia nici oglinda şi nici buzele omeneşti nu i-au adus vreodată laude - este mai frumoasă şi mai de preţ decât oricare dintre voi. Şi este, cu adevărat – adăugă după o pauză este, cu adevărat. Voi, tinere făpturi – învăluite în voi înşivă şi în pământeşti năzuinţe – voi nu prea trăiţi precum trăit-a Iisus; poate că nici nu sunteţi încă în stare s-o faceţi, atâta vreme cât viaţa este atât de dulce şi pământul atât de plin de făgăduinţe; ar însemna să ne aşteptăm la prea mult; aceea care arată inimă smerită şi veneraţie curată se află aproape pe urmele Mântuitorului ei. Atunci se înălţă glasul aspru al lui Donne deasupra tonului blajin şi duios al domnului Hall. — Ascultaţi! începu dregându-şi glasul ca semn că avea de gând să rostească o cuvântare importantă. Ascultaţi! Domnişoară Keeldar, o clipă de atenţie, dacă sunteţi bună. — Da, zise Shirley cu nepăsare. Ce s-a întâmplat? Vă ascult: sunt numai ochi şi urechi. — Ba sper să vă mai îndreptaţi şi mâna, răspunse Donne în felul său vulgar de prezumţios şi familiar, şi pe lângă ea punga: fiindcă mâinii şi pungii aş vrea să mă adresez. Am venit aici în dimineaţa asta cu gândul să cerşim din partea dumneavoastră… — Ar fi trebuit să vă duceţi la doamna Gill: ea împarte pomeni din partea mea. — Să cerşim din partea dumneavoastră subscripţie pentru o şcoală. Eu şi doctorul Boultby intenţionăm să clădim una în cătunul Ecclefigg, care face parte din parohia noastră de la Whinbury. Baptiştii au pus stăpânire pe ea; au acolo o capelă, iar noi vrem să ne luptăm cu ei şi să le luăm locul. — Dar eu n-am nicio legătură cu Ecclefigg; n-am acolo niciun fel de proprietate. — Şi ce contează asta? Sunteţi o membră a Bisericii anglicane! Sunteţi sau nu sunteţi? „Încântător specimen! murmură Shirley în şoaptă. Ce fină abilitate; ce stil ales. Mă face să cad de-a dreptul în extaz.“ Apoi zise cu glas tare: — Sunt anglicană, sigur că da. — Atunci nu puteţi refuza să vă daţi contribuţia în cazul de faţă. Poporenii de la Ecclefigg sunt o şleahtă de brute – vrem să-i civilizăm. — Şi cine e misionarul? — Chiar eu, probabil. — Nu veţi da greş. Din pricină că v-ar lipsi simpatia pentru viitorii dumneavoastră enoriaşi. — Sper că nu – mă aştept să am succes; dar ne trebuie bani. Uitaţi-vă, aveţi hârtia, acordaţi, vă rog, o sumă importantă. Când i se cereau bani, Shirley rareori dădea îndărăt, îşi scrise numele şi trecu suma de cinci lire; după cele trei sute date foarte de curând şi multe alte sume mai mărunte pe care le dădea permanent, asta era tot ce putea oferi în momentul acela. Donne se uită la hârtie, declară că subscripţia e „meschină” şi ceru zgomotos să subscrie mai mult. Domnişoara Keeldar se roşi, mai degrabă decât de indignare, de mirare. Spuse: — Acum nu dau mai mult. — Să nu daţi mai mult! Cum aşa, eu mă aşteptam să fiţi în fruntea listei cu o suta întreagă. La averea dumneavoastră nar trebui să vă puneţi niciodată semnătura sub o sumă mai mică. Shirley tăcu. — În sud, urmă mai departe Donne, unei doamne cu o mie de lire venit i-ar fi ruşine să dea cinci lire pentru un aşezământ public. Shirley, cea atât de rareori arogantă, aşa părea acum. Trupul gingaş începu să-i tremure; chipul nobil i se acoperi cu o mască dispreţuitoare. — Ciudate observaţii! rosti ea. Cum nu se poate mai nesocotite! Reproşul ca răspuns la generozitate e eu totul nepotrivit. — Generozitate! Numiţi generozitate un fleac de cinci lire? — Da. Şi o generozitate pe care, dacă n-aş fi acordat-o proiectatei şcoli a doctorului Boultby, pentru a cărei clădire am toată consideraţia, ceea ce nu pot avea în niciun fel faţă de ajutorul doctorului, un om după câte se pare imprudent în procedeele sale de a solicita – sau mai bine zis de a stoarce – subscripţii, o generozitate, repet, pe care dacă n-ar fi aceste pricini, aş retrage-o imediat. Donne era cu totul lipsit de bun-simţ; nu-şi dădea seama nici pe departe de semnificaţia tonului, aerului şi privirilor vorbitoarei; habar n-avea în ce situaţie ajunsese. Aşa încât urmă: — Păcătos ţinut e Yorkshire-ul ăsta. N-aş fi putut niciodată bănui cum este, dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei; şi oamenii de-aici – fie bogaţi, fie săraci – ce adunătură! Cât de niciopliţi şi necivilizaţi. În sud, ar fi de râsul lumii. Shirley se aplecă şi se sprijini de masă, cu nările puţin dilatate, strângându-şi cu putere degetele împreunate. — Bogaţii, continuă înfumuratul şi inconştientul Donne, sunt o şleahtă de zgârciţi neînstare să trăiască aşa cum ar trebui să trăiască oameni cu venituri ca ale lor. Rarăori – (cititorule, trebuie să scuzi pronunţia domnului Donne: era foarte rafinată; se arăta mândru de accentul lui din sud şi îi considera de înaltă nobleţe; urechile din nord încercau senzaţii ciudate la auzul anumitor cuvinte rostite de el) – rarăori poţi întâlni vreo familie cu o tresură că lume sau un vălet stelat; cât despre sărăcime, ţi-ajunge să-i vezi când are loc o cununie sau o înmormântare cum dau năvală la uşile bisericilor, clăpănind din saboţi; bărbaţii vin în cămăşi şi cu şorţuri de pieptănători de lână, femeile cu scufii şi în cămăşi de noapte. Altăceva n-ar merita decât să slobozeşti asupra lor o vaca turbată ca să pună pe goană adunăturile astea de golani - ha! ha! ha! Ce distracţie ar fi! — Ajunge! De data asta aţi întrecut orice măsură, spuse Shirley liniştită. Aţi întrecut orice măsură, repetă îndreptând înspre el o privire aprinsă. Mai departe nu mai puteţi merge şi – adăugă apăsând pe fiecare silabă - n-o s-o faceţi, în casa mea. Se ridică în picioare; nimeni n-ar mai fi putut-o potoli, fiindcă ajunsese la capătul răbdării; cu pas ferm se duse direct la porţile grădinii şi le deschise larg. Porunci cu severitate: — Ieşiţi afară! Cât se poate de repede, şi pe-aici să nu vă mai calce niciodată piciorul. Donne era uluit. Tot timpul fusese încredinţat-că îşi arăta în chip strălucit calităţile de om cu suflet nobil şi de cea mai aleasă ţinută; îşi închipuia că produce o impresie zdrobitoare. Oare nu-şi exprimase dispreţul faţă de tot ce exista în Yorkshire? Ce dovadă mai convingătoare ar fi putut aduce în sprijinul faptului că el e mai presus de toţi şi de toate? Şi iată că acuma era pe punctul de a fi dat afară, ca un câine, dat afară dintr-o grădină din Yorkshire! În asemenea împrejurări, cum mai putea să găsească o înlănţuire inteligibilă a lucrurilor? — Lipsiţi-mă de prezenţa dumneavoastră imediat - imediat! insistă Shirley văzându-l că zăboveşte. — Doamnă… un membru al clerului! să daţi afară o faţă bisericească! — Afară! chiar şi arhiepiscop de-aţi fi, aţi dovedit că nu sunteţi gentleman şi trebuie să plecaţi. Repede! Hotărârea părea de nezdruncinat; se vedea limpede că nu e de glumă; iar pe deasupra, Tartar părea să se fi ridicat iarăşi în picioare; simţise că e vorba de o tulburare şi se pregătea să reintre în scenă; era limpede că altă soluţie decât plecarea nu mai exista, aşa că Donne se resemnă cu exodul; gazda îi oferi un semn de înaltă curtenie închizând porţile în urma lui. — Cum îndrăzneşte înfumuratul ăsta de preot să-şi batjocorească enoriaşii? Cum îndrăzneşte sâsâitul de mahalagiu să insulte Yorkshire-ul? Acestea au fost singurele observaţii privitoare la cele întâmplate, după ce s-a întors la masă. Şi foarte curând reuniunea a luat sfârşit; fruntea încreţită şi înnegurată, buza răsfrântă şi ochii cuprinşi de flăcări ai domnişoarei Keeldar nu mai îmbiau în niciun fel la vreun divertisment de societate.      

CAPITOLUL XVI   Rusaliile   Fondul sporea mereu. Datorită exemplului dat de domnişoara Keeldar, eforturilor, susţinute ale celor trei preoţi şi sprijinului eficace deşi tăcut al ajutoarelor-locotenent celibatare şi cu ochelari, Mary Ann Ainley şi Margaret Hall, se strânsese o sumă frumoasă; fiind administrată cu socotinţă, izbuti deocamdată să ajute în mare măsură şi să uşureze suferinţele şomerilor săraci. Regiunea părea să se fi mai liniştit; în ultimele două săptămâni nici o postăvărie nu fusese devastată; nicio acţiune condamnabilă împotriva vreunei fabrici sau vreunui conac nu avusese loc în cele trei parohii. Shirley spera că răul pe care dorise să-l evite fusese aproape înlăturat şi că furtuna ameninţătoare trecuse; avea convingerea că o dată cu apropierea verii afacerile se vor înviora - totdeauna se întâmplă aşa; şi pe urmă, războiul acesta epuizant nu putea să dureze la nesfârşit: trebuia să vină şi pacea într-o bună zi, iar o dată cu pacea cât de mult avea să se învioreze comerţul. Cam acesta era sensul obişnuit al observaţiilor comunicate arendaşului său, Gérard Moore, ori de câte ori se întâlnea cu el într-un loc unde puteau sta de vorbă, iar Moore o asculta foarte tăcut – prea tăcut ca să se poată declara mulţumită. Şi-atunci, prin privirile ci nerăbdătoare îi cerea; ceva mai mult – vreo explicaţie, sau cel puţin o observaţie în plus. Zâmbind în felul lui caracteristic, cu acea expresie care dădea gurii o tentă deosebit de agreabilă, în vreme ce fruntea îi rămânea la fel de gravă, răspundea în sensul că şi el însuşi credea în natura limitată în timp a războiului; că într-adevăr pe acest fapt îşi întemeia şi el speranţele, pe asta se bazau şi speculaţiile lui. — Fiindcă ştii bine, urma el, că astăzi lucrez la Hollow’s Mill bazându-mă în întregime pe speculaţii: nu vând nimic; nu există piaţă pentru mărfurile mele. Fabric pentru o zi viitoare: mă pregătesc să trag toate foloasele de pe urma primei deschideri ce se va ivi. Acum trei luni treaba asta nu mi-ar fi stat în putinţă; epuizasem atât creditul cât şi capitalul; şi ştii foarte bine cine mi-a venit într-ajutor, din mâna cui am primit împrumutul salvator. Cu puterile oferite de acest împrumut am acum posibilitatea de a continua jocul acela temerar pe care, cu câtăva vreme în urmă, mă temeam că n-o să-l mai pot juca. Ştiu bine că în cazul când pierd mă aşteaptă ruina totală şi la fel de bine îmi dau seama cât de îndoielnic este succesul în jocul acesta; dar sunt foarte bucuros; atâta vreme cât pot să fiu activ, atâta vreme cât pot să mă zbat, pe scurt: atâta vreme cât nu mi-s mâinile legate, mi-este cu neputinţă să fiu deprimat. Un an, ba ce spun, numai şase luni de domnie a ramurii de măslin, şi sunt salvat; fiindcă, aşa după cum spui, pacea va da un impuls comerţului. În privinţa asta ai dreptate; dar dacă e vorba despre liniştea restabilită în regiunile noastre ca şi despre permanenţa efectelor salutare ale fondului dumitale de binefacere – aici mă îndoiesc. Ajutorul dat prin filantropie n-a izbutit încă niciodată până acum să potolească într-adevăr clasa muncitoare – niciodată nu i-a câştigat recunoştinţa; nu stă în firea omenească s-o poată face. După câte cred eu, dacă lucrurile ar fi orânduite aşa cum se cuvine, ei n-ar trebui să se afle în situaţia de a avea nevoie de acel sprijin umilitor; şi muncitorii o simt; şi noi am simţi-o dacă am fi în locul lor. Şi pe urmă, cui ar trebui să-i fie recunoscători? Dumitale – clericilor, poate, dar în niciun caz nouă, proprietarilor de fabrici. Pe noi ne urăsc mai cumplit decât oricând. Şi în afară de asta, nemulţumiţii de aici au legături cu nemulţumiţii de prin alte părţi; Nottingham e unul dintre cartierele lor generale, Manchester altul, Birmingham un al treilea. Subalternii primesc ordine din partea superiorilor, fiindcă în privinţa disciplinei stau foarte bine. Nicio lovitură nu e dată fără matură chibzuinţă. Pe căldurile cele mari, s-a întâmplat să vezi zi de zi cerul acoperindu-se de nori ameninţători, şi totuşi noapte după noapte norii se împrăştiau şi soarele răsărea în linişte; primejdia însă nu dispăruse, doar se amânase; furtuna care ameninţase atâta vreme cu siguranţă că se va dezlănţui până la urmă. Iată o analogie între atmosfera morală şi cea fizică. — Bine, domnule Moore (aşa se încheiau totdeauna aceste discuţii), ai măcar grijă de dumneata. Dacă socoteşti că ţi-am făcut vreodată vreun bine, te rog răsplăteşte-mă promiţândumi că o să ai grijă de dumneata. — Promit: o să fac asta cu multă atenţie şi prevedere. Aş vrea să trăiesc, nu să mor; viitorul mi se deschide în faţă ca porţile raiului; şi totuşi, când privesc adânc în umbrele paradisului meu, zăresc alunecând peste privelişti îndepărtate o vedenie care mă încântă mai mult decât serafimii şi heruvimii. — Zău? Te rog, spune-mi şi mie, ce vedenie? — Văd… Slujnica intră grăbită în încăpere, cu serviciul de ceai. Prima parte a acelui mai, după cum am văzut, a fost frumoasă, zilele de la mijloc ploioase; dar în ultima săptămână, la schimbarea lunii, iarăşi s-au limpezit. Un vânt proaspăt a măturat norii argintii şi groşi, purtători de ploaie, şi i-a împins unul după altul către zarea dinspre răsărit; iar norii s-au prăvălit peste marginea zării şi dincolo de marginea aceea s-au pierdut, lăsând în urma lor doar bolta curată a cerului albastru pregătită a se supune deplinei domnii a soarelui de vară. Şi soarele acela s-a ridicat măreţ în ziua de Rusalii; marea reuniune a şcolilor a fost întâmpinată de o vreme superbă. Marţea Rusaliilor era ziua cea mare, şi în cinstea ei cele două încăpătoare săli de clasă de la Briarfield, ridicate de actualul paroh mai mult pe propria lui cheltuială, fuseseră curăţate, văruite, revopsite şi împodobite” cu verdeaţă şi flori – câteva din grădina casei parohiale, două căruţe pline de la Fieldhead şi un căruţ de la ceva mai modestul domeniu De Walden, reşedinţa domnului Wynne. În aceste săli de clasă fuseseră rânduite douăzeci de mese, fiecare măsurată aşa fel ca să poată primi douăzeci de oaspeţi; în jurul lor se aşezaseră bănci şi pe ele se întinseseră feţe de masă albe; deasupra lor fuseseră atârnate cel puţin douăzeci de colivii cu tot atâţia canari, după un obicei al locului îndrăgit mai cu seamă de secretarul domnului Helstone, care se delecta cu ciripitul ascuţit al acestor păsărele şi ştia că în mijlocul unei zgomotoase zarve de glasuri de totdeauna cântau mai cu înfocare. Mesele acestea, să fie limpede, nu stăteau întinse pentru cei o mie şi două sute de şcolari ce urmau să fie adunaţi din cele trei parohii, ci numai pentru membrii comitetelor şcolare şi profesori: ospăţul copiilor urma să aibă loc în aer liber. La ceasurile unu trebuiau să se adune trupele; la două să-şi alcătuiască formaţiile; până la patru mărşăluiau prin parohie; pe urmă venea ospăţul; iar după aceea adunarea, cu muzică şi cuvântări, în biserică. Ar trebui să explicăm pentru ce tocmai Briarfield fusese ales ca loc de întâlnire şi scenă a ospăţului. Nu fiindcă ar fi fost parohia cea mai mare şi mai populată - în privinţa asta Whinbury îl depăşea de departe; nici fiindcă ar fi fost aşezarea cea mai veche – oricât de antice erau bătrână biserică şi casă parohială, templul cu acoperiş scund şi căsuţa parohială acoperită de muşchi din Nunnely, amândouă îngropate între stejari de-o vârstă cu ele, posturi înaintate ale pădurii Nunwood, erau încă şi mai străvechi. Fusese ales pentru că aşa voise domnul Helstone, iar voinţa domnului Helstone era mai tare decât aceea a lui Boultby sau Hall; primul nu putea, al doilea nu voia să se certe pe o chestiune de întâietate cu fratele lor cel hotărât şi bătăios: îl lăsau să fie în frunte şi să facă după voia lui. Pentru Caroline Helstone sărbătoarea aceea însemnată fusese până atunci totdeauna o zi grea fiindcă o trăgea cu sila în mulţime şi o constrângea să dea ochi cu toate persoanele bogate, respectabile şi influente de prin împrejurimi; iar în prezenţa acestora, dacă n-ar fi avut sprijinul binevoitor al domnului Hall, ar fi părut o neajutorată; obligată să meargă în fruntea regimentului ei, în calitate de nepoată a parohului şi primă profesoară a primei clase; obligată să prepare ceaiul la prima masă pentru o mulţime amestecată de doamne şi domni, şi să facă toate acestea fără ajutorul mamei, al vreunei mătuşi, ori al altui însoţitor – fiind, în acelaşi timp, o fire impresionabilă şi cu o cumplită frică de publicitate – va fi uşor de înţeles că, în asemenea împrejurări, tremura de teamă la apropierea Rusaliilor. Anul ăsta, însă, Shirley avea să fie alături de ea şi astfel înfăţişarea chinului se schimba în mod deosebit - se schimba fundamental: nu mai era chin – devenind aproape o bucurie. Domnişoara Keeldar singură făcea mai mult decât o ceată de prieteni obişnuiţi. ”Deplin stăpână pe sine şi totdeauna ageră şi degajată; conştientă de importanţa ei socială, fără să facă niciodată caz de ea, era de ajuns s-o privească cineva ca să capete curaj. Singura teamă putea fi ca nu cumva Shirley să întârzie la întâlnire: deseori dovedea un fel de nepăsare ce-o făcea să întârzie peste timpul stabilit, iar Caroline ştia că unchiul ei n-ar aştepta o secundă pe nimeni de pe lumea asta; în clipa când orologiul bisericii suna ceasurile două, clopotele începeau să bată şi marşul începea. Prin urmare în privinţa asta trebuia să aibă grijă de Shirley, dacă nu voia săşi piardă prietena mult aşteptată. În marţea Rusaliilor se sculă aproape când răsărea soarele. Ea, Fanny şi Eliza au fost ocupate toată dimineaţa cu aranjatul în cea mai desăvârşită ordine a saloanelor din casa parohială şi cu pregătirea unor aperitive alcătuite din gustări răcoritoare – vin, fructe, prăjituri – rânduite apoi pe bufetul din sufragerie. Pe urmă trebui să se îmbrace în cea mai nouă şi arătoasă toaletă de muselină albă; desăvârşita frumuseţe a zilei şi solemnitatea prilejului îndreptăţeau, dacă nu chiar impuneau, o asemenea ţinută. Eşarfa cea nouă – primită în dar la aniversarea zilei de naştere din partea Margaretei Hall, şi pe care avea motive să creadă că Cyril însuşi o cumpărase, iar drept răspuns ea îi dăruise un set de eşarfe preoţeşti din chembrică, într-o casetă elegantă - i-a fost legată de degetele îndemânatice ale credincioasei Fanny, a cărei bucurie de a-şi găti tânără şi frumoasa stăpână pentru asemenea sărbătoare n-a fost deloc mică; boneta cea simplă fusese aranjată ca să se asorteze cu eşarfa; baticul drăguţ, deşi ieftin, se potrivea cu rochia. Când fu gata, avea o înfăţişare nu destul de strălucită ca să uluiască, dar îndeajuns de frumoasă ca să intereseze: nu izbitor de strălucitoare, însă foarte delicată şi plăcută; o apariţie în care dulceaţa tonurilor, puritatea aerului, graţia chipului înlocuiau cu succes absenţa coloritului bogat şi a contururilor maiestuoase. Ceea ce ochii căprui şi fruntea senină lăsau să se vadă din firea ei era în armonie cu îmbrăcămintea şi chipul - modestă, gingaşă şi, în ciuda melancoliei, un suflet perfect armonios. Se părea că nici mieluşelul şi nici porumbiţa n-aveau a se teme de ea, ci mai degrabă aveau să întâmpine cu bucurie, în înfăţişarea ei de simplicitate şi blândeţe, o asemănare cu propriile lor firi, sau cu firile pe care noi presupunem că le au. La urma urmei, era o făptură omenească imperfectă şi supusă greşelii; destul de frumoasă ca formă, culoare şi îmbrăcăminte; dar, precum spusese Cyril Hall, nici atât de bună şi nici atât de demnă de admiraţie ca veştejita domnişoară Ainley, care îşi punea acum cea mai bună rochie neagră, şalul mohorât şi boneta – acolo, în camera strâmtă a bietei sale căsuţe. Şi Caroline plecă înspre Fieldhead, trecând peste câteva câmpuri retrase şi pajişti liniştite. Se strecură iute pe sub gardurile vii verzi şi peste păşunile încă şi mai înverzite. Nu exista praf, nu exista noroi să-i murdărească poalele rochiei imaculate sau să-i umezească sandalele uşoare: după ploile din urmă totul rămăsese curat şi sub puterea soarelui strălucitor totul se zbicise, aşa încât păşea fără de teamă peste margarete şi iarbă şi printre plantaţii bogate; ajunse la Fieldhead şi pătrunse în odaia unde se îmbrăca stăpâna casei. Făcuse bine că venise, fiindcă altminteri Shirley ar fi întârziat mult. În loc să se îmbrace cu toată graba, stătea întinsă pe sofa, cufundată în lectură; doamna Pryor se afla lângă ea şi încerca zadarnic s-o convingă să se scoale şi să se îmbrace. Caroline nu făcu risipă de cuvinte; îi luă imediat cartea şi cu propriile ei mâini începu acţiunea de dezbrăcare şi îmbrăcare. Moleşită de căldură, înveselită de tinereţe şi de firea-i voioasă, voia sa stea de vorbă, să râdă, să zăbovească; Caroline însă, hotărâtă să ajungă neapărat la timp, continuă s-o îmbrace pe cât de repede sunt degetele omeneşti în stare să înnoade şireturi şi să înfigă ace. La sfârşit, pe când încheia un ultim şir de clame şi copci, găsi răgaz s-o certe, spunându-i că e foarte urât din partea ei să fie atât de nepunctuală; că până şi în clipa aceea înfăţişa imaginea unei neglijenţe incorigibile: aşa şi arăta Shirley – dar era un încântător tablou al acelei supărătoare însuşiri. Se afla în complet contrast faţă de Caroline: în fiece cută a rochiei şi în fiecare trăsătură a chipului se vădea distincţie; mătasea scumpă o prindea mai bine decât un costum simplu; eşarfa bogat brodată îi venea de minune; şi-o pusese neglijent, dar cu graţie; coroana de pe bonetă într-adevăr o încorona: respectul pentru moda, aplicarea cu gust a ornamentelor la fiecare piesă de îmbrăcăminte, toate se vădeau în aspectul ei; toate i se potriveau, la fel ca lumina sinceră din priviri, zâmbetul adunat în jurul buzelor, la fel ca ţinuta dreaptă şi impunătoare şi pasul graţios. După ce terminară cu îmbrăcatul, Caroline o luă de mână şi o trase repede pe scări, apoi ieşiră pe uşă, şi la fel se grăbiră peste câmpuri, râzând într-una şi vădind multă asemănare cu o porumbiţă albă ca zăpada şi o pasăre a paradisului colorată în nestemate, pornite împreună în zbor voios. Mulţumită strădaniilor domnişoarei Helstone, au ajuns la vreme. Pe când încă tot nu puteau zări biserica ascunsă după copaci, auziră clopotul bătând o cumpănită şi totuşi grabnică chemare către tot poporul, să vină la adunare; auzeau de asemenea mărşăluiala grupurilor, tropotul a nenumărate picioare şi murmurul glasurilor mulţimii. De pe un loc mai înalt, văzură pe drumul dinspre Whinbury cum se apropiau şcolarii de acolo; nu mai puţin de cinci sute de suflete. Parohul şi diaconul său, Boultby şi Donne, mergeau în frunte: cel dintâi apărea impunător aşa cum era încărcat de odăjdii, păşea precum se cuvine unei preacuvioase feţe bisericeşti, sub baldachinul unei pălării cu boruri largi, cu semeţia dată de-o burtă straşnică, împodobit cu cele mai elegante şi bogate veşminte negre şi bucurându-se de sprijinul celui mai zdravăn baston cu măciulie de aur. Din mers, doctorul îşi flutura din când în când uşor bastonul şi cu o mişcare autoritară îşi înclina pălăria către aghiotant. Aghiotantul – Donne, adică – părea subţiratic de tot fiindcă linia siluetei sale stătea alături de masa impozantă a superiorului, se silea, cu toate acestea, să arate în cel mai mic amănunt ca un adevărat preot: totul în înfăţişarea lui vădea înfumurare şi mulţumire de sine, de la nasul în vânt şi bărbia ridicată, până la ghetrele preoţeşti de culoare neagră, pantalonii cam scurţi şi fără etriere şi ghetele cu boturi pătrate. Dă-i înainte, domnule Donne! Are cine să te vadă. Crezi că arăţi măreţ – dacă siluetele acelea care te privesc din vârful colinei, una albă şi alta roz, cred şi ele la fel – asta-i altă treabă. După ce regimentul trecu în marş mai departe, cele două siluete coborâră în fugă. Curtea bisericii e plină de copii şi de profesori, toţi înveşmântaţi în cele mai alese haine de sărbătoare; şi – oricât de nenorocită e regiunea asta, oricât de grele ar fi vremurile – e minunat să vezi cât de cuviincios – cât de frumos chiar – s-au străduit sa se îmbrace. Dragostea britanică pentru bună-cuviinţă în stare să facă minuni; sărăcia capabilă să îmbrace în zdrenţe o fată irlandeză n-are puterea de a răpi unei englezoaice garderoba decentă socotită trebuitoare pentru aspectul de sine. În afară de asta, stăpâna conacului - acea Shirley care se uită acum cu bucurie la mulţimea fericită şi bine îmbrăcată – le-a fost într-adevăr de folos; generozitatea ei venită la timp a încurajat multe familii sărace în întâmpinarea apropiatei sărbători şi a oferit multor copii putinţa de a avea astăzi o rochie sau o bonetă nouă; ea ştie, şi e în culmea fericirii când îşi dă seama; e încântată că banii, exemplul şi influenţa ei au fost într-adevăr de folos – în chip hotărâtor – celor din jur. Nu poate fi miloasă ca domnişoara Ainley – nu stă în firea ei: şi simte o uşurare la gândul că există şi o altă cale de a-ţi dovedi bunătatea, aflată la îndemâna altor firi şi în alte împrejurări. Caroline e şi ea încântată; căci cu posibilităţile ei modeste a făcut şi ea mult bine; s-a lipsit nu numai de o singură rochie, panglică sau guler de care cu greu se putea despărţi, pentru a împlini lipsurile şcolarilor din clasa ei; şi, cum bani n-avea de unde da, a urmat exemplul domnişoarei Ainley, oferindu-şi timpul şi hărnicia acolo unde era ceva de cusut pentru copii. Nu numai curtea bisericii este plină, ci şi grădina casei parohiale e înţesată de lume; perechi şi grupuri de doamne şi domni se văd plimbându-se printre tufele unduioase de liliac şi bobiţel. Casa e şi ea plină; la ferestrele larg deschise ale saloanelor stau grupuri de oameni veseli. Sunt membrii comitetelor şcolare şi profesorii care vor întregi procesiunea. În grădiniţa parohului, aliată în spatele casei, se află muzicanţii ce alcătuiesc cele trei orchestre parohiale, cu instrumentele lor. Îmbrăcate în rochiile şi bonetele lor cele mai frumoase şi cu cele mai albe şorţuri, Fanny şi Eliza umblă printre ei oferindu-le pahare cu bere; băutura e tare şi gustoasă şi a fost pregătită cu câteva săptămâni în urmă, din porunca parohului şi sub directa lui supraveghere. Orice treabă unde ar fi avut el amestec trebuia îndeplinită în chip desăvârşit: „lucrul de mântuială”, indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu putea niciodată primi binecuvântare din partea sa: de la ridicarea unei clădiri publice, biserică, şcoală, judecătorie, şi până la pregătirea unei mese – pentru toate pretindea măreţie, generozitate şi eficacitate. În privinţa asta domnişoara Keeldar i se asemăna întru totul, şi fiecare era de acord cu intenţiile celuilalt. Caroline şi cu Shirley au ajuns curând printre cei din casa parohială; prima îşi întâmpina musafirii cu multă uşurinţă; în loc să se aşeze pe un scaun, retrasă într-un colţ, ori să se furişeze în odaie la ea şi acolo să aştepte pornirea procesiunii, după vechiul obicei, acum se plimba prin cele trei saloane, stătea de vorbă şi zâmbea, în chip neîndoielnic de vreo două sau trei ori vorbi fără să fie întrebată şi, pe scurt, părea o altă fiinţă. Transformarea era datorată faptului că Shirley se afla de faţă: vederea purtărilor şi atitudinii domnişoarei Keeldar îi făcea nespus de bine. Shirley nu se temea de semenii ei; nu simţea nicio dorinţă de a se feri de ei, de a-i ocoli. Orice fiinţă omenească, bărbat, femeie sau copil, atunci când proasta creştere sau înfumurarea grosolană nu-l făcea cu totul de nesuferit, era pentru ea binevenită; bineînţeles, unele în mai mare, altele în mai mică măsură; dar, în general vorbind, atâta vreme cât cineva nu se dovedea categoric a fi rău şi stingheritor, Shirley era dispusă să-l considere valoros şi binevenit şi să-i arate toată consideraţia. Înclinarea asta îi asigura simpatia tuturor, fiindcă tocea tăişul ironiei şi-i înzestra cu un farmec cuceritor conversaţia serioasă ori glumeaţă; şi nu scădea întru nimic valoarea prieteniei intime, care rămânea ceva deosebit de cordialitatea dovedită în societate şi era legată, într-adevăr, de o cu totul altă faţetă a firii sale. Preferinţa sentimentală şi intelectuală mergea către domnişoara Helstone; doamnele Pearson, Sykes, Wynne etc., etc., nu făceau decât să tragă foloase de pe urma bunătăţii şi voioşiei sale înnăscute. Din întâmplare, Donne intră în salon într-un moment când Shirley, aşezată pe sofa, devenise centrul unui cerc destul de numeros. Dăduse definitiv uitării furia împotriva lui, aşa că înclină din cap şi îi zâmbi cu bunăvoinţă. Atunci se vădi firea acelui om. Nu se pricepu nici să refuze cu demnitate avansul, ca unul a cărui mândrie fusese de curând rănită, nici să-l întâmpine cu francheţe, ca un om bucuros să uite şi să ierte; pedeapsa primită nu trezise în el niciun simţământ de ruşine, şi deci n-avea cum să trăiască această senzaţie în faţa celui ce i-o administrase: nu era suficient de viguros în rău ca să fie cu adevărat câinos – se mulţumi să treacă prosteşte mai departe, luând o înfăţişare rigidă şi mânioasă. Nimic nu mai putea aduce pacea între el şi duşman; la fel după cum, chiar pentru o lovitură mult mai dureroasă şi mai dezonorantă, firea lui slăbănoagă n-ar fi putut nutri o ranchiună acerbă. — Nu merita o asemenea scenă! îi spuse Shirley Carolinei. Ce proastă am fost! Să-l pedepseşti pe Donne pentru stupidul lui dispreţ faţă de Yorkshire e ca şi cum ai strivi un ţânţar fiindcă vrea să înţepe un rinocer. Dacă aş fi fost bărbat, cred că atunci i-aş fi pus forţa fizică la dispoziţie, pentru a-l ajuta să plece; în momentul de faţă sunt foarte bucuroasă că n-am folosit decât forţa morală. Dar nu trebuie să mai apară niciodată prin preajma mea; nu-mi place; mă irită; nici măcar nu te poţi distra pe socoteala lui. Malone face mai mulţi bani. S-ar fi zis că Malone tocmai era dispus să justifice preferinţa; căci de-abia porniseră cuvintele din gura vorbitoarei, când Peter Augustus se şi înfăţişă, pus la „mare ţinută”, înmănuşat şi parfumat, cu părul uns şi pieptănat fără cusur, ducând într-o mână un uriaş mănunchi de trandafiri mari roşii, cinci sau şase pe deplin înfloriţi: pe, aceştia îi înfăţişă domnişoarei Keeldar, cu o graţie căreia chiar şi cel mai ascuţit penel n-ar putea să-i facă decât nedreptate. Dar după o asemenea performanţă cine ar mai fi îndrăznit să spună că Peter nu e un cuceritor? Adunase şi înmânase flori; adusese ofrandă un tribut sentimental – un tribut poetic, pe altarul Dragostei sau al lui Mammon. Hercule cu furca de tors în mână ar fi fost o imagine palidă pe lângă Peter purtând buchetul de flori. Probabil că aşa gândea şi el, fiindcă părea uluit de ceea ce făcuse; se retrase fără un cuvânt şi plecă chicotind înfundat în semn de autofelicitare; pe urmă îşi schimbă gândul aşa că se opri şi se întoarse, ca să se asigure cu ochii lui că  într-adevăr dăruise un buchet de flori: da – iată cei şase trandafiri în poala de satin purpuriu, şi o mână foarte albă, cu câteva inele de aur pe degete, îi strânge încet, iar lungi şuviţe inelate, acoperind pe jumătate o faţă care râde, se revarsă asupra lor; dar o acoperă numai pe jumătate. Peter văzu râsul – nu putea să greşească – pe seama lui făceau haz – galanteria, cavalerismul lui ajunseseră subiect de batjocură pentru o fustă – pentru două fuste - şi domnişoara Helstone zâmbea. Mai mult chiar, îşi dădu seama că i se ghiciseră intenţiile, şi-atunci Peter se întunecă asemenea unui nor de furtună. Când ridică ochii, Shirley văzu că ochi săgetători stau aţintiţi asupra ei. Malone, cel puţin, avea destulă tărie ca să urască: văzu asta în privirile lui. — Peter merită o scenă, şi dacă doreşte neapărat o s-o şi aibă într-o bună zi, şopti Shirley către prietena sa. Şi acum – solemni şi înveşmântaţi în culori mohorâte, dar cu chipuri destul de prietenoase – cei trei preoţi apărură în uşa sufrageriei. Până atunci avuseseră treburi de îndeplinit înăuntrul bisericii, iar acum, înainte de a porni marşul, veneau să ia o uşoară gustare întru întărirea trupului. Fotoliul cel larg îmbrăcat în piele fusese păstrat pentru doctorul Boultby; într-acolo fu condus. Dând ascultare îndemnurilor primite de la Shirley, care îi spusese că a sosit vremea să-şi îndeplinească datoriile de gazdă, Caroline se grăbi să înmâneze masivului, respectatului şi, în fond, vrednicului prieten al unchiului său, un pahar de vin şi o farfurie cu pricomigdale. Epitropii doctorului Boultby, amândoi membri ai comitetului şcolar, se şi aflau lângă el, aşa precum li se ceruse; doamna Sykes şi celelalte doamne din parohie se aflau la dreapta şi la stânga sa, dând glas nădejdilor că nu se simte obosit şi temerilor că ziua are să fie prea caldă pentru dânsul. Doamna Boultby, totdeauna încredinţată că atunci când cade toropit, după o masă îmbelşugată, chipul domnului şi stăpânului său devine aidoma unui chip îngeresc, se plecase asupra lui şi îi ştergea cu dragoste de pe frunte câteva picături de transpiraţie reale sau imaginare. Într-un cuvânt, Boultby se afla la mare cinste şi cu o rotundă şi sonoră voix de poitrine rosti mulţumiri pentru grija purtată şi asigurări că se simte destul de bine. Pe Caroline parcă nici n-o observă când se apropie de dânsul, atâta doar că binevoi să accepte cele oferite; n-o văzuse, n-o văzuse niciodată: abia dacă ştia vag că ar exista o asemenea persoană. Văzu totuşi pricomigdalele, şi fiind mare iubitor de dulciuri, luă din farfurie o mână aproape plină. Cât despre vin, doamna Boultby insistă să fie amestecat cu apă fierbinte şi să i se adauge zahăr şi nucşoară. Domnul Hall stătea lângă o fereastră deschisă, respira aerul curat şi mireasma florilor şi discuta ca un frate cu domnişoara Ainley. Către el Caroline îşi îndreptă atenţia plină de bucurie. „Ce să-i ofere? Nu trebuie să se servească singur – trebuie servit de mâna ei“; luă deci o tăviţă de argint, ca să-i poată oferi cât mai multe lucruri. Margaret Hall veni lângă ei; domnişoara Keeldar îi urmă pilda. Cele patru doamne se aflau acum în jurul preotului lor favorit; şi ele aveau senzaţia că privesc chipul unui înger pământean: Cyril Hall era papa lor, la fel de infailibil pentru ele ca şi doctorul Boultby pentru admiratoarele sale. Şi în jurul, parohului de la Briarfield se adunase un grup: cel puţin douăzeci de persoane se strânseseră în preajma lui; iar în mijlocul unui cerc de admiratori, niciun preot nu se putea măsura cu bătrânul Helstone. Adunaţi laolaltă după cunoscutul lor obicei, diaconii formau o constelaţie alcătuită din trei planete mai mici; mai multe domnişoare îi priveau de departe, dar niciuna nu se încumeta să se apropie. Domnul Helstone îşi scoase ceasul şi anunţă cu glas tare: — E două fără zece. E timpul ca toată lumea să treacă în rânduri. Haideţi. Îşi luă pălăria cu boruri largi şi porni; toţi se ridicară şi îl urmară buluc. Cei o mie două sute de copii fuseseră rânduiţi în trei grupuri de câte patru sute de suflete fiecare; în urma fiecărui regiment se afla câte o orchestră; din douăzeci la douăzeci de rânduri exista câte un interval unde Helstone aşeză câte doi profesori. Şi pentru avangarda armatelor, chemă: — Grace Boultby şi Mary Sykes stau în frunte la Whinbury. — Margaret Hall şi Mary Ann Ainley conduc Nunnely. — Caroline Helstone şi Shirley Keeldar comandă Briarfield. Pe urmă alte comenzi: — Domnul Donne la Whinbury; domnul Sweeting la Nunnely; domnul Malone la Briarfield. Şi aceşti trei domni porniră înaintea doamnelor-generali. Preoţii trecură în frunte – secretarii parohiilor încheiau formaţiile; Helstone îşi înălţă pălăria cu boruri largi; peste o clipă se şi auzi dangătul celor opt clopote din clopotniţă, izbucniră melodiile intonate de orchestre, flautul vorbi şi cornul răspunse, tobele duruiră puternic, şi cu toţii porniră în marş. Drumul alb şi larg se unduia înaintea lungii procesiuni, soarele şi cerul fără pic de nor o treceau în revistă, deasuprai vântul clătina crengile copacilor, iar cei o mie şi două sute de copii şi o sută patruzeci de oameni în toată firea, care o alcătuiau, mergeau înainte în cadenţă şi după muzică şi toate chipurile erau vesele şi inimile bucuroase. Era o privelişte ce te bucura, o privelişte făcătoare de bine; era o zi de fericire pentru bogaţi şi pentru săraci: era mai întâi lucrarea lui Dumnezeu, iar apoi a clericilor. Să dăm preoţilor Angliei ce este al lor; în anumite privinţe sunt o tagmă supusă greşelii, fiind ei tot oameni de carne şi sânge, ca şi noi toţi; dar ţara s-ar descurca foarte cu greu fără dânşii: Britania ar simţi lipsa Bisericii ei, dacă această Biserică s-ar nărui. Dumnezeu s-o ocrotească! Şi, totodată, Dumnezeu s-o îndrepte!      

CAPITOLUL XVII   Serbarea şcolară   Nici înspre bătălie şi nici în căutarea duşmanului nu pornise această trupă comandată de preoţi şi încadrată cu ofiţeri-femei; muzicile ei intonau totuşi melodii războinice, şi – dacă ar fi să judecăm după privirile şi ţinuta unora, cum era domnişoara Keeldar, de pildă – sunetele acelea trezeau dacă nu un spirit războinic, atunci unul care năzuia către el. Întorcându-se din întâmplare, bătrânul Helstone îi văzu chipul şi începu să râdă, iar ea tot prin râs îi răspunse. — Nu ne aşteaptă nicio bătălie, spuse preotul; ţara nu ne cere să luptăm pentru ea; niciun duşman şi nici un tiran nu contestă şi nu ameninţă libertatea noastră; n-avem nimic de făcut; doar am ieşit să ne plimbăm puţin. Ţineţi-vă în frâu avântul, căpitane, şi potoliţi-vă focul inimii: nu-i nevoie de ele – dacă există, cu-atât mai rău. — Urmaţi sfaturile pe care le daţi altora, doctore, îi răspunse Shirley. Şi îi spuse cu glas scăzut Carolinei: ce nu mi-o oferă realitatea am să împrumut de la imaginaţie. Nu suntem soldaţi, nu vărsarea de sânge e dorinţa mea; ori dacă suntem, atunci suntem soldaţi ai Crucii. Timpul s-a întors cu veacuri în urmă, şi ne aflăm într-un pelerinaj către Ierusalim. Nu, nu aşa – prea seamănă a exaltare. Am nevoie de un vis ceva mai cu picioarele pe pământ: suntem câmpeni din Scoţia şi urmăm un căpitan convenant ca să ajungem sus în munţi să ţinem o adunare departe de stăpânirea trupelor trimise de asupritori. Ştim că după rugăciune poate să urmeze bătălia; dar încredinţaţi fiind că şi după cel mai nefericit rezultat al bătăliei numai raiul ne poate fi răsplata, suntem gata şi suntem doritori să înroşim muşchiul de pe dealuri cu sângele nostru. Muzica asta îmi răscoleşte sufletul; îmi înviorează toată viaţa; mă face să-mi bată inima; nu cu pulsul ei obişnuit de fiecare zi, ci cu o vigoare nouă, palpitantă. Sunt aproape în stare să doresc o primejdie; o credinţă – o ţară – sau, cel puţin, un iubit pe care să-l apăr. — Ia uită-te acolo, Shirley! o întrerupse Caroline. Ce e pata aceea roşie dinspre Stilbro’Brow? Ai ochi mai buni decât mine; întoarce-ţi într-acolo ochii tăi de vultur. Domnişoara Keeldar se uită şi zise: — Da, văd. E o linie roşie. Sunt soldaţi – soldaţi, din cavalerie, adăugă repede. Călăresc în goană; şase sunt; au să treacă pe lângă noi; nu – au cotit la dreapta; au văzut procesiunea noastră şi vor s-o ocolească făcând un cerc. Unde s-or fi ducând? — Poate că nu fac decât să-şi antreneze caii. — Probabil că da. Nu se mai văd. Acum vorbi domnul Helstone: — O să trecem prin Royd Lane, ca să ajungem la izlazul din Nunnely pe un drum mai scurt. Şi într-adevăr pe drumeagurile înguste de la Royd Lane defilară. Locul era tare strâmt, atât de strâmt încât nu putea trece decât doi deodată, dacă voiau să nu cadă în şanţurile de pe margini. Ajunseseră pe la mijloc, când se văzu limpede că printre clericii-comandanţi s-a iscat nelinişte: şi Boultby şi Helstone erau agitaţi: îşi făceau semne cu cotul unul altuia. Domnul Hall se întoarse înspre fete şi zâmbi. — Ce s-a întâmplat? îl întrebară. Domnul Hall arătă cu bastonul către capătul drumeagului, în faţa lor. Ia te uită! O altă procesiune – una adversă, pătrundea pe acolo, condusă tot de oameni în negru, şi la fel, după cum puteau să audă acum, urmată de muzică. — E dublura noastră? întrebă Shirley. Fantoma noastră cu altă înfăţişare? Parcă am fi cele două jumătăţi ale unei cărţi de joc. — Dacă vrei o bătălie, s-ar părea că o s-o ai – cel puţin din priviri, şopti Caroline râzând. — N-au să treacă de noi! strigară preoţii într-un glas. Nu le cedăm! — Să cedăm! replică Helstone cu asprime, întorcându-se în loc. Cine a pomenit de cedare? Ia, băieţi, gândiţi-vă ce-aveţi de gând să faceţi; doamnele, ştiu eu, vor rămâne pe poziţie; pot avea încredere în ele. Nu se află aici nicio binecredincioasă anglicană care să nu rămână pe poziţie împotriva ăstora, întru cinstirea bisericii Angliei. Ce spune domnişoara Keeldar? — Întreabă ce s-a întâmplat. — Disidenţii şi metodiştii, cu şcolile lor, baptiştii, independenţii şi wesleyenii, uniţi într-o alianţă fără Dumnezeu, au venit intenţionat pe drumeagul ăsta ca să ne oprească marşul şi să ne întoarcă îndărăt. — Asta e bădărănie! spuse Shirley. Urăsc bădărănia. Bineînţeles că trebuie să primească o lecţie. — O lecţie despre politeţe, propuse domnul Hall, totdeauna aplecat spre pace. Nu un exemplu de violenţă. Bătrânul Helstone o luă din loc. Grăbind pasul, trecuse cu vreo câţiva iarzi înaintea unităţii lui. Aproape ajunsese lângă ceilalţi capi îmbrăcaţi în negru, când cel care părea a fi comandantul-şef al vrăjmaşilor – un om mătăhălos şi unsuros, cu păr negru pieptănat neted pe frunte - comandă oprirea. Procesiunea se opri şi el scoase o carte de rugăciuni, cită un verset, dădu tonul şi cu toţii începură să cânte cel mai jalnic dintre imnuri. Helstone făcu semn orchestrelor sale: şi deodată se dezlănţui întreagă puterea alămurilor. Le ceruse să intoneze Rule Britannia şi le poruncise copiilor să-i întovărăşească şi cu glasurile, ceea ce ei acceptaseră cu mare entuziasm. Inamicul fu luat cu asalt prin cântec şi învins; psalmul lui se văzu înăbuşit; în ce priveşte zgomotul, era cu totul nimicit. — Acum urmaţi-mă! exclamă Helstone. Nu în fugă, dar cu pas ferm şi sprinten. Fiţi tari toţi, şi copii şi femei, strâns lipiţi unii de alţii, ţineţi-vă şi de pulpanele hainelor, dacă e nevoie. Şi porni înainte cu pas atât de apăsat şi dârz, iar pe deasupra atât de vajnic susţinut de elevii şi profesorii din urma lui – care făcură întocmai precum li se spusese, adică fără s-o pornească în fugă şi fără să încetinească pasul, ci mergând cu hotărâre calmă şi neabătută, diaconii fiind siliţi să facă la fel, întrucât se aflau între două focuri – Helstone şi domnişoara Keeldar pândeau amândoi cu ochii de linx orice abatere şi erau gata oricând, unul cu bastonul şi cealaltă cu umbrela, să corecteze cea mai mică abatere de la ordinele date, cel mai mic gest independent sau nepotrivit – încât grupul de disidenţi fu mai întâi uluit, pe urmă speriat, apoi înfrânt şi împins îndărăt, iar până la urmă silit să facă stânga-mprejur şi să lase liberă ieşirea către Royd Lane. În timpul atacului doar Boultby a avut de suferit, dar Helstone şi Malone l-au susţinut, unul de-o parte altul de cealaltă, ajutându-l să treacă prin încercare şi să iasă cu mădularele întregi însă cu răsuflarea pusă la grele cazne. Disidentul cel gras care începuse cântarea imnului rămase aşezat în şanţ. De meserie era un negustor de spirtoase, conducător al nonconformiştilor, şi se spune că în dupăamiaza de atunci a băut mai multă apă decât înghiţise în cele douăsprezece luni de mai înainte. Domnul Hall avusese grijă de Caroline şi Caroline se îngrijise de el; după aceea domnul Hall şi domnişoara Ainley au schimbat reciproc, în felul lor molcom, impresii asupra incidentului. Domnişoara Keeldar şi domnul Helstone şi-au strâns mâinile cu înflăcărare de îndată ce întreaga procesiune a ieşit de pe drumeag. Tinerii diaconi începură să-şi manifeste zgomotos bucuria, dar domnul Helstone le potoli numaidecât înflăcărarea nevinovată; observă că niciodată n-au dovedit destul bunsimţ ca să ştie ce să spună şi ce nu, aşa că bine ar face să închidă gura; de asemenea le aminti că nu aveau nicio legătură cu conducerea procesiunii. Pe la trei şi jumătate procesiunea luă calea întoarsă, iar la patru se afla din nou pe locul de plecare. Rânduri lungi de bănci fuseseră întinse pe pajiştile cu iarbă tunsă scurt din jurul şcolii; acolo fură aşezaţi copiii, şi numaidecât sosiră coşuri uriaşe acoperite cu pânzeturi albe şi oale mari fumegânde. Înainte de a începe împărţirea bunătăţilor, o scurtă rugăciune fu rostită de domnul Hall şi cântată de copii: în aerul liber, glasurile tinere sunau melodios şi chiar emoţionant. Pâinişoare mari cu stafide şi ceai fierbinte, bine îndulcit, au fost apoi împărţite într-un spirit de adevărată generozitate; niciun fel de zgârcenie nu era îngăduită, cel puţin în ziua aceea; regula în ce priveşte raţia copiilor era ca fiecare să primească cel puţin de două ori mai mult decât ar fi putut să mănânce, spre a se lăsa astfel o rezervă ce urma să fie luată acasă pentru aceia cărora vârsta, boala ori alte piedici nu le îngăduiseră să vină la serbare. Între timp pâinişoarele cu stafide şi berea circulau printre muzicanţi şi coriştii bisericilor; pe urmă băncile fură adunate ca să se facă loc pentru dezlănţuirea voioşiei în jocurile îngăduite. Un clopot îi chemă pe profesori, pe membrii şi membrele comitetelor şcolare în sala de clasă; domnişoara Keeldar, domnişoara Helstone şi multe alte doamne se aflau de mai înainte acolo ca să-şi mai arunce o dată ochii asupra felului cum erau rânduite tăvile şi mesele fiecăreia. Cele mai multe dintre slujnicele de prin împrejurimi, dimpreună cu nevestele secretarilor, coriştilor şi muzicanţilor fuseseră îndatorate să ia parte la treburile din ziua aceea îndeplinind slujba de chelneriţe; toate se întreceau în frumuseţea şi eleganţa îmbrăcămintei, iar printre cele mai tinere se puteau întâlni multe siluete încântătoare. Vreo zece pregăteau pâinea cu unt; altele, cam tot pe atâtea, aduceau apă fierbinte din vasele de la bucătăria casei parohiale. Mulţimea florilor şi verdeţei ce împodobeau pereţii albi, spectacolul ceainicelor de argint şi a ceştilor de porţelan strălucitor înşiruite pe mese, siluetele în continuă mişcare, chipurile luminoase, toaletele vesele ce fluturau pretutindeni alcătuiau laolaltă un spectacol animat şi reconfortant. Toată lumea vorbea, nu foarte tare dar cu voioşie, iar canarii ciripeau ascuţit în coliviile atârnate aproape de tavan. Ca nepoată a parohului, Caroline îşi luă locul la una dintre primele trei mese; doamna Boultby şi Margaret Hall oficiau la celelalte. La aceste mese urma să fie servită crema societăţii, căci la Briarfield regulile stricte ale egalităţii nu erau mai la modă decât prin alte părţi. Domnişoara Helstone îşi scoase boneta şi eşarfa, ca să poată suporta mai uşor căldura; părul lung şi inelat ce-i cădea pe gât aproape ţinea loc de voal, iar în rest rochia de muselină era croită modest ca o rasă de călugăriţă, îngăduindu-i astfel să se scape de folosirea unui şal stingheritor. Sala începuse să se umple: domnul Hall îşi ocupase postul alături de Caroline, care avu acum, în vreme ce aranja din nou ceştile şi linguriţele din faţa ei, prilej să comenteze în şoaptă întâmplările de peste zi. Domnul Hall era puţin îngrijorat de cele petrecute la Royd Lane şi ea încercă să-i smulgă un zâmbet pentru a-i alunga înnegurarea. Domnişoara Keeldar se aşezase în apropiere; ca prin minune, nici nu râdea, nici nu vorbea; dimpotrivă, stătea nemişcată şi privea împrejur cu luare-aminte: părea că se teme ca un cumva să vină vreun nechemat şi să ocupe locul de alături, pe care s-ar fi zis că vrea să-l păstreze liber; mereu îşi întindea rochia de satin peste bancă mai mult decât ar fi avut nevoie, ori aşeza acolo mănuşile sau batista brodată. În cele din urmă Caroline observă manevrele astea şi o întrebă ce prieten aşteaptă. Shirley se aplecă până ce aproape îi atinse urechea cu buzele-i roze şi îi şopti cu o moliciune muzicală ce-i caracteriza deseori tonul folosit atunci când cele spuse tindeau fie şi de departe către izvorul unor dulci simţăminte din inima ei: — Îl aştept pe domnul Moore: l-am văzut noaptea trecută şi l-am făcut să promită că are să vină împreună cu sora lui să stea la masa noastră. Faţă de mine are să se ţină de cuvânt, sunt sigură, dar mi-e teamă să nu apară prea târziu şi-atunci să fie despărţit de noi. Uite că vine alt grup şi-au să se ocupe toate locurile. Ce rău îmi pare! Într-adevăr, domnul Wynne, judecătorul, nevasta, fiul şi cele două fiice intrară cu mare fală. Făceau parte din lumea bună de la Briarfield; bineînţeles că locul lor era la prima masă, şi fiind conduşi într-acolo ocupară tot spaţiul ce mai rămăsese liber. Spre marea bucurie a domnişoarei Keeldar, domnul Sam Wynne se instală chiar pe locul liber păstrat până atunci pentru Moore, aşezându-se cu nădejde pe rochia, mănuşile şi batista ei. Pentru domnul Sam, Shirley nutrea o adevărată aversiune; şi asta cu atât mai mult cu cât dădea serioase semne că ar năzui la mâna ei. Chiar şi bătrânul domn Wynne declarase în public că domeniul Fieldhead şi domeniul De Walden sunt în mod minunat contagioase – malapropism ce n-a întârziat să ajungă pe aripile zvonurilor şi la urechile stăpânei de la Fieldhead. În urechile Carolinei încă mai răsunau acele turburătoare şoapte – „îl aştept pe domnul Moore“ – inima încă îi mai bătea şi obrazul îi strălucea, când un sunet de orgă se înălţă deasupra zarvei confuze din sală. Doctorul Boultby, domnul Helstone şi domnul Hall se ridicară în picioare, toţi cei de faţă le urmară pilda, şi se cântă rugăciunea cu acompaniament de muzică; pe urmă începu ceaiul. O vreme fu prea ocupată cu treburile pentru a mai avea răgaz să privească în jur, însă după ce servi ultima ceaşcă, aruncă asupra încăperii o privire neliniştită. Erau câteva doamne şi mai mulţi domni care încă nu izbutiseră să-şi găsească locuri; într-un asemenea grup o recunoscu pe prietena ei, fată bătrână, domnişoara Mann, care fie ispitită de vremea frumoasă, fie convinsă de vreun prieten mai perseverent, acceptase să-şi părăsească trista singurătate pentru un ceas de destindere la serbare. Domnişoara Mann arăta obosită de atâta stat în picioare: o doamnă cu bonetă galbenă îi aduse un scaun. Caroline cunoştea bine acel chapeau en satin jaune; cunoştea părul negru şi prietenosul, deşi oarecum pedantul şi capriciosul chip pe care îl încadra; cunoştea şi acea robe en soie noire; cunoştea până şi acel châle gris de laine; o cunoştea, într-un cuvânt, pe Hortense Moore şi ar fi vrut să sară îndată, s-alerge la ea şi s-o îmbrăţişeze – s-o îmbrăţişeze o dată de dragul ei şi de două ori de dragul fratelui. Şi întradevăr, se ridică pe jumătate, cu o exclamaţie înăbuşită, şi probabil – fiindcă pornirea era foarte puternică – ar fi şi alergat de-a lungul sălii şi ar fi salutat-o, dar o mână o aşeză la loc pe scaun şi o voce îi şopti din spate: — Aşteaptă până după ceai, Lina, şi pe urmă ţi-o aduc eu încoace. Şi când putu să ridice privirile, le ridică, şi atunci îl văzu pe Robert însuşi foarte aproape, zâmbind pe socoteala râvnei cu care îşi îndeplinea treburile, arătând mai bine decât îl văzuse ea arătând vreodată – arătând, într-adevăr, pentru ochii ei părtinitori, atât de frumos încât nu mai îndrăzni să aibă încredere în sine şi să se mai uite a doua oară, fiindcă imaginea lui îi izbea vederea cu o strălucire dureroasă, şi i-l întipărea în memorie atât de viu de parcă ar fi fost conturat la dagherotip cu un creion de fulgere. Trecu mai departe şi vorbi cu domnişoara Keeldar. Enervată de cine ştie ce atenţii nedorite din partea lui Sam Wynne şi de faptul că domnişorul încă şedea pe mănuşile şi batista ei – probabil totodată şi de nepunctualitatea lui Moore – Shirley era departe de a fi bine dispusă. Mai întâi se mulţumi să ridice din umeri, pe urmă îi spuse câteva vorbe tăioase privitoare la „inadmisibila întârziere”. Moore nici nu se scuză şi nici nu răspunse; stătu liniştit alături de ea, ca şi cum ar îi aşteptat să vadă de nu cumva îşi poate recăpăta calmul: ceea ce se întâmplă în puţin mai mult de trei minute, semn fiind faptul că îi întinse mâna. Moore o primi cu un zâmbet, pe jumătate nemulţumit, pe jumătate de recunoştinţă; abia perceptibila înclinare a capului indicau în mod delicat prima interpretare; probabil că o uşoară strângere a mâinii a subliniat-o pe a doua. — Acum n-ai decât să te aşezi unde poţi, domnule Moore, îi spuse Shirley zâmbind la rândul ei. Vezi doar că aici nu-ţi putem găsi nicio palmă de loc; dar observ că la masa doamnei Boultby e loc destul între domnişoara Armitage şi domnişoara Birtwhistle; du-te acolo: o să stai vizavi de John Sykes şi o să fii aşezat cu spatele la noi. Totuşi, Moore preferă să rămână tot acolo unde se afla; din când în când mai făcea câte un tur prin încăperea lungă, oprindu-se în drum să schimbe saluturi cu alţi domni aflaţi în aceeaşi situaţie neplăcută, adică fără locuri; dar de fiecare dată se întorcea îndărăt la magnet, Shirley, aducând cu sine la fiece reîntoarcere observaţii ce trebuiau neapărat şoptite la ureche. În vremea asta bietul Sam Wynne era departe de a se simţi în largul său; judecând după felul cum se mica mereu frumoasa lui vecină, părea să se afle într-o stare de nelinişte şi nemulţumire cum nu se poate mai mare; nici două secunde nu stătea locului; îi era cald; îşi făcea vânt cu evantaiul; se plângea că n-are aer şi n-are spaţiu. Observă că, dacă ar fi după ea, terminându-şi ceaiul, oamenii ar trebui să libereze mesele şi anunţă cu glas tare că în cazul când starea asta de lucruri mai continuă, are să leşine. Domnul Sam se oferi s-o conducă la aer liber; dar ea pretinse că asta n-ar însemna nimic altceva decât s-o ducă la moarte prin frig; pe scurt, poziţia lui devenise de neapărat; aşa că, după ce îşi bău porţia de ceai, socoti că lucrul cel mai potrivit ar fi să elibereze locul. Bine ar fi fost ca Moore să se afle la îndemână, dar el se afla tocmai la cealaltă extremitate a încăperii, prins într-o discuţie cu Christopher Sykes. Timothy Ramsden, Esq., un mare producător de cereale, se întâmplă prin apropiere, şi simţindu-se cam obosit de atâta stat în picioare, porni să ocupe locul rămas liber. Shirley manifestă şi de astă dată o inventivitate ce nu putea da greş: o mişcare a eşarfei îi răsturnă ceaşca de ceai împărţindu-i conţinutul între bancă şi rochia ei de satin. Bineînţeles, nu exista altă soluţie decât să fie chemată o chelneriţă să repare stricăciunile; domnul Ramsden, un bărbat înalt şi bucălat, la fel de masiv la trup ca şi la avere, se ţinu deoparte de tevatura care urmă. Shirley, de obicei aproape inadmisibil de indiferentă faţă de micile accidente suferite de îmbrăcăminte şi de altele, făcu de data asta un tărăboi ce s-ar fi potrivit poate doar celei mai firave şi nevricoase dintre reprezentantele tagmei femeieşti; domnul Ramsden căscă gura, se feri domol, iar când domnişoara Keeldar declară din nou că „nu mai poate” şi-are să leşine acolo pe loc, se răsuci pe călcâie şi se retrase cu toate forţele. În cele din urmă apăru şi Moore; cercetă foarte calm zarva din jur, şi scrutând oarecum ironic înfăţişarea destul de enigmatică sub care se prezenta Shirley, observă că întradevăr acesta era capătul cel mai agitat al sălii; că află aici un climat special calculat pentru a se potrivi doar unor temperamente reci, cum era al său; apoi, lăsând deoparte chelneriţele, şervetele de masă, rochia de satin, pe scurt, întreagă învălmăşeala, se instală acolo unde în chip evident destinul însuşi poruncise ca el să şadă. Shirley se potoli; trăsăturile chipului îşi schimbară fizionomia: sprintenele încruntate şi inexplicabila curbură a buzelor reveniră la linia dreaptă; îndărătnicia şi asprimea făcură loc altui soi de expresie; şi toate mişcările bruşte cu ajutorul cărora dusese la deznădejde sufletul bietului Sam Wynne se potoliră ca prin farmec. Totuşi, nicio privire gingaşă nu se îndreptă către Moore; ba dimpotrivă, fu acuzat că i-a pricinuit un noian de necazuri, şi învinuit pe faţă că din cauza lui a pierdut stima domnului Ramsden şi nepreţuita prietenie a domnului Samuel Wynne. — Pentru nimic în lume n-aş fi fost în stare să jignesc pe niciunul dintre aceşti domni, afirmă cu tărie. Totdeauna mam străduit să-i tratez pe amândoi cu cea mai respectuoasă consideraţie, şi uite acum, din pricina dumitale, ce au avut de întâmpinat! N-o să-mi mai aflu mulţumire până nu repar toate astea; niciodată nu pot fi fericită dacă nu sunt prietenă cu vecinii; aşa că mâine ar trebui să pornesc în pelerinaj până la moara de la Royd, să-l alin pe morar şi să laud grăunţele; iar poimâine trebuie să fac o vizită la De Walden – unde mi-e groază să mă duc – şi să car cu mine în coş o pâine de ovăz ca s-o împart prepelicarilor favoriţi ai domnului Sam. — Cunoşti calea cea mai sigură către inima fiecărui flăcău, de asta nu mă îndoiesc, spuse Moore liniştit. Părea foarte mulţumit că în cele din urmă izbutise să ocupe locul acela; dar nu rosti vorbe frumoase pentru a-şi exprima gratitudinea şi nu formulă nicio urmă de scuză pentru încurcăturile pricinuite. Nepăsarea asta îl prindea de minune: îl făcea să pară şi mai frumos, era atât de calm şi stăpân pe sine: vecinătatea lui era însă plăcută, căci se pricepea nemaipomenit să reînscăuneze liniştea. Uitându-te la el, n-ai fi crezut că e un bărbat sărac prins în luptă cu necazurile, aşezat alături de o femeie bogată; calmul adus de simţământul egalităţii îi însenina înfăţişarea: poate că acelaşi calm îi domnea şi în suflet. După felul cum din vreme în vreme se uita în jos la domnişoara Keeldar, atunci când îi vorbea, ţi-ai fi putut închipui că o depăşeşte prin situaţie tot atât cât şi prin statură. Lumini aproape sumbre îi străbăteau câteodată fruntea şi îi luceau în ochi: discuţia devenise însufleţită, deşi continua să se poarte cu glas scăzut; Shirley îl asalta cu întrebări, dar era limpede că Moore refuza să acorde orice satisfacţie curiozităţilor ei. Căuta să se uite cât mai adânc în ochii lui: în expresia ei blândă dar nerăbdătoare puteai citi că aşteaptă de la el răspunsuri mai limpezi. Moore zâmbea curtenitor, dar buzele îi rămâneau pecetluite. Pe urmă ea se înfurie şi nu mai vru să discute, dar peste două minute Moore îi recâştigă din nou atenţia; părea că face promisiuni şi că o înduplecă să le accepte în locul informaţiilor. Se părea că zăpuşeala din sală nu-i prieşte domnişoarei Helstone; pe măsură ce se apropia de sfârşit munca de pregătire a ceaiului, devenea din ce în ce mai palidă. Atunci când începură să curgă mulţumirile, părăsi masa şi se grăbi s-o urmeze pe verişoara Hortense, care, dimpreună cu domnişoara Mann, ieşise mai de mult la aer liber. Când se ridică ea, se ridică şi Robert Moore, probabil cu intenţia de ai spune ceva; dar mai avea încă de schimbat cu domnişoara Keeldar o vorbă de bun rămas, şi în vremea asta Caroline dispăruse. Hortense îşi întâmpină fosta elevă mai mult cu demnitate decât cu căldură; fusese grav ofensată de procedeele domnului Helstone şi toată vremea considerase că vina ar fi a Carolinei, fiindcă prea se supunea orbeşte unchiului. — Eşti cu totul străină, îi spuse cu severitate, în vreme ce eleva îi ţinea şi-i strângea mâna. Dar Cary o cunoştea prea bine ca să protesteze sau să se plângă de răceala primirii; lăsă să treacă toana asta pedantă, sigură fiindcă înnăscuta ei bonté (folosesc acest cuvânt franţuzesc pentru că el exprimă exact ceea ce vreau să spun; nici bunătate şi nici bonomie, ci ceva între amândouă) avea să iasă repede la iveală. Şi a ieşit: de-abia îi cercetase mai cu atenţie chipul şi observase modificările trădate de trăsăturile puţin slăbite, că îşi şi schimbă atitudinea. O sărută pe amândoi obrajii şi o întrebă cu îngrijorare despre starea sănătăţii. Caroline răspunse cu plăcere. Totuşi, ar fi avut de îndurat un lung interogatoriu, urmat de o imensă predică pe această temă, daca domnişoara Mann n-ar fi atras atenţia anchetatorului cu rugămintea de a fi condusă acasă. Biata neputincioasă obosise foarte rău şi oboseala o făcea să fie irascibilă  aproape prea irascibilă ca să poată sta de vorbă cu Caroline; şi în afară de asta, rochia albă şi înfăţişarea zglobie a acestei tinere persoane apăreau neplăcute în ochii domnişoarei Mann; ţinuta zilnică de culoare maro sau de pânză cenuşie, ca şi aerul de melancolie purtat zilnic, îi plăceau mai mult singuratecei fete bătrâne: în seara asta aproape nu-şi mai cunoştea tânără prietenă, şi se despărţi de ea cu o foarte rece înclinare din cap. Cum Hortense îi promisese că o conduce acasă, plecară împreună. Caroline porni deci s-o caute pe Shirley. Văzu eşarfa în culorile curcubeului şi rochia purpurie în mijlocul unui grup de doamne, toate bine cunoscute de ea, dar toate aparţinând acelei categorii pe care totdeauna o ocolea, atunci când evitarea era posibilă. Uneori mai sfioasă decât în alte dăţi, în clipa aceea simţea chiar că nu are defel curaj să se alăture grupului; totuşi nu putea nici să rămână singură, când toţi ceilalţi stăteau perechi sau în cercuri mai largi, aşa că se apropie de un grup de eleve de-ale ei, fete în toată firea sau mai degrabă femei tinere, care stăteau şi priveau cum câteva sute de copii mai mici se jucau de-a baba oarba. Domnişoara Helstone ştia că fetele astea o iubesc, totuşi chiar faţă de ele era sfioasă în afară şcolii; elevele nu erau mai emoţionate în prezenţa ei decât ea în prezenţa elevelor; se apropie însă, mai degrabă pentru a găsi protecţie în tovărăşia lor, decât pentru a le fi conducătoare. Din instinct fetele îi aflaseră slăbiciunea şi dintr-o politeţe firească i-o respectau. Când le preda, îşi câştiga stima datorită cunoştinţelor; blândeţea ei îi atrăgea respectul lor; şi fiindcă era ceea ce ele considerau a fi înţelepciune şi bunătate la şcoală, cu multă bunăvoinţă treceau peste evidenta ei timiditate din afara şcolii. Nu încercau să-i speculeze slăbiciunea. Aşa fete de ţăran cum erau, aveau şi ele prea mult din sensibilitatea-i englezească ca să poată cădea în greşeala grosolăniei. Stăteau în juru-i cuminţi, cuviincioase, prietenoase, primindu-i zâmbetele sfioase şi vizibilele eforturi susţinute de a închega conversaţia, cu suflet bun şi bună creştere – cea de-a doua însuşire fiind rodul celei dintâi - lucruri care foarte repede o făcură să se simtă la largul ei. Cu mare grabă se apropie însă domnul Sam Wynne şi insistă ca şi fetele mai mari să se prindă în joc împreună cu cele mai mici, aşa încât Caroline se văzu din nou singură. Se gândea la o discretă retragere către casă, când Shirley, observându-i de departe izolarea, veni repede lângă ea. — Hai să mergem sus pe păşuni, îi propuse. Ştiu că nu-ţi place mulţimea, Caroline. — Dar asta ar însemna să te lipsesc de o plăcere, Shirley, să te iau de lângă toţi aceşti oameni distinşi, care îţi caută cu atâta insistenţă societatea, şi în faţa cărora poţi să te faci plăcută fără niciun efort, — Nu chiar fără efort; am şi obosit din pricina lor; nu-i decât o treabă stearpă, insipidă, să vorbeşti şi să râzi cu oamenii cei mai de seamă din Briarfield. De zece minute mă tot uit după rochia ta albă; îmi place să-i privesc în mulţime pe cei ce mi-s dragi şi să-i compar cu ceilalţi: aşa am procedat şi cu tine. Nu te asemeni cu niciunul din ceilalţi, Lina; sunt aici câteva chipuri mai frumoase decât al tău; tu nu eşti o frumuseţe exemplară cum este Harriet Sykes, de pildă; pe lângă ea, făptura ta pare aproape fără importanţă; dar ai o înfăţişare plăcută – pari meditativă – eşti ceea ce eu numesc interesantă. — Taci, Shirley. Mă măguleşti. — Nu mă mir că elevii te iubesc. — Fugi de-aici, Shirley; vorbeşte despre altceva. — Să vorbim despre Moore atunci, şi hai să-l urmărim cu privirea; chiar acum îl văd. — Unde? Şi în timp ce punea întrebarea, Caroline nu se uita peste câmp, ci în ochii domnişoarei Keeldar, după cum avea obicei să facă ori de câte ori Shirley pomenea despre un obiect zărit în depărtare. Prietena avea vedere mai ageră decât a ei; şi Caroline părea să creadă că taina agerimii aceleia de vultur ar putea fi descifrată în irisul acela cenuşiu închis, sau mai curând, poate, nu făcea decât să caute indicaţii după direcţia cercetată de acele sfere pline de discernământ şi de strălucire. — Uite-l pe Moore, spuse Shirley arătând direct peste câmpul întins, spre locul unde o mie de copii se jucau şi aproape o mie de spectatori adulţi umblau pe de margini. Acolo – poţi să nu distingi statura înaltă şi ţinuta dreaptă? În mijlocul celor din jur apare ca Eliab printre păstorii de rând – ca Saul într-un consiliu de război; şi chiar consiliu de război este, dacă nu mă înşel. — De ce spui aşa, Shirley? întrebă Caroline, ai cărei ochi găsiseră în fine obiectul căutat. Robert tocmai stă de vorbă cu unchiul meu şi îşi strâng mâinile; înseamnă că s-au împăcat. — S-au împăcat nu fără un motiv temeinic, de asta poţi fi sigură: pentru a face cauză comună împotriva unui duşman comun. Şi de ce crezi tu că domnii Wynne şi Sykes şi Armitage şi Ramsden s-au adunat într-un cerc aşa de strâns în jurul lor? Şi de ce îi fac lui Malone semn să vină la ei? Unde e chemat el, fii sigură că e nevoie de un braţ tare. Pe măsură ce se uita, Shirley devenea tot mai agitată; ochii aruncau fulgere. — N-au încredere în mine, spuse. Aşa se întâmplă totdeauna în momentele hotărâtoare. — Despre ce e vorba? — Nu-ţi dai seama? E ceva misterios care pluteşte în aer: se aşteaptă vreun eveniment; trebuie făcute nişte pregătiri, sunt convinsă. Am citit totul în felul de a se purta al domnului Moore în seara asta: era încordat, şi aspru. — Aspru cu tine, Shirley? — Da, cu mine. E deseori aspru cu mine. Rareori discutăm în tête-à-tête, dar mi se dă prilejul să înţeleg că baza caracterului său nu e alcătuită din puf. — Şi totuşi pare că vorbeşte cu tine foarte blând. — Mie îmi spui! Tonul cel mai blând şi manierele cele mai delicate; dar e totdeauna categoric şi tainic; tainele astea mă jignesc. — Da – Robert e tainic. — Şi nu prea are dreptul să fie faţă de mine; mai ales atunci când a început prin a-mi arăta toată încrederea. Şiatâta vreme cât n-am făcut nimic ca să trădez această încredere, ea nu trebuie să-mi fie retrasă; dar presupun că nu sunt socotită destui de tare de fire ca să mi se arate încredere într-un moment de criză. — Se terne, probabil, să nu te nelinişteşti. — E o precauţie inutilă; sunt alcătuită din materiale elastice care nu sunt uşor de zdrobit; treaba asta ar trebui so ştie; dar e un om mândru: are defectele lui, orice ai spune tu, Lina. Îţi dai seama cât de preocupaţi sunt? Nici nu ştiu că noi îi urmărim. — Dacă suntem atente, Shirley, poate că prindem vreun semn după care să le aflăm secretul. — Nu peste multă vreme au să se petreacă lucruri neobişnuite – probabil mâine – poate chiar în noaptea asta. Dar stau cu ochii şi urechile la pândă. Domnule Moore, ai să te afli sub supraveghere. Fii şi tu atentă, Lina. — Am să fiu. Robert pleacă, l-am văzut întorcându-se în loc – cred că ne-a observat – îşi strâng mâinile. — Da, îşi strâng mâinile în chip foarte afectat, adăugă Shirley. Ca şi cum ar ratifica o înţelegere sau un legământ. Îl văzură pe Robert părăsind grupul şi ieşind pe o poartă. Apoi dispăru. — Nici nu şi-a luat rămas bun de la noi, murmură Caroline. De-abia îi scăpaseră cuvintele de pe buze, şi printr-un zâmbet încercă să dezmintă mărturisirea de dezamăgire pe care păreau s-o exprime. O roşeaţă cu neputinţă de stăpânit îi îmblânzi privirile şi le făcu mai strălucitoare. — Oho, asta o îndreptăm noi numaidecât! Exclamă Shirley. O să-l silim să-şi ia rămas bun. — Să-l silim! Dar nu mai e acelaşi lucru, fu răspunsul Carolinei. — O să fie acelaşi lucru. — Dar a plecat; nu mai ai cum să-l ajungi. — Ştiu eu un drum mai scurt decât acela pe care a apucat: îi ieşim în cale. — Ştii, Shirley, eu parcă n-aş merge. Caroline rostea vorbele astea în vreme ce Shirley o lua de braţ şi o trăgea repede peste câmp. Zadarnic s-ar fi împotrivit; nu exista voinţă mai tare decât aceea pe care o putea dovedi Shirley când îşi băga ceva în cap. Aproape înainte de a-şi putea da seama, Caroline se trezi că nu mai are cum vedea mulţimea, şi porniră pe o cărare îngustă şi umbroasă, învăluită pe deasupra de gherghini şi smălţuită dedesubt cu nenumărate margarete. Nu băgă de seamă că soarele după-amiezii târzii împestriţa iarba şi nici nu prinse în nări mireasma pură răspândită la ceasul acela de copaci şi de plante; auzi doar o portiţă deschizându-se şi atunci înţelese că Robert se apropia. Crenguţele prelungi ale gherghinilor, întinse înaintea lor, le serveau de paravan; îl văzură înainte ca el să le zărească. Dintr-o privire, Caroline îşi dădu seama că voioşia arătată în mijlocul mulţimii dispăruse; o lăsase în urma sa, pe pajiştile răsunând de veselie din jurul şcolii; ceea ce rămăsese acum era doar înfăţişarea lui întunecată, calmă, din timpul lucrului. Aşa cum spusese Shirley, o anumită asprime îi caracteriza înfăţişarea, în vreme ce ochii îi rămâneau plini de însufleţire, dar duri. Cu atât mai mult deci năzdrăvănia pornită de Shirley venea la timp nepotrivit: dacă ar fi arătat dispus pentru atmosferă sărbătorească, n-ar fi fost cine ştie ce, dar aşa… — Ţi-am spus eu să nu venim, îi şopti Caroline, cu oarecare ciudă, prietenei sale. Părea într-adevăr turburată; să dea aşa buzna peste Robert, împotriva propriei voinţe şi când el nu se aştepta, când era evident că ar fi fost mai bine să nu fie întârziat de la treburi, asta o necăjea cumplit. Dar n-o necăjea defel pe domnişoara Keeldar, care păşi înainte şi opri în faţa arendaşului ei, tăindu-i drumul. — Ai uitat să-ţi iei rămas bun, îi spuse. — Am uitat să-mi iau rămas bun! De unde aţi răsărit? Sunteţi cumva zâne? Am lăsat două aidoma vouă, una îmbrăcată în purpuriu şi alta în alb, stând pe culmea unui dâmb, cu vreo patru pajişti mai în urmă, abia acum un minut. — Ne-ai lăsat acolo şi ne găseşti aici. Te-am supravegheat mereu; şi o să te mai supraveghem; într-o zi, curând, va trebui să răspunzi la nişte întrebări, dar nu acum: în clipa de faţă tot ce ai de făcut e să spui noapte bună şi să-ţi vezi de drum. Moore îşi mută privirile de la una la cealaltă, fără să-şi modifice atitudinea. Observă cu gravitate: — Zilele de sărbătoare au privilegiile lor, şi la fel zilele primejdioase. — Hai – lasă teoriile: spune noapte bună şi vezi-ţi de drum, insistă Shirley. — Trebuie să-ţi spun noapte bună dumitale, domnişoară Keeldar? — Da, mie şi Carolinei. Sper că nu e ceva nou: la amândouă ne-ai mai spus noapte bună. El îi luă mâna, i-o ţinu într-a sa şi i-o acoperi cu cealaltă: se uită în jos la ea cu gravitate, cu duioşie, şi totuşi poruncitor. Nu stătea în putinţa domnişoarei Keeldar să-l supună pe omul acesta; în privirea pogorâtă asupra chipului ei strălucitor nu se afla supunere, cel mult omagiu; era însă şi interes şi afecţiune, sporite de un alt simţământ: ceva din tonul vorbirii, ca şi din înţelesul cuvintelor arăta că simţământul acesta este recunoştinţa. — Îndatoratul dumneavoastră vă urează noapte bună! Odihnă plăcută şi liniştită până mâine dimineaţă! — Şi dumneata, domnule Moore – dumneata ce-ai să faci? Ce i-ai spus domnului Helstone, cu care te-am văzut dând mâna? De ce s-au adunat toţi acei domni împrejurul dumitale? Măcar de data asta lasă deoparte discreţia: fii sincer cu mine. — Cine ţi-ar putea rezista? Am să fiu sincer; mâine dacă e ceva de povestit, ai să auzi totul. — Acum, stărui Shirley. Nu mai amâna. — Acum n-aş putea să spun decât jumătate din poveste; şi timpul mi-e foarte limitat – n-am nicio clipă de pierdut; mai târziu am să-mi răscumpăr amânarea prin sinceritate. — Dar te duci acasă? — Da. — Şi nu mai pleci nicăieri în noaptea asta? — Sigur nu. Şi-acum, rămas bun la amândouă. Ar fi luat mâna Carolinei şi ar fi cuprins-o în aceeaşi strângere ca şi pe a prietenei sale, dar asta nu i-a mai fost cu putinţă; Caroline se trăsese câţiva paşi la o parte: răspunsul ei la salutul lui Moore a fost doar o uşoară înclinare a capului şi un zâmbet gingaş, serios. Şi el nu aşteptă un semn mai călduros: spuse din nou „Rămas bun“ şi se despărţi de amândouă. — Gata! S-a sfârşit! spuse Shirley după ce rămaseră singure. L-am făcut să ne spună noapte bună şi totuşi n-am pierdut nimic din stima lui, eu aşa cred, Cary. — Sper că nu, veni răspunsul laconic. — După câte cred eu eşti foarte timidă şi rezervată, îi spuse domnişoara Keeldar. De ce nu i-ai dat mâna lui Moore când ţi-a întins-o pe a lui? Doar e văr cu tine şi ţii la el. Ţi-e ruşine să-l laşi să remarce cât de cât afecţiunea pe care i-o porţi? — El îşi remarcă singur tot ce îl interesează: nu-i nevoie să faci paradă de sentimente. — Eşti laconică: dacă ai putea, ai fi stoică. După părerea ta dragostea e o crimă, Caroline? — Dragostea o crimă! Nu, Shirley; dragostea e o virtute divină; dar de ce aduci cuvântul ăsta în discuţie? N-are nicio legătură cu ce vorbim noi. — Bine! rosti Shirley. Merseră amândouă mai departe peste pajişti, în tăcere. Caroline fu prima care reluă vorba. — Indiscreţia e o crimă; neruşinarea e o crimă; şi amândouă sunt dezgustătoare. Dar dragostea! Nici cel mai imaculat dintre îngeri nu trebuie să roşească din pricina dragostei! Şi când văd sau aud vreun bărbat sau vreo femeie alăturând dragostea de ruşine, atunci ştiu că au minţi grosolane şi gânduri josnice. Mulţi dintre cei care se socotesc rafinaţi, fie doamne fie domni, şi pe ale căror buze cuvântul „vulgaritate” flutură permanent, nu pot pomeni de „dragoste” fără a-şi trăda depravarea înnăscută şi imbecilă; după câte cred ei e un simţământ josnic, şi pentru ei nu e legată decât de idei josnice. — Vorbeşti acum despre trei sferturi dintre oameni, Caroline. — Sunt nesimţitori – sunt laşi – în privinţa asta sunt nişte proşti, Shirley! N-au iubit niciodată – n-au fost iubiţi niciodată! — Ai dreptate, Lina! Şi în întunecata lor ignoranţă hulesc focul viu al vieţii adus de un serafim de la un preasfânt altar. — O confundă cu scânteile ce se înalţă din valea Tofetului. Aici dialogul fu întrerupt de bruscul şi voiosul dangăt al clopotelor care chemau toţi credincioşii la biserică.